Ereticii si atitudinea Sfântului Nectarie din Eghina

Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“(Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Iubirea cea mai desăvârşită este însă roada luptei şi a smereniei celei multe. Ea se naşte după ce sufletul s-a lepădat şi s-a eliberat de egocentrismul firesc vieţuitoarelor şi vine după ce sufletul nostru cuprinde în sine şi la rându-i se lasă cuprins în chip tainic în sufletul „aproapelui”. Atunci Duhul Sfânt ce locuieşte în sufletul nostru ni-l luminează ca să poată vedea în toţi oamenii firea cea unită; ne aprinde inima ca să nu-l mai deosebim pe prieten de vrăjmaş. Mai cu seamă în sânul Bisericii această iubire desăvârşită dimensiuni dumnezeieşti, pentru că Însuşi Domnul Iisus Hristos mijloceşte şi îi uneşte pe credincioşi în Duhul Sfânt. Astfel se împlinesc spusele Apostolului: „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste si fapte bune”(Evrei 10,24).

De Dumnezeu purtătorul Părinte Nectarie avea această iubire, în toată desăvârşirea ei, iubire ce arde şi înflăcărează necontenit inima şi pe care nimic n-o poate schimba. O mărturisesc viaţa-i plină de sfinţenie şi scrierile. Având această iubire, Părintele putea spune: „eu dorm, dar inima mea veghează“. Această iubire neschimbată şi neclintită este „împlinirea legii”, fiindcă îl preschimbă pe om în creatură heruvimică şi duh serafimic şi fiindcă îl face asemenea lui Dumnezeu, conducându-i întreaga fiinţă. Trăind deja „dimpreună cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu”, Părintele era inima lumii, primind durerile, căderile, mizeria, nenorocirile, deznădejdile şi nefericirile lumii ca pe ale sale.
Acesta era Părintele nostru. Simţea într-însul toată durerea şi suferinţa lumii. Plângea şi se ruga pentru lume, pentru toţi copiii lui Dumnezeu „cei risipiţi”, pentru toată zidirea, chiar şi pentru demoni. De aceea, în ochii săi ereticii ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi „în putinţă” fraţii săi întru Hristos. Cum să nu-i iubească, să nu-i plângă şi să nu se roage pentru ei? Cum ar fi putut face altfel, când într-însul stăpânea „iubirea ce nu ale sale le caută”? Şi, de vreme ce nu el trăia, ci Hristos trăia într-însul, cum să nu-i fi simţit ca pe propriile sale mădulare?

Toţi sfinţii care L-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Apostolul Pavel ajunsese în punctul în care ar fi primit să se despartă de Hristos de dragul semenilor săi care-l războiau: „Că mare îmi este întristarea şi necurmată dorinţa inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi…”(Rom. 9, 2,3).

Asemenea locuri sunt multe la Sfinţii lui Dumnezeu, cei care L-au avut în inima lor pe Cel Ce “este iubire”.
Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul Părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Părintele şi-a prefăcut durerea faţă de cei din afara Bisericii în învăţătură întemeiată pe morala Bisericii.
Iată ce lucruri neobişnuite pentru câţi n-au gustat din iubirea lui Hristos scria sfântul în „Teologia Pastorală”: „Episcopul e dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubirea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă «toate le suferă şi toate le rabdă». Iubirea creştină este neschimbată pentru aceea că nici credinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoasă şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lumină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Învăţătorii urii sunt ucenicii celui rău. Fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă sa nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura”.

L-am descris deja pe Părintele nostru ca fiind un bărbat plin de râvna cea întru cunoştinţă, stăpânit de iubire pentru oricine avea altă credinţă şi care, cu orice chip, se îngrijea şi se ruga pentru cei rătăciţi, să le deschidă Domnul ochii sufletului ca să poată vedea lumina adevărului. Cităm in continuare dintr-o carte a Părintelui nostru purtător al înţelepciunii dumnezeieşti o descriere psihologică a ierarhului plin de râvna cea fără cunoştinţă. În câteva linii ne înfățişează cum lucrează sufletul aceluia, plin de patimă şi ura împotriva celor ce s-au depărtat de dogmele adevărate.

„Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândirile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi von dumnezeieşti. Făptuieşte răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toţi ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestinsă. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fără judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă şi de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. În sfârşit, este un om aducător de pieire”.

Inima de Dumnezeu purtătorului Părinte Nectarie era aprinsă de iubire pentru toţi oamenii. Se îngrijea nu numai de mântuirea ortodocşilor, ci şi de cea a neortodocşilor, cum au făcut de altfel toţi Sfinţii Bisericii. Socotind că „prin iubire (episcopul) poate atrage la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor”, sfântul a desfăşurat o considerabilă activitate în toate direcţiile. A purtat corespondenţă cu prelaţi romano-catolici, catolici de rit vechi şi anglicani, cărora le trimitea scrierile sale şi pe care încerca a-i aduce la dialog cu Patriarhia Ortodoxă.
Sigur de ortodoxia de diamant a sfintei noastre Biserici, preaînţeleptul ierarh, deplângându-i pe fraţii săi rătăciţi, nu numai că nu era spăimântat de a avea legături cu dânşii, ba chiar nădăjduia că toate contactele şi discuţiile teologice aveau a duce la ceva bun. În ce măsură au dat roade încercările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu ştim, oricum nu acest lucru este neapărat important. Cu adevărat vrednic în ochii lui Dumnezeu este a avea pururea sentimentul datoriei, iubire şi truda pentru lucrarea binelui.
Pentru noi, care istorisim şi cercetăm perioade ale sfintei sale vieţi, importanţă au dreptatea faptelor sale, cele ce-i vădesc sfinţenia, şi vederile largi asupra marilor teme ale Ortodoxiei. Aşadar, autoritatea sa morală să ne fie pildă. In vreme ce toţi dorim să rămânem ortodocşi, nu toţi suntem de acord în privinţa alegerii metodelor. Avem a îndura tăgada şi atacurile ce vin fie din partea „celor prea-puţin râvnitori”, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, fie din partea „celor prea-mult râvnitori”, atunci când se întâmplă să lucrăm ca unii ce doar sunt „râvnitori”. Şi atunci pilda sfinţilor care „mergeau pe sfoară”, fiindcă „a fi ortodox înseamnă a merge pe sfoară”, ne este foarte preţioasă.

[…]

Iubirea Părintelui pentru cei despărţiţi de Biserica ortodoxă, şi mai cu seamă pentru cei ce se născuseră în medii eterodoxe, nu l-a împiedicat niciodată însă să vadă rătăcirile, ereziile şi cerinţele lor pline de vanitate, ce fuseseră tocmai cauza care a dat naştere blestematei schisme. Numai auzind acest cuvânt sfântul îşi simţea greu de Dumnezeu purtătorul său suflet, astfel că scria: „Schisma, ce cuvânt greu pentru auz şi care ne arată şi cât de nevrednici ne socoteşte Biserica soră, arătând atât despărţirea fraţilor ce fuseseră ai unei singure Biserici, cât şi urmările nefericite ale acestei despărţiri…”.
Cartea care redă în modul cel mai concis şi limpede poziţia dumnezeiescului Părinte faţă de neortodocşi, în special faţă de papistaşi, este „Cauzele Schismei”, o adevărată catapultă îndreptată împotriva latinilor.

„Lucrarea noastră, scrie în Prolog, s-ar putea numi Istoria Schismei, deoarece se întemeiază pe fapte istorice şi a fost scrisă cu acribie istorică şi cu nepărtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut întotdeauna, a fost să căutăm adevărul şi numai adevărul și să-l afirmăm pentru apărarea drepturilor Bisericii de Răsărit, drepturi pe care le-au nesocotit teologii Bisericii Apusene, magiştri neîntrecuţi ai jurisprudenţei, care au subiectul ca nişte magistraţi şi nu ca teologi, aruncând pe seama Bisericii de Răsărit atât cauzele Schismei, cat si motivele perpetuării ei…”

Această lucrare în două volume, cuprinzând 560 de pagini, a fost scrisă în 1895. Sfântul mai notează în Prologul său că „mai există şi o a treia parte, adică un al treilea volum, care începe cu căderea Constantinopolului sub turci, ajungând până în zilele noastre. Acest al treilea volum voim a-l publica mai târziu.” Din păcate, n-a apărut niciodată şi nici nu se află pe lista lucrărilor nepublicate, de aceea e nevoie de cercetări pentru a fi descoperit.
Continuând cu cercetarea cauzelor schismei, înţeleptul nostru ierarh şi istoric ajunge la concluzia: „Cauzele schismei nu sunt socotite a fi aceleaşi de cele două Biserici. Biserica Apuseană, de pildă, invocă semeţia Bisericii Răsăritene, care, din această pricină, refuză să recunoască primatul Papei de la Roma în Biserică, aşa cum îl înţelege Biserica Catolică. Mai precis, îi reproşează Bisericii Ortodoxe faptul de a nu recunoaşte 1) Statornicirea primatului apostolic întru fericitul Petru. 2) Continuitatea neîntrerupta a primatului Pontifului Romei. 3) Firea şi fiinţa primatului Pontifului şi 4) Autoritatea infailibilă a Papei.

La rândul ei, Biserica de Răsărit consideră că cele mai importante cauze ale schismei au fost următoarele:

1) Pretenţiile trufaşe şi necanonice de acceptare a primatului Papilor, pretenţii ce se împotrivesc duhului Uneia sfinte Soborniceşti şi Apostolice Biserici, despre care vorbeşte limpede Sfânta Scriptură, duh păzit cu străşnicie de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.

2) Inovaţiile aduse care au făcut ca Biserica Romană să se depărteze din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolică.

3) Nerecunoaşterea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele în care se află adevărul Bisericii.”

Continuându-şi analiza deosebirilor dintre Ortodocşi şi Catolici, Prea Sfinţitul Părinte şi istoric ajunge la concluzii si propuneri nobile şi generoase, care, numai prin simpla lor acceptare, ar fi putut pune capăt schismei.

„Patru au fost aşadar cauzele care au despărţit cele două Biserici. Una a fost cea invocată de Biserica de Apus, iar pe celelalte trei le-a susţinut Biserica de Răsărit. Pentru a se putea înfăptui reconcilierea şi unirea lor, aceste cauze trebuiau să dispară, dar aici rezidă importanţa întregii probleme, fiindcă fiecare Biserică susţine crede că în ea se află adevărul. Fiecare cerea din partea celeilalte supunere, ca o condiţie a unirii. Astfel, Biserica Catolică îi cerea Bisericii Ortodoxe să accepte primatul Papei şi cele patru Capete, în vreme ce Biserica Ortodoxă cerea de la cea Catolică egalitate frăţească «Primus inter pares» şi ortodoxie după canoanele Sinoadelor Ecumenice, singurele care au infailibilitate.
Condiţiile unirii propuse de cele două Biserici erau de aşa natură, încât s-o facă cu neputinţă de înfăptuit. Aceste condiţii nu se întâlneau în nici un punct, fiindcă unii cereau de la alţii nici mai mult, nici mai puţin decât ca fiecare Biserică să se lepede de sine şi de principiile sale de căpătâi, cele pe care se întemeiază. Biserica Apuseană, pe de o parte, se întemeia pe primatul Papei, aşa cum îl înţelegeau apusenii, iar Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, se întemeia pe Sinoadele Ecumenice. Aşa stând lucrurile, era cu neputinţă să fie acceptate condiţiile de unire ale celor doua părţi, ca unele ce aveau a răsturna din temelii fie o Biserica, fie pe cealaltă. Din această pricină, concesiile pe care erau gata a le face nu şi-au atins scopul. De pildă, primatul de onoare pe care i l-ar fi recunoscut Papei Biserica de Răsărit era o concesie inutilă, fiindcă era lipsită de valabilitate in ceea ce priveşte guvernarea Bisericii de Apus. Iarăşi, concesiile pe care le-ar fi făcut Papa Bisericii de Răsărit, îngăduindu-i să rămână în dogmele, cutumele şi rânduielile ei, n-au fost luate în consideraţie ca atare, de vreme ce acestea erau cele legiuite şi întemeiate pe canoanele Bisericii. Nu numai că Biserica Ortodoxă avea a rămâne întru aceleaşi dogme şi rânduieli, dar cerea ca Papa însuşi dimpreună cu toată Biserica Apusului să le adopte, să se întoarcă în sânul ei, lepădându-se de viaţa de până atunci, şi să se apropie de ea cu căinţă. Aşadar, nici una din aceste aparente concesii nu conta, fiindcă nu erau adevărate. Ca să se înfăptuiască unirea, ar fi trebuit ca ele să înlăture cauzele separării. Concesiile aveau a fi adevărate numai atunci când Papa ar fi cedat de la sine, iar nu când tolera cele bine întocmite ale Bisericii de Răsărit. Prin urmare câtă vreme cauzele separării celor două Bisericii rămâneau neschimbate, dat fiind că fiecare parte se agăţa de condiţiile sale, şi unirea lor rămânea imposibilă. Pentru a căpăta temei, unirea ar fi trebuit să se fundamenteze pe aceleaşi principii, altfel orice trudă este în zadar”.

Sfântul Nectarie s-a ocupat în continuare de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sfântul Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietăţii pretinse de instituţia papală in întreaga Biserică creştină.
Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nici o sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un Papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea Papei, de Dumnezeu purtătorul Părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi Papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei Infailibilităţii.
Acest studiu ştiinţific şi istoric remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel: „Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces Papei. Dumnezeu va să judece cu judecata cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii”.

Monah Teoclit Dionisiatul, Sfântul Nectarie din Eghina, făcătorul de minuni. Viaţa, învăţături, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007

Pentru întreruperea pomenirii, Părintele Vasile Savin de la Dochia, Neamţ, cadorisit de către MMB de ziua de naştere cu destituirea

În seara zilei de 8 martie 2017, o delegaţie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, condusă de preotul inspector Florin Chirilă şi de vicarul administrativ al Arhiepiscopiei Iaşilor, preotul Marian Timofte, au descins la Parohia Sfinţii Voievozi din Dochia, Neamţ, unde i-au adus Părintelui Vasile Savin un “cadou de ziua de naştere”: destituirea din oficiul de preot paroh, în care a fost numit un preot proecumenist, şi mutarea în funcţia de preot II, în parohia pe care a slujit-o cu devotament timp de 19 ani.

Motivul invocat a fost cel al “necesităţilor misionare”, însă momentul ales poate fi uşor interpretat ca o reacţie disproporţionată şi necanonică faţă de decizia părintelui Vasile Savin de a întrerupe, în data de 19 februarie, pomenirea ierarhului pentru părtăşia acestuia la hotărârile eretice ale sinodului din Creta. Mai ales că în decizia de înlocuire din funcţia de paroh şi de numire ca preot II nu se specifică niciun motiv care să impună această măsură cu aspect de sancţiune disciplinară.
Părintele Vasile Savin a întrerupt pomenirea după o îndelungă chibzuinţă şi cercetare a conţinutului documentelor aprobate de către sinodul din Creta, perioadă în care i-a lăsat suficient timp ierarhului moldav să revină asupra deciziei luate în urmă cu opt luni şi să se dezică de documentele respective.
În momentul în care Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a decis “să rezolve problema”, într-o manieră care să nu implice nicio referire la problema sinodului din Creta şi la întreruperea pomenirii, părintele Vasile îşi pregătea cu seriozitate credincioşii pentru a înţelege necesitatea pentru mântuire a gestului pe care sfinţia sa l-a făcut, urmând ca, după aceea, să anunţe public întreruperea pomenirii.

În conformitate cu art. 4, litera d) din Regulamentul autorităţilor canonice disciplinare şi al instanţelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, destituirea din oficiul de paroh este una dintre sancţiunile aplicabile în cadrul sistemului juridic bisericesc.
În conformitate cu art. 5 al Regulamentului, pedeapsa destituirii din oficiul de paroh este o sancţiune fără drept de constestare, deoarece este considerată o pedeapsă mai uşoară faţă de altele, care au un caracter permanent, precum destituirea din slujirea de preot sau caterisirea.
Acelaşi art. 5 precizează că destituirea este o sancţiune ce poate fi aplicată de către Chiriarhul locului, într-o şedinţă a Permanenţei Consiliului Eparhial, în baza unei anchete regulamentare, a unui raport sau referat al organismelor administrative din subordine.

Aşteptăm clarificări din partea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei atât legate de motivele destituirii, cât şi de modul în care au fost urmaţi toţi paşii procedurali descrişi de art. 5 al Regulamentului instanţelor de judecată ale BOR.
Prezentăm în continuare
Scrisoarea deschisă a Părintelui Vasile Savin, prin care îl anunţă oficial şi public pe Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, că a întrerupt pomenirea Înaltpreasfinţiei Sale;
Scrisoarea deschisă a Părintelui Vasile Savin adresată credincioşilor şi confraţilor preoţi, în care le explică gestul sfinţiei sale;
Procesul verbal, încheiat de către funcţionarii MMB, în care Părintele Vasile îşi face pentru prima oară mărturisirea de credinţă antiecumenistă;
O filmare a modului în care a decurs vizita oficialilor MMB la Parohia Dochia.
 

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,
Subsemnatul, preot Vasile Savin, de la parohia Dochia, Protopopiatul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ, cu smerenia datorată Vă aduc la cunoştinţă următoarele:
1. Am luat şi eu act de hotărârile „sinodului” din Creta 2016 şi de hotărârile lui, ca fiind obligatorii. Le-am studiat îndelung şi, după 8 luni de zile, cu strângere de inimă, am luat decizia de a opri pomenirea numelui Înaltpreasfinţiei Voastre la slujbele bisericeşti pe care le săvârşesc, începând cu ziua de duminică, 19 februarie 2017, şi urma ca, în timpul cel mai scurt, să Vă fac cunoscută decizia mea.
Motivul acestei decizii este participarea Înaltpreasfinţiei Voastre la „sinodul” din Creta 2016 şi semnarea documentelor în care s-ar fi putut face o mărturisire de Credinţă ortodoxă completă, dar, din motive pe care nu le cunosc, nu aţi reuşit acest lucru şi, implicit, sunteţi în comuniune cu cei care, poate din convingere, le-au semnat. Prin pomenire ne facem părtaşi cu toţii la această erezie: ecumenismul.
Prin urmare, am oprit pomenirea. Ea va fi reluată în momentul în care Înaltpreasfinţia Voastră vă veţi dezice public, ca mărturisire de Credinţă, de această semnătură.
2. Am luat act de decizia Înaltpreasfinţiei Voastre de a numi alt preot în locul meu pe postul de preot paroh, eu fiind numit pe postul II, de preot coslujitor, fără a se menţiona vreun motiv pentru această destituire. De aceea, contest această decizie, pe care aţi luat-o în mod arbitrar, şi pe care, din bunăcuviinţă şi ascultare, am semnat-o.
Ale mele sunt două: una – ascultarea de Dumnezeu şi de Înaltpreasfinţia Voastră, în măsura în care urmaţi învăţăturile Sfinţilor Părinţi, şi cealaltă – mărturisirea pe faţă, „cu capul descoperit”, a Adevărului de Credinţă Ortodox.
3. Din discuţiile cu cel pe care l-aţi numit în locul meu ca preot paroh, de faţă fiind şi reprezentanţi ai MMB, respectiv P.C. Preot Inspector Florin Chirilă, P.C. Pr. Vicar Administrativ Marian Timofte şi P.C. Preot Protopop Valentin Tofan, am constatat că acesta are orientare ecumenistă, pe care eu o refuz. Nu sunt de acord cu această lucrare zis bisericească şi, de aceea, nu putem sluji împreună. Nu accept această împreună slujire, această intercomuniune. Nu pot sluji la doi domni.
4. Din acest motiv, propun rezolvarea acestei probleme în următoarea manieră: să slujim pe rând fiecare în câte o duminică, separat.
5. Am cunoscut în ultimul timp foarte mulţi creştini care refuză categoric hotărârile „sinodului” din Creta şi ale ecumenismului în general. Aduc mărturie că cei mai mulţi dintre ei sunt foarte evlavioşi, foarte bine educaţi de duhovnicii lor, foarte bine intenţionaţi şi buni cunoscători ai învăţăturilor Bisericii. A-i izgoni pe aceştia din bisericile în care ei vor să meargă, este o mare greşeală. A-i prigoni tocmai pe aceştia arată că suntem în vremurile de pe urmă, chiar înaintea instalării lui Antihrist. SĂ LUĂM AMINTE!!
Aceşti creştini nu doresc să mai meargă la bisericile unde se pomenesc ierarhii ecumenişti. Acesta este un semn că cei care vor să se mântuiască nu mai acceptă ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să participe la lucrarea ecumenistă. SĂ LUĂM AMINTE!!
Dacă în numele dragostei pentru eterodocşi ne prigonim tocmai copiii noştri (preoţi, ieromonahi, monahi, monahii, creştini) cei foarte râvnitori pentru Adevăr, este un semn rău, apocaliptic chiar.
Iertaţi-mă,

Preot Vasile Savin
Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

Iubiţi fraţi preoţi,

Iubiţi credincioşi,
Sunt preotul Vasile Savin, preot al Parohiei „Sfinţii Voievozi” din Dochia, Protopopiatul Piatra-Neamţ, judeţul Neamţ.
Slujesc la această parohie din luna februarie 1998, făcând cele ale preoţiei cu dragoste şi ascultare. Întotdeauna am slujit cu mare drag şi i-am iubit pe toţi oamenii, învăţându-i, după a mea slabă putere, să părăsească păcatele şi să se apropie de Dumnezeu. Niciodată nu am pretins vreo sumă de bani pentru servicii religioase, ci am îngăduit întotdeauna pe fiecare să contribuie cu cât poate. Bănuţii bisericii i-am investit cu multă atenţie, nimănui să nu-i fiu dator: nici statului, nici Mitropoliei, nici celor de sus, nici celor de jos; mai-marii mei bisericeşti pot confirma adevărul acestor spuse. Martor îmi sunt Dumnezeu şi toţi cei cărora le-am slujit: Biserica şi familia.
Pe cât am putut, m-am îngrijit ca biserica, locaş de închinare, să fie frumos împodobită, ca o mireasă plăcută lui Dumnezeu. Mulţumesc celor care au contribuit la toate acestea.
Mi-a dăruit Dumnezeu o soţie preoteasă bună şi evlavioasă şi 9 copii „sănătoşi şi întregi la minte”, pe care i-am crescut şi educat cu mare drag. În acest moment, 3 sunt căsătoriţi, iar 6 necăsătoriţi, fiind studenţi şi elevi de liceu. Toţi au învăţat carte; 6 din 9 au fost sau sunt studenţi la facultate. Mulţumesc lui Dumnezeu!
Singurul lucru care a mai stârnit mânia unora a fost fost faptul că, în timpul celor 30 de ani de preoţie (la 3 parohii), am vorbit foarte deschis, pe faţă, vertical, împotriva păcatului şi a neorânduielilor acestei lumi. De aceea, mulţi m-au îndrăgit şi mă îndrăgesc, iar alţii m-au urât şi mă urăsc. Nu le ştiu numărul, nici la unii, nici la alţii. Dumnezeu îi ştie pe toţi. Şi inima fiecăruia. Pe cei cărora le-am greşit cu ceva, îi rog să mă ierte, că sunt păcătos şi neputincios.
Am spus mai sus că întotdeauna am vorbit deschis, pe faţă, vertical, nefiindu-mi frică de nimeni, pentru că Adevărul trebuie mărturisit pe faţă, public.
Două lucruri care se petrec în societatea noastră, în Biserică, m-au sensibilizat la maximum: introducerea actelor biometrice obligatorii pentru toţi oamenii şi ecumenismul sincretist religios. Împreună, acestea două slăbănogesc credinţa omului şi-l duc la apostazie. Ceea ce se şi petrece.
Ce este ecumenismul religios? Este o lucrare care trebuie să ducă la amestecul Bisericii Ortodoxe cu celelalte culte, cu dispariţia Bisericii Ortodoxe în final, ceea ce nu se va întâmpla, deoarece Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, este Biserica întreagă şi ea va dăinui până la sfârşit. Biserica Ortodoxă este Adevărul, iar Adevărul este Hristos. Cine mărturiseşte şi va mărturisi Adevărul este şi va rămâne în Biserica lui Hristos.
Ecumenismul, ca mişcare de amestecare a tuturor credinţelor într-una singură, inclusiv a Ortodoxiei, este panerezia timpului nostru, pe care au înfierat-o Sfântul Justin Popovici, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Nicolae Velimirovici şi alţi Sfinţi ai Bisericii, Părintele Prof. Dumitru Stăniloae, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Cleopa, Părintele Justin Pârvu şi alţi Părinţi mărturisitori.
Citind cu atenţie scrierile lor, la mişcarea de contestare a ecumenismului m-am alăturat şi eu, vorbind pe faţă că trebuie să ne îngrădim de această panerezie (erezia tuturor ereziilor) luând, cu multă strângere de inimă, hotărârea de a întrerupe pomenirea la slujbele religioase a numelui ierarhului nostru, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, începând cu data de 19 februarie 2017. Am luat această decizie şi după o consultare cu părinţi aghioriţi din Muntele Athos, precum Iulian Prodromitul, Avva Gavriil şi alţii.

Menţionez că această întrerupere a pomenirii numelui ierarhului la slujbele religioase este doar o atenţionare a ierarhului, prin care îi spun că participarea la „sinodul” din Creta şi mai ales semnarea documentelor reprezintă un compromis care nu face bine Bisericii Ortodoxe. Dimpotrivă. Şi-l rog să se dezică de această participare şi de semnarea documentelor neortodoxe. Iar în măsura în care va face public o decizie în acest sens, eu, preot slujitor, voi relua pomenirea.
De ce spun acestea? Pentru că această semnătură pe documentele amintite îl face pe ierarh cel puţin părtaş la erezie şi, prin pomenire, mă face şi pe mine, preot în comuniune cu el, părtaş la erezie. Ceea ce eu nu primesc. Cu părere de rău, dar nu primesc!

Ca urmare a acestei decizii şi a punerii ei în aplicare, Mitropolia Moldovei şi Bucovinei m-a destituit din funcţia de preot paroh în seara zilei de 8 martie 2017, ziua mea de naştere, decizia fiind adusă pe înserate, de o delegaţie formată din: P.C. Preot Inspector Florin Chirilă, P.C. Pr. Vicar Administrativ Marian Timofte, P.C. Preot Protopop Valentin Tofan, însoţiţi de Preotul Cătălin-Constantin Chifu, de la parohia vecină Bahna-Dochia, de alt preot tânăr pe care nu-l cunosc (din alt Protopopiat probabil) şi de vreo 2-3 cântăreţi de strană de la biserici din Piatra-Neamţ.
Delegaţia amintită l-a prezentat pe cel nou-numit preot paroh în locul meu, care a fost instalat în timpul unei slujbe (Sfântul Maslu) la care au participat vreo 15 enoriaşi din parohie. Momentul a fost bine ales, în sensul că, fiind într-o zi de lucru din timpul săptămânii şi pe înserate, au fost prezenţi foarte puţini credincioşi, fără să li se spună motivele pentru care s-a făcut această destituire. Bineînţeles că „în numele dragostei”… În decizia dată nu mi s-au specificat nici mie motivele care au condus la destituirea mea şi înlocuirea din slujirea de preot paroh.
În realitate, motivul poate fi unul singur: refuzul meu de a îmbrăţişa erezia ecumenismului.
Cu mare grabă şi foarte iute dusă la îndeplinire această lucrare, am fost „retrogradat” pe postul II, înfiinţat în aceeaşi zi de 8 martie 2017 la cancelaria Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, zice-se „pentru nevoi misionare ale parohiei”, după spusa delegaţiei oficiale.
În acelaşi timp, a apărut o problemă deosebită, inedită, cel puţin din punctul meu de vedere: părintele numit în locul meu (dar oare a fost vreun concurs pentru ocuparea acestui post?) nu are un cuget curat ortodox, îmbrăţişând convingerile ecumeniste şi, din acest motiv, nu putem sluji împreună.
În încheiere, mulţumesc celor care m-au ajutat ca aceste gânduri ale mele să se facă cunoscute „pe faţă, cu capul descoperit” (canonul 15 I-II Constantinopol). Nădăjduiesc că nu supăr pe nimeni. Îi rog pe toţi să mă înţeleagă şi pe mine că nu pot accepta această erezie a ereziilor şi nu pot fi în comuniune cu cei care o susţin şi cu cei care n-o tăgăduiesc (ambele, forme de lepădare).
Cu dragoste în Hristos,

Preot Vasile Savin

Parohia „Sf. Voievozi” – Dochia

Judeţul Neamţ






PROCES VERBAL

Încheiat astăzi 8.03.2017, cu ocazia instalării P.C. Preot Andrei Todiraşcu în funcţia de paroh al Parohiei Dochia şi a numirii P.C. Preot Savin Vasile în funcţia de preot coslujitor la aceeaşi parohie.

Preotul paroh Andrei Todiraşcu a preluat de la P.C. Pr. Savin Vasile în prezenţa P.C. Preot Vicar Administrativ, al P.C. Inspector şi al P.C. Părinte Protopop, cheile bisericii.

Inventarul parohiei va fi preluat în zilele următoare.

Pr. Andrei Todiraşcu Pr. Savin Vasile Pr. Tofan Valentin Pr. Florin Chirilă

…………………………………………………………………………………………………………………………………..

Subsemnatul Preot Savin Vasile, preot al Parohiei Dochia, jud. Neamţ, consider că această înlocuire a mea din postul de preot paroh s-a făcut într-o manieră cu totul nepotrivită nearătându-se nici un motiv care să îndreptăţească Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la această decizie. Cer Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan să analizeze această acţiune şi să spună public motivele pentru care a făcut această înlocuire a mea din postul de preot paroh.

Mi s-a făcut o mare nedreptate şi consider că singurul motiv pe care îl invocă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei este acela că eu, preotul Savin Vasile, nu sunt de acord cu ecumenismul şi cu hotărârile Sinodului din Creta (2016), şi pe care eu le consider a fi cu totul neortodoxe, chiar eretice, şi care mi se impun.

Rog pe reprezentanţii Mitropoliei, oficialii ei, să cugete adânc că ecumenismul propovăduit şi susţinut public este panerezia timpului nostru aşa cum ne-au învăţat Sfântul Justin Popovici, Părintele profesor Dumitru Stăniloae şi alţi părinţi ai Bisericii.

Dacă ecumenismul este refuzat de creştinii ortodocşi – şi este – de ce sunt prigoniţi monahii, monahiile, preoţii şi alungaţi din mănăstiri şi din parohii?

Deci: înlocuirea mea din postul de preot paroh este o nedreptate, o prigonire.

azi 8 martie 2017, de ziua mea de naştere, Preot Savin Vasile

Sfârşitul îmi aparţine

Au fost confiscate

cheile preotului bisericii

fără a fi predat inventarul