Împărtășania din mâna eretică este OTRAVĂ, nu simplă pâine. Aviz celor ce îndeamnă credincioșii să fie în comuniune cu ECUMENIȘTII

Căci lupta nu mai constă în cuvinte, ci în fapte; nici vremea nu mai este de vorbe și demonstrații (căci cum vor accepta acestea judecatorii cei atât de corupți?), ci trebuie ca cei ce-l iubesc pe Dumnezeu să se pună cu vitejie în linie de bătaie prin faptele lor și să fie pregătiți să pătimească toată primejdia pentru dreapta credință și să nu se întineze prin părtășia cu necredincioșii. – Sfântul Marcu Evghenicul
De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvânt al Predaniei apostolești și părintești sobornicești a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin, bine-vestește din inima tuturor Sfinților Părinți, tuturor Sfinților Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii, următorul adevar Dumnezeiesc-omenesc: ’’Pâinea Euharistiei = Sfintei Împărtașanii nu este simplă pâine, ci s-a unit cu Dumnezeirea… Printr-însa curățindu-ne, ne unim cu trupul Domnului și cu Duhul Lui și ne facem trup al lui Hristos’’ = Biserica… Taina Euharistiei se numește împartășanie fiindcă printr-însa ne împărtășim de Dumnezeirea lui Iisus. Și se numește cuminecare și cu adevărat este, pentru cuminecarea prin ea cu Hristos și părtășia la trupul și la Dumnezeirea Lui. Iar pe de altă parte, ne cuminecăm și ne unim și unii prin alții cu ea. Căci, pentru că ne împărtășim dintr-o singură pâine, ne facem cu toții un trup și un sânge al lui Hristos și unii altora mădulare, ajungând de un trup cu Hristos.
Pentru aceea să ne păzim cu toată puterea a lua împărtășanie de la eretici si a le-o da: Nu dați cele sfinte câinilor – zice Domnul – și nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor (Matei 7:6), ca să nu ne facem părtași relei slăviri și osândei lor. Căci, dacă de bună seamă unire este cu Hristos și cu ceilalți, de bună seamă ne unim pe noi, de buna voie, cu cei ce se împreună-împărtășesc. Căci de bună voie se face însăși unirea, iar nu fără voia noastră: Căci un trup suntem toți, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtășim, precum zice Apostolul (I Corinteni 10:17)[1]
Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor Dumnezeiesc-omenești ale ortodocșilor vestește tuturor oamenilor din toate lumile: ’’împărtășania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu și îl predă diavolului’’ [2]. În Euharistie, ’’pâinea ereticilor nu e trupul lui Hristos’’ [3].
’’După măsura deosebirii dintre lumină și întuneric, așa e și deosebirea dintre împărtășania drept slăvitoare (ortodoxă) și cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl unește cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viață sufletului, cealaltă îl ucide’’ [4]. ’’Împărtășania din mâna eretică este otravă, nu simplă pâine’’ [5]
| Fragment din Sfântul Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă și ecumenismul ediția a doua revizuită, editura Fundația Justin Pârvu pag.194-195
 
Refuzul părtășiei cu ereticii la toate nivelurile cere luptă, în schimb cedarea și pogorământul întinează pe ortodox. ’’Și poate vor porni și o prigoană împotriva celor ce se tem de Domnul, de vreme ce [aceștia] în nici un fel nu primesc părtașia cu ei. …Trebuie ca cei ce-L iubesc pe Dumnezeu să se pună cu adevărat în linie de bătaie prin înseși faptele [lor] și să fie pregătiți să pătimească toată primejdia pentru dreapta credință și să nu se păteze prin părtășia cu necredincioșii [6]. Dar trebuie a ne păzi și de părtășia cu ’’ortodocșii’’ care au părtășie cu ereticii. Despre un astfel de arhiereu Sfântul Marcu îi scrie unui ieromonah: ’’să îndemni pe preoții lui Dumnezeu să fugă în toate chipurile de părtășia cu el și nici să liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească nicidecum, nici arhiereu să-l socotească pe acesta, ci lup și simbriaș, nici să liturghisească nicidecum în bisericile latinești, ca să nu vină și asupra voastră mânia lui Dumnezeu care a venit asupra Constantinopolului din pricina nelegiuirilor întâmplate acolo’’ [7]. Și tot acolo spune: ’’Așadar, fugiți și voi, frațior, de părtășia cu cei lipsiți de părtășie și de pomenirea celor nepomeniți’’
În materie de dreaptă credință nu exista nici un pogorământ. ’’Nicidecum, omule nu se îndreaptă cele bisericești printr-o cale de mijloc. Între adevăr și minciună nu este nimic. Ci dupa cum ceea ce este în afara luminii neapărat este în întuneric, așa cel ce se abate puțin de la adevăr, cu adevărat spunem că mai departe zace în minciună’’ [8]. Iată ce spune despre preoții și arhiereii unioniști: ’’cei cinstiți și înălțați mai presus de vrednicia lor de către Biserica lui Dumnezeu au necinstit – O și au nesocotit – O, amestecând-O cu cei tăiați de multă vreme [de la Ea] și putreziți și puși sub mii de anateme, și întinând prin împărtășirea cu ei Mireasa cea neîntinată a lui Hristos’’[9]
Iată cum e rezumată concepția ortodoxă a sfântului Marcu despre dreapta credință: ’’[Marcu] a zis: ’’Nu încape pogorământ în cele despre credință’’. Și după multe cereri de a accepta pogorământul și după multe apărări și respingeri ale mitropolitului de Efes, când cei ce se sârguiau pentru unire au zis că: ’’mică este deosebirea, și un mic pogorământ ne va uni daca vei vrea și tu să te folosești de acesta’’, mitropolitul de Efes a spus: ’’Acest lucru este asemenea cu ceea ce s-a spus de eparh către Sfântul Teodor Graptul. Căci i-a spus: <<Numai o dată vă împărtășiți [cu noi] și altceva nu vă cerem, ci mergeți unde vă place>>. Iar sfântul a zis către el: <<Asemenea este ce ai zis cu faptul că cineva să-i spună altuia: Nimic nu-ți cer decât să-ți tai o dată capul și după aceea du-te unde vrei>>. Căci în astfel de lucruri nu este mic și ceea ce pare mic’’[10].
 
Ultimele cuvinte ale lui Marcu Evghenicul al Efesului, fiind de față adunarea ortodocșilor și a multora din senat și dintre cetățeni.
Vreau să-mi spun mai pe larg părerea, mai ales acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu în acord cu mine însumi de la început până la sfârșit și să nu pară unora că una ziceam și alta ascundeam în cugetul meu, care era firesc să se dezvaluie în ceasul acesta al dezlegării mele. În legătură cu patriarhul, spun ca nu cumva să cugete – poate sub pretextul unei cinstiri față de mine – să trimită la înmormântarea acestui smerit trup al meu sau și la parastasele făcute pentru mine pe oarecare dintre arhiereii lui sau din clerul lui sau pe careva din cei care sunt în comuniune cu el să se roage împreună sau să se adune cu preoții din partea noastră, care sunt chemați la unele ca acestea, crezând că într-un oarecare fel accept, chiar și în ascuns, să fiu în comuniune cu el. Și ca nu cumva tăcerea mea să dea de bănuit un oarecare pogorământ celor ce nu știu bine și în adâncime scopul meu, spun și mărtusisesc înaintea multor bărbați vrednici care sunt de față că nici nu vreau, nici nu primesc nicidecum părtășia cu el sau cu cei ce sunt împreună cu el, nici în timpul vieții, nici după moarte, după cum [nu primesc] nici unirea ce s-a făcut și dogmele latinești pe care le-a primit și el, și cei dimpreună cu el, și pentru apărarea cărora [dogmelor latine] i s-a făgăduit [mai dinainte] cârmuirea aceasta, cu prețul răsturnării dogmelor celor drepte ale Bisericii. Căci sunt pe deplin încredințat că, pe cât mă depărtez de acesta [de patriarh] și de unii ca aceștia, mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții, și pe cât mă despart de aceștia, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, cu teologii Bisericii. După cum și sunt încredințat că cei ce sunt de acord cu aceștia se depărtează de adevăr și de fericiții dascăli ai Bisericii. Și de aceea zic: după cum în toată viața mea am fost despărțit de ei, așa și în vremea ieșirii mele, și încă și după plecarea din viață mă lepăd de părtășia și de unirea cu ei și, legând cu jurământ, poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie, nici la înmormântarea mea, nici la parastasele pentru mine, însă nici dacă acestea sunt făcute pentru vreun altul dintre ai noștri să nu li se îngăduie să se adune sau să liturghisească împreună cu ai noștri. Căci aceasta înseamnă a amesteca cele de neamestecat. Și trebuie ca aceia să fie în tot chipul despărțiți de noi până când Dumnezeu va da Bisericii Sale buna îndreptare și pacea.
| Fragment din Sfantul Marcu Evghenicul – Opere Vol.1. Editura Pateres 2009 pag.129, 130, 227,229, 231
1. Deslușirea Credinței, IV, 3; PG94, 1149, 1152, 1153
2. Cuv. Theodor Studitul, (ed. Peterburg, 1908, tom.2), p.332
3. Idem, p.596
4. Idem, p.742
5. Idem, p.780
6. Către Teofan din Imbros, PO17, p.345
7. Către Teofan din Evripos, PO17, p.343
8. Epistola către Scholarul, PO17, p.323
9. Către Teofan din Imbros, 345
10. Siropulos IX, 11, p.446

Sursa

Cititi vă rog si:

Învăţătura Bisericii despre părtăşia cu ereticii. Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente


De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucrul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin.Cu toții știm că învăţătura ecumenistă – religia lui antihrist, a ajuns să fie împărtăşită la cele mai înalte niveluri ale ierarhiei, ajungând a fi mărturisită şi în documente oficiale.

Dar ce ar trebui să facem în cazul acesta noi, credincioşii Sfintei Biserici, văzând că ereticii ecumenişti, numindu-se ortodocşi, batjocoresc însăşi învăţătura despre Ea? Sau văzând că aceştia tăgăduiesc menirea mântuitoare a Bisericii, spunând că pentru mântuire nu este neapărat să te afli în sânul Bisericii, că Adevărul nu este numai al Ei sau că Ea nu-L deţine în plinătatea Lui? Sau că erezia nu este de fapt erezie, ci este un fel de adevăr? Prin toate acestea ei tăgăduiesc mărturisirea din Crez, în care spunem în fiecare zi: Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Învăţătura Bisericii despre acestea o vedem întâi în Sfânta Evanghelie de la Matei: „Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Mt. 7:15), despre care Sfântul Teofilact al Bulgariei aşa tâlcuieşte: „De obicei, ereticii sunt şireţi şi vicleni, de aceea zice „feriţi-vă”. Ei spun cuvinte frumoase şi arată de parcă ar avea viaţă cinstită, dar înlăuntrul lor este capcană . Haina de oi este blândeţea, de care se folosesc unii făţarnici pentru a se linguşi şi a amăgi”[1]. Oare nu se scuză ecumeniştii că îşi propovăduiesc eresul şi fac cele ale ereziei în numele dragostei şi a păcii? La fel şi Sfântul Apostol Pavel ne spune să fugim de cei care strică credinţa: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3:10-11), şi iarăşi: „Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (II Cor. 6:14-15). La fel şi în altă parte: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Gal. 1:8-9), despre care acelaşi tâlcuitor lămureşte:„Anatematizând pe îngeri şi pe sine însuşi, el leapădă orice autoritate şi prieteşug omenesc în chestiunile credinţei… Şi o spune nu pentru umilirea apostolilor, ci pentru a îngrădi gurile ispititorilor şi a arăta că nu recunoaşte nici o autoritate atunci când este vorba de dogme”[2]. Şi Sf. Ioan Gură de Aur spune următoarele: „Şi nu a spus „dacă vor propovădui ceva potrivnic”, sau „vor tăgădui toate”, ci „chiar dacă ceva puţin însemnat vor binevesti ce nu se potriveşte cu ce am binevestit noi, să fie anatema!””[3]. Şi Sfântul Ignatie Teoforul: „Oricine vorbeşte altceva decât cele statornicite, chiar de ar fi demn în ale credinţei, chiar de ar posti, chiar de ar păzi fecioria, chiar minuni de ar face, chiar de ar prooroci, să-ţi fie acela ca un lup în piei de oaie, care lucrează moartea oilor”[4].

Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[6].

Sf. Grigorie Teologul: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[8].

„Iar dacă cineva crede că acestea le grăim în chip drept, dar de dincolo ne învinovăţeşte de comuniune cu ereticii, atunci să arate acestea unul dintre ai noştri, şi atunci ori ne vom arăta dreptatea, ori ne vom depărta de comuniune”[9].

Sf. Ioan Gură de Aur: „De aceea v-am amintit adesea despre ereticii cei fără de Dumnezeu şi vă rog şi acum: să nu aveţi nici un fel comuniune cu ei – să nu mâncaţi cu ei, să nu beţi, să nu legaţi prietenii, nici relaţii, nici dragoste, nici pace. Căci dacă cineva se învoieşte cu ereticii în acestea, acela se face străin de Biserica Sobornicească”[10].

Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Îi anatemizez pe cei care au lepădat predania sfinţilor, alipindu-se de învăţăturile cele pervertite şi aducătoare de moarte, şi care au îndrăznit să semene neghină pe ogorul credinţei ortodoxe, şi pe toţi cei ce-i urmează, ca pe o ocară a Bisericii lui Hristos, mă scârbesc de ei şi îi anatemizez”[11].
Din viaţa Sf. Nichifor Mărturisitorul: „Şi chemând la sine pe mulţi dreptcredincioşi, îi sfătuia, îi ruga şi îi învăţa să nu se unească cu ereticii, să se ferească de aluatul lor şi să fugă de învăţătura lor ca de muşcătură de viperă”.

Sf. Atanasie cel Mare: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”[12]. Sf. Teodor Studitul: „Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş”[13]. „Ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie”[14].

„Arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, mărturisind, nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu?”[15].

Sf. Maxim Mărturisitorul: „Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”[16].

„Toţi Dascălii Bisericii, toate Soboarele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnă să fugim de cei ce cugetă diferit şi să oprim comuniunea cu aceştia”[19].

Sf. Efrem Sirul: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[22].

Sf. Nicodim Aghioritul: „Veţi spune, dacă este viclean conducătorul, să ne supunem lui? În ce înţeles zici „viclean”? Dacă aceasta ţine de credinţă, lasă-l şi fugi – nu numai de om, ci şi înger din cer de ar fi”[23].

Sf. Chiril al Ierusalimului: „Cu dreptate şi cu adevăr putem numi adunările ereticilor drept adunare a celor ce viclenesc… de aceea Crezul te previne, învăţând aşa: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească Biserică”, pentru ca tu să fugi de aceste adunări mârşave, ci să te afli întotdeauna în Sfânta Soborniceasca Biserică, în care ai şi renăscut”[24].

Sf. Iosif Voloţki: „Să fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”[25].

Sf. Policarp al Smirnei: „Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”[26].

Sf. Amfilohie al Iconiei: „Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”[27].

Sf. Isidor Pelusiotul: „Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”[28].

Din viaţa Sf. Ipatie de Rufinian: „Cum am aflat că [Patriarhul Nestorie] spune erezii despre Dumnezeu, am încetat orice comuniune cu el şi nu-i mai pomenesc numele; pentru că nu este episcop”.

Sf. Martin, Papa Romei: „Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea rea”[30].

De ce toţi aceşti Sfinţi şi Cuvioşi sunt atât de întăriţi în această chemare de a fugi de eretici? De ce nu se cuvine să ne supunem episcopilor care propovăduiesc erezia? De ce vedem aceeaşi stăruire în viaţa şi învăţătura tuturor Părinţilor care au trăit în timpurile răspândirii ereziilor? Pentru că aici este pusă pe cântar propria noastră mântuire – lucrul cel mai scump şi râvnit de către orice creştin. „Să ne ferim cu toate puterile de a primi împărtăşania ereticilor şi a o da lor, ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor stricate şi osândirii lor”[31] – să nu ne facem părtaşii osândirii lor zice Sf. Ioan Damaschin! Iar Sf. Pahomie cel Mare pe patul de moarte i-a chemat pe fraţi „învăţîndu-i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte”[32].

Aşadar, felul în care creştinii se cuvine să fugă de eretici şi să se îngrădească de împărtăşirea cu ei îl putem vedea în multe pilde din vieţile Sfinţilor şi din istoria Bisericii, iar temeiul canonic pentru aceasta a fost formulat în canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol, ţinut în 861. Numele acestui canon este „Osânda schismei. Schisma faţă de Patriarh. Care despărţire nu este schismă”.

Iar că acest canon a fost scris abia în 861 nu trebuie înţeles ca o rânduială nouă, apărută atunci, ci ca o consemnare scrisă a tradiţiei dintotdeauna a Bisericii, căci pe vremea Sf. Teodor Studitul, a Sf. Maxim Mărturisitorul şi a altor sfinţi din timpurile marilor erezii nu exista acest canon, iar ei totuşi au săvârşit şi au îndemnat la îngrădirea de eretici, într-un glas chemându-ne pe toţi cei ce căutăm mântuirea să fugim de lupii răpitor îmbrăcaţi în haine de păstori! Aşa au procedat Sf. Vasile cel Mare, Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Teodor Studitul, Sf. Marcu al Efesului – toţi au încetat comuniunea cu cei care, propovăduind erezia lor, duceau sufletele credincioşilor la pierire.

Şi să nu uităm, fraţilor, că marea biruinţă a ecumenismului – a unităţii sincretiste dintre oameni de credinţe diferite – este chiar unitatea ecumeniştilor cu cei ce sunt împotriva lor. Să nu ne facem părtaşi acestora, ca să nu ne facem părtaşi ai osândirii lor, ci să avem dragoste pentru Sfânta lui Dumnezeu Biserică, unde „toate sunt o minune, toate sunt o taină, „toate mai presus de înţelegere, toate prea slăvite”. Aici nimic nu e simplu, nimic neînsemnat sau secundar, pentru că toate sunt divino-umane, toate pline de har, toate sunt îmbinate laolaltă într-un organism divino-uman într-o „mare taină” sobornicească, divino-umană”[33], după cuvântul Sf. Iustin Popovici.
Rămânerea în comuniune cu ecumeniştii – argumente şi contraargumente
Am arătat până acum învăţătura Sfinţilor Părinţi despre părtăşia credincioşilor cu ereticii. Totuşi, cu toate că învăţătura Bisericii în această privinţă nu poate fi pusă sub semn de întrebare, ne ciocnim cu situaţia în care mulţi ortodocşi conservatori şi tradiţionalişti continuă să rămână în comuniune cu ecumeniştii, legitimându-i şi îndreptăţindu-i în aşa fel şi îngăduind răspândirea acestei erezii printre credincioşii ortodocşi.

Fără nici o îndoială, o atitudine atât de hotărâtă a Părinţilor Bisericii faţă de depărtarea de erezie şi de eretici are profunde pricini duhovniceşti, cea mai importantă dintre acestea fireşte fiind mântuirea sufletului. Dar cum putem vedea, o asemenea comuniune are şi alte urmări, căci ecumenismul, fiind o erezie ecleziologică, strică nu doar învăţătura despre Biserică, ci şi conştiinţa ecleziologică a celor care resping această învăţătură, numind-o erezie. Cum altfel s-ar putea explica faptul că pe mulţi ortodocşi tradiţionalişti îi poţi vedea afirmând că ruperea de eretici este schismă, sau că erezia episcopatului nu reprezintă nici o primejdie pentru ortodocşi, sau că trebuie dintâi să ajungi la viaţă sfântă, abia apoi să mărturiseşti credinţa şi multe alte amăgiri, cu care cu durere constatăm că s-au ales. Iată ce ne arată, însă, viaţa Sf. Nichita Mărturisitorul despre lucrarea celor vicleni: „Acei eretici răucredincioşi, văzând pe părinţii aceia că voiesc mai bine să moară decât să se depărteze de credinţa lor cea dreaptă, au găsit asupra lor o amăgire ca aceasta, zicându-le: „Nu avem trebuinţă de altceva de la voi, decât numai împreună cu Teodot, Patriarhul, să vă împărtăşiţi în biserică cu Sfintele Taine, iar mai mult decât aceea să nu faceţi nimic. Şi astfel veţi merge în libertate în mănăstire, cu credinţa şi înţelegerea voastră”” – să fim cu luare aminte, fraţilor, ca să nu fim amăgiţi şi noi în acelaşi chip!

Vom încerca să combatem cele mai răspândite argumente ale celor care, văzând lucrarea ereziei ecumeniste şi înţelegând ce înseamnă aceasta, totuşi caută justificări pentru rămânerea în comuniune cu ecumeniştii.
1. „Trebuie să rămânem în Bisericile canonice”

Din mulţimea argumentelor care sunt aduse în favoarea păstrării comuniunii cu ecumeniştii, anume pe acesta l-am pus la loc de căpătâi, căci l-am considerat a fi cel mai păgubitor şi înşelător pentru creştini, cu atât mai mult că are origine romano-catolică, unde papa rămâne capul „canonic” al bisericii lor fără vreo legătură cu credinţa pe care o mărturiseşte[34].

În concepţia actuală, bisericile canonice sunt toate bisericile locale care au comuniune cu Patriarhia Ecumenică şi, respectiv, au comuniune între ele. După cum se arată în istoria Bisericii şi în vieţile Sfinţilor, însă, de multe ori asta nu a însemnat şi dreapta mărturisire a acestor biserici. Criteriul de căpătâi a fost dintotdeauna mărturia ortodoxă, aflarea în Adevăr, şi nu vechimea scaunului episcopal sau comuniunile sale. Când Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat[35]:

„De ce Biserică ţii? De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite. Deci, de eşti fiu al Bisericii soborniceşti, intră neîntârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi! Grăit-a Sfântul: Domnul Hristos a numit Sobornicească Biserică pe acea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire”. Se face o eroare când se confundă unitatea şi aflarea în comuniune a bisericilor locale, neglijată fiind mărturisirea de credinţă a acestor biserici, cu sobornicitatea Bisericii lui Hristos, căci spune Sf. Chiril al Ierusalimului: „Biserica se numeşte Sobornicească pentru că propovăduieşte pretutindeni şi pe deplin toată învăţătura pe care trebuie s-o cunoască oamenii, învăţătura despre cele văzute şi nevăzute, cele cereşti şi pământeşti, pentru că aduce tot neamul omenesc la credinţa cea adevărată”[36].
Biserica Romei a fost şi ea canonică în înţelesul acesta, ceea ce totuşi nu a oprit-o de la căderea în cumplitele sale erezii, la fel cum s-a întâmplat şi cu Patriarhiile aşa-zis canonice în timpul Sf. Maxim Mărturisitorul sau a Sf. Marcu al Efesului.

Mărturisirea Adevărului este nu doar o însuşire a Bisericii lui Hristos, ci este chiar temelia pe care a fost aşezată de către Mântuitorul, cum a arătat mai sus şi Sf. Maxim Mărturisitorul, iar împreună cu el şi Sf. Filaret al Moscovei: „Biserica este de Dumnezeu aşezata comunitate a oamenilor care sunt uniţi prin credinţa ortodoxă, Dumnezeiasca Lege, ierarhie şi Taine”[37]. Şi în acelaşi duh Sf. Nicolae Velimirovici: „Cine sunt mădularele Bisericii? Oamenii, bărbaţi şi femei, toţi cei ce sunt uniţi întru credinţa cea adevărată”[38]. Fireşte au mărturisit patriarhii ortodocşi: „Biserica Sobornicească nu poate să greşească sau să se înşele, propovăduind minciuna în locul Adevărului”[39]. Şi iarăşi Sf. Filaret al Moscovei, împreună cu ei: „Ea niciodată nu poate să apostazieze, nici să greşească în adevărul credinţei sau să cadă în înşelare”[40].

Canonicitatea nu poate fi justificată nici prin succesiunea apostolică a scaunului episcopal, căci zice Sf. Nicolae al Ohridei: „Succesiunea apostolică este păzirea învăţăturii apostolilor de către ierarhia legitimă a Bisericii şi primirea harului Duhului Sfânt”[41]. Şi iarăşi Sf. Filaret: „Crezul, spunând că Biserica e Apostolică, ne învaţă să urmăm cu tărie învăţătura şi predania apostolică şi să ne ferim de acea învăţătură şi acei învăţători care nu se sprijină pe cea a apostolilor”[42]. Iar Sf. Grigorie Teologul aşa lămureşte succesiunea apostolică: „Întru aceasta şi trebuie să fie văzută succesiunea, căci unimea cugetului face şi scaunele [episcopale] unite, iar deosebirea cugetului face şi deosebirea scaunelor. Una este succesiunea numai cu numele, iar alta – în esenţă însăşi. Căci acela este adevărat succesor… care nu se ţine de învăţătură potrivnică, ci păzeşte credinţa neschimbată”[43].

Aşadar, care biserică a fost canonică în timpul monotelismului: cea a Sf. Maxim sau cea a Patriarhilor? Dar în timpul iconoclasmului: cea a ortodocşilor sau cea a prigonitorilor sfintelor icoane? Fără îndoială o astfel de pervertire a conştiinţei ecleziologice a creştinilor este una din urmările ecumenismului, una din amprentele lăsate de această învăţătură în conştiinţele credincioşilor.

Abordarea pur juridică a canonicităţii unei biserici locale reprezintă o înţelegere greşită a ecleziologiei ortodoxe, căci neglijează dreapta mărturisire a credinţei, care este o însuşire de temelie a Bisericii lui Hristos.
2. „Îngrădirea de ecumenişti este schismă”

Un alt argument adus spre îndreptățirea lepădării de credință în care se află creștinul este acea idee că îngrădirea de episcopii și preoții ecumeniști este o schismă. Căci, zic ei, cel ce încetează pomenirea episcopului său, chiar dacă acesta învață fățiș erezii, se depărtează de Biserica lui Hristos și devine străin acesteia. Vestitul scriitor ortodox „tradiționalist”, pr. Epifanie Teodoropulos, în lucrarea sa „Cele două extreme Ecumenismul și Stilismul”, spune: „Schisma, iubiţi fraţi, nu este creată de eventualele abateri de la linia exactă a Sfintelor Canoane, ci de întreruperea împărtăşirii şi legăturii cu celelalte Biserici ortodoxe şi afurisirea de către ele”[44], iar în altă parte zice „Atunci trebuie să vă restabiliţi legăturile canonice cu ea[Biserica ortodoxă oficială, n.n.], ca astfel să vă aflaţi cât se poate de repede în împărtăşire canonică cu Biserica Ortodoxă de pretutindeni”[45]. Aceste cuvinte ne arată clar poziția acestui părinte, de care se conduc și mulți creștini de astăzi și anume că cei ce au întrerupt pomenirea episcopului lor chiar și din motiv de erezie și prin urmare au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă oficială (din care face parte acest episcop), au devenit schismatici și străini de Biserica Ortodoxă de pretutindeni. Având în vedere acest pericol, părintele Epifanie ne comunică și felul în care trebuie să ne împotrivim fărădelegii și ereziei propovăduite de ierarhi: „Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti-ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrierile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva patriarhului, DA! Schismă însă, NU!”[46].

Adevărate sunt cuvintele Apostolului care a zis că şi între noi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare (II Petru 2:1). Un asemenea învățător este și acesta. El tăgăduiește învățăturile Părinților și a întregii Biserici, în loc propunând învățături după poftele sale, cu atît mai grav că mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită (II Petru 2:2). Spun acestea, pentru că altele sunt învățăturile Bisericii despre schismă și ruperea comuniunii cu un episcop eretic, decât cele propuse de acest părinte. Astfel, numind schismă ceea ce este ortodox și necesar pentru mântuire, acest părinte plasează creștinii care se conduc de părerile lui într-o imposibilitate de a proceda folositor și mântuitor.

Trebuie să analizăm ce este de fapt o schismă și cum trebuie să ne raportăm la un episcop eretic, adică la acel episcop ce stăruie în propovăduirea unei erezii osândite de Părinți și de Biserică.

Canoanele 12, 13, 14, 15 ale Soborului I-II din Constantinopol interzic, sub pedeapsa caterisirii, întreruperea pomenirii episcopului locului și întreruperea de către episcop a pomenirii Mitropolitului și a Patriarhului său. Astfel se osândește schisma ca [fiind] despărțirea Trupului lui Hristos cu mânia (turbăciunea) schismaticilor[47].Cu aceste canoane, Sfinții Părinți au stabilit că dacă de acum înainte vreun presbiter sau diacon va osândi pe episcopul său pentru oarecare vinovăţie, înainte de sinodiceasca judecată şi cercetare şi de osândirea lui desăvârşită ar îndrăzni să se depărteze de la comuniunea cu acela şi numele lui nu-l va pomeni la sfintele rugăciuni ale liturghiilor, precum s-a predanisit Bisericii, acela să se supună caterisirii şi să se lipsească de toată demnitatea ieraticească[48]. Totodată, iubitorii de Dumnezeu Părinți, judecând întreruperea pomenirii episcopului osândit pentru oarecare vinovăție înainte de sinodicească judecată (lucru despre care se vorbește în 4 canoane la rând), o cu totul altă atitudine stabilesc față de un episcop ce învață fățiș erezii, subliniind faptul că una este cauza pentru care se întrerupe pomenirea: „Şi acestea s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii. Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi[49] de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudoepiscopi şi pe pseudoînvăţători şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”[50].

Ce înțelegem noi din aceste înțelepte cuvinte și porunci? Întâi de toate, înțelegem că unul este cazul când întrerupem pomenirea unui episcop din motivul oarecărei vinovății și cu totul altul atunci când creștinii se îngrădesc de un propovăduitor al unei erezii. În primul caz, întreruperea pomenirii episcopului se interzice și este osândită ca schismă, iar în cazul cel din urmă – creștinii ce au întrerupt pomenirea episcopului eretic sunt lăudați, pentru că nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.

Schismă este numită ruperea comuniunii cu Biserica adevărată prin încetarea pomenirii unui episcop adevărat, fiindcă chiar și în cazul unei vinovății (afară de eresuri) episcopul rămâne episcop adevărat până la judecata soborului. Iar ruperea comuniunii cu un episcop eretic (episcop care propovăduiește un oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi) este îngrădirea creștinilor de cel ce se numește episcop, de fapt fiind pseudoepiscop şi pseudoînvăţător, iar prin urmare este îngrădire a creştinului de erezie şi arătarea pe faţă a acestui lucru. Anume prin asta este păzită Biserica de schisme, după cum e și scris că unii ca aceştia s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări.

Deci este vădit faptul că încetarea pomenirii unui episcop eretic nu este o schismă, ci, dimpotrivă, este păzire de schismă. Argumentul schismei este adus pentru a zăpăci minţile celor ce nu au cercetat cu amănuntul învăţăturile Bisericii la acest subiect şi se bazează pe o înţelegere emotivă şi superficială a subiectului dat. Precum şi pe autoritatea „teologilor oficiali”care ţin linia tradiţionalistă şi creează imaginea luptei cu erezia ecumenistă, dar nu îngăduie ruperea pomenirii a episcopilor eretici pe motiv că aceasta ar fi o schismă. În învăţăturile unora ca aceştia e și mai mult ecumenism decât la adunăturile și simpozioanele ecumeniste. Acei de acolo leapădă fățiș Biserica pentru „dragostea” față de păgâni și învățătura lor, iar unii ca aceștia, îmbrăcând piei de oaie, se prefac a fi luptători cu fărădelegea și răstălmăcind cuvintele Sfinților și a Scripturii duc o mulțime de lume spre pierzare. Ce oare poate fi mai ecumenist decât atunci când cel ce pretinde că luptă cu ecumenismul singur este bolnav şi otrăvit de ciuma ereziei, lucru care se vede chiar din credinţa lui ecumenistă?

De mirare este faptul că acei „teologi” care se tem atât de mult de încetarea pomenirii pe motiv de schismă (cu toate că în cazul dat nici nu poate fi vorba de schismă), nu se îngrijesc deloc de faptul aflării conştiente în comuniune cu erezia. Să privească unii ca aceştia la ce zic Sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi despre acest lucru: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[51], iar altul zice: „Vai de cei ce murdăresc sfânta credinţă cu eresuri sau încheie vreo înţelegere cu ereticii! Atunci se va cere de la fiecare din noi mărturisirea credinţei şi unirea Botezului, credinţa curată de orice eres, pecetea neştearsă şi haina neîntinată”[52].
3. „Ereticii trebuie dintâi osândiţi de un sinod ortodox”

Având în vedere mulțimea rătăcirilor și a credințelor neadevărate care primejduiesc creștinii și despart Biserica, nu este deloc uimitor că întru apărarea propriei apostazii, unii încearcă să inventeze argumente și îndreptățiri ca să le dea drept învățături ortodoxe şi cucernice, iar fiind date pe faţă unele, aceștia născocesc altele şi mai năstruşnice, după care continuă să se ascundă. Astfel, chiar dacă uneori ei cad de acord cu faptul că întreruperea pomenirii episcopului eretic nu este schismă, ei încearcă să răstălmăcească învăţăturile sfinţilor despre ascultare şi calea împărătească, zicând că trebuie pomenit episcopul, chiar de propovăduieşte învăţături străine, până ce va fi osândit de vreun sinod ortodox. Unii ce procedează în acest chip se arată a fi adevărați lupi în piei de oaie. Pe din afară parcă grijesc de Biserică și de mântuirea oamenilor, iar pe dinăuntru se leapădă singuri de credință și pe alții îi îndeamnă să facă la fel. Însuşi argumentul adus de ei poate fi cu ușurință combătut, mai greu de combătut fiind „buna intenție” și „grija de Biserică” a acestor mincinoși. Anume acestea din urmă nasc o multime de argumente noi întru întărirea propriei lepădări, făcând astfel o primejdie și mai mare pentru adevărații credincioși.

Întorcându-ne la argumentul propus de a arăta de ce nu este adevărat că pentru a lepăda otrava minciunii și pe cel ce o răspândește, adica să întrerupem pomenirea episcopului eretic, trebuie să fie osândit acesta de un sinod ortodox. Nu este adevărat întâi de toate pentru că o astfel de afirmație contravine Tradiţiei Bisericii şi Sfintelor Canoane, în special celui invocat în polemici la acest subiect, Canonul XV de la Sinodul I-II din Constantinopol, care zice: „Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade sau de Părinţi, fireşte adică, de comuniunea cu acela care propovăduieşte eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”[53]. După cum ne arată clar canonul, întâi de toate trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, ca să ştie toată lumea că învățătura propovăduită de unul ca acesta nu este sănătoasă, ci pierzătoare de suflet, procedând astfel după cuvântul apostolului care zice: „Chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Gal. 1:8). Astfel, nu persoana episcopului este criteriul după care se întrerupe sau nu pomenirea lui, ci credinţa propovăduită de acest episcop, iar, prin urmare, pentru a întrerupe pomenirea trebuie să fie osândit eresul propovăduit de episcop, iar nu numaidecât episcopul eretic.

Iar întreruperea pomenirii episcopului doar după osândire sinodală poate fi admisă doar când este vorba de vreun eres nou, despre care nici sinoadele nu au hotărît și nici părinții nu au scris, ci toată lumea se află în necunoștință dacă este adăvărat sau nu cuvântul propovăduit de acesta. Fiind vădit faptul că este ceva nou şi nelimpezit, aceştia vor așteapta un sinod care să hotărască dacă e ortodox sau nu acel episcop (adica ortodoxă sau nu învățătura lui), și apoi să întrerupă sau nu pomenirea lui. Dar nu din iconomie, ascultare sau alt lucrucru vor fi făcute acestea, ci din necunoştinţa noilor erezii apărute şi vicleşugurilor lor. Cu toate că şi în acest caz judecăţii sinodale este supus nu atât episcopul, cât eresul propovăduit de dânsul, iar el este osândit ca eretic şi propovăduitor al eresului anume spre cunoştinţa creştinilor, pentru ca aceştia să fugă de dânsul din motivul credinţei neortodoxe, iar el să ştie că din motivul eresului propovăduit se află în afara Bisericii, unde nu este loc de mântuire.

Mai pot fi spuse aceste cuvinte din canon (pentru ca este scris împotriva schismelor din Biserică) ca nu cumva să născocească cineva că episcopul sau patriarhul propovăduiesc vreun eres (firește adică acest lucru fiind neadevărat) și să întrerupă pomenirea lui, lucru care va fi cu adevărat schismă. În capul unghiului oricum se pune credinţa propovăduită de episcop (ortodoxă sau neortodoxă), iar acţiunile şi raportările creştinilor faţă de acest episcop decurg din aceasta.

Dar să vedem că altfel stau lucrurile acum. Eresul propovăduit de o mulțime de episcopi, preoți și mireni este vădit și osândit și de părinți, și de sinoade ortodoxe, și toată lumea se află în cunoștința faptului că e prădată Casa și furii sunt înăuntrul ei, și asta nu de doi-trei ani, dar deja aproape de un secol. Părinții sunt necinstiți, hotărîrile Soboarelor – anulate, sfintele Canoane sunt lepădate, însăși credința e badjocorită și cele sfinte luate în râs, iar tu zici că nu este vădit neadevărul și trebuie să așteptăm un sinod ce ar hotărî că cele ce se fac nu sunt bune și că trebuie să ne ferim de dânsele și de cei ce le fac? Fățarnicule, cum poți răstălmaci cuvintele canonului pentru astuparea propriei lepădări? Cele spuse de tine nu numai dumnezeieștelor hotărâri nu corespund, ci și nefirești se arată, fiind vânzare de credință în fața lupilor răpitori. Uite că şi sinoade au fost, și o mulțime de părinți au osândit această învățătură și cred că și tu înțelegi că e batjocorită credința și primejduită mântuirea văzând toate cele întâmplate. Toate s-au săvârșit, iar tu nu ai făcut nimic, ci, mai mult decât atât, te ascunzi după minciuni precum că trebuie osândit ereticul, pe când nu ereticul ci erezia trebuie osândită, ce s-a şi săvârşit.

Dar ce zice canonul în continuare? Zice: „desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi”. Dacă în primul rând este pusă condiția ereziei osândite, adică dacă propovăduiește episcopul vreun eres cunoscut și osândit, depărtează-te de la el fără să aştepţi o hotărâre de sinod și atunci, nu numai că de canon nu vei fi certat, ci şi te vei învrednici de cinstea celor ortodocși, adică a celor aflați pe calea cea strâmtă a mântuirii, iar nu împreună cu cei ce leapădă credința și batjocoresc cele sfinte. Vezi ce îţi zic Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți prin aceste cuvinte ale canonului: De vrei sa te asemeni nouă, adica celor deja mântuiți și aflați în cinstea cea ortodoxă, depărtează-te de cel ce propovăduiește hula și răzvrătește poporul și nu aștepta nici sobor și nici alt lucru de vreme ce cunoști că învățătura propovăduită de acela este înșelare și lepădare de credință.
4. „Îngrădirea de eretici este recomandată de canoane, dar nu este obligatorie”

Dar sunt unii care, primind faptul că îngrădirea de eretici nu este schismă, spun cum că aplicarea canonului pomenit, învrednicindu-l pe cineva de cinstea celor ortodocși, este o faptă deosebită şi bună, dar nicidecum obligatorie pentru fiecare ortodox. Acestă părere oarecum corespunde adevărului, căci nu este nimeni silit să caute cinstea celor ortodocşi și să se afle pe calea mântuirii. Acestea țin de libera conștiință cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Mântuitorul nu a silit pe nimeni să-L urmeze și să se mântuiască, ci a zis „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11:28), iar în altă parte zice „Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.” (Mt. 22:4). Vezi că Stăpânul viei nu a impus pe nimeni să vină la El, ci i-a chemat pe toți zicând „veniți” și adevărat zice Evanghelistul că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 22:14), iar în altă parte zice de cei aleși „bucură-te turmă mică” (Lc. 12:32). Şi nu din altă cauză este așa decât din nedorința oamenilor de a veni și a îndeplini porunca Domnului, căci spus este „Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19:17). Deci zicând că nu este obligatoriu să lepezi pomenirea unui episcop eretic, trebuie să fii conștient de faptul că acest lucru într-adevăr nu poate fi obligatoriu, dar necesar și indiscutabil pentru cei ce caută mântuirea propriului suflet, adică cei ce caută cinstea cuvenită celor ortodocși. Că dacă nu căutăm să purtăm cinstea ortodocșilor, care nu este altceva decât dreapta credință și mântuirea, atunci care cinste căutăm și cui vrem să ne asemuim?

Dar de va crede cineva că exagerat se zice că e poruncă aceast cuvânt a canonului și că cele aduse din Evanghelie nu țin de acest subiect, fățărnicia aceluia să fie rușinată de cele zise de Sfinții și de Dumnezeu purtătorii Părinți, pentru că aceştia cu viaţa lor au împlinit poruncile fiind un far stralucitor a dreptei credinţe în mlaştina apostaziei lumeşti. Deci să vedem ce zic părinţii despre obligativitatea ruperii comuniunii cu un episcop şi învăţător eretic. Sf. Atanasie cel Mare aşa zice: „Fugiţi de cei care, prefăcându-se că nu sunt de acord cu Arie, de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează”[54], iar Sf. Grigorie Teologul învaţă: „Dar când este vorba despre o vădită necurăţie, atunci trebuie mai degrabă să mergem la foc şi sabie, necătând la nevoile vremii şi a stăpânitorilor şi îndeobşte necătând la nimic, decât să fim părtaşi la sămânţa vicleniei şi să ne atingem de cei îmbolnăviţi. Cel mai groaznic este să te temi de ceva mai mult decât de Dumnezeu, şi din cauza fricii acesteia slujitorul adevărului să devină trădător al învăţăturii credinţei şi adevărului”[55], şi mai mult decît aceştia zice Sf. Vasile cel Mare: „De cei care arată că mărturisesc credinţa ortodoxă, dar sunt în unire cu cei care i se împotrivesc, dacă după mustrare nu vor întrerupe această unire, de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[56]. Aceste şi multe alte cuvinte ale sfinţilor le-am arătat în capitolul III, în care se vorbeşte despre părtăşia cu erezia. Deci văzând toate aceste lucruri spuse să nu mai îndrăzneşti a născoci minciuni precum că e permis să te afli în comuniune cu ereticii din moment ce cunoşti că o astfel de unire te duce la moarte şi pierire veşnică.

Asemanător cu cele spuse mai sus este şi atunci cînd cineva zice că este suficient numai să mărturisim că ecumenismul este erezie, iar pomenirea episcopului să nu o întrerupem. Nebunia unora ca aceştia a ajuns să nesocotească şi credinţa şi Biserica lui Hristos, atribuindu-I însuşiri străine şi neadevărate, pângărind prin afirmaţiile lor învăţătura Bisericii despre Biserică. Este şi de aşteptat că un eres ce tăgăduieşte existenţa Bisericii şi învaţă că nu doar Ortodoxia este calea Adevărului, precum zice ecumenismul, născoceşte şi învăţături după care Biserica nu mai este un singur trup în care toţi sunt legaţi printr-un botez şi o credinţă într-un singur Domn, ci fiecare poate avea credinţa lui, episcopul aparte şi mirenii aparte, păstrând doar unitatea exterioară. Oare nu este aceasta esenţa ecumenismului şi erezie spurcată care bântuie astăzi Biserica?

Adevărat este că o astfel de mărturisire (fără fapta lepădării şi osândirii ereziei) este o mai mare răutate decât încazul ereticilor înşişi. Cei din urmă sunt întunecaţi de eresul lor, iar cei ce cred că mărturisesc drept, ca şi cum osândind erezia, se amăgesc pe sine şi astupându-şi glasul conştiinţei se fac părtaşi la eresul păgubitor, astfel aducând şi mai mulţi după sine în gheena lepădării de credinţă. Acest lucru e ştiut în Biserică, precum s-a văzut şi din cele spuse mai sus, Sfinţii Părinţi spun că trebuie cu mai mare osârdie să fugim de cei ce zic că mărturisesc ortodox şi de fapt se împreunează cu ereticii. Sf. Vasile zice că „de aceia trebuie nu numai să te desparţi, dar nici fraţi nu se cuvine să-i mai numeşti”[57], iar Sf. Teodor Studitul zice: „Unii au suferit un naufragiu desăvârşit în materie de credinţă, iar alţii, dacă totuşi nu s-au înecat prin gânduri rătăcite, totuşi mor din cauza comuniunii cu erezia”[58]. Deci să înţelegem că nu este suficient doar să mărturisim că ecumenismul este erezie, ci şi să facem fapta depărtării de cei ce propovăduiesc acestă erezie şi se află în comuniune cu cei ce o propovăduiesc. Căci vezi ce zice şi Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, având în vedere pe unii ce cred că e suficient numai să ai credinţă: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi”, „Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea” şi iarăşi „Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este” (Iac. 2:17-20).
5. „Comuniunea cu ecumeniştii trebuie păstrată din iconomie”

Iconomia, fiind o măsură de îngăduinţă în aplicarea canoanelor, este adesea adusă drept motiv pentru păstrarea comuniunii cu ereticii ecumenişti.

Dar dincolo de unele neputinţe personale, situaţii bisericeşti administrative etc., putem oare aplica iconomia în relaţia cu erezia şi cei care stăruie în propovăduirea ei?

Un răspuns îl găsim la Sf. Maxim Mărturisitorul: „Dacă, de dragul iconomiei, împreună cu credinţa cea rea este suprimată şi credinţa mântuitoare, atunci o astfel de formă de pretinsă iconomie este de fapt o separare totală desăvârşită de Dumnezeu şi nu o unire”[61]. Or ecumenismul este tocmai învăţătura care caută cu desăvârşire suprimarea Ortodoxiei, egalarea ei cu tot soiul de erezii şi păgânisme, atunci ce fel de iconomie poate fi faţă de cei care propovăduiesc o astfel de erezie? „Numai atunci iconomia se foloseşte în chip drept, când nu este vătămată învăţătura binecinstitoare”[62] – spune Sf. Evloghie al Alexandriei.

Adepţii păstrării comuniunii cu ecumeniştii spun că o astfel de iconomie se aplică pentru a păstra pacea Bisericii[63], uitând, însă, că „Pe cel prigonit pentru apărarea credinţei, pentru cele mai înalte şi de căpătâi adevăruri, nu îl învinuiesc, iar ca să zic adevărul, chiar îl laud şi mă bucur împreună cu el. Căci mai bun este un război vrednic de laudă, decât o pace care te desparte de Dumnezeu”[64]. Oare după toate cuvintele amintite ale Sfinţilor Părinţi, mai este vreo îndoială că o asemene pace ne desparte de Dumnezeu?

Sfinţii Părinţi vorbesc despre întrebuinţarea iconomiei în cazul primirii în Biserică a ereticilor care se pocăiesc, nicidecum în cazul celor care stăruie în erezia lor precum o fac ecumeniştii.

Socotim că o astfel de iconomie nu numai că nu slujeşte întru întărirea Adevărului, ci dimpotrivă îi încurajează pe mincinoşi la răspândirea minciunii, îi hrăneşte şi îi adapă pentru lucrarea fărădelegii. Chiar din faptele ecumenismului vedem că părtăşia ortodocşilor cu heterodocşii nu îi aduce pe cei din urmă la calea Adevărului, ci îi întăreşte în ereziile lor, iar pe ortodocşi îi îndepărtează de credinţa mântuitoare; tot aşa şi comuniunea ortodocşilor cu ecumeniştii îi întăreşte pe cei din urmă în rătăcirea lor, iar pe ortodocşi îi face să se scuze pe sine, şi nu numai pe sine, ci şi pe cei care propovăduiesc erezia. Iată cui sunt adresate cuvintele Sf. Maxim: „Vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de Dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”[65].

Nici într-un caz nu vrem să spunem că, în detrimentul iconomiei, trebuie să aplicăm întru totul acrivia, ci numai să amintim că „iconomia se întrebuinţează pentru puţin timp, când se îngăduie ceva necuviincios, pentru întărirea necontenită a bunei cinstiri”[66]. Istoria ultimului veac ne arată, însă, că „iconomia” în relaţia cu ecumeniştii nu duce la întărirea bunei cinstiri, ci dimpotrivă, vedem că se tot păşeşte din rău în mai rău, ecumeniştii îşi permit tot mai mult defăimarea şi batjocorirea deschisă a Bisericii lui Hristos, iar ortodocşii, din aşa-zisa iconomie, fac tot mai multe concesii în favoarea lor, adeverindu-se astfel că „în materie de credinţă ortodoxă nu poate fi pogorământ. Stricarea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Toate cele ale credinţei ortodoxe nu îngăduie iconomia”[67].
1 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Sfânta Evanghelie de la Matei
2 Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuire la Epistola către Galateni

3 Sf. Ioan Gură de Aur – Tâlcuire la Epistola către Galateni

4 Sf. Ignatie Teoforul – Epistola către Policarp al Smirnei

6 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C

8 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace

9 Sf. Grigorie Teologul – Epistola întâi către presbiterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie

10 Sf. Ioan Gură de Aur – Cuvânt despre prooroci mincinoşi, învăţători mincinoşi, despre eretici şi despre semnele sfârşitului veacului acestuia, cap. 7

11 Sf. Nichifor Mărturisitorul – Epistolă către Papa Leon al III-lea
12 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C

13 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 340: Fiului Taleleu

14 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 39: Egumenului Teofil

15 Sf. Teodor Studitul – Scrisoarea 40: Fiului Naucratie

16 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul

19 Sf. Macru al Efesului – Mărturisirea Credinţei făcută la Soborul de la Florenţa

22 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos

23 Sf. Nicodim Aghioritul – Carte folositoare de suflet, 4:12
24 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, cap. 26

25 Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII

26 Viaţa Sf. Policarp al Smirnei

27 Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei

28 Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

30 Viaţa Sf. Martin, Papa Romei
31 Sf. Ioan Damaschin – Descoperire cu amăruntul a Pravoslavnicii Credinţe, IV:13
32 Viaţa Sf. Pahomie cel Mare
33 Sf. Iustin Popovici – Capitole ecleziologice, 34
34 Vatican II, Lumen gentium, cap. 22

35 Viaţa Sf. Maxim Mărturisitorul

36 Sf. Chiril al Ierusalimului – Cateheze, 18:23
37 Sf. Filaret al Moscovei – Cateheza Bisericii Ortodoxe Soborniceşti de Răsărit, cap.250

38 Sf. Nicolae Velimirovici – Credinţa Sfinţilor. Cateheza Bisericii Ortodoxe de Răsărit., cap. II.1.10

39 Enciclica Patriarhilor Ortodocoşi din 1723

40 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.269

41 Sf. Nicolae Velimirovici – op. cit., II.1.10

42 Sf. Filaret al Moscovei – op. cit., cap.273
43 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 21: Laudă lui Atanasie cel Mare

44 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme Ecumenismul și Stlismul, Apologeticum, 2006, p.31

45 Ibidem, p 33
46 Ibidem, p 45

47 Canonul 13 al Sinodului I-II din Constantinopol
48 Ibidem

49 În alte ediţii a Pidalionului este scris Îngrădindu-se pe sineşi, în ediţiile ruse a Pidalionului fraza sună: „таковые аще и оградят себя от общения с глаголемым епископом”, deci se are în vedere anume îngrădirea faţă de episcopul eretic.

50 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol
51 Sf. Vasilie cel Mare – Patrologia Graeca 160:101С

52 Sf. Efrem Sirul – Cuvânt pentru a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos
53 Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol
54 Sf. Atanasie cel Mare – Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C

55 Sf. Grigorie Teologul – Cuvântul 6: Despre pace

56 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
57 Sf. Vasile cel Mare – Patrologia Graeca 160:101C
58 Teodor Studitul – Epistola 15(74). Către Patriarhul din Ierusalim
61 Actele procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul şi al ucenicilor lui, cap.IV
62 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:953

64 Epifanie Teodoropulos – Cele două extreme: ecumenismul şi stilismul, cap. B.2

65 Sf. Maxim Mărturisitorul – Patrologia Graeca 91:465C, Epistola 12

66 Sf. Evloghie al Alexandriei – Patrologia Graeca 103:954

67 Viaţa Sfântului Marcu al Efesului
| Frăţia ortodoxă Sf. Ignatie Briancianinov – Mărturisire Ortodoxă în fața eresului ecumenist, Chișinău 2014 pag.46-74

Sursa

 

UNDĂ DE ȘOC ÎN PATRIARHIA ROMÂNĂ: În conglăsuire cu obştea de credincioşi, Pr. Ciprian-Ioan Staicu i-a ANATEMATIZAT nominal pe ereziarhii din Sinodul B.O.R. !

Motto:

«Vă voi spune […] ce i-am spus unui episcop, care m-a sunat ieri și
mă sfătuia:  ”Părinte, nu faceți asta, se va provoca o mare tulburare”.
Este timpul să se provoace tulburare, să se trezească lumea.»

Pr. Prof. Theodoros Zisis
 
Pe site-ul pe care îl administrează, prieteniisfantuluiefrem.ro, la secțiunea de comentarii a articolului „Pr. Prof. Univ. Dr. Theodor Zisis a întrerupt pomenirea mitropolitului eretic-ecumenist Antim al Thesalonicului”, Pr. Ciprian-Ioan Staicu – referindu-se la rânduiala Sinodiconului din Duminica Biruinței Ortodoxiei – relatează despre anatemele pe care le-a pronunțat în această zi comunitatea de credincioşi pe care o păstoreşte, după cuvântul ce arată că «toţi în comun, ca plinătate a dreptei-credinţe, aducem asupra lor blestemul sub care s-au supus pe sine ei înşişi[1]».
 Atrag atenția în mod special următoarele pasaje (în text italic) din respectiva slujbă:
«Ecumeniștilor: Daniel[2], Laurențiu, Casian, Ioachim, Teofan, Sofronie, Calinic, Serafim, Iosif, Siluan, Irineu, Emilian, Varsanufie, Vincențiu, Irineu, Andrei, Ioan, care sunt falși păstori și neîndurători prigonitori ai ortodocșilor, precum și tuturor celor de un gând și de o lucrare eretică cu ei, spre surparea Bisericii lui Hristos, să zicem cu toții: Anatema
Cei nominalizați aici sunt domnii Daniel Ciobotea din Bucureşti, Laurențiu Streza din Sibiu, Casian Crăciun din Galați, Ioachim Giosanu din Roman, Teofan Savu din Iaşi, Sofronie Drincec din Oradea, Calinic Argatu din Curtea de Argeş, Serafim Joantă din Nürnberg , Iosif Pop din Paris(Limours), Siluan Șpan din Roma, Irineu Popa din Craiova, Emilian Nica şi Varsanufie Gogescu din Râmnicu Vâlcea, Vincențiu Grifoni din Slobozia, Irineu Pop din Alba Iulia, Andrei Andreicuț din Cluj-Napoca şi Ioan Selejan din Timişoara.
«Ereziarhului Bartolomeu al Constantinopolului, 

Anatema
«Sinodului tâlhăresc din insula Creta și tuturor celor care au semnat [!!!] hotărârile lui eretice, întinând haina cea preacurată a Miresei lui Hristos, Biserica, să zicem cu toții: Anatema
«Celor care predică şi învaţă pan-erezia ecumenismului sincretist, inter-creştin şi inter-religios, Anatema!»
«Masoneriei, Francmasoneriei, Sionismului şi tuturor ereticilor şi ereziilor din toate locurile și timpurile, Anatema

Anatema ereziarhilor
Anatema ereziarhilor


«Ascultă-l tot pe el [pe Sf. Ap Pavel] ce spune: „Cel ce nu iubeşte pe Domnul, să fie anatema!” (I Corinteni 16, 22), adică despărţit şi străin să fie de toate ale Domnului. […] despărţit de Biserică, […] exclus din adunările credincioşilor […]. Pe unul ca acesta, deci, Apostolul îl numeşte anatema […] şi porunceşte de a fugi toţi de el cu groază mare»
În consens este şi Sfântul Teofan Zăvorâtul, ce precizează într-o tâlcuire la Epistola către Galateni a Sf. Apostol Pavel:
«Sensul anatemei acela este, că cel căzut sub anatemă este excomunicat din Biserică şi, aflându-se în afara Ei, nu numai că se lipseşte de Harul Ei, dar şi se supune tuturor fără de harurilor [n.trad. – bezblagodatiyam] din afara Ei. Acela este lepădat de Dumnezeu şi mânia Lui este asupra aceluia».
Încă şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov arată că «însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică» şi că «doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei», fiind «foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie».
În ceea ce priveşte justificarea săvârşirii acestei slujbe a Sinodiconului, în Molitfelnicul necenzurat tipărit în anul 2009 de Mănăstirea Petru-Vodă apare următoarea mențiune:
«Sinodul local din Constantinopol care a avut loc în anul 842, întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII-lea A-toată-lumea, a înfiinţat sărbătorirea anuală a biruinţei Ortodoxiei asupra eresurilor. Sfântul Metodie, Patriarhul Constantinopolului, care se afla în fruntea Soborului, a alcătuit în acest scop o rânduială deosebită a Dreptei Credinţe. Odată cu răspândirea credinţei celei curate a ortodoxiei, această rânduială s-a înrădăcinat în întreaga Împărăţie a Răsăritului Creştinesc, iar această pravilă începu să se săvârşească pretutindeni în întâia duminică a Postului Mare sub numele de slujba „Rânduielii Duminicii Ortodoxiei” mai întâi de către arhiereii eparhiilor în catedrale, ca apoi, câştigând norodul spre buna învăţătură şi înţelepţire, a ajuns a fi săvârşită şi de parohiile bisericilor şi de stareţii mănăstirilor.»
Pe site-ul Popas Alternativ, raportat tot la această chestiune, se aduc detalii în plus prin oferirea unor date precise provenite din spațiul rusesc:
«Odată cu credinţa creştinească această rînduială a trecut din Împărăţia Răsăritului Creştinesc („Imperiul Bizantin” cum îl numesc istoricii) şi în Biserica Rusă. În anul 1766 Sfîntul Sinod a înfiinţat pravila în al cărei temei rînduiala din Duminica Ortodoxiei începu să se săvîrşească de către arhiereii eparhiilor în catedrale, deşi înainte ea se săvîrşea şi de parohii bisericilor şi de stareţii mănăstirilor. La începutul veacului XX prin hotărîrea clerului vîrfelnicesc Biserica Rusă s-a întors la datina veche, aducînd din nou spre buna cuviinţă în toate bisericile „Rînduiala Duminicii Ortodoxiei”. La congresul al III-lea al misionarilor (or. Kazan, 1897) s-a propus introducerea în obiceiul bisericesc de obşte „a rugăciunilor deosebite pentru întoarcerea celor rătăciţi în eresuri şi dezbinări”. Pentru îndeplinirea acestei cerinţe de către Sfîntul Sinod, potrivit hotărîrii din 2-4 aprilie 1902, cu numărul 1495, s-a luat hotărîrea de a săvîrşi în întîia duminică a Postului Mare slujba „Rînduielii Duminicii Ortodoxiei” în toate mănăstirile şi bisericile din oraşe şi sate.»
Cât priveşte spațiul Ţărilor Romane, blog-ul Dogmatica empirică furnizează informații prețioase privind cele constatate personal de către arhidiaconul cronicar şi călător Pavel (Paul) de Alep la mijlocul sec. al XVII-lea, atunci când a făcut o lungă călătorie în Valahia şi Moldova însoțindu-l pe tatăl său după trup, Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei. Într-una din scrierile sale, acesta a consemnat „cum se citeşte în Valahia în Duminica Ortodoxiei”.
«În prima duminică din post, din porunca domnului, părintele nostru a mers la Biserica mitropolitană [de la Targovişte] şi a slujit Liturghia acolo împreună cu mitropolitul. La vremea Trisaghionului au aşezat un analog, după datina lor, şi au împărţit lumânări tuturor celor ce se aflau în biserică. Părintele nostru s-a aşezat în jilţ, iar unul dintre preoţi a citit sinaxarul acestei zile, în întregime. Când au fost pomeniţi [părinţii] ortodocşi şi sfinţii, spunând de trei ori: „Veşnica lor pomenire”, părintele nostru s-a ridicat în picioare şi toţi cei aflaţi în biserică au cântat întreit „Veşnica lor pomenire”, de trei ori. Tot aşa, când i-a pomenit pe eretici şi pe schismatici au stins lumânările, cântând de trei ori: „Anatema!”, în trei rânduri. Apoi le-au aprins la loc.[…]»
Iar în Triodul tipărit la Bucureşti în anul 1897, la finalul Sinaxarului duminicii respective (p.237) se menționează: «aŭ slujit dumneḑeésca Liturghie […]. Declarând pre ceĭ bine cinstitori şi drept credincioşĭ; iar pre ceĭ protivnicĭ şi ereticĭ […] ’i-aŭ lepădat şi ’i-au dat anatemeĭ. Și de atuncĭ aceĭ sfinți mărturisitorĭ aŭ aşeḑat, ca să se facă acéstă sfîntă prăsnuire întru acest chip în tot anul, că să nu cădem iarăşĭ întru acelaşĭ eres».
Și este complet de prisos a mai exista îndoieli vis-à-vis de oportunitatea introducerii în această slujbă vie – Sinodiconul – a anatemelor privitoare la ereticii şi ereziile ce au apărut ulterior perioadei de viețuire a Sfântului Patriarh Metodie şi a drept-slăvitorilor Împărați Mihail cu maica sa Teodora, în contextul în care chiar în canonul 1 al Sinodului II Ecumenic se arată că: «Sfintii Părinți cei adunați în Constantinopol au hotărât […] să fie datǎ anatemei orice erezie».
Mai mult chiar, Hotărârea celui de-al V-lea Sf. Sinod Ecumenic arată desluşit voia lui Dumnezeu descoperită de Duhul Său celor 165 de Părinți adunați atunci:
«Dacă cineva nu dă anatemei […] pe toți cei care au gândit sau gândesc cele asememea ereticilor […], unul ca acesta să fie dat anatemei» !
 Iar Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov remarcă, pe drept cuvânt, faptul că «libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea».
Deosebit de relevant – în contextul subiectului de față – este de reamintit faptul că fiecare dintre ereziarhii mai sus menționați, el însuşi fiind ipopsifiu/candidat la treapta de arhiereu, a rostit acestea: «cu mare glas zic hotărât: Tuturor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema![3]».
Deci aceşti pseudo-episcopi,  prin iubirismul lor eretic ecumenist, calcă în picioare şi nesocotesc chiar ceea ce singuri cu a lor gură au mărturisit şi se dovedesc a fi nişte duplicitari. Sunt astfel nesinceri atât față de Hristos şi Biserica Sa, cât şi față de vădiții eretici (papistaşi, protestanți, monofiziti/miafiziți ş.a.) pe care îi caută cu atâta înfierbântare în orice ocazie.
Și  foarte important deci, fiecare dintre ei este osândit chiar de sine însuşi !
«S-a îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină şi a intrat ca apa înlăuntrul lui şi ca untdelemnul în oasele lui» (Psalm 108, 17).
«Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană» (Luca 19, 22) şi «din cuvintele tale vei fi osândit»(Matei 12, 37).
 
Pentru curajul său de a săvârşi această slujbă bineplăcută lui Dumnezeu şi a mărturisi astfel cu putere contra fruntaşilor în ale ereziei, Pr. Ciprian-Ioan Staicu este vrednic de toată lauda, cu toate că pentru moment este tributar curentului de evlavie populară pentru fostul ieromonah Arsenie Boca şi în acelaşi timp  reticent vis-à-vis de ortodocşii (din România, Grecia, Rusia şi de oriunde) ce s-au împotrivit încă din secolul trecut față de acțiunile desfăşurate de ierarhii ce au trădat Biserica lui Hristos prin ecumenism şi serghianism. Nădăjduim că această atitudine a cuvioşiei sale este izvorâtă din nestiință, maxim din necercetarea în profunzime a acestor subiecte (nu din dorinţa propriei îndreptățiri) şi că se va revizui pornind de la parcurgerea informațiilor oferite în continuare.
Întrucât despre cel ce a deținut stăreția la Mănăstirea Sâmbăta de Sus există o sumedenie de materiale pertinente, puse acum la îndemâna celor real interesați de aflarea adevărului privind viața şi învățăturile sale – o consistentă sursă aflându-se aici –, în cele ce urmează este reprodusă mai jos o mărturie[4], credem că suficient de tulburătoare:
«[…] ne este frică față de Dumnezeu a ascunde istorisirea de mai jos, ca nu cumva să ne facem vinovați față de pierderea unor suflete ce poate s-ar întări în Dreapta Credință aflând realitatea.
Iată ce am aflat, cu mila lui Dumnezeu (discuția ne-a fost relatată de starețul de mai jos care, din smerenie, ne-a rugat să nu-i pomenim numele).
Un stareț-protosinghel din România aflând (înfricoșat) de abaterile grave ale Părintelui Arsenie Boca de la Sfânta Tradiție, discuta această problemă cu un alt preot.
Starețul:

– Ce credeți, Părintele Arsenie Boca este eretic sau nu?
Îl putem pomeni la Sfânta Liturghie cu cei răposați sau nu?

– Eu nu sunt profesor de teologie ca să vă pot confirma că este eretic. Pot să vă spun, însă, ce am aflat eu. La început am crezut (ca toată lumea) că e sfânt [n.m. la fel ca şi noi]. Apoi încercând să-i citesc scrierile mi-am dat seama că este ceva ciudat cu ele. De ce Viețile sfinților, Patericele și Sfinții Părinți îți hrănesc mintea și te schimbă înspre pocăință, iar scrierile […] sale nu le poți citi plictisindu-te și aglomerându-te cu informații inutile și tulburătoare, dându-ți un gust amar că pierzi vremea? 

M-am gândit că o fi fost, poate, înșelat… Dar nu am vrut să cred gândului meu și m-am dus la un Mitropolit care îl aprecia [n.ed. – Părintele stareț ne-a spus numele Mitropolitului, dar noi nu îl reproducem pentru a nu stârni asupra Înalt Preasfinției Sale sale prigoana autorităților politice și ura fanaticilor]. Știți ce mi-a spus?


Starețul
:
– Vă rog să-mi spuneți, fiindcă este foarte important să gândim bisericește, nu după opinia unuia sau a altuia. Și lupta împotriva ereziei poate deveni o patimă. Mântuirea se dobândește cu mult sfat…

Preotul
:
– Răspunsul Înalt Preasfinției Sale sale a fost unul ca în Pateric. Nu îmi vine să cred că mai există astfel de lucrări și în zilele noastre (atât de reci față de Hristos). Iată ce mi-a spus ÎPS sa:

– Dragă părinte, după cum deja poate ați aflat, eu am fost un mare admirator al Părintelui Arsenie Boca. Ce poate fi mai Sfânt decât un ieromonah Ortodox mărturisitor și făcător de minuni, celebru artist și cărturar. Practic este o fală a României. Când am citit însă studiile unora și alarmele altora că ar fi eretic și vrăjitor nu am vrut să mă mai bizuiesc pe părerea oamenilor.
Acestea zice Domnul: blestemat este omul, care are nădejde spre om” (Ieremia 17, 5). Așa că am trimis un om de încredere la Sfântul Munte la un pustnic care este omul lui Dumnezeu (și văzător cu duhul), al cărui cuvânt este prețios pentru mine datorită pocăinței, echilibrului și fricii sale de a împlini în toate poruncile Domnului. El i-a spus omului meu așa:
– Ce căutați la mine, un om păcătos? Eu de abia mai răsuflu să-mi plâng păcatele mele și cum să știu eu de starea altuia?
– Părinte, dar am fost trimis special pentru aceasta. Mulți oameni sunt tulburați de acest subiect! Vă rog ascultați de rugămintea unui mitropolit ce se smerește.
– Ei frate, cine sunt eu? Dar ca să nu fie atâta osteneală în zadar, o să mă rog milostivului meu Domn și Dumnezeu să descopere smereniei voastre adevărul, dacă va vrea.
După ce a postit și s-a rugat îndelung, iată ce i-a răspuns omului meu (care a aștepta cu nerăbdare împlinirea ascultării și lămuririle propriei sale nedumeriri):
– Astă noapte la rugăciune, când îmi plângeam păcatele mele, mi-a apărut Părintele Arsenie Boca și mi-a zis cu multă durere: „Roagă-i părinte pe oameni să nu mă mai cinstească ca Sfânt. Nu fac altceva decât să-mi sporească chinurile!”
[Mitropolitul]: De atunci mi-am dat seama că trebuie să fim mult mai atenți cu mântuirea noastră și să nu ne grăbim să catalogăm pe nimeni nici ca Sfânt, nici ca păcătos. Tot a judeca pe altul înseamnă. Să nu ne mai abatem nici la stânga, nici la dreapta de la Sfinții Părinți, nici măcar cu o câtime. Mai greu este să depistăm falsa sfințenie, decât să luptăm cu păcătoșenia vădită [s.m.].
– […]
– Nu v-aș fi spus acestea dacă nu ar fi periclitată mântuirea atâtora prin evlavia față de un om înșelat, fiindcă îl iau ca model și se amăgesc, despărțindu-se de Hristos.»
Criteriu esențial pentru ca o persoană să fie recunoscută drept sfânt proslăvit de Dumnezeu este ortodoxia credinței sale şi apartenența la Biserică, nu minunile, căci există o sumedenie de relatări că lucruri asemenea se săvârşesc şi de aşa-zişi sfinţi papistaşi, de pildă. Raportat la cerința de a fi drept-slăvitor este de necontestat faptul că Arsenie Boca l-a pictat în biserica din Drăgănescu pe Francisc de Assisi ca sfânt. Dar în ceea ce-l priveşte pe acesta, Sfântul Ignatie Briancianinov relevă următoarele:
«În pustnicie, au ajuns la cea mai vârtoasă înşelare demonică Francisc de Assisi, Ignațiu de Loyola şi alți nevoitori ai latinilor […], recunoscuți de ei ca sfinți. „Atunci când Francisc a fost răpit la cer”, spune scriitorul vieții acestuia, „Dumnezeu–Tatăl, văzându-l, S-a întrebat, fiind pentru o clipă în nedumerire: cui să dea întâietate, Fiului Său Cel după fire, sau fiului după har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai hâd decât aceasta hulă, ce poate fi mai întristător decât această amăgire !»
Pentru justificarea acestei picturi prin care se propovăduieşte erezia, aidoma răspândirii prin cuvântul rostit sau scris, s-a încercat inventarea unui argument chiar extrem de năstruşnic, potrivit căruia zugrăvirea «Sf. Francisc reprezintă tot o proorocie a Pr. Arsenie şi nu e nimeni altul decât actualul papă». Dar pentru a demonta o asemenea argumentație destinată naivilor se poate răspunde astfel: ceea ce se bazează pe minciună – sfințenia lui Francisc de Assisi – nu poate fi o prorocie descoperită de către Duhul Adevărului; cel pictat are aură de sfânt şi apare alături de alți sfinți reali, iar aceasta constituie o gravă blasfemie; la fel ar fi socotită şi atribuirea sfințeniei lui Francisc Bergoglio din Roma, contemporan cu noi, aşa-zisul personaj profețit ca sfânt.
 «Au fost prinşi de erezie», spune acelaşi Sfânt Ignatie, «pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?
Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!»
Sperăm ca aceste cuvinte pătrunzatoare să fie de un real folos spre conştientizarea capcanelor duhovniceşti!
În ceea ce priveşte faptul că majoritatea covârşitoare a persoanelor îngrădite faţă de eretici după momentul sinodului tâlhăresc din Creta (2016) manifestă, am putea spune, chiar o oarecare spaimă de a fi asociate/a se asocia cu ortodocşii păstratori ai calendarului Bisericii, lucrul acesta trebuie privit cu îngăduinţă, cel puţin la momentul de faţă şi trebuie avut în vedere faptul că celor ce de curând râvnesc spre Adevăr înţelegerea le-a fost vătămată o lungă perioadă de vreme (zeci de ani) de propagandă prin predici, cărţi, studii de seminar/facultate şi nu numai, dusă tocmai de către cei (şi continuatorii lor) care au urmat linia eretică trasată în Enciclica Patriarhiei de Constantinopol din 1920 care cerea «acceptarea unui calendar uniform pentru celebrarea marilor sărbători creştine în acelaşi timp de către toate Bisericile».
Însuşi Dumnezeiescul Hrisostom remarcă: «dacă nu de îndată se face credincios, tu nu te minuna, nici te grăbi, nici cere toate deodată […] în trecerea timpului va ajunge şi la aceasta».
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă de a certa «cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă spre cunoaşterea adevărului» (II Timotei 2, 25), iar acelaşi Gură de Aur continuă cu acest cuvânt pe care ni–l însuşim: «aşa dojenim noi […]: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire».
Cunoscând cuvintele Fiului lui Dumnezeu, «fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî […] şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea» (Matei 5, 11), oare ar putea un ortodox să se întristeze că este numit stilist şi schismatic de către nepomenitorii ce prin aceste vorbe negândite suficient se arată că sunt ei înşişi, nici mai mult, nici mai puțin, decât stilişti ai noului calendar?
Cât de adevarată este până şi în acest caz mărturia Aceluiaşi din Sf.Evanghelie: «cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Matei 7, 2).
Chiar Pr. Ciprian-Ioan Staicu remarca faptul că «în curând așa ne vor cataloga, că noi suntem schismaticii și ereticii» (acuza ce reprezintă şi primul capăt de acuzare al Pr. Theodor Zisis), iar altcineva dintre nepomenitori a făcut cunoscut că «deja suntem catalogați ca schismatici,mie mi se spune așa de câteva luni…».
Dacă tatonările din prezent spre transpunerea în practică a dezideratului împreună prăznuirii Învierii cu ereticii, dezvăluite de către domnul Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, atunci când a afirmat «vă asigur că atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi toate celelalte Biserici Ortodoxe care au acceptat calendarul gregorian [!!!] vor primi cu bunăvoinţă o asemenea iniţiativă[5]», fiecărui nepomenitor îi stârneşte repulsie, constientizând adevărul acestor cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: «ce mare prostie, ce mare nebunie este să sărbătoreşti împreună cu cei pe care Dumnezeu i-a necinstit, cu cei pe care Dumnezeu i-a părăsit, cu cei care au mâniat pe Stăpânul!», totuşi majoritatea covârşitoare a celor ce au reacţionat după pseudo-sinodul cretan nu conştientizează faptul că prin argumentele pe care le utilizează şi se străduiesc să le producă împotriva vechilor calendarişti, astfel încât să se auto-îndreptăţească, nu fac decât să gireze piatra de temelie – inovaţia calendaristă – a “bisericii” lui antihrist aşezată în urma Conferinţei “pan-ortodoxe” de la Constantinopol din 1923 de către ecumenistul Meletie Metaxakis, cel ce la a sa întronizare din 1922 ca patriarh îşi prezenta agenda astfel: «mă ofer să slujesc Biserica din scaunul său cel mai înalt, să intensific pe cât e cu putinţă relaţiile cu bisericile ne-ortodoxe ale Orientului şi Occidentului şi să promovez lucrarea unificării dintre noi».
Atitudinea post Creta uimeşte cu atât mai mult cu cât exact aceleaşi acuze şi raţionamente, absurd construite de către trădătorii Bisericii după anul 1924 împotriva ortodocşilor, pentru a-i declara pe aceştia schismatici, ba chiar şi eretici, sunt invocate astăzi şi împotriva nepomenitorilor. Dar în pofida acestui fapt cei din urmă nu reuşesc în momentul de faţă nici măcar să întrezărească similitudinea vădită între lupta lor de acum şi rezistenţa determinată de introducerea calendarului de inspirație papistăşească, deşi până şi celor care îi contestă vehement le-a sărit în ochi această evidență, un exemplu în acest sens fiind ceea ce au remarcat administratorii site-ului cuvantul-ortodox (fost razbointrucuvant) atunci când au constatat că acum «se ajunge la o situație efectiv identică cu cea a stiliştilor».
Propaganda oficială de după anul 1924 se bazează pe raţionamentul că jurisdicţiile care au refuzat schimbarea calendaristă, neacceptând această inovaţie străină Bisericii, au rămas totuşi în comuniune cu cele care au făcut această schimbare prin dispreţuirea Tradiţiei, acreditând astfel ideea că toate acestea – pentru că sunt împreună – ar fi Biserica Ortodoxă, iar acele grupări care au rămas statornice în mărturisire ortodoxă ar fi schismatice. Dar tocmai aceeaşi aşa-zisă dovadă de ortodoxie este colportată şi acum, mărturie fiind această remarcă prezentă pe site–ul anterior amintit: «ierarhul “eretic” din cauză de semnătură este şi se află în comuniune cu bulgarii, ruşii şi georgienii».
Contradicţia nepomenitorilor este mai mult ca oricând evidențiată atunci când sunt atacaţi de către ecumenişti şi cripto-ecumenişti pe baza  discursului Pr. Epifanie Teodoropulos, ale cărui susţineri şi concluzii le resping ca nepotrivite situaţiei lor (aşa cum a procedat şi Gheron Sava Lavriotul), dar de care se prevalează, socotindu-le valabile, în discuţiile polemice purtate cu ortodocşii vis-à-vis de justetea îngrădirii lor după anul 1924.
Întrucât nădăjduim ca Pr. Ciprian-Ioan Staicu să fie mânat în dezlegarea oricărei probleme numai de sinceritate, pe care şi cuvioşia sa în atâtea rânduri a apreciat-o, îi recomandăm parcurgerea cărţii Părintelui Theodorit Aghioritul „Convorbiri din pustie despre ecumenism”, scrisă în katharevousa (formă literară intermediară între greaca veche şi cea nouă), accesibilă gratuit în format pdf pe site-ul traditiaortodoxa.wordpress.com la adresa de aici, carte ce reprezintă răspunsul pe care acest cuvios l-a dat aserţiunilor fanteziste ale Pr. Epifanie.
Importanţa vitală a acestei lucrări reiese şi din următoarea apreciere a Cuviosului Sava de la Esfigmenu: «Părintele Epifanie Teodoropulos a fost redus la tăcere atunci când, acum vreo douăzeci de ani, i-au fost dovedite greşelile».
Exact între aceşti doi părinţi, Theodorit Mavros şi Epifanie Teodoropulos, s-a purtat în secolul trecut o aprigă dispută teologică din care până astăzi a fost promovat la maxim doar unul dintre răspunsurile domnului Epifanie Teodoropulos, ce este transpus în celebra, dar nepatristica lucrare, „Cele două extreme: Ecumenismul şi stilismul”.
Dovadă că această din urmă lucrare, promovată cu insistenţă de către Schitul Lacu din Muntele Athos, este partea respectivei polemici sunt următoarele fragmente (pe lângă altele nereproduse aici) adresate de către Pr.Epifanie, traduse de către domnii Ştefan Nuţescu şi Adrian Tănăsescu-Vlas:
«Prea Cuviosului monah teolog Teodorit Mavros […] Am luat cunoştinţă de epistola Sfinţiei Tale de cincizeci de pagini din 22 septembrie 1969, adresată unui oarecare „părinte Nestor”, prin care răspunzi la o precedentă scrisoare a mea către un monah atonit»
«Iubite Teodorite, ca unul mai bătrân decât tine şi ca preot (nevrednic, dar preot) al Domnului îţi dau un sfat: Ia aminte de sineţi! […] agoniseşte-ţi cugetare smerită. Dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie. […] Dar pe tine cine te-a asigurat împotriva căderii? Teodorite, lasă prorocirile despre viitorul celorlalţi şi ia aminte de sineţi!» şi
«Vrei să afli şi un alt caz minunat de iconomie pe care îl citează Sfântul Atanasie cel Mare în epistola sa către Rufinian? Ascultă şi te înfricoşează de nespusa îndelungă răbdare şi îngăduinţă a ei [n.m. a Bisericii].
După încetarea silniciei ariene s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi, înaintea acestora s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie. Nu! Ci ne-am gândit că dacă vom sta împotrivă, vom fi surghiuniţi, iar pe scaunele noastre vor veni alţii, cu adevărat arieni, care ar fi adus nenorociri Bisericii. De aceea am hotărât să primim erezia şi să ne făţărnicim că şi noi cugetăm cele ale lui Arie, până ce se va depărta primejdia”. Cu adevărat, o uriaşă iconomie, iubite Părinte Teodorite. Ascultă însă şi continuarea.  Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii, ci chiar au fost aşezaţi în episcopii. Unele ca acestea au săvârşit Sinoadele, Părinte Teodorite. Sfântul Atanasie cel Mare este de acord cu acestea şi le adoptă, îndemnând pe fiul duhovnicesc şi împreună-slujitorul său Rufinian ca să le primească şi el şi să pună în aplicare cele hotărâte, fără a învinui Sinoadele de prea multă îngăduinţă. Îl îndeamnă de asemenea să facă cunoscute hotărârile clerului şi poporului de sub povăţuirea sa, aşa încât şi ei să afle cum stau lucrurile şi să nu arunce împotriva lui (a lui Rufinian) acuzaţii cum că ar fi prea îngăduitor cu ereticii (Precum vezi, fraţii tăi superzeloţi şi superortodocşi nu au lipsit din nici o epocă…)»
Dacă tot a fost adusă aici în discuţie afirmaţia Pr. Epifanie Teodoropulos că «dacă mă va părăsi harul lui Dumnezeu pentru păcatele mele, poate că mă voi îndrepta nu numai către papism, ci chiar spre idolatrie», cine nu poate să constate că aceste vorbe – parcă profetice – se împlinesc cu adevărat astăzi în cei pe care i-a justificat ca fiind episcopi ai Bisericii (marii ereziarhi implicați în ecumenismul inter-religios radical, de tipul celui pus în practică la Assisi)?
Iar raportat la exemplul invocat de către Pr. Epifanie din scrierile Sfântului Atanasie cel Mare, ce poate părea la o lectura în grabă şi superficială că ar fi plin de toată consistența în sensul întăririi afirmaţiilor sale, este cazul unor extrem de scurte observații pe care după slaba noastră înţelegere le vom face prin evidenţiere îngroşată.
Pr. Epifanie afirmă:
«După încetarea silniciei ariene [n.m. Oare ecumenismul este acum la apusul său? dar fie, presupunem că da] s-au întrunit multe sinoade de episcopi ortodocşi [!], înaintea acestora [!] s-au prezentat episcopi şi clerici acuzaţi, care mai înainte se alipiseră de erezia lui Arie [n.m. iar acum de erezia ecumenistă]. Unii dintre ei şi-au dezvinovăţit [!] purtarea zicând: „Noi nu am fost de acelaşi cuget cu Arie.” [n.m. de pildă, cum ar fi să se dezvinovăţească Episcopul Galaction al Alexandriei, ceea ce oricum până acum nu s-a întâmplat] […] Sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie. Iar acei episcopi care nu au fost conducători în erezie, ci numai au semnat o mărturisire eretică, nu numai că au fost primiţi iarăşi [!!!] în sânul Bisericii [n.m. deci până la acel moment, pentru simpla semnătură, chiar Pr.Epifanie acceptă că au fost în afara Bisericii !], ci chiar au fost aşezaţi în episcopii.»
« Dar iată textul [din Sf. Atanasie cel Mare]:„[…] lucrul acesta a plăcut (părinţilor soborniceşti) pretutindeni, ca şi aici: ca acei întâi-stătători ai necredinţei [n.m. adică întâi-stătători în cele ale ereziilor] care s-au pocăit [!] să fie iertaţi, dar să nu li se dea loc de clerici, iar celor ce nu au fost fruntaşi în erezie, ci au fost traşi cu sila, s-a hotărât să li se dea iertare şi să aibă şi loc de clerici […].”»
Deci acum ereticii şi filo-ereticii sunt în afara Bisericii ! Iar în afara ei nu există ierarhie, succesiune apostolică şi mântuire, chiar dacă unii formal se autodenumesc şi ei episcopi, preoţi şi fac parte din nişte asa-zise jurisdicţii ortodoxe, aşa cum e cazul ereziarhilor ecumenişti nepocăiţi pe care Pr.Epifanie Teodoropulos a încercat din răsputeri să îi prezinte ca fiind în “staulul” Bisericii !
Această concluzie se fundamentează pe învăţătura de credinţă ortodoxă ce este ilustrată şi prin cuvintele de necombătut ale Sfântului Ierarh Nichifor Mărturisitorul care trasează lămurit hotarul mântuirii:
«Chiar dacă falşii ierarhi în timp ce se află în erezie vor continua să înşele şi să atragă un anumit număr de ignoranţi şi în adunări un număr şi mai mare de următori, ei sunt la fel în afara zidurilor sfinte ale Bisericii. Chiar dacă mai ramân foarte puţini în Ortodoxie şi evlavie, ei sunt în Biserică şi autoritatea şi protecţia instituţiei bisericeşti rămâne în ei. Şi dacă vor avea de suferit pentru adevărata credinţă, atunci aceasta va contribui negreşit la nesfârşita lor slavă şi mântuirea sufletelor lor».
 Numai şi numai în această cheie de înţelegere, în acord cu glasul unificat al Sfinţilor Părinţi – consensus Patrum –, a aplicării de către Biserică a dreptului său propriu (iconomia) când şi dacă va găsi că este de trebuinţă, dar fără a trasforma atitudinea respectivă în regulă, poate fi primit ceea ce a afirmat cinstitul monah Teodot Rogojină, anume: «Cei 200 de Sf. Părinţi de la Sinodul III Ecumenic (431, Efes) i-au recunoscut lui Nestorie – patriarhul C-nopolelui, toate hirotoniile valide (s.m.) până la caterisire», atunci când a încercat să relativizeze precizarea clară făcută mai sus de către Sfântul Teofan Zăvorâtul şi pe care am avut ocazia să o reproducem având ca sursă chiar blog-ul cuvioşiei sale. În remarca sa, Monahul Teodot s–a sprijinit pe explicaţia lui Gheron Sava Lavriotul, conform căruia «până (s.m.) la condamnarea lui Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, sfinţii şi de Dumnezeu insuflaţii părinţi ai Sinodului al III-lea Ecumenic au primit ca fiind lucrătoare (s.m.) toate hirotoniile şi slujbele săvârşite de Nestorie până în momentul condamnării lui şi a ereziei lui de către Sfântul Sinod, chiar dacă acesta propovăduia erezia în public şi o impunea prin forţă şi violenţă».
După cum s-a spus anterior, «sinoadele, folosind iconomia, nu au dezaprobat această uriaşă iconomie». Citându-l pe Pr. Epifanie implicit este întărit punctul de vedere potrivit căruia, prin această măsură luată cu bunăvoinţă, aceştia «au fost primiţi iarăşi în sânul Bisericii». De altfel şi Sfântul Ierarh Grigorie Palama este extrem de precis când predaniseşte pe acest subiect: «Cei ce sunt în Biserica lui Hristos sunt cei care sunt în adevăr; și cei care nu sunt în adevăr nu sunt în Biserica lui Hristos».
Însă ereziahii, despre care este unanim recunoscut că învaţă şi propovăduiesc diverse hule  sunt eretici care nu se află în adevăr şi, evident, nu sunt ortodocşi. Asemenea şi Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov scoate în evidenţă faptul că acolo  «unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire» şi «unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie». Iar de aici rezultă pe cale de consecinţă logică un lucru neîndoielnic: acolo unde nu este Ortodoxie, acolo nu este Duhul!
Iar unde nu este Duhul despre ce “validitate” a “Tainelor” ar putea fi vorba?
Revărsarea harurilor Sfântului Duh în cazul respectivelor hirotonii (eventual şi asupra altor lucrări văzute – Taine – prin care omul se încredinţează de părtăşia cu Dumnezeu în Unica Sa Biserică) săvârşite în afara Trupului mistic al lui Hristos are loc numai dacă şi când cele ce îndeplinesc condiţiile de formă exterioare sunt primite de Biserică.
Monahul Teodot, în interpretarea sa personală (ce nu corespunde glasului Bisericii Ortodoxe) a învăţăturii clare a Sfântului Ierarh Teofan Zăvorâtul despre anatemă recunoaşte că «dacă cineva [!] stăruie în cugete eretice, se desparte de Hristos-Adevărul, ori că se dă, ori nu se dă anatema asupra lui», dar imediat se contrazice pe sine, afirmând: «dar dacă este arhiereu-preot-diacon [n.m. eretic], numai pri[n]tr-o caterisire a unui Sinod Ortodox se opreşte lucrarea harului prin-trânsul», ca şi cum ar fi spus că lucrarea harului Sfântului Duh continuă prin cel despărţit de Hristos-Adevărul şi care este duşman al Său.  Duşman – pentru că Însuşi a spus că «cine nu este cu Mine este împotriva Mea» (Matei 12, 30). Şi Sfântul Ioan Gură de Aur a recunoscut că ereticii sunt duşmani ai Fiului lui Dumnezeu. De aici reiese că o asemenea susţinere, conform căreia harul sfinţitor al Duhului Adevărului ar lucra în “Tainele” arhiereilor-preoţilor-diaconilor eretici necondamnaţi de un sinod special adunad în acest sens, conţine în sine sâmburele unei erezii antitrinitare întrucât promovează implicit lucrări şi voinţe contrare între două Persoane ale Preasfintei Treimi, Duhul şi Fiul.
Într-adevăr, caterisirile nominale din sinoade ale ereticilor au rolul de a preîntâmpina şi/sau elimina haosul în care se pot găsi cei mai neştiutori şi care îi pot urma pe arhiereii-preoţii-diaconii prin care nu mai lucrează harul.
Sper ca nimeni să nu ajungă a afirma şi despre cele de dinainte că sunt niște citate din Biblie și [din] Sfinții Părinți rupte din context, amestecate și potrivite precum [fac] sectanții pentru a se potrivi unor idei bigote și zelotiste.
Revenind la cartea Pr. Epifanie Teodoropulos, „Cele doua extreme: Ecumenismul şi stilismul”, ce a făcut şi încă face atâtea victime, mai ales printre studenţii/absolvenţii de asa-zisă teologie, ce prin îndoctrinare au primit-o ca pe o scriere de neconstestat şi al cărei adevăr ar fi deja dovedit, pentru ca înlănțuirea logică greşită prezentată printre rândurile acesteia să nu mai hrănească şi astăzi asemenea unei mâncări alterate, cât şi datorită faptului că până acum nu s-a reuşit traducerea în limba romană a răspunsului în cuget patristic al Părintelui Theodorit Aghioritul dat sofismelelor Pr. Epifanie, dorim să îi rugăm prin intermediul acestui text pe Pr.Ciprian-Ioan Staicu şi pe teologul Mihai-Silviu Chirilă să purceadă cumva la traducerea cărţii „Convorbiri din pustie despre ecumenism”. Având în vedere că sunt nişte adevăraţi profesionişti în acest domeniu al traducerilor, această rugăminte rămâne valabilă inclusiv în situaţia în care de fapt domniile lor s-ar ralia întru totul opiniilor Pr. Epifanie. Necesitatea acestui demers reiese inclusiv din faptul că „Cele doua extreme…” a fost promovată şi oferită gratuit după pseudo-sinodul din Colimbari (Creta) de către cel puţin o mănăstire din Moldova ce luptă împotriva chiar a celor care s-au îngrădit de ereziarhi.
Ca să concluzionăm, deşi s-ar putea părea că în urma argumentelor aduse prin intermediul prezentului text poziţia eclesiologică a persoanelor îngrădite de ereziarhi după anti-sinodul cretan ar fi şubrezită sau chiar spulberată prin prisma faptului că istoria luptei împotriva eroziunii provocate de erezia ecumenistă nu a început acum, ci s-a purtat în secolul trecut prin mărturisirea ziloţilor vechi-calendarişti (cei ce şi astăzi sunt atât de huliţi pentru că sunt în Adevăr), în realitate lucrurile pot fi exact invers pentru nepomenitori – noii intraţi pe câmpul de luptă, căci după cum zicea un părinte înţelept, cea mai puternică persoană este cea capabilă să înţeleagă Adevărul. Dar… pentru a-L înţelege, în chip firesc, este necesar ca dezlegarea oricărei probleme să fie făcută cu toată sinceritatea, ceea ce presupune ca persoana respectivă să fie dipusă a accepta Adevarul oricât de tare o ustură cunoaşterea Sa!
După cum sublinia o distinsă doamnă, ce semnează Ioana, «în ortodoxie e esenţială puterea de a recunoaşte că ai greşit, şi de a o lua de la capăt, dacă ajungi să ai anumite alunecări, trebuie sa îţi vii în sine, să te repliezi, şi să cercetezi cu atenţie. nu suntem fără pată, dar să nu persistăm în acea pată care se poate mări foarte mult… să o ştergem repede cu buretele, apelând la sfătuire şi la ce ne-au învăţat Sfinţii, ca să încercăm să nu greşim. […] cea mai mare minune mi se pare ca cineva să îşi recunoască greşelile, după ce le-a susţinut înainte cu fel de fel de argumente… e acest test al smereniei, dar, foarte important, şi al discernământului….»
«Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi», spune şi Psalmistul.
Speranţe reale există, întrucât nu multe persoane de astăzi au puterea să scrie public ceea ce în mai multe rânduri, sub diverse forme, a scris Pr.Ciprian: «Am greșit […]. Nădăjduiesc că nu se va mai întâmpla. Vă rog să mă iertați».
Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune că «a-l trece cu vederea pe cel ce dă speranţă de schimbare este rezultatul trândăviei».
La final, pentru dovedirea faptului că mărturisirea Pr. Ciprian-Ioan Staicu din Duminica Ortodoxiei nu este un caz singular în Patriarhia Română, este reprodusă aici şi transcrierea unui scurt fragment din Sinodiconul rostit în aceeaşi zi de către un alt părinte îngrădit de eretici, Pr. Ioan Miron din Judeţul Alba:
«[Pr. Ioan Miron:] „Tuturor ecumeniştilor din organizaţia Consiliul Mondial al bisericilor, care încearcă să formeze o altă “Biserică”, hulind Biserica întemeiată de Domnul, Cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească Biserică, tuturor acestora şi tuturor care îi susţin şi îi urmează conştient: Anatema!”
[Turma de credincioşi:] „Anatema! Anatema! Anatema!”
[Pr. Ioan Miron:] „Tuturor acelora care s-au adunat în Creta la adunarea tâlhărească din iunie 2016 şi au vândut Dreapta Credinţă, zicând împotriva Hotărârilor Sfinţilor Părinţi şi împotriva Adevărului că şi hulitorii de Dumnezeu papistaşi şi ceilalţi împreună cu ei sunt Biserică şi că ortodoxul şi ereticul pot să se unească în Taina Cununiei, astfel aducând poporul drept–slăvitor în rătăcire, tuturor acestora şi tuturor care îi urmează cu bună-ştiinţă: Anatema!”
[Turma de credincioşi:] „Anatema! Anatema! Anatema!”»

Pentru că, după câte se pare, această scurtă filmare este probabil dintr-un spaţiu neconvenţional, foarte potrivită e inserarea aici şi a unui fragment din cartea „Sfinţii catacombelor Rusiei” de Ivan Andreev (ce poate fi descărcată de aici).
«După închiderea Mănăstirii Sfântul Alexei şi anihilarea clerului ei, aceia dintre enoriaşi care au rămas credincioşi păstorilor lor şi concepţiei acestora au rămas cu totul fără biserici şi fără slujbe, nevrând să meargă la bisericile serghianiste deschise. Preoţii secreţi veneau rar şi din întâmplare şi slujeau în case. Doar oamenii de încredere, cu aceleaşi convingeri, cunoşteau acestea şi le spuneau despre slujbe şi altora care aveau aceleaşi convingeri. Preotul slujea noaptea şi până atunci se ascundea într-un depozit sau într-un grajd, iar cînd venea noaptea pleca în altă parte. În timpul slujbelor, oamenii cântau încet şi se uitau pe fereastră, ca să vadă dacă vine cineva. Dacă se auzea o ciocanitură, mai întâi îl ascundeau pe preot şi apoi deschideau uşa. Erau cazuri când cei care aveau grija de casă nu ştiau că se săvârşea o slujbă, deoarece acestea aveau loc atunci cînd ei plecau la muncă. Unii participanţi ai Bisericii ruse din catacombe, care au plecat peste hotare în 1943, au intrat atunci pentru prima dată după treisprezece ani într-o biserică»
Precum a început Biserica – în catacombe –, la fel – în catacombe – Îl va aştepta pe Stăpânul cerului şi al pământului să vină pentru a face Judecata întregii lumi.
«Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare» (Ecclesistul 1, 9).
٭          ٭          ٭
Dacă cineva, acum, când au fost anatematizaţi ereziarhii ecumenişti şi toţi aceia care îi urmează [!], în acest moment de o reală importanță  pentru mântuire, dar chiar şi istorică, este copleşit prin împuținarea sufletească datorată grijilor pentru soarta sa ca urmare a inevitabilei pierderi a locului de muncă/de viețuire din cadrul instituțional al B.O.R. sau în legătură cu acesta (în cazul profesorilor de religie, librarilor ş.a.) din cauza mărturisirii împotriva ereziei, Dumnezeu–Duhul Sfânt, Cel ce l-a insuflat şi pe Sfântul Proroc David şi în purtarea de grijă a Căruia este întreaga Creație, îi vine întru întâmpinare şi îmbărbătare cu aceste stihuri din Psaltire:
«[Dacă] Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? [Dacă] Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?» (Psalm 26, 1-2)
«De s-ar rîndui împotriva mea oştire, nu se va înfricoşa inima mea. De s-ar ridica împotriva mea război, eu în El nădăjduiesc.» (Psalm 26, 5-6)
 
 «Celor ce cu bună-ştiinţă sunt în părtăşie euharistică cu aceşti eretici înainte-pomeniţi […], anatema!» (din textul Anatemei ROCOR – 1983)
[1] Diac. Ioan I. Ică jr., „Canonul Ortodoxiei II. Sinoadele Ecumenice”, Ed Deisis, Sibiu, în curs de apariţie, p.659; fragmentul intitulat „Duminica şi Sinodiconul Ortodoxiei — dosarul integral” este disponibil prin intermediul site-ului pemptousia.
[2] Adresându-se celei de-a III-a Adunări Ecumenice [n.m. ecumeniste] Europene de la Sibiu din 2007, domnul Daniel Ciobotea şi-a expus convingerile eretice prin accentuarea mesajului de tip ecumenist, despre care a arătat că se constituie într-un „imperativ foarte actual în contextul efortului comun pe care creştinii [n.m. ereticii] Europei îl depun […] la nivel global, pe calea refacerii unității Bisericii”[!!!]. (sursa: http://basilica.ro/cuvantul-ips-mitropolit-daniel-cu-prilejul-celei-de-a-iii-a-adunari-ecumenice-europene/)
 Deci, pentru acest pseudo-patriarh, în momentul de față Biserica nu fiinţează în chip văzut, astfel că domnia sa şi cei de aceeaşi cugetare se supun osândei lui Dumnezeu–Duhul Sfânt, Cel ce i-a mişcat în 1983 – imediat după eretica Adunare a CMb de la Vancouver – pe ierarhii ROCOR în frunte cu Sfântul Mitropolit Filaret al New-York-ului, să condamne astfel erezia ecumenistă: «Celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup […] sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, anatema!»
[3] Arhieraticon, Editura Institutului Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1993, p. 93.
[4] Sursa: https://888adevarul8despre8arsenieboca8.wordpress.com/dreptul-canonic-ortodox/ar-vrea-pr-arsenie-boca-sa-fie-canonizat/
[5] Reportajul ProTv „Negocieri între Biserici pentru ca ortodocşii şi catolicii să sărbătorească Paştele împreună. Reacţia BOR la propunere” se găseşte aici.

Sursa