PREDICA PARINTELUI IOANICHIE BALAN la Duminica a IV-a din Postul Mare – INDRACIREA PRIN PATIMI si LUPTA CU DIAVOLUL. “Traim intr-o lume dirijata de nevazutii demoni si de vazutele lor slugi, care o conduc spre satanizare”

“Iubiți credincioşi,



Suntem în duminica a patra a Sfântului şi Marelui Post, înainte de Sfintele Paşti. Am trecut de jumătatea Postului, ne apropiem cu nădejde şi bucurie de Dumnezeiasca şi Slăvita Înviere. Dar ca să ajungem cu adevărat pregătiţi pentru Înviere, pentru Paştele cel nemuritor, pentru veşnicie, trebuie să ne pregătim. Şi pregătirea înseamnă să ne înnoim viaţa noastră duhovnicească, să ne înlocuim păcatele cu faptele bune, răutatea s-o transformăm în bunătate, zgârcenia în milostenie, mândria în smerenie, iubirea de bani în iubirea de săraci. Şi cu acestea şi altele asemenea acestora, vom simţi că Hristos învie în noi, că Hristos se aşază în inima noastră, că Hristos calmează lumea tulburată, că Hristos linişteşte şi binecuvântează România.
Sfânta Evanghelie de astăzi este cutremurătoare. Este singurul loc din toată Sfânta Scriptură în care se vorbește cel mai direct şi precis de ce intră demonul în unii din oameni şi când şi cum poate fi scos. Că, în definitiv, lupta noastră din viaţa nu e alta decât că ne luptăm cu diavolii: diavolii din iad, diavolii din văzduh, diavolii care prin patimi ne stăpânesc pe noi și cu oamenii purtători de diavoli. Voi încerca să explic toate aceste lucruri care sunt adevărate, dar cutremurătoare.
Trăim într-o lume care se demonizează, trăim într-o lume dirijată de nevăzuţii demoni şi de văzutele lor slugi, [care o] dirijează şi-o conduc spre satanizare. Iar noi, cei care credem în Hristos, cei care suntem cu Sfânta Cruce în inimă şi în mâinile noastre, cei care credem cu tărie în Înviere şi în veşnicie, ne luptăm care cât putem ca să nu intre demonul nici în ţara noastră – deşi a intrat –, nici în casa noastră – deşi, uneori, şi în unele din ele, a intrat – nici în inimile şi în sufletele noastre. Cu alte cuvinte, mântuirea noastră înseamnă lupta să alungăm pe diavol din noi.

Diavolul înseamnă mai multe lucruri, potrivnicul; dar diavolul în noi intră prin patimă. Este păcatul în mine, este şi diavolul în mine! Nu stă păcatul fără stăpânul lui, diavolul, în mine. Este beţia în mine? Vai de mine, am un diavol. Cine-l scoate, cum îl scoate? Când voi scăpa de el? Mă stăpâneşte și mă biruieşte demonul desfrâului, care este diavolul numărul 1 al lumii de astăzi? Apăi diavolul acela este în toţi cei care se îndulcesc şi se satanizează prin desfrâu! Sau alcoolismul, sau orişicare vreţi, dar nu mai puţin diavolul banului. Alergăm în toate părţile: banul, banul, banul! Dacă se poate să fie verde şi cât mai mult! Toţi aceștia sunt purtători de demoni. Te stăpâneşte iubirea de bani? Ai mai mult decât unul din demoni! Chiar dacă nu cazi, ca cel demonizat, cu capul de pământ, dar cazi cu sufletul în iad. Asta-i mai rău.

Şi acum să intrăm la Evanghelia zilei, prin care sper să vă explic foarte pe scurt lupta cu diavolii: cum putem birui și cum suntem biruiţi şi de ce? Un om oarecare, spune Evanghelia zilei, a venit la Iisus Hristos. Domnul atunci se pogorâse de pe Muntele Taborului. Ni se spune la capitolul 9 de la Marcu; (când aveţi timp, seara, mai deschideţi Noul Testament sau Sfânta Scriptură şi mai citiţi Evanghelia duminicii. Este cu adevărat plină de învățături și ne şi cutremură). Şi Domnul coborâse de pe Muntele Tabor și jos era multă lume şi 9 ucenici; 3 erau cu El sus. Şi a venit bietul om plângând. A căzut şi în genunchi înaintea Lui – vedem, și atunci oamenii îngenuncheau, era un evreu; iar Mântuitorul nu era nici evreu, nici rus, nici român. Era Dumnezeul tuturor oamenilor! Şi a zis:
Învăţătorule… – atâta ştia el, că era un învăţător – … ai milă de mine, că iată am adus pe fiul meu bolnav de duh mut la ucenicii Tăi şi i-am rugat pe fiecare să-l scoată şi n-au putut.
Se cheamă „duh mut” pentru că demonul vrea să fie nevăzut, să intre şi să nu-l bagi de seamă. Să fie şi surd, ca să nu-ţi audă rugăciunea ta când strigi la Dumnezeu să fugă de la tine şi să fie şi rău, ca să te chinuiască cât mai rău. Şi Domnul, ştiind că el este un om slab ca fiecare dintre noi, l-a mustrat în mod general:
O, neam necredincios şi îndărătnic! Până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi?
Această mustrare nu putea să o spună numai evreilor de acum 2000 de ani. Şi pentru noi e foarte valabilă! Cu alte cuvinte: Dacă sunt cu voi, de ce nu credeţi cu tărie în Mine? Şi dacă credeţi în Mine, de ce nu faceţi poruncile Mele? Şi dacă ziceţi că le faceţi, de ce slujiţi demonului, beţiilor și păcatelor? Până când voi fi cu voi? – adică va veni o vreme când vă voi părăsi în veci (asta-i Judecata cea de pe urmă).
Dar după ce i-a mustrat, i-a spus lui taică-su: Aduceţi copilul la Mine. Şi l-au adus şi l-au pus înaintea Lui. Şi bietul om credea că dacă l-au pus pe copilul demonizat în faţa Lui, gata, se vindecă. Dar nu credea că El este Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dar şi noi ne cutremurăm de un lucru la care nu v-aţi gândit niciodată: aţi văzut că demonul stătea în copil în faţa lui Hristos şi nu ieşea? Ce, diavolul nu ştia că este Hristos de faţă, acolo? Vedeţi ce greu iese un demon? Nouă ucenici, și la fiecare s-a dus pe rând: Scoate-l Tu, Toma! Scoate-l tu, Matei, Vartolomeu, Iuda…! Toţi, câţi erau, au încercat şi n-au putut. Vedeţi că şi în faţa lui Hristos demonul nu iese? Când intră? Când îi dă poruncă. Şi când iese? Când îi dă poruncă.
Şi atunci de ce intră el în om? Tainele sunt mult prea mari ca să le înţelegem. Dar de obicei el intră în om pentru păcatele părinţilor şi ale neamului şi ale casei respective şi chiar pentru păcatele celui bolnav, dacă este om matur şi a făcut mari păcate. Dar nu intră în fiecare. Dacă intra în fiecare om demonul în mod văzut, cum îi vedeţi pe cei demonizaţi, ar fi cutremurător.
Însă demonii intră în oameni nu numai în chip de demonizare, ci intră prin patimi. Asta e mult mai grea, demonizarea prin patimi, prin năravuri rele, decât demonizarea printr-un diavol care intră chiar şi-ntr-o fetiţă, într-un copilaş de ţâţă. Acela se mântuieşte şi acela în care intră un demon, dacă se smereşte şi plânge şi se roagă, se mântuieşte înaintea noastră, că-i aduce o grea pătimire. Dar ferească Dumnezeu să intre demonul în noi prin păcate! Demonul desfrâului, ăsta e uriaş! Acesta a umplut iadul şi-l umple, de acum veţi vedea! Şi mulţi dintre aceia vor fi români şi româncuţe de-ale noastre şi fii şi fiice de-ale dumneavoastră. Iar noi tăcem. Dar nu suntem realişti să ne gândim cum se poate să nu intre demonul în copilul meu, în copiii mei, în casa mea, în bărbatul meu, în femeia mea, în ţara mea.
Deci îl aduseseră aici. Şi Domnul nu s-a grăbit să-l vindece. Şi a întrebat:
De câtă vreme este aşa?
Aţi auzit? Contează! Cel mai greu demon care este în noi este păcatul, fraţilor! Si duhovnicul trebuie să te întrebe la spovedanie:
„De câtă vreme faci dumneata păcatul ăsta de care spui că nu poţi scăpa?”
„Păi de atâta vreme… Din copilărie…”
Aşa a spus şi tatăl său: De câtă vreme e bolnav? Din pruncie, de la sânul mamei lui. Acum era mai mare. Contează foarte mult, când vrei să scapi de o boală, de o patimă, de un demon, să ştie preotul, duhovnicul tău, sau cei care se roagă pentru mântuirea sau pentru salvarea ta, când a intrat, în ce împrejurări, de câtă vreme, cum se manifestă şi ce ai făcut tu ca să scapi de demoni.
Reţineţi că în două chipuri ne luptă diavolii pe noi:
– mai rar când intră diavolul în om, cum aţi văzut că se mai întâmplă pe la Sfintele Moaşte că mai urlă fetele, băieţii, mai mult fetele – e o taină aici, de ce mai mult fetele decât băieţii sunt bolnave. E cel mai uşor fel de demonizare. Şi e sigur că cei care rabdă acest fel de demonizare, de duhuri rele, se mântuiesc aceşti copii; chiar dacă nu se vindecă niciodată, ei tot se mântuiesc înaintea noastră, fiindcă duc o cruce foarte grea. Şi toată lumea râde şi fuge de ei. Şi de ruşinea pe care o rabdă ei, de necazul pe care îl rabdă ei, că până şi mama şi tata fug de ei, ei se mântuiesc înaintea noastră.
– al doilea fel de demonizare este prin păcate: năravul, patimile, în fruntea cărora stau două feluri de oameni: desfrânații şi alcoolizaţii sau beţivii notorii, pe care toată ziua îi vezi beţi. Sunt cei mai numeroși oameni care poartă în ei demonul. Şi e mult mai greu de vindecat un beţiv sau un desfrânat decât un tânăr sau un copil nevinovat care e marcat de demon prin anumite păcate ale părinţilor.
Aţi văzut că demonul îl chinuia grozav. Vedeţi, în faţa lui Hristos, pe prunc îl chinuia grozav demonul. Ştia că e Hristos de faţă. Şi atunci bietul tată zice:
Doamne, dacă poţi ceva, ajută-ne.
Zice:
Că îl aruncă demonul când în apă, când în foc.
Foarte interesant. Ce înseamnă a ne arunca în apă şi altă dată în foc? Iată ce spun unii Sfinţi Părinţi: Când te aruncă demonul în apă, adică în patimi moi: trândăvirea, somnul mult, desfrânarea, acestea sunt patimi moi, ca apa. Şi când te aruncă demonul în foc, sunt patimi iuţi ca focul: mânia, răutatea, răzbunarea, uciderea, crima… Şi se întâmplă aşa! Deci vedeţi? Societatea noastră de azi, gândiţi-vă foarte bine: îi aruncă în apă – să nu se ducă la biserici, să dorm, să mă odihnesc, am fost azi-noapte la o cumetrie, sau vin de pe un drum, lasă că popa face el slujba şi fără mine, şi tot aşa, şi tot aşa, până când rămâne şi el fără rai; iar alţii – şi duminica: lasă că mă duc la cutare, la un avocat, la parlament, şi reuşim la proces, să facem cutare, să facem afacerea cutare. Aceştia sunt aruncaţi în patimi iuţi ca focul. Luaţi aminte, fraţilor!
Şi atunci Domnul a spus: Dacă şi tu, tată, crezi că Eu pot să fac aceasta, se va vindeca. Dacă poţi crede, se va mântui copilul tău. Auzi? Îţi răspunde cu măsura ta!
Dacă poţi ceva, ajută-mă!
Şi Domnul zice:
Dacă poţi crede, te ajut!
Deci vedeţi, de cele mai multe ori, demonul care intră în noi sau orice patimă, care e tot un demon, mai periculos, nu iese din noi până noi nu putem să credem sau nu credem cu tărie. Deci, înainte de toate, ca să scăpăm de demoni, trebuie să ducem o viaţă curată, creştinească, duhovnicească, ca să nu apuce demonul a intra în noi.
Al doilea lucru: dacă a intrat în noi, ferească Dumnezeu!, sub o formă sau alta, să alergăm cu tărie repede la biserică, la duhovnic:
„Părinte, sunt stăpânit de o patimă, m-am învăţat cu beţia, nu mai pot să scap de demonul ăsta!”
Nu lăsa să îmbătrâneşti cu patima asta, că aşa mori! Sau cine ştie unde te mai găsesc neamurile prin ce şanţuri. Nu vă jucaţi cu patimile, sunt cumplite! Ştim tot ce se întâmplă în societatea românească, fiindcă, vrem-nu vrem, zilnic vin, dacă nu bărbaţii, mai ales femeile, şi bocesc pe la uşile noastre şi pe epitrahilele noastre:
„Ce să fac, părinte, cu fata, că a luat-o la vale…”,
„Nu ştiu ce să fac cu bărbatul, că a luat-o către cârciumi…”,
„Ce să fac cu cutare că mă pândeşte să mă omoare, că şi-a găsit pe alta…”
sau altele sau altele şi aşa mai departe. Sunt urmările demonilor care intră în noi, fiindcă n-am ţinut uşa închisă şi n-am venit la timp la biserică și nu stăm duminica. Ne scapără două ore la biserică, fraţilor…? La filme merge până la şase ore, mai cu seamă din acelea rele, sau la sport sau la o nuntă până dimineaţa. Atunci nu ţi-e somn. Aici o oră-două și mai cască, se mai uită în sus, se mai uită la ceas…
Deci, fraţilor, eu vă spun direct, în limbajul popular, ca să înţelegem mai mult. Nu-i timp de filosofii acum. Filosofia cea mai adevărată este să spunem adevărul la lume, să nu vă ducem, cum se spune, cu zăhărelul. Şi iată:
De poţi crede, se vindecă copilul tău!
Şi atunci bietul om, strâns cu uşa, că era îndoielnic, ca toţi dintre noi:
Cred, Doamne, a strigat el, ajută necredinţei mele!
Şi în clipa aceea diavolul l-a chinuit tare pe copil, mai să-l sfărâme acolo jos, şi Dumnezeu i-a poruncit:
Ieşi, duh mut şi surd din copilul acesta!
Şi a fugit demonul. Atunci a fugit, când i-a dat poruncă! Vedeţi că el, dacă numai la porunca lui Hristos iese din noi, înseamnă că tot numai la porunca sau la îngăduinţa lui Hristos intră în oameni, pentru păcatele tatei, ale mamei, ale bunicilor, ale străbunilor și aşa mai departe. Şi l-a scuturat tare de credeau toţi că a murit. Şi l-a apucat Domnul de mânuţă şi l-a ridicat şi l-a dat sănătos şi viu tatălui său. Şi s-a dus copilul cu tot cu tatăl său, s-a dus vindecat.
Dar a spus Hristos ceva de care uitasem să vă amintesc: Ieşi, duh necurat şi rău din copilul acesta, şi, mai departe: să nu mai intri în el! Noi am observat şi poate dumneavoastră mai puţin ştiţi, că mulţi se vindecă, chiar dintre cei tineri, fete mai mult, şi se vindecă de diavol, dar una-două, iar sunt ai diavolului. Aşa este, nu e o glumă, e o realitate. De aceea Hristos i-a spus să nu mai intri în el. Asta înseamnă că i-a dat poruncă şi în veci de veci de acel copil nu s-a mai atins, n-a mai îndrăznit. Deci, fraţilor, lucrurile sunt foarte cutremurătoare!
Şi atunci iată vin apostolii, ucenicii: Doamne, ne e rușine de lumea asta multă care e aici, dar noi de ce n-am putut să-l scoatem pe diavolul acesta? Aşa ne întrebăm şi noi de multe ori:
Doamne, de ce ne rugăm şi nu iese, nu se vindecă?
Și a spus clar în altă Evanghelie:
Pentru necredinţa voastră,
aşa a spus Hristos în altă Evanghelie. Şi, mai departe, adaugă:
Că acest soi de diavoli cu nimic nu poate fi alungat din oameni fără numai cu rugăciunea şi cu postul.
Două arme care sunt mai tari decât toate armele şi ale ruşilor, şi ale americanilor, şi ale tuturor celor care fac numai arme şi omoară lumea. Două arme care cutremură cerul şi golesc iadul: rugăciunea unită cu postul! Ard pe diavoli, alungă pe diavoli, îi cutremură şi îi izgonesc dintre noi. Deci, fraților, Hristos a dat aici soluţia finală: vrem să scăpăm de ei? Ducem viaţă curată, ca să nu ne găsească cu uşa deschisă şi să intre în noi sau în casa noastră. Fie că intră direct, aşa cum se aude acum, ici-acolo câte unul, fie că intră prin patimi, care demonizaţi sunt mult mai cumplit și mai greu de vindecat, un bolnav de alcoolism sau un desfrânat. E mult mai greu de vindecat acela decât cel care îl poartă pe diavol în el.
Ei bine, şi acum să ne întoarcem la concluzie.
Iubiţi fraţi, lumea toată pare-se că şi-a cam pierdut echilibrul. Moral, nu mai zicem… La noi ca la noi, slavă Domnului, se simt încă roadele credinţei în poporul românesc, cu toate păcatele multe şi mari și demonii care bântuie România astăzi. Dar încă mai sunt peste 200 de mănăstiri, peste 10.000 de biserici în care se face sărbătoarea Sfintei Liturghii, încă sunt 5-6 mii de călugări şi atâtea sute de mii și poate milioane de mame care ştiu să se roage, care ştiu să plângă, şi atâţia şi atâţia tineri și tinere care trăiesc în feciorie, pentru care Dumnezeu are cea dintâi grijă şi le ascultă rugăciunea şi a copiilor nevinovaţi, şi a tinerilor, şi a tinerelor fecioare, şi lacrima mamelor, şi suspinul fraţilor, şi rugăciunea călugărilor, şi Liturghia preoţilor, şi binecuvântarea arhiereilor Dumnezeu o vede, Dumnezeu o primeşte. Dar să ne ferim şi noi, ca nu cumva diavolului să îi dăm prilej să intre în noi, în casa şi, mai ales, în inima noastră, prin patimi.
Cele mai cumplite patimi, am spus, astăzi sunt mai multe. În primul rând necredinţa; este mai cumplit demonul ateismului decât demonul alcoolismului. Că cel alcoolizat, când e treaz: „Părinte…”, săracul, plânge,
„Părinte, nu pot scăpa, o pus diavolul mâna pe mine, nu pot scăpa de patimă.”
Într-adevăr, intră alcoolul în creier, în sânge, şi foarte greu se vindecă. Dar cel care zice că-i ateu şi că nu e Dumnezeu, acela are un legheon de diavoli, că pe acela îl poţi trece prin toate cărţile Bisericii, nu iese nimic dintr-însul. Ba intră mai mulţi în el. Dacă nu crede… Deci uitaţi-vă, luaţi aminte să nu intre diavolii în noi. Ferească Dumnezeu, că n-are cine să se mai roage, nu mai sunt sfinţi ca odinioară să se roage pentru noi. Dacă nici Apostolii n-au putut în cazul acela să vindece un copil, noi, păcătoşii, care suntem plini de griji, de probleme, vorbim mult, ne rugăm puţin, mâncăm de dimineaţă, mai bem şi câte un pahar mai mult decât trebuie, ne mâniem cu vecinul şi ne certăm pentru orice, de la gard la grădină, cu atât mai mult nu ne va auzi şi demonul va intra mai uşor în noi.
Dar armele numărul 1 cu care noi alungăm diavolii din noi sunt următoarele: rugăciunea cu postul şi cu sfânta smerenie. Apoi, citirea psaltirii are o putere extraordinară. Şi ca să nu uit, când aveţi cazuri într-un sat sau într-o familie de oameni demonizaţi, nu-l lăsaţi numai pe preot singur, el singur nu poate să-l scoată; dar dacă ar veni tot satul, tot cartierul la omul acela bolnav, la persoana aceea sau unde se face Sfântul Maslu şi dacă poporul acela acceptă să postească trei zile şi trei nopţi, şi dacă citesc în timpul acesta la Psaltire cu preotul și preotul face trei zile Sfânta Liturghie şi se roagă, nu apucă a treia zi diavolul. A plecat în prăpăstii, fuge în gheenă. Asta-i cea mai uşoară cale de vindecare de demoni! Trei zile și trei nopţi satul respectiv să postească, dar postesc Domnul ştie cât, preotul să facă trei zile Sfânta Liturghie şi după aceea Sfântul Maslu, şi să citiţi la Sfânta Psaltire, care cum poate. Unul cu mătăniile, altul cu Psaltirea, altul zice Tatăl nostru. Dar mai mult Psalmii. Psalmii ard pe diavoli, psalmii alungă duhurile rele din noi. Și veţi vedea minuni cu ochii, ca odinioară. Asta este soluţia finală sau metoda cea mai duhovnicească, cea mai sigură de a izgoni patimile şi demonii din noi.
Şi nu pot încheia fără a spune ce se întâmplă azi la noi şi în lume; de ce să n-o spun? Atât cât citim din Sfânta Scriptură, atât cât ştim, cât am adunat şi noi în cei șaizeci şi ceva de ani că am trăit până acum pe Pământ, atât cât citim şi vedem ce se întâmplă peste tot, se lucrează organizat, sistematic, diabolic, secret, la demonizarea întregii societăți creştine. Metodele sau mijloacele cele mai eficiente, cele mai puternice, care contribuie direct la demonizarea societății creştine astăzi sunt următoarele – eu le spun cam cum le gândesc, iar dumneavoastră, în taină, o să judecaţi şi o să vedeţi că avem dreptate:
– întâi de toate rămâne în continuare televizorul, dar nu el, ci televiziunea, ca să fiu mai corect, unde şi prin care se transmite în toată lumea creştină pornografia. Cât timp aceste tunuri satanice vor lucra pentru diavol, pace în ţările noastre nu va fi, liniște în ţările noastre nu va fi, fetele și surorile noastre mai mult pe la discoteci şi pe la muzica rock, prin cimitire cu sataniştii, şi copiii noştri n-or să asculte de noi. Deci întâi aceasta. Luaţi aminte, de aceea noi spunem şi răcnim: nu lăsaţi copilașii, sunt îngeri copilaşii, nevinovaţi, nu-i lăsaţi să stea cu ochii pironiţi acolo! Fiindcă cei care dau acolo sunt și nebotezaţi, nu cred nici în Hristos, şi aceia au un jurământ cu diavolul: să luptăm pe toate căile să demonizăm toată lumea [spun ei], pentru că ei cred în diavol, nu în Hristos.
– al doilea mijloc de a sataniza societatea noastră creştină este alcoolismul. La noi, la români, face adevărate ravagii. Cele ce se întâmplă le ştiţi mai bine ca mine. Case destrămate, divorţuri, de exemplu la Piatra Neamţ sunt în fiecare zi 40-60 de procese de divorţ. Pe zi! Motivele principale: alcoolismul, îşi bate soţia şi ea fuge, săraca, să n-o omoare, şi al treilea că a găsit pe alta. Că alcoolismul duce la desfrâu, sunt cumetri.
– alt mijloc prin care se satanizează societatea noastră astăzi este citirea cărţilor cu substrat satanic. Toate cărţile care n-au cruce pe ele, care nu sunt ortodoxe, sau nu ştiţi ce-i cu ele, mergeţi la părintele satului: „Părinte, e bună cartea asta sau nu?” Şi este după cuvântul preotului sau al mănăstirilor. Slavă Domnului că în România stăm mai bine ca în orice ţară cu mănăstirile. Întrebați, nu citiţi orice! Nu ştii, du-te la un preot şi întreabă: „Părinte, e bună sau nu e bună cartea asta?” Şi dacă nu ştii, de ce s-o bagi în casă…? Deci nu citiţi orice, nu băgaţi în casă orice.
– altă sursă prin care se satanizează societatea noastră creştină este vrăjitoria. S-au triplat vrăjitoriile! Vrăjitoarele, mai ales partea femeiască! Ce auzim, ne înspăimântăm! Cu adevărat, se lucrează cu demoni în cea mai mare partea a lumii creştine.
– altă cale prin care intră demonul în noi este banul. Demonul mai intră în noi prin bani. Să nu vă miraţi de ce vă spun. Banul demonizează omul. N-aţi văzut, un om, cu cât are mai mult e mai culcat la faţă, e mai zgârcit, e mai crispat, e mai agitat, nu poate să stea un ceas la biserică? „Mă aşteaptă cutare, trebuie să dau telefon la cutare, trebuie să scot bani de dincolo, trebuie să fac dincolo cutare afacere..” Şi el săracul e chinuit. Până când? Până moare! După ce moare nu mai are ce să facă cu telefoanele, cu privatizările, cu maşinile, cu toate.
– o altă cale de demonizare a societăţii este însăşi această metodă din ultima vreme de a ucide pe copii. Avorturile formează nu numai un act criminal, împotriva vieţii, ci este un act de demonizare a acelor persoane care sunt implicate la o asemenea crimă. Că toate care te sfătuiesc: „A, ai destui, ai doi, îţi ajunge..!” şi aşa mai departe. Toţi care contribuie la o crimă ca acesta vor fi stăpâniţi de cel necurat.
Deci luaţi aminte! Pe scurt v-am spus cam cum intră demonul în noi, ce urmăreşte lumea de astăzi de ne chinuieşte aşa de mult prin prăbuşiri economice, prin tulburări, prin toate cele ce se întâmplă acum. Toate sunt dirijate! Deci cei care nu cred în Hristos – cum îi cheamă? Spune Hristos, citiţi în Sfânta Scriptură. Spune tot ce se întâmplă şi ce va întâmpla cât de curând. Pregătiţi-vă, împăcaţi-vă, iată, suntem în Sfântul şi Marele Post. Salvarea noastră este dreapta credinţă ortodoxă. Bucuria noastră este că se roagă Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pentru noi. Arma noastră: Sfânta Cruce. Nădejdea noastră: Sfânta Liturghie. Părinţii noştri sunt duhovnicii noştri. Bătrânii noştri sunt și ei mijlocitori, că au mai multă îndrăzneală la Dumnezeu; de aceea, nu uitaţi, cereţi şi sfatul bătrânilor. Dacă nu ştii, schitul nu-i departe. Din aproape 300 de mănăstiri şi schituri. Ori nu le-aţi găsit? Dă un telefon! „Părinte, am necazul cutare, ce să fac?” Şi aşa mai departe.
Deci, iubiţi fraţi, pe scurt de tot v-am spus de ce a intrat diavolul în acest copil, cum a ieşit, si cum putem şi noi să scăpăm de demonii cei care intră în tineri sau cei care intră prin patimi în noi. Și cel mai greu e de vindecat omul care are demonul sub formă de patimă. Este mult mai greu de vindecat.
Acum, dacă vreţi, un cuvânt pentru cei care au patima aceasta a alcoolismului. Să ştiţi că şi acesta e tot un demon. Eu propun şi îndemn pe cei care sunteţi şi aveţi cazuri concrete în familie, ca cel care vrea să scape de această patimă să fie dus la un preot bun sau la mai mulţi, să îi facă şi Sfântul Maslu şi să îi citească rugăciuni de izgonire a demonilor. Şi veţi vedea că de trei ori mai repede scapă de alcoolism.
În încheiere, vă îndemnăm, mai ales acum, în Sfântul Post, să vă rugaţi mai mult. Sfânta Psaltire şi cu postul fac minuni. Viaţa curată în posturi, obligatorie! Spovedania, măcar o dată dacă nu de două ori, este, de asemenea, obligatorie! Ţineţi Sfântul Post că mai mult şi că mai bine puteți. Și veţi vedea că la Paşti şi după Paşti Dumnezeu Îşi întoarce faţa către noi dacă noi cu toţii sau cei mai mulţi vom posti, ne vom ruga, ne-om împăca, vom umple bisericile și mănăstirile și vom trăi în Hristos. Altfel, pierim!
Să rugăm pe Bunul Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care S-a răstignit pe Sfânta Cruce pentru noi, păcătoşii, ca să ne scape ţara, România, şi toate ţările creştine, să ne scape de demoni, de cei demonizaţi, de cei care aduc demonii în ţara noastră, de cei care vor să ne vândă sufletul şi ţara la străini, de cei care nu se roagă. Să ne scape Dumnezeu de sectele care vin peste noi. Să ne scape Dumnezeu de cumplitele patimi, ca şi ţara, şi lumea, şi noi, cu ajutorul lui Hristos şi cu puterea Sfintei Cruci, să ne putem izbăvi de toate cele rele şi să-L putem slăvi pe Dumnezeu cel în Treime lăudat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin”.

Sursa

Cititi vă rog:

Sfantul Ioan Scararul. SCARA

DUMINICA SFANTULUI IOAN SCARARUL. Predici ale Sf. Teofan Zavoratul despre cum pot mirenii, chiar familisti, SA URCE TREPTELE SCARII LA MASURA LOR

Predica I

“Duminica de azi e închinată pomenirii Sfântului nostru Părinte Ioan, scriitorul Scării. Şi nici nu e nevoie să mai spunem de ce este acest aşezământ în Sfânta Biserică. Sfântul Post a fost rânduit nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru întărirea noastră în bine – nu doar pentru a pune început bun, ci si pentru a ne mişca mai departe pe calea spre desăvârşire. Astfel, iată, pentru ca nu cumva careva, după ce s-a ostenit puţin în săvârşirea binelui sau a dus o vreme viaţă creştinească, să creadă că a făcut deja totul sau că a ajuns departe în calea spre desăvârşire, fiecăruia dintre noi i se aduce aminte de Sfântul Ioan Scărarul, aşa încât, amintindu-ne de el, să ne zugrăvim în minte sfânta lui Scară şi, măsurând cu ea ostenelile noastre, să putem hotărnici mai limpede cât din cale am străbătut şi cât ne-a mai rămas. Pentru a vă ajuta în această lucrare, cel mai bine ar fi să vă descriu pe scurt sfânta Scară a urcării la desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu. Cred, însă, că la acelaşi ţel se poate ajunge prin povestirea vieţii Sfântului Ioan Scărarul: fiindcă nu numai prin ceea ce a scris, ci şi prin viaţa sa el ne arată scara pe care trebuie neapărat să urce toţi cei ce doresc a se desăvârşi în viaţa duhovnicească. Ascultaţi, deci.
Viaţa Sfântului Ioan Scărarul este scurtă; dar ea, în mica sa întindere, încape mult – sau, mai bine zis, totul. Iată cum s-a scurs viaţa lui.
Sfântul Ioan L-a îndrăgit pe Domnul din tinereţe şi, neluând seama la nădejdile mincinoase pe care i le dădeau înzestrările fireşti şi multa sa învăţătură, a părăsit lumea şi s-a retras departe de patria sa – în Sinai, pentru a se slobozi prin înstrăinare de multe piedici în calea vieţii duhovniceşti, şi a primi chiar prin locul de trai învăţătură cu privire la ce şi unde trebuie să caute.

pestera-sf-ioan-scararul.jpgPunând în acest chip început bun, el s-a încredinţat din tot sufletul, chiar de la început, unui îndrumător bun, şi s-a pus într-o astfel de stare ca şi cum sufletul său n-ar fi avut nici înţelegere [raţiune], nici voie proprie. Inăbuşind în sine, prin aceasta, încrederea în sine şi lucrarea după voia proprie, el s-a izbăvit în curând de îngâmfarea proprie oamenilor înzestraţi, a dobândit cereasca simplitate şi s-a arătat desăvârşit în osteneli şi în virtuţile ascultării.

Atunci când povăţuitorul lui a plecat, mai apoi, la Domnul, Sfântul Ioan, arzând de dragostea după o mai mare desăvârşire, ca unul ce era deja întărit în virtuţile călugăreşti, atât în cele dinafară cât şi în cele lăuntrice, a ieşit în stadia liniştirii [arena isihiei]. Alegându-şi pentru această nevoinţă un loc îndemânos la cinci stadii de biserică, a petrecut acolo patruzeci de ani viaţă sihăstrească, în aspră înfrânare şi nevoinţă, în necurmată rugăciune şi cugetare la cele dumnezeieşti, şi mai ales în lacrimi, care alcătuiau pentru el pâine ziua şi noaptea.
Ca atare, a urcat grabnic la treapta cea mai înaltă a curăţiei şi s-a făcut vas al unor deosebite harisme dumnezeieşti: al vederii duhovniceşti, al îndrăznirii în rugăciune şi al facerii de minuni. Mai apoi, când trebuia să fie ales întâistătător, frăţimea l-a pus într-un cuget cârmuitor peste ei, ca pe un nou Moisi – şi el, coborându-se din muntele vederii de Dumnezeu, le-a înfăţişat, ca pe nişte alte table ale Legii, sfânta sa Scară, unde a zugrăvit chipul vieţii creştine desăvârşite, pe care el însuşi o străbătuse şi care i se întipărise, prin harul lui Dumnezeu, în inimă. Astfel călăuzindu-i pe acei monahi aleşi, el a ajuns la hotarul vieţii celei văzute şi s-a mutat în Ierusalimul cel de sus.
Iată în ce fel a trecut toată viaţa sfântului. Nu am intrat în amănunte, fiindcă am urmărit să arăt numai acele trepte pe care a urcat el la desăvârşire, spre învăţătura noastră. Şi e uşor pentru oricine să bage de seamă că au fost trei trepte de căpetenie: părăsirea lumii şi a tuturor nădejdilor ei; ostenelile ascultării, după voia îndrumătorului; după aceea, liniştirea [isihia], care l-a făcut vrednic de harismele Dumnezeieşti şi de călăuzirea cu dumnezeiască înţelepciune a altora. Aceste trepte sunt de obşte tuturor sfinţilor care au strălucit pe pământ prin desăvârşirile creştineşti – precum vă puteţi înşivă încredinţa, citind cu luare-aminte viaţa oricăruia dintre ei. Aceleaşi trepte suntem datori să le străbatem şi noi, dacă dorim să fim, şi nu doar să părem, adevăraţi creştini.
Să nu gândească cineva: „Asta e viaţa de călugăr-pustnic, dar noi suntem mireni, trăim în societate, între oameni: cum putem adapta viaţa Sfântului Ioan la noi? Chiar dacă ar vrea cineva să îi urmeze pilda, nu va putea, fiindcă noi ne aflăm în cu totul alte circumstanţe“. Să ştiţi, fraţilor, că puterea nu e în formă. Noi nu putem străbate cele trei trepte arătate în felul în care au fost ele străbătute de către Sfântul Ioan şi sunt străbătute de către toţi ne-mirenii; dar le putem străbate aşa cum pot fi ele străbătute în lume, trăind între mireni: în altă formă, dar cu aceeaşi putere.
Inainte de toate, să le dăm numele lor cel adevărat. Lepădarea de toate, altfel spus părăsirea lumii, înţelegeţi cum vine. Ascultarea este viaţa întru osteneli bune, nu după voia proprie, ci după îndrumările altuia. In fine, liniştirea [isihia] este strădania de a fi neîncetat în inimă împreună doar cu Dumnezeu – şi când ajunge omul la starea aceasta, începe să vădească puteri dumnezeieşti, altfel spus harisme deosebite. Luaţi acum seama în ce fel pot fi împlinite toate acestea de către un mirean, şi chiar sunt împlinite de către voi.
Ceea ce este la sfântul Ioan părăsirea lumii şi retragerea în Mănăstirea Sinaiului, aceea este la noi părăsirea vieţii păcătoase şi pătimaşe şi întoarcerea minţii şi inimii spre a face pe placul lui Dumnezeu: fiindcă lumea este chip al vieţii pătimaşe şi păcătoase, iar mănăstirea este simbol al vieţii îmbunătăţite. Cel ce părăseşte păcatul şi ia hotărârea de a trăi în sfinţenie, acela face acelaşi lucru ca cel ce părăseşte lumea şi intră în mănăstire. Dacă în acest post v-aţi pocăit fără făţărnicie şi aţi luat hotărârea de a nu-L mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele voastre, iată că v-aţi făcut următori ai Sfântului Ioan în părăsirea de către el a lumii şi retragerea în mănăstirea din Sinai. Rămâne doar să fiţi statornici în această hotărâre şi în împlinirea cerinţelor ei, şi vă veţi face următori ai lui şi în cea de-a doua treaptă a urcării lui spre desăvârşire.
Pe cea de-a doua treaptă, în mănăstire, Sfântul Ioan a purtat osteneala ascultării sub povăţuirea unui stareţ-îndrumător. In felul de viaţă pe care îl ducem noi, în ce trebuie să conste această ascultare? In împlinirea poruncilor care hotărnicesc felul de viaţă al fiecăruia dintre noi ca familist, ca membru al societăţii civile şi ca fiu al Bisericii. Fă ceea ce îţi spun poruncile, şi vei fi un bun ascultător. Eşti slugă? Implineşte poruncile pentru slugi. Eşti tată sau mamă? Implineşte poruncile pentru părinţi. Eşti fiu? Implineşte poruncile pentru fii. Eşti judecător? Implineşte poruncile privitoare la dreapta judecată. Eşti negustor? Negustoreşte aşa cum e porunca. Rânduiala statului cere ceva? Implineşte. Şi tot ce porunceşte Sfânta Biserică să împlineşti, de la cel mai mic lucru la cel mai mare. Toate acestea alcătuiesc ascultarea cea mântuitoare, când omul nu lucrează după voia sa, ci după cum este poruncit. Sfântul Ioan a avut îndrumător. Cine sunt îndrumătorii voştri? Păstorii Bisericii. Mergi, întreabă şi ia învăţătură de fiecare dată, şi fă după povaţa lor. Ei nu vă vor grăi voia lor, ci poruncile Evangheliei şi rânduielile Sfintei Biserici. Iată: cel care în acest chip, părăsind păcatul, va începe să trăiască întru ostenelile facerii de bine şi împlinirii poruncilor lui Dumnezeu în toate privinţele vieţii sale, sub călăuzirea păstorilor legiuiţi, acela va fi următor al Sfântului Ioan în cea de-a doua treaptă a desăvârşirii lui.
In fine, cum să-i urmăm în liniştire? Iată cum. Ce este liniştirea? Privind dinafară, este îndepărtarea de toţi şi petrecerea în singurătate; iar lăuntric – este îndepărtarea oricărei împrăştieri a gândului şi adunarea de sine înăuntrul inimii pentru a petrece acolo fără ieşire, doar înaintea feţei Atotvăzătorului Dumnezeu. Liniştirea cea dinafară nu ne este la îndemână şi la felul nostru de viaţă poate fi doar întâmplătoare; însă liniştirea lăuntrică ne e la îndemână.
Pe aceasta să v-o şi puneţi ca rânduiala, îngrijindu-vă în tot chipul a intra cât se poate de des în voi înşivă, în cămara voastră lăuntrică, şi acolo să staţi în singurătate doar înaintea lui Dumnezeu. Fie că sunteţi acasă, fie că sunteţi pe drum, la datorie sau în biserică, încordaţi-vă pentru a nu ieşi din inimă cu luarea-aminte şi a nu rupe ochiul minţii voastre de vederea feţei lui Dumnezeu: şi veţi fi sihastri, altfel spus isihaşti. Cerinţa de a petrece înăuntrul vostru liniştindu-vă se naşte în suflet ca urmare a ostenelii cu conştiinţă bună de a împlini poruncile lui Dumnezeu. Câtă vreme patimile şi deprinderile păcătoase rămân în suflet este cu neputinţă să avem liniştire lăuntrică: aşa e felul lor. Osteneala facerii de bine şi a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu smulge din firea noastră patimile şi deprinderile păcătoase. Atunci se naşte dorul de a fi una cu Domnul. Şi, iată, cei ce s-au întărit în fapte şi aşezări sufleteşti bune intră adeseori – fie rugându-se acasă ori la biserică, fie în vremea meditaţiei şi citirii evlavioase – adânc înăuntrul lor şi se cufundă într-o asemenea liniştire, că nu bagă de seamă cum trece timpul şi, în ciuda ostenelii exterioare, de pildă în vremea rugăciunii ori stării în biserică, n-ar vrea să înceteze, ar vrea să rămână pentru totdeauna în acea fericită stare. Aşa începe liniştirea lăuntrică, ce este cu putinţă şi pentru familişti. Rămâne doar să vă continuaţi viaţa întru aceeaşi osteneală a facerii de bine, în tot chipul îngrijindu-vă şi rugându-vă să fiţi mai des în aceste stări, şi căutând ca ceea ce se întâmplă din când în când să devină ceva neîntrerupt. Şi aşa va fi. Domnul nu va părăsi osteneala dragostei. Trebuie doar să înlăturăm din viaţa noastră tot ce poate strica această bună rânduiala şi stinge fericita căldură a liniştirii lăuntrice.
Iată cum se poate face şi fiecare dintre voi următor deplin al Sfântului Ioan. Numai că, fraţilor, trebuie să alergaţi în aşa fel ca să ajungeţi la ţintă. Urcaţi la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Vedeţi ce pildă? înaintea ei, toată lucrarea noastră nu e nimic: ce să ne mai uităm la fleacurile noastre de virtuţi? Deci, cele din urmă uitând, spre cele dinainte tindeţi, spre răsplătirea chemării celei de sus a lui Dumnezeu întru Hristos Iisus (Filip. 3, 13). Amin!”
2 aprilie 1861

Predica a II-a

“In urma închinării cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, care s-a săvârşit duminica şi săptămâna trecuta, Sfânta Biserică ne aduce acum aminte de Cuviosul şi de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Ioan Scărarul, cu acelaşi scop – acela de a ne da imbold la nevoinţele îndreptării de sine şi sporirii întru virtuţi. Voi ştiţi că Sfântul Ioan a alcătuit o carte mântuitoare de suflet, care se cheamă Scara Duhovnicească, suitoare la cer. Acolo este zugrăvit lanţul neîntrerupt al virtuţilor, altfel spus treptele lor: urcând dintr-o treaptă în alta, creştinul intră, în cele din urmă, în cerul duhovnicesc, unde se face un singur duh cu Domnul. Indreptând gândul nostru tocmai spre acest hotar al vieţii creştineşti, Sfânta Biserică vrea să ne spună:
“Nu vă temeţi de crucea răstignirii de sine şi nu fugiţi de purtarea crucii nevoinţei. Uitaţi-vă unde duc ele, şi însufleţiţi-vă. Aveţi pentru ce să vă osteniţi!”
Şi Scara aceasta are, negreşit, putere să toarne în fiecare suflet acest duh al ravnei bărbăteşti. Ea explică limpede totul: şi începutul fiecărei virtuţi, şi felul in care ea se maturizează, şi piedicile care apar în calea ei, şi mijloacele de a le birui – şi astfel îndeletnicirea cu virtuţile pare atât de uşoară, că cititorul vrea să se apuce numaidecât de nevoinţă, ca să sporească în ele. Ca atare, nu pot să nu doresc ca cei ce pot să cunoască această carte şi să se folosească de ea spre mântuirea lor. V-aş povesti-o chiar eu pe toată, însă de unde timp? O carte întreagă! Dar cel puţin vă voi arăta cele mai însemnate lucruri cuprinse în ea şi voi înfăţişa pe scurt, sub înfăţişarea suirii scării, întreaga noastră cale către Domnul.

scaraluiiacob.jpegScara Sfântului Ioan Scărarul are treizeci de trepte, după numărul anilor vieţii neştiute a Domnului şi Mântuitorului nostru, după care El a început a face şi a învăţa. Asemenea scării văzute de Patriarhul Iacov, ea se sprijină cu un capăt pe pământ, ca să putem ajunge la ea noi, pământenii, iar cu celălalt pe cer, arătând hotarul menirii noastre. Pe scara lui Iacov urcau şi coborau îngeri, arătând că virtuţile creştineşti sunt lucru îngeresc şi se săvârşesc cu ajutorul sfinţilor îngeri. In capul scării, Sfântul Iacov vede pe Domnul: la Domnul duce şi Scara virtuţilor creştine, prin care fiecare, urcând din putere în putere, ajunge bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos – ajunge acea desăvârşire la care ne îndatorează Domnul: Fiţi, dar, desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel Ceresc Desăvârşit este (Mt. 5, 48); acea unire cu Dumnezeu pentru care S-a rugat Domnul: Ca toţi să fie una, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi aceştia întru Noi una să fie (In 17, 21).

Văzând în faţa noastră acest bine de negrăit, să ne apropiem, fraţilor, cu bărbăţie de această scară şi să ne silim cu trezvie a sui pe ea fără lenevire.
Să ne apropiem cu bărbăţie şi să ne silim cu trezvie a pune început bun acestei suiri. Dacă peste tot începutul bun e jumătate din lucrare, cu atât mai mult în viaţa duhovnicească, pentru care el este schiţă deplină: fiindcă, ia priviţi, ce cere de la noi primul pas? Cere să părăsim pământul. In viaţa de zi cu zi este cu neputinţă să suim pe o scară fără să ne fi desprins de pământ, deasupra căruia nu avem cum să nu ne ridicăm în vreme ce păşim pe prima treaptă. La fel şi în rânduiala duhovnicească: prima treaptă a suişului spre desăvârşirea creştină este părăsirea pământului – a păcatului, adică îndepărtarea de faptele păcătoase, de simţirile şi aşezările [dispoziţiile] sufleteşti pătimaşe, îndepărtare care se săvârşeşte în pocăinţă atunci când, lepădând şi deplângând tot ce nu este bun, oamenii iau hotărârea cea bună de a plăcea numai lui Dumnezeu. Cel care a ajuns la această hotărâre a făcut primul pas, a călcat pe prima treaptă. Cel ţintuit de pământ nu are cum să urce pe prima treaptă a unei scări: nici cel împovărat de păcate nu are cum să se gândească măcar la suişul către desăvârşire. Mai întâi abate-te de la rău, şi atunci vei începe să faci binele.
Abaterea de la rău, spune Sfântul Ioan Scărarul, e începutul pocăinţei; începutul pocăinţei e începutul mântuirii, iar începutul mântuirii e buna hotărâre de a plăcea lui Dumnezeu (treapta 26, cap. 65).
După ce am păşit pe scară, cum se suie în continuare? Intrebuinţând mâinile şi picioarele, călcând când cu piciorul stâng, când cu piciorul drept şi încordându-ne din toate mădularele trupului. In acelaşi fel şi cel care s-a pocăit şi a luat hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu purcede îndată la osteneală, care cere încordarea puterilor sufleteşti şi trupeşti, precum şi istovirea lor necruţătoare: fiindcă el are neapărată nevoie să se împotrivească sieşi în cele rele şi să se silească la bine, să ia aminte la sine şi la toate cele cu care se întâlneşte, din mulţimea lor să aleagă cele mai bune, să nu o ia înainte fără de vreme şi să nu rămână în urmă, să nu lase nebăgate de seamă nici cele mai mici momeli ale păcatului, să înlăture piedicile, să ghicească mijloacele prin care atacă vrăjmaşul şi să se lupte cu el fără a lăsa armele. Toate acestea şi cele asemănătoare alcătuiesc osteneala luptei cu patimile şi sporirea în facerea de bine, care definesc însuşi suişul către desăvârşire: fiindcă ce este desăvârşirea, dacă nu dezrădăcinarea patimii şi sădirea, în locul ei, a bunei aşezări [dispoziţii] sufleteşti? Tocmai aceasta este osteneala noastră de căpetenie – până ce o vom sfârşi, va trebui să urcăm nu doar o treaptă. Nu poţi dezrădăcina dintr-o dată toate patimile şi sădi dintr-o dată toate virtuţile. Atât o lucrare, cât şi cealaltă se săvârşesc treptat. Şi micşorarea fiecărei patimi are treptele ei, la fel ca întărirea fiecărei dispoziţii bune. Ca atare, la Sfântul Ioan Scărarul descrierea acestei osteneli se sfârşeşte abia la treapta a douăzeci şi şasea.
O, dar ce nu ne învaţă el acolo, şi împotriva cărei patimi nu ne înarmează?! Ne înarmează împotriva trufiei şi a slavei deşarte, a şireteniei şi vicleniei, a iubirii de bani şi dragostei de agonisire, a multei vorbiri şi a vorbirii de rău, a mâniei şi a pomenirii răului [ranchiunei], împotriva minciunii şi clevetirii, a lenei şi visării, a puţinătăţii de suflet şi fricii deşarte, şi aşa mai departe. Ne învaţă smerenia, nerăutatea, bărbăţia, privegherea şi osârdia la rugăciune, neagonisirea, întreaga înţelepciune, înfrânarea, blândeţea, tăcerea înţeleaptă, ascultarea, pomenirea morţii, plânsul, neînvârtoşarea inimii şi aşa mai departe. Dezrădăcinarea fiecărei patimi şi sădirea virtuţii potrivnice ei alcătuiesc o treaptă aparte, pe care trebuie să păşim pentru a ajunge la celelalte. In toate acestea este o rânduială – pentru fiecare om, totuşi, o rânduială proprie, pe care şi-o stabileşte în urma experienţei proprii.
„Cei ce încearcă a se sui la cer cu trupul“, spune Scărarul, „cu adevărat au nevoie de silire de sine şi neîncetată chinuire de sine. Hotărârea cea bună de a plăcea lui Dumnezeu naşte osteneli. Aceste osteneli sunt lucrarea virtuţilor, altfel spus deprinderea neîncetată cu ele. Rodul acestei deprinderi este intrarea lor în obişnuinţă” – iar din obişnuinţă ia fiinţă statornicirea în bine.
Acesta este hotarul ostenelilor întru suirea pe scara virtuţilor. După cât se spune, cu cât te afli mai sus faţă de pământ, cu atât atracţia gravitaţională spre pământ este mai mică şi, prin urmare, este mai uşoară lupta cu greutatea sa pentru cel ce suie; şi este o anumită linie dincolo de care trupurile încetează cu totul să mai graviteze spre pământ, adică devin cu totul lipsite de greutate. Astfel, şi pe treptele desăvârşirii duhovniceşti, cu cât suie cineva mai sus, cu atât îl împovărează mai puţin cele pământeşti. Altfel spus, cu cât devine cineva mai neclintit în virtuţi prin deprinderea statornică cu ele, cu atât îl luptă mai puţin păcatele şi patimile. Şi există şi o înălţime a desăvârşirii unde patimile mor aproape cu totul şi sufletul se îndulceşte de tihna rămânerii în bine, tihnă în care face binele fără împiedicare, liber, nesilit, parcă în chip firesc, la fel cum fireşti sunt, de pildă, respiraţia şi circulaţia sângelui. Această treaptă este atinsă atunci când în suflet se înrădăcinează în chip desăvârşit toate virtuţile şi răsar nepătimirea şi curăţia. Acesta este cerul duhovnicesc – capătul de sus al scării. Celor ce au atins acest hotar le aparţin fericirile hotărâte de către Domnul şi culmea fericirilor: sălăşluirea lui Dumnezeu, pe care a văzut-o Iacov la vârful scării. Nepătimirea este cerul de inimă al minţii, este cămara cea cerească a împăratului Ceresc. Rodul nepătimirii este deplinătatea dragostei şi desăvârşita sălăşluire a lui Dumnezeu în cei ce s-au făcut prin această nepătimire curaţi cu inima, despre care s-a zis: ca aeeştia vor vedea pe Dumnezeu (Mt. 5, 8; treapta 29, cap. 2, 3, 14).
Iată unde suie şi prin ce se sfârşeşte sfinţita scară! Şi, iată, tocmai această privelişte vrea să o zugrăvească acum în mintea noastră Sfânta Biserică – fireşte, nu pentru curiozitate sau vorbire în deşert, ci pentru a ne da imboldul şi putinţa de a ne cerceta cu conştiinţă bună pe noi înşine si a lămuri unde ne aflăm si pe ce treaptă. Am păşit pe scară? Dacă am păşit, am suit departe, ne-am ridicat la înălţime mare de la pământ, se întrezăreşte cât de cât capătul suişului? Bineînţeles, a număra în amănunt treapta proprie poate fi un lucru greu şi chiar cu neputinţă; însă nu este greu să stabilim treptele care se deosebesc prin trăsături distincte. Ce osteneală este, de pildă, în a stabili prima treaptă? Cine nu este, oare, în stare să dea un răspuns limpede la întrebarea: „Te-ai pocăit şi ai luat hotărârea nestrămutată de a bineplăcea Domnului?” Cine, de asemenea, nu e în stare să spună dacă a intrat, după ce s-a căit de păcatele sale, în război cu patimile, dacă se luptă cu ele sau e înfrânt de ele? Aşadar, eu şi cu voi ce vom spune, fraţilor? Am călcat pe scară? Am făcut măcar primul pas?
Să răspundă la această întrebare conştiinţa fiecăruia; iar eu voi adăuga că măcar un pas dacă a făcut cineva, şi tot e bine. El e deja pe scară, e deja pe calea cea bună. Chiar dacă mai are de făcut multă osteneală până ce se vor arăta în el urmele limpezi ale desăvârşirii, începutul a fost pus. Rămâne doar să nu slăbeşti şi să nu te leneveşti, după măsura puterilor tale, a te mişca înainte. Binecuvântat va fi mersul tău; şi dacă va fi statornic şi neabătut, fără îndoială că va fi încununat de reuşită – aşa că este bine şi atât. Dar este rău dacă n-a fost făcut nici primul pas, dacă omul s-a dat pe mâna patimilor şi nici nu se gândeşte să le lase; sau, chiar dacă se gândeşte, amână de pe o zi pe alta; sau, părându-i rău după patima sa iubită, vrea s-o răscumpere cu vreun oarecare bine, fără a se lepăda de ea; sau, neavând patimi şi fapte păcătoase evidente, trăieşte fără grijă, nepăsându-i de curăţia inimii. Toţi aceştia şi cei asemenea lor nu se află pe calea cea bună, încă nu au păşit pe scara ce suie către Dumnezeu, şi au de făcut acest prim pas. Iată de ce ni se şi aminteşte de Scară la mijlocul Postului: pentru ca, dacă cineva, înţelegându-i lecţiile, îşi dă seama că încă rătăceşte în afara ei, să aibă vreme să îşi vină în fire şi să se pocăiască. Iată, toţi cei ce încă aveţi de făcut asta, grăbiţi-vă s-o şi faceţi; iar apoi să aveţi de două ori mai multă osârdie pentru a vă îndrepta şi a întări în voi deprinderile bune – căci alţii nu bat pasul pe loc, ci tot înaintează. De ce să rămânem noi în urmă?
Să alergăm, fraţilor, cu toţii în aşa fel ca să ajungem la ţintă, uitând de cele din urmă şi tinzând spre cele dinaintea noastră. Cel care s-a oprit, acela nu mai merge. Cine nu merge mai departe, acela negreşit rămâne în urmă sau chiar se mişcă înapoi. Nu este clipă în care să nu făptuim ceva, şi nu e faptă care să nu fie ori plăcută, ori neplăcută lui Dumnezeu – asta fiindcă noi suntem persoane şi în orice punem voinţa noastră, potrivit căreia faptele se întorc fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre plăcerea egoismului nostru, şi ca atare slujesc fie spre buna sporire în mersul nostru, fie spre împiedicarea acestuia. Cel cu luare-aminte la sine şi la tot ce îl înconjoară nici nu poate să se oprească, ci la orice pas înaintează tot mai mult în desăvârşirea sa, din toate adună împreună cu Domnul şi din toate se îmbogăţeşte. Socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16)”.
29 martie 1865

Predica Sfantului Luca al Crimeei despre pacatele grairii in desert si clevetirii, la DUMINICA SFANTUI IOAN SCARARUL: “Din cuvintele tale te vei osandi”

Prăznuim acum pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ioan Scărarul. Sfântul Ioan făcea parte dintr-o familie de mare vază şi a primit o educaţie înaltă pentru acele vremuri, dar încă din tinereţea sa a lepădat toate şi a mers în muntele Sinai, vieţuind patruzeci şi cinci de ani în pustie, la poalele acestui munte.
Biserica fericeşte pomenirea lui, fiindcă el a scris o carte de mare însemnătate pentru toată lumea creştină, care se cheamă „Scara”, în această carte, Sfântul Ioan înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Despre această sfântă carte s-ar putea spune foarte multe, dar astăzi vom vorbi despre ceea ce ne poate ridica foarte mari piedici în calea spre mântuire: despre cuvânt. Sfântul Apostol Iacov vorbeşte despre limba noastră, despre cuvântul nostru, astfel:
Limba mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Puţin foc mult codru aprinde: foc este şi limba, lume a fărădelegii. Limba îşi are locul ei între toate mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce a fost aprinsă ea însăşi de focul gheenei (Iac. 3, 5-6).
Incendiul ne mistuie avutul, aduce în inimile noastre mare tulburare şi frică – şi iată că Sfântul Apostol Iacov compară cu incendiul limba noastră neînfrânată. Toată viaţa noastră va deveni neliniştită şi dureroasă, fiindcă limba rea şi necredincioasă este aprinsă de focul gheenei.
Orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare a fost şi este îmblânzită de firea omenească, dar limba nimeni dintre oameni nu poate s-o îmblânzească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie aşa acestea (Iac. 3, 7-10).
Nu trebuie să spurcăm astfel gurile noastre, care se ating de Sfântul Potir, primind nemuritorul şi de viaţă făcătorul Trup şi Sânge al lui Hristos.
Nu trebuie ca din gurile voastre să curgă alături de cuvinte bune, cuvinte de iubire, şi cuvinte de blestem, care sunt osândite de Dumnezeu.
Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor care ascultă (Efes. 4, 29).
Sfântul Apostol Iacov dă mărturie:
Dacă cineva socoate că e cucernic, dar nu îşi ţine limba în frâu, ci îşi amăgeşte inima, cucernicia acestuia este zadarnică (Iac. 1, 26).
Nu puţini sunt între noi cei care se cred evlavioşi, dar nu îşi înfrânează limba; nu puţini sunt cei care după ce se întorc de la biserică, unde au ascultat cuvintele lui Hristos şi chiar s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele Lui, varsă cuvinte rele şi veninoase peste aproapele lor. Dar câţi nu sunt între noi cei ale căror guri nu-s îngrădite cu nimic, ci vorbesc mereu, fără contenire, pălăvrăgind şi iar pălăvrăgind de dimineaţa până seara! Şi, se înţelege, în această pălăvrăgeală sunt o mulţime de vorbe deşarte, rele – în timp ce însuşi Domnul Iisus Hristos ne-a zis:
Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în Ziua Judecăţii, căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit (Mt. 12, 36-37).

Oamenii cu adevărat evlavioşi sunt întotdeauna într-o concentrare adâncă, se cufundă în sine, privesc în propriile inimi – iar gurile flecare nu doar că flecăresc la nesfârşit, ci varsă otravă de aspidă, de viperă (Ps. 139, 3): cuvinte otrăvite de osândire, clevetire şi defăimare, înjurături dezgustătoare. Iar Domnul Iisus Hristos a interzis cu asprime orice cuvânt de ocară, chiar şi cel mai puţin grosolan:
Cine va zice fratelui său: „netrebnicule”, vrednic va fi de judecata sinedriului, iar cine îi va zice: „nebunule”, vrednic va fi de gheena focului (Mt. 5, 22).
Vedeţi ce curăţie desăvârşită cere limbii noastre Domnul Iisus Hristos?
Din păcate, între creştini sunt mulţi vorbitori de rău, mulţi oameni care îşi clevetesc aproapele. Iar Sfântul Apostol Pavel, vorbind de cei ce nu vor moşteni împărăţia Cerurilor – de hoţi, adulteri, închinători la idoli – îi pune în rând cu aceştia şi pe vorbitorii de rău:
Vorbitorii de rău nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (1 Cor. 6, 10).
Chiar dacă ne abţinem cu luare-aminte şi cu stricteţe de la cele mai respingătoare înjurături, de la cele mai putrede cuvinte, de la osândirea aproapelui, de la clevetire şi bârfe, tot vom fi vinovaţi de grăire în deşert. Noi grăim în deşert întotdeauna şi peste tot. Dar iată ce-i spune Sfântul Apostol Pavel lui Timotei:
O, Timotei! Păzeşte comoara care ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase. De deşartele vorbiri lumeşti fereşte-te (1 Tim. 6, 20; 2 Tim. 2, 16),
adică îi interzice chiar să rămână acolo unde se grăieşte în deşert.
Dar ce înseamnă „împotrivirile ştiinţei mincinoase”, de care apostolul Pavel îi porunceşte lui Timotei să se depărteze? Sunt disputele pe care le poartă cu plăcere în jurul celor sfinte oamenii care se socot „autorităţi” în domeniu, care cred despre sine că au o înaltă educaţie teologică, dar care sunt de fapt cu desăvârşire deşerţi duhovniceşte.

Grăirea în deşert pustieşte până în adânc sufletul. Noi ne facem singuri răni grave nu numai când rostim cuvinte putrede şi deşarte, ci şi când ascultăm asemenea cuvinte ieşind din guri străine. Multora le place să asculte bârfe şi clevetiri despre aproapele lor şi sunt la fel de vinovaţi înaintea lui Dumnezeu ca şi cei pe care îi ascultă.
A te înfrâna de la cuvinte rele, vorbe deşarte şi a te învăţa să taci e o sarcină grea. Mulţi nevoitori s-au ostenit din greu întreaga viaţă ca să îşi înfrâneze limba, urmărind-o cu stricteţe, punându-i fel şi fel de îngrădiri – însă aceasta tot aluneca deseori din stăpânirea lor cum alunecă peştele din mâini, fiindcă aşa e limba: alunecoasă şi foarte mişcătoare. Mulţi asceţi s-au lepădat cu totul de vorbire – iar cuviosul avvă Agaton, ca să-şi biruie limba, ca să şi-o înfrâneze, s-o dezveţe de grăirea deşartă, a purtat o pietricică sub limbă timp de trei ani. Vedeţi ce însemnătate dădeau sfinţii cuvântului? Şi noi trebuie să luăm exemplu de la ei.
Când se citesc parimiile, răsună deseori cuvintele: Întru binecuvântarea drepţilor se va înălţa cetatea, iar prin gura necredincioşilor se dărâmă (Pilde 11, 11). Ce să însemne asta? Ce poate fi? Nu este o exagerare, ci purul adevăr. Puterea cuvântului omenesc este uriaşă. El e în stare să lase o urmă adâncă, de neşters în inimi, el zideşte dacă e plin de dragoste şi bunătate sau dărâmă dacă, dimpotrivă, e plin de vrăjmăşie şi ură.
Dacă binecuvântarea drepţilor se întinde asupra cetăţii, dacă în inimile oamenilor pătrund sfintele lor cuvinte, cetatea se înalţă, iar bunăstarea duhovnicească, prin urmare şi cea materială, de asemenea creşte şi sporeşte. Iar dacă gurile necredincioşilor spurcă inimile celor din jurul lor cu vorbe asemănătoare unor aburi otrăvitori, întreaga viaţă duhovnicească a poporului se strică. O asemenea cetate poate ajunge pustie în deplinul înţeles al cuvântului.
Răspunderea noastră pentru orice cuvânt putred este înfricoşătoare şi mare, fiindcă prin aceste cuvinte necurate nu numai că ne otrăvim pe noi înşine, ci otrăvim de asemenea inima şi mintea aproapelui.
La fiecare Liturghie a Darurilor Înainte-sfinţite auziţi sfânta cântare: „Să se îndrepteze rugăciunea mea…” Luaţi aminte cu adâncă umilinţă la spusele: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele”. Mulţi se mulţumesc însă doar cu această umilinţă; după ce pleacă din biserică, ea se stinge în ei treptat şi uită că nu trebuie doar să ceară de la Dumnezeu ca El să „pună pază gurii”, ci şi să se străduiască ei înşişi întreaga viaţă să-şi înfrâneze limba nelegiuită, în care lucrare să ne ajute tuturor Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Amin.
sursa online
(din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010

SCARA RAIULUI. Predica Sfantului Iustin Popovici in Duminica Sfantului Ioan Scararul. “Doamne, eu nu sunt nimic. Tu esti totul!”

ladder_icon.jpg

 

Scara Raiului. Predica in Duminica a patra a Postului Mare (1965)

Duminica Sfântului Ioan Scararul. De ce a randuit-o Biserica in mijlocul postului ca cea mai sfanta icoana, ca toti sa priveasca la ea? Ioan Scararul. Cine este el? Omul care a ajuns sa vada si a scris despre Scara Raiului. A ajuns sa vada suisul omului din iad pana la Ceruri, in Rai. El a ajuns sa vada scara de la pamant la Ceruri, scara care se intinde din adancurile iadului omenesc pana in varful Raiului. A ajuns sa vada si a scris. Foarte educat, foarte invatat! Si-a condus sufletul pe cararile lui Hristos, i-a calauzit pe toti din iad pana la Rai, de la diavol la Dumnezeu, de la pacat la nepatimire. Si cu dumnezeiasca intelepciune, ne-a descris toate acestea, ne-a descris ce ajunge sa traiasca omul, luptandu-se cu fiecare diavol ascuns in spatele pacatului.
Scara Raiului – ce este aceasta? Acestea sunt sfintele virtuti, sfintele virtuti evanghelice: smerenia, credinta, postul, blandetea, rabdarea, bunatatea, bunavointa, milostenia, dragostea adevarata, iubirea lui Hristos, marturisirea lui Hristos, patimirea pentru Domnul Hristos. Iata si inca multe alte sfinte virtuti ale Noului Legamant.
Fiecare porunca a Domnului Hristos – aceasta este virtutea, frate. De pilda, implinesti, oare, porunca Sa referitoare la post, o tii? Postul este sfanta virtute, treapta pe scara de la pamant la Ceruri. Fiecare virtute este un mic Rai, fiecare virtute educa sufletul, il impartaseste de binecuvantare, face sa se pogoare in suflet desfatarea cereasca si dumnezeiasca. Fiecare virtute este treapta de aur si de diamant pe scara mantuirii tale, care se intinde de la pamant la Ceruri, se intinde intre iadul si Raiul tau. Fiecare virtute…
Da, Scara Raiului depinde de tine.

scara-raiului-foto-nicolausolahus.jpgDaca postesc cu strapungere, cu evlavie, cu plans, cu lacrimi, si mai apoi intrerup acestea, iata, am inceput sa construiesc scara de la pamant la Ceruri si eu insumi am frant-o si am distrus-o. Tu deseori postesti, te infranezi de la orice hrana materiala. Dar, iata, ingadui ca in cursul postului sa-si faca salas in sufletul tau pacatul, sa ti se semene in suflet diverse ganduri, dorinte necurate. Al tau este sa le respingi de indata de la tine prin rugaciune, prin plans, prin citire, prin orice nevointa. Dar daca vei posti material, iar duhovniceste ti-ai hranit sufletul cu oarecari pacate, sau cu patimi ascunse, iata, scara postului pe care incepi sa o inalti de la pamant la Ceruri, singur o darami, singur o distrugi.

Totul este pregatit pentru tine si pentru mine: noua Fericiri, noua sfinte virtuti evanghelice, acesta este postul evanghelic, Evanghelia Sfantului Ioan Scararul. Virtutea, frate, marea virtute. Greaua nevointa a postului, rugaciunea, smerenia, Domnul a facut-o cunoscuta ca fericire.
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia Cerurilor (Matei 5,3).
Prin aceasta Isi incepe Mantuitorul minunata invatatura de pe Munte, invatatura despre fericiri, invatatura despre sfintele  virtuti. Smereste-te  inaintea Domnului… Omul care crede despre sine ca reprezinta o maretie, o stralucire, ca toti trebuie sa priveasca la el, sa-l pretuiasca, sa-l cinsteasca, sa-l idolatrizeze, el trebuie sa se infranga, sa se biruiasca pe sine. Acest babilon pe care si l-a zidit, babilonul hulei impotriva lui Dumnezeu, trebuie el insusi sa-l darame. Cum? Sa se smereasca inaintea Domnului Hristos, inaintea omului, a neamului omenesc, a Bisericii lui Hristos, sa se biruie si sa proclame ca nu este nimic. Sa planga si sa se tanguiasca impreuna cu Apostolul Pavel:
Doamne, eu sunt cel mai pacatos, cel mai mare pacatos dintre toti.
Iisus Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu (1 Timotei 1,15).

Aceasta este cea dintai simtire crestineasca acesta este inceputul credintei noastre, inceputul virtutii noastre, inceputul urcusului nostru catre Ceruri, aceasta este temelia scarii noastre.
Doamne, eu nu sunt nimic. Tu esti totul! Eu – nimic, iar Tu – totul. Mintea mea nu este nimic inaintea Mintii Tale. Duhul meu nu este nimic inaintea Duhului Tau, inima mea, cunoasterea mea, o, nimic, nimic, fata de Cunoasterea Ta, Doamne! Eu, eu sunt un zero, zero…  si dupa aceea un sir de alte zerouri. Acesta sunt eu inaintea Ta, Doamne.

Smerenia
– aceasta este intaia virtute sfanta, intaia virtute crestina. De la ea incepe totul. Fara ea nu se poate inainta mai departe si impreuna cu ea merg si alte sfinte virtuti: virtutea dragostei, virtutea postului, virtutea blandetii, virtutea bunatatii, virtutea curatiei inimii, virtutea facerii de pace si toate celelalte virtuti, tot ceea ce iti zideste scara cereasca. Aceasta este asadar Evanghelia lui Ioan Scararul. Iar el este crestin, crestin desavarsit, incat si eu si tu sa privim la el ca la o sfanta icoana a desavarsirii si sa urmam lui. Astfel, fiecare virtute a mea si a ta este un mic Rai pentru tine si pentru mine, iar toate virtutile laolalta, iata, scara Raiului tau si al meu, de la iadul nostru pana la Raiul cel Ceresc.
Iata astazi Sfanta Evanghelie despre nefericitul tata care isi aduce fiul posedat la Mantuitorul, ca sa il tamaduiasca de duhurile necurate (Marcu 9, 18). Atat de puternic si in chip atat de infricosator ii tulbura tanarului viata sa duhovniceasca, launtrica, duhul cel necurat (Marcu 9,19). Sarmanul tata a auzit despre Iisus din Nazaret, marele invatator si Facator de minuni si l-a adus pe fiul sau la El. Aflandu-i pe Sfintii Apostoli, ii roaga, caci a auzit ca inviaza mortii, curata orice pacat, vindeca de orice boala, ii implora:
„indurare, tamaduiti-l de duhul necurat pe nefericitul meu copil”.
Dar ei nu au putut face nimic (Marcu 9,18). Ce rusine ii cuprinde pe Sfintii Apostoli, ce rusine inaintea poporului! Nu, nu mai au in ei puterea de a face minuni, nu o mai au. Ce s-a intamplat, de ce se fac vinovati? Si este adus fiul, iar diavolul il arunca la podea. Ucenicii nu au putut sa-l vindece, nu au putut. Dar de poti Tu ceva, ajuta-ne. Aceasta mica credinta il arata ca si cum l-ar fi ofensat pe Mantuitorul, insa El, fiind Milostiv, spune:
O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? (Marcu 9,19)

L-au adus pe tanar. Mantuitorul porunceste duhului necurat: Iesi din el si in el sa nu mai intri! (Marcu 9, 26). Si duhul necurat il tranteste acolo, inaintea oamenilor, ca toti sa vada, incepe sa-l munceasca si sa-l zguduie, si copilul face spume la gura, aproape sa moara (Marcu 9, 26). Gata este… Atunci Domnul ii intinde mana Sa… Se lasa tacerea, o tacere plina de uimire. Ucenicii sunt si rusinati si bucurosi. Rusinati pentru ca aceasta n-au facut-o ei, ci invatatorul lor a savarsit marea minune a vindecarii. Cu nerabdare au asteptat Sfintii Ucenici sa ramana singuri cu El ca sa-L intrebe:

Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim?
Iar Domnul le-a raspuns:
Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post. (Marcu 9,29).
Prin aceasta Domnul a rezumat intreaga Evanghelie. Ca sa ajungeti sa savarsiti o asa de mare minune, aveti trebuinta de rugaciunea neincetata si de marele post inaintea lui Dumnezeu, postul sufletului si al trupului. Sa aveti ganduri curate, sufletele sa va fie curate, desavarsite, inimile sa va fie curate, si atunci puterea necurata nu va ramane intru voi, nici nu se va lupta cu voi. Astfel se descopera taina Sfintei Evanghelii: cum putem sa alungam, sa indepartam orice putere necurata din noi, chiar si cea mai cumplita putere necurata, toti demonii, pe satana cu tot neamul lui diavolesc din iad. Pe acestia, pe toti, sa-i alungi cu rugaciune si cu post!
Iata puterea noastra, iata toate puterile noastre, iata atotputernicia noastra.
Toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste (Filipeni 4, 13),
vesteste Sfantul Apostol Pavel. Si in Evanghelia de astazi ne spune aceasta Insusi Mantuitorul:
Toate sunt cu putinta celui ce crede (Marcu 9, 23).

Aceasta este adevarata credinta. In neputinta ta, sa crezi ca Domnul va face aceasta dupa mare mila Sa, pentru smerenia ta. Spune Domnului:

„Doamne, nu am nimic. Sunt neputincios si slab, cu totul slab, cu totul neputincios. Iar Tu, Tu ai totul! Tu toate le poti. Cred, ajuta necredintei mele!”.
Asa cum s-a tanguit sarmanul tata nefericit:
Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele (Marcu 9,24).
Impotriva fiecarei virtuti de-a noastre, fratilor, impotriva oricarei sfinte virtuti, duce razboi cate un viciu, cate o patima. Impotriva smereniei tale, va ataca mandria. Iata, savarsesti ba una, ba alta, si apoi te umilesti atat de mult. Si daca vei fi neglijent si nepasator si te vei incredinta duhului mandriei, demonului mandriei, el iti va sapa temelia de sub tine si te vei prabusi. Sau, postesti sfantul post evanghelic. El vine asupra ta cu diferite momeli, iti aduce in minte mancare buna, mancare gustoasa, iar tu chiar nu te opui. Hai sa gustam putin… Putin cate putin, se indeparteaza postul tau, pleaca sfanta ta virtute. Si, tot astfel, impotriva fiecarei virtuti de-a ta: impotriva dragostei se napusteste ura, impotriva milosteniei tale se napusteste nemilostivirea, nesimtirea, mojicia, irascibilitatea, nerabdarea; toate acestea incearca sa tulbure in tine sfantul tau post, rugaciunea ta, sfintele tale virtuti. Si daca nu le vei apara, toate acestea vor distruge scara ta catre Rai. Asa cum sfintele virtuti inalta scara Raiului intre Cer si pamant, tot asa si pacatele tale construiesc scara catre iad. Fiecare pacat. Ia aminte, daca sunt pacate in sufletul tau! Daca tii dusmanie doua zile, trei, zece, indreapta-ti atentia in ce iad s-a transformat sufletul tau. Sau tii manie, iubire de arginti, lacomie… Si, ce faci? Tu insuti iti pregatesti coborarea in iad.
Sfintii Parinti invata despre opt sfinte virtuti de capatai si despre opt patimi de capatai. Leacul impotriva mandriei ca patima este smerita ta cugetare; impotriva lacomiei sta infranarea; impotriva iubirii de arginti sta iubirea de Dumnezeu si dispretuirea tuturor lucrurilor pamantesti. Asa cum invata Sfanta Biserica, noi cunoastem toate acestea din experienta, construind scara Raiului in noi. Tot astfel stim, si ne invata si Sfantul Ioan Scararul ca, traind in pacate si patimi, ne construim noua insine scara care ne coboara, ne pravaleste in iad.
Dar Bunul Dumnezeu ne daruieste o minunata pilda: in mijlocul postului, iata pilda Sfantului Ioan, cel maret, cel minunat, cel sfant; cu totul stralucind de sfintele virtuti evanghelice, il privim cum urca curajos si intelept scara Raiului, asezata intre pamant si Cer. El ne este pilda noua, crestinilor, ca invatator, ca o calauza sfanta de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu. Iata-ne povatuitorul duhovnicesc, facatorul de minuni, marele nevoitor.
Fie ca milostivul si marele Sfant Parinte Ioan Scararul sa ne fie calauza sfanta in acest Post Mare; sfanta calauza in fiecare virtute, in rugaciune, dragoste si in toate celelalte virtuti evanghelice; ca fiecare dintre noi sa ne construim scara Raiului pe parcursul acestui post si sa ajungem la Sfanta Inviere a lui Hristos, la acea desavarsire a tuturor desavarsirilor, la bucuria tuturor bucuriilor, si sa ne inaltam sufletele in desfatarea Raiului.
De aceea, fratii si surorile mele, fie ca fiecare zi a vietii noastre, si acum si dupa ce vor fi trecut si Pastile, sa ne fie zi in care vom urma Sfantului povatuitor duhovnicesc, lui Ioan Scararul; ca el sa ne conduca si sa ne calauzeasca in luptele noastre impotriva tuturor pacatelor, spre dobandirea sfintelor virtuti; pentru ca, prin al sau ajutor, sa ne construim scara si, urmand lui, sa ajungem in Imparatia Cerurilor si in Rai, unde stralucesc toate desfatarile ceresti, toate bucuriile vesnice; ca acolo impreuna sa-L slavim pe Cel ce stapaneste peste toate aceste bunatati, pe Vesnicul Imparat al Cerestii Imparatii, pe Domnul Hristos, Caruia fie-I cinstea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
(din: Cuviosul Iustin de Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

Sursa

SCARA SFANTULUI IOAN – oglinda care nu ne minte

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre multa vorbire si tacere


“(…) Multa vorbire este catedra slavei desarte, prin care aceasta se arata pe sine si se face cunoscuta. Multa vorbire este semnul nestiintei, usa clevetirii, calauza glumelor, slujitoarea minciunii, risipirea strapungerii, nascatoarea trandaviei sau pricinuitoarea ei, inainte-mergatoarea somnului, imprastierea mintii adunate in sine, pierzatoarea pazei de sine, racitoarea caldurii, intunecarea rugaciunii.
(…)
Cel ce-si cunoaste greselile isi infraneaza limba, iar vorbaretul nu s-a cunoscut inca pe sine cum trebuie. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si, vorbind cu El fara sa stie cum, e luminat de Dumnezeu. Tacerea lui Iisus a rusinat pe Pilat, si linistea unui om duhovnicesc mistuie slava desarta.
Dupa ce a spus un cuvant, Petru a plans cu amar, pentru ca si-a adus aminte de cel ce a zis: “Zis-am: pazi-voi caile mele, ca sa nu pacatuiesc cu limba mea” (Ps. XXXVII, 1) si de altul care a zis: “E mai bine a cadea de la inaltime pe pamant, decat din pricina limbii” (Is.Sir. XX, 19).
Nu voiesc sa scriu multe despre aceasta, desi vicleniile patimilor ma indeamna. Dar am auzit o data pe cineva, dornic sa afle de la mine ceva despre liniste, care zicea ca multa vorbire se naste numaidecat din una din acestea: fie dintr-o indelungata vietuire si deprindere vicleana si neinfranata (caci limba, fiind si ea un madular al trupului, cere ceea ce a invatat si s-a obisnuit), fie, la cei ce se nevoiesc, si mai ales la ei, din slava desarta; iar uneori si din lacomia pantecelui. Pentru aceea, adeseori, multi infranandu-si pantecele cu oarecare fortare inchid si limba, si multa ei vorbire in tacere.
Cel ce se gandeste cu grija la moarte isi opreste cuvintele. Si cel ce a agonisit plansul sufletului se fereste de vorba multa ca de foc.
(…)
Cel ce a cunoscut mirosul focului celui prea inalt fuge de insotirea cu oamenii, cum fuge albina de fum.
Putini pot opri apa fara de zagazuri, dar si mai putini isi pot opri gura neinfranata.
A fost treapta a unsprezecea. Cel ce a biruit-o, a taiat deodata multime de rele”.

Despre nesimtire, adica despre moartea sufletului inainte de moartea trupului


1. Nesimtirea este o simtire omorata atat a trupului, cat si a duhului, care sfarseste in nesimtire dintr-o boala si nepasare indelungata.
2. Lipsa de durere (impietrirea) este o nepasare intiparita in fire, o cugetare amortita, o fiica a gandurilor patimase ce au pus stapanire pe om (a prejudecatilor), o inghetare a ravnei, un lat al barbatiei, o necunoastere a strapungerii inimii, o poarta a deznadejdii, o maica a uitarii si, dupa nastere, o fiica a fiicei sale [mama si fiica, totodata a uitarii].
3. Cel lipsit de durere (nesimtitul) este un filosof fara minte. E un talcuitor ce se osandeste pe sine, un iubitor de cuvinte potrivnice lui, invatator orb la vedere. Vorbeste de insanatosirea ranei si nu inceteaza de a o zgandari. Graieste impotriva patimii si nu inceteaza de a manca cele ce-l vatama. Se roaga impotriva patimii si porneste indata la lucrarea ei. Se manie pe lucrarea ei impotriva lui insusi, dar de cuvintele lui nu se rusineaza, nenorocitul. “Fac raul”, striga el, dar staruie cu ravna in a-l face. Se roaga cu gura impotriva patimii si cu trupul lupta pentru ea. Filosofeaza despre moarte si se poarta ca unul care nu are moarte. Suspina din pricina despartirii de viata si dormiteaza ca unul ce va trai vesnic. Vorbeste despre infranare si se lupta pentru lacomia pantecelui. Fericeste ascultarea si e cel dintai care nu asculta. Lauda pe cei neimpatimiti si nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se lupte pentru o zdreanta. Maniindu-se, se amaraste, dar iarasi se manie din pricina ca s-a amarat; si adugand infrangere la infrangere, nu simte nimic. Citeste despre judecata si incepe sa zambeasca. Citeste despre slava desarta si chiar in timpul citirii sufera de ea. Se rosteste pentru priveghere si indata se scufunda in somn. Lauda rugaciunea si fuge de ea ca de bici. Saturandu-se, se caieste, si dupa putina vreme adauga alta saturare.Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Invata despre blandete, dar se manie adeseori chiar in timp ce invata despre ea. Trezindu-se din somn suspina, dar lasandu-si capul pe perna iarasi se supune patimii.
Ocaraste rasul si invata zambind despre plans. Se invinovateste pe sine in fata altora ca iubitor de slava desarta, dar urmareste sa-si castige slava prin invinovatire. Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire. Lauda pe cei ce se linistesc petrecand in lume si nu intelege ca se face pe sine de rusine. Slaveste pe cei milostivi si ocaraste pe cei saraci. Se face totdeauna pîrîşul si nu voieste sa vina la simtire, ca sa nu spuna ca nu poate.
4. Am vazut pe multi ascultand cand se vorbea despre moarte si despre judecata infricosatoare si lacrimand, dar avand lacrimile in ochi porneau grabnic spre masa. Si m-am mirat cum a putut aceasta stapana si visterie a raului miros sa infranga si plansul si sa stapaneasca prin multa nesimtire.
5. Am dezgolit, dupa putina cunostinta si putere pe care o am, viclesugurile si ranile acestei furioase si nebune ajunse la culme. Caci nu suport sa vorbesc mult despre ea. Dar cel ce poate sa aduca in Domnul, din cercare, leacurile acestor rani, sa nu se oboseasca a face neincetat aceasta. Eu nu ma rusinez sa recunosc neputinta mea, ca unul ce sunt stapanit cu tarie de ea. Caci n-as fi izbutit nici macar sa inteleg prin mine insumi viclesugurile si mestesugirile ei, daca n-as fi inteles-o si n-as fi stapanit-o cu sila, si daca n-as fi batut-o cu biciul fricii de Dumnezeu, lovind-o cu rugaciunea neincetata. Numai asa am si putut sa marturisesc cele spuse. De aceea a socotit si tirana si raufacatoarea aceasta sa spuna: “Cei ce au legamant cu mine, vazand pe morti, rad. Stand la rugaciune, ei sunt cu totul impietriti, invartosati si intunecati. Vazand Sfanta Masa, raman nesimtiti. Impartasindu-se de Dar, se poarta ca si cand ar gusta paine simpla. Vazand pe cei strapunsi la inima, ei rad de dansii. Am invatat de la tatal care m-a nascut pe mine sa omor toate cele ce se nasc din barbatie si osteneala. Eu sunt maica rasului. Eu sunt hranitoarea somnului. Eu sunt prietena imbuibarii. Nu sufar o dojeneala. Sunt impletita cu evlavia mincinoasa“.
Uimit de cuvintele acestei nebune, am intrebat de numele celui ce a nascut-o. Iar ea zise: “Eu n-am numai o nastere; zamislirea mea este amestecata si nestatornica. Pe mine ma face puternica imbuibarea. Ma face sa cresc timpul. Ma intareste reaua obisnuinta. Cel stapanit de mine nu se va elibera niciodata. Staruieste intru multa priveghere cugetand la judecata vesnica; poate asa voi slabi putin. Ia seama la pricina mea de unde ma nasc in tine si lupta impotriva maicii mele. Caci nu am una singura in toti. Roaga-te des langa cei morti, zugravind in inima ta chipul lor nesters. Dar daca nu-l zugravesti pe acesta cu pensula postului, nu ma vei birui in veac“.

Din: “FILOCALIA”, vol IX, traducere de parintele Dumitru Staniloae:

Despre frica laşă sau nebarbateasca


1. Cel ce se indeletniceste cu virtutea in manastiri de obste sau in insotirea cu altii, nu e razboit de obicei prea mult de frica. Dar cel ce petrece in locurile mai sihastresti sa se lupte, ca sa nu-l ia in stapanire odrasla slavei desarte sau fiica necredintei, adica frica.

2. Frica lasa este o simtire copilareasca in sufletul imbatranit de slava desarta. Frica lasa este o slabire a credintei, aratata in asteptarea plina de spaima a unor lucruri neprevazute.

3. Frica lasa este o primejdie mai inainte de frica; sau ea este o simtire plina de tremurare a inimii, clatinata si speriata de nenorociri indoielnice. Frica lasa este lipsa incredintarii. Sufletul mandru este robul fricii lase, pentru ca se bizuie pe sine si se teme de zgomotele lucrurilor si de umbre.

4. Cei ce plang si nu se sperie de dureri nu sunt stapaniti de frica. Dar cei ce se infricoseaza de ceva isi ies din minti. Si pe drept cuvant. Caci e drept Cel ce paraseste pe cei mandri. El vrea sa fim pedepsiti, ca si noi, si ceilalti sa nu ne trufim.

5. Toti cei fricosi sunt iubitori de slava desarta. Dar nu toti cei ce nu se tem sunt si smeriti la cuget. Pentru ca nici talharii si jefuitorii de morminte nu au frica, Precum se stie.

6. In locurile in care te-ai obisnuit sa-ti fie frica nu pregeta sa te duci pe intuneric. Iar de vei tremura putin, aceasta patima copilareasca si de ras va imbatrani impreuna cu tine. Mergand, inarmeaza-te cu rugaciunea. Ajungand acolo, intinde mainile in sus si biruieste pe vrajmasi cu numele lui Iisus, caci nu e in cer si pe pamant arma mai tare. Izbavit de boala, preamareste pe Cel ce te-a izbavit. Caci multumindu-I, te va acoperi in veci.

7. Asa cum nu vei mai putea umple niciodata stomacul dintr-o data, tot asa nu vei putea birui nici frica dintr-o data. Si pe masura plansului va scadea si ea mai repede, si pe masura lipsei lui vom ramane fricosi. “Mi se infioara parul si trupul“, zicea Elifaz (Iov, IV,14) “povestind viclenia dracilor“.

8. Uneori se infricoseaza mai intai sufletul, alteori trupul, si de la el trece si la celalalt. Cand infricosandu-se trupul frica aceasta fara motiv nu patrunde si in suflet, e aproape izbavirea de boala. Dar cand primim cu suflet deschis toate cele neasteptate intru zdrobirea inimii, atunci cu adevarat ne-am eliberat de frica.

9. Nu intunericul si pustietatea locurilor ii intaresc pe draci impotriva noastra, ci lipsa de rod a sufletului; dar uneori si pedepsirea noastra din iconomie.

10. Cel ce s-a facut rob Domnului nu se va teme decat numai de Stapanul sau. Dar cel ce nu se teme inca de Acesta se teme si de umbra sa. Trupul se infricoseaza cand sta langa noi in chip nevazut un duh; dar cand sufletul se veseleste smerindu-se, sta de fata un inger. De aceea, cunoscand din lucrare starea de fata a acestuia, sa sarim mai repede la rugaciune, caci bunul noastru pazitor a venit sa se roage impreuna cu noi.

Cel ce a biruit frica lasa e vadit ca si-a predat viata si sufletul lui Dumnezeu.

Despre slava desarta, cea cu multe chipuri

1. Unora le place sa dea slavei desarte un loc deosebit de mandrie in insirarea Cuvintelor. De aceea si spun ca sunt opt ganduri conducatoare si sustinatoare ale rautatii. Grigorie Teologul si altii dintre invatatori le-au socotit pe acestea sapte. Eu urmez mai bucuros acestora. Caci cine mai are mandrie dupa ce a biruit slava desarta? Ele au numai atata deosebire intre ele, cata are pruncul prin fire fata de barbat si graul fata de paine. Caci primul este inceputul, iar al doilea sfarsitul. Dar despre inceputul si plinatatea patimilor necuvioasei inchipuiri de sine vom vorbi pe scurt cand va veni vremea. Caci cel ce incearca sa filosofeze despre acestea pe larg este asemenea celui ce incearca in zadar sa cantareasca vanturile.

2. Slava desarta, este, dupa natura, schimbarea firii si strambarea moravurilor si pandirea a ceea ce poate fi dispretuit. Iar dupa calitate, este risipitoarea ostenelilor, pierderea sudorilor, pandirea comorii, nepoata necredintei, inainte-mergatoarea mandriei, inecarea corabiei in port, furnica in arie. Ea e subtire, dar unelteste impotriva a toata osteneala si a tot rodul.

3. Furnica asteapta sa se ispraveasca stransul graului si slava desarta sa se adune bogatia. Cea dintai se bucura ca sa fure; iar cea de-a doua, ca sa risipeasca. Duhul deznadejdii se bucura vazand inmultindu-se pacatul; duhul slavei desarte, vazand inmultindu-se virtutea. Caci usa celui dintai e inmultirea ranelor; iar a celui de-al doilea e bogatia ostenelilor.

4. Ia seama si vei vedea aceasta nelegiuita inflorind pana la mormant in vesminte, in mirodenii, in convoaie si in altele.

5. In toate straluceste soarele cu imbelsugare. Si de toate straduintele se bucura slava desarta. De pilda: sunt stapanit de slava desarta cand postesc; dezlegandu-l, ca sa nu fiu cunoscut (ca postitor), iarasi ma stapaneste slava desarta pentru modestia mea; imbracandu-ma in haine luxoase sunt biruit de ea; schimbandu-le in haine nearatoase, iarasi sunt stapanit de ea; vorbind, sunt biruit de ea; tacand, iarasi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul sta drept si el e cel din centru.

6. Iubitorul de slava desarta este un inchinator la idoli. Parand ca mareste pe Dumnezeu, voieste sa placa oamenilor, si nu lui Dumnezeu. Tot cel iubitor de aratare este iubitor de slava desarta. Postul iubitorului de slava desarta este nerasplatit si rugaciunea lui neavenita. Caci pe amandoua le lucreaza pentru lauda oamenilor. Nevoitorul iubitor de slava desarta pierde indoit: isi topeste trupul si nici nu ia vreo rasplata.

7. Cine nu va rade de lucratorul pentru slava desarta care la cantarea de psalmi e miscat de catre aceasta fie sa rada, fie sa planga de toate?

8. Dumnezeu ascunde de multe ori de la ochii nostri bunatatile pe care le-am castigat. Dar omul care ne lauda, mai bine zis care ne amageste, a deschis ochii nostri spre ele prin laudele lui. Insa deschizandu-se acestia, a disparut si virtutea.

9. Lingusitorul este slujitorul dracilor, calauza mandriei, nimicitorul strapungerii inimii, pierzatorul bunatatilor, cei ce abate pe altii de la calea cea dreapta. “Cei ce va fericesc pe voi, zice prorocul, va amagesc pe voi” (Isaia III, 12).

10. E propriu celor inalti cu cugetul sa rabde cu barbatie si cu bucurie ocarile; dar e propriu celor sfinti si cuviosi sa treaca nevatamati prin laude.

11. Am vazut pe unii plangand pentru ca au fost laudati; dar si pe unii aprinsi de manie schimband, ca intr-un targ, o patima cu alta.

12. “Nimenea nu cunoaste cele ale omului, decat duhul omului cel din el” (I Cor.II,11). Sa se rusineze deci si sa amuteasca cei ce se pornesc sa fericeasca pe altii in fata.

13. Cand auzi ca aproapele tau si prietenul tau te vorbeste de rau in lipsa ta sau fiind tu de fata, arata-i iubirea, laudandu-l.

14. Mare lucru e a scutura din suflet lauda oamenilor; dar mai mare e a departa lauda dracilor.

15. Smerita cugetare arata nu cel ce se defaima pe sine; caci cum nu se va rabda pe sine? Ci cel ce ocarat fiind de altul, nu-si micsoreaza dragostea fata de acesta.

16. Am bagat de seama ca dracul slavei desarte insufla unui frate ganduri si le descopera pe acestea altuia; si pe acestea altuia; si pe acesta il face sa spuna aceluia cele ce sunt in inima lui, ca acela sa se fericeasca pe el ca pe un mai inainte stiutor al gandurilor lui. Ba uneori se atinge blestematul si de chiar madularele trupului, facandu-le sa zvacneasca. Sa nu-l primesti pe altul cand te imbie cu episcopie sau cu staretie, sau cu slujba de invatatura. Caci cu mare osteneala se alunga cainele de la tejgheaua macelariei. Dar cand acesta vede pe unii avand putina liniste, indata ii indeamna sa vie din pustie in lume. Du-te, zice, pentru mantuirea sufletelor pierdute.

17. Dupa cum altul este chipul arapilor si altul al statuilor, altul e felul slavei desarte al celor ce petrec in manastirea de obste, decat al celor ce se afla in pustie.

18. Slava desarta iese inaintea mirenilor ce sosesc din lume in manastire si mana pe calugarii mai usuratici sa iasa intru intampinarea celor ce sosesc; ii face sa cada la picioarele lor si cel stapanit de mandrie se imbraca in smerenie. Pe cei ce sed la masa (iubitorul de slava desarta) ii indeamna sa se infraneze, si pe cei mai de jos ii cearta fara mila. Din cei ce stau la cantare de psalmi, pe cei molesiti ii face barbati, iar pe cei fara glas frumos si pe cei ce dormiteaza ii lauda ca veghetori. Pe cel ce conduce randuiala cantarii il linguseste si-l roaga sa-i dea lui intaietatea; il numeste invatator si parinte, pana la plecarea strainilor.

19. Slava desarta in loc sa fie pricina de cinste, de multe ori e pricina de necinste. Caci, maniindu-se ucenicii ei, mare rusine le-a adus. Pe cei aspri fata de oameni slava desarta ii face blanzi; se foloseste cu ingamfare de darurile naturale, si prin acestea de multe or i-a doborat pe nenorociti.

20. Am vazut un drac suparand pe fratele sau si izgonindu-l. Caci maniindu-se o data un frate, au sosit in acea clipa niste mireni, si nenorocitul a sarit din manie in slava desarta. Pentru ca nu putea sluji deodata amandurora.

21. Cel ce s-a vandut slavei desarte are o viata indoita. Caci petrecand intre calugari cu schima, vietuieste in lume cu cugetul si cu amintirea.

22. De ne grabim sa bineplacem celor de sus, sa ne sarguim sa gustam din slava celor de sus. Iar cel ce a gustat din ea, va dispretui toata slava pamanteasca. M-as mira sa nesocoteasca cineva pe cea de-a doua, daca n-a gustat din cea dintai.

23. De multe ori pradati fiind de slava desarta, intorcandu-ne, am pradat-o pe ea cu mai multa iscusinta. Caci am vazut pe unii rapiti din lucrarea duhovniceasca, de slava desarta; dar punandu-se un inceput vrednic de mustrare, sfarsitul s-a facut vrednic de lauda, pentru schimbarea cugetului.

24. Cel ce se mandreste cu darurile lui naturale, adica cu desteptaciunea, cu invatatura, cu citirea limpede, cu vorbirea usoara, cu destoinicia si cu toate cele de felul acesta, pe care le are fara osteneala, nu va dobandi niciodata bunatatile cele mai presus de fire. Caci cel necredincios in putine va fi necredincios si in multe si stapanit de slava desarta.

25. Multi isi chinuiesc in zadar trupurile lor pentru nepatimirea la culme, pentru bogatia darurilor, pentru lucrarea minunilor, pentru puterea cunoasterii de mai inainte, nestiind, nenorocitii, ca nu ostenelile, ci mai degraba smerenia e maica acestora. Cel ce cere daruri pentru osteneli, a pus o temelie gresita. Dar cel ce se socoteste pe sine datornic, va lua deodata o bogatie neasteptata.

26. Nu da ascultare vanturatorului care te sfatuieste, chipurile, spre folosul auzitorilor, sa-ti vestesti virtutile tale. “Caci ce va folosi omul de va dobandi lumea intreaga, iar pe sine se va pagubi?” (Luca IX, 25). Nimic nu poate zidi pe cei ce ne privesc ca o purtare smerita si nemincinoasa si ca un cuvant neprefacut. Aceasta se va face si altora indemn spre a nu se inalta. Si ce e mai mare decat aceasta, spre folosul altora?

27. A observat cineva din cei ce pot sa vada si vazand, a povestit urmatoarele: “Sezand eu in adunare (sintaxa), au venit dracul slavei desarte si dracul mandriei si s-au asezat de amandoua partile mele. Si unul mi-a impuns coasta cu degetul lui iubitor de slava desarta, indemnandu-ma sa spun oarecare vedere (contemplatie) sau lucrare pe care am savarsit-o in pustie. Si dupa ce l-am departat pe acesta zicand: <<Intoarca-se inapoi si sa se rusineze cei ce-mi gandesc mie rele>> (Ps.XXXIV; LIX), repede cel de la stanga imi sopti la ureche: <<Bine, bine ai facut si mare te-ai facut, biruind pe maica mea cea prea nerusinata>>. Catre aceasta, continuand indata partea urmatoare a stihului, am zis: <<Intoarca-se rusinati cei ce-mi zic mie: Bine, bine ai facut>>. Intrebandu-l eu pe acela: <<Cum e slava desarta maica mandriei?>>, a raspuns: <<Laudele inalta si ingamfeaza; iar cand sufletul s-a inaltat, luandu-l mandria il duce pana la ceruri si-l doboara pana in adancuri>>”.

28. Este o slava ce vine de la Dumnezeu: “Pe cei ce Ma slavesc, zice, ii voi slavi” (I Regi II,30). Si este o slava ce urmeaza din pregatirea diavoleasca: “Vai, zice, cand vor vorbi oamenii bine de voi” (Luca VI, 26).

29. O vei cunoaste limpede pe cea dintai cand, socotind-o ca vatamare, o vei respinge cu toata sarguinta si oriunde te vei duce, iti vei ascunde vietuirea ta. Si pe a doua cand, savarsind orice lucru, il vei savarsi pentru a fi vazut de oameni. Necurata aceasta ne indeamna sa fatarim o virtute pe care nu o avem. Dar <<asa sa lumineze, zice, lumina voastra inaintea oamenilor, ca sa vada ei faptele voastre cele bune>> (Matei V, 16). De multe ori Domnul ii aduce pe insa pe cei iubitori de slava desarta la lipsa de slava desarta, prin necinstirea ce li se intampla.

30. Inceputul necautarii slavei desarte e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea.

31. Nu-ti ascunde rusinea ta din socotinta de a nu da pricina de sminteala. Dar nu trebuie sa se foloseasca acelasi plasture pentru orice greseala, ci potrivit cu felul ei.

32. Cand chemam noi slava desarta si cand vine la noi fara sa o chemam, ci trimisa de altii, si cand incepem niscai lucruri in vederea slavei desarte, sa ne aducem aminte de plansul nostru si de datoria de a face, plini de frica, rugaciunea ce se cuvine starii noastre si negresit vom rusina pe nerusinatul, numai sa ne ingrijim de rugaciunea adevarata. Iar de nu, sa ne aducem aminte repede de moartea noastra. Iar de nu vom izbuti nici asa, sa ne temem de rusinea ce urmeaza slavei. Caci “cel ce se inalta se va smeri” (luca XVIII, 14). Si nu numai acolo, ci negresit si aci.

33. Cand laudatorii, mai bine zis amagitorii, incep sa ne laude, sa ne aducem aminte de multimea faradelegilor noastre si ne vom afla nevrednici de cele spuse sau facute.

34. Pot fi, fara indoiala, auziti de Dumnezeu in unele cereri ale lor si unii iubitori de slava desarta. Domnul obisnuieste sa vina in intampinarea rugaciunilor si cererilor lor ca luand unele daruri prin rugaciune, sa nu-si mareasca inchipuirea de sine.

35. Cei mai simpli nu cad de multe ori in veninul acesta. Caci slava desarta este lepadarea simplitatii si vietuirea prefacuta.

36. De multe ori viermele crescand si facand aripi se urca la inaltime. Tot asa slava desarta, desavarsindu-se, naste mandria, capetenia si desavarsitoarea tuturor rautatilor.

A fost treapta a a douazeci si una. Cel ce nu s-a lasat prins de ea, nu va cadea in mandria fara minte, dusmana lui Dumnezeu.

Sursa

INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP


“Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“.

Sfantul IOAN SCARARUL:

  • – “Bine este mahnim pe parinti si nu pe Domnul. Caci Acesta a zidit si a mantuit, iar aceia adesea i-au pierdut pe cei ce i-au iubit si i-au predat osandei vesnice“;

– “<<N-am venit – zice Domnul – sa aduc pace pe pamant si iubirea parintilor fata de fii si a fratilor fata de fratii care se hotarasc sa nu-Mi slujeasca Mie>> (Mt. 10, 34), ci lupta si sabie; adica sa despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale de iubitorii de cele nemateriale, pe iubitorii de slava de cei smeriti la cuget. Caci Domnul se bucura de imperecherea si de dezbinarea ce se nasc din iubirea fata de El“;– “Ia seama, ia seama ca nu cumva sa ti se faca tie, celui ce iubesti impatimirea de ai tai, toate umplute de apele pacatelor si sa te pierzi in potopul iubirii de lume. Sa nu te induiosezi de lacrimile parintilor si ale prietenilor. Caci altfel, vei plange vesnic“;

  • – “Cand te vor inconjura ca niste albine sau mai bine zis ca niste viespi rudeniile tale plangand pentru tine, atinteste-ti repede si fara intoarcere ochiul sufletului spre moartea ta si spre faptele tale (cele rele), ca sa poti departa durerea cu durere“;
  • – “Cei ai nostri, care nu sunt ai nostri, ne fagaduiesc sa faca toate cele ce ne plac. Dar scopul lor e sa ne impiedice in drumul nostru cel prea bun, ca apoi sa ne atraga spre scopul lor“.

Sfantul SIMEON NOUL TEOLOG:

 

 

  • – “Cei ce-si pun parintii, in vreo privinta, mai presus de porunca lui Dumnezeu nu au dobandit credinta in Hristos“;
  • – “Cand te vei afla fata de toate dulcetile vietii cu suflet barbatesc si neinduplecat, demonii induioseaza rudeniile si le fac sa planga si sa jeleasca pentru tine. Ca acesta este adevarul, vei cunoaste daca tu vei ramane neclintit si in fata acestei ispite. Caci ii vei vedea pe aceia aprinzandu-se deodata de manie si de ura impotriva ta si departandu-se de tine ca de un dusman, nemaivrand sa te vada. Vazand supararea ce s-a iscat pentru tine in parinti, frati si prieteni, sa razi de dracul care a pus la cale sa se faca acestea impotriva ta; si, cu frica si sarguinta multa, retrage-te si roaga pe Dumnezeu cu staruinta ca sa ajungi degraba la limanul Bunului Parinte, la Care ajungand sufletul tau ostenit si impovarat, El il va odihni. Caci multe pricini de primejdii si de ultima pierzanie cuprinde marea vietii”.

Sursa

SA INVATAM POCAINTA de la Sfantul Ioan Scararul


Pentru Duminica Sfantului Ioan Scararul, va propunem astazi un fragment din Cuvantul V din “Scara” Sfantului Ioan Sinaitul cuprinsa in “FILOCALIA”, vol IX, traducere si note de parintele Dumitru Staniloae:

      

 
“1. Ioan a alergat odinioara inaintea lui Petru (In. XX, 3) si ascultarea s-a pus aci inaintea pocaintei. Cel dintai, ajungand inainte, inchipuieste ascultarea, celalalt inchipuieste pocainta.[1]
2. Pocainta este aducerea inapoi (improspatarea) a botezului. Pocainta este invoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viata.[2]
Pocainta este cumparatoare a smereniei. Pocainta este necontenita renuntare la nadejdea vreunei mangaieri trupesti. Pocainta este gandul osandirii de sine si ingrijirea neingrijata de sine.[3]
Pocainta este fiica nadejdii si tagaduirea deznadejdii. [4] Cel ce se pocaieste se osandeste pe sine, dar scapa neinfruntat.[5]
Pocainta este impacarea cu Domnul prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor protivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de bunavoie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca.
[…]
6. Am vazut suflete necurate stapanite nebuneste de dragostea trupurilor. Dar luand din cercarea dragostei pricina de pocainta, au intors aceeasi dragoste spre Domnul. Si sarind indata peste orice frica, s-au altoit fara satiu in dragostea de Dumnezeu. De aceea si Domnul a zis despre acea desfranata ca nu s-a temut, ci ca a iubit mult si a putut schimba cu usurinta dragostea cu dragostea. (Luca VII, 47).
[…]
8. Nu putem noi, cei ce am cazut in groapa faradelegilor, sa iesim de acolo, daca nu ne-am scufundat in adancul (abisul) smereniei. [7]
9. Alta este smerenia mahnita a celor ce plang, si alta mustrarea constiintei, vecina cu deznadejdea, a celor ce pacatuiesc inca; si alta, fericita bogatie a smereniei ce se iveste in cei desavarsiti prin lucrarea lui Dumnezeu. [8] Sa nu ne grabim sa o aflam pe cea de a treia prin cuvinte. Caci in zadar vom alerga. Iar semnul celei de a doua este rabdarea desavarsita a defaimarii. [9] Caci deprinderea rea de mai inainte [10] chinuieste de multe ori si pe cel ce plange. Si nu e de mirare.
10. Cuvantul despre judecatile lui Dumnezeu si despre caderi e intunecos si neinteles de niciun suflet. Nu stim care sunt caderile care ni se intampla din negrija, care din parasirea din iconomie (cu un rost bun), care din pricina intoarcerii lui Dumnezeu de la noi. Dar cineva ne-a povestit ca cele ce ni se intampla din iconomie pricinuiesc o intoarcere grabnica. Caci nu ingaduie Dumnezeu, Care ne-a predat lor, sa fim tinuti mult de ele.
11. Sa luptam inainte de toate cu dracul intristarii. Caci acesta, venind langa noi in vremea rugaciunii si aducandu-ne aminte de indraznirea noastra de mai inainte, voieste sa ne oprim din rugaciune. [11]
12. Sa nu te tulburi de cazi in fiecare zi, nici sa iesi din lupta. Ci stai barbateste si cu siguranta ingerul care te pazeste va pretui rabdarea ta. Rana ta este usor de tamaduit cat este inca proaspata si calda. Dar cele invechite, neangrijite si invartosate, sunt greu de vindecat si au nevoie de multa osteneala, de fier, de brici si de focul care le insoteste pentru vindecare.
13. Multe se fac cu vremea de nevindecat. Dar la Dumnezeu toate sunt cu putinta (Matei XIX, 26). Dracii spun ca Dumnezeu e inainte de cadere iubitor de oameni, dar dupa cadere e aspru. [12]
14. Nu crede celui ce-ti zice dupa caderea in mici greseli: “Bine era de n-ai fi facut aceasta. Dar nu e nimic.“ Dar de multe ori daruri mici imblanzesc mania mare a judecatorului.
15. Cel ce se pocaieste cu adevarat toata ziua in care nu plange o socoteste ca pierduta, chiar daca a savarsit alte lucruri bune in ea.
16. Nimeni din cei ce plang sa nu astepte incredintarea (iertarii) in ceasul iesirii (mortii). Caci ceea ce este nearatat nu e sigur. Pentru aceea a si zis careva: “Lasa-ma sa rasuflu prin incredintare, ca sa nu ma duc de aici neincredintat” (Ps. XXXVIII,18).
17. Unde e Duhul Domnului, s-a dezlegat legatura. Si unde e smerenia neasemanata, s-a dezlegat, de asemenea, legatura.[13] Dar cei ce pleaca fara acestea doua sa nu se amageasca. Caci sunt legati.
18. Cei din lume si numai ei sunt straini de aceste incredintari; si mai ales de cea dintai (de prezenta Duhului). Dar unii, sporind prin milostivire, cunosc in ceasul iesirii folosul.
19. Cel ce se plange pe sine insusi nu se ocupa de plansul, de caderea sau de ocararea altuia.
20. Cainele muscat de o fiara se manie si mai mult pe ea, infuriindu-se neasemanat mai mult pe ea din durerea ranei.
21. Sa luam aminte de nu cumva nu din curatie, ci din inrautatire a incetat constiinta sa ne mustre. [14]
22. Semnul iertarii caderii sta in a te socoti pururea dator. [15]
23. Nu e nimic deopotriva cu indurarea lui Dumnezeu sau mai mare ca ea. De aceea cel ce deznadajduieste s-a injunghiat pe sine.[16]
24. Semnul pocaintei pline de grija sta in a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile vazute si nevazute ce ni se intampla, ba inca de si mai multe.[17]
25. Moise, dupa ce a vazut pe Dumnezeu in rug, s-a intors iarasi in Egipt (care se intelege intuneric), la lucrarea caramizilor lui faraon cel gandit. Apoi iarasi se suie la rug. Dar nu numai acolo, ci si in munte. Cel ce a avut parte de vedere niciodata nu deznadajduieste de sine. Saraceste marele Iov, dar s-a imbogatit, iarasi, in chip indoit.
26. Cumplite sunt pentru cei trandavi caderile de dupa chemare. Ele calca nadejdea in picioare si-i conving pe aceia sa socoteasca fericit lucru chiar si numai o singura ridicare din groapa. [18]
27. Ia seama, ia seama! Nu ne intoarcem numaidecat prin calea prin care ne-am ratacit. Ci printr-o alta mai scurta.
28. Am vazut pe doi insi inaintand spre Dumnezeu in acelasi fel si in acelasi timp. Unul dintre ei era batran si inaintat in osteneli. Celalalt era ucenic si alerga mai repede ca batranul si a ajuns cel dintai la semnul smereniei.
29. Sa luam aminte toti, dar mai mult cei care au cazut. Sa nu bolim in inima de boala lui Origen cel necredincios. [19] Aceasta invatatura pangarita se face lesne primita de iubitorii de placere, dand ca motiv (pretext) iubirea de oameni a lui Dumnezeu. [20] In cugetarea mea, mai bine zis in pocainta mea, se va aprinde focul rugaciunii, care mistuie materia pacatului (Ps. XXXVIII,4)
[…]
Prin pocainta ai urcat a cincea treapta. Prin ea ai curatit cele cinci simturi scapand de pedeapsa si de osanda fara de voie, prin cea aleasa de bunavoie“.


_____________________________________________
NOTE:
[1] Ioan ajunge prin ascultare mai repede la cunoasterea invierii, ca Petru, care dupa lepadare a trebuit sa treaca prin pocainta.
[2] “Pocainta este intoarcerea de la starea cea potrivnica firii la cea dupa fire; si de la diavol la Dumnezeu, prin nevointa si durere.” Botezul este in sa si el o asemenea intoarcere, dar fara nevointa si durere. Alta: “Pocainta este intoarcerea de la pacat. Dar nu e un singur pacat, ci intreg omul vechi se numeste pacat.” Pacatul e imbibat ca o otrava in toata fiinta omului. Pocainta e deci o miscare totala, existentiala, de curatire a intregii fiinte omenesti, in toate gandurile si apucaturile ei. Alta: “Pocainta este parasirea celor dinainte si intristarea pentru ele.”
[3] Ingrijirea pentru viata vesnica si neingrijirea de placerile trecatoare. Ingrijirea pentru viata adevarata nu pentru cea de suprafata. Ingrijirea pentru fiinta adevarata, nu si pentru cea paruta. “Cel ce se ingrijeste de sine se si osandeste pe sine. Se osandeste pe sine pentru ca vrea sa se mantuiasca. El nu mai are nicio grija de lucrurile lumii si de aceea devine neosandit de gandul cel bun al lui, impungandu-se si ocarandu-se pe sine neancetat si privind de mai inainte la pedepsele de acolo si la focul nestins” Sau altfel: ” E fara grija, intrucat nu se mai ingrijeste de nici un lucru pamantesc. Dar se ingrijeste de sine, ca unul ce are grija numai de sine si de mantuirea sa.”
[4] Cel ce se pocaieste nu pierde niciodata nadejdea ca pentru el nu mai exista iertare. Dar prin nadejdea aceasta nu-si pune nadejdea in placerile si in laudele trecatoare.
[5] Cel ce se osandeste sincer pe sine nu e osandit de Dumnezeu, caci trezeste mila Lui vazand durerea ce o are cel ce a pacatuit ca L-a suparat pe El prin aceasta si da dovada ca revine la iubirea fata de El.
[7] Sunt doua adancuri. Cel al pacatului e numit aici groapa, pentru ca e un adanc al nesimtirii, o groapa in care se inmormanteaza constiinta. Si un adanc fara fund (un abis), al smereniei, care e o adancime fara sfarsit a constiintei micimii proprii si a responsabilitatii in fata lui Dumnezeu. Aceasta nu poate fi experiata decat deodata cu infinitatea puterii lui Dumnezeu. Chiar din groapa pacatoseniei se poate trece in adancul smereniei, caci chiar pacatul il poate face pe om sa vada cat de nevrednic este de Dumnezeu. Dar aceasta trecere facandu-se prin trezirea constiintei, e o trecere de la un adanc la altul. Numia simtul adancului se mentine in acel om. Prin adancul smereniei se savarseste si o inaltare din intunericul tot mai gros in lumina nesfarsita a lui Dumnezeu.
[8] “Exista o smerenie de la Dumnezeu si mai este cel ce se smereste din frica de Dumnezeu. Dar este si o smerenie din dorirea lui Dumnezeu. Celui ce se smereste din frica de Dumnezeu ii urmeaza o cumpatare a madularelor cu o linistire a simturilor si cu o inima zdrobita tot timpul. Iar celui ce se smereste din bucurie ii urmeaza multa simplicitate si o inima ce creste si nu poate fi tinuta.” E o inima ce creste in harul lui Dumnezeu, in ambianta iubirii lui, ce nu poate fi oprita din bucuria si zborul ei in inaltimile nesfarsite ale Lui. Aceasta e o smerenie coplesitoare prin bogatia ei, intretinuta de experienta mereu sporita a nesfarsirii lui Dumnezeu. In aceasta smerenie lucreaza Dumnezeu Insusi, in mod precumpanitor.
[9] “Locul smereniei este ca, daca cineva ne batjocoreste si ne alunga, sa avem sufletul deopotriva cu al unui caine care cand e alungat pleaca, iar cand e chemat vine, avand in inima gandul ca nu suntem vrednici sa fim cu acela.”
[10] Gandul pacatului, care ne starneste si care se iveste in constiinta pe neasteptate, uneori si in cei ce plang pentru pacatele lor.
[11] Dracul intristarii ne sopteste in vremea rugaciunii, daca intrerupem firul ei prin goluri, ca nu simtim in ea indraznirea catre Dumnezeu sau legatura vie cu El, pe care am avut-o altadata. Si aceasta ne face sa ne intristam si sa incetam a ne ruga, ca unii ce n-am fi acum in starea cuvenita ei. Dar trebuie sa staruim in rugaciune chiar daca ea nu e totdeauna fierbinte si adunata in intregime in gandul la Dumnezeu. “Fii cu luare-aminte, frate, la dracul ce aduce intristare in om. Caci multe sunt cursele lui pana ce te face neputincios. Caci intristarea cea dupa Dumnezeu e bucurie, prin aceea ca te vezi pe tine staruind in voia lui Dumnezeu. Dar acela iti zice:[Unde vei scapa? Caci nu ai pocainta.] Acesta lucreaza cu dusmanie, pana ce va face pe om sa-si piarda infranarea. Dar intristarea cea dupa Dumnezeu nu-l apasa pe om, ci-i zice:”Nu te teme, vino iarasi”. Caci stie ca Dumnezeu e puternic si-l intareste pe el. Puterea celor ce voiesc sa dobandeasca virtutile aceasta este ca daca vor cadea, sa nu se descurajeze, ci sa fie iarasi cu grija. Alta: “Este o intristare folositoare si este o intristare pricinuitoare de stricaciune. E propriu intristarii folositoare sa planga pentru pacatele proprii; ba sa planga si pentru pacatele, si pentru nestiinta aproapelui; atat pentru a nu cadea cu intentie, cat si ca sa ajunga la cea mai desavarsita bunatate. Iar cei lumesti se intristeaza pentru ca nu sunt slaviti si se topesc dorind cele ale altora. Cand sunt saraci, se chinuiesc; imbogatindu-se innebunesc.”
[12] “Pentru aceasta se zice de diavol ca e dusman si razbunator. Caci fiind dusman al virtutii, dupa caderea din ea se arata razbunator.” Ed. 1970: “Inainte de a cadea cineva, dracii il ispitesc la pacat, il imping si-l indupleca, spunand ca Dumnezeu e iubitor de oameni si iarta. Sagetandu-l deci prin gandurile placerii legate de pacat si slabindu-l, si ducandu-l la ea, si induplecandu-l sa faca voia lor, iar dupa aceea, voind sa-l arunce in deznadejde si sa-l scufunde in pierzania desavarsita, ii soptesc acestea:[ Vai tie, ce ai facut? Caci Dumnezeu e drept si nu te va ierta.]”
[13] “Prin smerenie intra toate bunatatile, intre care si compatimirea, prin care si incredintarea iertarii.” S-ar putea si inversul: orice pacat e insotit de nepasarea mandriei. Dar intre smerenie si Duhul Sfant e o legatura. Smerenia, fiind o accentuata constiinta a lui Dumnezeu, este o experienta a prezentei Lui. Aceasta constiinta face pe om sa se socoteasca pe sine nimic, iar pe Dumnezeu totul, pentru ca Dumnezeu se afla in el cu marimea Lui nesfarsita. Iar Dumnezeu nu e prezent decat prin Duhul Sau.
[14] Ava Isaia:“Daca te vezi in vremea rugaciunii neosandit de nici un pacat, esti cu adevarat liber si ai intrat intr-adevar in sfanta Lui odihna, potrivit voii Lui.” Talasie: “Constiinta curata e priciunuita de ostenelile nevointei, ca postul, privegherea, rabdarea, indelunga rabdare.”
[15] Scararul se foloseste si aci, ca de atatea ori, de paradox: Sa stii ca esti iertat, cand te socotesti pururea dator. Deci semnul iertarii nu sta intr-o liniste nepasatoare, ci intr-o grija ca esti mereu dator sa faci ceva petru a merita iertarea. Pacatul savarsit devine astfel un bold de continua inaintere in cele bune. El poate fi astfel o forta de continua sensibilizare spirituala.
[16] Cel ce deznadajduieste in mila lui Dumnezeu, s-a omorat pe sine sufleteste. Caci nu mai face nimic pentru a se ridica din rautatea pacatului pentru a inainta in bine.
[17] P.G., din Marcul Ascetul: “Lucrul pocaintei se tese din acestea trei: din curatirea gandurilor, din rugaciunea neancetata si din rabdarea necazurilor ce vin asupra noastra. Acestea trebuie sa aiba nu numai o lucrare aratata, ci una intelegatoare, ca pe cei ce staruie in ele sa-i faca nepartinitor. Caci fara cele trei virtuti nu se poate savarsi lucrul pocaintei.”
[18] “Vorbind de cei trandavi, parintele a deosebit de ei pe cei netrandavi si ravnitori. Si acest lucru e vadit. Caci pe drept cuvant aceia, trandavi fiind, socotesc anevoioasa ridicarea din nou cand au cazut in vreo greseala. Caci apasati de trandavia lor nu mia au nadejde in nepatimire, deoarece nu mai voiesc sa se predea altor osteneli. Pentru aceea socotesc ca e un lucru mare, chiar a ne izbavi de greseala prezenta, fiind greu bolnavi. Dar cei sarguinciosi de ar cade de zece mii de ori nu deznadajduiesc in putinta desavarsirii, ci alearga spre ea cu si mai multa ravna.”
[19] Sunt multi astazi, chiar dintre teologi, care ar dori o reabilitare a lui Origen. Nu-si dau seama ca origenismul duce la devalorizarea miscarii sau a efortului personal, a importantei timpului pentru mantuire si deci a persoanei. Totul duce automat la fericire. Iar din ea se cade iarasi. Origenismul e o teozofie sau antropozofie, sau panteism. Nu cunoaste valoarea eterna a fiecarei persoane si putinta ei de vesnica odihna in infinitatea dragostei personale a lui Dumnezeu. Desi Scararul, laudand asprimea faptelor de mortificare a trupului, pare sa manifeste o dispretuire a vietii in trup, nu gandeste ca Origen, care considera viata in trup si miscarea in ea o cadere din pliroma preexistenta a spiritelor, ci el da o mare valoare acesteia, pentru ca prin faptele vietii in trup, chiar daca acesta nu are valoarea in el insusi, se castiga mantuirea.
[20] “Acela admitea pedepsirea pacatosilor pentru o vreme oarecare, pentru a se curati de intinaciunea pacatului in focul chinurilor. Dupa aceea ii restabilea in Imparatia cerurilor si pe acestia impreuna cu dreptii, pretextand in chip rau iubirea de omenia lui Dumnezeu”.
filocalia-9.jpg

Sursa