Tine-te de Dumnezeu si lupta!

Din invataturile pretioase ca aurul ale unui pustnic anonim din secolul al XV-lea:

“Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie sa facem ca sa nu pierdem mantuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum trebuie sa umblam pentru a ne mantui? In cele din urma, acesta este cel mai important lucru din viata noastra.

In Sfintele Scripturi citim ca unul dintre mai marii iudeilor s-a infatisat inaintea Domnului chiar cu aceasta intrebare, zicandu-I: “Invatatorule bun, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Iar Domnul i-a raspuns ca aceasta se dobandeste prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca sa te mantuiesti trebuie sa urmezi poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici pazesc pe om de pacat si-l invata sa implineasca voia cea buna si desavarsita a lui Dumnezeu.

Ai credinta, tine-te de ea si nu-i ingadui niciodata vrajmasului sa ti-o fure din inima. Umbli prin intunericul acestei vieti, si in mainile tale ai o faclie pentru a te feri sa nu cazi in prapastie, sau sa te poticnesti si sa pieri, dupa cum este scris: Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele (Ps. 118: 5). Daca faclia credintei tale se stinge sau slabeste, striga, plangi, roaga-te lui Dumnezeu ca ingerul luminii sa-ti reaprinda faclia si sa tina aprinsa flacara ei palpaitoare. Cauta oameni purtatori de Dumnezeu, citeste carti duhovnicesti, straduieste-te din rasputeri sa faci bine altora – fa totul pentru a recastiga comoara pe care ai pierdut-o si s-o pazesti de furi. Ca atunci cand ai credinta, esti fericit, dupa cuvintele Domnului: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (In. 10:29). Cand n-ai credinta, Sfanta Scriptura te numeste nebun (Ps. 13: 1), si, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mantuitorului de pe Cruce, atat de vadit, atat de dumnezeieste a implinit pentru tine, vei fi osandit de Dumnezeu, dupa cuvintele Domnului si Mantuitorului nostru: Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi (Marcu 16: 16).

Adevarata credinta, cea care te indeamna la fapte bune, este ca radacinile unui copac; copacul se tine de aceste radacini si prin ele primeste hrana din pamant. Nadejdea poate fi asemanata frunzelor, care impodobesc copacul si-l vadesc ca este plin de viata si ca radacinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toata ratiunea radacinilor si a frunzelor. Si astfel, frate, daca cineva are credinta adevarata, de aici urmeaza fapte bune, faptele dragostei.

In acelasi timp, trebuie sa te feresti de pacat cu orice pret, pentru ca pacatul este cea mai mare primejdie din viata ta. Ai vazut vreodata pini inalti crescand pe stanci? E de-ajuns ca o singura samanta sa cada intr-o mica fisura, si sa despice granitul, si din ele sa creasca un copac intreg. In mod asemanator, trebuie sa fii constient ca o consimtire pacatoasa e ca o mica fisura in armura sufletului tau, si, daca samanta pacatului intra in el – si adesea o face – va nimici intreaga fortareata a sufletului si-l va face neputincios.

Dumnezeu cauta o asezare sincera a inimii catre El. Daca cu ravna te nevoiesti catre El, Izvorul a tot binele, toata viata ta va fi una de-Dumnezeu-placuta. In dragostea ta pentru El, vei dori sa-I slujesti cu toata puterea, sa faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, sa faci bine, sa-ti arati credinta prin fapte, si cu orice pret sa te pazesti de tot ce este uraciune lui Dumnezeu, adica de tot pacatul. Aceasta este asceza vietii crestine. Asa ca vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceza.

In incheiere, frate, poarta-ti crucea vietii cu multumire. Calea ta catre mantuire trece prin suferinte, dupa cuvintele Apostolului: …ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mantuire pe calea durerilor, a impreuna-suferintelor si a mortii. Calea cea pietroasa, cu spini, brazdata de fagase. Dar insusi faptul ca-ti porti crucea vietii cu rabdare si cu multumire adusa lui Dumnezeu, ca incerci sa faci binele si sa urasti raul – aceasta te va invrednici sa-ti dobandesti mantuirea. Apostolul spune ca femeia se va mantui prin nastere de fii daca va starui in credinta, in iubire, in sfintenie si in cumpatare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este nasterea de fii, caci, dupa cadere, si ca urmare a celor ce a adus aceasta, dupa cuvantul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoita sa experieze durerile vietii de familie: Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani (fac. 3:16). Dar, multumita acestei cruci, ea se va mantui daca, in acelasi timp, va duce o viata buna. In scrierile patristice gasim marturii despre unele femei maritate care au dobandit totusi sfintenie prin implinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.

Dar despre soti ce poti spune? Cum se mantuiesc ei? Daca o femeie se mantuieste prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei si despre care El i-a spus, tot asa si barbatul se va mantui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viata anevoios, in necazuri, munci si griji pentru copiii sai si in responsabilitatea sa inaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: “Sa nu mananci”, blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3: 17-19).

Acestea sunt urmarile pacatului. Dar aici sta si crucea izbavitoare a omului – cu conditia ca el sa evite pacatele grave, si sa faca mai degraba bine, sa iubeasca pe Dumnezeu, si cu multumire sa poarte intreaga povara a vietii, stiind ca Dumnezeu este bun si tot ceea ce se face este pentru mantuirea omului. Mantuirea omului sta in a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.

Ingaduie-mi sa repet, si nu te mahni pe mine pentru o asemenea repetitie: frate, fereste-te de pacat! Puternice aripi de vulturi sunt ranite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stanci mici ascunse sub apa si se scufunda. Cetati intregi se aprind de flacari dintr-o singura scanteie. Iar pacatul a adus la ruina cele mai mari virtuti. Pacatul este groaznic prin aceea ca ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici saracia, nici nestiinta de carte nu ne desparte de Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Pacatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda fata ca sa nu va vada (Is. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaste ca acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci cand sta in picioare; el nu e facut din pietre solide, iar daca te pocaiesti, el va cadea degraba si praf se va face. Astfel, daca pacatul te desparte de Dumnezeu, pocainta te va uni din nou cu Dumnezeu. Prin minunata porunca a lui Dumnezeu, sunetul a multe trambite a pricinuit caderea uriaselor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iarta-ma, Doamne!” – rostite cu o simtire adevarata – zidurile pacatului ce te despart se vor face una cu tarana…Asculta numai ce zice Domnul prin acelasi prooroc: Ca asa zice Domnul cel Preainalt, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbaez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert totdeauna si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am facut. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si, stand ascuns, l-am lovit intru mania Mea. Si el, razvratit, mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia… (Is. 57:15-18).

Cel ce iubeste pe Dumnezeu, daca pacatuieste si se pocaieste, va gasi intru El un Judecator bland. Stii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta inaintea Ta? Adica: Daca Tu esti aspru cu pacatele noastre, cine se va izbavi? Apoi adauga ca nu este asa, ci Domnul iarta cu milostivire pe pacatos, si penru aceasta sfarseste biruitor, zicand: Ca la tine, Doamne, este milosivirea (Ps. 129: 3).

Spune-mi, cunosti vreun pacatos care s-a pocait si pe care Dumnezeu sa nu-l ierte? Macar unul? Nu, nu vei gasi nici unul. Dar in Scriptura avem nenumarate exemple (atat in Noul cat si in Vechiul Testament), in Vietile Sfintilor si in alte texte in care cei ce s-au pocait chiar si de cele mai cumplite pacate – chiar si in ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe pacate, iar daca Dumnezeu ar fi Judecator aspru si drept[1], nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca sa zicem asa, n-ar lasa pe nimeni sa intre intr-o viata vesnica si fericita. Dar nu te infricosa: Insusi Judecatorul tau zice despre tine cu pogoramant plin de mila: Carnea este neputincioasa [slaba] (Mt. 26: 41), adica: “Tu, omule, esti neputincios si ai nevoie de bunatate, de compatimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Insusi Dumnezeu marturiseste despre Sine: Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu (Ezec. 33: 11).

Intru inceput, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi in rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireste, se cere participarea la lucrarea de a te mantui a lui Dumnezeu. Hristos a platit toata datoria ta, dar El doreste din partea Ta, din dragoste pentru El, sa contribui cu o singura drahma la platirea datoriei tale, pentru care El si-a dat sufletul Sau pentru tine. Dumnezeu doreste si te cheama sa fii impreuna-lucrator la mantuirea ta. Desigur ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu poti dobandi mantuirea, nici Dumnezeu nu te poate mantui fara ajutorul tau. Aici sta cinstea pe care El o da voii tale libere si in iconomia mantuirii tale, unde gasim atat mila lui Dumnezeu cat si dreptatea Lui: mila – pentru ca in lucrarea mantuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru ca acest mic “aproape” trebuie sa fie un lucru al vointei tale, efortul si osteneala ravnei tale.

Intotdeauna si in toate tine-te de Dumnezeu, Mantuitorul tau. Un dascal de inot, in timp ce-l sustine pe ucenic deasupra apei si-l impiedica sa se inece, cere in acelasi timp ca ucenicul, la randul sau, sa-si miste mainile si picioarele in mod corect, altfel nu va invata niciodata sa inoate. Tot astfel si Dumnezeu voieste sa te invete, cat esti in aceasta viata, sa te deprinzi cu caile vietii dudovnicesti si vesnice si sa te pregateasca pentru o viata constienta si vesnica cu El, care este Insasi Fiinta Bunatatii. Pentru aceasta se cere participarea ta, penru aceasta trebuie sa cultivi intru tine bunatatea si sa lepezi rautatea. La inot, este de trebuinta ca apa sa fie trasa cu mainile inapoia celui ce inoata, lovind-o in acelasi timp cu picioarele. Tot asa, depinde de tine sa-ti folosesti “mainile”, intelese duhovniceste[2], sa te misti inainte si sa-ti folosesti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te impiedica a continua in inaintarea duhovniceasca. Ia aminte la aceasta povata: Fereste-te de rau si fa bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheama prin Proorocul: Invatati sa faceti bine (Is. 1:17). Din nou, daca dascalul de inot vede ca ucenicul sau, dupa ce a inceput sa inoate singur, are probleme si se afla in primejdie de a se ineca, se grabeste sa-l ajute; sau mai degraba ii sta alaturi neincetat, sprijinandu-l degrab si ajutandu-l pentru a face fata valurilor ce-i vin din fata. Si vai acelui ucenic care, sigur pe sine si cu buna stiinta inoata in ocean inainte sa fi invatat sa inoate cum trebuie si fara a lua aminte la indrumarile dascalului.

Pentru a implini poruncile lui Dumnezeu si a incerca sa te feresti de pacat, nu este destul doar sa ai hotarare in inima si ceea ce se numeste putere a vointei, desi amandoua acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie sa ai pentru mantuire este ajutor de sus, adica harul Duhului Sfant, fara de care este cu neputinta a fi mantuit, caci razboiul tau nu este o lupta dintre om si alt om, ci o lupta impotriva duhurilor netrupesti ale raului, lupta unei fiinte umane neputincioase impotriva printului acestei lumi; si numai prin harul Duhului Sfant esti destul de tare sa-ti biruiesti potrivnicii. Intr-o samanta e pusa puterea de a creste, cu alte cuvinte, vointa ei de a creste. Dar daca nu e pamant, raze de soare, samanta nu va incolti; si daca nu e umezeala, mugurul va muri. Intelege aceasta in sens duhovnicesc: “samanta” este pricina ce ti-o da Dumnezeu pentru a face binele atata cat esti in aceasta viata; “Soarele Dreptatii”, Care lumineaza pe tot omul ce vine in lume(Ioan 1:9), este Domnul nostu Iisus Hristos; iar “stropirea” semintei cu roua este lucrarea harului Duhului Sfant. De aceea, roaga-te lui Dumnezeu in ziua Cincizecimii, roaga-te Duhului Sfant ca sa fii, intr-un sens duhovnicesc, ca un pom sadit langa izvoarele apelor care-si va da rodul sau la vremea sa (cf. Ps. 1:3).

Este cu putinta a intelege pilda talantilor ca timp al vietii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu il poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totusi, nu este chiar un dar (desi omul il poate folosi pentru propriul castig); apartine lui Dumnezeu si trebuie in cele din urma inapoiat Acestuia. Unii oameni traiesc vieti indelungate, altii mai scurte, dar fiecare este in stare de a-si intrebuinta viata pentru a face bine. Cel ce nu face astfel, se distruge fiintial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumezeu a sadit-o in inima omului si pe care el trebuie sa o sporeasca in timpul vietii; talantul este harul Duhului Sfant sadit in om pentru viata vesnica si pentru a face bine. Si astfel, “talantul” este timpul vietii acesteia dat noua pentru a face bine; Frate, cauta o talcuire la aceasta pilda in scrierile Sfintilor Parinti. Eu, un biet nemernic, am aratat doar cateva ganduri, care pot fi adevarate sau gresite. Nu stiu[3].

Iar acum, frate, iti voi spune cum pune diavolul in inimile noastre un simtamant de deznadejde pentru a ne slabi eforturile si dorinta de mantuire. El vrea sa ne faca sa credem ca nu ne putem mantui cu nici un chip, ca aceasta e cu putinta numai pentru sfinti, pentru locuitorii pustiului, mucenici, marturisitori si mari asceti, dar nu pentru noi, pacatosii, care nu stim nici macar sa ne pocaim cum se cuvine. Cunoaste, frate, ca El a sadit aceleasi simtaminte de deznadejde si slabiciune si in acesti sfinti, insinuand ca vietile lor erau zadarnice si ca nevointa lor este fara folos sau destul de neinsemnata penru a fi primita de Dumnezeu pentru mantuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocari ale ispititorului si s-au aratat, precum stim, biruitori. Asa si tu, sa lepezi departe de la tine aceste ganduri si sa ai nadejde tare. Daca te simti indemnat sa iei asupra ta o nevointa mai mare decat cea care ti s-a dat ca ascultare in manastire sau de catre batranul tau, fa, dar, dupa gandul tau, dar numai prin binecuvantarea parintelui duhovnic sau a batranului. Fara aceasta binecuvantare, nici o nevointa, mica sau mare, nu-ti va fi de vreun folos si va fi socotita ca nimic. Si nu-l sili in vreun fel pe parintele tau duhovnic sau batranul tau sa-ti dea o astfel de binecuvantare; lasa mai degraba totul la voia si responsabilitatea lui pentru tine inaintea lui Dumnezeu. In general, nu incerca sa intreprinzi nimic, niciodata, fara o binecuvantare. Te-ai incredintat batranului tau cu toata viata, iar Dumnezeu l-a insarcinat cu calauzirea ta cum se cuvine. In viata duhovniceasca totul trebuie facut cu cea mai mare umilinta, intotdeauna zicand Parintelui Ceresc “Faca-se voia Ta!”

Desigur ca sfintii, in dragostea lor pentru Dumnezeu si pentru slavitele lor fapte de nevointa, vor mosteni ceva deosebit de maret, dar chiar si pentru tine, care-ti lucrezi mantuirea, este gatita mantuirea. Si sa stii ca daca vei primi – dupa asezarea sufletului – cel mai putin in Imparatia cerurilor, fata de marea rasplatire a sfintilor, acest “putin” va fi urias si va depasi cu mult toate asteptarile tale; va depasi orice ai fi putut tu nadajdui sau inchipui – in asa masura incat nici nu se poate gandi sau rosi in cuvinte, ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura (Ioan 3:34), si milostiv si indurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, indurat si indelung-rabdator (Ioil 2:13).

Cu adevarat, diavolul a dat lovitura cumplita neamului omenesc. Iar noi ne-am impotrivit, si am pierdut Raiul, si bucuria, si nemurirea. Am cedat fara lupta toata cetatea vrajmasului. Dar in razboi, aceasta nu e prima batalie care hotaraste urmarea. Nu s-a intamplat adesea in istorie ca neamurile si marile osti sa sufere infrangeri si pierderi, sa ramana fara cele necesare luptei, sa se retraga si, in general, sa sufere lipsuri, pierderi si necinste? Cu toate acestea, comandantii iscusiti nu s-au predat si nu si-au ingaduit sa fie cuprinsi de deznadejde, ci au continuat razboiul, si, in ciuda tuturor infrangerilor pe care le-au suferit inainte, ei au dat vrajmasului o lovitura neasteptata, iesind in cele din urma biruitori.

Tot asa, frate, nu te indoi de biruinta ta. Daca continui lupta si nu lasi jos armele si nu parasesti campul de lupta, ci, mai degraba, nu bagi in seama infrangerile de dinainte, daca tii cu tarie scutul credintei si tii pe cap coiful mantuirii si nu lasi sa-si scape sabia duhului, adica sabia cuvantului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei castiga biruinta, si premiul va fi al tau. Este Cineva care va lupta alaturi de tine, si, daca chiar vrei sa stii, El deja l-a biruit pe vrajmas, care [vrajmas] este si vrajmasul tau. Dumnezeu Insusi este cu tine; El este Compatriotul tau, Aparatorul tau, al tau cu totul.

Cu numele Lui, cu nadejde in El si cu dragoste fata de El, du-te si lupta! Daca esti ranit, adica daca pacatuiesti intr-un fel sau altul – fiindca lupta nu e usoara si vrajmasul e iscusit in a da lovituri – , nu te descuraja, caci pentru un crestin nici o rana nu poate fi mortala. Vino la spitalul de pe linia frontului, adica la Biserica, si aici pocaieste-te de pacatele si de neputintele tale, si ranile tale se vor vindeca de indata. Sageata pacatului care te-a vatamat este scoasa si rana deja nu mai este. Intoarce-te dar inapoi la lupta cu vrajmasul. Iata, vrajmasul ti-a smuls printr-o lovitura sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat intr-o stare de slabiciune prin temeri, mahniri, nenorociri, care, ca sa zic asa, te-au dezarmat. Pleaca-te cu smerenie inaintea vointei lui Dumnezeu, apleaca-te si apuca armele, mustra-te pentru slabiciune si respinge atacul vrajmasului. Daca lucrezi astfel, vei iesi biruitor si, ca biruitor, vei fi incununat. O, crestine, tu esti ostas al lui Hristos in aceasta viata, si nu esti chemat la o vietuire obisnuita, pasnica, linistita, ci la razboi, la un razboi cumplit. Daca in acest razboi vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste si fericire in veacul ce va sa vina.

Inima ta e mica. Nu primi nimic de prisos. Lasa loc in inima ta numai pentru Dumnezeu si pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu in lume si ti-a dat un suflet rational – ca sa dobandesti mantuire si sa stai cu Dumnezeu pentru totdeauna in vesnica viata si bucurie. O, monahule, dac-ai sti cat de fericit esti si ce “parte buna” ti-ai ales! Iubeste pe Dumnezeu, Care ti-a dat aceasta fericita soarta pe pamant, si fii credincios Domnului Iisus Hristos pana la moarte (cf. Apoc. 2: 10), incredintat de dorinta Lui tare de a te mantui si de a te ajuta in toate. Cunoaste de asemenea ca este cu neputinta sa nu fii mantuit daca faci efortul de a-ti intinde firava ta mana catre puternica “mana dreapta” a lui Dumnezeu – aceste este harul lui Dumnezeu care te cheama catre mantuire, oferindu-ti un ajutor puternic in acest scop, in vreme ce “mana” ta este puternica si lucratoarea dorinta de a fi mantuit, si dragostea ta pentru Dumnezeu, si credinta. Preda-te cu totul lui Dumnezeu; smereste-te inaintea Lui si inaintea fratilor tai, inaintea altora; dispretuieste-te; socoteste-te ca nimic, ca vamesul din Evanghelie (cf. Luca 18), si te vei mantui. Omul smerit dobandeste mantuirea si primeste harul lui Dumnezeu.

__________________________

[1] Mai exact: dupa acrivie. Adica, de ar socoti cu de-amanuntul cele rele ale noastre si le-ar judeca in consecinta…Totusi, trebuie spus ca dreptatea lui Dumnezeu e mai presus de ceea ce intelegem noi prin dreptate, adica mai mult in sensul juridic al termenului. Drept care, a cauta sa socotim cat este peste fire omului sa socoteasca caile si judecatile lui Dumnezeu, insemna a da dovada de lipsa de evlavie si credinta fata de minunatele taine ale lui Dumnezeu.
[2] Sau cu mintea, intelegator.
[3] Sfarsitul acestui cuvant arata profunda smerenie a batranului. El nu arunca indoiala in cuvintele sale, cum ar parea la prima vedere. El isi arata nimicnicia sa. Lasa totul pe seama lui Dumnezeu sau ne trimite sa-i cercetam pe Sfintii Parinti de dinaintea lui, se increde cu desavarsire in Dumnezeu, ca El sa adevereasca cuvintele sale in mintea celor ce le primesc. El nu-si impune cu o ravna nesocotita invatatura, nici nu vrea sa caute niscai argumente imbatabile din Sfanta Traditie (desi se foloseste si de ea) prin care sa-i faca praf pe cei care-l asculta. El isi arata propria traire duhovniceasca prin insusi felul sau de a fi, increzandu-se mai putin in dreptatea cuvintelor sale. Nadajduieste ca, prin cuvintele lui, dreptatea lui Dumnezeu sa lucreze si sa-i foloseasca si pe cei ce-l asculta, pe care el ii indeamna, mai mult sau mai putin tacit, sa transpuna in viata sfaturile sale, zicandu-le adesea, “cunoaste frate”…, adica “convinge-te si tu, asa cum m-am convins si eu…”.

***

1

“Toate se vor umple de Antihrist…”

“Monahul Vasile scrie: Asa cum am zis mai-nainte, batranul de vrednica pomenire arareori iesea din singuratate, si numai dintr-o nevoie oarecare, miscat de dragostea pentru ucenicii sai, venea la noi si ne zidea cu dulceata si intelepciunea cuvintelor sale. Fusesem plecat timp de multi ani si, dupa ce m-am intors in Constantinopol, am aflat ca batranul cuvios nu se simtea bine, drept care am dorit tare mult sa-l vad inainte ca Domnul sa-l cheme din viata aceasta. Cativa dintre fratii nostri au vrut sa-l viziteze impreuna cu mine.
Sosind la usa chiliei sale, l-am intrebat pe batran prin slujitorul chiliei daca ne-ar putea folosi cu binecuvantarea si cu unele cuvinte de invatatura. Batranul si-a aratat bunavointa sa se supuna cererii noastre si, cerand sa ni se aduca ceva de-ale gurii, ne-a indemnat sa sedem pe iarba, aproape de chilia sa, si sa ne odihnim de calatorie. Indata a venit si el. Era tot numai par alb, era de statura medie, oarecum aplecat de spate; avea un zambet calduros si se uita cu bunatate in jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristete, caci i se facea mila de intreaga lume care se afundase in pacate si nenorociri. Ori de cate ori vorbea de acestea, batranul isi pleca capul si plangea.

1Ne-am asezat in semicerc si l-am ascultat pe batran atent cufundati in cuvintele lui. Ne vorbea de cat de mult doreste Dumnezeu mantuirea noastra, si cum a facut toate cele de trebuinta pentru aceasta. Mila si ajutorul Sau plin de har sunt fara masura si se intind atat catre pacatosi, cat si catre drepti, fara partinire, cerand din parte-ne foarte putin pentru mantuirea sufletelor noastre. Masa ospatului credintei este plina pana la refuz, dar oamenii nu se ingrijesc de mantuirea sufletelor lor si nu vor sa auda chemarile Domnului.
Chiar cuvintele “mantuire” si “a te mantui” arata o primejdie cumplita: alaturam aceste cuvinte unei intelegeri conform careia ele ar prevesti o mare primejdie sau nenorocire; de pilda “mantuit de foc”, “mantuit de la pieire”, “mantuit in timpul unui atac vrajmas” etc. Iar ele trebuie sa dea pricina omului sa fie deosebit de prevazator in viata si sa aiba o dorinta arzatoare de a se mantui; ele trebuie sa ne aprinda credinta in Mantuitorul si dragostea pentru El. Dar acum, oamenii nu au nici o grija de aceasta, zicand ca aceasta lume pamanteasca, cea care ni se arata ochilor, este singura lume care exista. Ei nu stiu ca lumea intelegatoare este temeiul si esenta lucrurilor. Asadar intreaga lume pamanteasca, materialnica, cuprinsa in masuri precum inaltimea, latimea, adancimea si greutatea, fiinteaza pe taramul timpului, care pe toate le duce spre nimicire, caci timpul este slujitorul mortii. Timpul a inceput odata cu caderea omului in pacat si va dainui numai pana la sfarsitul istoriei acestei omeniri muritoare. Prin contrast, lumea intelegatoare este in afara acestor marginiri, in afara legaturilor si masurilor; este nesfarsit de imbelsugata, vesnica si nestricacioasa.
Cuviosul batran mai zicea si ca vremuri groaznice se apropie. Vrajmasii Domnului Iisus Hristos vor lua in captivitate intreg pamantul, iar Marea Biserica[1] va inceta sa fie biserica a lui Dumnezeu. Mari nenorociri se vor abate pe pamantul romeilor[2], si, prin marea judecata a lui Dumnezeu, va inceta sa mai fie. Oamenii vor pieri, orase vor fi nimicite, chiar neamuri intregi vor pieri, caci nimic nu este nou sub soare decat sufletul omului, care este facut dupa chipul si [spre] asemanarea lui cu Dumnezeu. Nu cautati ajutor la crestinii din Apus, nadajduind ca ei sa ia armele si sa apere mostenirea crestina obsteasca. Nu nadajduiti in aceasta. Caci crestinii apuseni nu sunt crestini; ei sunt pagani. Chiar si noi, ortodocsii, avem multe lucruri care sunt pagane.
Frate, nu te intrista la cuvintele mele, ci cerceteaza-ti sufletul. Uita-te numai cati idoli primesti: Mercur – zeul lacomiei; Afrodita – zeita concupiscentei; Ares – zeul maniei etc.; si, in centru, Zeus – tu cu iubirea de sine si iubirea placerilor. Da, frate, avem multe paganatati, caci noi, ortodocsii, suntem pacatosi, atat din parte cat si ca neam. Totusi, noi suntem pagani la suprafata, in vreme ce in adancul sufletelor suntem crestini, caci in smerenia noastra noi il avem pe Hristos in inimile noastre. Si, de aceea, in ciuda pacatelor noastre, intru smerenia noastra adusu-Si-a aminte de noi Domnul[3]. Neamurile apusene sunt crestine la suprafata, dar in inimile lor, in sufletele lor, ei sunt pagani. Noi, ortodocsii, ne intristam pentru idolii care traiesc in sufletele noastre, dar intru smerenia noastra cadem inchinandu-ne inaintea Domnului, dorind din toata inima sa fim ai Lui. Cu toate acestea, in cazul apusenilor, crestinismul lor este ca o arama cu un strat subtire de aur; restul este cu totul pagan, caci inauntrul sufletelor lor ei se pleaca idolilor lor, iar acesti idoli imparatesc intru ei. Sunt mandri, si Hristos nu locuieste in inimile lor. Din aceasta pricina, noi, ortodocsii, suntem cu adevarat pagani – la suprafata – dar in adanc suntem crestini; in vreme ce latinii apuseni sunt crestini la suprafata, dar pagani pe dinauntru. De aceea, nu va asteptati ca ei sa ne ajute. Noi, ortodocsii, le suntem straini.
Bineinteles, in fiecare neam exista oameni buni si smeriti care-L poarta pe Hristos in inimile lor si in modul lor de viata. Dar nu exista nimic in stare sa egaleze sau care sa se compare cu harul Ortodoxiei. Aceasta este o credinta de-suflet-mantuitoare; aceasta este o credinta care ne aduce smerenie; aceasta este o credinta care ne ridica la Hristos; aceasta este o credinta plina de bucurie, o credinta care imbratiseaza pe toti oamenii, o credinta de o frumusete de negrait, o credinta dumnezeiasca! O, crestini ortodocsi, fiti recunoscatori lui Dumnezeu ca sunteti ortodocsi! O, ce fericiti suntem noi, crestinii ortodocsi, ca suntem ortodocsi!
Dar aceasta inca nu este sfarsitul lumii. Sfarsitul lumii va veni mai tarziu, iar timpul venirii sfarsitului sta in mainile lui Dumnezeu – dar si in mainile oamenilor.
Atunci cand raul omenesc isi atinge punctul culminant, Dumnezeu Isi va trimite secera pentru seceris. Cata vreme sunt impreuna cu cei rai, dreptii inca vor trai pe pamant, si cata vreme Biserica lui Hristos va dainui, fara a-Si manji hainele (cf. Apoc. 3: 4), raul din lume n-are nici o putere sa se desavarseasca. Dar atunci cand nici un drept nu va mai fi pe pamant, cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii; va arde si va disparea in uitare pentru ca o lume noua si desavarsita sa se nasca si in care dreptatea sa locuiasca (cf. II Petru 3: 9-12).
La venirea sfarsitului lumii, toate suferintele prin care lumea si neamurile au trecut pana1 atunci nu se pot compara cu acele suferinte care vor veni asupra lor in aceasta vreme. Un timp de nenorociri va cuprinde intreaga lume; oamenii se vor uri unii pe altii, se vor teme unii de altii, nu se vor increde unii intr-altii; suferintele vor lasa loc altor suferinte si mai mari: frica – unei frici mai mari; primejdia – unei primejdii mai mari; durerea – unei dureri mai mari; tristetea – unei tristeti mai mari. Dar oamenii nu se vor invata minte; nu vor alerga la Dumnezeu, Care-i poate izbavi. Dimpotriva, oamenii se vor impietri din ce in ce mai mult, si toata viata duhovniceasca se va vesteji.
Omul va deveni atât de plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării şi stăpânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă, întunecat şi cu totul epuizat de singura grijă de a supravieţui, încât pentru viaţa duhovnicească el nu va avea nici bunăvoinţă, nici loc în inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească, deoarece şi aceştia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceşte profanate de către păstori nevrednici. La apogeul acestor suferinţe şi al haosului din lume va apărea Antihrist.
El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun şi înţelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran şi un făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată.

1Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfăţişarea feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului. Toată lumea va purta „măşti de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist.
Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspăimântătoare; erupţii vulcanice, cutremure şi boli între oameni, animale şi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-şi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deşi în cele mai slugarnice şi josnice condiţii de sărăcie totală şi dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăţie drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creaţiei, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie, după cuvintele Apostolului: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.

Ati auzit cuvintele Mantuitorului:

Iar indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui(Matei 24: 29).

Iar Proorocul zice:

Soarele se va intuneca si luna va fi rosie ca sangele, inainte de venirea zilei celei mari si infricosatoare a Domnului (Ioil 2:31).

Un alt Prooroc zice:

Luceferii de pe cer si gramezile de stele nu-si vor mai da lumina lor; soarele se va intuneca in rasaritul lui si luna nu va mai straluci (Is. 13: 10).

Si iarasi:

Pentru aceea, blestem va manca pamantul, ca au pacatuit cei ce locuiesc pe dansul: pentru aceea, saraci vor fi cei ce locuiesc pe dansul, si vor ramane oameni putini…Trecut-a toata bucuria pamantului…Tulbura-se-vor apele marii… Se vor clatina temeliile pamantului, cu tulburare se va tulbura pamantul, si cu lipsa se va lipsi pamantul… Si se vor cutremura toate puterile cerului, si se va invalui cerul ca o hartie. Si toate stelele vor cadea ca frunzele pe vita, si cum cad frunzele de smochin. (Is. 24: 6, 11, 14, 18-19; 34: 4).

Iar in Apocalipsa citim:

Si m-am uitat cand a deschis pecetea a sasea si s-a facut cutremur mare, soarele s-a facut negru ca1 un sac de par si luna intreaga s-a facut ca sangele. Si stelele cerului au cazut pe pamant, precum smochinul isi leapada smochinele sale verzi, cand este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat in laturi, ca o carte de piele pe care o faci sul, si toti muntii si toate insulele s-au miscat din locurile lor(Apoc. 6: 12-14).

Dupa cuvintele unui vechi scriitor, va veni

“o astfel de vreme in care nimeni nu va mai dori sa traiasca; nelinistea va creste de pe-o noapte pe alta, iar ingrijorarea de pe-o zi pe alta”.

Inainte de sfarsitul lumii, neamurile vor vedea agonia universului care trebuie sa piara pentru ca Dumnezeu sa le faca din nou pe toate nestricacioase si nepieritoare. Si intocmai cum trupurile noastre se vor face la Inviere nestricacioase, tot astfel este cu putinta ca si noul univers sa fie patruns de materia duhovniceasca. In zilele noastre, prin “materie” si “duh” intelegem doua lucruri fara legatura intre ele, dar ele se vor uni intr-o singura intelegere, fara deosebire.
Aceasta lume a imbatranit si s-a istovit din pricina pacatului si a raului din lumea intreaga. Noua lume va fi condusa prin dreptatea lui Dumnezeu, drept care ea va fi vesnica si frumoasa. Marele Apostol zice:

Si am vazut cer nou si pamant nou. Caci cerul cel dantai si pamantul cel dintai au trecut.. Si Cel ce sedea pe tron a grait: Iata, noi le facem pe toate (Apoc. 21: 1, 5).

Dar inainte ca aceasta sa vina, vor fi nenorociri infricosatoare, iar Biserica lui Hristos va fi prigonita pana la limita, pana la a incerca sa o stearga de pe fata pamantului, dar atata vreme cat dumnezeiasca Liturghie se va savarsi de catre preoti plini de har, imparatia lui Satan nu se poate instaura pe pamant. In fiecare dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu este prezent pe pamant, iar Liturghia este o vestire a biruintei lui Hristos asupra diavolului si a mortii.
Prigonirea Bisericii va fi pe fata si intr-ascuns, in taina si aratata, lovind in oameni luati in parte si lovind in toti, peste tot si prin toate mijloacele. Vor fi un anumit numar de mucenici: cati la numar, numai Dumnezeu stie; vor fi de asemenea si multi apostati, care vor primi pecetea Fiarei; intr-un numar foarte mare vor fi cei indiferenti, care si ei se vor supune in toate lui Antihrist. Puterile raului i-au pregatit pe acesti apostati cu mult timp in urma, pe aceste fiinte slabe si bune de nimic. Secole de-a randul puterile raului au sapat la temelia Bisericii. Asa cum a trebuit sa treaca secole pentru a se pregati venirea lui Hristos, tot asa si pregatirile pentru venirea lui Antihrist au inceput inca din primii ani ai crestinismului, dupa cum scrie Sfantul Apostol Pavel: Taina faradelegii se si lucreaza (II Tesal. 2:7).
Dar sa stiti ca chiar si cele mai mari puteri ale iadului, portile iadului, nu vor birui Biserica (Mt. 16: 18), impreuna cu care Domnul nostru Iisus Hristos a fagaduit sa fie pana la sfarsitul veacului (cf. Mt. 28: 20). Aceasta Biserica va fi prigonita neincetat si fara mila; ea se va ascunde in pesterile si adancurile deserturilor. Harul lui Dumnezeu se va odihni peste slujitorii Ei, si Dumnezeu nu va ingadui ca marele vrajmas sa-i ucida. Dumnezeiasca Liturghie va fi savarsita pana in ultima zi a existentei acestei lumi. Fratilor, luati aminte la semnele venirii sfarsitului lumii, semne pe care Domnul Iisus Hristos ni le-a descoperit, si nu va slabiti credinta in Dumnezeu”.

_______________________

[1] Sfanta Sofia
[2] Bizantinii se numeau pe sine “romei”, Constantinopolul fiind considerat a doua Roma.
[3] Ps. 135: 23.

(“Cugetarile unei inimi smerite“, Editura Egumenita”)

cuvantulortodox

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Cuvinte de folos de la Sfinții Părinți. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s