Dumnezeu se odihneşte în omul care se pocăieşte

Ştii ce spune omul acesta al lui Dumnezeu despre ceea ce vrei tu să faci? Despre spovedanie şi despre pocăinţă? Spune că este cea mai mare şi mai binecuvântată Taină care ne-a fost lăsată. Ea ne pregăteşte cel mai bine pentru ceruri. Niciun păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru om şi pentru Dumnezeul iubirii. Dumnezeu se odihneşte în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi el. Dumnezeu doreşte doar mărturisirea greşelii, apoi totul se va încheia sigur bine.

Lacrimile sufletului curăţesc inima, mintea, trupul şi fac în felul acesta fără prihană orice exprimare a omului. Dar dacă harul lui Dumnezeu nu ne umbreşte, nu ne putem schimba. Ca să vină însă harul lui Dumnezeu trebuie să fim şi noi primitori de har. Şi eu mă bucur enorm că tu ai primit cercetarea asta a lui Dumnezeu. Toţi suntem păcătoşi, nimeni n-a păşit pe pământ fără păcat în afară de Iisus Hristos, Dumnezeul–Om. Prin urmare toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu. Toţi ar trebui să alergăm la atotputernica taină a Spovedaniei, numai că nu toţi putem. Unii suntem legaţi cu funiile groase ale patimilor şi înneguraţi de pâclele grele ale necunoaşterii şi neînţelegerii. Este nevoie de multă cunoaştere pentru a putea crede cu adevărat în Dumnezeu. Asta nu se obţine băbeşte, nu este treaba inculţilor. Credinţa autentică nu este pentru proşti! Încrederea în forţele proprii izvorăşte din mândrie şi este rodul egoismului.

Diavolul zi şi noapte ne întinde fel de fel de curse, deschide prăpăstii, organizează tabere de război, iar noi cădem la înţelegeri cu el, făcând parte din planurile lui, încheiem contracte şi armistiţii cu ucigaşul cel viclean. Când omul caută mântuirea găseşte moduri şi metode multiple ca să smulgă mila lui Dumnezeu.

Pocăinţa şterge păcatele chiar şi din amintirea lui Dumnezeu şi le arată ca şi cum nu s-ar fi întâmplat.
Dacă nu ni s-ar fi dat pocăinţa, nimeni nu s-ar fi mântuit!

 

Cornel Constantin Ciomâzgă “Se întorc morții acasă”, ed. Cartea Actuală 3c, an. 2014, p. 120 – 121

Să nu amâni sub nici un chip spovedania

Dacă a pătruns astăzi vreo rază a lui Dumnezeu în cămara sufletului tău și ți-a arătat, prin ivirea ei, cât de mult praf plutește acolo și cât de multă murdărie zace prin unghere, nu amâna spovedania prin care îți poți curăța casa duhovnicească. Dacă vreun cuvânt al lui Dumnezeu ți-a mișcat astăzi inima și te-a făcut să te scârbești de necurăția ta, neîntârziat te spală în baia pocăinței. Dacă Dumnezeu a bătut astăzi la ușa cugetului tău, grăbește-te să mergi la duhovnicul tău și să te împaci cu Dumnezeu.

Nu lăsa pe mâine! Cine știe ce planuri neașteptate se vor abate asupra ta mâine? Și vei mai avea, oare, aceeași dispoziție de pocăință și mâine? Dumnezeu ți-a făgăduit că te va ierta dacă te pocăiești astăzi, dar nu a făgăduit nicicând că vei trăi până mâine. Dimpotrivă, El îți spune că nu știi nici ziua, nici ceasul morții tale. De aceea, spovedește-te de îndată ce ai simțit nevoia să o faci.

Din Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului ortodox, Editura Predania, București, 2010, p. 110

Mă voi pocăi……când voi îmbătrâni…

Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti. Când voi îmbătrâni o să mă pocăiesc”. Duhovnicul i-a spus: „Ştii tu că vei îmbătrâni? Ai făcut vreo învoială cu Dumnezeu? Moartea, fiule, nu-i ia doar pe cei bătrâni, ci şi pe cei tineri. Aşadar, pocăieşte-te acum, cât mai e timp”. Însă tânărul nu l-a ascultat şi şi-a continuat viaţa păcătoasă. „Ştiu eu – zicea -nu sunt aşa prost. Când voi îmbătrâni o să mă spovedesc, o să fac milostenii şi astfel îmi voi şterge păcatele, însă nu acum”.

Când tânărul nostru s-a îmbolnăvit, bunul duhovnic a alergat iarăşi la patul lui şi l-a rugat cu dragoste să se spovedească; căci spovedania şi împărtăşania cu Preacuratele Taine de multe ori îi vindecă şi-i întăreşte pe cei bolnavi. „Aşadar, acum că am venit – i-a spus – nu mă lăsa să plec aşa; fă-mi plăcerea…” Însă tânărul l-a rugat să nu-l deranjeze. Duhovnicul a plecat, dar nici Dumnezeu nu obligă pe nimeni şi-l lasă pe om liber. „Cine vrea, să-mi urmeze…”, zice Domnul.

Boala lui s-a înrăutăţit şi duhovnicul s-a dus din nou lângă el, şi i-a zis cu discernământ că dacă vrea, starea lui nu este o piedică pentru a se spovedi, dar n-a vrut. În cele din urmă, a murit fără spovedanie, în ceasul morţii sale, a spus de trei ori: „Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă. Unde eşti, pocăinţă?”, şi a închis ochii fără să se pocăiască.

Aşa păţesc mulţi oameni, care socotesc că se vor pocăi la bătrâneţe. Aşadar astăzi, în ceasul acesta, în clipa aceasta, să ne pocăim, căci ceasul când vom pleca din lumea aceasta zadarnică este neştiut. Să ne pocăim aşadar toţi cu sinceritate, ca să ne învrednicim a ne mântui cu harul şi milostenia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu mijlocirile Maicii Sale, ale Sfântului Nectarie făcătorul de minuni şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.

Arhim. Filothei Zervakos, Ne vorbește părintele Filothei Zervakos, Editura Egumenița, p. 219-220

Sursa

Două cuvinte care îl apropie pe om de Dumnezeu

Ce exprimă cuvintele: „Doamne, miluiește!”, dacă nu puternica încredințare a sufletului credincios că Dumnezeu poate să ierte fiecare păcat și să miluiască pe orice păcătos care se pocăiește? Aceste cuvinte înseamnă: „Doamne, fie-Ți milă de mine, păcătosul, cel vrednic de plâns!”.

Această scurtă rugăciune, alcătuită din doar două cuvinte, nimicește toate planurile diavolului, de îndată ce omul o rostește din inimă. Dumnezeu a dat, în general, rugăciunea ca pe unul dintre cele mai lesnicioase mijloace de mântuire. În sfânta Lui slavă, Ziditorul dorește ca oamenii să pășească spre El.

Din Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiță Ciocioi, Editura Sophia, București, 2015, p. 22

Sursa

Duhul gândului smerit dăruiește-l, Doamne, slugii Tale!

Amintiți-vă că porunca despre smerenie este prima poruncă a Fericirilor – iar de vreme ce este prima este și cea mai însemnată. Ați auzit vreodată cuvântul vestit de Dumnezeu prin Proorocul Isaia: Așa zice Domnul, a Cărui locuință este veșnică și al Cărui nume este sfânt: „Sălășluiesc într-un loc înalt și sfânt și sunt cu cei smeriți și înfrânți, ca să înviorez pe cei cu duhul umilit și să îmbărbătez pe cei cu inima frântă” (Is. 57,15)?

Oare nu vreți ca Dumnezeu să fie cu voi? Dacă vreți, țineți bine minte: El Însuși spune că este în inimile celor smeriți și le înviorează – iar noi câtă nevoie avem să ne fie înviorate inimile! Oare nu vreți ca Dumnezeu să caute spre voi? Dacă vreți, să știți și să țineți minte că Dumnezeu caută spre cei smeriți cu inima. Țineți minte, țineți minte și cuvintele Apostolului Iacov: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (Iac. 4,6).

Oare vreți ca Domnul să vă stea împotrivă, oare nu vreți să primiți harul? Dacă vreți, țineți minte ce e smerenia, ce este această sfântă virtute, care este atât de plăcută Domnului, pentru care Domnul este cu noi și caută spre noi. Ea este diametral opusă mândriei. Cei smeriți sunt cei săraci cu duhul, care țin minte neajunsurile lor, care-și îndreaptă privirea spre adâncurile inimii lor, care iau aminte întotdeauna, neobosiți, la mișcările inimii lor, care urmăresc orice necurăție pe care o văd în inima lor. Sfinții, care împlineau întotdeauna poruncile lui Hristos, care Îl iubeau pe Hristos, înaintea ochilor minții cărora stătea Domnul întotdeauna, își aminteau mereu de smerenie și se rugau întotdeauna să o primească.Hristos spune: Învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima (Mt. 11,29). Domnul ne poruncește să învățăm de la El smerenia, Domnul poruncește să Îl urmăm în smerenie. Smerenia s-a vădit în toată viața pământească a Domnului. Ea a început chiar de la nașterea Sa, fiindcă S-a născut ca cel mai smerit, cel mai simplu om, nebăgat în seamă – S-a născut într-o peșteră pentru vite, a fost pus în iesle.După aceea nu a dat, oare, toată viața Sa nenumărate pilde de smerenie? Când Irod s-a aprins de mânie, când a vrut să-L omoare pe Mântuitorul Nou-Născut și i-a trimis pe ostașii săi ca să-i ucidă pe pruncii din Bethleem, oare Domnul n-ar fi putut să trimită o legiune de îngeri  dintre legiunile aflate întotdeauna la porunca Lui, oare n-ar fi putut să îl doboare pe Irod? Firește că ar fi putut, însă a preferat să dea dovadă de smerenie și a fugit în Egipt de mânia lui Irod. De câtă smerenie a dat dovadă pe urmă în viața Sa, mergând două sute de kilometri pe jos până la Ierusalim la prima chemare a celor ce aveau nevoie de ajutorul Lui, fără să aibă unde să-și plece capul ! Oare n-a arătat o pildă de smerenie desăvârșită, cu totul neobișnuită, atunci când a spălat picioarele ucenicilor? Aceasta este marginea smereniei.Cât privește smerenia de care a dat dovadă înaintea judecății, când a fost dus pe Golgota, când a fost răstignit pe Cruce, despre ea nu cutează să vorbească gurile omenești – atât este de mare, nemăsurată.Domnul poruncește să învățăm de la El smerenia. Dar cine își amintește acum de smerenie? Smerenia este o însușire a sufletului omenesc pe care cei mândri o înfierează cu dispreț, fiindcă ei nu cred în Hristos, au ales alte căi decât calea Lui: ei spun că smerenia este duh de robie, că cei smeriți sunt robi, lipsiți de calitatea cea mai necesară, indispensabilă, lipsiți de duhul protestului, al împotrivirii cu forța în fața gravelor probleme ale omenirii.Există adevăr în asemenea afirmații? Nu, nici urmă. Despre cei smeriți trebuie să spunem nu ceea ce vorbesc cei care-i înfierează, ci cu totul altceva, și anume că ei nu sunt robi, care se supun răului și silniciei, ci singurii biruitori asupra răului și silniciei. Trebuie spus că numai ei se luptă cu adevărat împotriva răului, căci dezrădăcinează din inimile lor și din inimile celorlalți oameni înseși izvoarele răului. Ei nu cred că pricina răului constă doar în imperfecțiunea relațiilor sociale.

Cel smerit nu este rob, ci e ostaș adevărat al lui Hristos.

Cât de puțină este acum smerenia, nesfârțit de puțină! Imensa majoritate a oamenilor disprețuiește smerenia, nădăjduind spre întâietate și dominație în lumea aceasta. Aproape că nu găsești oameni cu adevărat smeriți, smerenia e dată uitării, dată de tot uitării. La smerenie se gândesc cei care merg din toată inima spre calea lui Hristos, care învață smerenia de la El.Lucrul acesta poate părea ciudat: cum pot sfinții, care prin calitățile lor morale, prin înălțimea la care au ajuns, îi întrec cu mult pe ceilalți oameni, cum pot ei să se creadă, cu desăvârșită sinceritate, mai prejos decât toți ceilalți? Temeiul sfințeniei lor este acela că nu se îngâmfă socotindu-se mai presus de cineva, ci își osândesc propria inimă.Sfinții țineau sub observație, cu o atenție neobișnuită, fiecare mișcare a inimii și vedeau în ea până și cea mai mică necurăție – iar dacă o vedeau și-o aminteau întotdeauna, și ca atare se socoteau nevrednici înaintea lui Dumnezeu.Oamenii mândri și obraznici îndrăznesc să judece despre toate lucrurile cele mai înalte și mai sfinte; cei smeriți sunt lipsiți de obrăznicie, sunt modești și liniștiți. Asemenea exemple găsim din plin în Sfânta Scriptură și în Viețile Sfinților.Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât Avraam cel drept, care a primit mari făgăduințe și a fost numit ,,prieten al lui Dumnezeu,,? Iar acest mare om nu înceta să se numească „pământ și cenușă” pe sine însuși. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu decât David, Proorocul și Împăratul? Iar acesta spunea despre sine însuși: Eu vierme sunt și nu om, ocara oamenilor (Ps. 21,6). Acestea sunt chiar cuvintele lui, rostite cu o deplină sinceritate. Cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu, prin ostenelile sale, decât Apostolul Pavel? Iar el se numește pe sine „cel dintâi dintre păcătoși”, atât îi erau de străine orice obrăznicie și îngâmfare: era sfios, nu obraznic, spunea despre sine că se află în mijlocul corintenilor întru neputință și frică și cutremur mare. Această adâncă smerenie este un exemplu pentru noi toți, care suntem nesfârșit de departe de Apostol.Trebuie să ne gândim întotdeauna cu osârdie la smerenie și să o cerem de la Dumnezeu. Prin niciun fel de eforturi proprii nu putem dobândi această virtute. Smerenia este un mare dar de la Dumnezeu, pe care îl primesc cei care Îl iubesc din toată inima, care năzuiesc să împlinească poruncile lui Hristos. Numai acestora le va da Domnul acest mare dar, iar când inima omului este smerită Se sălășluiește în ea Duhul Sfânt.Vedeți ce mare fericire este să fii smerit, vedeți cât de greu este să fii smerit? Să aveți nădejde și să știți că fiecare pas făcut pe calea lui Hristos vă apropie de sfânta smerenie. Dacă veți înmulți și veți îndesi pașii aceștia, cum au făcut apostolii și toți sfinții, vă veți apropia de Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos le spunea ucenicilor Săi: Cel mai mare dintre voi să le fie slugă tuturor, căci cine se va înălța va fi smerit, iar cine se smerește va fi înălțat (Lc. 18, 14).

Ce nesfârșit de des se împlinesc aceste cuvinte ale lui Hristos! Cât de mulți sunt cei mândri, care năzuiesc să ajungă mai presus decât toți, dar cad apoi mai jos decât toți! Cât de mulți au fost cei smeriți, nebăgați în seamă, născuți în familii sărace, care au dus-o tare greu la începutul vieții lor, dar apoi au devenit oameni mari! Mulți, mulți oameni ce proveneau din cele mai joase sfere sociale au fost înălțați de Dumnezeu pentru smerenia lor mare, nemăsurată. Domnul spune: Mulți dintre cei dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi (Mt. 19,30). Așa se întâmplă și în viața noastră, așa va fi la Înfricoșătoarea Judecată. Cei dintâi vor deveni cei din urmă, cei nebăgați în seamă, cei disprețuiți, vor fi cei dintâi. Este nevoie de foarte multă osteneală pentru a nu uita de smerenie; este nevoie de foarte multă osteneală pentru a o câștiga. Trebuie să ținem minte cuvintele Apostolului Petru: Supunându-vă unii altora, îmbrăcați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har (I Pt.5,5). Țineți minte: Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har. Țineți minte că Domnul Iisus Hristos S-a smerit pe Sine chiar până la moartea pe Cruce. Iar noi trebuie să năzuim spre smerenie, să o cerem mereu de la Dumnezeu: Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul găndului smerit dă-mi-l mie, slugii Tale! Să știți și să țineți minte că, dacă omul va avea în minte întotdeauna aceste cuvinte sfinte, va primi de la Dumnezeu adânca virtute a smereniei. Amin.

Din Sfântul Luca al Crimeii, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia, București, pag. 53-62   

“Călugărul şi demonul” un nou film ortodox rusesc

Când omul hotărăşte să-si dedice întreaga viaţă lui Dumnezeu, trebuie să aiba în vedere că ispitele vor veni peste el ca o avalanşă pentru a-i verifica starea lăuntrică. Abia atunci poate să vadă omul cât este de pregătit să slujească în credinţă şi adevăr lui Dumnezeu.  Această cale, după cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, este strâmtă şi nu o poate parcurge oricine. Unii se poticnesc încă de la început, alţii abia  dacă ajung la mijlocul drumului, nereuşind să rămână pe cale până la capăt.
Dar ce poate să facă un om când este atacat de forţe din exterior, despre care el nu avea ideie până atunci? Să se lupte, bineînţeles, şi să iasă învingător cu ajutorul lui Dumnezeu.
La baza filmului “Călugărul şi demonul”, clasificat ca fiind cel mai bun film după “Ostrov”, stă o istorioară din viata Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, care, în timpul vieţii, fiind ispitit de diavol în chilia sa în timp ce îşi făcea pravila de rugăciune, a reuşit prin puterea Crucii să îl lege pe acel demon şi să îi poruncească să îl ducă la Ierusalim ca să se închine la Mormântul Domnului Iisus Hristos.
Pornind de la istorioara din viaţa Sfântului Ioan al Novgorudului, regizorul filmului “Monahul şi demonul” reuşeşte să ne arăte că timpurile nu s-au schimbat şi că lupta pentru sufletele noastre este aceeaşi. Astfel, regizorul ne aduce trecutul în realitatea pe care o trăim zi de zi. O realitate lipsită de pocainţă, plină de ispite şi, unde, de cele mai multe ori, avem impresia că nu putem face faţă încercărilor. După ce urmăreşti acest film iţi dai seama de luptele pe care le are de dus fiecare monah în mănăstire, dar şi fiecare crestin în lume, pentru a-şi câştiga mântuirea. După cum au precizat regizorul,Nicolae Dostal, şi scenaristul, Iurii Arabov, filmul “Monahul şi demonul” este despre Dragoste, pelicula ne vorbeşte încă o data şi încă o dată nu doar despre victoria Binelui asupra răului, dar şi despre cum trebuie să ne iubim unii pe alţii, dar şi despre ceea ce este şi mai important – să ne iubim vrăjmaşii.
***De precizat faptul ca filmul “Monahul si demonul” a fost întrodus in clasamentul primelor 5 cele mai bune filme ortodoxe, luând premiul cel mare in cadrul celei de-a XIV-a editii a Festivalului International de film ortodox – “Pokrov”, care s-a desfasurat, la data de 12 octombrie 2016, la Kiev, in Ucraina.
Regizorul filmului“Călugărul şi demonul” – Nicolae Dostal’
Scenaristul filmului ““Călugărul şi demonul”” – Iurii Arabov
sursa pravmir.ru
traducere şi adaptare Elisabeta Lascu
pentru Altarul Credintei

Sursa

Părintele Pamvo doreşte să participe la un proces echitabil

1

Constituţia României proclamă că orice cetăţean român are dreptul la un proces echitabil, desfăşurat într-o perioadă rezonabilă de timp. Chiar dacă are autonomie şi propriile tribunale religioase, Biserica Ortodoxă are obligaţia, prin Legea Cultelor, de a respecta acest drept fundamental al omului.

Din acest motiv, Părintele Pamvo, chemat în judecata Consistoriului Eparhial Monahal la data de 23 martie 2017, a adresat preşedintelui Consistoriului câteva cereri prin care urmărea asigurarea condiţiilor unui astfel de proces echitabil.
Întrucât Părintele a fost tuns în monahism şi hirotonit în Mitropolia Clujului, a cerut Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, să dispună verificarea schimbului de scrisori pe care Chiriarhii trebuia să îl fi făcut la momentul venirii sale din Ardeal în Moldova. Părintele are suspiciunea că acest schimb de scrisori nu s-a efectuat, bazându-se pe faptul că, în acel moment, nimeni din MMB nu a dorit să îi facă vreun act oficial, nu a fost niciodata angajat MMB etc. Scopul acestei cereri a fost posibilitatea invocării unei excepţii de necompetenţă a Consistoriului Eparhial Monahal Iaşi, care nu îl poate judeca, dacă nu a fost primit cu toate formele legale în Eparhie.

Deoarece Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată bisericeşti prevede că hotărârea unui consistoriu luată de membri care nu corespund criteriilor de numire este nulă de drept, Părintele Pamvo a cerut să i se argumenteze că membrii Consistoriului sunt abilitaţi să îl judece şi să dea hotărâri valide. În cererea referitoare la acest aspect, a cerut mai ales explicarea criteriilor după care Adunarea Eparhială a considerat că membrii Consistoriului au viaţă duhovnicească aleasă şi cunoştinţe juridice.

Pentru că citaţia la Consistoriu invocă un articol din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române care prevede trimiterea în judecată a unui cleric ca urmare a unei sesizări, Părintele Pamvo a cerut verificarea efectuării cercetării disciplinare prealabile care a condus la raportul în baza căruia a fost trimis în judecată. Regulamentul de procedură al instanţelor bisericeşti prevede că, dacă în cursul efectuării cercetării disciplinare nu s-a făcut procedura citării învinuitului şi a aducerii la cunoştinţă a acuzaţiilor, cercetarea este nulă. Părintele Pamvo nu a fost invitat la nicio cercetare prealabilă, existând, prin urmare, posibilitatea ca raportul în baza căruia a fost trimis în judecată să fie nul.

Dintre multele acuzaţii aduse, există şi două prezente şi în dreptul comun: defăimarea, insulta, calomnia, pe de o parte, şi instigarea la fapte negative, pe de alta. Pentru a se putea apăra de astfel de învinuiri, mai ales că a decis să se apere în scris, Părintele Pamvo a cerut să vadă cine sunt cei ce se consideră defăimaţi, care sunt faptele care i se impută ca defăimare, insultă, calomnie sau instigare. Este un drept fundamental pe care nimeni nu i-l poate refuza. Nimeni nu se poate apăra de nişte acuze pe care le aude pentru prima dată în momentul judecării propriu-zise.

Prevalându-se de dreptul garantat de Regulamentul instanţelor de judecată de a-şi chema martori, Părintele Pamvo a înaintat o listă de 60 de martori. Întrucât de decizia luată în acest proces poate depinde viaţa sa veşnică şi Regulamentul nu are un număr de martori pe care să îl permită, a considerat că se cuvine ca apărarea sa să fie cât mai consistentă. Instanţei îi revine obligaţia de a motiva refuzul unuia sau a mai multor martori ai apărării.

Pentru ca toate aceste cereri să îi fie îndeplinite, Părintele Pamvo a cerut un nou termen de judecată, condiţionând prezenţa pe data de 23 martie la Consistoriul din Iaşi de aprobarea cererilor făcute. Până în acest moment, nu i s-a transmis că i s-ar fi aprobat vreuna dintre cereri şi chiar dacă i se va transmite de acum înainte, în cursul acestei zile, se impune un nou termen de judecată până la care să îşi poată face apărarea corespunzător.

Părintele a arătat că demersurile sfinţiei sale nu doresc să sfideze Consistoriul şi că este dispus să răspundă pentru acuzaţiile care i se aduc, în condiţiile în care i se oferă condiţiile conceperii apărării.

Pentru că în Regulamentul instanţelor de judecată există un articol care spune că prezenţa părţilor suplineşte eventualele lipsuri de procedură, Părintele Pamvo a decis să nu participe mâine, 23 martie 2017, la şedinţa de judecată a Consistoriului Monahal Eparhial Iaşi, pentru ca prezenţa sfinţiei sale acolo să nu suplinească eventualele lipsuri de procedură invocate în cererile pe care le-a trimis. Se va prezenta în Consistoriu după ce toate obiecţiile sale vor fi fost rezolvate în spiritul sfintelor canoane, al regulamentelor bisericeşti şi al cerinţelor constituţionale.

Prezentăm în continuare corespondenţa dintre Părintele Pamvo şi Consistoriul Monahal Eparhial Iaşi.
Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,
Subsemnatul, Ieromonah Pamvo Jugănaru, egumen al Schitului “Sfânta Cuvioasa Parascheva” din Rădeni, Judeţul Neamţ, trimis în judecata Consistoriului Eparhial Monahal pentru data de 23 martie 2017, respectuos Vă aduc la cunoştinţă următoarele aspecte:
Din temeiul art. 62, alineatul (1), litera (b) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care se referă la etapele instrumentării unei sesizări, invocat de adresa nr. 1896 din 08.03.2017, reiese că trimiterea mea în Consistoriul Eparhial Monahal s-a făcut în baza unei sesizări. Posibilităţile enumerate de temeiul respectiv, pe care le are Chiriarhul, atunci când trebuie să rezolve o sesizare, trebuie înţelese în spiritul art. 60, litera a) din Regulament, care prevede că sesizările adresate Chiriarhului se trimit în consistoriu “după cercetarea efectuată în prealabil de persoana delegată de chiriarh”, spre deosebire de rapoartele de inspecţie, prevăzute de art. 60, litera b), care se trimit în judecată, potrivit art. 62, alin. (2), din oficiu, după aprobarea de către Chiriarh. Chiriarhul are posibilitatea de a cere cercetarea aspectelor sesizate, are posibilitatea ca, în perioada cercetării, conform art. 63, alin. (2), să dispună oprirea pârâtului de la toate slujirile preoţeşti şi grăbirea procesului, are posibilitatea de a trimite cazul în Consistoriu, conform şi art. 88, alin. (1), poate cere completarea cercetării (art. 85), sau poate clasa motivat cazul, potrivit art. 86, alin. (1). Această înţelegere o are şi doctrina canonică, potrivit căreia ancheta este prima fază a unei proceduri juridice bisericeşti1..

Din cele de mai sus, rezultă că sesizarea făcută împotriva mea trebuia cercetată disciplinar după toate prevederile Titlului IV, litera A, “Desfăşurarea cercetării disciplinare bisericeşti”, potrivit cărora urma, conform art. 71, alin. (1), litera (a), citirea sesizării de faţă cu toţi cei implicaţi în cercetare, prilej cu care puteam lua în detaliu cunoştinţă de ceea ce mi se impută, urma să fiu ascultat cu privire la cele ce mi se impută, potrivit art. 71, alin. (1), litera e), urma să mi se ia mărturisirea, care să fie considerată adevărată până la proba contrarie, conform art. 72, alin. (1), urma să se audieze martorii celui care face sesizarea, conform art. 72, alin. (2), se putea cere avizul unor experţi, potrivit art. 78, alin. (1), dacă se impunea acest lucru. La aceste prevederi se adaugă reglementarea art. 78 din Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată bisericească, care prevede citarea părţii învinuite, cu rezumatul acuzaţiilor, nerespectarea acestei proceduri atrăgând după sine nulitatea întregii anchete.

Întrucât toată procedura cercetării disciplinare nu s-a produs, sau cel puţin nu mi s-a adus mie la cunoştinţă, nu am reuşit să înţeleg la ce fapte fac referire acuzaţiile care mi se aduc, mai ales cele privitoare la abaterile morale de insultă, calomnie, defăimare, clevetire, instigare la atitudini şi fapte negative sau abatera administrativă de contrazicere publică a poziţiei oficiale a Bisericii.

Din acest motiv, am adresat marţi, 14 martie 2017, o cerere Consistoriului Eparhial Monahal, în care ceream ca, în baza art. 24, alin. (1): “dreptul la apărare este garantat”, şi art. 21, alin. (3): “Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un timp rezonabil” din Constituţia României, pe care Biserica Ortodoxă Română este obligată să o respecte, în conformitate cu art. 5, alin. (4) din Legea 489/2006 a Cultelor: “În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere… drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (s.n.), să îmi pună la dispoziţie informaţiile din dosar, în baza cărora să îmi pot face o apărare, mai ales că printre acuzaţii sunt formulate unele care, în dreptul penal sau civil, necesită o cunoaştere a faptelor imputate, pentru a elabora o apărare.

Am considerat exercitarea acestui drept constituţional necesară, întrucât am decis să uzez de prevederea art. 102, alin. (1) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care îmi permite să-mi fac apărarea în scris şi nu pot face acest lucru, atât timp cât nu cunosc exact faptele care mi se impută, conjuncturile şi persoanele care au fost lezate de pretinsele mele fapte.

Printr-o cerere adresată Consistoriului am cerut pe data de 15 martie 2017 să mi se aprobe lista de martori, conform art. 108, alin. (2) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, care prevede că lista de martori trebuie depusă cu cel puţin 7 zile înainte de data fixată pentru judecată.

În vederea conceperii unei apărări corespunzătoare, am depus o cerere, la data de 20.o3.2017, prin care solicit preşedintelui Consistoriului Eparhial Monahal să mă informeze dacă membrii consistoriului îndeplinesc condiţiile art. 60 al Regulamentului de procedură al instanţelor bisericeşti şi pe cele ale art. 53, alin. (3) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, pentru a putea invoca, dacă este cazul, nulitatea hotărârii Consistoriului, potrivit art. 61 din Regulamentul de procedură al instanţelor bisericeşti, care prevede că deciziile date de consistoriile ale căror membri nu îndeplinesc condiţiile cerute de art. 60 şi art. 53, alin. (1) sunt nule de drept.

Întrucât am fost tuns la monahism şi preoţit în Mitropolia Clujului, Feleacului şi Vadului, am cerut, într-o cerere datată 20.03.2017, să se verifice dacă venirea mea în Mitropolia Moldovei a fost însoţită de schimbul de scrisori între Chiriarhi, aşa cum prevede art. 21, din Regulamentul de procedură al instanţelor de judecată bisericească, pentru a putea, dacă este cazul, invoca excepţia de necompetenţă a Consistoriului Eparhial Monahal al Arhiepiscopiei Iaşilor în ceea ce mă priveşte.

Doctrina canonică referitoare la procedura în materie de judecată bisericească spune că “în judecarea faptelor ilicite şi aplicarea pedepselor… instanţele bisericeşti, cu excepţia celei duhovniceşti, urmează o procedură asemănătoare cu aceea a instanţelor judiciare ale Statului, din practica cărora şi-au şi însuşit-o… Cele mai importante acte procedurale pot fi enumerate astfel: ancheta sau instrucţia, introducerea acţiunii, care se face fie din oficiu, fie la sesizarea sau cererea celor interesaţi, fixarea termenului de judecată şi citarea părţilor, dezbaterea publică cu administrarea probelor şi asigurarea dreptului de apărare a celor chemaţi în judecată”2.

În condiţiile analogiei între procedurile instanţelor statale şi cele bisericeşti, consider absolut obligatorie asigurarea condiţiilor pentru apărare, într-un proces de ale cărui implicaţii poate depinde însăşi viaţa mea veşnică.

Din acest motiv, am decis să invoc lipsurile de procedură semnalate mai sus, suspiciunea de nulitate a anchetei desfăşurate în cazul meu, suspiciunea de necompetenţă a Consistoriului Eparhial Monahal, şi nerespectarea drepturilor mele constituţionale la o apărare care să asigure un proces echitabil şi, prin urmare, în temeiul art. 98, alin. (2) din Regulamentul instanţelor de judecată, care prevede că “prezenţa părţilor suplineşte eventualele lipsuri de procedură”, să condiţionez participarea mea la judecata de pe data de 23 martie 2017 de aprobarea celor două cereri, prin care cer să mi se pună la dispoziţie piesele dosarului instrumentat împotriva mea şi să mi se aprobe lista de martori solicitată, în condiţiile prevăzute de Regulament, de investigarea modului în care s-a desfăşurat cercetarea disciplinară bisericească ce a stabilit necesitatea trimiterii mele în judecata consistorială, de verificarea competenţei Consistoriului de a mă judeca, şi de trimiterea informaţiilor solicitate referitoare la competenţa cerută a membrilor Consistoriului Eparhial Monahal care mă va judeca.
În consecinţă, respectuos Vă rog să dispuneţi:
verificarea competenţei Consistoriului Eparhial Monahal de a mă judeca;

analizarea modului în care s-a făcut cercetarea disciplinară în ceea ce mă priveşte, mai ales cu privire la abaterile de ordin moral ce mi se reţin în sarcină, şi dacă, din această perspectivă, raportul nr. 1896/08 martie 2017 se poate constitui în bază pentru trimiterea mea în judecata Consistoriului Eparhial Monahal;

aprobarea celor două cereri, în baza cărora să îmi pot alcătui o apărare, care să respecte standardele juridice obligatorii pentru ca un proces să fie considerat echitabil, potrivit exigenţelor constituţionale, obligatorii şi pentru tribunalele eclesiale, potrivit legii.

aprobarea cererii prin care solicit informaţii referitoare la competenţa membrilor Consistoriului Eparhial Monahal de a face parte din acesta.

reprogramarea termenului de judecată stabilit pentru data de 23 martie 2017 la o dată ulterioară, până la care să am posibilitatea de a-mi alcătui o apărare corespunzătoare.

Îmi afirm disponibilitatea de a răspunde în faţa unui Consistoriu pentru faptele care mi se impută, cu condiţia să îmi fie asigurată posibilitatea de a mă apăra, potrivit sfintelor canoane, regulamentelor bisericeşti şi legilor în vigoare.
20. 03.2017 Semnătură,
Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei

1 Arhim. prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie bisericească, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 245.
2 Ibidem.

Parintele Pamvo Juganaru – membri consistori

Parintele Pamvo Juganaru – Necompetenta

Parintele Pamvo Juganaru – Cerere Martori

1

sursa