DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL. Predici ale Sf. Teofan Zavoratul despre cum pot mirenii, chiar familisti, SA URCE TREPTELE SCARII LA MASURA LOR

Predica I

“Duminica de azi e închinată pomenirii Sfântului nostru Părinte Ioan, scriitorul Scării. Şi nici nu e nevoie să mai spunem de ce este acest aşezământ în Sfânta Biserică. Sfântul Post a fost rânduit nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru întărirea noastră în bine – nu doar pentru a pune început bun, ci si pentru a ne mişca mai departe pe calea spre desăvârşire. Astfel, iată, pentru ca nu cumva careva, după ce s-a ostenit puţin în săvârşirea binelui sau a dus o vreme viaţă creştinească, să creadă că a făcut deja totul sau că a ajuns departe în calea spre desăvârşire, fiecăruia dintre noi i se aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, aşa încât, amintindu-ne de el, să ne zugrăvim în minte sfânta lui Scară şi, măsurând cu ea ostenelile noastre, să putem hotărnici mai limpede cât din cale am străbătut şi cât ne-a mai rămas. Pentru a vă ajuta în această lucrare, cel mai bine ar fi să vă descriu pe scurt sfânta Scară a urcării la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Cred, însă, că la acelaşi ţel se poate ajunge prin povestirea vieţii Sfântului Ioan Scărarul: fiindcă nu numai prin ceea ce a scris, ci şi prin viaţa sa el ne arată scara pe care trebuie neapărat să urce toţi cei ce doresc a se desăvârşi în viaţa duhovnicească. Ascultaţi, deci.
Viaţa Sfântului Ioan Scărarul este scurtă; dar ea, în mica sa întindere, încape mult – sau, mai bine zis, totul. Iată cum s-a scurs viaţa lui.
Sfântul Ioan L-a îndrăgit pe Domnul din tinereţe şi, neluând seama la nădejdile mincinoase pe care i le dădeau înzestrările fireşti şi multa sa învăţătură, a părăsit lumea şi s-a retras departe de patria sa – în Sinai, pentru a se slobozi prin înstrăinare de multe piedici în calea vieţii duhovniceşti, şi a primi chiar prin locul de trai învăţătură cu privire la ce şi unde trebuie să caute.

Punând în acest chip început bun, el s-a încredinţat din tot sufletul, chiar de la început, unui îndrumător bun, şi s-a pus într-o astfel de stare ca şi cum sufletul său n-ar fi avut nici înţelegere [raţiune], nici voie proprie. Inăbuşind în sine, prin aceasta, încrederea în sine şi lucrarea după voia proprie, el s-a izbăvit în curând de îngâmfarea proprie oamenilor înzestraţi, a dobândit cereasca simplitate şi s-a arătat desăvârşit în osteneli şi în virtuţile ascultării.

Atunci când povăţuitorul lui a plecat, mai apoi, la Domnul, Sfântul Ioan, arzând de dragostea după o mai mare desăvârşire, ca unul ce era deja întărit în virtuţile călugăreşti, atât în cele dinafară cât şi în cele lăuntrice, a ieşit în stadia liniştirii [arena isihiei]. Alegându-şi pentru această nevoinţă un loc îndemânos la cinci stadii de biserică, a petrecut acolo patruzeci de ani viaţă sihăstrească, în aspră înfrânare şi nevoinţă, în necurmată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, şi mai ales în lacrimi, care alcătuiau pentru el pâine ziua şi noaptea.
Ca atare, a urcat grabnic la treapta cea mai înaltă a curăţiei şi s-a făcut vas al unor deosebite harisme dumnezeieşti: al vederii duhovniceşti, al îndrăznirii în rugăciune şi al facerii de minuni. Mai apoi, când trebuia să fie ales întâistătător, frăţimea l-a pus într-un cuget cârmuitor peste ei, ca pe un nou Moisi – şi el, coborându-se din muntele vederii de Dumnezeu, le-a înfăţişat, ca pe nişte alte table ale Legii, sfânta sa Scară, unde a zugrăvit chipul vieţii creştine desăvârşite, pe care el însuşi o străbătuse şi care i se întipărise, prin harul lui Dumnezeu, în inimă. Astfel călăuzindu-i pe acei monahi aleşi, el a ajuns la hotarul vieţii celei văzute şi s-a mutat în Ierusalimul cel de sus.
Iată în ce fel a trecut toată viaţa sfântului. Nu am intrat în amănunte, fiindcă am urmărit să arăt numai acele trepte pe care a urcat el la desăvârşire, spre învăţătura noastră. Şi e uşor pentru oricine să bage de seamă că au fost trei trepte de căpetenie: părăsirea lumii şi a tuturor nădejdilor ei; ostenelile ascultării, după voia îndrumătorului; după aceea, liniştirea [isihia], care l-a făcut vrednic de harismele Dumnezeieşti şi de călăuzirea cu dumnezeiască înţelepciune a altora. Aceste trepte sunt de obşte tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământ prin desăvârşirile creştineşti – precum vă puteţi înşivă încredinţa, citind cu luare-aminte viaţa oricăruia dintre ei. Aceleaşi trepte suntem datori să le străbatem şi noi, dacă dorim să fim, şi nu doar să părem, adevăraţi creştini.
Să nu gândească cineva: „Asta e viaţa de călugăr-pustnic, dar noi suntem mireni, trăim în societate, între oameni: cum putem adapta viaţa Sfântului Ioan la noi? Chiar dacă ar vrea cineva să îi urmeze pilda, nu va putea, fiindcă noi ne aflăm în cu totul alte circumstanţe“. Să ştiţi, fraţilor, că puterea nu e în formă. Noi nu putem străbate cele trei trepte arătate în felul în care au fost ele străbătute de către Sfântul Ioan şi sunt străbătute de către toţi ne-mirenii; dar le putem străbate aşa cum pot fi ele străbătute în lume, trăind între mireni: în altă formă, dar cu aceeaşi putere.
Inainte de toate, să le dăm numele lor cel adevărat. Lepădarea de toate, altfel spus părăsirea lumii, înţelegeţi cum vine. Ascultarea este viaţa întru osteneli bune, nu după voia proprie, ci după îndrumările altuia. In fine, liniştirea [isihia] este strădania de a fi neîncetat în inimă împreună doar cu Dumnezeu – şi când ajunge omul la starea aceasta, începe să vădească puteri dumnezeieşti, altfel spus harisme deosebite. Luaţi acum seama în ce fel pot fi împlinite toate acestea de către un mirean, şi chiar sunt împlinite de către voi.
Ceea ce este la sfântul Ioan părăsirea lumii şi retragerea în Mănăstirea Sinaiului, aceea este la noi părăsirea vieţii păcătoase şi pătimaşe şi întoarcerea minţii şi inimii spre a face pe placul lui Dumnezeu: fiindcă lumea este chip al vieţii pătimaşe şi păcătoase, iar mănăstirea este simbol al vieţii îmbunătăţite. Cel ce părăseşte păcatul şi ia hotărârea de a trăi în sfinţenie, acela face acelaşi lucru ca cel ce părăseşte lumea şi intră în mănăstire. Dacă în acest post v-aţi pocăit fără făţărnicie şi aţi luat hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele voastre, iată că v-aţi făcut următori ai Sfântului Ioan în părăsirea de către el a lumii şi retragerea în mănăstirea din Sinai. Rămâne doar să fiţi statornici în această hotărâre şi în împlinirea cerinţelor ei, şi vă veţi face următori ai lui şi în cea de-a doua treaptă a urcării lui spre desăvârşire.
Pe cea de-a doua treaptă, în mănăstire, Sfântul Ioan a purtat osteneala ascultării sub povăţuirea unui stareţ-îndrumător. In felul de viaţă pe care îl ducem noi, în ce trebuie să conste această ascultare? In împlinirea poruncilor care hotărnicesc felul de viaţă al fiecăruia dintre noi ca familist, ca membru al societăţii civile şi ca fiu al Bisericii. Fă ceea ce îţi spun poruncile, şi vei fi un bun ascultător. Eşti slugă? Implineşte poruncile pentru slugi. Eşti tată sau mamă? Implineşte poruncile pentru părinţi. Eşti fiu? Implineşte poruncile pentru fii. Eşti judecător? Implineşte poruncile privitoare la dreapta judecată. Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum e porunca. Rânduiala statului cere ceva? Implineşte. Şi tot ce porunceşte Sfânta Biserică să împlineşti, de la cel mai mic lucru la cel mai mare. Toate acestea alcătuiesc ascultarea cea mântuitoare, când omul nu lucrează după voia sa, ci după cum este poruncit. Sfântul Ioan a avut îndrumător. Cine sunt îndrumătorii voştri? Păstorii Bisericii. Mergi, întreabă şi ia învăţătură de fiecare dată, şi fă după povaţa lor. Ei nu vă vor grăi voia lor, ci poruncile Evangheliei şi rânduielile Sfintei Biserici. Iată: cel care în acest chip, părăsind păcatul, va începe să trăiască întru ostenelile facerii de bine şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în toate privinţele vieţii sale, sub călăuzirea păstorilor legiuiţi, acela va fi următor al Sfântului Ioan în cea de-a doua treaptă a desăvârşirii lui.
In fine, cum să-i urmăm în liniştire? Iată cum. Ce este liniştirea? Privind dinafară, este îndepărtarea de toţi şi petrecerea în singurătate; iar lăuntric – este îndepărtarea oricărei împrăştieri a gândului şi adunarea de sine înăuntrul inimii pentru a petrece acolo fără ieşire, doar înaintea feţei Atotvăzătorului Dumnezeu. Liniştirea cea dinafară nu ne este la îndemână şi la felul nostru de viaţă poate fi doar întâmplătoare; însă liniştirea lăuntrică ne e la îndemână.
Pe aceasta să v-o şi puneţi ca rânduiala, îngrijindu-vă în tot chipul a intra cât se poate de des în voi înşivă, în cămara voastră lăuntrică, şi acolo să staţi în singurătate doar înaintea lui Dumnezeu. Fie că sunteţi acasă, fie că sunteţi pe drum, la datorie sau în biserică, încordaţi-vă pentru a nu ieşi din inimă cu luarea-aminte şi a nu rupe ochiul minţii voastre de vederea feţei lui Dumnezeu: şi veţi fi sihastri, altfel spus isihaşti. Cerinţa de a petrece înăuntrul vostru liniştindu-vă se naşte în suflet ca urmare a ostenelii cu conştiinţă bună de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Câtă vreme patimile şi deprinderile păcătoase rămân în suflet este cu neputinţă să avem liniştire lăuntrică: aşa e felul lor. Osteneala facerii de bine şi a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu smulge din firea noastră patimile şi deprinderile păcătoase. Atunci se naşte dorul de a fi una cu Domnul. Şi, iată, cei ce s-au întărit în fapte şi aşezări sufleteşti bune intră adeseori – fie rugându-se acasă ori la biserică, fie în vremea meditaţiei şi citirii evlavioase – adânc înăuntrul lor şi se cufundă într-o asemenea liniştire, că nu bagă de seamă cum trece timpul şi, în ciuda ostenelii exterioare, de pildă în vremea rugăciunii ori stării în biserică, n-ar vrea să înceteze, ar vrea să rămână pentru totdeauna în acea fericită stare. Aşa începe liniştirea lăuntrică, ce este cu putinţă şi pentru familişti. Rămâne doar să vă continuaţi viaţa întru aceeaşi osteneală a facerii de bine, în tot chipul îngrijindu-vă şi rugându-vă să fiţi mai des în aceste stări, şi căutând ca ceea ce se întâmplă din când în când să devină ceva neîntrerupt. Şi aşa va fi. Domnul nu va părăsi osteneala dragostei. Trebuie doar să înlăturăm din viaţa noastră tot ce poate strica această bună rânduiala şi stinge fericita căldură a liniştirii lăuntrice.
Iată cum se poate face şi fiecare dintre voi următor deplin al Sfântului Ioan. Numai că, fraţilor, trebuie să alergaţi în aşa fel ca să ajungeţi la ţintă. Urcaţi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Vedeţi ce pildă? înaintea ei, toată lucrarea noastră nu e nimic: ce să ne mai uităm la fleacurile noastre de virtuţi? Deci, cele din urmă uitând, spre cele dinainte tindeţi, spre răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Filip. 3, 13). Amin!”
2 aprilie 1861

Predica a II-a

“In urma închinării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care s-a săvârşit duminica şi săptămâna trecuta, Sfânta Biserică ne aduce acum aminte de Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul, cu acelaşi scop – acela de a ne da imbold la nevoinţele îndreptării de sine şi sporirii întru virtuţi. Voi ştiţi că Sfântul Ioan a alcătuit o carte mântuitoare de suflet, care se cheamă Scara Duhovnicească, suitoare la cer. Acolo este zugrăvit lanţul neîntrerupt al virtuţilor, altfel spus treptele lor: urcând dintr-o treaptă în alta, creştinul intră, în cele din urmă, în cerul duhovnicesc, unde se face un singur duh cu Domnul. Indreptând gândul nostru tocmai spre acest hotar al vieţii creştineşti, Sfânta Biserică vrea să ne spună:
“Nu vă temeţi de crucea răstignirii de sine şi nu fugiţi de purtarea crucii nevoinţei. Uitaţi-vă unde duc ele, şi însufleţiţi-vă. Aveţi pentru ce să vă osteniţi!”
Şi Scara aceasta are, negreşit, putere să toarne în fiecare suflet acest duh al ravnei bărbăteşti. Ea explică limpede totul: şi începutul fiecărei virtuţi, şi felul in care ea se maturizează, şi piedicile care apar în calea ei, şi mijloacele de a le birui – şi astfel îndeletnicirea cu virtuţile pare atât de uşoară, că cititorul vrea să se apuce numaidecât de nevoinţă, ca să sporească în ele. Ca atare, nu pot să nu doresc ca cei ce pot să cunoască această carte şi să se folosească de ea spre mântuirea lor. V-aş povesti-o chiar eu pe toată, însă de unde timp? O carte întreagă! Dar cel puţin vă voi arăta cele mai însemnate lucruri cuprinse în ea şi voi înfăţişa pe scurt, sub înfăţişarea suirii scării, întreaga noastră cale către Domnul.

scaraluiiacob.jpegScara Sfântului Ioan Scărarul are treizeci de trepte, după numărul anilor vieţii neştiute a Domnului şi Mântuitorului nostru, după care El a început a face şi a învăţa. Asemenea scării văzute de Patriarhul Iacov, ea se sprijină cu un capăt pe pământ, ca să putem ajunge la ea noi, pământenii, iar cu celălalt pe cer, arătând hotarul menirii noastre. Pe scara lui Iacov urcau şi coborau îngeri, arătând că virtuţile creştineşti sunt lucru îngeresc şi se săvârşesc cu ajutorul sfinţilor îngeri. In capul scării, Sfântul Iacov vede pe Domnul: la Domnul duce şi Scara virtuţilor creştine, prin care fiecare, urcând din putere în putere, ajunge bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos – ajunge acea desăvârşire la care ne îndatorează Domnul: Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc Desăvârşit este (Mt. 5, 48); acea unire cu Dumnezeu pentru care S-a rugat Domnul: Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie (In 17, 21).

Văzând în faţa noastră acest bine de negrăit, să ne apropiem, fraţilor, cu bărbăţie de această scară şi să ne silim cu trezvie a sui pe ea fără lenevire.
Să ne apropiem cu bărbăţie şi să ne silim cu trezvie a pune început bun acestei suiri. Dacă peste tot începutul bun e jumătate din lucrare, cu atât mai mult în viaţa duhovnicească, pentru care el este schiţă deplină: fiindcă, ia priviţi, ce cere de la noi primul pas? Cere să părăsim pământul. In viaţa de zi cu zi este cu neputinţă să suim pe o scară fără să ne fi desprins de pământ, deasupra căruia nu avem cum să nu ne ridicăm în vreme ce păşim pe prima treaptă. La fel şi în rânduiala duhovnicească: prima treaptă a suişului spre desăvârşirea creştină este părăsirea pământului – a păcatului, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simţirile şi aşezările [dispoziţiile] sufleteşti pătimaşe, îndepărtare care se săvârşeşte în pocăinţă atunci când, lepădând şi deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună de a plăcea numai lui Dumnezeu. Cel care a ajuns la această hotărâre a făcut primul pas, a călcat pe prima treaptă. Cel ţintuit de pământ nu are cum să urce pe prima treaptă a unei scări: nici cel împovărat de păcate nu are cum să se gândească măcar la suişul către desăvârşire. Mai întâi abate-te de la rău, şi atunci vei începe să faci binele.
Abaterea de la rău, spune Sfântul Ioan Scărarul, e începutul pocăinţei; începutul pocăinţei e începutul mântuirii, iar începutul mântuirii e buna hotărâre de a plăcea lui Dumnezeu (treapta 26, cap. 65).
După ce am păşit pe scară, cum se suie în continuare? Intrebuinţând mâinile şi picioarele, călcând când cu piciorul stâng, când cu piciorul drept şi încordându-ne din toate mădularele trupului. In acelaşi fel şi cel care s-a pocăit şi a luat hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu purcede îndată la osteneală, care cere încordarea puterilor sufleteşti şi trupeşti, precum şi istovirea lor necruţătoare: fiindcă el are neapărată nevoie să se împotrivească sieşi în cele rele şi să se silească la bine, să ia aminte la sine şi la toate cele cu care se întâlneşte, din mulţimea lor să aleagă cele mai bune, să nu o ia înainte fără de vreme şi să nu rămână în urmă, să nu lase nebăgate de seamă nici cele mai mici momeli ale păcatului, să înlăture piedicile, să ghicească mijloacele prin care atacă vrăjmaşul şi să se lupte cu el fără a lăsa armele. Toate acestea şi cele asemănătoare alcătuiesc osteneala luptei cu patimile şi sporirea în facerea de bine, care definesc însuşi suişul către desăvârşire: fiindcă ce este desăvârşirea, dacă nu dezrădăcinarea patimii şi sădirea, în locul ei, a bunei aşezări [dispoziţii] sufleteşti? Tocmai aceasta este osteneala noastră de căpetenie – până ce o vom sfârşi, va trebui să urcăm nu doar o treaptă. Nu poţi dezrădăcina dintr-o dată toate patimile şi sădi dintr-o dată toate virtuţile. Atât o lucrare, cât şi cealaltă se săvârşesc treptat. Şi micşorarea fiecărei patimi are treptele ei, la fel ca întărirea fiecărei dispoziţii bune. Ca atare, la Sfântul Ioan Scărarul descrierea acestei osteneli se sfârşeşte abia la treapta a douăzeci şi şasea.
O, dar ce nu ne învaţă el acolo, şi împotriva cărei patimi nu ne înarmează?! Ne înarmează împotriva trufiei şi a slavei deşarte, a şireteniei şi vicleniei, a iubirii de bani şi dragostei de agonisire, a multei vorbiri şi a vorbirii de rău, a mâniei şi a pomenirii răului [ranchiunei], împotriva minciunii şi clevetirii, a lenei şi visării, a puţinătăţii de suflet şi fricii deşarte, şi aşa mai departe. Ne învaţă smerenia, nerăutatea, bărbăţia, privegherea şi osârdia la rugăciune, neagonisirea, întreaga înţelepciune, înfrânarea, blândeţea, tăcerea înţeleaptă, ascultarea, pomenirea morţii, plânsul, neînvârtoşarea inimii şi aşa mai departe. Dezrădăcinarea fiecărei patimi şi sădirea virtuţii potrivnice ei alcătuiesc o treaptă aparte, pe care trebuie să păşim pentru a ajunge la celelalte. In toate acestea este o rânduială – pentru fiecare om, totuşi, o rânduială proprie, pe care şi-o stabileşte în urma experienţei proprii.
„Cei ce încearcă a se sui la cer cu trupul“, spune Scărarul, „cu adevărat au nevoie de silire de sine şi neîncetată chinuire de sine. Hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu naşte osteneli. Aceste osteneli sunt lucrarea virtuţilor, altfel spus deprinderea neîncetată cu ele. Rodul acestei deprinderi este intrarea lor în obişnuinţă” – iar din obişnuinţă ia fiinţă statornicirea în bine.
Acesta este hotarul ostenelilor întru suirea pe scara virtuţilor. După cât se spune, cu cât te afli mai sus faţă de pământ, cu atât atracţia gravitaţională spre pământ este mai mică şi, prin urmare, este mai uşoară lupta cu greutatea sa pentru cel ce suie; şi este o anumită linie dincolo de care trupurile încetează cu totul să mai graviteze spre pământ, adică devin cu totul lipsite de greutate. Astfel, şi pe treptele desăvârşirii duhovniceşti, cu cât suie cineva mai sus, cu atât îl împovărează mai puţin cele pământeşti. Altfel spus, cu cât devine cineva mai neclintit în virtuţi prin deprinderea statornică cu ele, cu atât îl luptă mai puţin păcatele şi patimile. Şi există şi o înălţime a desăvârşirii unde patimile mor aproape cu totul şi sufletul se îndulceşte de tihna rămânerii în bine, tihnă în care face binele fără împiedicare, liber, nesilit, parcă în chip firesc, la fel cum fireşti sunt, de pildă, respiraţia şi circulaţia sângelui. Această treaptă este atinsă atunci când în suflet se înrădăcinează în chip desăvârşit toate virtuţile şi răsar nepătimirea şi curăţia. Acesta este cerul duhovnicesc – capătul de sus al scării. Celor ce au atins acest hotar le aparţin fericirile hotărâte de către Domnul şi culmea fericirilor: sălăşluirea lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Iacov la vârful scării. Nepătimirea este cerul de inimă al minţii, este cămara cea cerească a împăratului Ceresc. Rodul nepătimirii este deplinătatea dragostei şi desăvârşita sălăşluire a lui Dumnezeu în cei ce s-au făcut prin această nepătimire curaţi cu inima, despre care s-a zis: ca aeeştia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8; treapta 29, cap. 2, 3, 14).
Iată unde suie şi prin ce se sfârşeşte sfinţita scară! Şi, iată, tocmai această privelişte vrea să o zugrăvească acum în mintea noastră Sfânta Biserică – fireşte, nu pentru curiozitate sau vorbire în deşert, ci pentru a ne da imboldul şi putinţa de a ne cerceta cu conştiinţă bună pe noi înşine si a lămuri unde ne aflăm si pe ce treaptă. Am păşit pe scară? Dacă am păşit, am suit departe, ne-am ridicat la înălţime mare de la pământ, se întrezăreşte cât de cât capătul suişului? Bineînţeles, a număra în amănunt treapta proprie poate fi un lucru greu şi chiar cu neputinţă; însă nu este greu să stabilim treptele care se deosebesc prin trăsături distincte. Ce osteneală este, de pildă, în a stabili prima treaptă? Cine nu este, oare, în stare să dea un răspuns limpede la întrebarea: „Te-ai pocăit şi ai luat hotărârea nestrămutată de a bineplăcea Domnului?” Cine, de asemenea, nu e în stare să spună dacă a intrat, după ce s-a căit de păcatele sale, în război cu patimile, dacă se luptă cu ele sau e înfrânt de ele? Aşadar, eu şi cu voi ce vom spune, fraţilor? Am călcat pe scară? Am făcut măcar primul pas?
Să răspundă la această întrebare conştiinţa fiecăruia; iar eu voi adăuga că măcar un pas dacă a făcut cineva, şi tot e bine. El e deja pe scară, e deja pe calea cea bună. Chiar dacă mai are de făcut multă osteneală până ce se vor arăta în el urmele limpezi ale desăvârşirii, începutul a fost pus. Rămâne doar să nu slăbeşti şi să nu te leneveşti, după măsura puterilor tale, a te mişca înainte. Binecuvântat va fi mersul tău; şi dacă va fi statornic şi neabătut, fără îndoială că va fi încununat de reuşită – aşa că este bine şi atât. Dar este rău dacă n-a fost făcut nici primul pas, dacă omul s-a dat pe mâna patimilor şi nici nu se gândeşte să le lase; sau, chiar dacă se gândeşte, amână de pe o zi pe alta; sau, părându-i rău după patima sa iubită, vrea s-o răscumpere cu vreun oarecare bine, fără a se lepăda de ea; sau, neavând patimi şi fapte păcătoase evidente, trăieşte fără grijă, nepăsându-i de curăţia inimii. Toţi aceştia şi cei asemenea lor nu se află pe calea cea bună, încă nu au păşit pe scara ce suie către Dumnezeu, şi au de făcut acest prim pas. Iată de ce ni se şi aminteşte de Scară la mijlocul Postului: pentru ca, dacă cineva, înţelegându-i lecţiile, îşi dă seama că încă rătăceşte în afara ei, să aibă vreme să îşi vină în fire şi să se pocăiască. Iată, toţi cei ce încă aveţi de făcut asta, grăbiţi-vă s-o şi faceţi; iar apoi să aveţi de două ori mai multă osârdie pentru a vă îndrepta şi a întări în voi deprinderile bune – căci alţii nu bat pasul pe loc, ci tot înaintează. De ce să rămânem noi în urmă?
Să alergăm, fraţilor, cu toţii în aşa fel ca să ajungem la ţintă, uitând de cele din urmă şi tinzând spre cele dinaintea noastră. Cel care s-a oprit, acela nu mai merge. Cine nu merge mai departe, acela negreşit rămâne în urmă sau chiar se mişcă înapoi. Nu este clipă în care să nu făptuim ceva, şi nu e faptă care să nu fie ori plăcută, ori neplăcută lui Dumnezeu – asta fiindcă noi suntem persoane şi în orice punem voinţa noastră, potrivit căreia faptele se întorc fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre plăcerea egoismului nostru, şi ca atare slujesc fie spre buna sporire în mersul nostru, fie spre împiedicarea acestuia. Cel cu luare-aminte la sine şi la tot ce îl înconjoară nici nu poate să se oprească, ci la orice pas înaintează tot mai mult în desăvârşirea sa, din toate adună împreună cu Domnul şi din toate se îmbogăţeşte. Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16)”.
29 martie 1865

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sfinti. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL. Predici ale Sf. Teofan Zavoratul despre cum pot mirenii, chiar familisti, SA URCE TREPTELE SCARII LA MASURA LOR

  1. Pingback: Sfantul Ioan Scararul. SCARA | ortodoxiadreaptacredinta

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s