Ce inseamna faptul ca Buna Vestire se savarseste aproape intotdeauna in timpul Postului Mare, care este vreme de plans si de tanguire? CE ESTE BUCURIA?

După cum Fiul lui Dumnezeu intră în împărtăşire cu firea noastră, pe care El a numit-o templu, asa şi noi suntemdatori să intrăm în biserică, care e trupul Lui.

Acum, fraţilor, prăznuim Buna Vestire, vestea de bucurie – o prăznuim în chip luminat, după cuvântul Bisericii, care pe toţi ii cheama la veselie, si cerul, si pamantul, si ingerii, si oamenii, toata faptura văzuta şi nevăzută. Binevesteşte, pământule, cântă ea, bucurie mare; lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu… să se veselească cerurile şi pământul să se bucure… să se bucure făptura toată, şi cu glasuri să cânte [1]. In mijlocul unei asemenea bucurii atotcuprinzătoare, despre ce ar fi mai cuvenit să cugetăm decât chiar despre bucurie?
Cu toţii iubim bucuria, cu toţii căutăm bucurii. Lanţurile necazului ne apasă; întristarea ne strâmtorează pieptul, ne întunecă mintea, ne răneşte su­fletul, ne aruncă în neorânduială trupul. Dacă cineva e bogat, ar fi gata să dea toată averea sa, numai să îşi recapete veselia; dacă este celebru, până şi celebritatea cea mai măgulitoare îl apasă, dacă nu are bucurie îndeajuns; dacă se bucură de onoruri, pe toate le dispreţuieşte dacă inima lui se chinuie într-o frângere lipsită de bucurie. Totuşi, fraţilor, cu toate că este atât de firească şi de obştească dorinţa bucuriei, omul se poate bucura şi spre binele, dar şi spre răul său, şi spre laudă, dar şi spre osândă; se poate bucura făcând plăcere lui Dumnezeu, dar se poate bucura şi intristându-L – iar asta ţine de obiectul şi de împrejurările bucuriei noastre. Tocmai de aceea trebuie să ştim cum se face deosebire între o bucurie şi alta, ca să ne bucurăm nu spre osândă, ci spre mântuire. Să învăţăm, deci, această pricepere de la sfânta noastră maică, Bi­serica, ce se revarsă acum în răpiri de bucurie pentru noi şi de dragul nostru.

Aici, în primul rând, ne dă o lecţie foarte cuprinzătoare împrejurarea vremii. Ce înseamnă faptul că Buna Vestire, care se prăznuieşte în chip luminat, se săvârşeşte aproape întotdeauna în Postul Mare – vreme de plâns şi de tânguire? Oare nu este limpede că prin această rânduială a Sfintei Biserici Dumnezeu ne dă de înţeles că nu trebuie să ştim de nici o bucurie în afara celor pe care ni le descoperă Buna Vestire? Intr-adevăr, aşa este. Nu ne putem bucura fără o osebită îngăduinţă dumnezeiască, fără ca El să ne dea voie nemijlocit să ne bucurăm? Pentru că unde suntem noi? Pe pământ — loc al nevoilor şi necazurilor. Raiul desfătării a fost închis prin căderea în păcat, şi celor căzuţi li s-a zis, bărbatului: întru necazuri vei mânca, iar femeii: întru dureri vei naşte (Fac. 3, 16-17). Nu i s-a dat bucurie neamului nostru: el este sub oprelişte în această privinţă. Strămoşul Adam, şezând înaintea raiului, se bătea în piept de necaz, tânguindu-se: şi noi, fiii lui, suntem datori să ne petrecem viaţa în lacrimi şi în durere. Dumnezeu ne-a pedepsit ca să ne întristăm şi să trăim cu necăjita conştiinţă a vinovăţiei noastre: si este, oare, cuviincios să ne dedăm bucuriei şi plăcerilor atunci când simţim asupra noastră mânia lui Dumnezeu? Dacă robul, aflându-se sub pedeapsă, se veseleşte, nu arată oare că nu se teme de domnul său, că îi dispreţuieşte ameninţările, că nu dă doi bani pe pedeapsa lui? Oare nu acelaşi lucru îl vădim fată de Dumnezeu si noi, cei osândiţi, atunci când ne alcătuim de capul nostru plăceri? Dacă noi înşine îi osândim pe cei care în zilele de doliu se îmbracă în haine de veselie, oare nu cu atât mai mult Dumnezeu? Uitând de pedeapsă, dedându-ne desfătărilor, nu doar că ne lipsim de orice milostivire şi împreună-pătimire, ci ne atragem şi mai mare pedeapsă pentru samavolnicie şi pentru neluarea aminte la rânduielile dumnezeieşti.


Dar îndată ce Dumnezeu Insuşi ne descoperă şi ne dăruieşte vreo bucurie, atunci bucuria cu pricina este binecuvântată chiar în acest loc al surghiunului, şi trebuie să spunem că este singura binecuvântată, pentru că de vreme ce Dumnezeu a pus asupra noastră necazul şi întristarea, El este singu­rul care poate să le înlăture sau, cel puţin să le îndulcească trimiţând bucurie şi mângâiere. Binecuvântarea lui Dumnezeu dezleagă toate – şi atunci nu mai este lucru vinovat dacă se bucură cineva, ci dacă nu se bucură, si cu atât mai mult dacă nu e în stare să se bucure sau chiar nu ştie de bucurie. O asemenea bucurie este socotită chiar merit, pentru că presupune îndulcire de rânduială dumnezeiască, presupune că omul este gata să ia parte la ea cu lucrul. Aşadar omul care se teme de Dumnezeu nu-şi va îngădui nicidecum să dea întristrarea pe bucurie, să se dezbrace singur de straiul tânguirii, care a fost pus pe toti. Intr-adevăr, el mai mult se tânguie, iar dacă se bucură, o face doar cu bucuria pe care Insuşi Dumnezeu a îngăduit-o.

O asemenea bucurie îngăduită de Dumnezeu există deja. Ne-a adus-o acum Arhanghelul Gavriil nouă, surghiuniţilor, din cer, din partea lui Dumnezeu. El a stătut înaintea Preabinecuvântatei Fecioare Maria si a zis: Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! (Lc. 1, 28). Şi iată că celor ce şedeau pe tărâmul şi în umbra morţii le răsare pentru prima dată rază de bucurie, iată că în valea cea întunecată a plângerii se aude pentru prima dată cuvântul: „Bucură-te!”. Deci să luăm aminte! Bucura-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Pamântul văduv este logodit iar cu Cerul. Ne-am depărtat de Dumnezeu, însă Dumnezeu nu ne-a părăsit. Insuşi vine, căutându-ne pe noi, cei rătăciţi, ne ia pe umerii Săi şi ne duce la Sine. Nu degrab vine, căci vrea să pună la încercare răbdarea şi să stârnească setea de ajutor; iar între timp să pregătească, să curăţească şi să arate sălaşul pe care Şi l-a ales: Bucură-te, ceea ce eşti plină dn har! Binecuvântată eşti tu între femei.


Femeia se înfăţişează din partea neamu­lui nostru ca o începătură a binecuvântării, care prin femeie a fost pierduta. Preacurata Fecioară află harul de care ne-a lipsit strămoaşa Eva.
Ai aflat har la Dumnezeu. Şi, iată, vei lua în pântece, şi vei naşte Fiu, şi vei chema numele Lui „Iisus” (Lc. 1, 30-31).
De la picioare până la cap nu era în noi loc întreg, şi nu era a pune leacuri, nici untdelemn, nici legături (Is. 1,6): vine Iisus, Tămădu­itorul tuturor bolilor noastre, atât sufleteşti, cât şi trupeşti; vine nu Sol, nici Inger, ci Insuşi Domnul întrupat.
Acesta va fi mare, şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema, şi Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împăraţi peste casa lui Iacov în veci, şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit (Lc. 1, 32-33).
Dumnezeu – Impăratul nostru – ne-a lăsat, dându-ne libertate, o parte a nemărginitei Sale stăpâniri asupra noastră, pentru ca aducându-ne Lui jertfă de bunăvoie să Ii slujim în chipul cel mai desăvârşit; noi însă ne-am făcut tulburi şi am prefăcut darul libertăţii în pricină de samavolnicie; am fugit din Impărăţia lui Dumnezeu, şi încotro? Ca să ajungem robi în primul rând la stăpânitorul acestui veac, prin el – păcatului, iar prin păcat – morţii şi iadului. Vine, în cele din urmă, Domnul, Cel atotputernic, ca să il lege pe cel tare (v. Mt. 12, 29), să-l dea jos de pe tron (v. Lc. 10, 18), să-l arunce afară (v. In 12, 31) şi să-l închidă în adânc (v. Apoc. 20, 3), iar nouă să ne dea înapoi libertatea în adevărata slujire adusă lui Dumnezeu, să refacă stăpânirea dumnezeiască, să ridice în noi şi prin noi Impărăţia Sa harică.
Şi iată-ne, fraţilor, bucuria binecuvântată de Dumnezeu! Bucurati-vă, fiindcă s-a întocmit Impărăţia lui Dumnezeu! Domnul însuşi a venit în lume, a săvârşit lucrarea răscumpărării noastre, a întemeiat Sfânta Biserică şi în ea îi mântuieşte pe cei ce vine prin El la Dumnezeu. Ca atare, aceasta este singura bucurie cu care trebuie să ne bucurăm – să ne bucurăm de parcă celelalte bucurii nici nu ar exista pentru noi, de parcă nici nu le-am băga de seamă, de parcă nici măcar nu le-am numi „bucurii”. Atunci când prin bunăvoinţa împăratului i se vesteşte celui surghiunit că poate să se întoarcă în patrie, el are în inimă doar bucuria aceasta; căpătând libertate, cel închis în temniţă se gândeşte numai la ea; însănătoşindu-se, bolnavul e înghiţit cu totul, ca să zic aşa, de simţămintele bucuroase pe care i le dă sănătatea. Aşa trebuie să facem şi noi: să ne bucurăm doar de aceea că Dumnezeu, Impăratul nostru… a lucrat mântuire în mijlocul pământului (Ps. 73, 13), să simţim din plin această bu­curie şi apoi s-o mărturisim în auzul tuturor prin propovăduire înaltă. Dacă ne întreabă cineva: „Care este la voi cea dintâi bucurie?“, îi vom răspunde: „Aceea că Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu a venit pe pământ”. „Care e cea de-a doua?” „Aceea că ne-a izbăvit pe noi de toate bolile, atât sufleteşti, cât şi trupeşti”. „Care e cea de-a treia?” „Aceea că i-a doborât pe vrăjmaşii noştri – diavolul, moartea, iadul”. „Care e cea de-a patra?” „Aceea că a întemeiat pe pământ împărăţia Sa –  Sfânta Biserică, cea una, prin care aducându-i la Sine pe oameni, îi umple cu prisosinţă de binecuvântări de tot felul în cele cereşti, întru Hristos (Efes. 1,3).
După ce am înşirat astfel, fraţilor, toate bunătăţile aduse pe pământ de către Fiul lui Dumnezeu, nu vom mai aştepta până se va putea aminti, în cele din urmă, şi de celelalte bucurii, cele pământeşti, până şi de cele care sunt socotite nevinovate: poate că pentru ele va rămâne abia locul o mie, şi asta cu mari îngrădiri. Aşadar, fraţilor, Sfânta Biserică, întocmită de Domnul nostru Iisus Hristos, este cetate pe munte, care nu poate să se ascundă: toate celelalte sunt nimicnice în fata ei. Aduceti-vă aminte că toată istoria neamului omenesc este mărginită de două minunate hotare: la început raiul pământesc, cel de scurtă vreme, iar după sfârşitul veacurilor – raiul ceresc şi iadul nesfârşit; între acestea se cuprinde un şir necontenit de schimbări, ce poartă un singur inscris: plângere, şi jale, şi vai (Iez. 2, 10). In acest tărâm al întunericului, un singur lucru este aducător de bucurie, luminos, minunat, şi anume lucrurile mântuirii săvârşite de Domnul nostru Iisus Hristos: Impărăţia Lui Sfântă, Sfânta Biserică, cum a văzut deja Prorocul Isaia din trecutul îndepărtat în viitorul cel tăinuit: şi va fi, zice, în zilele cele de apoi, arătat muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu pe vârfurile munţilor (Is. 2, 2), casă plină cu prisosinţă de lumină şi fericire. Lipeşte-te, deci, creştine, cu toată luarea-aminte de acest munte şi de această casă minunată, şi să rămâi acolo cu gândul şi cu inima fară a mai pleca! Aflându-se în robia babilonienilor, Daniil şi-a pus lege să se întoarcă mai des spre Ierusalim şi să se închine templului de acolo, singu­rului adevărat. Urmează şi tu acestei sfinte fapte. Când te scoli, aminteşte-ţi că există Biserica lui Dumnezeu pe pământ, închină-te lăuntric şi bucură-te de mila lui Dumnezeu ce ni s-a arătat în ea. Când mergi spre somn, aminteste-ti că există Biserica lui Dumnezeu, care face ca tu să te culci, să adormi şi să te scoli neprimejduit. Şi între lucrurile tale obişnuite adu-ţi aminte mai des de lucrurile cele minunate ale iconomiei lui Dumnezeu din Sfânta Lui Biserică, de la care iese binecuvântare pentru tot lucrul bun. Dacă într-un oraş se înalţă un monument, la început oamenii vorbesc numai despre el şi se gândesc numai la el acasă şi afară, la treabă şi în timpul liber: atenţia tuturor este îndreptată numai spre el. Dar ceea ce în privinţa monumentului se face la început, noi trebuie să facem necontenit în privinţa Sfintei Biserici: să luăm totdeauna aminte, în minte şi în inimă, la faptul că există pe acest pământ casa mântuirii, să ne bucurăm cu precădere de acest lucru şi să dăm mulţumită lui Dumnezeu, Care a ridicat în neamul nostru acest minunat monument.

copy-of-dsc000671.jpgAceastă bucurie a noastră, fraţilor, nu este însă deplină şi nici măcar sinceră dacă nu ne-o vom însuşi, dacă nu vom face din bucuria de obşte si bucurie a noastră aparte. Nu îl socotim fericit pe cel care doar îşi închipuie un ospăţ împărătesc, ci pe cel ce se învredniceşte să ia parte la el şi să se îndulcească de el; nu îl fericim pe acel bolnav care doar vede cum unul, al doilea, al treilea, capătă vindecare, iar el rămâne tot bolnav, nici pe cel ce vede cum mulţi sunt primiţi cu milostivire în graţiile împăratului, iar el rămâne dispreţuit şi nebă­gat în seamă. Ce mângâiere este doar să priveşti şi să admiri minunata lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu în neamul nostru, fără să iei parte la roadele ei? Sfânta Biserică nu a fost ridicată pe pământ pentru a fi obiect de curiozitate deşartă, ci pentru ca noi toţi să intrăm în ea, să ne facem părtaşi bunătăţilor ei şi bine să cuvântăm pe Dumnezeu. Şi sfântul proroc, care a văzut înălţarea muntelui şi a casei lui Dumnezeu pe vârful acestuia, a văzut totodată şi că toate popoarele strigau într-un glas: Veniţi, şi să ne suim în muntele Domnului şi în casa Dumnezeului lui Iacov, şi ne va spune nouă calea Sa, şi vom merge pe dânsa (Is. 2, 3).


Amintiţi-vă pilda celor chemaţi la nuntă! Faptul că ei ştiau de nuntă şi chiar fuseseră poftiţi nu le-a fost de nici un ajutor: era nevoie să ia parte, dar ei n-au vrut; de aceea au şi fost trecuţi cu vederea, ca nişte ne­trebnici. Mare bun este faptul că Biserica lui Dumnezeu ne adumbreşte ca un cort, că ea există în neamul nostru şi-i face fericiţi pe cei ce intră în ea: să nu uităm, deci, că acest bun poate rămâne aici numai prin noi, numai atunci când fiecare în parte va lua parte în chip viu la bunul acesta. Refuzând să luăm parte la el, prin însuşi acest fapt îl micşorăm cumva în neamul nostru şi, prin urmare, de la simpla nepăsare ajungem la stricarea bunului obştesc, iar aşa ceva face doar răutatea.

evaggelismos1.jpgVedeţi acum ce mai trebuie pentru ca bucuria noastră să fie deplină? Trebuie ca fiecare din noi să aibă împărtăşire vie cu trupul Bisericii lui Hristos, ca să primim în noi înşine toate bunătăţile cuprinse în ea. Nici Arhanghelul nu s-a mărginit doar să vestească despre împăratul şi împărăţia ce aveau să se nas­că, ci n-a contenit cu binevestirea până ce n-a rostit: Duhul Sfânt Se va pogorî tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri şi n-a auzit: Iată roaba Domn­ului! (Lc. 1, 35, 38) Aici se arată cum Cuvântul trup S-a făcut, şi totodată este ascunsă pentru noi o povăţuire: cum să împlinim ceea ce lipseşte pentru ca bucuria noastră să fie desăvârşită. Adică, după cum Fiul lui Dumnezeu intra în împărtăşire cu firea noastră, pe care mai târziu El a numit-o „templu”, şi noi trebuie să intrăm în Biserică, trupul Lui.


Când Preabinecuvântata Fecioară Maria l-a întrebat pe Arhanghel: Cum va fi aceasta?, cum va întocmi Dumnezeu trup în ea, Arhanghelul a răspuns: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. Numai Duhul Sfânt ne poate aduce in Împărtăşire vie cu împărăţia lui Hristos, care stă nu în cuvânt, ci în putere, adica în puterea Duhului. Atrage Duhul, ca să fii pus, ca o piatră vie (I Petr. 2, 5), undeva în clădirea duhovnicească a templului Bisericii lui Hristos; fă-te locuinta a Duhului, ca Duhul să te cuprindă în locuinţa lui Dumnezeu, care este Biserica.

img_3958_s_s-580x382.jpgIar pentru asta apropie-te de vasele harului — Sfintele Taine – şi bea din ele apă vie până ce ţi se va potoli setea – atâta doar că trebuie să deschizi gura dăruindu-te desăvârşit lui Dumnezeu. Şi în Preabinecuvântata Fecioara Duhul Sfânt nu a început să lucreze pentru a-L face părtaş trupului pe Dumnezeu Cuvântul înainte ca ea să se dăruiască pe de-a-ntregul atotlucrării lui prin cuvintele: Iată roaba Domnului! (Lc. 1, 38) Pune-te pe tine însuţi în mana lui Dumnezeu: atunci, într-o tăcere adâncă a mişcărilor fireşti ale duhului şi trupului tău, se întipăreşte în tine graiul Duhului, care aduce în împărtăsire de taină cu Sfânta Biserică, iar prin ea cu Insuşi Domnul şi Mântuitorul. Tocmai atunci se va bucura inima ta cu bucurie negrăită, pentru că Impărăţia lui Dumnezeu… este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt (Rom. 14, 17). Şi iata al doilea obiect al bucuriei adevărate – dacă am cunoscut deja mila harică Dumnezeu faţă de noi, dacă am fost primiţi în sânul Sfintei Biserici, dacă intrat în împărtăşire cu poporul lui Dumnezeu, dacă suntem înscrişi în randul fiilor Impărăţiei şi dacă umblăm printre bunătăţile şi făgăduinţele ei.


Aceste două bucurii anume – adică faptul că există pe pământ Sfânta Biserica si că noi înşine facem parte dintre mădularele vii ale Bisericii celei Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti – trebuie să ne stăpânească în toată vremea vieţii noastre, înlăturându-le pe toate celelalte, pentru care nu trebuie să avem, prin urmare, nici timp, nici inimă.
Aşa de simplu şi de firesc este, s-ar părea, să băgăm de seamă aceste obiecte ale bucuriei şi să ne bucurăm de ele, dar dacă ne întoarcem către noi înşine însă, nu vedem întâmplându-se aşa ceva. Adevărata noastră bucurie – şi, prin urmare, orice bucurie — este pierdută. Ce-i drept, după ce am pierdut bucuria adevărată, ne-am născocit acum o mulţime de bucurii străine – însă ce bucurii sunt astea? Aproape că nici nu mai e nevoie să vorbim despre cât suntem de amăgiţi în această privinţă, nici să dăm în vileag rătăcirea: oricine dintre noi ştie lucrul acesta din experienţă. Daţi-i flămândului o piatră în loc de pâine: îndată îşi va da seama că nu e pâine. Şi noi am făcut cunoştinţă cu toate „bunătăţile” pe care ni le-am născocit şi ştim că ele nu aduc bucurie: nu aduce bucurie bogăţia, nu aduce bucurie celebritatea, nu aduce bucurie nici una dintre desfătările simţurilor – nici ale gustului, nici ale mirosului, nici ale pipăitului, nici ale auzului, nici ale văzu­lui – şi mei măcar cele cunoscute sub numele de „plăceri elevate”. Pustiul din suflet, tulburarea şi istovirea din inimă arată limpede că în ele se ascund amă­girea şi înşelarea.
Dar ce să fie cu această nefericită moleşeală ce ne-a cuprins? Ne dăm seama limpede că suntem amăgiţi, dar nu găsim putere să renunţăm la viaţa dusă în amăgire: de aceea alergăm şi prin faptă, şi prin cuvânt după desfătări mincinoase, deşi avem încredinţarea că ele sunt pentru noi zdrobire a duhului, şi uneori chiar aflându-ne în starea de zdrobire a duhului. Nu gustăm desfătările mincinoase, de cele adevărate ne depărtăm, şi astfel stăm undeva la un mijloc tulbure fără de bucurie; ne învârtim şi acţionăm parcă la insuflarea cuiva, ca nişte unelte; ne plângem unul altuia de un asemenea mod de viaţă, dar tot rămânem în el ca şi înainte. O, Doamne! Când ne vom izbăvi, în cele din urmă, de această orbire? Solomon s-a dedat desfătărilor mincinoase în timp ce purta în sine izvorul adevăratelor desfătări – înţelepciunea dăruită de Dumnezeu; după ce a cunoscut însă prin cercare că totul este pe pământ numai zdrobire a duhului, îndată a lăsat toate şi s-a întors la adevăr. Ne îngăduim, fraţilor, să credem şi despre noi înşine că orbirea noas­tră este doar în parte, numai pentru o vreme. Domnul, Cel milostiv, nu ne va lăsa să rămânem pentru totdeauna în acest fum, în acest abur şi în această beţie a simţurilor. Va da Dumnezeu să ne deşteptăm, şi iarăşi vom cunoaşte şi vom mărturisi bucuria adevărată, şi atunci bucuria noastră deja nu o va mai lua nimeni de la noi (v. In 16, 22). Numai că, fraţilor, să adeverim până la o vreme această nădejde măcar cu o singură faptă văzută a cucerniciei: să privim cu evlavie la Sfânta noastră Biserică, să ţinem cinstit rânduielile ei, să umblăm neabatut întru hotărârile ei. Atunci, Dumnezeu, Care nu uită lucrurile şi ostenelile dragostei (v. Evr. 6, 10), ne va milui chiar şi pentru acest singur lucru, si prin lucrarea Duhului Său ne va muta de la cele dinafară la cele lăuntrice.
Cugetarea deşartă, cea fărădelege şi împotrivitoare de Dumnezeu, n-are decât să îşi născocească o slujire proprie, fără Biserică şi fără cinul ei cel cu bun chip intru sfinte posturi, întru praznice, întru slujbe. Să rămânem mai bine în smerita parte a oamenilor credincioşi Bisericii, fără a desfiinţa rânduielile ei şi fară filosofari păgâneşti: atunci tot vom rămâne, măcar cu o parte, de partea adevărului, vom fi cuprinşi înlăuntrul mrejei apostoleşti. Şi chiar de suntem netrebnici, poate că Dumnezeu va zice în cele din urmă şi despre noi: junghie si mănâncă (Fapte 10, 13). Intru această aşteptare, să ne rugăm mai des Preabinecuvântatei, care e Bucuria noastră, să ne cerceteze şi să pună cele bune în inimile noastre, după cum şi ei, celei dintâi, i-a fost adusă Buna Vestire de la Tronul lui Dumnezeu. Amin!
[1] Stihiri la litie şi la stihoavnă.


(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)


TAINA MANTUIRII si TAINA FARADELEGII IN VIATA NOASTRA. “Dumnezeu, cand se apropie de om, nu apare la televizor, nu face tam-tam, ci intr-o mare taina. Nimic nu ni se vesteste spectacular din partea lui Dumnezeu…” – PREDICA AUDIO a Arhim. Nichifor Horia la BUNAVESTIRE (2015)

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh, Amin.
Preacuvioasa Maica Stareta, Preacuviosi si Preacernici Parinti, iubiti credinciosi,
Atat maicile intr-o manastire, sau calugarii intr-o manastire, cat si cei care vin la manastire, credinciosii, cauta in acest locas, in biserica, mantuirea, intalnirea cu Dumnezeu. Chiar si atunci cand, probabil, nu inteleg ca pasii lor sunt purtati spre biserica de catre ingerul Domnului si poate cauta la manastire, doar un pic mai multa liniste, un pic de odihna din toata multimea grijilor si a presiunilor din lumea aceasta, chiar si atunci omul cauta, de fapt, pacea si binecuvantarea lui Dumnezeu, care pot ramane si in mijlocul grijilor si in mijlocul durerilor pe care le are un om de dus pe acest pamant. In mod deosebit in manastire, omul cauta cum sa se mantuiasca, nu doar in sensul unui raspuns bun la judecata de dincolo, ci, inca de aici sa-L cunoasca pe Dumnezeu, sa slujeasca lui Dumnezeu si sa implineasca in viata sa cuvantul rugaciunii pe care il spune in fiecare zi: “faca-se voia Ta, Doamne!“. Si “faca-se voia Ta, Doamne!” – nu numai sa fac un lucru care stiu ca mi-a fost incredintat. Bunaoara, imi fac datoria ca preot, sau ca paraclisier, sau ca cel ce lucrez la prescuri si fac voia lui Dumnezeu atunci cand imi pazesc gandul meu de orice amagire, de orice indulcire vicleana a acestei lumi si imi gasesc in Dumnezeu odihna si bucuria fara amagire. Si, incetul cu incetul, invata omul sa aiba un dialog cu Dumnezeu si sa simta cum lucreaza Dumnezeu.

buna-vestire-dana-t-e1427451238133.jpg

detaliu icoana de Dana Toma sursa: http://corinanegreanu.blogspot.ro/2013/04/atelier-mural-ii.html

Praznicul de astazi, care este hramul acestei manastiri, din Tropar intelegem ca poarta pecetea aceasta a inceputului mantuirii noastre. Asa spunem in Tropar:
“Astăzi este începătura mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu Fiu al Fecioarei Se face și Gavriil harul îl binevestește“
Inceputul mantuirii pentru ca, desi Dumnezeu a avut gandul de a-l mantui pe om, de a se apropia de om din veac, abia in intalnirea cu Sfanta Fecioara gaseste Dumnezeu un om caruia ii poate face aceasta propunere, caruia ii poate vadi planul Lui, un om care sa aibe curatia gandului si a inimii in stare sa poata purta un asemenea har, un om care sa poata sa pastreze aceasta taina in inima. Pentru ca vedem ca in Maica Domnului nu a fost graba, nelinistea de a spune oamenilor ce se petrece.
Ne inchipuim, iubiti credinciosi, ce fel va fi intampinat privirile, poate intrebatoare, ale dreptului Iosif, daca nu cumva mai mult decat atat. Nu stim daca Iosif va fi indraznit si cu intrebarea sa spuna ce se intampla, atunci cand a vazut ca se descoperea in ea a fi insarcinata. iosif-indoiala1In Iosif se dadea o lupta, si spune Evanghelia ca, drept fiind, nu stia ce sa faca. Pe de-o parte citea in chipul celei ce-i fusese logodita, tanara fecioara, si nevinovatie, si curatie si delicatete si gingasie si, pe de alta parte, ceea ce vedea cu ochii, era de neinteles: ori va fi pacatuit, ori era o taina pe care n-o pricepea. Si, ca om, sigur se gandea ca fusese vreo scapare, vreo poticneala, fara sa inteleaga ce si cum. Si intelegem ca Iosif, si din priviri o va fi intreba ce se intampla. Ce putea sa-i spuna Maica Domnului? Nimic. Ce poate sa-i spuna, intelegand, nu avea cum sa nu inteleaga tulburarea lui Iosif. Se va fi rugand ca Domnul Insusi sa rezolve ceea ce era de nerezolvat omeneste: cum sa-i fi spus lui Iosif taina care se intampla? Omul sensibil duhovniceste intelege imediat tulburarea celuilalt, sau bucuria celuilalt, sau nelinistea celuilalt si Maica Domnului sigur a inteles tulburarea lui Iosif; si Dumnezeu mai mult decat ea. Si vedem ca Dumnezeu ii descopera lui Iosif, in vis, taina cea mare care se va fi petrecut. Iata, iubiti credinciosi, cat de aproape este Dumnezeu de gandurile noastre. Daca Dumnezeu S-a apropiat de Sfanta Fecioara, S-a apropiat pentru ca gandurile si inima ei erau curate.
De multe ori, cunoscand aversiunile lumii acesteia si nedreptatile lumii acesteia, nu mai suntem atenti la ceea ce vorbim, nici macar cu cei dragi noua, sotul cu sotia si cu copiii. Cuvinte de batjocura, cuvinte dure, cuvinte agresive, aparandu-ne nevoile sau drepturile. Sigur ca este greu sa spui [sa se infraneze de la vorbele “grele”, n.n.] unui om care munceste mult, unei femei de la tara cu sase-sapte copii si, de multe ori, si munca campului. E greu sa mai pui si aceasta presiune, dar se poate, si, nu numai ca se poate, dar ne este si mai usor sufleteste, launtric. Pana la urma, nici Maicii Domnului si nimanui nu-i va fi fost usor sa-si pazeasca aceasta curatie a gandului. Dar, atunci cand omul se uneste cu Dumnezeu si are aceasta pornire, are aceasta ravna, de a sluji lui Dumnezeu si a se curati de toata badarania noastra, atunci, intr-adevar este o biruinta. Nimic din lumea acesta nu se face fara efort, nimic nu se culege spontan, nu rasare de la sine daca nu este o munca care precede. Si, aceasta munca este cea pe care Evanghelia de astazi ne indeamna sa o cultivam, ca si noi sa avem o curatie a gandului si a cuvantului, sa nu mai badaranim atat de usor cu cuvantul, adeseori mintind, adeseori cautand, in mod egoist, pentru noi, “felia cea mai grasa din mamaliga“.
Iata, dar, ca Maica Domnului nu se apara pe sine si nu se justifica pe sine. Si unui asemenea om Dumnezeu i-a vestit planul sau. Vedem ca nu i-a impus Dumnezeu: “Iata, Eu am de gand sa fac asta si asta. Punct! Te-am ales, fii fericita, n-ai incotro“. Ci, Dumnezeu, pana la capat, lucreaza mantuirea impreuna cu omul.
buna-vestire-acatistulIngerul Gavriil se apropie de Maica Domnului cu aceste cuvinte care aveau sa o si tulbure:
“Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei”.
Si Maica Domnului s-a tulburat, nu atat de vederea ingerului. Intelegem ca va fi avut inca si alte aratari ale ingerilor si un dialog launtric cu Dumnezeu. Sa nu credem, si sa nu credeti, iubiti credinciosi, ca in timpul acela ingerii vorbeau cu toti oamenii, sau ca si altii aveau asemenea aratari de ingeri. Nici macar Sfintei Elisabeta nu ne spune Evanghelistul ca va fi vazut aratare de inger, ci doar dreptului Zaharia. Aceste intalniri erau cu totusi si cu totul de exceptie, mari minuni ale lui Dumnezeu. Ele s-au petrecut atunci, se petrec si in zilele noastre, dar nu le gasim pomenite nici in Ziarul de Iasi, nici in Libertatea, nici pe ProTV, nicaieri, ci in taina inimii omului. Dumnezeu, cand se apropie de om, nu apare la televizor, nu face tam-tam, ci intr-o mare taina.
Iata cine a cunoscut ce se intampla atunci cand S-a nascut Fiul lui Dumnezeu. Au cunoscut mai-marii oraselor si satelor? Au cunoscut bieti pastori, care erau pe camp, au cunoscut cei care-L cautau pe Dumnezeu, magii, cei care citeau in stele, cautand sa inteleaga intelepciunea acestei lumi, si lor le descopera Dumnezeu intelepciunea cea adevarata, si cei care se pregatisera intr-o anume masura sa-L descopere pe Dumnezeu. Iata ca, pentru a-L cunoaste pe Dumnezeu inseamna sa fii in aceasta asteptare, si aceasta tensiune launtrica. Nimic nu ni se vesteste spectacular, si nimic in piese [de teatru] din partea lui Dumnezeu, ci doar din partea oamenilor, si doar din partea dracului, care nu sta la usa si bate, ci da buzna in casa omului.
Asadar, nici atunci, aratarile ingerilor nu erau ceva obisnuit, dar Maica Domnului, putem spune, ca era obisnuita cu asemenea aratari de ingeri. Neobisnuita era insa aceasta urare:
“Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine“.
Asta deja era o veste nemaiauzita pentru om. Si ingerul ii spune:
“Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu…“
cuvinte in masura sa tulbure si mai mult.

zaharia-si-sfantul-arhanghel-gavriil-in-templu-vestind-nasterea-sfantului-ioan-e1427456296616.jpg

Atunci cand ingerul ii vesteste lui Zaharia ca va avea un prunc, Zaharia se indoieste de spusa ingerului, se indoieste ca poate fi asa ceva cu putinta pentru ca era batran, pentru ca nu credea ca intr-adevar se poate implini asa ceva. Si ingerul il cearta, si il leaga:

Pentru ca te-ai indoit de aceste cuvinte pe care eu ti le spun de la Dumnezeu, iata, vei fi mut.
In oglinda putem vedea ca si Maica Domnului intreaba:
dar “cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?“
Dar Maica Domnului nu se indoieste – aceasta este diferenta -, in timp ce Zaharia s-a indoit atunci de cuvantul ingerului. Si la el era cu neputina omeneste sa ramana Elisabeta insarcinata. Pana la batranetea lor fusese legata sa nu aibe copii. Si ingerul ii vesteste ca vor avea copil la batranetea lor, cand omeneste era cu neputinta, si Zaharia nu mai crede. Putem spune ca era descurajat de o asemenea asteptare lunga. Se indoieste de cuvantul lui Dumnezeu, si ingerul il cearta, si il leaga sa fie mut, si a ramas mut pana in ziua nasterii Sfantului Ioan Botezatorul. Alta mare minune! Acum, Maica Domnului aude cuvantul ingerului dar nu se indoieste ca se poate intampla aceasta, ci intreaba: cum poate fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?; cum voi putea eu sa fiu insarcinata? Si atunci ingerul ii vesteste, n-o cearta, caci in ea n-a fost gand de indoiala:
“Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”
In zamislirea Mantuitorului, in aceasta taina a Buneivestiri, intreaga Sfanta Treime o vedem lucratoare: puterea Celui Preaînalt te va umbri, Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine. Si, Cine se naste? Fiul lui Dumnezeu.

annunciation2-e1353430625585.jpg

Iata ca taina se descopera in intregime Maicii Domnului, desi omeneste ea este de neinteles. Si, dupa aceea, ingerul ii vesteste Cine avea sa fie Cel ce se naste din ea, ca Imparatia Lui nu va avea sfarsit si ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Dar, Maica Domnului stia aceasta, Il cunoscuse pe Dumnezeu din experienta rugaciunii sale, din intalnirea launtrica cu Dumnezeu in inima sa. Si, inca, in acest moment, n-am fi putut spune ca este inceputul mantuirii noastre, daca n-ar urma ce a urmat, iubiti credinciosi, cand Maica Domnului, intelegand acestea, spune:
“Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“
Primeste in intregime lucrarea lui Dumnezeu, fara indoiala, fara griji, mai presus decat ceea ce era pentru ea. Omeneste trebuia sa stie cum avea sa se intample aceasta, la ce avea sa se astepte, dar atat si nimic mai mult. Numai ceea ce era esential a intrebat si atat i s-a descoperit. In continuare totul ramane o taina, cum se va implini nasterea, cum va naste, unde va naste. Lucruri pe care Maica Domnului le-a trait cu rabdare, o rabdare dusa intr-o incredintare deplina in fata lui Dumnezeu. Dar, esential, cuvintele cu care se incheie Evanghelia de astazi:
“Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“
Putem sa spunem, iubiti credinciosi, ca inceputul mantuirii noastre inseamna intalnirea intre initiativa si cuvantul lui Dumnezeu si intalnirea cu darul Maicii  Domnului, cu acest dar al omului Iisus in Maica Domnului.
Iata, asadar ca Dumnezeu in fiecare din noi asteapta in momentele noastre de criza, in momente de indoiala, in momente de marturisire ca, asemenea Maicii Domnului sa fim pregatiti si noi sa spunem: “Iată robul, iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ Atunci cand, poate, as scapa mai usor dintr-o situatie daca as da spaga undeva, sau as minti, sau as face lucruri de compromis pe care le-ar justifica constiinta mea, “ca toata lumea face asa“, atunci, daca inteleg ca voia Domnului este alta, si pot spune si eu acest cuvant, atunci incepe sa se infiripe si cu mine o taina. Nu aceeasi taina ca la Maica Domnului – aceea a fost una, o data in istorie – dar Dumnezeu lucreaza cu fiecare dintre noi taina mantuirii sale.
Iata ca in fata unui asemenea eveniment, adanc, unic in istorie, ar fi putut sa se indoiasca Maica Domnului, sa se intrebe mai mult: “dar mai lasa-ma sa ma gandesc“, “dar poate nu sunt pregatita pentru asa ceva“, “dar poate voi fi ucisa cu pietre“, “dar oare va intelege Iosif sau nu?“, ” dar de unde stiu eu ca e chiar asa cum zici tu?“. Nimic din toate acestea! Nici o zabava! Nici o zabava, cand e vorba de voia lui Dumnezeu! Si, in aceasta intalnire incepe lucrarea de mantuire a lui Dumnezeu, nu doar a ei, nu doar a neamului, ci a lumii intregi.
Dar, iubiti credinciosi, si intre noi, orice biruinta pe care omul o are asupra pacatului se repercuteaza nu numai asupra lui, asupra neamului lui, ci si asupra omenirii intregi. Nu vedem noi ca ne bucuram de sfintii care au invins minciuna lumii acesteia, le sarutam moastele si ne incarcam cu putere?; se intampla minuni la moastele lor. Niciunul dintre noi, oricat de mincinosi si de pacatosi am fi, sa nu ne gandim ca vreun sfant va spune vr-o data: sa lipsesti de la mine, pleaca de aicea. Ci credem ca se vede inclinarea noastra spre adevar, spre bine, un pic, atat cat este, atunci cand ne inchinam la moastele Sfintei Parascheva sau in alta parte. De am putea sa ducem mai departe si sa marim acea graunta de credinta cu care ne ducem sa ne inchinam la ei!
2015-01-31Asadar, orice bine pe care il lucreaza omul in viata se repercuteaza asupra lumii intregi. De aceea judecata va fi nu doar ca eu m-am despartit de Dumnezeu, ci ca prin acea despartire au avut de suferit poate, si copilul, si vecinii, si multi altii impreuna cu mine. Pentru ca omul despartit de Dumnezeu este tulburat de pofte si de dorinte care-l stapanesc, si de multe naluciri ale lumii acesteia si, in aceasta tulburare ii chinuie pe cei din jur. Sa ne gandim, dus putin la extrem, cat de grea este viata intr-o famile cand unul dintre soti este betiv, este cuprins de patima aceasta, este o cruce de negandit, este aproape o farama de iad pe care acea familie o duce zi de zi, incercand sa ascunda acea rusine de oameni sau s-o duca cat mai decent, cat mai omeneste cu putinta; sau atunci, cand in familie sunt alte pacate de rusine. Invers, cand in acea familie toti traiesc intr-o armonie, intr-o dragoste adevarata, acei copii vor duce mai departe echilibrul si puterea pe care le-au dobandit.
De aceea, intelegem ca alegerea noastra inseamna nu numai vindecare launtrica pentru noi insine, ci si pentru toti cei ce intra in relatie cu noi, aici, in aceasta lume, dar si dupa pristavirea noastra, dupa trecerea noastra la Domnul. Gandul si rugaciunea noastra raman lucratoare. Daca eu in timpul vietii ma rog ca tot omul sa-L cunoasca pe Dumnezeu, ma rog pentru iertarea pacatelor intr-o familie, toate acestea vor fi lucratoare in continuare.
Asadar, iubiti credinciosi, ne aflam in fata acestei taine, pe care Dumnezeu a lucrat-o in lume, dar aceasta taina a mantuirii se lucreaza in continuare. Se lucreaza, din pacate, si o taina a faradelegii, o taina a minciunii, o taina in care desi, iata, dupa ani de comunism, cand ni s-a tesut o ideologie [ateista], cum ca nu este Dumnezeu, ca nu trebuie sa ne gandim la niciun fel de spiritualitate, acum, celelalte ne apar ca fiind, le acceptam, dar le traim diluate, le traim impartite cu pacatul. Il lasam si pe Dumnezeu la locul lui, dar spunem “da” si avortului si homosexualitatii, si furtului, si minciunii, atunci cand ele sunt tesute in asa fel incat sa para cosmetizate dincolo de slutenia lor. Si e normal ca tinerii si copiii ce cresc intr-un asemenea mediu sa fie bulversati, sa nu mai inteleaga nimic, sa nu mai stie sa deosebeasca adevarul de minciuna. Cine le mai poate spune astazi? Voi, parintii, si noi, cei pe care Dumnezeu ne-a numit la Sfintele Altare sa fim marturisitori ai tainei adevarului, ai tainei mantuirii pe pamant. Intelegem ca pana la sfarsitul veacurilor, taina mantuirii va lucra cu putere, dar si taina faradelegii isi tese planurile ei, si cursele ei.

pace1.jpg

Sa ne rugam Maicii Domnului sa ne dea si noua intelepciunea sa ne aflam lucratori ai tainei mantuirii si sa fim impreuna cu Dumnezeu lucratori pe cale, astfel incat si in lumea aceasta, si in cealalta, sa ne trezim aproape de Dumnezeu, intelegand planul lui Dumnezeu si spunand precum Maica Domnului: “Iata roaba Domnului“.
O numim pe Maica Domnului “cea pururea fericita“, desi nu a avut desfatarile acestei lumi, nu si-a facut vacante pe Coasta de Azur, nici la Acapulco, nici altceva din ceea ce-si doreste lumea de astazi, nu a avut bogatiile acestei lumi, dar fericirea omului unit cu Dumnezeu este mai presus de orice placere a lumii acesteia. Sufletul impacat, sufletul care si-a pus nadejdea pana la capat in Dumnezeu, este de nebiruit in aceasta lume. Nici o stihie a lumii, nici o putere vrajmasa a intunericului acestei lumi nu are putere aspura lui. Din contra, acel suflet este cel care ii va intari pe cei din jur.
De aceea, Maica Domnului ne este noua in Biserica putere, si ne rugam ei ca sa ne intareasca, si sa ne ajute cu mangaierea sa, si cu intelepciunea si intelegerea dreapta pe care o are. Astfel sa inaltam rugaciuni Maicii Domnului si sa ne rugam ca sa putem si noi, cu intelepciune, asemenea ei, sa evitam cursele acestei lumi, sa spunem “da” lui Dumnezeu, si noi, si cei dragi, si toti cei ce asculta cuvantul lui Dumnezeu, sa ne imbogatim in intalnirea cu El, si sa ne bucuram de tainele care le lucreaza Dumnezeu pe pamant. Amin!
Sa va ajute Dumnezeu, dragi credinciosi, sa pastram bucuria acestui praznic si sa o ducem la casele noastre. Amin!”

arhim_nichifor_horia-680x1024.jpg

Sursa

Buna Vestire

Intruparea Cuvantului a fost pregatita pe cai multiple. Convergand toate spre un anumit moment al duratei istorice, cand intalnirea dintre cer si pamant a putut avea loc. Spre a mantui pe omul impovarat de pacat si rupt din comuniunea cu dumnezeirea, Dumnezeu Insusi trebuia sa vina in maxima apropiere de el, sa-i devina un semen capabil sa vorbeasca in graiul sau si sa-i descopere tainele divine.

In vederea acestui scop, Fiul lui Dumnezeu, Care in cuprinsul Sfintei Treimi are menirea de a releva pe Tatal, fiind icoana Sa, chipul Sau, era chemat sa asume si printre oameni rolul de descoperitor al Tatalui, care altminteri ar fi ramas pentru noi un vesnic necunoscut. Pentru ca Fiul sa poata cobori printre oameni si sa-Si improprieze natura mama, pe care avea s-o purifice, El trebuia sa gaseasca in cuprinsul lumii create un vas ales, apt de a deveni receptacol al divinitatii si de a zamisli un fiu preacurat al carui ipostas avea sa fie insusi Logosul divin. Ne aflam aici in plin mister si trebuie sa ne straduim a nu destrama taina care invaluie faptele mai presus de fire. Ortodoxia s-a ferit totdeauna de a formula explicatii logice ale acestor taine si de a rationaliza misterul; ea s-a marginit sa dea interpretari ce-si aveau originea In Scriptura si In experienta spirituala a Sfintilor Parinti, evitand sa le Inchida in formule dogmatice inguste, care niciodata nu pot epuiza aspectele paradoxale ale misterului divin.
Daca neamul lui Adam fusese pangarit in urma caderii si purta in fiinta sa o intinare datorata pacatului stramosesc, precum si caderi lor succesive, adaugate in decursul veacurilor, el trebuia sa sufere o purificare progresiva, pentru ca un vlastar al sau sa poata deveni acoperamant al Dumnezeului inomenit. Fecioara Maria va fi ultima mladita a unei spite de inaintasi care – dupa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama3 – a fost curatita de Sfantul Duh spre a putea odrasli o faptura neprihanita.

In cuprinsul acestei spite genealogice se afla si David, care prin atatea trasaturi avea sa anticipeze pe Mesia, cunoscut de traditia ebraica sub denumirea de fiu al lui David. Este insa tulburator ca in genealogia reprodusa de Matei apar si patru femei: sotia pacatoasa a lui Urie, care i-a daruit lui David pe Solomon, Tamara, nora lui Iuda, care manata de ganduri bune a pacatuit totusi grav, Rut, morabiteanca, straina de neamul lui Israel si Rahab, femeia pacatoasa din Ierihon. Faptul ca evanghelistul a ales din toata seria de femei sfinte care au participat prin secole la zamislirea chipului neintinat al Mariei, tocmai pe acestea care, cu voia sau impotriva vointei lor, au fost intinate de pacatul trupesc, este de natura sa surprinda. Aceasta decantare treptata, aceasta curatire progresiva, implinita de-a lungul secolelor, s-a realizat plecand de la oameni legati de pamant, prin toate fibre le fiintei lor. Ei nu au fost nici ingeri, nici sfinti, ci pamanteni cu patimi dogoritoare, ce se cereau sublimate. Oare chiar David si Solomon nu ard si ei de aceleasi pasiuni mistuitoare pentru care vor cere iertare cerului? Toti acesti stramosi ai Maicii Domnului sunt oameni vii, personalitati puternice, la care setea de Dumnezeu nu izbuteste sa inabuse influenta fortelor telurice.

Pare ca providenta a urmarit sa purifice neamul din care se va naste Iisus, plecand de la aceia asupra carora pacatul avea inca o mare forta de atractie. Treptat insa s-a produs o subtiere a patimi lor, sub actiunea Sfantului Duh si este de presupus ca stramosii cei mai apropiati ai Mariei, vor fi atins o treapta superioara in purificarea si iluminarea lor interioara. Ceea ce traditia consemneaza despre Ioachim, tatal Maicii Domnului, mentionat sub numele de Eli de catre Luca, si despre Ana, mama sa, este de natura sa confirme aceasta presupunere. Prezenta lui Rut, moabiteanca, in acest sir de stramosi este, de asemenea, plina de semnificatie. Ea indica participarea neamurilor la zamislirea Fecioarei care va da nastere Fiului lui Dumnezeu. Providenta a randuit deci ca pe langa Israel si popoarele pagane sa ia parte la marea taina a pregatirii intruparii Cuvantului.

La capatul acestor generatii de drepti, avea sa apara Fecioara Maria, rod al unei lucrari harice extinse pe secole, bucurandu-se de o curatenie dobandita timp de generatii. Ea va fi floarea unica, suava si diafana, pentru care incoltisera si rodisera mladitele arborelui lui Iesei, infatisat plastic cu atata gingasie si putere evocatoare pe zidurile manastirilor din Bucovina.

Dar aceasta floare nu va fi doar rodul unei evolutii, pregatita printr-o lucrare indelungata. Fecioara Maria, dincolo de curatenia mostenita de la stramosi, va dobandi prin propriile straduinte o puritate mai presus de fire, astfel incat in ea pacatul stramosesc se va reduce la o simpla potenta inactiva si in modul acesta va putea deveni receptacol al dumnezeirii. Fara prezenta acestei fapturi unice, capabile sa primeasca, la plinirea vremii, in sanul ei preacurat pe Dumnezeu-Cuvantul si sa-I dea trup omenesc, coborarea Fiului in lumea creata nu ar fi putut avea loc.

Evanghelia nu mentioneaza nimic cu privire la copilaria Maicii Domnului, ea deschizandu-se cu episodul inefabil al Bunei vestiri. Scrierile apocrife au pastrat insa o serie de detalii, confirmate de traditia primelor veacuri si insusite de Sfintii Parinti, atat in comentariile lor, cat si in imnografie. Maica Domnului, intocmai ca si Ioan Botezatorul, a fost copilul sosit tarziu, la rugaciunile unor parinti batrani, Ioachim si Ana, coboratori din David si profund cucernici, pastratori fideli ai sperantei mesianice. Ea nu a fost deci rodul unei porniri trupesti, ci al unei asteptari infrigurate, punctata de o rugaciune continua. Parintii ei, in dorinta de a capata un prunc, au fagaduit lui Dumnezeu vlastarul nascut ca raspuns la rugaciunile lor. Maria va fi deci inchinata Tatalui, chiar inainte de zamislire. La nastere, copila va capata numele ebraic de Miriam sau Maria, ce se talcuieste Doamna sau Stapana. Si aici numele indica destinul celei care il poarta. Respectand mgaduiala data, parintii Preacuratei Fecioare o dusera la templul din Ierusalim, atunci cand ea implini 3 ani.

Traditia, mentionata si de Srantul Grigorie Palama, spune ca aici arhiereul, inspirat de Srantul Duh, a condus-o pe nevinovata fetita in Sranta Sfintelor, adica in sanctuarul templului, unde nu putea patrunde decat marele preot o data pe an. Vietuirea Mariei in templu a avut scopul de a o creste intr-o ambianta sranta, contribuind astfel la purificarea ei si la dobandirea unei experiente duhovnicesti. Desigur, in atmosfera templului, sub obladuirea preotilor si a batranelor cucernice, care se ingrijeau de fecioarele crescute in incinta sacra, Maria a capatat o instructie religioasa. Aici a deprins ea cunoasterea Bibliei si s-a familiarizat cu interpretarea cartii sfinte. Imnul inaltat de Maica Domnului atunci cand se va duce la Elisabeta, dovedeste ca se afla sub influenta lecturilor biblice. Ea participa desigur, alaturi de celelalte fecioare, si la serviciile religioase ale templului, invatand rugaciuni si ajutand pe preoti. Grigorie Palama staruie asupra insemnatatii pe care a avut-o in viata Fecioarei Maria sederea la templu, unde ea a dus o viata de meditatie si reculegere, pasind pe calea urcusului duhovnicesc.

La varsta de 15 ani, ca si celelalte fete tinere, Maria trebui sa paraseasca templul. Cu acest prilej se pare ca ea arata preotilor cum fusese consacrata lui Dumnezeu, chiar inainte de nastere, ceea ce presupunea pastrarea fecioriei pe viata. Pentru ca parintii ei murisera, tanara fata fu incredintata unei rude mai indepartate, coboratoare din David, batranul Iosif din Nazaret. Iosif trebuia sa slujeasca de sot copilei nevinovate, desi casatoria nu va fi consumata niciodata, ea avand drept unic scop sa daruiasca Fecioarei un ocrotitor, in persoana acestui drept si sa-i dea siguranta unui camin. Ca Fiul lui Dumnezeu nu putea sa-si plamadeasca, prin mijlocirea Duhului Srant, un trup omenesc, inzestrat cu suflet rational si cugetator5 decat dintr-o fecioara neintinata de  pacat, apare in logica fireasca a lucrurilor. Fecioria anticipeaza asupra etapei ceresti, ea este „parga” a omenirii transfigurate. Prin feciorie omul se straduieste sa inlature urmarile pacatului originar. Numai intr-un trup preacurat de fecioara putea sa saIasluiasca Cuvantul, pentru ca astfel Dumnezeu sa intre in contact cu lumea creata. Firea omeneasca a lui Hristos trebuia sa-si ia inceputul, in vederea mantuirii noastre, dintr-o fiinta neprihanita si pe o cale straina de urmarile pacatului stramosesc.

Ceea ce pare insa mai greu de acceptat si de inteles, la prima vedere, este ca aceea care avea sa devina Nascatoare de  Dumnezeu sa fi fost logodita. Sfintii Parinti au insistat asupra faptului ca modul zamislirii lui Iisus trebuia sa ramana o taina pentru cei din jur si de aceea era neaparat necesar ca Fecioara sa se afle sub ocrotirea unui barbat srant, investit cu titlul de logodnic (la evrei logodna constituia un contract aproape ca si casatoria), spre a evita unele sminteli. Se pare ca Providenta a randuit astfel, avand in vedere incapacitatea oamenilor de a intelege tainele suprafiresti si de a accepta misterul ca atare.

Pentru a inlatura eventualele caderi si rataciri, Iisus trebuie sa fie socotit dintru inceput fiul lui Iosif, desi ingerul va vesti limpede, atat Mariei, cat si preasupusului tata, ca pruncul va fi Fiul Tatalui ceresc. Totodata prezenta lui Iosif va contribui la crearea unei atmosfere de familie, de mare insemnatate in formarea copilului Iisus. Pentru a se inscrie in coordonatele vietii pamantesti, pruncul trebuia deci sa aiba un tata, fapt evidentiat cu prilejul alcatuirii de catre Matei si Luca a genealogiilor, in care Iosif apare drept tatal-oficial, spita neamului determinandu-se pe linie barbateasca.

Origen da aici o explicatie tulburatoare la sugestia Sfantului Ignatie al Antiohiei. Dupa el, taina pruncului sfant trebuia pastrata pentru ca cel rau sa nu afle de intruparea Cuvantului; de aici prezenta lui Iosif. Toata perioada pana la Botezul Domnului a avut de aceea un caracter ascuns, misterios, si este semnificativ ca diavolul nu isi va face aparitia in viata lui Iisus decat dupa Botez, adica dupa ce slava lui Hristos se descoperise. Este o interpretare interesanta, care nu poate fi ignorata, ea aruncand o lumina noua asupra perioadei copilariei. De asemenea, Sfantul Ioan Hrisostom crede ca Dumnezeu nu a voit ca dintru inceput sa se stie ca Iisus se nascuse dintr-o fecioara. Ortodoxia pe linia consacrata de Traditie si de Sfintii Parinti nu a vorbit niciodata de absenta pacatului stramosesc la Fecioara Maria – ea era doar descendenta din Adam! – insa, prin glasul multor scriitori bisericesti, a aratat ca, desi nascuta cu pacatul originar, ea s-a pastrat curata de orice pacat personal. Ulterior, Duhul Sfant o va curati de orice urma a pacatului stramosesc. Naratiunea evanghelica a Sfantului Luca se deschide asupra clipei unice in care Arhanghelul Gavriil, acelasi sol ceresc ce fusese trimis si lui Zaharia, se arata neprihanitei fecioare din Nazaret.

Trebuie subliniat ca numele de Nazaret se talcuieste sfintenie. Si aici numele este simbolic: din acest orasel al Galileii avea sa porneasca unda purificatoare menita sa sfinteasca intreaga creatiune. Evanghelistul mentioneaza ca Buna vestire a avut loc la sase luni dupa ce ingerul vestise nasterea Sfantului Ion. El tine astfel mereu sa reaminteasca legatura tainica, existenta intre Hristos si inaintemergatorul Sau. Data cand a avut loc acest eveniment, care marcheaza patrunderea transcendentului in imanent, este sfarsitul lunii martie, adica in jurul echinoctiu lui de primavara, atunci cand ziua incepe sa creasca si noaptea sa scada. Nasterea Domnului va avea loc atunci cand noaptea va fi cea mai lunga; Fiul coboara in lume pe cand intunericul pacatului invaluia intreaga omenire.

Cuvintele cu care ingerul o intampina pe Maria sunt „Bucura-te, ceea ce esti plina de har” (Luca 1,28). Bucuria este tonalitatea in care se desfasoara evenimentele evanghelice, dar nicicand nu s-a vestit unei fapturi omenesti o bucurie mai mare decat aceasta. Maica Domnului a fost plina de har la nastere, asa cum subliniaza Sfintii Parinti. Dupa ce Duhul Sfant o va curati de pacatul stramosesc, ea va primi o noua revarsare a harului, care va cuprinde toata plenitudinea darurilor. Arhanghelul adauga: „Domnul este cu tine” si o vesteste ca va fi binecuvantata intre femei. Timp de veacuri, omul resimtise distanta dintre el si Dumnezeu ca pe o pedeapsa si  traise tensiunea tragica a despartirii de Tatal. De data aceasta, ingerul o anunta pe o muritoare ca Dumnezeu este langa ea, ca distanta dintre Creator si creatura s-a sters si ca prin ea lumea nevazuta intra in legatura cu cea vazuta.

Prin mijlocirea Mariei, omul nu va mai fi niciodata singur inchis in neputinta lui, caci Dumnezeu va fi pururea alaturi de el. Totusi, Maria se tulbura auzind cuvintele arhanghelului; de aceea, trimisul ceresc o linisteste: „Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu” (Luca 1,30).

In evolutia spirituala a omenirii, indepartarea fricii, a spaimei, este primul moment dialectic al revenirii omenirii cazute la Dumnezeu. Toata antichitatea a trait sub semnul unei spaime sacre si este semnificativ ca si astazi acea parte din omenire care nu-L mai cunoaste pe Dumnezeu este obsedata de anxietate. Intruparea Fiului va indeparta teama metafizica resimtita de om in fata existentei si a fortelor necunoscute, care influenteaza destinul uman. Harul va risipi aceasta apasare, punand pe om in contact cu dumnezeirea. Fecioara, prima faptura in care va salaslui deplin Duhul Sfant, va fi scoasa de sub dominatia fricii, pentru a se bucura de primirea harului sfintitor. Se pare ca exista un raport invers intre prezenta temerii in suflet si primirea harului. Harul alunga teama; cu cat un suflet este mai luminat de har, cu atat este mai liber de orice teama (desigur, ne referim aici la o teama de ordin spiritual) si invers, absenta harului, chiar temporara, din suflet, sau prezenta sa mai putin intensa, aduce cu sine cresterea sentimentului de neliniste fata de necunoscut.
Maria este prima fiinta careia i se vesteste in mod solemn sa lepede teama, deoarece datorita vrednici ei ei, omenirea va intra intr-un nou registru istoric. Dupa ce Gavriil i-a risipit tulburarea, ii descopera, in mod treptat, chemarea ce ii fusese harazita. Ca intotdeauna, cand Dumnezeu a voit sa reveleze omului taine suprafiresti, apare o gradatie in descoperirile facute, deoarece divinitatea urmareste o luminare progresiva a omului pentru a-l face sa inteleaga cele ce sunt anevoie de priceput. Prima veste pe care ingerul i-o da nevinovatei fecioare este ca ea va naste un fiu, care va purta numele de Iisus, ce se talcuieste Mantuitor. El Se va chema Fiul Celui Prea Inalt.

In acest mod arhanghelul descopera Mariei taina pruncului ce avea sa se zamisleasca in ea si anume originea sa divina, adaugand ca Dumnezeu va darui pruncului tronul parintelui sau David si ca El va imparati peste casa lui Iacov in veci. Prin aceste profetii, trimisul ceresc stabileste legatura cu traditia veterotestamentara si confirrna ca Iisus va fi Mesia cel vestit de prooroci. Speranta mesianica se vede astfel intarita, subliniindu-se insa ca imparatia lui Mesia va avea caracter transcendent deoarece „nu va avea sfarsit” (Luca l, 33). Mesianismul isi va gasi implinirea numai in veacul viitor; casa lui Iacov este aici comunitatea tuturor acelora care vor crede in Hristos. Se vede deci clar ca Israel a fost prefigurarea Bisericii lui Hristos, chemata sa primeasca la sanul sau toate neamurile. Structurile istorice ale acestui neam devin astfel simboluri valabile pentru poporul noului Legamant.

Sfanta Fecioara nu se lasa insa coplesita de solia ingerului, nu isi pierde cumpatul si indrazneste sa intrebe: „Cum vaji aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” (Luca 1, 34). Curajul unei astfel de intrebari dovedeste o maturitate spirituala, caci numai cel ajuns la un inalt grad de constiinta incepe sa-si puna intrebari cu privire la sensul destinului sau. Intrebarea este expresia indraznelii spirituale prin care Maria dovedeste ca a depasit etapa supunerii oarbe, izvorata din teama si ca a atins-o pe aceea a acceptarii constiente si lucide, rod al libertatii creatoare. Prea Curata Maria nu este o unealta oarba in mana Providentei, zamislirea nu se va petrece fara stirea si impotriva vointei ei.

Dumnezeu nu a dorit ca aceea care avea sa devina Maica Fiului Sau sa ramana nestiutoare cu privire la menirea ei. Acesta a fost scopul coborarii ingerului, al patrunderii sale in lumea vazuta. El a venit sa aduca fecioarei din Nazaret vestea cea buna, sa-i descopere taina cea mai presus de fire ce avea sa se petreaca in propria sa fiinta, asteptand de la ea un raspuns, fara de care intruparea nu ar mai fi avut loc. De aceea, la intrebarea ei, ingerul raspunde, aratandu-i chipul minunat in care va avea loc zamislirea si dezvaluindu-i dumnezeirea pruncului pe care Il va naste. Intr-o clipa, trimisul ceresc descopera celei pline de dar misterul inefabil al intruparii Cuvantului divin: „Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Prea inalt te va umbri” (Luca 1,35). Maria va fi deci vasul ales asupra caruia se va concentra lucrarea intregii Sfinte Treimi, spre a face cu putinta unirea Fiului cu natura mama. Sfantul care se va naste din ea, spune ingerul mai departe, va fi Fiul lui Dumnezeu. Este o descoperire menita sa faca sa se cutremure o muritoare. Si totusi, Fecioara nu se lasa cuprinsa de teama nici de data aceasta si asteapta senina sfarsitul vestirii arhanghelului. Desigur, prezenta harului in inima ei a facut-o sa primeasca descoperirea fara sa se sminteasca, sufletul ei era pregatit pentru o asemenea veste.

Spre a intari credinta Fecioarei, ingerul ii mai spune ca si ruda ei Elisabeta zamislise prunc si ca va avea un fiu la batranete, veste ce dovedeste o data mai mult legatura existenta intre Hristos si Ioan Botezatorul. Dintru inceput destinul precursorului apare impletit cu acela al Dumnezeului pe care el trebuia sa-L descopere oamenilor.

Dupa ce a ascultat cu emotie toate aceste profetii, Maria a grait: „Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau” (Luca 1, 38). Sfintii Parinti sunt unanimi in a recunoaste ca de raspunsul Mariei a atarnat intruparea Cuvantului. Prin glasul Fecioarei, faptura a consimtit sa primeasca la ea pe Ziditorul sau, pentru ca astfel sa dobandeasca mantuirea. Rascumpararea omului nu s-a indeplinit deci independent de el; era necesara acceptarea Preacuratei Fecioare, pentru ca Duhul Sfant sa coboare in lumea creata si sa zamisleasca natura umana a Cuvantului.

Toata atitudine a Mariei din acest moment solemn dovedeste o adanca smerenie. Ea se pleaca supusa la voia Domnului, lasa harul sa lucreze in ea si nu se indoieste ca cele fagaduite se vor adeveri. Sfanta Fecioara nu cere semn care sa intareasca cele spuse de inger, cum facuse Zaharia, ci crede din prima clipa fara sovaiala, intelegand ca aceasta este un dar de sus pe care trebuie sa-I primeasca cu reculegere. Smerenia se impleteste la ea cu indrazneala spirituala. Maria se lasa ca o pasta moale in mana Celui de Sus, dar isi pastreaza luciditatea si puterea de judecata. Harul o sfinteste, fara a-i anihila personalitatea.

Maria fusese plina de dar inca de la nastere, dar dupa ce va fi dat ingerului raspunsul hotarator, Sfantul Duh se va cobori peste ea si, conform invataturii patristice, o va curati de orice urma a pacatului stramosesc. Purificarea ei deplina se va realiza deci de catre Sfantul Duh, numai dupa ce Sfanta Fecioara va fi acceptat misiunea randuita ei din vesnicie. Odata cu aceasta, Maria va primi si plenitudinea darurilor, deoarece in ea va saIaslui Sfantul Duh. Eva prin cadere vitregise pe om de prezenta Sfantului Duh. Omenirea ramasese timp de milenii lipsita de har si secatuita de viata spirituala. Maria, care deschide o noua etapa in istoria spirituala a lumii va reda omenirii cazute pe Sfantul Duh, deoarece ea va fi prima fiinta omeneasca strabatuta pana in adancurile ei de lucrarea sfintitoare a DuhuluiMaica Domnului va deveni un focar de concentrare a harului, care la randul sau va raspandi lumina sfintitoare asupra oamenilor; ea deschide astfel calea indumnezeirii intregii creatiuni.

Astfel purificata, Maria va dobandi puterea de a zamisli, sub actiunea Sfantului Duh, trupul Preacuratei care se va uni cu Logosul. Sfantul Ioan Damaschin a insistat asupra faptului ca Logosul nu si-a coborat trupul din cer, ci si-a alcatuit, prin mijlocirea Duhului Sfant, din Preacurata Sa Maica un trup de o fiinta cu noi, inzestrat cu suflet rational si cugetator. Cuvantul a devenit ipostasul acestui trup si in felul acesta natura umana si cea divina au capatat un centru unic, comun ambelor firi; de aceea nu se poate vorbi de om indumnezeit, ci de Dumnezeu intrupat.

Ceea ce il va deosebi pe Iisus de ceilalti oameni va fi tocmai faptul ca la El omenitatea nu mai este de sine statatoare, ci se implineste in functie de elementul divin. Fiul lui Dumnezeu Si-a insusit, Si-a „impropriat” trupul, cu tot ce este omenesc. Acest termen, folosit de Sfantul Chiril al Alexandriei, constituie cheia de bolta a hristologiei ortodoxe. El incearca sa exprime misterul unirii Cuvantului cu firea umana, unire care ramane totusi o taina de nepatruns. Prin aceasta formula, meditatia teologica se straduieste sa circumscrie misterul, gasind veriga de legatura intre dumnezeirea transcendenta si natura umana.

Din afirmatiile Sfintilor Parinti si mai ales din sublinierile Sfantului Ioan Damaschin reiese ca denumirea de Nascatoare de Dumnezeu rezuma toata taina intruparii. Fecioara este Nascatoare de Dumnezeu, deoarece Fiul lui Dumnezeu si-a alcatuit din fiinta ei natura omeneasca pe care a si inceput sa o indumnezeiasca din clipa aducerii ei la existenta Sfantul Ioan Damaschin subliniaza ca crearea firii umane, asumarea sa de catre Logos si indumnezeirea ei, au avut loc in chip simultan, dupa Sfantul Simeon Noul Teolog, prin intrupare, firea omeneasca a lui Hristos s-a umplut pana la covarsire de lumina Sfantului Duh, pe care o va impartasi apoi oamenilor! Aceasta lucrare s-a savarsit de catre Fiul in unire cu Sfantul Duh sub umbrirea Caruia se va implini intruparea Cuvantului. Prin intrupare, Fiul va deveni vizibil oamenilor si le va revela pe Tatal si pe Sfantul Duh. El va ramane intr-o relatie neintrerupta cu Duhul, care se arata prin Fiul, iar Fiul lucreaza prin Sfantul Duh.  Actiunea de reciproca revelare a Fiului prin Duhul va putea fi urmarita de-a lungul intregii existente terestre a lui Hristos. Ea este, de altfel, sesizabila atat in viata Bisericii, cat si in aceea a credinciosilor. Fiul se afla din vesnicie intr-o relatie inefabila, relatie care va capata forma specifica dupa intrupare.

Din clipa in care Maria a rostit cu smerenie, dar si cu fermitate, cuvantul hotarator „fie”, echivalentul lui „Sa fie lumina!” de la inceputul Genezei, Sfanta Treime a intrat in contact nemijlocit cu faptura si astfel a fost deschis „circuitul slavei”, care va readuce pe om prin Sfantul Duh la Tatal.

Natalia Manoilescu Dinu

Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii, Editura Bizantina

Cumpara cartea „Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii”
 Sursa

Icoana Bunei Vestiri


  • Buna Vestire este praznuita pe 25 martie. Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente dintre sarbatorile inchinate Maicii Domnului.

Cea mai veche reprezentare a Bunei Vestiri este fresca din catacomba Priscillei din Roma, datata de arheologi din secolul al II-lea. In aceasta reprezentare Maica Domnului este asezata pe un scaun cu spatar inalt, reprezentat sub forma unui tron imparatesc. Imaginea trimite la faptul ca Fecioara devine „templu” al Celui Preainalt. In fata ei se afla Arhanghelul Gavriil, fara aripi, de la care primeste instiintarea ca-L va naste pe Fiul lui Dumnezeu. Arhanghelul Gavriil este pictat fara aripi din dorinta de a nu fi asemanat cu figurile pagane inaripate.

catacombe-bunavestire.jpg

O alta reprezntare foarte veche a sarbatorii Bunei Vestiri este din anul 440, in mozaic, si se gaseste pe arcul Basilicii „Santa Maria Maggiore” din Roma. Si aici Fecioara Maria este reprezentata sezand, inconjurata de ingeri inaripati purtand nimburi. Deasupra ei zboara Arhanghelul Gavriil, vestindu-i intruparea Fiului de la Duhul Sfant, inchipuit de porumbel alb care coboara peste ea.

buna-vestire-maggiore1.jpg

Incepand cu secolul al VI lea, Maica Domnului este pictata si in picioare, vorbind. Prin aceasta noua reprezentare este scos in evidenta rolul Maicii Domnului in Intruparea Domnului. Cand Maria a rostit «Fie mie!», „atunci: cuvantul creaturii a adus Creatorul in lume. ” (Mitropolitul Filaret al Moscovei).


Pe umeri si pe cap, pe omoforul brun, Maica Domnului poarta trei stelute, ca semn al fecioriei perpetue: inainte, in timpul si dupa nasterea Fiului.

In fundal sunt cladiri, dispuse in traditionala perspectiva „inversata”, conform careia lucrurile mai indepartate din icoana sunt redate mai sus, astfel incat privitorul le poate vedea concomitent cu obiectele din prim plan. Reprezentarea deformata a cladirilor poate semnifica faptul ca iconarul nu este interesat sa prezinte unde anume are loc evenimentul.

In iconografia ortodoxa traditionala, Buna Vestire apare descrisa astfel: In partea stanga a compozitiei se afla Arhanghelul Gavriil, cu mana dreapta intinsa, binecuvantand-o pe Prea Sfanta Fecioara Maria, care se afla in partea opusa, iar in mana stanga tine un toiag, simbol al autoritatii mesagerului lui Dumnezeu. Arhanghelul Gavriil este infatisat ca si cum ar alerga, cu un picior inainte, cu genunchiul indoit sub vesminte – pentru a ne descoperi ca exprimarea vestii are loc inainte de oprirea sa. Uneori, o aripa se afla inca in aer, iar cealalta lasata in jos.

Gestul de retragere al Maicii Domnului in fata ingerului, arata atitudinea de aparent refuz, de teama ca sa nu fie amagita, asa cum a fost amagita Eva de sarpe. Este si un act de uimire: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?” (Ev. Luca I, 34). Sfantul Iacob Monahul, referindu-se la aceasta, spune: „Maria n-ar fi primit sa fie Maica Mantuitorului, daca prin aceasta urma sa-si calce fagaduinta de feciorie. De aceea, ingerul o linisteste, spunandu-i felul nasterii si cine va fi Cel ce Se va naste”.

Buna Vestire este pictata in bisericile ortodoxe pe iconostas, in registrul praznicelor imparatesti si pe usile imparatesti. Sa nu uitam ca in fata Usilor imparatesti, fiecare persoana botezata primeste Trupul si Sangele lui Hristos, ceea ce ne descopera ca odata cu Bunavestire, Fecioara Maria L-a primit pe Hristos trup si suflet.

Icoana Bunei Vestiri se bazeaza pe o istorisire evanghelica. In primul capitol al Evangheliei dupa Luca citim urmatoarele: „Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: „Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei”. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: „Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta ?” Si ingerul i-a zis: „Nu te teme Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Numele Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si Imparatia Lui nu va avea sfarsit”. Si a zis Maria catre inger: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat ?” Si raspunzand, ingerul i-a zis: „Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca ia Dumnezeu nimic nu este cu neputinta”. Si a zis Maria: „Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau !” Si ingerul a plecat de la ea” (Lc. 1,26-38).
Sursa: CrestinOrtodox.ro

Predica la Buna Vestire

Astăzi tună glas de bucurie în tot pământul. Astăzi, Arhanghelul Gavriil vesteşte Fecioarei Maria mântuirea neamului omenesc. Ziua de astăzi este mai sfântă şi mai înveselitoare decât toate zilele veacului, căci aduce bucurie şi vesteşte mântuirea la toată lumea. Astăzi, Dumnezeu a căutat cu milă şi cu îndurare din cer pe pământ, că a auzit suspinele strămoşilor noştri şi plângerea tuturor celor ce se chinuiau în iad, de la începutul lumii.
Iubiţii mei fraţi în Hristos,

Mai înainte de a spune altele, să ştiţi acest lucru: atât de adâncă este taina Dumnezeiescului praznic de astăzi, încât nici mintea Serafimilor şi a Heruvimilor, nu poate a o pătrunde. Această părere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos, care cântă: „Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută” (Troparul Învierii, glas 4).
Dar oare, fraţii mei, a fost cu totul ascunsă de îngeri şi de oameni această taină a întrupării lui Dumnezeu Cuvântul? Nu cu totul, fiindcă a fost cunoscută şi de îngeri şi de oameni, în chip umbros şi întunecat. Căci îngerii au vestit-o patriarhilor; ea a fost închipuită şi de sfinţii prooroci şi cu mult înainte, prin tainice proorocii, a fost descoperită.
Dar ceea ce nici de îngeri nici de oameni nu s-a ştiut, a fost chipul zămislirii şi al naşterii mai presus de gând şi de cuvânt, al întrupării lui Dumnezeu din fecioară (Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia, vol. II, Întrebarea 42, p. 229). Aceasta o adevereşte iarăşi Biserica, prin cântarea: „Iar minunea naşterii Tale a o spune limba nu poate” (Axion).
În cele ce urmează vreau să arăt mai întâi cum a luat pricină acest minunat praznic al Bunei Vestiri.
Sfânta Evanghelie ne spune: „Iar în luna a şasea (adică în luna lui martie, căci la evrei anul începându-se de la 1 septembrie, această lună a lui martie cădea a şasea) a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, într-o cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis. «Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecu-vântată eşti tu între femei»” (Luca 1, 26-28). Iar Fecioara s-a înspăimântat şi s-a tulburat la vederea îngerului şi la auzirea cuvintelor lui. Şi cugeta întru sine: Oare cine să fie acesta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată şi înspăimântată, a liniştit sufletul ei cu aceste cuvinte: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema” (Luca 1, 30-32).
Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum şarpele a înşelat pe Eva şi pe Adam în Rai, gândea întru sine: „Oare nu va fi lucrul acesta ce se arată mie vreo nălucire sau vreo ispită? Oare să nu fie vreo înşelăciune?”. Apoi a zis către înger: „Văd chipul tău, că te arăţi mie ca un om; dar graiul şi portul tău nu-ţi este din această lume. Mie îmi spui lucruri mari şi minunate, care nu mă pricep cum pot să fie. Tu zici că Dumnezeu Se va sălăşui în mine. Dar cum poate să încapă întru mine Dumnezeu, Care toată zidirea o a făcut şi pe care nici o zidire nu-L poate încăpea?! În ce chip sunt cuvintele acestea, eu mă mir şi mă minunez!”.
Iar Arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte minuni mari şi preaslăvite ale lui Dumnezeu, din vechime, şi îi zise ei: „Adu-ţi aminte, preafericită fecioară, că la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinţă!” (vezi Luca 1, 37). „Adu-ţi aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odrăslit (vezi Numerii 18, 8). Adu-ţi aminte cum Sara, femeia lui Avraam, fiind stearpă şi bătrână, a născut pe Isaac (vezi Facerea 21, 23). Adu-ţi aminte cum Ana, mama ta, fiind stearpă, te-a născut pe tine (Prolog, 8 septembrie), apoi cum rugul acela pe care l-a văzut Moise Proorocul la muntele Sinai, arzând cu pară, nu se mistuia (vezi Ieşirea 3, 25). Aşa şi tu vei lua întru tine focul dumnezeirii şi nu te vei arde. «Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri» (Luca 1, 35). De vrei să te încredinţezi şi de altă minune, mai nouă, du-te la vara ta Elisabeta şi vezi că şi aceea, fiind stearpă, are acum a şasea lună de când a zămislit (vezi Luca 1, 36)”.
Ascultând cu mare atenţie şi cu mare luare aminte cuvintele Dumnezeiescului Arhanghel şi înţelegând ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfânta Fecioară s-a plecat a primi cuvintele lui şi hotărându-se din inimă să asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisă ei prin îngerul său, cu mare smerenie zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38).
Iată, iubiţii mei fraţi în Hristos, cum a luat început şi pricină prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care noi astăzi îl prăznuim. Şi să ştiţi că, o dată cu începutul acestui dumnezeiesc praznic, s-a început a se împlini şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea neamului omenesc şi al descoperirii tainei celei din veac ascunse şi din îngeri neştiute. Acest început, după toată dreptatea, îl prăznuieşte Biserica lui Hristos astăzi, cântând: „Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac” (troparul praznicului); şi iarăşi: „Astăzi se binevesteşte pământului bucurie mare” (stihira).
Cu adevărat, fraţilor, astăzi este ziua din luna a şasea, întru care mult înveselitorul Arhanghel Gavriil a adus bucurie duhovnicească la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria, spunându-i mai întâi „Bucură-te” şi apoi: „ceea ce eşti plină de dar”. I-a zis: „că prin tine vine bucurie la toată lumea şi întristarea neamului omenesc se risipeşte”. Ea e plină de dar, căci cu adevărat ea este comoara tuturor darurilor celor duhovniceşti.
Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria este cu adevărat comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iar pentru a vă da seama de acest mare adevăr, am să folosesc o asemănare. E o asemănare între cetele îngereşti şi Maica Domnului.
Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi, ca Maxim Mărturisitorul, marele Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu, Grigore de Nyssa, Vasile cel Mare şi Dumnezeiescul Dionisie Aeropagitul (vezi Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, cap. XI, p. 399) zic că fiecare ceată din cele nouă cete îngereşti a luat de la Dumnezeu o deosebită vrednicie şi însuşire, sau proprietate (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierarhia cerească). Şi dacă aceste sfinte şi prea curate cete de îngeri au o mare felurime de calităţi spirituale şi o mare felurime de daruri şi de vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate aceste sfinte cete le covârşeşte cu vrednicia, cu slava şi cu darul (Luca 1, 28).
Îngerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul şi vrednicia de a sluji la mântuirea sufletului omenesc şi de a povăţui pe oameni la vieţuirea cea cu dreptate şi cu fapte bune, pentru a împlini ei voia lui Dumnezeu (Luca I, 22; Evrei 1, 7-14). Iar Preasfânta şi Preacurata Fecioara Maria, prin darul cel dat ei de Dumnezeu, mai mult decât toţi îngerii povăţuieşte pe cei credincioşi pe calea mântuirii (Sfântul Ioan Damaschin, Octoihul Maicii Domnului, Mănăstirea Neamţ, 1810, p. 277).
Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorociilor şi ale cunoştinţei voii lui Dumnezeu (Vieţile Sfinţilor, la 8 noiembrie). Iar Preasfânta Fecioară Maria, încă din acest veac, a luat de la Dumnezeu darul proorociei şi al descoperirii tainelor dumnezeieşti. Astfel, proorocind prin Duhul Sfânt, mai înainte a arătat slava ei cea viitoare, zicând: „Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile” (Luca1, 48). Iar după ce a născut pe Mântuitorul lumii Hristos, a covârşit cu sfinţenia şi cu darul toate cetele arhanghelilor (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit. , cap. IV, p. 123).
Şi dacă îngerii de la ceata sfintelor Începătorii, mai mari peste cetele cele mai de jos, slujesc la îndreptarea a toată lumea şi la păzirea împărăţiilor, a ţărilor şi a tuturor ţinuturilor (Psalmul 44), apoi Preasfânta Fecioară Maria, fiind Împărăteasa tuturor cetelor îngereşti (Vieţile sfinţilor, 8 septembrie), cu sfintele şi preaputernicele ei rugăciuni lucrează mai mult decât orice ceată de îngeri şi de începătorii, la îndreptarea şi mântuirea a toată lumea şi la paza tuturor împărăţiilor şi a tuturor popoarelor lumii (ibidem).

Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Stăpâniri au mare stăpânire asupra diavolilor şi mare putere de a opri şi potoli furia lor, spre a nu vătăma pe cineva din oameni pe cât ar voi ei (ibid.), apoi câtă stăpânire nu are Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asupra diavolilor şi cât nu poate ea opri puterea diavolească de a nu face rău celor bine credincioşi, care o slăvesc pe ea din inimă şi se închină ei cu credinţă şi cu umilinţă?
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Puteri din cer, prin darul cel dat lor de la Dumnezeu, pot să reverse darul facerii de minuni asupra plăcuţilor lui Dumnezeu şi să întărească pe oameni spre a fi cu răbdare şi cu tărie de suflet în necazuri şi în suferinţele lor (Sfântul Dionisie Areopagitul, Ierar-hia cerească, cap. XXXII), apoi câtă putere de facere de minuni nu are Maica Domnului şi câte nu poate ea să întărească şi să îmbărbăteze în necazuri şi în scârbe pe toţi aceia care au dreaptă credinţă şi o cheamă pe ea din inimă spre ajutor?
Şi dacă îngerii din ceata sfintelor Domnii din cer au darul şi puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalţi îngeri care sunt mai jos decât ei şi au puterea de a învăţa pe oamenii cei credincioşi de a-şi stăpâni simţirile şi patimile lor şi a se face domni peste voile lor cele pătimaşe (Axion la Naşteriea Domnului), apoi câtă putere nu are Împărăteasa tuturor îngerilor şi Doamna lumii, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, de a domni şi de a împărăţi peste domnii şi împăraţii lumii acesteia şi de a povăţui tot sufletul cel binecredincios, spre a-şi stăpâni simţirile şi toate poftele cele pătimaşe şi a ajunge, prin darul lui Dumnezeu, domni şi împăraţi peste toate patimile şi voile lor cele rele?
Şi dacă ceata preafericitelor Scaune din cer, mai mult decât alte cete de îngeri, au darul de a odihni şi de a purta pe Dumnezeu, după dar, nu după fiinţă, căci după fiinţă El este necuprins (Axion la Naşterea Domnului), apoi care dintre îngeri şi dintre oameni a odihnit şi a purtat pe Dumnezeu mai mult ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care a purtat în pântecele şi în braţele ei pe Dumnezeu Cuvântul şi s-a făcut prin aceasta scaun însufleţit şi cuvântător al Împăratului Slavei (Ierarhia cerească, la cap. 3), după cum şi Biserica lui Hristos adevereşte cântând: „Că mitrasul tău scaun L-a făcut şi pântecele tău mai desfătat decât cerurile L-a lucrat” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 125)?
Dacă ceata preasfinţilor şi preaînţelepţilor Heruvimi, mai mult decât alte cete de îngeri care stau mai jos decât dânşii, pururea strălucesc cu lumina înţelegerii şi cu revărsarea înţelepciunii şi cunoştinţei Dumnezeieşti şi sunt luminaţi în chip covârşitor de Dumnezeu spre a înţelege marea adâncime a tainelor Sale şi au puterea de a lumina pe îngerii cei mai de jos decât ei cu înţelegerile cele Dumnezeieşti (Vieţile Sfinţilor, 8 noiembrie), apoi oare câtă înţelegere duhovnicească şi câtă adâncime de taine dumnezeieşti nu poartă întru sine Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, care pe sine sălaş Înţelepciunii lui Dumnezeu s-a făcut (Sfântul Ioan Gură de Aur, „Cuvânt la Serafim”, Puţul, Buzău, 1833)?
Şi dacă ceata preaîndumnezeiţilor Serafimi sunt prea înfierbântaţi de dragostea de Dumnezeu (ibid.) şi au îndoită putere de sfântă înspăimântare, îndoită putere de vedere Dumnezeiască şi îndoită putere de înălţare şi slavoslovie, mai mult decât toate celelalte cete îngereşti care stau mai jos decât ei (Psalmii 44, 11), apoi câtă fierbinţeală de Dumnezeiască dragoste nu are Preasfânta şi Preacurata Fecioară Maria, care pe Dumnezeiescul Izvor cel fără de margine al dragostei în pântece L-a purtat, L-a născut mai presus de legile firii şi cu lapte din preasfântul şi preacuratul ei piept L-a alăptat? Şi de câtă vedere Dumnezeiască nu este plină Preasfânta Fecioară Maria, care pururea stă de-a dreapta Sfintei Treimi, ca o Împărăteasă a cerului şi a pământului, în haină aurită şi cu toată strălucirea frumuseţilor duhovniceşti împodobită şi preaînfrumuseţată (Psalmul 103)?
Şi dacă Dumnezeu are ca haină a Sa lumina (cântare la peasna a 9-a a canoanelor din Minei), apoi de câtă slavă şi înălţare duhovnicească nu s-a învrednicit Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, dacă toată Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare o numeşte pe ea Maica Luminii (Axion)
Iată dar, iubiţii mei fraţi,

Pentru care pricină am zis că Maica Domnului este comoara şi vistieria tuturor darurilor Sfântului Duh. Iată pentru care pricină Biserica lui Hristos cântă Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, zicând: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii” (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas 8, pp.155 şi 173). Această cântare este preasfântă şi adevărată, pentru că, precum am arătat, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria pe toate cetele îngerilor şi ale sfinţilor le-a covârşit cu vrednicia, cu cinstea şi cu toate darurile cele duhovniceşti cu care a împodobit-o şi a înfrumuseţat-o pe ea Bunul şi Preaînduratul Dumnezeu.
Aceasta o adevereşte şi dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin în una dintre cele prea alese şi multe laude pe care le-a alcătuit Maicii Domnului. Căci zice: „Înfrumuseţatu-te-ai mai mult decât toată cuviinţa îngerilor, ceea ce ai născut pe Făcătorul lor” (Luca 1, 33).
Iubiţii mei fraţi în Hristos,

În cele de până aici, după a mea slabă putere de înţelegere, am arătat în ce chip Preasfânta Maică a lui Dumnezeu a fost şi este comoara şi vistieria tuturor harurilor Sfântului Duh şi pentru care pricină Biserica lui Hristos o numeşte pe ea mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii. În cele ce urmează, vreau să vă arăt care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras mai mult asupra ei mila şi îndurarea lui Dumnezeu şi care dar i-a fost ei mai mult ca toate pricină de slavă şi de înălţare duhovnicească.
Care credeţi că a fost cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare Maria? Oare fecioria, sau înţelepciunea, sau alte multe şi nenumărate daruri care le avea? Da, fraţii mei, într-adevăr, Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea.
Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Luca 1, 48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Psalmii 40, 21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Facerea 18, 27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Facerea 41, 40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieşirea 4, 10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieşirea 3, 11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Psalmii 21, 6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Matei 3, 16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Matei 11, 11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Luca 17, 28).
Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Luca 1, 38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Matei 23, 12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.
Deci, dacă după mărturia acestui Sfânt Părinte, toate darurile cele mai înalte pe cele smerite se reazemă, apoi şi la Preacurata şi Preasfânta Fecioară Maria toate darurile cele înalte şi duhovniceşti, cu care a fost împodobită de Dumnezeu, s-au rezemat şi au avut drept temelie veşnică smerita ei cugetare.
Iubiţii mei fraţi,

…După cum aţi auzit, smerenia a fost pricină de slavă, de cinste şi de înălţare la toţi Sfinţii lui Dumnezeu şi cu atât mai mult la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Dar să ştiţi şi să înţelegeţi că mai presus de toate a fost smerenia cea nemăsurată a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care „S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).
Dar această nemăsurată smerenie a Domnului I-a adus Lui nemăsurată slavă şi cinste şi „Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dat Lui nume, care este mai presus de tot numele, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
Dar va zice cineva: Ce este smerenia? La aceasta voi răspunde eu, nu cu cuvintele mele, ci cu cele ale Sfântului Isaac Sirul: „Smerenia este haina Dumnezeirii, deoarece cu aceasta S-a îmbrăcat Dumnezeu când a binevoit a veni în lume şi S-a îmbrăcat în firea noastră cea smerită”. Iar dacă se va întreba din ce se naşte ea, vom zice, ca Sfântul Ioan Scărarul, că din ascultare şi din tăierea voii (Scara, Cuvântul 4). Şi dacă se va întreba cineva pentru care motiv smerenia este aşa de mare, voi zice: pentru că numai ea poate ucide pe cel mai mare păcat, care este mândria. Pentru acest păcat îngerii au căzut din cer şi strămoşii noştri Adam şi Eva din Rai, căci ascultând de şarpele diavol, li s-a nălucit a se face ca nişte dumnezei (Facerea 3, 6).
Fraţii mei,

Spre încheiere vreau să vă spun că astăzi, mai mult ca oricând, acest mare păcat al mândriei a cuprins toată lumea. Fiecare doreşte să fie mai mare peste alţii, să-i robească şi să stăpânească; fiecare doreşte să fie mai bogat decât altul, fiecare mai cinstit, mai vestit şi mai băgat în seamă decât altul. Fiecare doreşte a se socoti mai înţelept decât alţii. Fiecare se laudă că este mai iscusit în meserii şi meşteşuguri.
Cine învaţă pe cel sărac să ia pâinea de la gura copiilor şi să-şi cumpere radio sau televizor, spre a-şi închipui şi el că este asemenea cu cei avuţi? Nu mândria?
Cine învaţă pe femei şi pe fete să muncească luni şi ani de zile, nu spre a-şi cumpăra cele de nevoie vieţii, ci spre a-şi cumpăra rochii la modă şi încălţăminte luxoasă şi alte lucruri deşarte, care nu ţin nici de foame, nici de frig? Oare nu mândria?
Cine învaţă pe cel sărac, care are o casă de copii, să se sârguiască cu mai multă trudă spre a le face la toţi haine luxoase şi de mult preţ, spre a-i face să fie în rând cu lumea? Nu mândria?
Cine face pe fetele şi femeile cele uşoare să se dreagă pe feţe cu pudră şi cu alte unsori şi să-şi vopsească unghiile spre a arăta mai tinere şi mai frumoase? Oare nu mândria şi slava deşartă, care este fiica cea dintâi a mândriei? Vor să fie cu orice preţ în rând cu lumea şi nu aud pe Apostolul Iacov care zice: „Toată lumea în cel rău zace”; şi iarăşi: „Cine va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).
Cine învaţă pe cei neînvăţaţi să defaime pe cei cu adevărat învăţaţi? Nu mândria? De unde vin bătăile, ambiţiile, laudele, pricinile, sfadele, turburările şi vrajbele între oameni? Nu din mândrie? Că fiecare se socoteşte mai tare decât altul şi mai drept, nu oare din mândrie?
O, răutate fără de margini! Cine mai cunoaşte astăzi răutăţile tale? Şi cine se mai osteneşte astăzi să alunge această ciumă sufletească din inima sa?
Fraţii mei,

Iată pentru care pricină sfânta smerenie este cea mai vestită din toate virtuţile, pentru că numai aceasta poate să le păzească pe toate, iar fără de ea, toate sunt nimic. Să ştiţi şi să ţineţi minte că numai această singură virtute poate în vremea morţii să mântuiască pe om, după cum zice unul din sfinţii Filocaliei ( Teognost). De aceea şi Mântuitorul nostru pe cei smeriţi cugetători îi fericeşte cei dintâi, zicând: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a acelora este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). Căci cel ce are smerenie în inima sa, măcar de ar avea toate faptele bune, pururea se socoteşte pe sine sărac şi că n-a făcut nici un bine înaintea Domnului.
Fraţii mei, 

Să nu uitaţi de la acest înalt, slăvit şi prealuminat praznic al Bunei Vestiri cele ce aţi auzit, dar mai ales să nu uitaţi cât de mare este darul smereniei şi câtă slavă şi fericire aduce omului această preaslăvită şi mai mare virtute. Amin!

Parintele Ilie Cleopa
Tropar la Praznicul Bunei Vestiri 

Glasul 4

Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil Harul Îl binevesteşte. Pentru aceasta şi noi, împreună cu Dânsul, Născătoarei de Dumnezeu să-i strigăm: Bucură-te, cea Plină de har, Domnul este cu tine!
Condac la Praznicul Bunei Vestiri 

Glasul 8 

Apărătoare Doamnă…

Pe Cel de o Fiinţă cu Tatăl şi cu Dumnezeiescul Duh, pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, L-ai zămislit, Curată, cu venirea Preasfântului Duh, spre înnoirea neamului omenesc, Ceea ce eşti fără prihană, când Arhanghelul ţi-a strigat ţie glasul cel de veselie lumii: Bucură-te, Mireasă Nenuntită!

Sursa

Praznicul Buna Vestire

Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos.
Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta.
Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu.
Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot? Pe când oamenilor poate că nu este de prisos să li se amintească: „Nu uitati, prieteni, de singura bucurie adevărată, adusă nouă din cer în ceasul Bunei Vestiri făcute Preasfântei Fecioare Maria”.
Cand Arhanghelul i-a vestit pentru întâia oară Preabinecuvântatei Fecioare bucura-te, atunci, s-ar putea spune, au fost doar zorii zilei de bucurie care avea sa răsară după aceea… Insă si atunci din Preasfânta Fecioară, care pricepea puterea cuvintelor arhangheliceşti, a ţâşnit de la sine cântarea:
Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc. 1, 46-47).
Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Invierea, şi Inălţarea, şi Pogorârea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? 
Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! Şi noi am fost aduşi în vistieria bunătăţilor cereşti şi stăm lângă izvorul tuturor bucuriilor şi mângâierilor. Daca ne-am împărtăşit de bunătăţile acestea, înseamnă că bem mângâiere şi ne bucurăm, iar dacă nu ne-am împărtăşit nu putem să ne bucurăm, oricât ne-am încorda ca să facem asta, până ce nu vom gusta din bunătăţile lui Dumnezeu cele veselitoare. Aşadar noima chemării binevesteşte, pământule, bucurie mare este totuna cu poftirea: „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.
Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura.
Cine s-a chinuit în lanţuri şi a fost eliberat, îşi aminteşte bine cum i-a venit vestea eliberării, cum a fost deschisă temniţa, cum i s-au sfărâmat lanţurile şi a fost scos la libertate… şi nu poate să nu se bucure, pentru că gustă libertatea. Şi noi suntem în lanţurile păcatului, ale obiceiurilor rele lumeşti şi ale tiraniei sataniceşti. Ne amintim, oare, în viaţa noastră clipa când în suflet s-a pogorât ca un înger aşteptarea şi dorinţa libertăţii, când în el s-a revărsat o neobişnuită putere şi de pe el au căzut, unul după altul, lanţurile păcatului, lumii şi dia-volului? Cel cu care s-a întâmplat asta se află pe tărâmul libertăţii fiilor lui Dumnezeu – se bucură şi se veseleşte… cel cu care nu s-a întâmplat, să caute mai întâi această libertate, şi va începe să se bucure… şi toţi sfinţii îngeri se vor bucura împreună cu el.
Cine a zăcut paralizat, acoperit de răni, şi apoi a fost vindecat poate, oare că nu aibă simţirea sănătăţii şi să nu umble bucurându-se de tăria şi vioiciunea pe dare i le dă prezenţa noilor puteri? Şi noi suntem paralizaţi de nepăsare, suntem plini de răni de pe urma patimilor. Oare a venit la noi Doctorul sufletelor şi trupurilor, şi a luat aminte sufletul nostru la cuvântul Lui ca slăbănogul: ia patul tău şi ca bolnavul: iată, te-ai făcut sănătos (v.
In 5, 8, 14)? Cine s-a învrednicit de aceasta nu poate să nu cânte cântare de bucurie, sărind şi jucând, şi se va bucura.
Cine a fost în surghiun ori a fugit de acasă de bunăvoie, iar după aceea s-a întors şi a fost primit cu bunăvoinţă, oare va uita cum i-a ieşit tatăl lui în întâmpinare, cum a căzut de grumazul lui şi l-a sărutat, cum după aceea a fost spălat, îmbrăcat şi cum s-a făcut ospăţ în cinstea întoarcerii lui? Iar amintindu-şi de acestea, cum poate să nu se mângâie cu ele neîncetat, petrecând în casa milostivului său părinte?! Şi noi am fugit din casa Tatălui… Ne amintim, oare, cum ne-am mâhnit pentru despărţire, cum ne-am biruit sfiala şi ne-am alungat frica de întoarcere prin pocăinţă, cum am fost primiţi în milostivele braţe ale Părintelui prin dezlegarea păcatelor, cum s-a făcut ospăţ in cinstea noastră prin Sfânta Impărtăşanie? Şi – lucrul cel mai de seamă – oare purtăm în adâncul inimii încredinţarea că nu suntem în surghiun, ci în casa Tatălui, suntem în milă şi în iubire, nu sub mânie şi sub blestem? Dacă aşa stau lucrurile, duhul nostru nu poate să nu se bucure, chiar dacă trupul ar fi sfâşiat cu gheare de fier – iar dacă nu, nu avem parte de bucurie, chiar dacă am fi înconjuraţi de toate mângâierile lumii…
Aşadar, fraţilor, cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească.
Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată.
Nu vă amăgiţi, fraţilor! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din primirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. 
Puteti întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminite asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte. Luaţi seama şi nu vă amăgiţi. Sunt oameni care cred că nepunând hotar poftelor îşi lărgesc sfera libertăţii, însă de fapt seamănă cu nişte maimuţe care se încurcă singure în plasă. Nu vă luaţi după pilda lor. Lumea îmbie cu o mulţime de mângâieri ce par a vindeca rănile inimii, dar sunt precum mirajele din pustie sau ca apa sărată ce aţâţă setea! Instrăinaţi-vă de ele. Şi stăpânitorul acestei lumi, ce suflă răutate asupra noastră în inimă, până la un moment dat ne vorbeşte întotdeauna cu grai dulce, zice-s-ar părintesc, îmbiindu-ne cu îndestulare şi cu odihnă. Izgoniţi de la voi şi încercările de a vă fermeca ale acestui linguşitor.
Fie ca inima voastră să nu ştie de altă bucurie afară de bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Preacurata Stăpână de Dumnezeu Născătoare, cea dintâi primitoare a bucuriei, să ne bucure pe toţi cu această bucurie – pe unii cu simţământul mântuirii împlinite, pe alţii cu nădejdea nemincinoasă a primirii ei, încât fiecare să înalţe cu ea acum laudă: măreşte, suflete al meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Amin!
Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009

Buna Vestire – taina mai presus de taina

Nici Craciunul, nici Pastele, nici Boboteaza, nici Schimbarea la Fata nu sunt numite Buna-Vestire. Si iata ca Praznicul de astazi se numeste Buna-Vestire. De ce?

Ce fel de Buna-Vestire a coborat din Ceruri? Ce s-a intamplat in amara noastra viata lumeasca? Oare este posibila Buna-Vestire in lumea in care exista moartea? Oare este posibila adevarata dreptate in lumea in care totul se preface in spasmele mortii, inaintea monstrului mortii? Astazi s-a petrecut cea mai mare Buna-Vestire. Ce s-a intamplat? Astazi Sfantul Arhanghel Gavriil vine la Sfanta Fecioara si ii aduce la cunostinta aceasta Buna Vestire Vei naste Fiu si vei chema numele lui Iisus-Mantuitorul si imparatia Lui nu va avea sfarsit (Luca 1, 31-33).

Cum este posibil ca Domnul si Dumnezeul necuprins sa Se nasca din fecioara? Cum sa Se zamisleasca in trupul Preasfintei Fecioare? Taina aceasta este mare, mai presus decat toate tainele.
Caci ce a adus Domnul cu Sine si cine este Domnul Hristos? El, Singurul Adevaratul Dumnezeu, S-a pogorat in lumea noastra pamanteasca plina de dumnezei mincinosi si a aratat si cu adevarat a dovedit ca este Dumnezeul cel Adevarat, Singurul Dumnezeu intre toti Sfintii, Caruia de-a pururi, cu vrednicie I se pleaca toata faptura.

Si in timp ce El se afla in lumea aceasta, daruieste cu usurinta fiecaruia dintre noi slobozirea de dumnezeii mincinosi. Nu numai atunci, acum doua mii de ani, cand Domnul S-a facut om si S-a pogorat pe pamant, erau dumnezei mincinosi. Si astazi lumea este plina de dumnezei mincinosi, este plina de dumnezei nepoftiti, oameni care vor sa-L schimbe pe Unicul Dumnezeu cel Adevarat cu ei insisi. Este plina de ei Europa si Asia si America si Africa. Este plina de hristosi mincinosi, este plina de proroci mincinosi, este plina de dumnezei mincinosi. Si atunci cand esti tulburat in lumea plina de dumnezei mincinosi si te intorci catre Singurul Dumnezeu cel Adevarat, catre Domnul Hristos, atunci din suflet fuge tot intunericul, tot intunericul si ratacirea care il scapa de dumnezeii mincinosi. Atunci tu apartii Singurului Dumnezeului celui Adevarat si simti cum intregul Cer intra in sufletul tau, cum odihna si pacea, toti ingerii imparatesc intru tine.

Domnul Hristos in aceasta lume impreuna cu adevarata Sa Dumnezeire vesnica! Iata, El este impreuna cu imensa Buna-Vestire, caci vesnicul Adevar Dumnezeiesc este Buna-Vestire pe care Domnul Hristos a creat-o si a oferit-o lumii, in primul rand a oferit-o lumii. Nu numai ca a vorbit despre adevar, ci a aratat ca El este Adevarul (Ioan 14, 6), Adevarul dumnezeiesc vesnic.

Si apoi, nu este minunata Vestea cea Buna ca Domnul Hristos ne-a daruit noua, oamenilor, Viata vesnica? El este Viata cea Vesnica si dumnezeiasca si ne-a daruit aceasta prin Invierea Sa, prin biruinta asupra mortii. Mai exista oare pentru om o Veste mai Buna ca aceasta? Mai exista vreo Veste mai Buna ca aceasta, ca moartea este biruita si este inlocuita de Viata vesnica, pe care Domnul Hristos o daruieste fiecaruia care crede in El?!

Cine va putea numara toate Vestile Bune pe care Domnul Hristos ni le-a adus in aceasta lume? Ce putem spune despre invatatura Sa sfanta, despre Sfanta Sa Evanghelie? Iata, aceasta este invatatura dumnezeiasca, vesnica, netrecatoare, invatatura care ne spune toate tainele vietii noastre omenesti si in lumea aceasta si in cealalta. Ne spune intreaga soarta omeneasca atunci cand este impreuna cu Dumnezeu si impotriva lui Dumnezeu, si intreaga soarta amara si infricosatoare atunci cand omul este in preajma diavolului prin pacate, prin pacate nepocaite. Evanghelia Domnului Hristos este cu adevarat Vestea cea Buna nevazuta in lumea aceasta, Vestea cea Buna pentru fiecare fiinta omeneasca in toate lumile. Si tot ceea ce este al lui Hristos, fratilor, totul este de fapt Buna Vestire langa Buna Vestire, fiecare conceptie a Sa, fiecare parere de-a Sa, fiecare minune de-a Sa, fiecare lucrare de-a Sa: Buna Vestire langa Buna Vestire! Si, de aceea, de la venirea Sa in aceasta lume, pamantul a devenit Cer, asa cum se spune in rugaciunile citite astazi in biserica. Atunci cand pamantul devine lacas dumnezeiesc, atunci intr-adevar Domnul este impreuna cu noi.

De aceea ziua de astazi este de fapt Praznicul Preacinstitei Nascatoare de Dumnezeu, Vestea cea Buna a Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare. Caci ea a implinit intreaga Evanghelie a Domnului Hristos. Ea a trait in iadul vietii noastre pamantesti intr-un mod asa de neprihanit, asa de sfant incat s-a invrednicit sa nasca pe Dumnezeu si sa devina Nascatoare de Dumnezeu. Noi, oamenii, nu ne putem inchipui o slava si o cinste mai mare decat aceea ca fiinta omeneasca sa devina Nascatoare de Dumnezeu, Maica a Domnului. Ce slava, ce cinste, ce maretie! Aceasta apartine ei, singurei celei fara de pacat, pe langa Dumnezeu cea mai desavarsita in neamul omenesc, Preasfanta Maica a Domnului. Ea este intreaga intruparea tuturor Vestilor Bune ale lui Hristos. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Dumnezeu in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost crestinismul in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Dumnezeu cel Adevarat in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Adevarul vesnic in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Evanghelia lui Hristos. De aceea ea este fara de asemanare mai slavita decat Heruvimii si Serafimii.

De aceea, la acest mare si sfant praznic ne inchinam si ne rugam Preasfintei Maici a Domnului, Atotbucuria noastra, ca sa se roage necontenit Preaiubitului Sau Fiu, Singurului Dumnezeului cel Adevarat si Domnului Hristos, pentru neamul omenesc, pentru fiecare fiinta omeneasca, pentru fiecare zidire din lume, pentru fiecare pasare, pentru fiecare animal, pentru fiecare creatura, pentru fiecare stea, caci totul pana la ea si fara ea s-a scufundat in moarte, in pacat si in intuneric, si de la ea si prin ea totul se ridica deasupra mortii, deasupra pacatului, si se grabeste si zboara spre lumile ceresti. Fie ca ea, singura Curata si Preabinecuvantata Nascatoare de Dumnezeu, Atotmilostiva Maica a tuturor fiintelor omenesti, sa ne conduca si sa ne calauzeasca neintrerupt in viata noastra zilnica, in fiece zi si in fiece noapte, pentru ca prin intreaga noastra viata sa-I slujim Domnului, Singurului Dumnezeu celui Adevarat, lui Iisus Hristos, in toate lumile si astfel sa ne izbaveasca de pacate, de moarte, de diavol, de iad si vesnic sa-I slujim Minunatului Domn Iisus Hristos.
Intotdeauna sa cadem in genunchi la rugaciune catre Preasfanta Maica a Domnului, catre aceasta Bucurie mai presus de bucuria neamului omenesc, catre aceasta Sfanta mai presus de Arhangheli si mai presus de ingeri. Fie ca ea sa ne fie intotdeauna protectoare si conducatoare si calauzitoare prin intreaga viata si in lumea aceasta si in cealalta, ca intreaga noastra viata sa fie spre lauda si slava Singurului Adevaratului Dumnezeu, a Domnului Iisus Hristos, Fiului Preasfintei Maici a Domnului, singurei Adevaratei Nascatoare de Dumnezeu. Ei i se cuvine cinstea si slava si lauda si toate rugaciunile noastre, si pentru ale sale rugaciuni, Fiul sau cel Minunat, Domnul Hristos, sa primeasca rugaciunile noastre si suspinele noastre si sa-i mantuiasca pe toti si pe toate. Amin.

Cuviosul Iustin de la Celie, 

Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita

Cumpara cartea „Cuvinte despre vesnicie – predici alese”

Sursa