Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat”


Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” este prăznuită pe 24 martie. Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu mai este numită și icoana Maicii Domnului „Muntele umbrit”.

Icoana Maicii Domnului s-a aflat pentru aproximativ 250-300 de ani într-una dintre mănăstirile de monahi din Tver, până când a fost dăruită de stareț lui Cosma Volcianinov, unul dintre ctitorii mănăstirii. Icoana a fost transmisă în familia ctitorului din generație în generație, până când un strănepot al lui Cosma a considerat-o învechită și a aruncat-o într-un pod.
Tânărul era cunoscut pentru insultele pe care i le aducea soției sale în mod repetat. Necăjindu-se tare, femeia și-a pus în gând să se sinucidă, într-o baie părăsită din casă.
În drum spre baie, i s-a arătat un monah care i-a spus: „Unde te duci, tu nefericito? Întoarce-te în casa ta, caută icoana Maicii Domnului «Muntele umbrit», roagă-te înaintea ei și vei trăi în pace cu soțul tău”.
Uimită fiind, femeia s-a întors acasă și a povestit familiei cele întâmplate. Aceștia chiar au mers și au căutat călugărul, dar acesta nu mai era.
Femeia a căutat și a descoperit icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a curățat-o și a așezat-o la loc de cinste în casă. Spre seară (în ajunul Bunei Vestiri) au chemat preotul din parohie, povestindu-i cele întâmplate. Acesta a săvârșit apoi Priveghere de toată noaptea înaintea icoanei „Muntele netăiat”. Din acel moment, preotul a venit și a săvârșit anual rugăciuni înaintea icoanei în ziua de 24 martie.
Pentru mai mult de 150 de ani, icoana s-a aflat în casa familiei Volcianinov.
Ultimul membru al familiei Volcianinov, Ecaterina, s-a căsătorit cu George Ivanovici Koniaev, luând cu sine icoana Maicii Domnului, ca zestre de mare preț. Rugăciunile și privegherile au continuat și în casa Koniaev, pe 24 martie și 7 noiembrie (probabil, aceasta a fost ziua în care icoana a fost mutată de la mănăstire în casa lui Cosma Volchaninov).
În 1863, soțul Ecaterinei, George Koniaev, a făcut demersurile necesare pentru a prezenta propunerea ridicării unei capele în cinstea icoanei Maicii Domnului „Muntele umbrit”, alaturi de un alt lăcaș de cult, în cinstea icoanei Maicii Domnului din Smolensk, a Sfântului Tihon și a Sfântului Macarie de Kaliazinsk.
George (care a murit în 1868 la vârsta de 97 de ani) a dorit să doneze Bisericii icoana Maicii Domnului. El a spus: „Cred că cel mai bun loc pentru a adăposti icoana este o capelă construită lângă Biserica Icoanei Maicii Domnului din Smolensk, deoarece locul pe care se află biserica se numea înainte «Munte», fiind cel mai înalt loc din oraș. Aici era și locul de refugiu al tuturor, în vremuri de inundație. Deci, să se refugieze toți la mila Maicii Domnului, revărsată și prin această icoană”.
La 15 iulie 1866, icoana a fost așezată în capela nou construită, târnosită a doua zi de Episcopul Antonie Staritsk. Astfel, s-a împlinit dorința familiei, ca icoana să se întoarcă, după ani de zile, în Biserică.
După aceasta, icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” a fost trecută în sinaxarele ruse cu data de prăznuire 24 martie.
Această icoană aparține tipului „Îndrumatoarea” (Hodighitria), în care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Îl ține pe brațul ei stâng pe Pruncul Hristos și arată spre El, ca o călăuză spre Dumnezeu. Specific acestei icoane este faptul că în mâna dreaptă Maica Domnului are reprezentat un munte pe care se afla o biserică.
Numele icoanei are ca temei pasajul scripturistic din Daniel 2, 44-45. În cântările bisericești se face adeseori referire la vedenia Prorocului Daniel: „Bucură-te, de Dumnezeu Născătoare, pe care Sfântul profet Daniel mai înainte te-a văzut munte netăiat, din care S-a tăiat Piatra cea din capul unghiului…” (Mineiul pe ianuarie, ziua 27, Utrenie, Cântarea a VIII-a a Canonului Născătoarei de Dumnezeu).
Icoana Maicii Domnului „Muntele netăiat” nu trebuie confundată cu icoana Maicii Domnului „Piatra Muntelui netăiată de mână”, care se regăsește pe iconostasul Catedralei Schimbării la Față din Solovki.

Sursa

Părintele Ioan Ungureanu de la Schitul Orăşeni, primeşte dojana arhierească pentru întreruperea pomenirii

Părintele Ioan Ungureanu este preot la Schitul Orăşeni, din judeţul Botoşani, ctitorie a unor monahi ruşi, veniţi în Moldova prin 1614, în epoca numită în istoriografia rusă “vremurile tulburi”, în care împărăţia răsăriteană se confrunta cu o puternică propagandă papistaşă, datorită prezenţei pe tron a unor ţari poloni sau filopoloni, precum regele polon Vladislav al IV-lea Vasa, ţar al Rusiei, cel puţin cu numele, în epoca în care monahii ruşi ajung în zona Botoşaniului.

Aşezământul, numit în tradiţia locală1. “Taborul Botoşanilor”, este ocrotit de sfinţii cuvioşi Sila, Natan şi Paisie de la Sihăstria Putnei, a căror canonizare se va desfăşura anul acesta, cuviosul Sila fiind chiar vieţuitor al schitul Orăşeni, la începutul secolului al XVIII-lea. Cu munca asiduă a Părintelui Ioan, a preotesei sfinţiei sale şi a credincioşilor, Schitul arată ca un adevărat colţ de rai.

Părintele Ioan este unul dintre semnatarii din august 2016 ai Scrisorii adresate ierarhilor cu privire la sinodul din Creta de către un grup de preoţi, ieromonahi şi teologi ortodocşi din Moldova, demers susţinut de cel puţin 4500 de credincioşi, prin care se cerea ierarhului să se dezică de erezia cretană, pentru a se evita nepomenirea la slujbe.

De la momentul opririi pomenirii, august 2016, Părintele Ioan şi-a continuat activitatea de slujire a aşezământului care îl are ca preot paroh, dar şi de catehizare a credincioşilor cu privire la Sinodul din Creta şi la consecinţele sale asupra sufletelor lor. Ca urmare a lucrării de catehizare, în decembrie anul trecut a primit semnături de adeziune faţă de decizia sa de a nu mai pomeni ierarhul participant la sinodul din Creta din partea tuturor membrilor parohiei sale, care şi-au arătat astfel sprijinul necondiţionat faţă de poziţia sa.

În tot acest timp, protopopul de Botoşani şi exarhul local al mănăstirilor au depus eforturi susţinute de a-l intimida, ameninţa şi tracasa, dar, cu rugăciunile sfinţilor protectori ai aşezământului, Părintele Ioan a rezistat şi rezistă tuturor presiunilor din partea MMB, apărându-şi turma şi cu armele duhovniceşti şi, după cum vom vedea, şi cu cele ale legii de cei ce intenţionează să i-o risipească şi cad astfel sub osânda cuvintelor Sfântului Evanghelist Ioan, care spune: “Vine ceasul când tot cel ce vă va ucide va crede că aduce închinare lui Dumnezeu. Şi acestea le vor face, pentru că nu m-au cunoscut nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu” (In. 16,2-3).

Prezentăm în continuare Mărturisirea de credinţă a părintelui Ioan, semnată de toţi credincioşii parohiei Orăşeni, ca răspuns la dojana arhierească primită de curând.
1 http://www.jurnalulbtd.ro/articol-Moastele-Sfintilor-Sila.-Paisie-si-Natan-de-la-Sihastria-Putnei-la-Schitul-Oraseni-7-3153.html
*
Mărturisirea preotului paroh şi a credincioşilor din satul Schit Orăşeni, judeţul Botoşani, care resping adunarea eretică din Creta
Subsemnaţii, aducem la cunoştinţă conducerii Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, că odată cu întreruperea pomenirii numelor ierarhilor participanţi la adunarea din Creta, realizată şi anunţată oficial de către preotul paroh Ioan Ungureanu încă din data de 11 august 2016, preferând să participăm la slujbele unde aceştia nu sunt pomeniţi, considerăm şi noi, împreună cu păstorul nostru de suflete, sinodul din Creta a fi eretic, iar pe cei ce l-au aprobat, părtaşi la erezia/panerezia ecumenismului, propovăduită de sinodul din Creta şi de către cei ce au participat la acesta şi l-au aprobat, prin luare de act, în cadrul sesiunii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Măsura neparticipării la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhi părtaşi la erezie este permisă de către canonul 31 Apostolic, de către canonul 15 I-II din Constantinopol (anul 861), de canonul 11 al Sinodului din Cartagina şi de practica Bisericii de-a lungul secolelor în situaţii în care episcopul cade şi persistă în erezie sau în părtăşie cu erezia, care permit preotului să se îngrădească de erezia propovăduită pe faţă de către episcop, înainte ca acesta să fie cercetat de către un sinod. Cum preotul are dreptul de a se îngrădi de erezia episcopului, rezultă clar că şi credincioşii au dreptul de a-l urma pe acel preot care se îngrădeşte de erezie.
Motivele pentru care considerăm că sinodul din Creta este eretic sunt:
Nu a statornicit hotar între Ortodoxie şi erezie, dimpotrivă, a şters hotarul statornicit de către sinoadele mai vechi ale Bisericii. Pentru acest motiv, conform canonului 8 de la Sinodul al III-lea Ecumenic, deciziile sale sunt nule, deoarece a luat decizii contrare sinoadelor anterioare.

Nu a condamnat nicio erezie, nicio cugetare omenească contrară învăţăturii lui Hristos, dimpotrivă, acceptându-le pe toate ca partenere de “dialog” ecumenic.

Deşi apărătorii săi pretind că “nu a elaborat dogme şi canoane”, prin faptul că a atacat şi modificat dogme şi canoane vechi se poate spune că a creat dogme şi canoane noi, eretice.

S-a desfăşurat după principii care nu ţin seama de egalitatea în har a episcopilor, prin faptul că mulţi episcopi nu au avut niciun drept de vot; sistemul de luare a deciziilor a fost conceput în aşa fel încât să existe siguranţa că orice încercare de apărare a Ortodoxiei nu va anula deciziile care urmau a se lua.

A anulat dreptul Bisericilor Locale de a aproba sau respinge acest sinod, acestea putând, potrivit art. 13 din Regulamentul de organizare şi desfăşurare a Sfântului şi Marelui Sinod, să aducă la cunoştinţă credincioşilor deciziile luate, care au autoritate panortodoxă, fără a exista prevederi referitoare la vreo dezbatere, revizuire sau anulare a acestora de către sinoadele locale.

A legiferat participarea Bisericii Ortodoxe la panerezia eclesiologică propovăduită de către Mişcarea Ecumenică, ratificând ecumenismul ca doctrină oficială a Bisericii. După generaţii întregi de participare la mişcarea ecumenică şi de cedări pe tărâmul doctrinei ortodoxe, conducerea Bisericilor Ortodoxe a legiferat toate aceste trădări prin documentul Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, care este un angajament de participare legitimă la ecumenism, ce nu poate fi “explicitat, nuanţat şi dezvoltat”, cum spune comunicatul Sfântului Sinod, din 29 octombrie, ci trebuie anulat de la un capăt la altul. Este evident că scopul acestui sinod a fost ratificarea unora dintre documentele semnate în ascuns, pentru ca delegaţiile ortodoxe să poată fi considerate, de către ceilalţi membri CMB, parteneri legitimi ai “dialogului teologic” ecumenist.

A ratificat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto ca izvoare de drept bisericesc ortodox, în ciuda faptului că aceste documente au un conţinut eretic.

A anulat mărturisirea că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Apostolească şi Sobornicească, cu care se laudă comunicatul Sfântului Sinod al BOR, prin faptul că a ratificat premisa din Declaraţia de la Toronto, care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, premisa IV.2), ceea ce înseamnă, pe cale de raţionament logic, că sinodul din Creta a fost de acord şi a ratificat faptul că partenerii de dialog protestanţi şi catolici din CMB nu sunt obligaţi, la rândul lor, să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca fiind Biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului, darămite să recunoască faptul că “Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Încercând să justifice acceptarea “denumirii istorice de biserici” acordate ereticilor şi schismaticilor, sinodalii au utilizat acest principiu din Declaraţia de la Toronto, prin care au dorit să arate că recunoaşterea denumirii de “biserici” nu îi obligă, conform documentelor CMB, să considere acele “biserici” ca fiind în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului (idee eretică în sine, deoarece nu există biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului şi biserică în neadevăratul şi nedeplinul sens al cuvântului, ci doar Biserică adevărată şi secte, erezii şi schisme). În realitate, au reuşit ca, prin ratificarea acestui principiu ecumenist, să recunoască dreptul celorlalte participante la dialogul CMB de a trata Biserica Ortodoxă ca pe una oarecare din CMB, de a nu o recunoaşte nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului. Acordul la această relativizare a eclesiologiei ortodoxe este erezie.

Prin acceptarea premisei IV.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul a invalidat orice şansă a Bisericii Ortodoxe de a-şi face simţit mesajul mântuitor în rândul ereticilor şi schismaticilor, principiu misionar pe care îl proclamă cu atâta emfază în deschiderea Documentului 6, ca argumentare a participării la CMB. Dacă celelalte membre ale CMB nu sunt obligate să vadă Biserica Ortodoxă nici măcar ca Biserică în adevăratul sens al cuvântului, oare cum vor fi convinşi credincioşii acelor comunităţi că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească?

Prin acceptarea principiului conform căruia “nicio membră CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia”, sinodul din Creta a invalidat toată activitatea sa presupus misionară în cadrul CMB, deoarece, dacă nicio comunitate eretică din CMB nu este obligată să-şi modifice eclesiologia, atunci afirmarea eclesiologiei ortodoxe este inutilă în cadrul CMB, de vreme ce aceasta nu obligă la nimic pe partenerii de dialog ecumenic. Mai mult, devine greu de înţeles de ce şi-a schimbat Biserica Ortodoxă eclesiologia, de vreme ce principiul ecumenist spune că nu era obligată să o facă?

Prin ratificarea premisei III.2 din Declaraţia de la Toronto, sinodul cretan a admis că Biserica Ortodoxă participă într-o organizaţie al cărei scop este “un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (art. 19 al Documentului 6). Oare despre ce Biserică este vorba în această premisă? Să fie vorba despre Biserica Ortodoxă? Să înţelegem că CMB lucrează pentru realizarea unităţii Bisericii Ortodoxe? Oare Biserica Ortodoxă nu este deja unitară şi are nevoie de CMB ca să-i asigure unitatea? Sau este vorba de fapt despre “adevărata Biserică” (din premisa IV.5 a Declaraţiei de la Toronto), “Biserica Universală”, descrisă de premisa IV.3 a Declaraţiei de la Toronto ca “mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial”, sau “Sfânta Biserică Catolică pe care o mărturisesc Crezurile”, despre care se vorbeşte în prima teză a premisei IV.2 a Declaraţiei de la Toronto, cea pe care sinodul a ratificat-o, adică despre “Biserica” pe care ecumenismul doreşte să o realizeze prin intermediul “contactului viu între biserici”?

Contrar părerii apărătorilor sinodului din Creta, art. 19 al Documentului 6 ratifică toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto, care are o eclesiologie eretică. Dovada cea mai grăitoare a acestui fapt este forma presinodală a documentului, în care se spunea: “Ele (Bisericile Ortodoxe membre ale CMB n. tr.) au convingerea profundă că premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto (1950)…”1 (s.n.), adică “premisele” la plural, în timp mai jos era citată doar premisa III.2. Premisa IV.2 a fost adăugată în timpul sinodului. De ce ar fi fost folosit pluralul, dacă sinodul ratifica doar premisa citată în text, aşa cum afirmă apărătorii sinodului din Creta? Este evident că în text este vorba despre toate premisele eclesiologice ale Declaraţiei de la Toronto.

În aceste condiţii, aprobând toate premisele acelui document ecumenist, Biserica Ortodoxă a fost de acord cu eclesiologia eretică a acestuia, despre care “are convingerea profundă că sunt de o importanţă capitală pentru prezenţa Bisericii Ortodoxe în CMB”. Prin urmare, sinodul din Creta a fost de acord cu faptul că “apartenenţa la Biserica lui Hristos este mai cuprinzătoare decât apartenenţa la propriul trunchi eclesial” (premisa IV.3), că “toate Bisericile creştine, inclusiv Biserica Romei, afirmă că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la propria Biserică” (ibidem) cu alte cuvinte sinodul este de acord că Biserica lui Hristos nu este Biserica Ortodoxă, ci o “Biserică” în care Biserica Ortodoxă este inclusă ca parte a aceleia, ceea ce este erezie. Mai mult, în acceaşi premisă se afirmă că membrele CMB, deci şi Biserica Ortodoxă, “recunosc că există membri ai Bisericii extra muros (în afara zidurilor Bisericii), că aceia aparţin aliquo modo (în mod egal) Bisericii, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii)”. Toate aceste afirmaţii sunt eretice, iar sinodul din Creta le ratifică şi şi le însuşeşte şi le impune în cugetarea ortodoxă. În aceste condiţii, ne întrebăm cum se mai poate spune că “Sfântul şi Marele Sinod a mărturisit că Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Sobornicească”, cum ia act în mod eronat comunicatul Sfântului Sinod al BOR, când de fapt acea “mărturisire” a fost făcută doar pentru liniştirea spiritelor ortodoxe, în timp ce prin acceptarea premiselor Declaraţiei de la Toronto s-a acceptat tocmai contrariul?

Acceptând premisele Declaraţiei, sinodul este de acord că în alte “biserici” există “elemente ale Bisericii adevărate”, care, evident, nu este Biserica Ortodoxă, ci “Biserica nevăzută” a eclesiologiei protestante. Această idee este eretică, deoarece în afara Bisericii lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă, nu există decât grupări eretice şi schismatice.

Acceptarea “denumirii istorice de biserici şi confesiuni eterodoxe” este în consens cu spiritul Declaraţiei de la Toronto, în care membrele CMB se recunosc ca având diferite niveluri de bisericitate, idee cu totul străină cugetării ortodoxe. Afirmaţiilor de genul “şi părintele Stăniloaie le numeşte biserici în scrierile sale” sau “termenul este folosit ca terminus technicus” sunt infirmate de Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Cateheza XVIII, în care spune: “Cuvântul «biserică» are multe sensuri… Cineva ar putea afirma că, propriu vorbind şi adevărat, şi adunarea celor răi, a ereticilor… este tot biserică; împotriva acestei afirmaţii Simbolul credinţei te-a întărit şi ţi-a predat acest articol de credinţă: Într-una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică, ca să fugi de adunările lor spurcate şi să rămâi pururea în sfânta, sobornicească Biserică în care ai fost renăscut. Când te duci într-un oraş, nu întreba numai: «Unde este casa Domnului?», pentru că şi celelalte erezii ale necredincioşilor îndrăznesc să numească vizuinele lor case ale Domnului, nici nu întreba numai: «Unde este biserica?», ci: «Unde este biserica cea sobornicească?»”2 (s.n.). Din acest text vedem că termenul “biserică” nu poate fi folosit pentru a numi ereziile, chiar şi atunci când îl folosim “propriu vorbind şi adevărat”, adică în sensul său literal (din limba greacă) de “adunare” sau, în limbajul unor membri ai Sinodului Bisericii Greciei, ca terminus technicus. Faptul că trebuie să întrebăm de “biserica sobornicească” (ortodoxă) înseamnă că termenul nu poate fi folosit nici măcar din eroare pentru erezii, pentru a nu induce în eroare pe cei nefamiliarizaţi cu doctrina creştină.

Ratificarea Constituţiei CMB statuează principiul minimalismului dogmatic în relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ereticii şi schismaticii, ceea ce este inadmisibil. Spre deosebire de citarea pe care o oferă sinodul din documentul CMB, în Constituţia CMB nu se spune că pot fi membri ai CMB cei ce mărturisesc Sfânta Treime “în conformitate cu Simbolul Niceo-Constantinopolitan”, ceea ce înseamnă că pot fi membri ai CMB şi parteneri de dialog teologic ai Bisericii Ortodoxe toţi cei ce au o concepţie oarecare despre Sfânta Treime, asta în condiţiile în care diferenţele de viziune despre Sfânta Treime au provocat ruperea Răsăritului de Apus şi căderea din ortodoxie a papistăşismului şi, în consecinţă, condamnarea sa la două sinoade ecumenice, cel organizat în 869-870 de către patriarhul Fotie şi cel din 1341, organizat de Sfântul Grigore Palama. După acest principiu al minimalismului dogmatic, până şi demonii din ţinutul gherghesenilor (Mt. 8,29; Mc. 5,7; Lc. 8, 28) ar putea fi membri ai CMB. Minimalismul dogmatic este principiul care stă la baza întregii construcţii ecumeniste, care vizează o unitate exterioară a lumii creştine, fără a pune accent pe adevărul de credinţă, viziune care este eretică.

Art. 22 vorbeşte despre “condamnarea oricărei tentative de dezbinare a unităţii Bisericii din partea unor persoane individuale sau a unor grupuri, sub pretextul păstrării unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”. Această prevedere pare a fi făcută special pentru a pedepsi pe cei ce se opun, din interiorul Bisericii, ecumenismului. În plus, ea exclude de la procesul receptării hotărârilor sinodului pliroma Bisericii, singura în măsură să spună dacă un sinod este sau nu este ortodox, prin faptul că cei ce s-ar opune deciziilor acestui sinod sunt catalogaţi apriori ca duşmani ai unităţii Bisericii şi schismatici.

În documentul referitor la relaţia Bisericii Ortodoxe cu restul lumii se face elogiul ecologiei, care este o armă ideologică a New-Age-ului. Documentul prezintă Sfânta Biserică Ortodoxă ca pe o instituţie omenească oarecare, angajată în procesul de realizare a paradisului terestru globalist.

Documentul legat de „Sfânta Taină a Căsătoriei şi impedimentele la aceasta”, prevederea de la II.5.ii deschide calea acceptării prin iconomie a căsătoriei mixte, între ortodocşi şi heterodocşi, şi, prin urmare, legiferează ecumenismul la nivelul familiei. Patriarhia Georgiei a considerat această prevedere o încălcare directă a canonului 72 a Sinodului Quinisext, enumerându-o între motivele principale ale neparticipării sale la sinodul din Creta. Lăsarea la latitudinea Bisericilor locale a aplicării iconomiei referitoare la căsătoriile mixte afectează unitatea de practică canonică a Bisericilor Ortodoxe în această problemă, creând premisele unor grave dezordini cauzate de această decizie controversată. În plus, prevederea potrivit căreia pentru Biserică impedimentele la căsătorie ale legii civile sunt la fel de importante ca şi cele ale Bisericii deschide calea (auto)obligării Bisericii de a oficia “căsătorii” homosexuale sau măcar de a le accepta existenţa unor astfel de “căsătorii” la nivel civil.

Documentul referitor la importanţa postului lasă la latitudinea Bisericilor locale aplicarea iconomiei referitoare la ţinerea postului (art. 7-8), ceea ce afectează practica unitară a Bisericii în acest domeniu şi relativizează importanţa şi severitatea sfintelor posturi.

Pentru toate aceste motive şi pentru multe altele, pe care teologi de specialitate, le pot reliefa mai cu precizie, considerăm sinodul din Creta o adunare eretică, iar acceptarea sa părtăşie la erezie. Din această cauză, am decis să ne îngrădim de erezie prin nepomenire şi respectiv neparticipare la slujbele unde sunt pomeniţi ierarhii care s-au făcut părtaşi deciziilor sinodului din Creta.

Tâlcuirea canonului 31 Apostolic de către cei mai mari canonişti ai lumii ortodoxe spune: “Iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală sau eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”3. Iar ultimele două teze ale canonului 15 I-II prevăd: “Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi împărţiri”4. Unii afirmă sus şi tare că a opri pomenirea Ierarhului la Sfânta Liturghie pe motiv de erezie (că predică erezia în public sau e în comuniune cu erezia) ar fi schismă. Dar aceşti oameni se pare că nu au noţiunea de ce înseamnă schisma, pe care după cum spune Sfântul Vasile cel Mare „nici sângele muceniciei nu îl poate spăla”. Schisma înseamnă depărtare de Hristos şi de Biserica Lui, înseamnă lipsa Harului şi a Mântuirii. Cine e în schismă nu mai are nici Har, nici Taine, nici Mântuire. Dar oare a opri pomenirea episcopului în caz că învaţă erezia e schismă? Canonul 15 de la Sinodul I-II Constantinopol din Pidalion ne spune că cei (Preotul) care opresc pomenirea pentru că episcopul e în erezie, atunci acei preoţi nu numai că nu se fac vinovaţi de schismă, ci şi de mare cinste sunt învredniciţi, ca unii care au ferit Biserica de schismă, tocmai prin oprirea pomenirii şi îngrădirea de Episcopul ce învaţă erezia.

Iată că prin oprirea pomenirii, Preotul şi credincioşii se îngrădesc de erezia propagată prin episcopul respectiv, la fel şi Episcopul se îngrădeşte de mitropolit, mitropolitul de sinod, sinodul de patriarh, Biserica Autocefală de altă Biserică Autocefală, etc.

Dacă cei care au întrerupt pomenirea episcopului pe motiv de erezie şi numai pe acest motiv ar fi schismatici (rupţi de Biserică) ar însemna că Sfântul Maxim Mărturisitorul a murit schismatic, Sfântul Teodor Studitul a murit schismatic, Sfântul Marcu al Efesului a murit schismatic, etc. Să nu fie!

Pleiada de sfinţi ai Bisericii s-au îngrădit pe ei înşişi de erezie prin întreruperea pomenirii canonice a Episcopului locului.

Toţi Sfinţii după ce au întrerupt pomenirea episcopului (numit de canoane pseudo-episcop, sau minciuno-episcop – din moment ce nu înfierează erezia) au continuat să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi toate Tainele Bisericii, rămânând în deplină comuniune cu Biserica Ortodoxă, dar îngrădindu-se de numitul Episcop de care aparţinea. În momentul în care un episcop se leapădă public de erezie şi mărturiseşte ortodox, se reia şi pomenirea lui de către preoţi.

Din momentul încetării pomenirii, nicio caterisire nu îi atinge pe cei ce au întrerupt pomenirea, pentru că Episcopul care se află în erezie nu are puterea de a caterisi pe nimeni. Sfântul Ignatie Teoforul spune că nu poate exista Biserică fără episcop şi fără preoţi, iar episcopul este ca o chitară, iar preoţii sunt corzile chitării. Dar tot Sfântul Ignatie Teoforul spune că, în cazul în care Episcopul este în erezie, trebuie să te desparţi de el, ca de un lup în blană de oaie, iar Sfântul Ioan Hrisostom spune că trebuie să fugim de ei şi să ne delimităm de ei.

Iată că sintagma „Biserică fără Episcop nu există” e valabilă numai în vreme de pace pentru Biserică, dar dacă un Sinod devine tâlhăresc, atunci se schimba situaţia, nu mai suntem datori a asculta de Episcopul ce are părtăşie cu Sinodul Tâlhăresc, iar preotul în deplinătatea Preoţiei harice ce o are de la Hristos, nu de la Episcop, care este doar organul prin care se dă Harul Preoţiei, slujeşte în continuare până ce se adună un Sinod al Ortodocşilor care va anatematiza pe acei episcopi eretici şi sinoadele lor.

Am expus pe scurt învăţătura ortodoxă despre îngrădirea de erezie. Aşa a procedat şi Sfântul Munte Athos pe timpul Patriarhului de tristă amintire Athenagoras, dar şi Mitropoliţi din Biserica Greacă şi Sfântul Paisie Aghioritul ce au oprit pomenirea Patriarhului Athenagoras în istoria recentă, între anii 1970-1973.

Despre Mănăstirile din Sfântul Munte avem mărturia unui preot grec, Matei Vulcănescu, care mărturiseşte că sunt mulţi Ieromonahi care nu mai pomenesc demult la Chilii si Mănăstiri athonite pe Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului. Ucenicul Cuviosului Efrem Katunakiotul ne-a confirmat că la el la chilie niciodată nu a fost pomenit numele Patriarhului Bartolomeu. Nici Mitropolitul Augustin de Florina în ultimii 30-40 de ani nu a pomenit pe niciunul dintre Patriarhii ecumenişti ai Constantinopolului. Numai cei răuvoitori şi ignoranţi îi vor numi schismatici pe cei care se îngrădesc de eretici şi erezie…

Ascultarea este până la erezie, iar ruperea comuniunii nu este faţă de Biserică, ci, faţă de Episcopul, Preotul sau Patriarhul care învaţă erezia, conform Sfinţilor Părinţi şi Canonelor amintite mai sus.

Unii au impresia greşită că dacă nu mai pomenesc Episcopul, s-au rupt de Biserică. Biserica este Hristo-centrică, nu Episcopo-centrică. Dacă Episcopul învaţă ortodox, atunci el păstrează Ierarhia şi Succesiunea Apostolică, dacă însă nu învaţă ortodox, nu mai are niciun rol, numit fiind minciuno-episcop (Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol). Sfântul Ierarh Marcu Evghenicul a murit în afara comuniunii cu Patriarhia Constantinopolului, rupându-se de ea şi a cerut ca la înmormântarea lui să nu vină vreun Episcop sau vreun cleric care semnase unirea cu papistaşii.

Mulţi sfinţi mari (Sfântul Teodor Studitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin, etc.) au întrerupt comuniunea cu episcopii eretici, iar după mintea unor „teologi” ar însemna că aceşti sfinţi nu sunt sfinţi, ci „schismatici” şi „rupţi de Biserică”. Nu este vorba de „revoltă” sau de „repulsie” faţă de un om sau Patriarh, ci e vorba de îngrădire faţă de erezia promovată de acel om sau Patriarh.

Întreruperea pomenirii este pedagogică, este o delimitare faţă de idei şi mustrare faţă de persoană (grup de persoane). Întreruperea pomenirii nu este acelaşi lucru cu anatema, ci este un mod de a atrage atenţia unui frate ortodox ce a alunecat pe căi greşite (înşelări şi erezii) şi de delimitare faţă de ce nu este ortodox în ideile sale sau faptele sale. Din acest motiv, considerăm că este o datorie de conştiinţă să ne îngrădim şi noi de erezie alături de preoţii nepomenitori, de unii duhovnici cu viaţă sporită şi de mulţi vieţuitori din schituri şi mănăstiri, rămânând astfel în Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, nefăcând niciun pas în afara acesteia, nesusţinând niciun fel de schismă în Biserică, nemanifestând niciun fel de atitudine necuviincioasă faţă de conducerea acesteia. Pentru manifestarea acestei atitudini, permise de canoanele Sfintei Biserici, considerăm că nu se cuvine să fim supuşi niciunei cercetări disciplinare sau represiuni.

Nu a existat şi nici nu va exista nici cea mai mică intenţie de a ne separa de Biserica Ortodoxă, în care ne-am născut duhovniceşte şi continuăm să viem, pe care am moştenit-o din moşi-strămoşi neschimbată de două mii de ani şi o mărturisim ca singura adevărată Biserică a lui Hristos. Cei 25 de arhierei români prezenţi la sinodul din Creta au creat un precedent unic în viaţa Bisericii, prin care au introdus o autoritate şi un reper normativ pe linie de Credinţă, semnând documente în numele întregii BOR şi erijându-se în reprezentanţi ai întregii plirome ortodoxe româneşti. Considerăm că acest nou tip de autoritate, care doreşte să se impună ca normă de Credinţă, este o abatere de la practica de milenii a Bisericii, instituind o formă de conducere unilaterală, ruptă şi de comuniunea existentă în Biserică, şi de elementul sobornicesc al acestei comuniuni. Lipsa noastră de reprezentare ortodoxă în sinod ne justifică să nu acceptăm aceste documente, elaborate şi semnate împotriva conştiinţei noastre ortodoxe. Pentru ce s-a semnat la sinod trebuie să răspundă cei implicaţi. Suntem de acord cu faptul că, prin participarea şi semnarea documentelor sinodului din Creta, dar şi prin ratificarea acestuia, în cadrul sesiunii din 29 octombrie 2016 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ierarhii români s-au făcut părtaşi la erezia eclesiologică ecumenistă, adoptată de acest sinod.

Ne exprimăm cu indignare regretul că preotul nostru paroh a ajuns să fie etichetat în fel şi chip, deşi noi cunoaştem foarte bine, după 16 ani de slujire, “păstorul care-l doare inima de oi”, apoi că am ajuns zilele în care la slujbele noastre din biserica satului să fim înregistraţi şi ascultaţi regulat de tot felul de spioni trimişi “de sus” şi că ne este ameninţată libertatea de exprimare religioasă aşa cum ne-a rânduit-o Dumnezeu prin cel pe care ni l-a trimis preot şi cum este stipulată prin Constituţie. Nu dorim a nuanţa şi celelalte calificative la adresa noastră preferate de unii preoţi sau stareţi din zonă care deja produc prejudicii grave de imagine faţă de noi şi comunitatea noastră prin ucenicii acestora. De aceea, ne manifestăm dorinţa de a ni se respecta dreptul canonic şi cetăţenesc de a ne ruga în linişte în biserica Schitului Orăşeni, fără a fi supuşi presiunilor pentru faptul că nu este pomenit ierarhul locului şi respingem ca nefondate acuzaţiile că, prin nepomenirea episcopului pentru motiv de părtăşie la erezie şi participarea la slujbele unde episcopul părtaş la erezie nu este pomenit, preotul paroh cu familia sa şi credincioşii din Schit Orăşeni, precum şi alţii care au făcut acest lucru în alte locuri din ţară, ar fi devenit schismatici şi ar fi ieşit din Biserică. “Cine se află în apostazie şi în schismă?” îi întrebăm pe cei ce se manifestă ca proecumenişti şi adepţi ai acestui sinod ? O studiere profundă şi în frica de Dumnezeu măcar a Sfinţilor Părinţi şi a Marilor Duhovnici şi teologi ai secolului XX le va demonstra că sunt în totală contradicţie cu aceştia cu privire la aceste grave probleme. Ne referim în mod deosebit la: Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Hozevitul, Sfântul Nectarie al Eghinei, Sfântul Ierarh Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Sfântul Luca al Crimeii, Mitropolitul Averchie Tausev, Cuviosul Filothei Zervakos, Părinţii Arsenie Papacioc şi Iustin Pârvu. Cum se poate face abstracţie în mod atât de ostentativ, la nivelul B.O.R., al teologiei româneşti şi implicit al pregătirilor şi deciziilor sinodului din Creta, de poziţia şi Teologia acestor mari trăitori şi Mărturisitori ai Ortodoxiei contemporane în gravele probleme cu care se confruntă Biserica şi lumea actuală?

Există unele voci care susţin că aceste luări de poziţie au menirea să înlăture Mitropolitul. La ce folosesc aceste dezinformări într-o dezbatere care se doreşte pentru Adevărul de Credinţă? Poporul credincios simte, prin Harul Credinţei curate pe care o trăieşte, unde este Adevărul. Grav este când păstorii îi hrănesc cu un adevăr viciat, sau cu jumătăţi de adevăr şi mai grav apoi, când ne ameninţă preotul satului şi fac dovada unei campanii bine instrumentate de calomniere a celor ce îndrăznesc să creadă altfel decât le este impus să o facă. De aceea, lipsa condamnării la acest sinod şi după întoarcerea celor ce au participat la el a oricăror forme de erezii şi schisme, precum şi a tuturor ideologiilor distructive, fără precedent în întreaga omenire, conduce la concluzia că toate documentele au fost pregătite şi hotărâte în mod premeditat şi semnate intenţionat, cu bună ştiinţă, fapt dovedit şi de toate celelalte nereguli şi presiuni semnalate de ierarhii care nu au semnat şi de celelalte Biserici care nu au participat. Lipsa condamnării presupune asumare, părtăşie şi consimţire la care nu putem adera prin participanţii la sinod. Cu ce nu conteşti eşti de acord. Tocmai de aceea şi în acest context noi am întrerupt pomenirea ierarhului şi nu recunoaştem acest pseudosinod, pentru a nu ne face părtaşi acestor grave compromisuri. Prin urmare, până în momentul în care Mitropolitul nostru se va dezice de hotărârile sinodului din Creta, îşi va retrage semnătura de pe acele hotărâri şi va milita pentru invalidarea acestora în cadrul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ne vom ruga la Sfânta Liturghie şi în ecteniile celorlalte slujbe bisericeşti în care sunt pomeniţi întâistătătorii Bisericii, prin glasul părintelui nostru, cu expresia “pe toţi arhiereii ortodocşi, care drept învaţă cuvântul adevărului”. Prin aceasta este pomenit implicit şi arhiereul locului, în măsura în care este ortodox şi drept învaţă cuvântul adevărului. Pomenirea la sfântul altar a ierarhului se va relua în momentul în care se va dezice de deciziile sinodului şi-şi va retrage semnătura de pe documentele sinodale.

Demersul de nepomenire a ierarhului nu reprezintă o dovadă de neascultare şi neorânduială în Biserică, menită să producă tulburare, ci dorinţa noastră de a rămâne în frica lui Dumnezeu. Măsura vizează îngrădirea împotriva ereziei sau a părtăşiei cu erezia, nicidecum separarea de Sfânta Biserică Ortodoxă, ai cărei fii credincioşi continuăm să fim, potrivit prevederilor canonului 31 Apostolic şi canonului 15 de la Sinodul I-II Constantinopol, care atenţionează că cei ce, prin nepomenirea ierarhului, se îngrădesc de erezie sau de părtăşie cu erezia nu se vor supune certării sau caterisirii, deoarece “nu cu schismă au rupt unitatea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” (ultima teză a canonului 15, I-II Constantinopol).

Dumnezeu să ne ajute şi să ne ferească de orice formă de rătăcire şi de părtăşia cu erezia! Amândouă produc căderea din har şi din duhul curat ortodox. Sfântul Ierarh Luca al Crimeii spunea prin anii ’50 căci dacă ecumenismul va fi recunoscut oficial în Biserica Ortodoxă, atunci vom asista la instaurarea totalitarismului spiritual în sânul acesteia. Şi dacă înţelepciunea poporului care zice că între fals şi original, timpul face diferenţa, s-a probat cu prisosinţă, atunci şi demersul nostru are şi va avea acelaşi ecou, dacă a fost de la oameni şi nu de la Dumnezeu. Noi, dacă vrem mântuirea, nu ne ridicăm împotriva ierarhilor sau a Mitropolitului, ci vrem să rămânem în Adevăr şi în lupta cea bună alături de toţi Sfinţii din decursul veacurilor şi vrem să-i spunem Înaltului nostru cu smerenie şi cu dragoste că aceasta este calea de urmat şi că nu avem nimic cu el personal. Dacă se va alătura Sfinţilor şi la ceea ce-i cerem noi în lumina Sfinţilor, va fi mare bucurie pentru nenumărate suflete, iar dacă nu, trebuie să-i spunem cu demnitate şi smerenie că “noi trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” ( Faptele Apostolilor 5, 29) şi că noi nu dorim să ne facem eretici, nici să ne dăm bisericile ereticilor.

Data, Preot paroh, 20.12.2016 Pr.ic.stavr. Ioan Ungureanu Presbitera, Prof.înv.primar Violeta Ungureanu

http://basilica.ro/relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine

2 Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 335.
3 Pidalion, Editura Credinţa Strămăşească, 2007, p. 70
4 Ibidem, p. 362.

sursa

Părintele Ioan Ungureanu – Dojana 1

Părintele Ioan Ungureanu – Dojana 2

Semnaturi de Sustinere P Ioan Ungureanu

SFINȚII IADULUI

”DESCOPERIRE FĂCUTĂ DE ÎNGERUL DOMNULUI SFÂNTULUI MACARIE

partea a IV-a – cuprins.
Cuvânt foarte folositor
Sfântul Macarie mergând odată prin pustie, l-a ajuns din urmă Îngerul Domnului, zicând către bătrân: “Blagosloveşte, Părinte Sfinte”.

Iar bătrânul gândind că e un călugăr din pustie, întorcându-se către dânsul, a zis: “Dumnezeu să te ierte, fiule”. Călătorind puţină distanţă, se uita la faţa şi la chipul monahului cu mirare. “Te văd, fiule, şi mă mir cum de eşti la faţă şi la chip aşa împodobit; căci în lume n-am văzut această frumuseţe la oameni şi gândesc că nu eşti om şi de aceea te jur în numele Dumnezeului Cerului să-mi spui adevărul”. Atunci Îngerul a făcut închinăciune monahului şi a zis: “Blagosloveşte părinte. După cum mă vezi nu sunt om, ci Înger şi am venit să te învăţ tainele pe care nu le şti şi doreşti să le înveţi. Deci întreabă-mă ce voeşti şi eu îţi voi răspunde”. Atunci, bătrânul a făcut metanie îngerului zicând: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că mi-ai trimis conducător ca să mă înveţe acelea pe care nu le ştiu, căci doresc să învăţ tainele cele neştiute şi negrăite”. Aunci, răspunzând Îngerul, a zis: “Deci întreabă-mă, Sfinte Părinte”. “Spune-mi, Sfinte Îngere, dacă se cunosc între dânşii oamenii cei adormiţi care au trecut din această viaţă în lumea veşniciei”. “Ascultă, Sfinte Părinte, după cum în această lume oamenii dorm până dimineaţa şi se scoală şi pe cei de ieri îi cunosc şi se felicitează şi vorbesc şi stând de multe ori împreună se bucură şi întreabă unul de altul, tot aşa este şi în lumea cealaltă, se cunosc şi se bucură împreună şi vorbesc unul cu altul, după cum se află cineva în piaţă şi acolo vede boieri şi săraci şi întreabă cine este acesta şi cine este acela, şi aşa învaţă acelea de care n-a ştiut niciodată. Într-acest chip se face şi acolo pentru cei drepţi, iar cei păcătoşi şi de asta se lipsesc”.

Atunci zice bătrânul: “Te rog spune-mi şi acestea, după despărţirea sufletului de trup ce se face, şi de ce se face pomenirea morţilor?”. Şi răspunzând Îngerul, zice: “Ascultă, Sfinte Părinte, după despărţirea sufletului de trup, îl iau Sfinţii Îngeri după trei zile, şi se suie la cer ca să se închine Domnului Nostru Iisus Hristos. De la pământ până la cer se află o scară şi la fiecare treaptă, este o ceată de diavoli la care le zice vameşi, şi-l întâmpină pe acel suflet duhurile cele necurate, şi aduc o carte scrisă de dânşii Îngerilor, acestea zicând: În cutare zi la atâtea ale lunii cutare, a făcut acest suflet aceasta, a furat, a curvit, a preacurvit, a făcut malahie, a spus minciuni, a sfătuit pe cineva de lucru rău, şi orice alt rău a făcut, toate le arată Îngerilor.

Atunci arată şi Îngerii orice bine a făcut acel suflet, milostenii, rugăciuni, a plătit liturghii, post, şi orice altă faptă bună a făcut. Şi le pun în cumpănă (cântar) Îngerii şi diavolii şi dacă atârnă ceva mai mult faptele cele bune îl iau Îngerii îndată şi se suie la altă treaptă, iar diavolii scrâşnesc din dinţi ca nişte câini sălbatici şi se silesc să răpească necăjitul suflet din mâinile Îngerilor, iar sufletul fiind cuprins de frică şi cutremur caută cum să se ascundă în sânul Îngerilor şi se face mare întrebare şi mare tulburare până când îl scapă din mâinile acelor diavoli. Şi iarăşi se suie la altă treaptă şi acolo găsesc altă vamă mai puternică şi mai sălbatică. Şi aici se face iarăşi multă cercetare şi tulburare mare şi nepovestită, cine să ia acel suflet necăjit. Şi strigă diavolii, mustrând acel suflet, făcându-i mare frică, şi zicând: unde te duci? Nu eşti tu acela care ai curvit şi ai spurcat sfântul Botez, nu eşti tu acela care ai spurcat chipul cel Îngeresc? Acum unde vrei să te duci? Întoarce-te înapoi, întoarce-te în cele de dedesupt, întoarce-te în iadul cel întunecos, întoarce-te în focul cel mai dinafară, întoarce-te la viermele cel neadormit. Şi dacă acel suflet este osândit, îl întorc viclenii diavoli întru cele mai de jos ale pământului, în loc întunecos şi cu multe chinuri, şi vai acelui suflet, şi vai de ceasul în care s-a născut acel om. Şi cine poate povesti, Sfinte Părinte, nevoia aceea care o au sufletele cele osândite ale locului acela. Iar dacă se găseşte sufletul curat şi fără de păcat, se suie la cer cu atâta bucurie şi îl întâmpină Îngerii cu lumini şi tămâieri şi îl sărută şi îl duc la Stăpânescul tron şi se închină Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos. Şi atunci vede cetele Sf. Apostoli, ale Sf. Mucenici, a Sf. Părinţi, cele nouă cete ale Sf. Îngeri, luminaţia cea negrăită, şi aude melodia cea Îngerească şi frumuseţea cea negrăită şi nepovestită.

Despre pomenirile morţilor ascultă, Sfinte Părinte: până la trei zile nu se suie sufletul spre închinare, iar cele trei zile se fac ca un dar trimis Domnului pentru acel suflet. Şi după ce se închină îl întorc Sf. Îngeri pe pământ şi îi arată locurile pe unde a petrecut această viaţă. Şi îi aduc aminte de faptele lui cele rele şi de cele bune: aici ai furat, acolo ai curvit, aici ai clevetit, acolo ai făcut malahie, aici ai făcut omor, acolo ai jurat strâmb, aici ai făcut nedreptate, acolo ai înjurat, aici ai dat cu dobândă, acolo te-ai îmbătat, aici te-ai sfădit, acolo ai smintit. Pe urmă îi arată cele bune: aici ai făcut milostenie, acolo ai postit, aici te-ai pocăit, acolo ai făcut liturghii, aici paraclis, acolo priveghere, aici rugăciuni, acolo ai făcut metanii, aici stare de toată noaptea, acolo înfrânare. Şi aşa îi arată până la a noua zi. Şi în ziua aceea se suie iarăşi la închinare ca a treia zi. Iar pomenirile se trimit ca o aducere aminte, ca un dar pentru suflet Domnului ca să-l primească cu ochi milostivi. Şi pe toate astea scrie: “ai ceva de folos”, pentru că mult folosesc sufletului milosteniile şi liturghiile şi pomenirile (parastase), căci acestea pot scăpa sufletul de la munci.

După a doua închinare, iar îl aduc Îngerii în lume arătându-i Raiul, Grădina cu măslini, sânul lui Avraam, corturile şi odihna drepţilor. Şi când vede bucuria aceea nespusă, se mângâie, se bucură şi se roagă Îngerilor ca să-l aşeze şi pe el cu drepţii. Pe urmă îi arată şi muncile celor păcătoşi şi zicând: acesta este răul cel de foc, acesta e viermele cel neadormit, acesta este întunericul cel mai din afară şi acesta cel mai dinăuntru, aceasta este scrâşnirea dinţilor, şi, după cum urmează, toate muncile păcătoşilor. Nu este, sfinte Părinte, mai chinuitoare muncă şi mai înfricoşată ca a curvarului şi a hoţului, şi mai cu seamă a monahului şi călugăriţei celor preacurvari, a preotului şi a preotesei curvari.

După ce i-a arătat şi a văzut acestea toate îl aduc iarăşi la închinare la 40 de zile, şi de aceea se fac pomenirile morţilor, pentru că la 40 de zile se ia hotărâre de a merge sufletul unde voieşte Dumnezeu, după lucrurile şi faptele care le-a făcut în lumea asta. Şi îl aşează până la învierea morţilor, ca să învieze cu trupul şi să dobândească după lucrurile lui”.

Atunci suspinând bătrânul şi plângând cu amar, zice: “Vai de ziua în care s-a născut omul acela”. Îi zice Îngerul: “Aşa, cinstite Părinte, pentru cel păcătos, iar pentru cel drept fericită e ziua în care s-a născut”. Atunci zice bătrânul: “Te rog spune-mi dacă păcătoşii au vreo mângâiere sau un sfârşit muncile lor?” Şi răspunzând, Îngerul a zis: “Nu, Sfinte Părinte, nici împărăţia drepţilor nu are sfârşit, nici munca celor păcătoşi. Dacă ar lua cineva la o mie de ani un bob de nisip din mare în altă parte, ar avea nădejdea că s-ar termina vreodată. Dar munca păcătoşilor nu are niciodată sfârşit”. Zice bătrânul: ‘Te rog spune-mi şi aceasta. Care din sfinţi sunt mai milostivi către om, ca să se roage necăjitul om către dânşii?”. Şi răspunzând, Îngerul zice: “Toţi sfinţii sunt milostivi către oameni şi făcători de bine. Dar voi oamenii sunteţi nerecunoscători şi nemulţumitori; îi faceţi de se mânie pe voi. Că şi Sfinţii Îngeri au mare compătimire către oameni, că pentru mântuirea oamenilor, au văzut şi ei cele prea minunate ale lui Dumnezeu. Dar mai cu seamă Doamna noastră şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu are milă mai mult de neamul omenesc. Sfinte Părinte, neamul omenesc trebuie necontenit să aibă numele ei în gura lor, dar diavolul i-a înşelat şi ei nemulţumitori şi nevrednici s-au făcut. Numai pentru rugăciunile şi mijlocirea ei se află lumea până astăzi. Au dispreţuit oamenii pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Şi i-a dispreţuit şi Dumnezeu cu sfinţii pe ei”.

Iarăşi zice bătrânul: “Spune-mi, Sfinte Îngere, care păcat este mai mare decât toate păcatele?”. Şi răspunzând Îngerul zice: “Orice păcat, cinstite Părinte, desparte pe om de Dumnezeu, dar pomenirea de rău şi hula (înjurăturile) sunt mai presus de toate păcatele, că şi singure pot să arunce pe om în iadul cel întunecos, în cele mai de dedesupt ale pământului şi mării”.

Şi iarăşi zice bătrânul: “Care păcat mai mult decât toate Îl urăşte Dumnezeu?”. Şi zice Îngerul: “Slava deşartă, că aceasta singură a pierdut toată lumea, că pentru slava deşartă Adam cel întâi zidit a fost izgonit din Rai. Din pricina ei cel mai mare al diavolilor şi-a găsit pierzarea. Din pricina ei Fariseul şi-a pierdut osteneala, căci când omul va cade în această patimă, greu se mai poate ridica”.

Atunci, zice bătrânul: “Care dintre oameni se osândesc mai mult ca alţii?”. Zice Îngerul: “Ţi-am spus că curvarul şi hulitorul de cele sfinte, dar îţi spun ţie şi aceasta, că dedesuptul tuturor muncilor se află muncă grea şi înfricoşată, care se cheamă afania (nevăzută). Acolo se muncesc preoţii cei curvari şi călugării şi călugăriţele care curvesc. Pentru că, cinstite Părinte, ceata Îngerilor care a căzut din Cer, are să se reînnoiască din preoţii cei buni şi din călugări şi la mare cinste vor fi. Iar călugării cei vicleni şi păcătoşi la mare necinste şi muncă se vor trimite, ca şi preoţii care calcă dumnezeieştile porunci. Şi cei cari se fac cu daruri şi acei care nu împlinesc slujba lor pentru grijile lumii acesteia.Că numai pentru o slujbă au să dea seamă înaintea lui Dumnezeu. Iar despre preoţii cei beţivi ce să spun şi ce să grăiesc? Vai de ei că înfricoşată muncă îi aşteaptă”.

Atunci zice bătrânul: “Te rog, spune-mi şi aceasta, cei cari defaimă sfânta Duminică au vreo odihnă acolo?”. Şi răspunzând, Îngerul zice: “Vai de ei, bătrânule, că înfricoşată muncă îi aşteaptă, căci cei care defaimă Sf. Duminică pe Domnul defaimă, şi Domnul îi va defăima pe ei, că ziua Duminicii Domnul este. Şi cine cinsteşte Duminica pe Domnul cinsteşte. Şi iarăşi cine cinsteşte ziua pomenirii Sfinţilor şi sărbătoreşte întru pomenirea Sfinţilor are mult ajutor de la dânşii, că au mare îndrăzneală către Dumnezeu, şi orice vor cere le va dărui Domnul. Dar oamenii au lepădat frica lui Dumnezeu de la dânşii şi nici pe Dumnezeu n-au prieten, nici pe careva dintre sfinţi. Ci s-au lipit numai de lucrurile lumii acesteia pierzătoare şi stricătoare şi va fi vai de ei. Cunoaşte, Bătrânule cinstite, că fiecare om, preot, monah sau mirean simplu care nu cinsteşte sfânta Duminică, faţa lui Dumnezeu nu o va vedea, nici nu va avea nădejde de mântuire. Acum, cinstite Bătrân, ce mai voieşti întreabă-mă, că e vremea să mă sui la ceruri ca să fiu înaintea Domnului meu”.

Atunci, suspinând Bătrânul şi amar plângând, a zis: “Vai de mine, iată robul cel bun al Domnului meu, Înger fiind fără de trup şi fără de păcat, se grăbeşte să slavoslovească pe Dumnezeu. Iar noi cei pământeşti şi păcătoşi nu ne grijim, ci defăimăm mântuirea noastră. Te rog, spune-mi ce rugăciune se potriveşte monahului?” Şi i-a zis lui: “dacă omul este cu ştiinţă de carte, să zică Psalmii lui David (Psaltirea) sau Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Această rugăciune e cea mai puternică şi cea mai uşoară de zis. Căci mulţi din cei cu ştiinţă de carte au părăsit pe toate şi numai această rugăciune zicând s-au mântuit. Căci această rugăciune pot s-o zică şi tinerii şi bătrânii, şi bărbaţii şi femeile, şi monahii şi monahiile, şi cei învăţaţi şi cei fără ştiinţă de carte, şi cei isteţi şi cei simpli. Cine vrea să se mântuiască, aceasta să zică şi ziua şi noaptea, şi în casă şi pe drum, şi stând şi mergând; de călătoreşte ori lucrează aceasta să zică cu dorinţă şi cu râvnă. E de-ajuns pentru toţi cei care voiesc să se mântuiască”.

Şi iarăşi zice bătrânul: “Pentru că ai venit să mă înveţi pe mine, păcătosul, mă rog spune-mi şi aceasta. Dacă se găseşte cineva om păcătos şi învaţă pe altul şi îl scapă din păcate şi-i arată calea cu fapte bune, are vreo plată?”. Îi zice lui Îngerul: “Oricine învaţă pe altul şi îl scoate din păcate şi-i arată lui calea cu fapte bune, s-a mântuit pe el însuşi şi sufletul aceluia l-a scos de la munci. Tot aşa e şi cel care învaţă pe cineva rău, nu numai acela se pierde dar şi sufletul lui îl dă în mâinile diavolului. Deci nu este mai mare păcat decât a îndemna pe cineva la lucru rău”.

Aceasta zicând Îngerul plecând capul către Bătrân, i-a zis: “Binecuvântează, Sfinte Părinte, şi mă iartă”. Atunci, căzând bătrânul în genunchi s-a închinat, zicând: “Mergi în pace, şi stând în faţa Sfintei Treimi, roagă-te pentru mine!” Şi depărtându-se Îngerul s-a suit la ceruri, iar Sf. Macarie mulţumind lui Dumnezeu s-a dus la chilia lui şi le-a povestit toate la un oarecare frate împreună vieţuitor în pustie, slăvind şi binecuvântând pe Dumnezeuîn vecii vecilor. Amin.”

Cea mai mare minune în zilele de azi este să rămâna ortodocșii dreptcredincioși chiar cu prețul vieții:

să refuze actele biometrice

să nu accepte ecumenismul

”Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Şi răspunzând unul din ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut. Şi răspunzând fraţii au zis: dar cei după noi, oare ce vor face? Şi a zis: vor să vină la jumătatea lucrului nostru. Şi au zis fraţii: dar cei după dânşii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rândului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decât noi şi decât părinţii noştri se vor afla.”

SFINȚII IADULUI

În istoria Bisericii sunt trei sfinti care au mutat muntii cu rugaciunea: Sfântul Ioachim, Patriarhul Ierusalimului, a mutat muntele Durda; Sfântul Marcu a mutat muntele Fracesc din Abisinia, pe timpul Sfântului Serapion si pe vremea Sfântului Platon, Patriarhul Alexandriei, un argintar a mutat muntele Adar, 600 de stadii pâna în apa Nilului. Avem Vietile Sfintilor si Istoria Bisericii care-i verificata de-atâtia mari istorici.

Prin secolele VI – VII arabii au darâmat multe împaratii în Africa si în Asia si au ajuns si în Europa. Dar când au ajuns ei în Egipt, pe la anul 604, toate tarile crestine care au fost – Pamfilia, Pontul, Galatia, Nicomidia, Cezareea Palestinei, Fenicia, Libanul, Siria, Frigia, Paflagonia, Mira Lichiei – le-au ocupat, patimind atunci milioane de crestini. Numai în Nicomidia în ziua de Craciun au ars 20.000 de mucenici, pe timpul lui Diocletian, ca i-a gasit în biserica în ziua Nasterii Domnului. Si atunci au înconjurat orasul si a dat foc bisericii celei mari si i-a ars pe toti.

Alta data împaratul Traian a ucis 10.000 de martiri în alta biserica, în Frigia, cu tot cu femei si copii, si iarasi în timpul împaratului Nero au murit 15.000 de martiri.

Prin secolul VII au ajuns arabii si în Egipt, tara crestina pe atunci. Astazi sunt numai cinci milioane de crestini monofiziti si vreo 20.000 de crestini ortodocsi în Patriarhia Alexandriei. Ceilalti toti sunt mahomedani. Acolo a fost focarul calugarilor: Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie, Sfântul Paisie cel Mare, Sfântul Sisoe, Sfântul Pamvo, Sfântul Teodor Studitul si atâtea mii de cuviosi. Numai Sfântul Antonie cel Mare avea, în pustiul Egiptului, peste 20.000 de ucenici prin secolul III.

Când au ajuns la Alexandria si au pus mâna pe cetate si pe Egipt, era patriarh Sfântul Platon. La dânsii asa era: ori te faci mahomedan, ori te trece prin sabie. Îti taiau capul daca nu te faceai mahomedan.

Ce s-a întâmplat? Erau în jurul Alexandriei orase de calugari. Era un oras, Oxirinius, lânga Cartagina, care avea mai multi calugari decât oameni casatoriti. Erau multe manastiri de calugari si de calugarite.

A venit veste la episcop si au început sa plânga preotii si poporul: „Au venit turcii, ne omoara pe toti, daca nu ne lepadam de Hristos!”

Ce s-a întâmplat? S-a dus episcopul la sultanul turcilor si sultanul i-a spus asa:

– Tu esti mai mare peste crestini?

– Eu sunt.

– Cum te cheama?

– Platon.

– Uite, eu sunt pasa cel mai mare, trimis de sultanul aici. Hristos al vostru spune minciuni!

Si a început sa huleasca pe Mântuitorul.

– Dar de ce?

– Uite, am o Evanghelie în mâna mea! Iata ce scrie aici: Daca veti avea credinta cât un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca în mare, si daca veti crede, va fi cum ziceti. Deci, daca voi sunteti crestini si arhierei si preoti si calugari si calugarite atâtea mii, aveti opt zile ca muntele acesta, Adar, sa-l mutati din loc. (Caci era acolo un munte mare si avea câteva sate si de crestini si de mahomedani). Daca nu-l mutati cu rugaciunea în opt zile, nu va ramânea nici un crestin netaiat si averile voastre toate le luam noi. Sa vad eu, exista asa putere si adevar în Evanghelia voastra sau Hristos a spus minciuni!

Ca El n-a fost Dumnezeu, a fost un prooroc, asa spun mahomedanii.

Patriarhul a zis:

– Domnule pasa – pasa înseamna general la turci -, lucrul acesta care îl spui dumneata este peste putinta noastra, dar Mântuitorul poate va face mila cu noi, iar daca nu, vom muri toti ca martiri.

Caci altfel trebuia sa le taie capetele si sa le ia si averile.

– Eu nu stiu – a zis sultanul -, daca nu mutati muntele în opt zile, nu ramâne nici un crestin si nici un calugar si nici un preot în toata lumea asta. Sa va arat eu voua sa mai spuneti minciuni, ca voi ziceti ca puteti sa mutati muntii cu rugaciunea, ca asa spune minciuni si Hristos al vostru.

Patriarhul a venit scârbit în Alexandria, a adunat episcopii, sinodul, preotii, staretii si staretele manastirilor, toti crestinii cei buni, si le-a zis:

– Iata, fratilor, mai avem de trait opt zile si daca nu vom muta muntele Adar cu rugaciunea, nu va ramâne nimeni viu. Turcii au spus ca ne omoara pe toti, ca Sfânta Evanghelie spune minciuni si ca nu se poate sa se mute muntii cu rugaciunea. Ca daca n-a mutat Mahomed muntii, apoi nici Hristos nu poate, ca au spus ca Mahomed al lor a fost mai mare ca Hristos.

– Atunci ce-i de facut, preasfintite?

Patriarhul Platon a spus:

– Noi, iubitii mei frati, nu ispitim pe Dumnezeu, ca n-avem noi credinta sa mutam muntii. Hai sa punem rugaciuni! Întâi si-ntâi punem trei zile de post. Sa posteasca toata cetatea cu tot cu animale, cum a fost în Ninive. Copiii sa nu suga la mamele lor, chiar de-or muri. Toata lumea sa vina la biserica si sa se spovedeasca. Ne pregatim de moarte. Toti sa treaca pe la duhovnici sa se marturiseasca si ne împartasim tot poporul cu Sfintele Taine, si care este oprit si care nu-i oprit, pentru ca suntem în fata mortii. Si chiar de vom muri, sa murim spovediti si împartasiti cu Sfintele Taine si mai mult, ce va voi Domnul cu noi.

Si a placut la toti cuvântul acesta, si au plecat toti acasa. Iar preotii au adunat oamenii în biserici si le-au zis:

– Oameni buni, iata turcii ne-au înconjurat! A venit califul Omar si pasa si sultanul si acum ne-au dat opt zile de viata. Daca vom muta muntele Adar cu rugaciunea, vom trai; iar daca nu, nu ramâne unul viu si averile noastre le vor lua ei.

Tot poporul când a auzit a început a plânge.

– Iata ce este. A rânduit patriarhul post; nimeni nu gusta apa si mâncare trei zile si trei nopti, macar de ar muri de foame. Cine va mânca, nu mai este crestin. Facem si noi ca si poporul din cetatea Ninive, când a spus Proorocul Iona ca mai au trei zile si vor muri. Poate va face Dumnezeu mila cu noi, sa faca vreun semn cu muntele.

Si au postit crestinii si preotii si calugarii si maicile si toata lumea si pustnicii din pustie, ca era mare pustia sketica si avea multi sihastri si oameni sfinti. Si s-au rugat lui Dumnezeu si dupa ce poporul a postit trei zile, preotii i-au spovedit pe toti si au împartasit tot poporul cu Preacuratele Taine, si care erau vrednici si care nu. Ce-au zis? „Mai, oamenii sunt în fata mortii. Omul, în caz de moarte, trebuie sa fie pregatit”.

Pe urma ce-au zis?

– Hai sa înconjuram muntele cu procesiune!

Preotii si arhiereii îmbracati, au luat moastele Sfântului Mina, moastele Sfântului Prooroc Ieremia, care se gasesc acolo aduse de Alexandru cel Mare, Machedon. Au luat prapurii, crucile, icoanele, si au început a merge în jurul muntelui si a face procesiune, cum se face pentru ploaie pe câmp, cu Sfântul Maslu. Si mergeau în jurul muntelui câteva sute de metri cântând „Sfinte Dumnezeule”. Si iarasi ziceau diaconii: „Iara si iara, plecând genunchii nostri, Domnului sa ne rugam”. Si iar se rugau arhiereii plângând, dupa ce poporul era acum împartasit si pregatit de moarte.

Si a spus patriarhul: „Sa iasa cât se poate de multi, numai cei bolnavi si batrâni sa ramâna în oras. Sa vina toata lumea la rugaciune”.

Si au mers în jurul muntelui Adar cu mult popor, facând rugaciune si citind din Sfânta Evanghelie. Trei zile au mers, ca muntele era mare si ei tot stateau în genunchi si preotii le predicau. Se rugau si iar mergeau, dar nu s-a facut nici un semn. Deci trei zile trecusera si cu trei, câte au postit, erau sase. Mai erau doua zile si moartea tuturor era de fata.

Dar s-a întâmplat o minune mare atunci. Era un argintar, faur de aur, slavit foarte în toata cetatea aceea pentru mestesugul mâinilor lui. Ioan îl chema. Era un baiat cu viata sfânta si necasatorit. El a întrebat pe preot:

– Parinte, merg si eu acolo pe munte la ruga-ciune?

Dar preotul avea de facut niste sfinte vase, potire, discuri, de îmbracat si evanghelii pe sfânta masa, si i-a zis:

– Fiule, tu ramâi, ca doar tot pentru biserica lucrezi. Ramâi la argintaria ta si lucreaza, dar sa postesti si tu si sa te rogi în fiecare ceas.

Si a ramas argintarul Ioan sa lucreze pentru biserica, însa el, fiind argintar, lucra si pentru femeile care veneau la el.

În timpul acesta, lucrând el si ceilalti înconjurând muntele cu post, cu rugaciune si cu plângere, o femeia rea din cetate, care n-avea grija credintei, fiind o femeie depravata, a pus ochii pe dânsul, si ce-a gândit ea? Acum când toti s-au dus din cetate, a gasit prilej sa se duca la acest argintar, cu gând spurcat. Si s-a dus la Ioan:

– Ioane, ce faci?

Dar el saracul, scârbit ca arabii îi amenintau cu moartea si parintii lui erau dusi la rugaciune cu patriarhul, a zis:

– Ce sa fac, doamna, iata lucrez niste potire pentru biserica.

– Am venit sa-mi faci un inel de aur.

El nu era tocmai bucuros, dar fiind de meserie, i-a zis:

– Da, doamna.

I-a luat masura sa-i faca inel, dar ea, fiind femeie desfrânata, îl priveste în ochi si-i spune:

– Mai Ioane, mie îmi plac ochii tai!

Dar el, credincios foc, a zis:

– Cum ai zis?

– Îmi plac ochii tai! De aceea am venit sa te vad.

– Îti plac ochii mei? Mai asteapta doamna putin, ca ti-i dau.

A luat cutitul cu care lucra, si, de fata cu ea, a scos un ochi si l-a pus pe taler.

– Îti mai trebuie si celalalt?

– Ho, mai nebunule! De-acum ai sa mori.

– Tu nu vezi ca mâine-poimâine murim cu totii de sabie si tu vii acum cu gânduri curvesti la mine? Nu vezi ca-i amenintata cetatea si murim cu totii de sabia turcilor? Îti plac ochii mei? Unul l-am scos si îndata ti-l scot si pe celalalt. Asa ma învata Hristos: De te sminteste ochiul tau cel drept, scoate-l. L-am scos pe dreptul; ti-l scot si pe stângul.

Atunci ea a fugit speriata si s-a dus de-a spus la o prietena de-a ei. Apoi s-a aflat în toata cetatea.

Dar el saracul si-a legat ochiul cu o batista si multumea lui Dumnezeu, Celui care a zis în Evanghelie ca-i mai bine sa mergi cu un ochi în Rai, decât cu amândoi în iad.

Si a ajuns vestea si la patriarh si atunci si-a adus aminte patriarhul ce spune în Psaltire: Dumnezeu face voia celor ce se tem de Dânsul si rugaciunea lor o asculta. Si a trimis doi diaconi în Alexandria, zicând:

– Duceti-va repede în cetatea Alexandriei, la argintarul Ioan, si daca-l veti gasi viu, cum va putea, sa vina pâna la noi. Sa vina cu nadejdea în Dumnezeu, ca avem mare nevoie de el!

S-au dus diaconii. El, când a auzit ca-l cheama patriarhul, a zis catre ei:

– Parintilor, ma cam doare un ochi! Dar n-a spus ce-a facut. Ma cam doare un ochi, dar am sa merg.

Si a luat saracul ce a putut si a mers cu diaconii aceia si a ajuns în fata patriarhului.

– Ce ai, frate Ioane?

– Ma doare un ochi!

Tot nu spunea taina, ca asta este o mucenicie de bunavoie.

– Frate Ioane, noi stim ce-ai patit. Dar uite, mai avem doua zile si murim cu totii. Fiindca atâta ai iubit pe Mântuitorul lumii, încât ai facut porunca Evangheliei, ca ai scos ochiul tau care te smintea, te-ai temut de Dumnezeu si pentru dragostea Lui ti-ai scos ochiul si erai gata sa-l scoti si pe celalalt, credem ca si Dumnezeu te va asculta pe tine acum.

– Dar ce sa fac, parinte?

– Musulmanii ne-au pus aceasta conditie: daca pâna poimâine nu mutam muntele – ca acum se apropiasera opt zile -, daca nu mutam muntele acesta pâna în apa Nilului, toti vom pieri de sabie si averile noastre vor fi date la turci. Deci te rugam, frate Ioane, hai la rugaciune cu noi si fa si tu rugaciune!

– Parinte, cum sa ma rog?

– Ne rugam odata cu totii, iar tu ia sfânta cruce în mâna si zi asa:

– În numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh, munte al lui Dumnezeu, Adar, îti porunceste nevrednicul rob al lui Dumnezeu, Ioan, pentru rugaciunile tuturor parintilor si ale crestinilor care sunt aici, ridica-te si mergi pâna în apa Nilului si sa nu te mai opresti!

Atunci s-a pornit un cutremur mare si au început a se legana muntii cu huiet mare. Muntele Adar s-a rupt de ceilalti munti si a început a merge huind la vale. Ce se întâmplase? Casele care erau pe munte au început a se darâma una peste alta, caci crapa muntele si omora tot ce gasea.

Arabii care pândeau cu sabiile trase, cu armata de pe alt munte, se întrebau:

– Ce se întâmpla?

– Se roaga crestinii si s-a pornit muntele Adar, ca noi am spus ca Hristos spune minciuni! Iata credinta crestinilor!

Si au început a striga de frica la dumnezeul lor, împreuna cu generalii:

– Alah! Alah! Alah! Dumnezeul crestinilor pierde lumea! Uite vine muntele la vale!

Si s-au dus generalii turci la Sfântul Platon, patriarh batrân, avea 90 de ani, si au început a se ruga:

– Parinte, parinte, opreste muntele, ca avem atâtea sate de mahomedani! Opreste muntele, parinte, ca mor toti arabii – ca erau si sate de crestini.

Iar patriarhul a zis:

– Fiilor, noi ne-am rugat lui Dumnezeu si nu cu puterea noastra s-a pornit muntele la vale, ci cu puterea lui Hristos, pe care voi l-ati hulit si ati zis ca spune minciuni: „Ca daca ar avea vreun crestin credinta cât un graunte de mustar, va zice muntelui sa se mute”. Deci Hristos a pornit muntele, nu noi, si daca El va voi, o sa-l opreasca. Noi ne-am rugat Celui Atotputernic si cât va voi El, atât va merge.

Si a mers muntele pâna în apa Nilului. Pâna în ziua de azi, cine merge în Egipt, vede minunea aceasta. Nilul a ocolit muntele, ca el s-a oprit drept în albia Nilului si pâna azi Nilul face ocol, roata împrejurul muntelui, pâna vine în albia sa înapoi.

Aceasta mutare a muntelui Adar s-a întâmplat la anul 604, când era Platon patriarh al Alexandriei si când au venit arabii sa distruga neamul crestinesc de acolo si s-a scris aceasta minune în proloage si în Istoria Bisericii. Iar mahomedanii, când au vazut putea credintei ortodoxe cea adevarata, nu numai ca n-au omorât pe crestini, ci o mare multime de generali si oameni de rând s-au încrestinat si au zis: „Hristos este adevaratul Dumnezeu”.

Iar Califul arabilor a spus: „O suta de ani nu se va lua impozit de la crestinii din orasele si satele Egiptului pentru minunea pe care a facut-o Hristos Dumnezeu cu crestinii, ca a mutat muntele Adar în fata a atâtea mii si sute de mii de oameni care l-au vazut”.

*

Deci, când am pornit noi cuvântul despre rugaciune am aratat ca, daca cineva ar avea credinta cât un graunte de mustar, ar muta muntele. Dar muntele s-a mutat pentru rugaciunea acestui tânar martir, care a voit mai bine de o suta de ori sa-si scoata ochii, decât sa mânie pe Dumnezeu.

Care crestini îsi mai scot astazi ochii sa nu faca pacat? Ca zice Hristos: De te sminteste ochiul tau, scoate-l sau mâna ta, tai-o. Care-si mai taie mâinile sau picioarele sa nu mearga la pacat? Nimeni.

Dar Dumnezeu nu cere numaidecât aceasta, caci ai vedea numai oameni cu ochii scosi. Cere sa taiem voia noastra si sa nu facem pacatul. Dar vedeti, când cineva îl iubeste pe Dumnezeu, este gata sa moara de o mie de ori si sa nu faca pacatul.

Aceasta o lucreaza numai frica de Dumnezeu si credinta noastra în Hristos. V-am spus ca aceasta minune a fost rezultatul rugaciunii la atâta lume si mai cu seama a lui Ioan, faurul de aur, ca a facut Dumnezeu sa mute muntele Adar, pe care, oricine îl poate vedea astazi în Alexandria, si acolo se povesteste si minunea, când s-a mutat muntele acesta atâtia kilometri, prin rugaciunea facuta de crestinii ortodocsi. Amin. ”

NU EXISTĂ SFÂNT CARE SĂ NU FI FĂCUT VOIA LUI DUMNEZEU PÂNĂ LA MOARTE.
PRIMUL CRITERIU DE SFINȚENIE NU SUNT MINUNILE, CI CREDINȚA DREAPTĂ ORTODOXĂ. DACĂ NU EXISTĂ CREDINȚA DREAPTĂ ORTODOXĂ NU VORBIM DE SFINȚI CI DE ÎNȘELAȚI
Patericul egiptean:

”CAPITOLUL VII. PENTRU MULTE FELURI DE NALUCIRI SI INSELACIUNI DIAVOLICESTI, CU CARE AMAGESTE SI INSEALA VRAJMASUL PE MULTI, VRAND CA SAI SMINTEASCA DIN CALEA MANTUIRII, SA-I DEPARTEZE DE DUMNEZEU SI SA LE FIE IN ZADAR OSTENEALA LOR

1) Era un oarecare sihastru iscusit si traia in pustie cu multa infranare, postire si priveghere si alte osteneli pentru mantuirea sa, atat incat se socotea pe sine ca a ajuns la masura parintilor celor de demult. Pe acesta a inceput vrajmasul diavol a-l amagi si a-l insela cu naluciri diavolesti. I se arata lui adesea in chip de inger, ca si cum ar fi de la Dumnezeu trimis pentru pustniceasca lui viata cea iscusita, ca sa-l povatuiasca si sa-l invete cele ce i se cad lui. Si asa, multa vreme aratandu-i-se in chipul ingerului luminat, multe lucruri nestiute ii arata si ii spunea. Iar el nesocotind viclesugul vrajmasului, s-a incredintat cum ca este ingerul si ii slujeste pentru viata sa placuta lui Dumnezeu. Tatal acestui sihastru inca era viu si traia la tara. Si dupa multa vreme auzind el despre feciorul lui sihastru, unde traieste si in ce loc in pustie, a dorit sa mearga acolo, sa-l mai vada cu ochii mai inainte de moartea sa, fiindca numai pe acel fecior il avea si de multi ani nu-l vazuse. Si asa, luandu-si traista si o secure in mana, a plecat si a ajuns in acea pustie. Apropiindu-se de acel loc, unde era chilia sihastrului, acel inger al satanei care pururea se arata sihastrului, i-a grait lui zicand : pazeste-te si ia aminte de tine ca diavolul s-a inchipuit in chipui tatalui tau si vine la tine cu o traista si cu o secure in mana vrind sa te omoare. Deci, ia-ti si tu degraba securea in mana si iesi inaintea lui si apropiindu-te de dansul, apuca inainte si-l loveste cu securea si-l omoara. Iar el incredintandu-se acelui inger si ascultandu-l a iesit si vazandu-si tatal venind cu securea in mana, precum i-a spus, s-a apropiat de el si lovindu-l cu muchea securii in cap , l-a omorat si indata l-a apucat necuratul duh si l-a muncit pana l-a omorat si pe el.

2) Un frate oarecare cand a parasit lumea si a venit in pustie sa se calugareasca, avand un copilas, l-a luat cu sine si venind in pustie s-a calugarit si isi tinea si copilasul sau cu dansul. Acestui frate adeseori i se arata diavolul in chilie, in chip de inger luminat si multe lucruri nestiute ii spunea si despre cele viitoare ce aveau sa fie. I le spunea lui si se izbandeau si erau asa, se implineau toate cum i le spunea, pana s-a incredintat bine, cum ca este ingerul lui Dumnezeu trimis la dansul ca sa-l invete si sa-l povatuiasca spre lucrurile si faptele cele folositoare si placute lui Dumnezeu. Deci, odata a inceput a-i povesti lui si a-i spune despre patriarhul Avraam, cum i-a poruncit Dumnezeu sa-l junghie pe Isaac, fiul sau cel iubit, jertfa bine primita lui Dumnezeu. Despre aceasta auzind Avraam, nimic n-a cerut, ci indata l-a luat pe Isaac, fiul sau cel iubit si l-a dus fara nici o mila, sa-l junghie dupa porunca si pentru acest lucru l-a blagoslovit Dumnezeu pe Avraam si l-a facut mare si slavit. Deci si tu fa acum acest lucru bine primit si foarte iubit lui Dumnezeu, mai vartos decat toate bunatatile lumii. Ia-ti fiul acesta si-l du la cutare loc, si-l injunghie acolo cu cutitul si asa vei fi blagoslovit de Dumnezeu si mai mult vei fi slavit decat Avraam in zilele acestea. Insa el nepricepand si necunoscand viclesugul vrajmasului, a facut asa cum i-a zis lui. A luat copilui sau si l-a dus la locul unde i s-a aratat lui vicleanul vrajmas si scotand cutitul l-a ascutit si apucand copilui si vrand sa-l puna la pamant, cu fata in sus, sa-l junghie, copilui fiiiid priceput, a cunoscut ce vrea sa-i faca si smucindu-se din mainile lui, a fugit si asa a scapat.

3) Era un sihastrii iscusit, ce traia in pustie si care se inchisese intr-o pestera si cu multa lui infranare, cu postul, cu privegherea intru rugaciuni, cu alte nevointe, osteneli si fapte bune, intrecea si ii covarsea pe altii. Dar nepazindu-se si nesocotind inselaciunea vicleanului diavol, fu batjocorit de vrajmasul si a cazut in cumplita ispita. Caci amagandu-l pe el vrajmasul, ii arata lui in vis feluri si feluri de vedenii, si cele ce vedea el in vis se izbandeau aievea, pana s-a increzut bine visurilor. Dupa ce s-a increzut bine visurilor intr-o noapte i-a aratat lui diavolul neamul si soborul crestinesc cu apostolii si cu mucenicii, fiind la un loc intunecat, ponegrit si pedepsit, de tot binele lipsit, plin de toata rusinea si necuratia si erau toti mahniti si scarbiti. Iar in dreptul lor era neamul jidovesc, cu Moise si cu toti proorocii, intr-un loc luminat, linistit, plin de lumina, de toata mangaierea, bucuria si veselia. Si il sfatula inselatorul, zicand : iata, acum vezi si neamul vostru crestinesc la ce loc si in ce chip se afla si neamul jidovesc. Deci, de vei vrea sa fii insotit si impartasit fericirii si bucuriei neamului jidovesc, te sfatuiesc sa mergi si sa primesti taierea imprejur, legea si credinta jidoveasca. Iar el, dupa cum am zis, fiind foarte incredintat visurilor, a facut asa precum l-a sfatuit vrajmasul. Iesind din pestera lui si lasand pustia si viata pustniceasca, a venit in lume, desi erau saizeci de ani de cand nu iesise din pustie si mergand la scoala si soborul jidovilor, le-a spus lor cum a vazut in vis neamul crestinesc in loc intunecat si pedepsit, iar neamul jidovesc la loc luminat, plin de bucurie si de veselie. Iar jidovii auzind aceasta, s-au bucurat si l-au indemnat sa primeasca legea lor. Iar el cu mare bucurie a primit taierea imprejur pe trupul sau si toata legea lor si asa a pierit. Aceasta i s-a intamplat lui, pentru ca n-a castigat dreapta socoteala, si s-a deprins din tineretile sale numai voii si sfaturilor gandurilor sale a se supune, iar sfatul cel bun si folositor al parintilor si al fratilor, niciodata nu l-a incercat.

4) La un frate oarecare, intr-o noapte citindu-si pravila si rugandu-se lui Dumnezeu, pe la miezul noptii, dupa obiceiul sau, vicleanul diavol prefacandu-se in chip de inger luminat, a intrat in chilie si a inceput a-l ferici, zicand : fericit esti, robule si ostasule cel bun al lui Dumnezeu, ca nu te lenevesti sa te scoli din somnul tau la rugaciunea si slujba lui Dumnezeu. Si l-a intrebat fratele, zicand : dar cine esti tu, de ai venit la mine sa ma fericesti si sa ma lauzi asa ? Raspuns-a acela, zicand : eu sunt ingerul lui Dumnezeu si am venit la tine sa te pazesc si sa te izbavesc de toate cursele si inselaciunile vrajmasului, sa te povatuiesc spre faptele cele bune si placute lui Dumnezeu. Zis-a lui fratele : de ai fi tu cum zici, ingerul lui Dumnezeu, n-ai veni la mine noaptea, sa-mi smintesti pravila si rugaciunea, ci ai veni ziua. Deci, eu nu te socotesc a fi ingerul lui Dumnezeu, desi esti asa de stralucitor, ci mi se pare ca esti ingerul intunericului, caci pentru aceea te arati tu noaptea, nu ziua. Vicleanul vrajmas auzind aceasta, n-a mai putut suferi nici nu a putut sa mai zica ceva, decat atat : o, calugar rau fii blestemat, si aceasta zicand, s-a facut nevazut.

5) Unui frate oarecare i s-a aratat diavolul intr-o noapte, in chip de inger luminat si i-a zis lui : eu sunt Gavriil si sunt trimis la tine sa-ti aduc o veste buna. Iar fratele i-a raspuns : cred ca vei fi fost trimis la altii, caci eu sunt pacatos si nu sunt vrednic sa vad inger. Aceasta zicand el, indata a pierit vicleanui dinaintea lui si a fost nevazut.

6) Spuneau parintii despre un batran oarecare, ca sezand in chilia lui si nevoindu-se pentru mantuire il vedea aievea pe diavol umbland si-l hulea. Iar diavolul vazandu-se pe sine ca de multe ori este batjocorit de acest batran, i s-a aratat lui, zicand : eu sunt Hristos ! Batranul vazandu-l, si-a inchis ochii. Zis-a diavolul : pentru ce iti inchizi ochii ? Cauta de ma vezi, ca eu sunt Hristos. Raspuns-a lui batranul : eu nu voi sa-l vad pe Hristos cu ochii mei in lumea aceasta. Acestea auzind diavolul, s-a facut nevazut.

7) Ne spunea noua avva Or, zicand : eu, fiiior, stiu un om oarecare in pustia aceasta, care zece ani mancare pamanteasca n-a mancat. Ci ingerul lui Dumnezeu ii aducea lui odata la trei zile mancare cereasca si-i da in gura si aceea ii era in loc de mancare si de bautura. Si stiu pe un om ca acela, la care a venit un palc de diavoli luminati, stralucind in chipul unei cete de ingeri si o caruta de foc, cu cai de foc si multime de ostasi inarmati, intocmai cum ar veni un imparat. Venind si apropiindu-se de dansul, i-au zis : omule, tu ai ispravit toate faptele cele bune, vino acum si te inchina mie si te voi lua in caruta aceasta si te voi inalta de pe pamant la cer, ca pe Ilie Tesviteanul si te voi aseza la un loc impreuna cu dansul. El auzind acestea, zicea in gandul sau : eu in toate zilele si noptile ma inchin Imparatului si Dumnezeului meu. Acesta cine este de imi zice mie sa ma inchin lui ? Acestea socotindu-le in gandul sau, a raspuns aceluia ce-i zicea sa i se inchine : eu il am pe Domnul Iisus Hristos, Imparatul si Dumnezeul si Mantuitorul meu, caruia pururea ma inchin ziua si noaptea. Iar tie ti se inchina cei ce sunt cu tine. Acestea auzind diavolul, indata a pierit si s-a facut nevazut cu caruta cu cai si cu toate ostile lui. Acestea le spunea batranul ca despre altcineva, tainuindu-si viata sa. Iar parintii care erau cu dansul, ne-au spus noua, ca el insusi era acela, caruia i s-au intamplat acestea.

8) Un frate oarecare sedea cu tacere linistita in chilia lui, pazindu-si pravila si oranduiala. Vrajmasul diavol, vrand sa-l amageasca si sa-l insele, intr-o noapte culcandu-se fratele in chilia lui, s-a inchipuit vicleanul in chip de inger luminat si mergand la dansul l-a desteptat, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Fratele desteptandu-se din somn, l-a vazut pe el stralucind luminat, dar indata s-a facut nevazut. Sculandu-se fratele, s-a apucat de rugaciune si de obisnusita lui pravila, socotind ca ingerul lui Dumnezeu este acel ce l-a desteptat. Cand a fost a doua noapte, daca s-a culcat fratele si numai a adormit, iarasi a venit vicleanul si l-a desteptat, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Si asa de multe ori, in multe nopti facandu-i, cum adormea, venea si il destepta. Odata a mers fratele la un batran, care nu era prea departe de dansul si i-a spus, zicand : parinte, pe mine, de catava vreme, in toate noptile, daca ma culc si adorm, indata vine ingerul si ma desteapta la rugaciune. Zis-a lui batranul : dar in ce chip vine la tine ingerul si cum te desteapta ? Raspuns-a lui fratele : dupa ce ma culc si adorm, indata vine la mine ingerul, stralucind luminat si apropiindu-se ma desteapta, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Iar eu desteptandu-ma si deschizand ochii il vad pe dansul stralucind luminat si indata fuge si se face nevazut. Asa imi face in toate noptile si nici cat de putin nu ma lasa sa dorm. Zis-a lui batranul : fiule, acela nu este ingerul care doreste binele si mantuirea ta, ci este vicleanul diavol, care vrea si iti doreste pieirea si vrea sa te amageasca pana te vei incredinta lui bine. Apoi te va insela si te va pierde, precum si pe multi altii i-a pierdut. Insa, tu, fiule, nu-l asculta, ci cand va mai veni la tine sa tu destepte. zi-i asa : eu, cand imi va veni vremea de sculat si imi va fi voia sa ma scol, ma voi scula si fara de tine, iar pe tine nu te ascult si nici nu te voi asculta. Aceasta invatatura luand fratele de la acel batran, a mers la chilia sa. Iar daca a venit noaptea si s-a culcat fratele sa doarma, viclealul indata ce a adormit a si venit la dansul si l-a desteptat, dupa cum se obisnuise, zicand : scoala-te, robul lui Dumnezeu, la rugaciunea si pravila ta ! Iar fratele i-a raspuns, dupa cum il invatase pe el batranul : eu, cand imi va veni vremea si voi vrea sa ma scol, ma voi scula fara desteptarea ta, iar pe tine nu te ascult, nici nu te voi asculta. Acestea auzind vicleanul, a oftat. zicand : o, calugar nebun si fara de minte si blestemat, ai mers la batranul cet rau si mincinos si te-a inselat. La acel batran a mers ieri un frate, si l-a rugat foarte, ca sa-i faca lui bine, sa-l imprumute cu un galben, fiindu-i de mare trebuinta, dar n-a vrut sa-l imprumute, ci a mintit zicand ca nu are si avea un galben. Deci, din aceasta sa stii si sa cunosti ca acela este un batran rau si mincinos si te-a inselat, fiind prost si fara minte. Acestea zicand vicleanul, s-a facut nevazut. Iar fratele, dupa ce s-a facut ziua, a mers la acel batran si i-a spus, cum i-a zis el vicleanului diavol, precum l-a invatat pe el si ce i-a raspuns lui vicleanul si cum i-a spus lui de un frate ce a venit de s-a rugat sa-i faca lui bine, sa-l imprumute cu un galben si nu l-a imprumutat zicand ca nu are desi avea. Deci l-a intrebat pe batran : sunt asa acestea, parinte ? Raspuns-a lui batranul, zicand : cu adevarat asa este, fiule ! A venit la mine un frate si a cerut sa-i dau un galben imprumut si am un galben, insa am zis ca nu am, pentru ca stiam ca nu ii este de folos acel lucru pentru care cere galbenul, ci mai vartos de vatamarea sufletului ii era. Pentru aceea am socotit mai bine sa spun o minciuna si sa-l izbavesc pe frate de vatamarea sufleteasca. Astfel nu i-am dat galbenul, zicand ca nu am. Ci tu, fiule, pazeste-te si cunoaste-l pe vicleanui vrajmas, care umbla sa te insele ! Si mult fiind invatat si intarit de batranul, a mers la chilia sa.

9) Un frate oarecare, Avramie , traia in pustie si era foarte indaratnic, neascultator si nesupus, umbland numai dupa voia gandului sau si a parerii sale. Acesta cu foarte multa dorinta poftea sfanta preotie si multe naluciri si vedenii ii arata lui inselatorul noaptea in vis pe care el socotindu-le cu amanuntul, le credea ca sunt adevarate. Si de vreme ce multe din cele ce vedea in vis, se izbandeau aievea, se incredea foarte mult visurilor sale. Odata a venit la dansul diavolul in vis, in chipul lui Hristos si cu ingerii Sai si i-a zis : vazut-am multa si marea ta pofta si dorinta, pe care de mult o ai pentru sfanta preotie. Bun si ales lucru doresti, caci in vremile acestea cu mare nevoie se castiga preotia si numai cei ce sunt bogati si de neam slavit o pot castiga. Caci arhiereii s-au facut acum toti lacomi, mandri, mareti si iubitori de cinste. Pentru aceea eu insumi am venit la tine, vazandu-ti multa si marea ta dorinta, sa te hirotonesc si sa te fac preot. Acestea zicand, au inceput ingerii a canta cantare dulce si vesela : axios, adica vrednic ! Si asa l-au tuns pe el si l-au facut preot si dupa ce l-au preotit, l-au lasat si s-au ridicat cu ingerii inaltandu-se la cer. Aceasta facandu-se, s-a desteptat fratele din somnul sau si se minuna si se bucura foarte de acel vis minunat. Asa a crezut ca este preot cu adevarat. Si multumea lui Hristos, ca l-a facut preot si a inceput a-si citi pravila cu incepere preoteasca. Dupa aceea a mers la biserica parintilor, ca sa liturghiseasca, fiind ziua Duminicii. Si se adunasera parintii de prin pustie la biserica. Atunci a venit si el si intrand in biserica, a mers drept in altar si cu mare indrazneala a luat sfintele vesminte sa se imbrace, neintreband pe nimeni. Dar preotii bisericii care erau in altar, vazandu-l ca ia sfintele vesminte preotesti, l-au intrebat, zicand : ce vrei sa faci ? Pentru ce iei vesmintele ? El le-a raspuns : eu vreau sa ma imbrac, sa liturghisesc astazi. Zis-au lui : dar cum vrei sa faci tu aceasta, nefiind preot si cum indraznesti de intri in sfantul altar, unde numai preotii si slujitorii lor intra si cum indraznesti de iei vesmintele preotesti, de care nu ti se cade tie nici sa te atingi ? Au doara ai inebunit ? Raspuns-a lor, zicand : nu ! Nu am inebunit, ci si eu sunt preot ca si voi. Iar ei stiind ca nu este preot, l-au scos afara din sfantul altar. Atunci a inceput a se galcevi si a striga in gura mare, zicand : pentru ce sa ma scoata pe mine afara din altar, ca si eu sunt preot si m-a preotit insusi Domnul Hristos cu sfintii ingeri. Iar parintii vazand si auzind acestea de la dansul, l-au cunoscut ca este amagit si inselat de vrajmasul diavol. Atunci au cunoscut parintii ca pentru indaratnicia, neplecarea si nesupunerea luii, i s-a intamplat aceasta. Si au poruncit parintii de i-au pus fiare mari in picioare si l-au trimis la o manastire afara din pustie si au poruncit sa fie acolo in paza si sa-l smereasca cu ascultari grele, fara de odihna, pana ce se va smeri si isi va cunoaste neputinta si inselaciunea sa. Si asa i-au facut, pana ce a venit el intru cunosunta si a cunoscut inselaciunea si smerindu-se s-a pocait.

10) Spunea cineva despre un calugar ca se ruga lui Dumnezeu sa-l invredniceasca sa fie ca Isaac patriarhul. Si dupa multa rugaminte a lui i-a venit un glas de la Dumnezeu, graind lui; nu vei putea sa fii ca Isaac patriarhul. Si a zis calugarul : de nu voi putea sa fiu ca Isaac, macar sa fiu ca Iov. Glasul iar a grait catre dansul : de vei birui pe diavolul ca si el, vei putea sa fii ca el. Si s-a fagaduit calugarul asa si a auzit glas : mergi in chilia ta si te trezeste ! Iar dupa cateva zile, i s-a aratat diavolul in chipul unui voinic oarecare si a venit la calugar, zicand : parinte, rogu-ma sfintiei tale, fie-ti mila de mine, ca sunt un voinic gonit de imparatul si ia acestea de la mine, adica doua sute de lire de aur, o fata si un fecior, si-i pazeste la tine intr-un loc ascuns, ca eu ma voi duce intr-alta tara. Si calugarul nestiind vanarea diavolului, a zis : fatul meu, nu voi putea sa iau eu, ca sunt un om slab si nu voi putea sa-i pazesc. Si-l indemna vicleanul voinic pe calugar si iar i-a zis calugarul mergi, fatul meu, la acea piatra de le ascunde ! Iar mai pe urma l-a ascultat calugarul si a luat aurul, copilul si fata, batjocorit fiind de dracul. Iar dupa putine zile a ridicat razboi calugarului spre fata si a stricat-o, si s-a cait de lucrul ce facuse si a ucis-o. Dupa aceea i-a zis lui gandul : ucide-l si pe fecior, sa nu ti se vadeasca lucrul. Asa l-a ucis si pe fecior si i-a zis lui gandul iarasi : ia aurul ce ti-a dat si fugi in alta tara pentru galceava celui ce ti-a dat aurul. Si sculandu-se de acolo, s-a dus intr-alt loc si a inceput din aur a zidi biserica. Si sfarsind el lucrul, iata a venit diavolul in chip de voinic si a inceput a striga si a grai acolo : nevoie mare, ajutati-mi ! Acest calugar din aurul ce i-am dat eu a ridicat biserica aceasta. Si s-a sculat norodul acelui loc si cu toata ocara l-a gonit pe acel viclean voinic. Dar el laudandu-se, a mers de acolo graind ca altele va face calugarului, care nu i-a trecut prin minte vreodata si asa laudandu-se s-a dus. Iar calugarul nu se odihnea nici noaptea, nici ziua, luptandu-se cu cugetele, pana ce l-a biruit cugetul a se duce din acel loc, zicand : a ajuns a se vadi lucrurile mele, asa ca lua-vol aurui ce mi-a ramas si ma voi duce intr-alta cetate mai departe, unde voinicul acela nu va mai putea veni. Deci a mers intr-alta cetate si a cazut acolo in curvie cu fata unui calau, pe care stapanul locului aceluia il avea la taierea vinovatilor. Si vorbind tatal ei, a luat-o lui nevasta. Dupa catava vreme a murit tatal fetei si a venit stapan nou in locul stapanului cel vechi. Si a cautat dupa tocmeala craiasca, un om sa-i slujeasca la taierea vinovatilor si au zis oamenii : noua asa ne este obiceiul : cel ce a luat fata mortului, acela sa ia si slujba, macar de n-ar si voi. Si este la noi unul ca acela, care si cinul calugaresc ni se pare ca a tinut. Iar el a zis : mergeti de-l aduceti la mine, si-l adusera la stapan si i-a zis sa-i slujeasca neaparat. Si a cazut un om oarecare in osanda de moarte si a primit porunca cel care odinioara fusese calugar, iar acum ucigator. De ma veti credea, firea milosardiei nu ma lasa fara de lacrimi a trece povestea acestui sarac. Si i-a poruncit lui stapanul sa adune smoala si alte chinuri, pentru cei osanditi. Facend el aceasta. iata si satana a venit in chip de voinic si a inceput a striga unele ca acestea, incat si norodul se stransese la glasul lui, caci cerea de la stapanitor dreptate si izbandire cu staruinta. Raspuns.a stapanul si a zis catre dansul : conteneste, voinice si ia aminte, si mai cu intelegere spune despre tine ! Nu striga latrand ca un caine. Iar voinicul a grait catre stapan : acest calau, era odata calugar, Iar eu fiind gonit de oarecari vrajmasi ai mei, i-am dat aur mult, un copil al meu si o fata. Deci porunceste sa-mi iau inapoi ce i-am dat. Stapanul a primit cu dulceata aceste lucruri si l-a intrebat pe cel ce era odinioara calugar, iar acum calau : oare cuvintele acestui voinic adevarate sunt ? Iar el zise : asa este. Si ispitindu-l a intoarce cele date lui, a spus despre uciderea feciorului, a fetei si cheltuirea aurului dar neavand stapanul ce lua de la dansul, a poruncit sa fie pedepsit cu moartea blestematul calau. Astfel ducandu-l la locul de pierzare, i-a iesit inainte voinicul si vrajmasul lui si i-a zis : oare stii, parinte, cine sunt eu ? Iar el zise : adevarat, tu esti voinicul de la care acum cunosc tot raul. Voinicul a zis catre dansul : eu sunt de care ai auzit : satana. Eu l-am inselat pe Adam si Eva, cei dintai ziditi, eu bat razboi cu oamenii si nu las pe niciunul sa se mantuiasca, sau sa fie ca Isaac, sau ca Iacob, ci ma nevoiesc sa-i fac ca Ahitofel, sau ca Iuda Iscarioteanul, sau ca si Cain si ca batranii cei din Babilon si ca cei ce sunt asemenea lor. Sa ma crezi ca si tu fusesesi batjocorit de mine si nu ai stiut sa te lupti cu razboiul cel ascuns. Si dracul zicand acestea si altele multe decat acestea, numaidecat s-a facut nevazut. Iar acel sarac calugar si vartos ucigas, a patimit moarte de spanzurare, batjocorit fiind de dracul, pentru marirea desarta si inaltarea mintii lui

11) Doi frati s-au dus in pustia cea mai dinauntru si sase zile se desparteau unul de altut, iar in a saptea zi intalnindu-se, faceau rugaciunile si mancau impreuna, nimic mai mult vorbind intre dansii. Deci, mergand dracii la unul dintr-insii, il amageau in multe feluri si ii aratau mai inainte veniri de frati si cele ce se faceau in multe locuri. Acestea vazandu-le si auzindu-le el ca se fac intocmai, credea lor, socotind ca sunt ingeri cei ce ii vestesc lui mai inainte acestea. L-au oprit sa se mai duca si la fratele sau in ziua cea oranduita. Deci, s-a dus odata sa-l cerceteze pe un frate in manastire si a aratat unora din manastire, intreband ca pentru altul de este cu putinta ca cineva sa stie cele din lume. Iar ei auzind si cunoscand ca el este cel inselat, l-au cercetat, zicand : daca te indeletnicesti cu acestea, sa nu mai vii la noi. Si indata s-a pocait, lepadand toate. Intorcandu-se la locul sau, au venit iarasi dracii dupa obicei, sa-l amageasca, dar el ii numea mincinosi si ii certa. Si indata sau prefacut in dobitoace necuvantatoare si ingrozindu-l, s-au dus.

12) Spuneau unii despre un batran, ca sezand in chilia sa si nevoindu-se, ii vedea pe draci aievea si ii defaima. Iar diavolul vazandu-se biruit de batranul, a venit si i s-a aratat, zicand : eu sunt Hristos ! Batranul vazandu-l, si-a inchis ochii iar diavolul a zis : pentru ce iti inchizi ochii ? Eu sunt Hristos ! Raspuns-a batranul : eu pe Hristos nu voiesc sa-l vad aici. Iar demonul auzind aceasta, s-a facut nevazut. 13) Catre alt batran au zis dracii : voiesti sa-l vezi pe Hristos ? Si le-a raspuns : anatema voua si celui pentru care ziceti ! Caci in Hristosul meu cred, care a zis : de va zice voua cineva, iata aici este Hristos, iata acolo este, voi sa nu credeti. Si auzind dracii, s-au facut nevizuti.” (Extras din Patericul Egiptean)

SF Macarie

“Fericitul Macarie sarutand pe toti cei ce erau langa dansul si pentru dansii rugandu-se, si-a ridicat ochii si mainile in sus, zicand cel mai de pe urma cuvant: In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu. Si astfel si-a dat fericitul sau suflet, lasand multa plangere ucenicilor. Apoi, adauga Serapion si aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: ca acel sfant suflet, fiind ridicat de heruvimi si spre cer suindu-se, unii din parinti priveau cu ochii sufletesti spre diavolii cei din vazduh cum stau departe si strigau: “O! de ce slava te-ai invrednicit, Macarie”.

Iar Sfantul le raspundea: “Nu, caci inca ma tem, pentru ca nu ma stiu de am facut vreun lucru bun”. Apoi vrajmasii cei ce erau in vazduh, strigau: “Cu adevarat ai scapat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: “Ba nu, caci imi mai trebuie ceva ca sa scap”. Si fiind acum inauntrul portilor ceresti, diavolii plangand, strigau: “A scapat de noi, a scapat!”. Iar el cu mare glas le-a raspuns: “Cu adevarat am scapat de mestesugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind ingradit”. Astfel a fost viata, sfarsitul si mergerea la vesnica viata a Cuviosului parintelui nostru Macarie.”

SFINȚII IADULUI

Din păcate în aceste vremuri, pe lângă pericolul ecumenismului prin care diavolii arhiconi au prins în plasa lor peste 99% din preoți și mireni, pe lângă pericolul cipului implantat care este lepădarea fără întoarcere și devenirea din om făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, o simplă proprietate a diavolului condamnată la chinurile veșnice, a mai apărut și boala gravă a multor ortodocși de a promova ca mari sfinți, înșelați precum Arsenie Boca, Nil Drobanțu , Ilarion Argatu și alții. În primul rând ortodocșii care alergă după minuni și care se cred vrednici să primească ei semne și minuni, sunt bolnavi de trufie și mândrie și multe alte păcate grele. Sfinții pe măsură ce se: despătimesc, iluminează, îndumnezeiesc se văd atât de slabi, păcătoși și neputincioși încât nu îndrăznesc să își ridice capul din pământ.Minunea este o faptă suprafirească lucrată de Dumnezeu sau de diavol (diavoli). Diavolii deși sunt spurcați la arătare și au fost alungați din cer sunt îngeri, au puterile extraordinare ale îngerilor, pot face minuni. Minunea o poate face Dumnezeu sau diavolul fară intermediari, sau o poate face Dumnezeu sau diavolul( diavolii)  prin intermediari. Dumnezeu face unele minuni prin intermediul unor oameni pe care noi iî numim sfinți, deși minuni se pot petrece și la rugăciunea unor oameni simpli, în timp ce diavolul face minuni să înșele prin intermediul unor oameni pe care lumea îi crede șfinți deși ortodoxia lor este strâmbă, de fapt nici nu mai este ortodoxie ci hulă, erezie, apostazie.Hristos spune că El este ușa staulului și nimeni nu intră decât prin ușă. Hristos spune de asemenea că cine nu joacă după reguli (nu păstrează ortodoxia curată) nu se încununează.

Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine  (Ioan 14:6)
Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce nu intră pe uşă, în staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur şi tâlhar. (Ioan 10:1)

Raiul este plin de sfinți pe care lumea nu îi știe și nu au făcut nici o minune și iadul este plin de înșelați făcători de minuni.Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află. Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele.Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune.Iar orice pom care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.De aceea, după roadele lor îi veţi cunoaşte.Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.

 (Matei 7, 14-23)
Deoarece și diavolul poate face nenumărate minuni, alergatul după minuni atât de drag ortodocșilor căldicei care nu au citit Pidalionul și viețile sfinților este foarte periculos și poate duce la pierderea mântuirii.Catalogarea sfinților după mărimea minunilor făcute de aceștia este de asemenea foarte greșită din mai multe motive:sfinții mereu lucrează în ascuns, își ascund faptele bune

Hristos nu este cel mai mare folosind acest criteriu de clasificare, pentru că sunt oameni care au făcut minuni mai mari decât a făcut El cât timp a fost pe pământ

 Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.


(Ioan 14:12)

Domnul nostru Iisus Hristos din Dumnezeu Atotputernic, S-a făcut om, a fost batjocorit și răstignit pentru noi. De nenumărate ori evreii au cerut de la El minuni:
Şi apropiindu-se fariseii şi saducheii şi ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer.
Iar El, răspunzând, le-a zis: Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu.
Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona. Şi lăsându-i, a plecat.
(Matei 16: 1-4)
Şi zicând: Tu, Cel ce dărâmi templul şi în trei zile îl zideşti, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi! Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!
Asemenea şi arhiereii, bătându-şi joc de El, cu cărturarii şi cu bătrânii, ziceau:
Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Dacă este regele lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce, şi vom crede în El.
S-a încrezut în Dumnezeu: Să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: Sunt Fiul lui Dumnezeu.
În acelaşi chip Îl ocărau şi tâlharii cei împreună-răstigniţi cu El.
(Matei 27: 40-44)
Dar Hristos nu a făcut minuni în unele cazuri deși alții cereau, Hristos a stat ca și un tâlhar, răstignit între tâlhari cu o smerenie  care este posibilă numai la Dumnezeu.

Deși Hristos a fost și este smerit, ortodocșilor căldicei le plac ”sfinții” teleportori, levitatori, care știu faptele secrete ale oamenilor (de parcă diavolii nu le știu) și care fac tot felul de minuni drăcești pentru a crea spectacol. Dumnezeu face minuni cu smerenie când este nevoie, diavolul face circ cu minuni.Continuand cu faptul că minunile nu sunt, nici semn, nici dovadă de sfințenie, cel mai mare bărbat născut din femeie Sf Ioan Botezătorul, nu a făcut nici măcar o minune.Că el este acela despre care s-a scris: “Iată Eu trimit, înaintea feţei Tale, pe îngerul Meu, care va pregăti calea Ta, înaintea Ta”.Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în împărăţia cerurilor este mai mare decât el.

 (Matei 11: 10-11)
Şi mulţi au venit la El şi ziceau: Ioan n-a făcut nici o minune, dar toate câte Ioan a zis despre Acesta erau adevărate.
(Ioan 10: 41)
Am scris mai sus că Domnul Iisus Hristos a fost și este smerit și că alții au făcut minuni mai mari decât El. Hristos nu a mutat nici un munte ci doar a spus:

Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.
 (Matei 17:20)
Alții au mutat munți:

Hristos n-a mutat munti. El a înviat morti de patru zile, a mers pe apa, a înmultit pâinile, dar crestinilor care cred în El mai mare putere sa faca minuni a lasat.Deci, daca cela ce crede în Hristos, va face minuni mai mari decât Dânsul, sa va spun o istorie cum s-a mutat muntele Adar din Alexandria, la anul 604 dupa Hristos. Si iata cum a fost:

1 2 3

 SURSA