Arhim. Epifanie Theodoropulos: Despre pericolul schismei care poate începe cu nepomenirea episcopilor

   

 Trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesoco­tită.
Foto: Bogdan Zamfirescu

Foto: Bogdan Zamfirescu

POMENIREA PATRIARHULUI ATENAGORA

(fragment dintr-un tratat epistolar)
Atena, 19 iunie 1969
Cuviosului monah Nicodim
din obştea Ierom. Efrem
Provata – Sfântul Munte Athos
 
Prea iubite în Domnul Părinte Nicodime,
Bucură-te şi întăreşte-te în harul Mântuitorului Hristos.
Ieri am primit lunga ta scrisoare şi potrivit dato­riei dragostei încep să răspund pe larg la ea în ciuda multelor mele preocupări.
La începutul scrisorii Sfinţiei Tale te îndreptăţeşti pentru tăcerea de până azi, pe care o atribui nu uită­rii, nici nepăsării, ci regulilor monahale, şi-ți exprimi mulţumirea şi recunoştinţa pentru tot folosul duhov­nicesc pe care l-ai primit de la mine atât timp cât ai fost în lume. În continuare, descriind pe larg, în culori sumbre, peripeţiile din ultima vreme ale Ortodoxiei şi exprimându-ţi zbuciumul pentru mersul lucrurilor Bi­sericii noastre, ceri, în numele obştei sfinte în care petreci, părerea mea despre calea pe care trebuie să mergeţi.
Aşadar, ascultă, iubite părinte Nicodime: niciodată nu m-am gândit că m-ai uitat. Cât priveş­te faptul că nu ai scris, ştiu că aceasta se datorează regulilor monahale, care nu îngăduie mai ales călugă­rilor, şi mai ales începătorilor, legăturile cu lumea. Despre mulţumirile Sfinţiei Tale ce să spun? Niciodată nu m-am făcut vrednic de ele. n-am împlinit niciodată aşa cum trebuie porunca Domnului… De altfel, dacă am semănat ceva sau am udat, Acela a făcut să creas­că… Aşadar, Aceluia Se cuvine slava şi mulţumirea şi cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor.
Şi acum să venim la subiectul principal:
Îmi scrii: „Cel puţin Sfinţia Voastră, Cuvioase Părin­te Epifanie, Sfinţia Voastră care sunteţi înzestrat cu… (notă: Omit exagerările dragostei tale), să nu rămâ­neţi nelucrător. Făceţi-vă luntre şi punte, nu neglijaţi subiectul acesta. Să nu credeţi vreodată că ar fi posi­bil să se schimbe latinii cei îngâmfaţi, noi ne vom schimba… şi de aceea nu este favorabilă această împărtăşire…”
Fratele meu Nicodim, Dumnezeu ştie că n-am ră­mas deloc nelucrător şi în acest subiect. Dacă numele meu nu apare în paginile revistelor, aceasta nu înseam­nă nimic. Este cu putinţă ca cineva să se nevoiască nu numai prin arme publicistice, ci şi prin scrisori şi prin comentarii şi prin prezentări personale şi prin multe alte moduri… În orice caz, îţi trimit unul dintre artico­lele mele, publicat mai demult în „Trei Ierarhi”, ca să vezi concepţiile mele cu privire la acest subiect.
Mai jos mă întrebi dacă este drept să primiţi po­menirea arhiereilor ce țin calendarul vechi. Gruparea lui Matei o excluzi („mateiții nici nu intră în discuţie”, scrii), şi mă întrebi despre gruparea fostului mitropo­lit al Florinei.
Iubite Părinte Nicodim, ascultă:
Înainte de a vă gândi pe ce episcop să pomeniţi, trebuie ca în conştiinţa Sfinţiilor Voastre fiecare să răspundeţi la întrebarea: „Cred că întreaga Biserică Ortodoxă Universală a fost înghiţită de înşelare şi nu­mai eu şi câţiva puţini am rămas păstrând adevărul?” Dacă la întrebarea aceasta conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde afirmativ, atunci caută un oarecare epis­cop ce are succesiune apostolică şi păstrează adevă­rul, şi supune-te lui. Iar dacă conştiinţa Sfinţiei Tale îţi va răspunde negativ, dacă-ţi va spune că părerea că „toţi s-au abătut netrebnici s-au făcut; nu este cel ce face bine, nu este afară de unul (eu şi încă câţiva)” constituie mândria şi nesăbuinţa cea mai de pe urmă; dacă te va înştiinţa că întreaga armată a episcopilor şi preoţilor evlavioşi din Biserica Ortodoxă Universală care păstrează adevărul şi iubesc credinţa neschim­bată, care au întărite în ei tradiţiile Părinţilor, care se amărăsc profund de acrobaţiile şi de faptele îndrăzne­ţe ale unor întâi-stătători ai Bisericii, dar îi suferă – folosind iconomia – pe aceştia, căutând la pacea Bi­sericii şi nădăjduind că faptele îndrăzneţe nu vor ajunge până la extrem, dacă astfel îţi va răspunde conştiinţa, atunci… atunci, iubite Părinte Nicodime, eşti dator să nu-ţi desparţi căile tale de ale lor.
Fratele meu, este clevetirea cea mai de pe urmă cele spuse de unii despre Biserica Greciei că „îl ur­mează pe Atenagora”. NU! Adevărul este că Biserica Greciei, din delicateţe exagerată faţă de întâistătătorul Ortodoxiei, i-a dat prea mare atenţie lui Atenagora – desigur, un lucru rău făcut. Cu toate acestea, sub nici un chip nu este de acord cu faptele lui îndrăzneţe şi lipsite de orice scrupule. Cred că în toată Biserica Greciei nu există mai mult de şase-şapte episcopi filoatenagorei. Ceilalţi, mai mult de şaizeci de epis­copi, cu neplăcere (unii mică, alţii mare şi alţii şi mai mare) privesc la acţiunile lui, dar nu se manifestă, cel puţin public, răbdând „până la o vreme”. Trupul Ie­rarhiei Bisericii Greciei şi, în general, clerul ei cuprin­de în sânurile lui stânci de Ortodoxie. Da, Părinte Nicodime! Şi aceasta o spun eu, care cunosc bine şi persoanele şi lucrurile. Întreabă prin epistolă pe epis­copii Bisericii Greciei dacă sunt de acelaşi cuget cu patriarhul şi vei fi înştiinţat de aceasta… Nu trebuie să subapreciem faptul că deşi manifestările de polite­ţe şi amabilitate se bucură de publicitate şi, numai­decât se fac cunoscute, alte acţiuni, mustrătoare şi dojenitoare, rămân necunoscute din motive de poli­teţe rău înţelese. Crezi că Sfântul Sinod al Bisericii Greciei a rămas totdeauna nepăsător şi pasiv fată de patriarh sau de Iacov al Americii? Desigur, ar fi fost drept să se dea publicităţii reacţiile lui, însă de bine, de rău, se obişnuieşte de veacuri ca legăturile dintre „cei mari” să se facă cu multă delicateţe… Nu uita că chiar şi pururea pomenitul arhiepiscop Hrisostom, cel care timp de mulţi ani s-a împotrivit cu tărie lui Atenagora, nu s-a dat în lături să cânte cu căldură la­ude la adresa lui în timpul vizitei aceluia în Grecia. Scriind acestea, nu aprob şi nu încuviinţez aceste moduri de a proceda, ci simplu constat şi explic…
Poate voi fi întrebat: „Ai spus că episcopii care nu sunt de acord cu Atenagora îl suportă „până la o vreme”. Ce înseamnă aceasta „până la o vreme? Până când vor suporta?” – Iubite, dacă credem că sunt ortodocşi (iar eu cred aceasta cu fermitate), să le lăsăm lor alegerea clipei. Ei sunt episcopi. Vremea războaielor şi a revoluţiilor nu o fixează militarii, ci ofiţerii. Iar dacă îi considerăm trădători, atunci să-i renegăm şi să hotărâm singuri şi vremea revoluţiei şi orice altă problemă. Dar dacă nu vom putea argu­menta astfel de lucru fără să cădem în cursa cumpli­tei calomnii, atunci să-i urmăm pe aceia, răbdând şi noi „până la o vreme”. Repet: Sau credem că există Biserică care are o întreagă oaste de episcopi şi preoţi credincioşi, sau credem că Biserica o constituim nu­mai noi cu încă câţiva. În cazul al doilea, să facem ceea ce noi judecăm că trebuie din moment ce noi suntem Biserica. În primul caz suntem datori să ur­măm Bisericii.
Să nu se uite că primatul Papei şi Filioque nu au apărut nici în 1054, atunci când a fost renegată Ro­ma, nici în 1053, nici în 1052, ci cu veacuri întregi mai înainte se învăţau acestea în Apus. Şi cu toate acestea Biserica – folosind iconomia – a suportat şi pe Papa şi inovaţiile lui. Da, Părinte Nicodime! Însuşi marele Fotie nu numai că a îngăduit mult timp să-l pomenească în Diptice pe rău credinciosul papă, ci chiar a scris în anul 885 despre papa Ioan al VIII-lea care murise cu trei ani mai înainte: „Aşadar acest Ioan al nostru, cel viteaz la minte, viteaz şi cu evla­via… Acest arhiereu binecuvântat al Romei…” (Mystagogia Duhului Sfânt, 89). O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Existau de altfel şi atunci unii asemenea acestora, care nu ar fi şovăit, din pricina cuvintelor de laudă de mai sus, să arunce defăimarea de trădător în obrazul acestui bărbat sfinţit! Ar fi nu­mit trădător pe cine? Pe acela pe care adevărul lucru­rilor l-a arătat o fortăreaţă tare a Credinţei, un erou adevărat al Ortodoxiei?… Frate Nicodime, „să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte, ca mărturi­sirea credinţei noastre sfinte întru smerenie să o adu­cem”. Adu-ţi aminte totdeauna de cuvântul Scripturii: „Nu fi drept prea mult nici înţelept de prisosit ca nu cumva să-ți ieşi din minte. (Eccl. 7,16).
Poate voi fi întrebat: „Episcopii buni şi credincioşi pun în lucrare iconomia şi-l suferă pe Patriarh. Oare noi nu putem pune în lucrare scumpătatea şi să-l re­negăm?” – Iubite Părinte Nicodime, aceasta ar însem­na curat protestantism! Atunci când Biserica pune în lucrare iconomia, cum este cu putinţă ca persoana X sau Y să pună în lucrare scumpătatea în problema aceasta fără să se considere SUPERbiserică? Este cu putinţă ca cineva să pună în lucrare totdeauna scumpătatea, dar numai faţă de el însuşi, dar nicio­dată pentru alţii, adică aceia pentru care Biserica pune în lucrare iconomia. Mă voi explica prin două-trei exemple:
Biserica, făcând iconomie, primeşte căsătoria a treia. Dar o oarecare persoană poate spune: „Mie îmi place scumpătatea. Pentru aceasta, deşi am rămas văduv de foarte tânăr, nu numai că nu voi veni la a treia căsătorie, dar nici la a doua.” „Bravo!” – îi vom spune cu toţii acestuia. Dar dacă acesta nu se mulţumeşte numai cu aceasta, ci merge mai departe şi spune: „Mie îmi place scumpătatea şi nu iconomia. De aceea nu recunosc ca membri ai Bisericii pe cei cu a treia căsătorie şi nici nu mă rog pentru ei.” Dacă unul ca acesta va spune cele de mai sus, atunci ce se va întâmpla? Biserica va arunca imediat trăsnetul afurisirii în capul lui. Pentru ce vechii donatişti au fost lepădaţi de Biserică ca schismatici? Exact din pricina aceasta. Aceştia puneau în lucrare scumpătatea acolo unde Biserica punea în lucrare iconomia. De pildă Biserica primea fără botez pe cei veniţi dintre eretici din moment ce au fost botezaţi în numele Sfintei Tre­imi, în timp ce donatiştii îi botezau din nou. Fapte asemănătoare practicau şi novaţienii. În timp ce Bise­rica, îngăduitoare faţă de firea omenească, ierta şi păcatele grele, novaţienii interziceau împărtăşirea bisericească celor ce păcătuiseră greu. Din pricina aceasta trăsnetul afurisirii a căzut foarte greu în capul aprins al acelora.
Al doilea exemplu: Sfintele Canoane hotărăsc, sub pedeapsa caterisirii, ca diaconii să fie hirotoniţi după al 25-lea an al vârstei lor, iar preoţii după al 30-lea an. Dreptul şi obligaţia tuturor membrilor Bisericii este să fină Canoanele în mod neclintit şi să nu se hirotonească mai înainte de vârsta rânduită. Eu, de pildă, am fost hirotonit diacon la douăzeci şi şase de ani şi, în ciuda presiunilor pe care episcopul care m-a hirotonit le-a făcut ca să primesc preoţia după puţin timp, am rămas diacon până la împlinirea vârstei de treizeci de ani. Am procedat bine şi în chip vrednic de laudă. Dacă însă nu mă mulţumesc cu aceasta, ci mă întorc spre episcopul meu şi-i spun: „Mie nu-mi place iconomia, ci scumpătatea. De aceea voi înceta să Vă pomenesc şi Vă lepăd deoarece hirotoniţi dia­coni şi preoţi nu după scumpătate, ci după iconomie, adică înainte de vârsta canonică.” Dacă voi zice şi voi face astfel, ce se va întâmpla? Biserica mă va caterisi imediat. Şi pe bună dreptate. Nu este cu putinţă ca Biserica să îngăduie răzvrătire şi anarhie în sânurile ei. – „Cine eşti dumneata, domnule”, îmi va spune, „care lepezi pe cei pe care eu îi recunosc? Cine eşti tu? Eşti autoritate mai înaltă decât mine? Eşti super-sinod? Eşti super-biserică? Eu judec, eu hotărăsc. Eu mânuiesc şi scumpătatea şi iconomia. Tu vei rândui ceea ce trebuie să fac eu? Desigur ai dreptul să-ţi ex­primi protestul pentru hotărârea X sau Y pe care am luat-o, dar nu ai nici un drept să lepezi pe cei ce îi recunosc. Eu am autoritatea şi nu tu”. Acestea, iubite Părinte Nicodime, care sunt drepte şi juste, mi le-ar fi spus Biserica!
Al treilea exemplu: Să presupunem că Biserica Serbiei are mare lipsă de clerici necăsătoriţi. Şi ca o consecinţă a acestui fapt episcopiile vacante nu se completează. Din această pricină au rămas numai şase-şapte episcopi şi aceştia bătrâni. Dar aceştia, I îngrjindu-se de viitorul Bisericii lor, au hotărât, supunându-se iconomiei bisericeşti, să hirotonească întru episcopi doi-trei preoţi căsătoriţi dintre cei mai buni. Celelalte Biserici Ortodoxe au suportat cu greu hotărârea aceasta, însă, fiind înţelegătoare faţă de nevoia stringentă a Bisericii Serbiei, n-au afurisit-o, ci continuă împărtăşirea bisericească cu ea. Un oarecare cleric căsătorit din Serbia, chemat puţin după aceea să fie şi el hirotonit episcop, a refuzat aceasta, deoarece doreşte să se ţină pe sine în cadrul scumpătăţii şi nu într-al iconomiei. Până la punctul acesta, nici un reproş. Dar dacă nu se va opri aici, ci va merge mai departe şi va întrerupe orice împărtăşire cu episcopii hirotoniţi dintre cei căsătoriţi, pe care nu numai Bise­rica Serbiei îi recunoaşte, ci şi toate celelalte Biserici Ortodoxe îi primesc, aşadar, dacă va face aceasta, ce va păţi? Va fi caterisit imediat şi toată Biserica va recunoaşte caterisirea lui ca valabilă şi dreaptă.
Fratele meu, aceasta este eclesiologia ortodoxă. Celelalte, adică a se ridica persoane (clerici sau laici) şi a afurisi episcopi pe care-i primeşte Biserica Orto­doxă Universală, sunt curate protestantisme.
Aceasta desigur sub condiţiile – repet din nou – că credem în existenţa Bisericii Ortodoxe Soborniceşti în lume. Iar dacă credem că toţi sau aproape toţi epis­copii Bisericii au devenit trădători ticăloşi, atunci cele de mai sus se răstoarnă cu desăvârşire. Atunci Biseri­ca vom fi noi şi tot ceea ce facem este autoritar şi valabil. ,,Oricâte vom lega pe pământ vor fi legate şi în cer; şi oricâte vom dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”. – În tot cazul, departe este de mine gândul luciferic că Biserica a rămas numai în mine…
[…]
– Dar atunci ce trebuie să facem? mă vei întreba, încotro vom merge? Pe cine să pomenim?
Fratele meu, cuvântul Sfântului Apostol Pavel des­pre cei mai mari „…ca să facă aceasta (pastoraţia) cu bucurie şi nu suspinând” (Evr.13,17) este valabil şi invers. Adică este valabil şi pentru păstoriţi. Dacă există cazuri când păstorul suspină pentru turma pe care o păstoreşte, tot aşa există şi cazuri în care turma suspină pentru păstorul care o păstoreşte. Lucru fericit ar fi să existe întotdeauna păstori la care ascultarea să se facă nu­mai „cu bucurie”. Dar când acest lucru nu este posi­bil, atunci să ne supunem „suspinând”. Iar când spun supunere, nu înţelegem desigur – departe de aceasta – să încuviinţăm orice acţiune a lor şi să cugetăm în toate aşa cum cugetă şi ei. Nu! Ci înţeleg să nu ne desprindem de ei, să nu rupem legătura cu ei. Ţinând cont de aceasta, nu vom fi de acord, vom protesta şi ne vom opune. Dacă însă Biserica nu-i cateriseşte pe unii ca aceştia, atunci noi nu trebuie să-i lepădăm şi să încetăm să-i pomenim.
Să nu ne grăbim, fratele meu. Subiectele acestea se referă la viata veşnică şi au trebuinţă de multă chibzuinţă.
În anul 1934, la 22 noiembrie, patriarhul de atunci al Alexandriei, Meletie Metaxakis, a chemat în Cate­drala Ortodoxă patriarhală a Sfântului Nicolae din Ca­iro „clerici şi mireni din zece biserici (confesiuni) dife­rite pentru rugăciunea comună făcută pentru al treilea mare pas – după primul şi al doilea săvârşiţi în acelaşi mod în Biserica Anglicană şi respectiv Armeană – care să ducă la dorita unire… După doxologia cântată de corul seminariştilor, diaconul grec a rostit ectenia. Apoi s-a cântat «Lumină lină», după care corul angli­can a cântat o cântare ce cuprindea laudele. După citirea din amvon a Evangheliei şi a pericopei potri­vită împrejurării, s-a făcut o rugăciune comună în arabă, rostită de un arhiereu copt la început şi conti­nuată de un protestant egiptean…”.
Au trecut de atunci treizeci şi nouă de ani şi nici o „unire” nu s-a săvârşit. Dacă atunci unii clerici şi mi­reni, în loc să-şi exprime cu putere protestul faţă de patriarh, ar fi purces la gesturi extreme şi s-ar fi despărţit de el, care ar fi fost câştigul Bisericii? Numai unul: s-ar fi creat schismă în sânurile Bisericii Alexan­driei, care ar fi tulburat conştiinţe şi ar fi dus la afuri- siri şi caterisiri reciproce. În timp ce acea iniţiativă a Patriarhului nu a dus la nici o unire, iar cu trecerea vremii se va uita cu desăvârşire, schisma însă ar fi existat până astăzi şi ar fi zguduit Biserica Alexandriei.
Cu patruzeci de ani în urmă, Patriarhul României, Miron Cristea, ajutat de prim-ministrul ţării, a silit pe episcopii României să prăznuiască Paştele împreună cu papistaşii. Cei mai mulţi episcopi s-au supus. Foar­te puţini nu s-au supus şi au prăznuit Paştele ortodox. Din fericire, nu a avut loc schismă. Patriarhul, văzând împotrivirea, nu a îndrăznit să mai stăruie. Rezultatul a fost că au trecut de atunci patruzeci de ani, îndrăz­neala patriarhului a avut un sfârşit neînsemnat şi a fost uitată – în timp ce schisma, dacă s-ar fi făcut, s-ar fi perpetuat, înviforând cumplit Biserica României.
Vezi astăzi diferite manifestări antiortodoxe: sau acţiunea (rugăciuni împreună cu ereticii etc.) patriar­hului, sau a lui Iacov al Americii şi te întărâţi. Bine faci, iubite părinte Nicodime, căci şi eu mă întărât şi mă tulbur pentru neruşinata încălcare a Sfintelor Ca­noane. Dar acestea, fratele meu, nu se fac doar astăzi, ci se făceau, vai! şi mai demult.
Ca să te informezi voi cita un număr de cazuri, ca să vezi că aceste cutezanţe ale patriarhului au, din păcate, multe „precedente”. Ascultă, aşadar şi… înfri- coşează-te.
Pe la începutul secolului al XVIII-lea în Arta se dădeau Sfintele Taine şi apusenilor de către clericii ortodocşi, cu toate că lucrul acesta pricinuia smin­teală creştinilor ortodocşi.
În anul 1869, la înmormântarea mitropolitului Hrisant al Smirnei, au slujit arhiepiscopul Armeniei şi un preot anglican.
În anul 1875 arhiepiscopul ortodox al Patrei a săvârşit împreună cu un cleric anglican de acolo Tai­na Botezului.
În anul 1879 Sfântul Sinod al Patriarhiei de Con­stanţinopol a hotărât că, la mare nevoie, se îngăduie împărtăşire în Taine şi cu armenii, adică săvârşirea de către un preot ortodox a Tainelor Botezului, Cununiei şi Sfintei Liturghii pentru armeni.
În anul 1898 patriarhul Gherasim al Ierusalimului a îngăduit creştinilor ortodocşi sirieni din Melboune să primească Sfânta împărtăşanie de la clerici angli­cani.
În anul 1907, în Portsmouth s-a săvârşit Liturghia comună de către preoţi ortodocşi şi anglicani.
Pe la 1910 episcopul ortodox rus Inochentie al Alaskăi Americane a făcut o înţelegere cu episcopul Bisericii Episcopale americane ROW, prin care preoţii lor să dea reciproc Tainele credincioşilor de ambe confesiuni, adică ortodocşii episcopalilor, iar episco­palii ortodocşilor.
În anul 1910 episcopul ortodox sirian Rafail din America a îngăduit ortodocşilor, printr-o enciclică oficială a sa (pe care, mai târziu a fost nevoit să şi-o re­tragă datorită protestelor), să primească Taina Bote­zului, a Sfintei împărtăşanii, a Mărturisirii şi a Căsăto­riei de la clericii episcopali, protestanţi. Acelaşi epis­cop a participat la o vecernie a anglicanilor purtând mantie şi stând în strana arhierească.
În anul 1917 a săvârşit acelaşi lucru (adică a par­ticipat la o vecernie a anglicanilor) mitropolitul orto­dox Alexandru al Rodostolului din America. Acelaşi mitropolit a participat activ la hirotonia unui cleric anglican din Pennsylvania.
În anul 1918, arhiepiscopul Antim al Ciprului şi mitropolitul Meletie al Atenei au participat în repetate rânduri la slujbele anglicanilor în Biserica Sfântului Pavel din Londra.
În anul 1919, Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe din America au participat la slujbe săvârşite de clerici anglicani cu prilejul „Adunării generale a Bisericilor anglicane din America”.
În anul 1920, mitropolitul Filaret al Didimotihului, aflându-se la Londra ca reprezentant al Patriarhiei ecumenice la Congresul de la Lambeth a participat la slujba ce s-a săvârşit într-o biserică anglicană.
În acelaşi an, patriarhul Damian al Ierusalimului a fost de faţă la liturghia săvârşită în biserica anglicană din Ierusalim şi a citit evanghelia în greceşte, îmbră­cat în toate veşmintele arhiereşti.
Tot în 1920 Mitropolitul Dorotei al Prussei, locţiito­rul patriarhului ecumenic şi Sfântul Sinod al Patriarhi­ei au primit la Constantinopol pe Jacob Darlington, episcopul „Bisericii Episcopale Americane”. Săvârşind Sfânta Liturghie în Catedrala patriarhală, locţiitorul a îmbrăcat pe episcopul străin cu mantie şi omofor şi l-a chemat să împartă anafură, lucru care s-a şi făcut.
În anul 1921 săvârşindu-se în Londra înmormân­tarea mitropolitului Dorotei al Prussei, locţiitorul patri­arhului ecumenic, arhiepiscopul de Canterbury a par­ticipat la slujba înmormântării, citind Evanghelia.
În anul 1922 Gherman, arhiepiscopul Tiatirelor, reprezentantul patriarhiei ecumenice la Londra, a par­ticipat purtând mantie şi cârjă la o vecernie săvârşită în abaţia Westminster.
Aş putea să mai scriu încă multe cazuri, dar mă mărginesc la acestea. Toate acestea s-au petrecut îna­inte de 1924, adică înainte de schimbarea calendaru­lui. Aşadar, dacă prin aceştia Biserica s-a murdărit de erezie, deoarece nu au fost afurisiţi îndrăzneţii, atunci suntem cu toţii murdăriţi, nefăcând excepţie nici cei de pe stilul vechi, care atunci erau uniţi cu noi şi toţi împreună am pomenit pe episcopii care au fost prici­nuitorii acţiunilor antiortodoxe mai sus zise. Depărta­rea stiliştilor de Biserica Greciei în 1924 nu i-a folosit deloc, deoarece cu mult înainte Biserica Greciei, pre- cum şi celelalte Biserici, se murdărise prin împărtă­şirea cu cei mai sus zişi.
Ştii, oare, din ce an Biserica Ortodoxă are legături, care nu trebuiau să existe, cu aşa numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor”? Din 1920. Atunci a fost trimis pentru prima dată de Patriarhia ecumenică, în calitate de reprezentant al ei, mitropolitul Gherman al Seleuciei, la Congresul întrunit la Battenberg, care a fost ales şi membru al „Comisiei Centrale” al Consiliului. Mai târziu în 1922, acelaşi Gherman, acum al Tiatirelor a fost trimis ca reprezentant al Patriarhiei ecume­nice la alt congres, unde a fost ales între cei patru vicepreşedinţi ai „Comisiei Executive”. În anul 1919 locţiitorul tronului ecumenic vacant, mitropolitul Nicolae al Cezareii, primind vizita unor membri ai unei comisii a Mişcării „Credinţă şi Constituție” a spus în cu­vântul său că „Biserica Constantinopolului vrea să trimită la timp reprezentantul ei la Conferinţa fixată întinzând astfel mână de ajutor lucrătorilor în acelaşi ogor şi în aceeaşi vie a Domnului…” Cu alte cuvinte i-a considerat pe eterodocşi ca şi cum s-ar afla şi ar lucra înlăuntrul Viei Domnului, adică în Biserica cea una sfântă, sobornicească şi apostolească!!! Aşadar, punerea unui semn de o absolută egalitate între Or­todoxie şi înşelare.
Dacă un cleric ar şovăi astăzi să pomenească pe episcopii ce s-au împărtăşit cu patriarhul Atenagora, din pricina fricii să nu devină eretic, cum de nu se întreabă dacă nu cumva este deja eretic din 1919, când a pomenit pe episcopii ce s-au împărtăşit cu Nicolae al Cezareii, care a cugetat şi a propovăduit aceleaşi idei ca şi Atenagora? Aşadar… aşadar sun­tem cu toţii eretici, iubite părinte Nicodim. Cu toţii, fără excepţie. Chiar şi, repet, iubiţii stilişti. Deoarece şi ei până în 1924 au pomenit pe episcopii care s-au împărtăşit cu locţiitorul Tronului ecumenic, Nicolae al Cezareii… Oare a pierit judecata de pe pământ ? Oare s-a scufundat în adâncurile ereziei adevărata Biserică a lui Hristos, cu toate că El a spus că nici porţile iadului nu o vor birui ? Să nu fie, fratele meu, să primim o astfel de hulă…
Spunând acestea nu intenţionez să justific acroba­ţiile patriarhului. Departe de mine un astfel de gând. Cred că patriarhul Atenagora şi mai sus pomeniţii pa­triarhi, arhiepiscopi, mitropoliţi, episcopi etc. sunt foarte vinovaţi faţă de Biserică pentru grosolanele încălcări ale Sfintelor Canoane. Orice împotrivire care nu duce la schismă este justificată. Binecuvântate sunt gurile care protestează împotriva acţiunilor anti- ortodoxe ale patriarhului şi binecuvântate sunt scrie­rile care înfierează acrobaţiile lui în materie de credinţă. Luptă continuă şi neîncetată împotriva pa­triarhului, DA! Schismă însă, NU!
Poate voi fi întrebat: Oare pentru Dumnezeu Atenagora este patriarh ortodox? Oare Dumnezeu este constrâns de hotărârile oamenilor? Dumnezeu aşteaptă hotărârea Sinodului ca să-l considere pe Atenagora căzut din credinţa ortodoxă?
Iubite părinte Nicodime, fără îndoială că Dumne­zeu nu poate fi constrâns de hotărârile oamenilor. De multe ori oamenii au osândit nevinovaţi şi au dezvi­novăţit vinovaţi – și nu numai în Biserică). Nu încape nici o îndoială că Dumnezeu a şters din Cartea Sa persoane pe care oamenii niciodată nu le-au con­damnat şi nu a şters persoane pe care oamenii le-au condamnat. Dar noi, iubitule, nu suntem heruvimi sau serafimi, ca să putem cerceta Arhivele cerului şi vedea care oameni sunt scrişi şi care şterşi, sau, mai concret, care clerici sunt recunoscuţi şi care sunt lepădaţi de Dumnezeu. Care dintre noi va putea spu­ne cu desăvârşită certitudine şi siguranţă că aceasta sau aceasta a hotărât Dumnezeu pentru cutare sau cutare preot sau episcop? Cine a cunoscut mintea Domnului sau cine s-a făcut sfetnicul Lui ? Chiar şi în privinţa ereziei, cine nu ştie că şi sfinţi ai Bisericii noastre au căzut în erezii din simplitate, dar fiindcă au avut intenţie bună, au fost povăţuiţi de Dumnezeu şi s-au dezmeticit? Cine suntem noi ca să ne însuşim judecata Bisericii? Oare credem că am ajuns la mă­sura să cunoaştem judecata lui Dumnezeu? nu este de mii de ori mai sigur şi mai plin de smerenie faptul de a ne supune hotărârilor Bisericii? Fratele meu, este înşelarea cea mai de pe urmă părerea că noi suntem cunoscători siguri ai voii lui Dumnezeu. Vai şi de mii de ori vai de Biserică atunci când oamenii, şi mai ales mirenii, propovăduiesc astfel de răzmeriţe: „Acesta este caterisit de Dumnezeu. Ce însemnătate are dacă nu a fost caterisit de Sinod? Să ne depărtăm de acesta!… Acela este integru şi are preoţie. Ce im­portanţă are dacă a fost caterisit de Sinod? Hotărârile oamenilor nu-L obligă pe Dumnezeu. Să mergem, aşadar, la el!”
La aceste lucruri, fără îndoială bine intenţionate, dar care sunt vădite înşelăciuni ale Luceafărului celui mândru, care îşi închipuia că va ajunge asemenea lui Dumnezeu, se potrivesc cuvintele dumnezeiescului Grigorie, care le repetă Canonul 64 al Sinodului V-VI ecumenic: De ce te faci pe tine păstor, oaie fiind? De ce te faci cap, picior fiind? De ce îndrăzneşti a con­duce oşti, fiind pus între ostaşi ? Cu toate acestea, unii mireni s-au făcut pe sine nu numai păstori, ci până şi sinoade ecumenice! Dumnezeu să aibă milă de noi toţi!
Cât de diferit cugetă şi făptuiesc alte persoane, clerici înţelepţi şi încercaţi, adevărate podoabe ale Bisericii Ortodoxe! Ia pildă de chibzuinţă pe un teo­log ortodox renumit şi mărturisitor contemporan, pe arhimandritul sârb Justin Popovici. Fiind profesor de dogmatică la Universitatea din Belgrad, comuniştii atei l-au destituit, iar acum trăieşte în liniştea pustniceas­că a unei mănăstiri. Ai citit ultima lui carte editatăOmul şi Dumnezeul-Om ? Dacă da, atunci vei mărtu­risi că poate nicăieri nu ai mai văzut astfel de pagini antipapale, scrise cu atâta putere, profunzime de spi­rit şi originalitate. Părintele Justin strigă că trei sunt stadiile căderii omenirii: „Adam – Iuda – Papa”. Şi cu toate acestea acest mare bărbat nu s-a gândit să se rupă de Biserica Sârbă, deşi ea se împărtăşeşte cu patriarhul Atenagora. Încă şi trei ucenici de ai lui, cle­rici teologi, care se află în Grecia la porunca sa, po­menesc fără teamă pe episcopii Bisericii Greciei. Chiar unul dintre ei, care a venit aici ca laic cu câteva luni mai în urmă, a primit binecuvântarea stareţului său ca să fie hirotonit în Grecia. Cine îi va putea reproşa părintelui Justin Popovici că propovăduieşte o Ortodoxie diluată? Astăzi sunt foarte puţini în întreaga lume cei care au un astfel de simţ ortodox ascuţit şi o trăire ortodoxă atât de profundă. Cartea aceasta mărturiseşte despre lucrul acesta. S-ar putea spune că se teme să nu-şi piardă poziţia şi funcţiile? Dar nimic nu mai are acest mărturisitor al credinţei, căci le-a jertfit pe toate. Aşadar, este şi acesta un trădător al Ortodoxiei, de vreme ce rămâne în Biseri­ca care s-a împărtăşit cu patriarhul Atenagora? Frate Nicodime, să luăm aminte să nu ne bată Dumnezeu!
Iubite părinte Nicodime, probabil că îmi veţi obiec­ta: Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol nu vorbeşte oare despre încetarea pomenirii episco­pului care propovăduieşte în public o învăţătură ere­tică? Conştiinţa voastră vă spune – bine sau rău – că toate pe care le-a spus şi le-a făcut patriarhul până astăzi constituie erezie. Aşadar, de ce pretinzi să continuăm a-l pomeni pe patriarh şi să nu ne alipim de Gruparea fostului episcop al Florinei?
Răspunsul meu ţinteşte două aspecte:
a) Canonul este facultativ, nu obligatoriu. El nu pretinde de la clerici ca să înceteze pomenirea episcopului ce învaţă lucruri eretice înainte de condam­narea acestuia, ci dă două alternative. Dacă un cleric, spune canonul, se va rupe de un astfel de episcop „înainte de hotărârea sinodală”, nu face nici o greşea­lă pentru care să fie supus pedepsei, ci mai degrabă este vrednic de laudă. Dacă însă un oarecare alt cleric nu face aceasta, adică, fără să îmbrăţişeze învăţătu­rile episcopului, continuă să-l pomenească, aşteptând „hotărârea sinodală” şi osândirea lui, unul ca acesta nu cade sub osânda canonului. Citeşte canonul cu atenţie şi vei vedea că el nu legiferează obligativitate, ci numai îţi dă un drept. Nicăieri nu spune că clericii sunt obligaţi să se despartă de un astfel de episcop înainte de osândirea lui, nici nu vorbeşte despre pe­depsirea unora ca aceştia şi nici măcar nu îi mustră, deşi, de obicei, Sfintele Canoane spun „să se cateri­sească” despre clericii care nu-şi săvârşesc în între­gime îndatoririle. Acest canon spune numai că clericii care s-au despărţit de un astfel de episcop nu sunt sub pedeapsă. Şi că aceasta este adevărat o arată şi faptul că deşi în decursul istoriei Bisericii au fost ca­terisiţi nenumăraţi episcopi pentru erezie, niciodată nu a fost pedepsit vreun cleric sau certat prin cuvânt că nu s-a grăbit să se rupă pentru aceasta de episco­pul eretic, ci a aşteptat condamnarea lui de către Si­nod.
Şi b) fie că rânduieşte obligativitate, fie numai dă un drept, sigur este că acest Canon nicăieri nu spune că cel care a încetat să-l pomenească pe episcopul său, să se lipească de primul episcop pe care îl va afla. Cu atât mai mult nu spune să se lipească de episcopii împotriva cărora se ridică pline de asprime Sfintele Canoane. Clericul care nu pomeneşte pe epis­copul său trebuie să se oprească aici şi să nu po­menească pe altul, ci să aştepte cu conştiinţă liniştită judecata Sinodului. Acesta şi numai acesta este înţe­lesul corect al canonului.
Iubite părinte Nicodime, trăim într-o vreme de înfricoşătoare zăpăceală. Atenţie să nu fim atraşi de mulţimea curenţilor. Suntem chemaţi să mergem pe sârmă. Atenţie să nu cădem nici la dreapta, nici la stânga. Aproape toate schismele în Biserică au fost pricinuite de încrederea în sine şi de graba nesoco­tită. Mâine patriarhul va pleca din lumea aceasta şi – cine ştie? – poate va urma după el un om înţelept. Atunci… se va termina cu isteria unionistă şi aiurelile filopapale… Dacă, însă, am creat schismă, cum vom cicatriza rănile Bisericii? Pe cât de uşor se creează schisma, pe atât de greu se repară. Citeşte istoria Bi­sericii şi te vei cutremura. Crezi că este uşor să ţinem piept curentului până la sfârşit? Este bine să nu des­chidem stăvilarul, căci odată deschis, curentul va scăpa de sub controlul nostru şi va inunda totul nestăpânit. Atunci când aprindem fanatismul mulţimii – este de ajuns o singură scânteie pentru crearea şi menţinerea schismelor – după aceea este cu nepu­tinţă să mai punem rânduială. De multe ori în istorie necuviinţele au ajuns până la profanări, până la încă­ierări, până la ucideri. Dacă va îndrăzni cineva din începătorii schismelor să recomande cumpătare şi împăcare, va fi considerat trădător şi va fi renegat pentru totdeauna mai mult de către incitatorii la dez­binare. De aici se pricinuiesc schisme înlăuntrul schis­melor, dezbinări, împărţiri, fragmentări, nemiloase războaie lăuntrice. Priveşte la iubiţii stilişti! Uniţi au fost numai atunci când s-au despărţit de Biserică, dar foarte curând s-au împărţit. Astăzi în câte grupări nu sunt împărţiţi? Poate în mai mult de şapte-opt. Şi deşi toți cugetă aceleaşi, fiecare grupare îi vede pe ceilalţi ca pe nişte trădători ai „Luptei”. Au ieşit din Biserica Greciei şi au fondat „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi”, deoarece „schimbarea calendarului a ve­nit în contradicţie cu Sfintele Canoane”.
Se aştepta de la ei respectarea cu multă evlavie a Sfintelor Ca­noane. Dar ei, pentru a-şi menţine „Biserica”, au încăl­cat o mulţime de Sfinte Canoane. (Adu-ţi aminte câte am scris că au fost încălcate numai prin hirotonia lui Acachie). Să se observe numai acest paradox: deşi stiliştii şi-au fondat „biserica” numai din dorinţa de a respecta Sfintele Canoane, totuşi atunci când apăra­rea ei (a „bisericii”) a cerut încălcarea Sfintelor Ca­noane, n-au ezitat deloc să le încalce. Aşadar, cu toa­te că această „biserică” a fost fondată ca unmijloc (mijloc de păzire cu acrivie a Sfintelor Canoane) a sfârşit prin a ajunge un scop. Să se păstreze „Biserica Adevăraţilor Creştini Ortodocşi” fie chiar şi prin jertfi­rea scumpătăţii Sfintelor Canoane! Dar toate acestea cum le justifică iubiţii stilişti? Foarte simplu: prin ne­norocita „iconomie”. Dar ei au plecat din Biserica Greciei sub stindardul „scumpătăţii”. Dacă ar fi fost dispuşi să primească „iconomia”, mai ales într-o ast­fel de măsură în care o fac ei acum, nu ar fi existat motiv să plece din Biserica Greciei, ci ar fi putut rămâne în ea folosind mult mai puţină „iconomie”… Cu toate acestea, au plecat ca să nu jertfească puţin şi au fost nevoiţi după aceea să jertfească mult. O, fratele meu, înfricoşează-te şi te cutremură de salturi­le care te scot în afara Bisericii…
Însă trebuie să isprăvesc cuvântul, care deja s-a lungit foarte mult. Închei revenind la câteva din poziţiile mele din început, deoarece este foarte nece­sar. Nu asculta clevetirile unora care spun că Biserica Greciei este de acord cu patriarhul Atenagora. Dacă patriarhul va merge înainte, dacă va purcede la „uniri”, atunci vei vedea ce poziţie vor avea episcopii Bisericii Greciei, care astăzi tac şi suportă nu din frică, pre­cum susţin unii „viteji apărători ai Credinţei”, nici din pricina unei conştiinţe ortodoxe tocite, ci numai pentru că se îngrijesc de pacea Bisericii şi se gândesc cu frică la evoluţiile şi consecinţele schismelor. Episcopii Bisericii Greciei, în afară de foarte puţini, nu sunt filocatolici, nu sunt unionişti, nu sunt de acelaşi cuget cu patriarhul Atenagora. NU! Nu uita că Sfântul Chiril al Alexandriei, marele apărător al credinţei ortodoxe „iconomisea a nu se rupe de cei din Răsărit, care il aveau în diptice pe Teodor al Mopsuestiei, eretic fiind acesta”[1]. Adică se împărtăşea, din iconomie, cu cei care aveau în diptice un episcop eretic.
Nu trage con­cluzii despre Biserica Greciei din tăcerea ei. Tăcerea nu înseamnă numai acord sau dezacord, ci înseamnă şi suferire. De altfel, trei-patru episcopi, mai energici din fire, cum ar fi al Pireului, al Elefteropolei, al Florinei şi încă unul, precum şi notabilele ziare reli­gioase cum ar fi: „Lupta bisericească”, „Presa Orto­doxă”, „Mântuitorul”, „Trei Ierarhi” şi altele, de multe ori au ameninţat că vor face acţiuni publice violente împotriva cutezanţelor patriarhului. Din tăcerea Bise­ricii Greciei faţă de aceste situaţii nu putem trage concluzia că ea este de acord cu aceia sau cu acţiunile patriarhului. Când a tras la judecată Biserica Greciei pe clericii potrivnici patriarhului sau ai lui Iacov al Americii pentru acţiunile împotriva lor, deşi au existat cazuri când aceste acţiuni, izvorâte din râvnă exagerată, cuprindeau şi atacuri grave la per­soană? Cum de au explicat unii tăcerea Bisericii Gre­ciei faţă de acţiunile patriarhului ca aprobare, iar tăcerea ei faţă de potrivnicii lui au explicat-o ca… dezaprobare??? Ce fel de logică este aceasta?
Consideri că Arhiepiscopul Ieronim al Atenei are aceeaşi cugetare cu cea a patriarhului Atenagora. Iubite părinte Nicodim, crede-mă că voi vorbi nepăr­tinitor. De altfel, cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Ate­nei nu am nici o legătură deosebită, nici oficială, nici neoficială. Nu neg faptul că Arhiepiscopul căuta cu ochi binevoitori spre smerenia mea şi se gândea să mă înalțe – bineînţeles că am refuzat cuviincios din pricina sănătăţii mele şubrezite -, însă legături deo­sebite şi strânse niciodată nu au existat între noi. De la alegerea sa până astăzi nu am avut cu el mai mult de cinci sau şase întâlniri, dintre care cele mai multe nu au durat mai mult de câteva minute. Dacă la acestea se mai adaugă cinci-şase epistole având diferite teme, pe care i le-am trimis din proprie iniţiativă, ai toate legăturile mele cu Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei. Aşa stând lucrurile, nu trebuie să se socoată că păre­rea mea este influenţată de factori sentimentali.
Aşadar, Arhiepiscopul Atenei, iubite părinte Nicodime, cu toată nobleţea şi fineţea purtărilor sale – de aici şi amabilităţile lui fată de patriarh, care ar fi fost de dorit să nu fie vreodată exprimate -, niciodată nu a pus dragostea mai presus de adevărul Credinţei. Niciodată nu a subestimat noţiunea de „dogmă”. Dacă nu este superconservator, este totuşi foarte reţinut în aceste subiecte. La întronizarea Sa a spus foarte puține despre legăturile noastre cu confesiunile neortodoxe, iar în concluzie a menţionat despre „stăru­inţa în credinţa şi învăţătura ortodoxă”. Anul trecut când a primit scrisoarea pascală de la Papa, a răs­puns într-un mod cu adevărat artistic. Răspunsul său, incolor, inodor şi fără gust din punct de vedere religi­os (nici vorbă despre aiurelile unioniste ale patriarhu­lui), nu conţine decât câteva cuvinte politicoase. Altădată, iarăşi întrebat fiind despre sărbătorirea Paştelui de către un activist creştin de frunte, a răspuns sinodal că Bisericii Greciei îi este cu neputinţă să încalce chiar şi o iotă din hotărârile Sinodului I ecu­menic.
În timpul discuţiilor ţinute acum doi ani la Constantinopol între el şi patriarh, nu a şovăit să se opună cu hotărâre la unele propuneri ale patriarhului (de pildă, cea legată la recunoaşterea căsătoriilor făcute de papistaşi etc.). Am încă motive să cred că dacă până astăzi patriarhul nu a îndrăznit să facă şi alte compromisuri mai mari, aşa cum dorea, aceasta se datorează faptului că Arhiepiscopul Atenei nu nu­mai că nu l-a încurajat, ci a pus şi „frână”. În sfârşit, Arhiepiscopul Atenei şi-a exprimat public opinia sa despre neortodocşi, opinie cum nici cel mai fanatic stilist nu ar fi putut-o formula mai aspru. Ai citit „Scri­soarea Praznicală” oficială a lui Ieronim trimisă patri­arhului Atenagora la Crăciunul trecut? Dacă da, atunci ai citit şi acestea: „Dumnezeu să ne învrednicească pe noi şi pe toți cei ai Săi să cugetăm la fel unii față de alţii şi să nu fim iubitori de întâietate, căutând a stăpâni peste turma lui Hristos sau peste ceilalţi, ci întru smerenia lui Hristos să ne punem sufletul pen­tru oi, îngrijindu-ne pentru unirea tuturor celor ce cheamă numele Lui, ca astfel să fie strivit şarpele cel din adânc, care a sfâşiat haina cea necusută şi care pe atâţia dintre cei care îl cunosc pe Dumnezeu i-a abătut de la adevăr, plecându-i să urmeze căile rătă­cirii şl pierzării”.
Ce trebuia să spună mai mult Arhiepiscopul? După cum vezi, se roagă omul pentru unire, dar nu şovăie să propovăduiască că îi socoate pe eterodocşi înde­părtaţi de diavolul de la adevăr şi umblători pe calea înşelării şi pierzării!!!
Oare aceste cugetări şi declaraţii sunt nişte tră­dări? Însă cei care susţin acestea ar trebui să se teamă ca nu cumva, nedreptăţind pe oameni (nu numai pe Arhiepiscop, ci şi pe ceilalţi episcopi ai Bi­sericii) atât de cumplit şi lovindu-i fără milă în cele mai sfinte ale lor – deoarece nu există nimic mai sfânt decât credinţa ortodoxă -, să se afle şi ei mer­gând pe calea pierzării, pe care umblă nu doar ereti­cii, ci şi cei care nedreptăţesc. Patriarhul Atenagora şi Iacov al Americii şi încă câţiva s-au dovedit a fi nişte cosmopoliţi şi discipoli ai sinistrului sincretism; s-au dovedit a nu avea nici o legătură lăuntrică şi adâncă cu nestricata şi neprihănita Ortodoxie. Dar ceilalţi? Dau dovadă de astfel de cugetări? De ce caracterizăm – nu voi, nici eu, ci alţii oarecare – atât de uşor pe ceilalţi drept trădători?
Frate Nicodime, repet: „Să stăm bine, să stăm cu frică. Să luăm aminte ca mărturisirea Sfintei noastre Credinţe cu smerenie să o aducem”.
Fie ca Domnul să povătuiască Sfânta Voastră obşte, ale cărei binecuvântări le doresc.
Cu dragoste în Hristos Iisus, Slobozitorul şi Mântu­itorul de obşte al tuturor.
Extras din vol:  Arhim. Epifanie Theodoropulos, Cele doua extreme. Ecumenismul și stilismul, Ed. Evanghelismos, București, 2006, pp. 82-119. (preluare: parohiacopou.ro)
Obs: Am renunțat din motive lesne de înțeles la fragmentul din scrisoare care se refera pe larg la modul în care s-au format în Grecia Bisericile stiliste sectare.
 
[1] PG 99, 1085.

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Schisma. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s