Sf IGNATIE Briancianinov: Despre folosul anathemei!Predică la Duminica Ortodoxiei

Iubiţi fraţi! 

Cuvântul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: 

Ce este Ortodoxia?
Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.
Nu este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire. “Cine voieşte să se mântuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără nici o îndoială, va pieri pe veci”.
Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! Ea e predanisită în Sfânta Scriptură şi în sfânta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoară de mult preţ este învăţătura Sfântului Duh! În ea e chezăşia mântuirii noastre. De mult preţ, cu neputinţă de înlocuit, neasemuită pentru fiecare dintre noi e fericirea sorţii noastre veşnice: tot atât de preţioasă, mai presus de orice preţ, este şi chezăşia fericirii noastre veşnice – învăţătura Sfântului Duh.
Spre a păstra în noi această chezăşie, Sfânta Biserică înşiră astăzi, în auzul tuturor, învăţăturile născute şi răspândite de satana, prin care se vădeşte vrăjmăşia faţă de Dumnezeu, care se împotrivesc mântuirii noastre şi caută să ne-o răpească. Ca pe nişte lupi răpitori, ca pe nişte şerpi aducători de moarte, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi, Biserica înfierează aceste învăţături; păzindu-ne de ele şi chemându-i să iasă din tărâmul pierzaniei pe cei amăgiţi de ele, ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce se ţin de ele cu îndărătnicie.
Cuvântul anatema înseamnă îndepărtare, lepădare. Când Biserica dă anatemei o învăţătură, asta înseamnă că învăţătura cu pricina cuprinde hulă asupra Sfântului Duh, şi pentru mântuire este de trebuinţă ca ea să fie lepădată şi îndepărtată cum este îndepărtată otrava de mâncare.
Când este dat anatemei un om asta înseamnă că omul cu pricina şi-a însuşit cu hotărâre învăţătura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mântuire pe sine şi pe semenii săi, cărora le împărtăşeşte felul său de a gândi.
Când cineva se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura pe care o ţine Biserica Ortodoxă, el e îndatorat, după rânduielile Bisericii Ortodoxe, să dea anatemei învăţătura mincinoasă pe care o ţinea până atunci şi care îl ţinea în pierzare, înstrăinându-l de Dumnezeu, făcându-l să rămână vrăjmaş lui Dumnezeu, hulitor al Sfântului Duh, părtaş al satanei.
Însemnătatea anatemei este de doctorie duhovnicească a Bisericii împotriva unei boli a duhului omenesc, boală care pricinuieşte moarte veşnică.
Pricinuiesc moarte veşnică toate învăţăturile omeneşti care vâră în credinţă filosofarea proprie, scoasă din ştiinţa cu nume mincinos, din cugetarea trupească – această moştenire de obşte a duhurilor căzute şi a oamenilor, în învăţătura de Dumnezeu descoperită despre Dumnezeu. Filosofarea omenească amestecată în învăţătura credinţei creştineşti se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – rea credinţă.
Apostolul înşiră între faptele trupeşti şi ereziile (Galateni 5, 20). Ele ţin de faptele trupeşti prin obârşia lor, cugetarea trupească, care este moarte, care este vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, care legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici nu poate (Romani 8, 6-7). Ele ţin de faptele trupeşti prin urmările lor. Înstrăinând duhul omenesc de Dumnezeu, unindu-l cu duhul satanei în păcatul de căpetenie al acestuia – hula împotriva lui Dumnezeu, ele îl supun robiei patimilor, ca pe un părăsit de Dumnezeu, ca pe un lăsat în voia propriei lui firi căzute, întunecatu-s-a inima lor cea neînţelegătoare, spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu: zicându-se pe sine a fi înţelepţi, au înnebunit… au mutat adevărul lui Dumnezeu întru minciună… pentru aceea i-a şi dat pe ei Dumnezeu întru patimi de ocară (Romani l, 21-22, 25-26).
“Patimi de ocară” sunt numite feluritele patimi curveşti. Purtarea ereziarhilor era dezmăţată: Apolinarie era preacurvar, Eutihie era cu osebire robit patimii iubirii de bani, Arie era cumplit de desfrânat.
Când cartea lui de cântece, “Thalia”, a fost citită la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, nevoind să audă cuvintele murdare din ea, ce nu puteau nicicând să îi treacă prin minte unui om evlavios. “Thalia” a fost arsă. Spre fericirea omenirii, toate exemplarele ei au fost nimicite: ne-a rămas numai mărturia istorică despre faptul că această lucrare era plină de un dezmăţ crunt. Asemenea “Thaliei” sunt multe lucrări ale ereziarhilor din vremurile noi: în ele cumplita hulă împotriva lui Dumnezeu este unită şi amestecată cu un dezmăţ crunt, neomenesc.
Fericiţi cei care niciodată n-au auzit şi n-au citit aceste roade ale iadului! La citirea lor, unirea duhului ereziarhilor cu duhul satanei devine limpede.
Ereziile, fiind fapte trupeşti, roade ale cugetării trupeşti, sunt născocite de către duhurile căzute. “Fugiţi de ereziile cele fără de Dumnezeu”, spune Sfântul Ignatie Teoforul, “căci sunt născocire a diavolului, a şarpelui, începătorului răutăţii”. Nu trebuie să ne mirăm de asta: duhurile căzute s-au coborât din înălţimea vredniciei duhovniceşti şi au căzut în cugetarea trupească mai mult decât oamenii. Oamenii au putinţa să treacă de la cugetarea trupească la cea duhovnicească; duhurile căzute sunt lipsite de această putinţă. Oamenii nu sunt supuşi unei atât de puternice înrâuriri a cugetării trupeşti, fiindcă în ei binele cel firesc nu a fost nimicit, precum în duhuri, de cădere.
În oameni, binele este amestecat cu răul, şi ca atare este netrebnic; în duhurile căzute domneşte şi lucrează numai răul. Cugetarea trupească a dobândit în privinţa duhurilor dezvoltarea cea mai cuprinzătoare şi deplină pe care o putea atinge.
Păcatul lor de căpetenie este ura înverşunată faţă de Dumnezeu, ce se vădeşte printr-o înfricoşătoare şi necontenită hulă împotriva Lui. Ele s-au trufit înaintea lui Dumnezeu Insuşi; au prefăcut supunerea faţă de Dumnezeu, care este firească pentru zidire, într-o neîncetată lucrare împotriva Lui, într-o neîncetată vrăjmăşie. Din această pricină, căderea lor este adâncă şi rana morţii veşnice cu care sunt ele rănite este cu neputinţă de tămăduit.
Patima lor de căpetenie este trufia; ele au o monstruoasă şi prostească slavă deşartă; află plăcere în toate felurile păcatului, petrec necontenit în acestea, trecând de la un păcat la altul. Ele se târăsc şi în iubirea de argint, şi în îmbuibarea pântecelui, şi în preacurvie. Neavând putinţa de a săvârşi păcatele trupeşti cu trupul, duhurile căzute le săvârşesc cu închipuirea şi cu simţirea; ele au împropriat firii netrupeşti păcatele proprii trupului; ele au dezvoltat în sine păcatele ce nu sunt proprii firii lor neasemuit mai mult decât pot fi acestea dezvoltate între oameni.
A căzut din cer, spune Prorocul despre heruvimul căzut, luceafărul cel ce răsărea dimineaţa, zdrobitu-s-a pe pământ. Tu ai zis întru cugetul tău: în cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu… fi-voi asemenea Celui preaînalt. Iar acum în iad te vei pogorî, şi în temeliile pământului… fi-vei lepădat în munţi ca un mort (Is. 14, 12-15, 19).
Duhurile căzute, purtând în sine temeiul tuturor păcatelor, se străduiesc să-i atragă în toate păcatele pe oameni, cu scopul şi cu setea de a-i da pierzării. Ele ne atrag în felurita desfătare a trupului, în iubirea de câştig, în iubirea de slavă, zugrăvindu-ne în culorile cele mai vii şi mai atrăgătoare obiectele acestor patimi. Ele se străduiesc să ne atragă mai ales în trufie, din care odrăslesc precum verdeţurile din seminţe vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi hula împotriva Lui.
Păcatul hulei împotriva lui Dumnezeu, care alcătuieşte miezul tuturor ereziilor, este păcatul cel mai greu, care este propriu duhurilor căzute şi alcătuieşte însuşirea lor cea mai aparte.
Duhurile căzute se străduiesc să acopere toate păcatele cu o mască plăcută, numită în scrierile ascetice ale Părinţilor îndreptăţiri. Ele fac asta cu scopul ca oamenii să fie amăgiţi mai lesne, să se învoiască mai uşor la primirea păcatului.
La fel fac ele şi cu hula împotriva lui Dumnezeu: se străduiesc să o acopere cu nume măreţe, cu o retorică pompoasă, cu o filozofie elevată. Cumplită armă sunt în mâinile duhurilor ereziile! Ele au pierdut popoare întregi răpindu-le fără ca acelea să bage de seamă creştinismul, înlocuind creştinismul cu o învăţătură hulitoare, împodobind această învăţătură ucigaşă cu numele de creştinism purificat, adevărat, restaurat.
Erezia este un păcat săvârşit, în primul rând, cu mintea. Acest păcat, fiind primit de minte, se împărtăşeşte duhului, se revarsă asupra trupului, spurcă chiar trupul nostru, ce are putinţa de a primi sfinţire din împărtăşirea cu harul dumnezeiesc şi de a se spurca şi molipsi prin împărtăşirea cu duhurile căzute. Acest păcat este cu greu băgat de seamă şi anevoie priceput pentru cei care nu cunosc bine creştinismul, şi ca atare prinde lesne în cursele sale simplitatea, neştiinţa, mărturisirea nepăsătoare şi superficială a creştinismului.
Au fost prinşi de erezie pentru o vreme Preacuvioşii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţi câţiva bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dacă sfinţii bărbaţi care şi-au dus viaţa numai şi numai cu grija mântuirii nu au putut pricepe dintr-o dată hula ascunsă sub o mască frumoasă, ce să mai spunem de cei care-şi duc viaţa în griji lumeşti, având despre credinţă o concepţie neîndestulătoare, cu totul neîndestulătoare?
Cum să recunoască aceştia erezia aducătoare de moarte, dacă ea li se înfăţişează sub masca înţelepciunii, dreptăţii şi sfinţeniei? Iată pricina pentru care obşti creştine întregi şi popoare întregi s-au plecat lesne sub jugul ereziei!
Din aceeaşi pricină este foarte anevoioasă întoarcerea din erezie la Ortodoxie, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi idolatrie. Ereziile care sunt mai aproape de ateism sunt mai lesne recunoscute şi oprite decât cele mai puţin îndepărtate de credinţa ortodoxă şi, ca atare, mai ascunse.
Impăratul roman cel întocmai cu Apostolii, Marele Constantin, i-a scris o epistolă Sfântului Alexandru, patriarhul Alexandriei, cel care l-a dat în vileag pe ereziarhul Arie, îndemnându-l să înceteze cearta ce strică pacea din pricina unor cuvinte deşarte. Prin aceste cuvinte pe care Constantin le-a numit deşarte era tăgăduită Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, era nimicit creştinismul. Astfel, şi într-un bărbat sfânt, râvnitor al dreptei credinţe, neştiinţa a fost amăgită printr-o cursă a ereziei pe care el nu a putut să o priceapă.
Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a zis: “Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor, şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”.
Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui Hristos (II Cor. 9, 5), ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.
Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.
Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.
Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.
Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.
Biserica vesteşte: “Pe cei care robesc înţelegerea lor spre ascultarea de dumnezeiasca Descoperire şi se nevoiesc pentru ea îi fericim şi îi lăudăm; pe cei care se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea Domnului, noi, aşteptând întoarcerea şi pocăinţa lor, dacă nu au voit să urmeze Sfintei Scripturi şi Predanii a Bisericii, îi îndepărtăm şi îi dăm anatemei”.
“Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume este de sine fiitoare, că totul se săvârşeşte în ea fără purtarea de grijă a lui Dumnezeu: anatema”.
“Celor care spun că Dumnezeu nu este duh, ci materie, care nu-L recunosc ca Drept, Milostiv, Preaînţelept, Atoateştiutor şi rostesc hule de acest fel: anatema”.
“Celor care cutează a spune că Fiul lui Dumnezeu nu este de o fiinţă şi de o cinste cu Tatăl, şi nici Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt un singur Dumnezeu: anatema”.
“Celor care îşi îngăduie a spune că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de voie, moartea şi învierea: anatema”.
“Celor care nu recunosc răscumpărarea prin har, cea propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptăţire a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema”.
“Celor care cutează a spune că Prea Curata Fecioară Măria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere Fecioară: anatema”.
“Celor care nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe Proroci şi pe Apostoli, că prin ei ne-a vestit nouă adevărata cale spre mântuire, dând mărturie despre ea prin minuni, că El şi acum sălăşluieşte în inimile creştinilor credincioşi şi adevăraţi, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc nemurirea sufletului, sfârşitul veacului, judecata ce va să fie şi răsplătirea veşnică în ceruri pentru faptele bune, precum şi osândirea pentru păcate: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema”.
“Celor care tăgăduiesc soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, ce împreună-glăsuiesc cu dumnezeiasca Descoperire, fiind păzite cu evlavie de Biserica drept slăvitoare şi sobornicească: anatema”.
Adevărul dumnezeiesc S-a înomenit spre a ne mântui prin Sine pe noi, cei pierduţi în urma primirii şi însuşirii minciunii aducătoare de moarte. De veţi rămâne în cuvântul Meu, vesteşte El, de veţi primi învăţătura Mea şi veţi rămâne credincioşi ei, cu adevărat ucenici ai Mei sunteţi; şi veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va slobozi pe voi (Ioan 8, 31-32).
A rămâne credincios învăţăturii lui Hristos poate numai acela care leapădă şi va lepăda cu hotărâre toate învăţăturile care au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile lepădate şi de oamenii lepădaţi, învăţături vrăjmaşe învăţăturii lui Hristos, învăţăturii lui Dumnezeu, care pun în primejdie întregimea şi curăţia ei. “In neştirbită întregime este păstrată învăţătura de Dumnezeu descoperită numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin.
SURSA: http://www.credo.ro/predica-Duminica-Ortodoxiei-Sfantul-Ignatie-Brianceaninov.php via dogmaticaempirica.wordpress.com

Părintele Theodoros ZISIS a întrerupt pomenirea arhiepiscopului Tesalonicului, kir Antim

Astăzi, în Duminica Ortodoxiei, Părintele Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Universităţii Aristotelice, cunoscut în toată lumea ştiinţifică teologică, a întrerupt pomenirea Arhiepiscopului Antim al Tesalonicului. Această măsură s-a impus pentru că arhiepiscopul i-a interzis Părintelui Theodoros Zisis prin scrisoare oficială să se exprime împotriva pseudo Sinodului din Creta, ceea ce denotă că Arhiepiscopul Antim al Tesalonicului acceptă pseudo Sinodul din Creta. Prin urmare acceptă şi erezia eclesiologică cuprinsă în textele din acel aşa-zis Sinod, punându-le în aplicare prin trecerea la represalii.

Sursa

​“ACESTA ESTI TU. Ia aminte, omule, cum traiesti! Nu sluți chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Hristos”. CE FACEM CU ICOANA DIN NOI? Predici la Duminica Ortodoxiei ale Sf. IUSTIN POPOVICI si Parintelui IOANICHIE BALAN

 
Icoana lui Dumnezeu
Predica intai din Sfanta Duminica a Ortodoxiei a CUVIOSULUI IUSTIN POPOVICI (1965)
Astazi este Sfanta Duminica a Ortodoxiei, Sfanta Duminica a slavei omului… Astazi Biserica Ortodoxa ne descopera intreaga taina a omului. Ce este omul, cine este omul? Ce sunt eu, ce esti tu, ce este fiecare dintre noi? Si raspunde Sfanta Biserica: Omul este maretie dumnezeiasca pe pamant. De obicei, oamenii considera ca maretia imparateasca este mai presus decat toate de pe pamant. Nu! Maretia dumnezeiasca este mai presus decat orice maretie omeneasca pe acest pamant.
Astazi, biserica, proslavind aceasta maretie dumnezeiasca a omului – de fapt ce proslaveste? Proslaveste icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume – il proslaveste pe om. Caci sufletul omului este de la Dumnezeu, sufletul este chipul lui Dumnezeu in om, icoana lui Dumnezeu in om, iar trupul – rama dimprejurul acestei sfinte icoane. Acesta este omul. Pe acest om il cinsteste si il proslaveste Biserica. Acesta esti tu. Omul este icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume – aceasta este Vestea cea Buna a acestei mari si sfinte Duminici.

Stiti oare de ce Sfanta Duminica de astazi a fost aleasa ca sarbatoare a Ortodoxiei? Pentru aceea ca in primavara anului 843, binecredincioasa si Sfanta imparateasa Teodora a convocat un sinod la Constantinopol, care a restabilit cultul sfintelor icoane, proslavind biruinta asupra ereticilor iconoclasti. Iar in ziua de 11 martie 843, cand Biserica praznuia prima Duminica a Postului Mare, s-a desfasurat o impunatoare procesiune cu sfintele icoane, purtate de cler si de suita imperiala, pe care le-au asezat in biserica din Sofia. Prima Duminica[1] a Postului Mare este numita de atunci Duminica Ortodoxiei. O suta douazeci de ani de stapanire iconoclasta si pagana, au interzis icoanele, le-au distrus, le-au ars, le-au calcat in picioare. Biserica s-a luptat prin ierarhii ei drept-credinciosi, prin preoti si popor. Dintre ei au pierit, au fost inchisi in temnita, dar Biserica nu s-a lepadat de sfintele icoane.
Atunci cand Dumnezeu S-a pogorat in aceasta lume, Domnul Hristos, El a devenit vizibil pentru noi, oamenii. Dumnezeu S-a facut vazut. Si privindu-L, noi, de fapt, Il privim pe Dumnezeul cel Viu. El este Chipul viu al lui Dumnezeu in lume, Icoana lui Dumnezeu in lume (Coloseni 1,15). Si aparand aceasta Icoana vie a lui Dumnezeu in aceasta lume, Biserica Ortodoxa a reusit sa-l apere pe om, a reusit sa-l apere pe Hristos ca om. El, Dumnezeu fiind, a devenit om, ca sa ne transmita noua, oamenilor, Icoana lui Dumnezeu, Icoana vie a lui Dumnezeu pe care noi am acoperit-o cu tina pacatelor si a patimilor, am slutit-o, am zgariat-o prin toata viata noastra intinata. Domnul a coborat in aceasta lume, a devenit om, asa cum se spune in minunatele cantari si rugaciuni, ca sa innoiasca Chipul Sau in om, sa innoiasca Icoana Sa in om, care a fost pangarita de patimi, pangarita de viciile noastre, stricata de pacatele noastre, incat omul a devenit slutire a Icoanei lui Dumnezeu. Si El, pogorandu-Se in aceasta lume ca o curata, preacurata Icoana a lui Dumnezeu, ca Dumnezeu, a aratat ce este omul, ce este omul desavarsit, cum trebuie sa fie omul in aceasta lume.
Caci ce inseamna sa fii Icoana lui Dumnezeu, sa fii Chipul lui Dumnezeu? Aceasta inseamna, frate: noi avem minte, iar mintea este chipul voii lui Dumnezeu in noi; avem simtire, avem inima – aceasta este chipul lui Dumnezeu in noi; vietuim in aceasta lume – aceasta este chipul vietuirii dumnezeiesti; suntem ca icoane nemuritoare ale lui Dumnezeu- acesta este chipul nemuririi dumnezeiesti. Si Dumnezeu ne-a creat asemenea chipului Sau, ca sa vietuim in aceasta lume intru El, ca mintea noastra totdeauna sa cugete: Ia aminte de unde esti, tu esti de la Dumnezeu, sa ai ganduri curate, ganduri dumnezeiesti. Atunci voia noastra este sanatoasa si desavarsita, cand se intoarce catre voia lui Dumnezeu, catre originea sa. Simtirea noastra este curata, sanatoasa, este dumnezeiasca, daca se calauzeste dupa simtirea dumnezeiasca.

In aceasta lume, noi purtam, de fapt, o lupta neincetata, o lupta pentru Icoana lui Dumnezeu care se afla in sufletul nostru. Cine o fura de la noi? Toti iconoclastii, toti potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este pacatul. Pacatul nu Il suporta pe Dumnezeu, nu Il vrea pe Dumnezeu nici in om, nici in lumea dimprejurul sau. Iar in pacat iconoclastul principal este satana, impreuna cu ingerii sai, diavolii cei intunecati. Ei sunt aceia care ne fura sufletele noastre, care arunca pacate in sufletele noastre si acopera Chipul lui Dumnezeu care este in noi. Cu catranul cel negru al pacatelor spoiesc Chipul lui Dumnezeu din sufletele noastre. Si omul, daca traieste in pacate fara sa se pocaiasca, daca nu se lupta impotriva pacatelor sale, daca ramane in ele, daca nu le spovedeste, ce ramane din sufletul sau? Chipul lui Dumnezeu ramane cu totul manjit de vicii care raspandesc duhoare, de patimi si de moarte, infricosatoare imagine, cumplita rusine!

In aceasta lume, noi suntem, frate, la lupta, mereu in lupta. Niciodata nu inceteaza aceasta lupta. Nu exista impacare intre om si diavol, nu exista impacare intre om si pacat. Diavolul alearga in jurul fiecaruia dintre noi cautand ca sa o schimonoseasca, sa intineze, sa distruga, sa nimiceasca Icoana lui Dumnezeu, Care este intru noi, ca sa-l poata purta pe om dupa voia lui cea demonica si nebuna si sa-l infunde in iad. De aceea in Evanghelie auzim de atatea ori din gura Mantuitorului: Privegheati, privegheati asupra sufletelor voastre! (Matei 24, 42; 26,41). Sufletul este maretia dumnezeiasca intru tine, marirea dumnezeiasca. Aceasta este cea mai de seama valoare pe care o aveti; cea mai de seama valoare dupa Dumnezeu, in toate lumile, este sufletul omului. Ia aminte ce faci cu sufletul tau! El este nemuritor si vesnic. Unde va merge sufletul tau depinde de tine: va merge, oare, in vesnica Imparatie a Cerurilor sau in intunericul vesnic, in iad – depinde de libera ta voie.
Ia aminte cum traiesti! Stii cine esti: maretia dumnezeiasca in aceasta lume. Iti cunosti vrednicia, traieste potrivit cu ea. Iar pe aceasta intotdeauna o pazeste numai Domnul Hristos, Sfanta Sa Biserica si toate sfintele puteri pe care El i le-a daruit. Iata, Domnul i-a daruit Bisericii toate mijloacele si puterile, pentru ca sa pastram intru noi aceasta maretie dumnezeiasca si sa o sporim pana la cea mai inalta masura. Ne-a daruit Sfintele Taine si sfintele virtuti.
Iata, ce este sfantul post? Sfantul post este curatirea sufletului, curatirea icoanei din suflet de noroiul pacatelor, de smogul patimilor, de malul viciilor, daca omul voieste cu sinceritate sa-si curateasca sufletul inaintea lui Dumnezeu, sa curateasca icoana sufletului sau care este cu totul manjita si cel mai adesea stricata de pacate. Domnul i-a randuit Sfintei Sale Biserici sfantul post, pentru ca in cursul postului sa ne curatim de orice intinaciune, sa curatim acest chip dumnezeiesc, aceasta icoana a lui Dumnezeu din noi, pe care am patat-o.
Apoi, rugaciunea este recunoasterea ajutorului lui Dumnezeu, a luminii ceresti ce se pogoara in sufletul nostru intunecat, pentru a scoate bezna intunecata a pacatelor din icoana sufletelor noastre. Ce este iubirea evanghelica? Ce este milostenia, ce este blandetea, ce este smerenia? 

Toate acestea sunt puteri dumnezeiesti, sfinte virtuti evanghelice pe care ni le-a daruit Domnul Hristos, iar Biserica ni le daruieste si ni le recomanda ca sa ne curatim sufletele de pacate si sa zugravim icoana, icoana lui Hristos in sufletele noastre.

Culmea a toate este atinsa prin Sfanta Impartasanie. Sfanta Impartasanie prin care fiecare dintre noi ne impartasim – cu Cine? Cu Insusi Domnul Hristos! Caci in Sfanta Impartasanie fiecare crestin Il primeste pe Dumnezeu intreg, Il primeste pe minunatul Domn Hristos, primeste intregul Sau Adevar vesnic, intreaga Sa Dreptate vesnica, primeste intreaga Sa Viata vesnica.
De aceea, fratele meu, Sfanta Impartasanie este cel mai insemnat eveniment in viata fiecarui crestin, cel mai important. Prin ea tu primesti nestirbit nemurirea lui Hristos in sufletul tau, Il primesti pe El intreg, primesti Evanghelia Sa intreaga. Ia aminte cum traiesti, pana in ziua de astazi. Nu sluti chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Domnul Hristos, Care prin Sfanta Impartasanie a intrat in sufletul tau. Nu-I impleti prin pacatele tale cununa de spini in jurul capului. Nu-I intina minunatul si Sfantul Sau Chip cu tina pacatelor tale, cu smogul patimilor tale. Ia aminte cum traiesti! Daca pana astazi ti-ai ingaduit orice pacat, fie ca ai furat, fie ca ai savarsit adulter, sau ai fost iubitor de argint, sau ai avut ganduri necurate in sufletul tau, osteneste-te ca pe toate acestea sa le respingi.

Tu Il saruti pe Domnul – ce raspundere, ce lucru infricosat! Stii, fiecare nou pacat al tau este o palma peste Sfantul Sau Chip, fiecare pacat al tau este o lovitura de moarte in icoana vie din sufletul tau. Sinucidere este aceasta. Te-ai impartasit, ai devenit purtator de Hristos, te-ai indreptat, ti-ai indreptat viata. Nu ingadui in niciun fel ca aceste dorinte sa te ucida. Gandurile cele rele aduc tulburare: lupta-te impotriva lor, nu te lasa stapanit de rau. Biruie raul cu binele! Biruie-l pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu suntem puternici, numai impreuna cu Dumnezeu (Psalmul 60,12). Altfel, fara El, oamenii sunt molii si plosnite, pe care diavolul le imprastie cu unghia de la degetul mic. Noi suntem puternici numai impreuna cu Domnul Hristos. Si El stapaneste asupra vietii noastre, asupra intregii vieti de pe pamant.
Fie ca El sa ne curateasca de tot pacatul, de orice patima, sa ne izbaveasca de orice diavol, de orice moarte, ca si noi sa fim pe pamant, cu adevarat, icoane vii ale lui Dumnezeu, ca omul sa fie maretie dumnezeiasca pe pamant. Omule, frate! Nu uita niciodata ca esti un mic dumnezeu in facere! In facerea fiintei tale ai icoana vie a lui Dumnezeu. Ia aminte cum traiesti, ia aminte ce faci cu icoana lui Dumnezeu care este in tine. Ia aminte, omule! Omule! Omule! Caci, viata noastra isi are inceputul pe pamant si ne duce inaintea prealuminatului Chip al lui Dumnezeu, ca acolo sa dam raspuns ce am facut cu chipul lui Dumnezeu in aceasta lume.
Fie ca Bunul Dumnezeu sa daruiasca inimii fiecaruia dintre noi toate darurile ceresti, toate virtutile evanghelice: si credinta, si dragostea, si nadejdea, si rugaciunea, si postul, si rabdarea, si blandetea, si smerenia, pentru ca sa putem tine piept in aceasta crancena lupta pamanteasca si sa pastram chipul lui Dumnezeu in sufletele noastre, si sa plecam din aceasta lume in cea de dincolo spre Hristos Cel inviat. Iar pana atunci, fie ca sfantul post sa ne conduca spre Sfintele Pasti, spre Sfanta Inviere a lui Hristos – ca atata timp cat vietuim in trup sa I ne inchinam Lui, Domnului Celui Inviat, Biruitorului pacatului, al mortii si al diavolului, Lui, Celui ce a daruit Viata vesnica si trupului, si sufletului nostru. Aceluia, numai Lui, fie-I slava si cinstea vesnica, acum si in vecii vecilor. Amin.
[1] Duminica Ortodoxiei a fost inchinata comemorarii anuale a restabilirii cinstirii sfintelor icoane.

(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013)

***

***

Predica a Parintelui Ioanichie Balan catre monahii manastirii Sihastria la Duminica Ortodoxiei (1998):


Iubiţi frați,



Mai întâi reamintim că duminica întâi a Postului Mare se numeşte Duminica Ortodoxiei. Dar ne întrebăm: celelalte nu sunt tot ale ortodoxiei? De ce tocmai aceasta din prima săptămână a primit acest nume? Pentru că în anul 842, în săptămâna întâi a Postului Mare, în capitala Imperiului Bizantin, Constantinopol, care a fost peste 1000 de ani capitala Ortodoxiei, şi poate sperăm să revină odată, când Dumnezeu ştie cum, deci în anul 842, în duminica de astăzi, fiind împărăteasă – împăratul Teofil murise, care era iconoclast, adică el combătea grozav sfintele icoane – soţia sa, Teodora, care era foarte credincioasă şi în taină avea în cămara ei multe icoane sfinte ascunse, ca nu cumva bărbatul ei rău şi necredincios să le ardă, să le distrugă. Şi istoria ne spune că el a murit ceva mai devreme, şi s-a chinuit foarte mult acest împărat Teofil, iar în chinurile morţii i s-a deschis gura mare de tot şi cu limba scoasă afară se chinuia şi nu putea muri. Şi atunci fericita împărăteasă, soţia lui, care era ortodoxă pe ascuns, a luat icoana Maicii Domnului cu Mântuitorul în braţe şi a atins-o de gura ticălosului Teofil, care toată viaţa a distrus icoane şi sfinte moaşte. Şi, zice, aşa şi-a dat duhul.

Şi a rămas ea împărăteasă o vreme şi a hotărât împreună cu patriarhul Constantinopolului şi cu tot clerul de atunci ca în săptămâna întâi, deci cum e astăzi, în prima duminică, să facă o mare procesiune cu sfintele icoane, a dat poruncă în toată împărăţia Bizanţului să se scoată sfintele icoane care au mai fost salvate şi scăpate, să se scoată şi să se facă o mare procesiune prin centru, prin tot Constantinopolul, şi apoi, la orele de dimineaţă, să intre cu toate aceste icoane in biserica cea mare a Sfintei Sofia. Şi s-a început apoi Sfânta Liturghie arhierească, fiind de faţă toată elita sfinţilor care au pătimit pentru icoane din cei care mai trăiau, împreună cu patriarhul Constantinopolului, cu împărăteasa, cu toată suita vremii de atunci. Şi aceasta a constituit duminica întâi a Postului Mare sau Duminica Ortodoxiei.

Pentru că, aşa cum cei care aţi mai citit şi aţi mai învăţat ştiţi, prigoana împotriva sfintelor icoane nu a fost creată de constantinopolitani sau de bizantini, ci de păgâni, care urau de moarte credinţa în Hristos și tot inventau ba că Hristos nu face parte din Sfânta Treime (eresul lui Arie), – toate vin din afară! – ba că Duhul Sfânt e cutare, ba că Maica Domnului e femeie de rând, ba că icoanele sunt chipuri cioplite, şi aşa mai departe. Şi acest eres a început în anul 714, prin împăratul Leon Isaurul, acel blestemat împărat care a fost cel dintâi care a făcut acel complot secret împotriva Ortodoxiei. Deci din anul 714 a început această persecuţie şi s-a terminat definitiv în anul 842.
Lupta împotriva icoanelor a fost reluată apoi prin Luther, care a umplut Europa de secte, pentru că din învăţătura lutherană s-au făcut nu zeci, ci sute de ramuri şi secte în Europa şi în toată lumea. Asta s-a întâmplat la anul 1517. Deci de atunci şi până acum iarăşi trăim epoca aceea de teroare din secolul 7-9 al Bizanţului. Aşa încât am spus aceasta ca să ştim pe scurt ce importanţă are duminica de astăzi: este Duminica icoanelor, este Duminica Ortodoxiei, este duminica de biruință a Bisericii lui Hristos împotriva necredincioşilor, rău-credincioşilor, ereticilor şi tuturor păgânilor.
Sigur că lupta împotriva sfintelor icoane se continuă şi se va agrava, pentru că aşa se vede în toată lumea: toate sectele care sunt astăzi în lume, toate sunt împotriva icoanelor! Toate sunt împotriva învăţăturii ortodoxe. Nu-i nicio sectă care să fie, să zicem aşa, mai apropiată de Ortodoxie. Toate sunt împotriva Sfintei Cruci, neapărat împotriva Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, împotriva sfintelor icoane, şi chiar împotriva a tot ce are Ortodoxia! Aşa că să medităm în acest moment şi în această sfântă duminică şi la acest lucru. Şi să ne dăm seama că, sigur, nu s-a terminat lupta împotriva icoanelor. Dar cea mai sfântă icoană, duhovniceşte înțelegând, pe care trebuie să o păstrăm cu toată sfinţenia, este sufletul din noi. Viaţa noastră, sufletul nostru, gândirea noastră, comportarea noastră formează o icoană a vieţii noastre.

Pentru mine personal, dacă eu nu trăiesc duhovniceşte, icoana sufletului meu este pătată şi nu este de cinste în faţa lui Hristos. Să ne ferească Dumnezeu ca să neglijăm viaţa noastră şi trăirea noastră duhovnicească şi să devenim niște icoane ponosite, pătate, învechite, crăpate în faţa lui Hristos. Sufletul este icoana şi poartă în ea chipul lui Hristos. Sufletul fiecăruia dintre noi, gândirea noastră, vorbirea noastră, comportarea noastră, şi chiar îmbrăcămintea exterioară – trupul nostru întră şi el în această taină a icoanei duhovniceşti a creştinului. Fiecare din noi, mireni şi călugări, bărbaţi şi femei, să ne luptăm, să ne ostenim, să nu ne păteze demonul icoana sufletului prin păcat, prin gânduri spurcate, prin toate răutatea, aşa cum ştiţi şi ştim cu toţii.

În a doua parte a cuvântului aşa adăuga ceva despre Sfântul şi Marele Post. Întotdeauna, de când citim şi noi în cărţile sfinte, că de acolo aflăm, şi de la bătrânii care ne-au crescut și pe noi, că Postul Mare închipuieşte postul pe care l-a ţinut Mântuitorul după botez în muntele Carantania, 40 de zile şi 40 de nopţi. Deci Postul Mare este exact postul pe care l-a ţinut Mântuitorul, numai că să nu uităm, excludem din Postul Mare Săptămâna Patimilor Mântuitorului, care este Postul Sfintelor Patimi, și numai aşa ies 40 de zile, de la lăsatul secului până la Duminica Floriilor, când duhovniceşte trebuie să intrăm în Ierusalimul cel de sus cu Hristos şi să mergem pe urmele Patimilor Lui până în noaptea cea sfântă a Învierii, a mântuirii neamului omenesc.
Aşa încât cum practicau părinţii pe vremuri, în primele secole, să zicem, cum se nevoiau ei în Sfântul şi Marele Post? Erau în general mai multe practici, dar două sunt mai importante. Vorbim de călugări. O parte dintre călugări urmau această practică: ieşeau din mănăstire la începutul Postului și se duceau care pe unde puteau, prin peșteri, prin crăpăturile pământului, în special în Ţara Sfântă, în Palestina, era această tradiţie şi acolo se nevoiau până în Joia Mare sau în Sâmbăta Sfintelor Paşti. Cum se nevoia fiecare, Dumnezeu ştie. Ei imitau, de altfel, şi pe Sfânta Maria Egipteanca. Aceştia erau marii sihaştri, marii pustnici, care trăiau ca îngerii şi care luau câteva boabe, sau bob muiat, sau ştiu eu ce, sau două pâini care se uscau ca piatra şi mâncau cam cât ar fi o fărâmă de anafură pe zi. Şi cine ştie la câte zile, la una, la două, la trei, şi mai beau apă din Iordan, cum se spune, şi aşa se nevoiau zi şi noapte. Dormeau pe şezut, poate până la un ceas, şi iar se rugau…
Şi ce se rugau ei? Avem scrise în câteva cărţi. Ei nu luau cu ei Ceaslovul. Ei știau Psaltirea pe de rost. Psaltirea era cartea cea mai sfântă, după Sfânta Evanghelie, a pustnicilor. Sau luau şi Sfânta Evanghelie sau scriau din ea şi citeau din Evangheliile Mântuitorului, în special cele ale Patimilor Domnului. Şi aşa se nevoiau cei care mergeau în pustie. Este cea mai grea nevoinţă în Postul Mare, pe care am găsit-o în toate Vieţile Sfinţilor: nevoinţa pustnicilor când plecau, rămâneau numai unul-doi în mănăstire, care menţineau slujba, candelele, aşa cum citim şi în viaţa Sfintei Maria Egipteanca. Şi restul…, fiecare. Şi când se vedeau la o oarecare distanţă, zăreau că mai e un alt călugăr la o anumită distanţă, se întorceau unul într-o parte şi unul în cealaltă parte, ca nu cumva să se întâlnească unul cu altul şi să vorbească între ei sau să povestească, cum mai facem noi de obicei, şi ca nu cumva să piardă dulceaţa rugăciunii.

Asta am găsit-o ca cea mai aspră nevoinţă a cuvioşilor de odinioară; cel mai aspru post posibil. Sfinţii egipteni, și ei aveau mare nevoinţă, citim la viaţa Sf. Antonie cel Mare, a Sf. Pahomie, cel care a întemeiat viaţa de obşte, şi la alţi sfinţi mari tot aşa. Au ajuns unii dintre sfinţii egipteni să nu mănânce nimic până la 40 de zile ca Hristos. Aşa ceva nu mai poate fi nici să gândeşti! Moare omul! Sigur, ţii până la o săptămână, după aceea îl duci cu ţolul – dacă are cine să-l ducă – după aceea, sigur, închide ochii.

Spunea părintele Dimitrie Bejan, acest martir al României, că a trăit vreo 8 ani prin lagăr In Rusia, zice: „Părinte, e foarte uşor să mori de foame. Nu te doare nimic şi după 8, 10, 12 zile e gata.” „Păi cum?” „Păi, părinte, cel care e gata din cauza foametei are o dulceaţă, o salivă multă în gură, zâmbește, şi aproape râzând îşi dă duhul. E foarte uşor de murit. Şi nu are niciun chin, nicio durere.” Eu m-am cutremurat. Şi zice: „Eu am trăit, părinte, eu am văzut acestea! Era să mor şi eu, dar m-a ţinut Dumnezeu. Alţii rezistă la 8 zile, alţii la 10, sunt şi unii care rezistă şi 15 zile fără mâncare.” Vedeţi, drama aceasta, sau mai bine zis tragedia asta a războaielor, care a ajuns până la noi. Dar sfinţii de odinioară au ajuns până la 40 de zile de post. Asta înseamnă o sfinţenie de înaltă clasă, cum nu se mai întâlneşte astăzi în lumea creştină nicăieri.
Alţi călugări, în altă mănăstire, aveau altă practică: posteau de duminică noaptea până la sfârşitul săptămânii, când se întâlneau făceau Sfânta Liturghie, se împărtăşeau şi gustau ceva din hrană. Şi iar plecau unul încoace şi unul încolo, dar în jurul mănăstirii, şi se adunau iau sâmbătă noaptea, duminica, făceau Sfânta Liturghie, iar se împărtăşeau şi iar se duceau. Şi mai sunt şi alte practici mai mici, pe care le lăsăm. Astea ar fi cele mai importante de pe vremea Sfinţilor Părinţi.
Dar începând cu Sfântul Vasile cel Mare, care a făcut o reformă duhovnicească a monahismului, unică în istoria lumii creştine, deosebită, după ale cărui reguli trăim, el n-a pus aspru post, până la 3 zile cel mult. N-a pus mai mult. El a făcut din monah şi misionar. A spus: „De acum lumea se înmulţeşte, sectele se înmulţesc şi ele, avem nevoie de călugări şi misionari, nu numai de călugări postitori”, că dacă posteşti, pentru tine posteşti; dacă te rogi, pentru tine te rogi; dar Sfântul Vasile a spus: „Lumea asta cine s-o mântuiască? Cine să ajute?” Şi atunci a creat nişte spitale, azile, pentru bolnavi, pentru bătrâni, pentru de toate, şi a pus cei dintâi călugări pe la spitale, şi mai ales călugăriţe, pe la spitale, aşa-zisele surori de caritate, maici. Deci de la Sf. Vasile cel Mare încoace, în special pentru monahismul din Capadocia şi din Siria, monahismul a început să devină un monahism misionar. A spus: Care doresc viaţă foarte aspră, sunt în zona Egiptului, muntele Sinai şi în Ţara Sfântă, Palestina. Iar încoace, fiind lumea însetată după Hristos, călugării – o parte, măcar, dintre ei – călugării să fie şi misionari. Întâi cu viaţa: să te vadă omul cum trăieşti – cum te închini, cum faci metania, să vadă că eşti blând şi smerit şi-i dai un sfat, şi-i dai un cuvânt, şi-l binecuvântezi dacă eşti preot şi aşa mai departe. Aşa încât noi, cei de acum, suntem sub influenţa directă şi după rânduiala, pe cât posibil, a Sfântului Vasile celui Mare. Îmbinăm rugăciunea cu cuvântul duhovnicesc, îmbinăm osteneala personală, intimă, a noastră, a fiecăruia, şi cu sfatul către omul de pe stradă, către omul necăjit, către mătuşa care vine la mănăstire sau la schit pentru un sfat, pentru o mângâiere, pentru omul bolnav, pentru omul cerşetor. Şi poate e cea mai uşoară regula aceasta pentru noi, că nu e greu să te mântuieşti dacă faci milostenie, fie cu un cuvânt, fie cu un colţ de pâine, dacă ai, fie cu o carte sfântă sau cu altceva, ca să ajuţi și pe omul necăjit.
Noi, cei de astăzi, iată-ne, suntem în rânduială în care ne vedeţi, şi trăim o epocă destul de grea, să fim sinceri. Nu vreau să fac o catastrofă din cele ce vorbesc, dar trebuie să ştiţi că lumea de astăzi este, material chiar, sărăcită. Foarte sărăcită. Ei bine, noi, cei de astăzi, practicăm un post mai mult duhovnicesc decât trupesc, adică nu atât să mâncăm după o săptămână o dată, ci mai bine, şi e mai important postul în care să stăpânim limba, să stăpânim gândurile – foarte greu, cel mai greu post! Cel mai simplu e să pun un brâu tare la burtă, mă iertaţi, şi mă duc undeva încoace-încolo şi mă iau cu altele şi uit de mâncare. Trei zile trec repede. Dar nu-i cel mai bun ăsta chiar. Cel mai bun post e şi ăsta, dar unit cu postul duhovnicesc. Degeaba nu mănânc eu de trei zile dacă cârtesc de trei zile. Sau vorbesc sau spun aceluia ce a făcut cutare şi aceluia cutare..
Deci postul complet la noi, la călugării de astăzi, este aşa: mâncare cu măsură, cât îţi dă la mănăstire şi cât îţi îngăduie duhovnicul. Vorbă cu măsură sau mai bine zis postirea de vorbire, postirea de auzit, postirea de a citi toate prostiile cum sunt acestea din ziare, şi alte posturi ca acestea, şi gândurile să le stăpânim, şi atunci postul nostru e mai complet. Spun Sfinţii Părinţi că e mai complet postul de gânduri decât postul de mâncare. Dar unite, şi postul trupesc şi postul duhovnicesc, se fac adevărate minuni.

Mi-amintesc, un părinte mare a trăit acum peste 50 de ani la mănăstirea Neamţ, părintele Iosif Crăciun. A fost pustnic la Icoana Veche. Ei bine, acesta era de pe lângă Piatra Neamţ de loc, a fost şi căsătorit în tinereţe şi apoi s-a dus la pustie, acolo, s-a făcut schimonah, ieroschimonah, patriarhul Nicodim l-a făcut preot şi avea darul vindecării bolnavilor de duhurile necurate. Şi s-a făcut o tradiţie prin anul 1940 până aproape de 1950, când el a murit, era multă lume bolnavă, nu era ca acum bolnavă, dar venea de peste tot, încât la părintele Iosif Crăciun auzeai de departe cum ţipă demonii. Şi ce făcea părintele Iosif? Fiind tare în post, dar şi în rugăciune, citea tot timpul Psaltirea. Avea vreo trei ucenici şi tot timpul citeau la Psaltire, zi şi noapte, cu rândul. Şi bătrânul dormea un ceas-două şi iarăşi la post şi iar la rugăciune. Şi se scula noaptea, în miez de noapte, avea acolo, undeva, în pădure, două-trei camere pentru cei bolnavi şi bătrânul, când ei erau prea periculoşi, le cita de la fereastră moliftele Sf. Vasile. Şi a treia zi făcea Sf. Maslu, mai veneau doi preoţi din mănăstirea mare, din lavră şi jumătate din ei se întorceau pe picioarele lor acasă. Aşa ceva eu n-am mai pomenit de că am citit eu prin cărţi, de cât am auzit… Deci acest părinte Iosif îmbina Psaltirea cu postul trupesc şi cu postul limbii şi cu somn puţin şi cu măsură în toate cele şi acela e post complet.

Ei, să ne chinuim și noi, cei de astăzi, să facem şi noi un post îmbinat, aşa. Nu numai să încingem bine cureaua că ne e foame. Şi postul de mâncare, şi postul de vorbărie multă, şi postul de a povesti şi de a râde, să ne iertaţi, că dacă vezi la noi, cel puţin la moldoveni, doi alăturea, e gata, să povestească, ori ce-a fost, ori ce-o să fie. Şi asta, să ştiţi, e o mare deficienţă a noastră. Vorba multă, sărăcia omului, zice țăranul. Pentru noi, călugării, vorba multă este pierderea sufletului nostru. Şi ziceam de părintele acela: a rămas în istoria noastră locală ca cel mai mare exorcist sau izgonitor de demoni din oameni din cât aflăm noi, din cât am citit şi-am tot umblat şi-am scris.

Aşa încât să învăţăm de la pustnicii noştri, de la părinţii noştri, şi această nevoinţă: să îmbinăm postul trupesc cu postul limbii, cu postul de gânduri, cu postul de vorbă, cu postul de toate. Şi toate la un loc formează un post duhovnicesc pe care putem să-l împlinim cu toţii. Avem şi aici, în jurul mănăstirii, şi câţiva pustnici. Deci vedeţi, celor mai râvnitori li se îngăduie să se retragă mai departe, să trăiască viaţă semi-pustnicească. Dintre toţi, noi numim cel mai repede pe părintele Onufrie, este şi cel mai vârstnic din toată mănăstirea, din câte ştiu eu, şi este un mare părinte duhovnicesc. El nu dă sfaturi multe, dar numai cât te duci să-l vezi şi-ţi dai seama: un pustnic bătrân, de-abia merge, dar stă acolo, în pustie. Are bucuriile lui, are lacrimile lui, are rugăciunile lui, pe care numai el le ştie, şi are bucuriile lui. Mai este acolo un alt părinte, Ghervasie, mai avem în schitişorul acela de la Râpa lui Coroi câţiva părinţei care trăiesc acolo în nevoinţe, deci iată avem şi părinţi pustnici care se roagă.
Iar noi, dincoace, fiecare să-şi menţină rânduiala lui şi să îmbinăm postul trupesc de mâncare cu postul duhovnicesc, cu sfaturile duhovnicului, cu sfaturile părintelui Cleopa, cu darurile Duhului Sfânt pe care ni le dă Dumnezeu şi să preţuim cu mare sfinţenie ideea aceasta: dacă nu îmbinăm rugăciunea cu nevoinţa, cu smerenia, cu ascultarea şi cu dragostea, nu putem fi icoane vii ale Preasfintei Treimi. Să dea Bunul Dumnezeu ca să putem spori cu toţii duhovniceşte şi sa devenim icoane vii şi adevărate ale Preasfintei Treimi. Amin.

Video. TORȚIONARII ECUMENISMULUI: După tentativa ilegală de la Rădeni, au ajuns să spargă chiliile monahilor de la schitul Lacu Frumos

Fără a mai fi nevoie de argumente teologice care demonstrează pentru orice „orb” că în Creta s-au semnat erezii, atitudinea celor ce susțin ierarhia apostată arată clar ce duhuri îi stăpânește! Dacă preotul Hariton Negrea descinde cu poliția și jandarmeria la schitul Rădeni fiind blocat de credincioși să-l înlocuiască pe starețul Pamvo, iată că la schitul Lacu Frumos au reușit să devasteze chiliile monahilor mărturisitori (practică folosită și de subalternii lui Hariton Negrea), de o manieră golănească, ce aruncă toată ierarhia BOR și pe susținătorii ei în categoria torționarilor din temnițele comuniste.

Au acești oameni Duhul Sfânt asupra lor? Pe lângă faptul că susțin erezia, mai și recurg la violență. Adunătura din Creta a stârnit legiuni de diavoli ce se cuibăresc acum în sufletele acestor torționari. Înapoia noastră, satanicilor!

Sursa

Anatema este gest al iubirii de Dumnezeu, folosită cu durere pentru potrivnicii Adevărului

Pentru cei care contestă în continuare termenul anathema și practica Bisericii aferentă, mă întreb dacă sunt gata să conteste și Scripturile. Nu degeaba spune ce spune Sf. Ignatie Briancianinov. Tocmai duhul filosofesc al ereziei s-a extins până și asupra problemei teologice a anathemei! Mă tem că cine ezită sa dea anathemei erezia și pe eretici nu mai are mult până va contesta filosoficește până și Scripturile (de fapt, deja o și face!). Mă tem că nu mai are mult, și, să nu fie! va cădea și în apocatastaza origenistă sau de alt fel (să nu uităm de apocatastații moderni, de desființarea iadului în concepțiile unora dintre ereticii apuseni contemporani). M-aș bucura să încerce să-și ia inima în dinți și să facă ceea ce a făcut Teodoret al Cirului, care se codea să dea cu putere anathemei pe Nestorie la Sinodul III Ecumenic, dar care, când a spus, în final, anathema, a scăpat mai apoi și de gândurile potrivnice de la diavol, care  îl făceau să nu fie convins și să mai vrea să mai dea lămuriri despre motivul pentru care are rețineri. În problema ereziei nu încape filosofare și iconomie, pentru că sunt chestiuni de viață și de moarte. Cineva (un absolvent de master în teologie, aflat, desigur, sub influența teologiei „post-patristice”, care face ravagii și la noi), încercând să combată Rânduiala Sinodikon-ului (mai precis, cuiul lui Pepelea, rostirea Anathemelor), îmi zicea zilele trecute că „nu trebuie să preiau așa, de-a valma, ceea ce spun Părinții și Biserica” (și, iată, și Scriptura), ci „trebuie să gândesc cu mintea mea”. Și că „unul plus unu fac doi”. Ba chiar că „nu este de acord nici cu Molitfele Sf. Vasile cel Mare”. Eu i-am răspuns că la mine Unul plus Unu plus Unu fac Unu (și nu doi sau trei) și că dacă așa învață Sfinții Părinți eu așa fac, fără discuții! Să ne rugăm pentru el și pentru astfel de oameni! Rugați-vă și pentru mine! Cui i se pare că șade, să aibă grijă să nu cadă! Un Părinte din Pateric spunea că atunci când citește din Psaltire tot timpul se blesteamă pe sine, de vreme ce zice acolo „blestemat cel păcătos” și alte asemenea. Apropos, la catolici (și protestanți, probabil – dar eu știu sigur ce se petrece pe la unii catolici), s-au scos pasajele de blestem din Psaltire (sunt marcate cu altă culoare pentru a nu fi citit în cult)! Supără urechile subțiri… Iată o mostră din cuvântul Sf. Igantie Brinancianinov, cea despre Teodoret al Cirului și pățania sa cu anathema. Sper să citiți  tot cuvântul său ținut chiar la Duminica Ortodoxiei.:

«Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.»

Vedeți și citatele biblice de mai jos. La primul cred că ne putem regăsi mulți, precum părintele din Pateric ce se căia amarnic și se smerea citind Psalmii lui David…:

“Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).” (I Corinteni 16, 22);

“8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 

9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!“ (Galateni 1, 8- 9).

Deci, mantuirea nu este lucru de joaca, sentimentalisme, umanisme, relativisme new-age. A da anathemei o învățătură și pe cei care o propovăduiesc tragandu-i in intuneric și Iad pe mulți, este un gest de iubire de Dumnezeu si aproapele (dar și față de propria mânturie). Anathema dată de Biserică arată că îi pasă de cel anathematizat, așteptând ca acesta să se trezească, să conștientizeze faptul că se duce în iad și îi tărăște și pe alții acolo cu el.

Sf. Ioan Botezatorul de ce zice celor care vin la el „pui de vipera”, apoi „acum securea stă la rădăcina pomilor, deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 7, 9)? Dar iată și rezultatul imediat: „Și mulțimile îl întrebau, zicând: Ce să facem, deci?” (Luca 3, 10).

Prin urmare, sa plângem cu lacrimi amare pentru cei ce se pierd, dar să urâm cămașa de pe ei, adica erezia… Nu așa zice Scriptura? Așa făceau, cu siguranță, și marii sfinți care au avut dragoste dumnezeiască și compasiune pentru vrăjmași și chiar pentru diavol! Și le-au avut cu adevărat, până la sânge, precum Hristos (care, totuși, blesteamă smochinul neroditor sau zice caprelor: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” cf. Matei 25, 41), nu ca noi! Credeți că Sf. Siluan Athonitul, pe care îl invocă unii ecumeniști, nu răspundea „Anathema” când se făcea în mănăstirea sa athonită Rânduiala Sinodikon-ului în Duminica Ortodoxiei? Dar Sf. Simeon Noul Teolog, omul Imnelor Dumnezeiștii Iubiri, care a mai și trăit în Constantinopol un secol și ceva după instituirea Sinodikon-ului?

Știți de ce o făceau? Explică tot Parinții, prin gțndirea și exemplul lor: pentru că ascultau de Hristos și de Sf. Apostoli, de Scriptură, de Sf. Sinoade Ecumenice, de canoane, de Părinții de dinainte, care îi născuseră în Dumnezeu și le predanisiseră aceste lucruri. Și pentru că nu se încredau în raționamentele lor, tocmai pentru că aveau minte îndumnezeită prin ascultare de Scripturi și Părinți! Nu oricine are masura de a iubi corect pe eretic sau pe diavol. Majoritatea covârșitoare a oamenilor iubesc greșit, pătimaș, bolnav! Nu reușesc să iubească pe păcatos, dar să urască păcatul lui – așa cum învață Sf. Isaac Sirul! Din acest motiv, atrage atenția și dl. J. Cl. Larchet într-o carte despre problema iubirii, Sf. Părinți nu cer dragostea asta cosmică (propovăduită atât de mult astăzi de diferitele spirtualități înșelate, din care diavolul a și dispărut, totul este numai lumină, deja ne aflăm în Eshaton ) pentru începători, ci atrag, din contra, atenția la marele pericol pe care o reprezintă pentru cei mulți! Unii l-au iubit din compasiune pe diavol și au ajuns să îl urască pe Dumnezeu. Există pilde destule în Pateric de mari pustnici înșelați de o astfel de dragoste greșită! Ori, gândirea umanist new-age-istă de astăzi, hrănită cu filme hollywood și soap-opera (telenovele), nu poate discerne diferența. Și de aceea, dacă vrem să ne mântuim, mai bine este nouă să facem ceea ce ne-au învățat Scripturile, Sinoadele și Sf. Părinți fără să mai cârtim.

Desigur, ca gest al iubirii de Dumnezeu (care este și Adevăr, nu numai Iubire, iar Iubirea fără Adevăr este ipocrizie) și aproapele, anathema trebuie dată cu durere și iubire pentru cel care se încăpățânează în refuzarea Adevărului și Iubirii, nu cu triumfalism ori vanitate. A fi Drept-Credincios este și un mare dar… Despre relația dintre anathema și iubirea de Dumnezeu și aproapele, vedeți și niște lămuriri ale Sf. Ioan Gură de Aur, care tâlcuiește, ispirat de Sf. Ap. Pavel, cuvântul acestuia „aș dori să fiu eu însumi anathema” (Romani 9, 3):  http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/03/07/sf-ioan-gura-de-aur-despre-anathema-la-cuvantul-apostolului-„-as-fi-dorit-sa-fiu-eu-insumi-anatema-romani-9-3/

Prin urmare, în legătură cu toate acestea, intervine întrebarea: este o încălcare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele rostirea  anathemelor? Rânduiala cuprinsă în Moltifelnicul re-editat de Petru Vodă este împresurată  și cu ectenii și rugăciuni pentru întoarcerea cu dragoste la Lumina Adevărului – adică la Ortodoxie – a ereticilor.
Iată câteva considerente legate de acest termen, considerente preluate dintr-un articol dedicat acestei teme (semnat Radu Alexandru), deși pot fi făcute unele comentarii și completări la adresa celor afirmate acolo (de exemplu, faptul că, în realitate, Rânduiala aceasta se face în fiecare parohie, nu doar în catedrale; sau amintirea necritică a nefastului moment al ridicării necanonice a anathemelor din 1054 asupra ereziilor papiste  în 1965 de către Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras [în realitate, niciodată nu se poate ridica anathema de pe niște erezii, ci doar de pe persoanele care se pocăiesc sincer de ereziile lor și se întorc în Biserică!]). Salutar faptul că se accentuează faptul că o anathema trebuie pecetluită inițial de un sinod. Mai jos sunt extrase doar niște pasaje care să lămurească ce este anathema:

«Anatema in Sfanta Scriptura

In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.

In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.

Anatema in istoria Bisericii
In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.

Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.

Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.

Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. […]

Anatematizarea urmarește indreptarea
Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din “ana” – o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv “thema” – parte separata.

Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. […]

Anatema lui Hristos
Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act “fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern – care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos – trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, “mladita” uscata este taiata, “smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).»

Îmi aduc aminte că am citit undeva o predică a Sfântului Ignatie Briancianinov despre folosul duhovnicesc al rostirii cuvântului anathema, cuvânt cu putere multă de a îndepărta gândurile de erezie și hulă din mintea puțin credincioasă o multora (o puteți găsi în Sf. Igantie Briancianinov, „Predici la Triod și Penticostar”, Ed. Sophia, 2003, pp. 33-37 în varianta de care dispun). Căci există și dracii teologi, dracii de Dumnezeu hulitoarelor erezii… Oare din acest motiv este atât de neplăcută rostirea acestui cuvânt de către unii, chiar „teologi” „post-patristici” ce se cred mai ortodocși și mai plini de iubire către eretici decât Sfinții Părinți? Poate și decât Hristos Însuși, care este Capul Bisericii, iar Biserica (prin Scripturi, Sf. Tradiție și Sinoadele Ecumenice primite de pleroma bisericească) este gura Sa?

Iertați-mă și mă pomeniți și pe mine în rugăciunile voastre!
de Marian Maricaru

Cerând lui Dumnezeu să fim şi noi instruiţi şi întăriţi prin luptele, întrecerile şi învățăturile lor cele până la moarte pentru cauza evlaviei, şi rugându-L să ne arate până la sfârşit imitatori ai vieţuirii lor celei îndumnezeite, să ne învrednicim şi noi de cele cerute prin harul şi milele marelui şi întâiului nostru Arhiereu, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, prin mijlocirile preaslăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria, ale îngerilor celor deiformi şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.

Sursa

Duminica OrtodoxieiPredica la Duminica I din post – a Ortodoxiei

M-AI INVINS GALILEENE 


Predica la Duminica I din post – A ORTODOXIEI

Iubiti frati si surori intru Domnul
Viata Sfintei noastre Biserici pe pamant a fost si este o necontenita lupta. Nu a existat nici o epoca din istoria sa in care sa nu se fi ridicat impotriva ei vanturile si valurile vrajmasilor. Daca Biserica nu este decat continuatoarea lucrarii Mantuitorului in lume, a Aceluia care din pruncie si pana pe cruce de pe Golgota a fost prigonit de vrajmasii Sai, este lucru firesc ca si Sfanta Biserica sa fie mereu incercata, potrivit cuvantului care zice: ,,Daca pe Mine M-au prigonit, si pe voi va vor prigoni” (Ioan 15; 25)
Dar, precum pentru Mantuitorul nostrum Iisus Hristos, suferinta si patimile au fost absolute necesare ,,ca El sa intre intru slava Sa” (Luca 24; 26), la fel este necesar si pentru Biserica. Toate luptele si biruintele nu sunt altceva decat marturii ale puterii sale, putere pe care a primit-o de la Intemeietorul ei, Mantuitorul Hristos. Biruinta Bisericii asupra tuturor prigoanelor care s-au abatut asupra ei este cel mai puternic semn care ne arata ca aceasta este lucrare dumnezeiasca este ,,stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3; 15)
Astazi, in prima Duminica a postului mare, noi ne aducem aminte de toate biruintele Bisericii Ortodoxe asupra celor potrivnici, de la intemeierea ei si pana in zilele noastre. 
Cata bucurie duhovniceasca trebuie sa aiba crestinii astazi, aducandu-si aminte de parintii purtatori de Dumnezeu, care cu atata ravna au intarit dreapta credinta la toate sinoadele ecumenice si locale. Daca astazi ar vedea, aceeasi Sfinti Parinti, purtatori de Dumnezeu, dreapta credinta pentru care atat s-au luptat cu ereticii, cat este de batjocorita de insasi noi ortodoxii, cat s-ar intrista. 
Socotind ca nimic nu poate fi mai mangaietor si mai de zidire decat aratarea biruintelor Bisericii asupra celor potrivnici, ingaduiti-mi ca astazi sa va vorbrsc despre paginile de glorie ale credintei noastre stramosesti.

Drept maritori crestini
Este cunoscut faptul ca Biserica crestina a fost prigonita inca din primele zile ale existentei sale. Nici nu a semanat bine Mantuitorul Hristos bobul de credinta pe pamant , ca s-au ridicat asupra lui furia Iudeilor si cruzimea paganilor, ca sa-l distruga. Cate uneltiri, cate ganduri urate, cate calomnii si prigoniri au deslantuit asupra crestinilor cei care l-au ucis pe Fiul lui Dumnezeu. 
Cruzimea paganilor a fost si mai mare. Ne cutremuram numai gandindu-ne la persecutiile sangeroase pe care , impratii pagani le-au dezlantuit impotrica crestinilor in primele trei veacuri crestine. Prin fata ochilor nostri se perinda siruri nesfarsite de mucenici, care au udat cu sangele lor acest bob al credintei si care mai tarziu a fost udat si ingrijit de lacrimile cuviosilor. Unii dintre mucenici au fost ucisi cu pietre, altii au fost strapunsi cu sulita, altii taiati cu fierastraul, altii cu sabia. Unii au murit arsi de vii, altii au fost aruncati prada la animalele salbatice din circuri, altii au fost fierti in cazanul cu smoala topita sau cu ulei incins. 
Cat de mult isi dorea imparatii pagani sa stearga credinta in Iisus Nazarineanul Mantuitorul lumii. S-a consemnat in istorie ca Dioclitian, cel mai crud si sangeros imparat roman, a batut si moneda cu inscriptia: ,,In amintirea nimicirii crestinismului”
Dar care a fost rezultatul acestor lupte cumplite impotriva cestinilor? Cu biruinta cestinismului asupra paganismului. In mijlocul furtunilor persecutiilor, samanta credintei a crescut si si-a intins radacinile adanc pentru a imbratisa tot sangele varsat de cei care au murit muceniceste. Strigatul imparatului Iulian Apostatul, pe patul de moarte, a reprezentat ultima suflare a credintei pagane. In istoria bisericii a fost consemnat ca acest tiran, cazand ranit intr-o lupta pe care o ducea impotriva crestinilor, fiind grav ranit si cazand de pe cal, si-a dus mana la rana, a luat sangele care-I curgea, l-a aruncat spre cer si cu atata rautate a strigat: ,,Ai invins, Galileene!”
Aceste cuvinte sunt un mare adevar, deoarece paganismul a luat sfarsit, statuile care-I reprezenta pe Imparatii pagani zeificati, au fost daramate, crucea lui Hristos patrunde biruitoare pana si in palatele cuceritorilor din Roma. 
Daca lupta cea crancena si sangeroasa a paganismului impotriva Bisericii a incetat, iata ca alte incercari i-au tulburat linistea. Numai cu lacrimi si cu durere in suflet ne aducem aminte de toti ereticii vremurilor trecute, care incepand cu Arie si pana la sectele din zilele noastre, au sfasiat camasa necusuta a Mantuitorului Hristos si rupand in bucati invatatura dreptei credinte.
N-a existat o particica din Cuvantul Evangheliei care sa nu fi fost atacat. Dreapta invatatura, incepand cu Taina Sfintei Treimi, divinitatea lui Hristos, fecioria Maicii Domnului, Tainele Bisericii, icoanele, Crucea, toate au fost contestate, dar asa cum spunea un mare duhovnic al bisericii noastre, nu au fost si invinse. 
Dar, avand hrana luata din sangele martirilor, credinta crestina a trecut cu usurinta peste toate aceste incercari. Episcopii si parintii adunati in soboare si luminati de harul Duhului Sfant, au reusit sa stabileasca clar si hotarat dreapta invatatura, au reusit sa apere credinta si sa respinga ratacirile. 
In vreme ce ereticii si schismaticii au pierit, au cazut si s-au calcat in picioare ca niste ramuri uscate si despartite din tulpina Evangheliei, pomului adevarului a inflorit in timpul furtunilor si a rodit, potrivit cuvantului din Evanghelie: ,,Iar Biserica Mea nici portile iadului nu o vor birui” (Matei 16; 18) .
Nu mai putin vrednice de admiratie sunt luptele si biruintele Bisericii impotriva necredintei vremurilor noastre. 
De un secol incoace au fost combatute nu numai una sau alta din invataturile dreptei credinte, ci au fost atacate insusi temeliile religiei crestine. Impotriva bisericii s-au ridicat propovaduitorii necredintei: comunistii, literatii, filozofii si multi oameni de stiinta. 
Traim intr-o epoca dificila, in anii necredintei, deoarece necredinta domina. Altadata nu indraznea vreun om sa blasfemieze cele dumnezeiesti in public. Daca vreodata cineva ar fi indraznit, mii de maini se ridicau sa-l loveasca. Nu putea sa reziste. Si daca vreodata aparea vreunul si spunea ca nu exista Dumnezeu, Hristos, Maica Domnului, ca nu exista iad si rai, ii inchideau poarta. Acum insa, in ultimii ani, raul a inaintat. Nu doar cei care merg la scoli si la universitati si invata cateva lucruri, apoi fac pe inteleptii, intorcandu-se in sat si stau la cafenea buluc cu tigara in gura, mancand din truda taranului, nu doar acestia spun ca nu exista Dumnezeu, satenii simpli si ciobani si copii mici si femei batrane, ii auzi spunand ca nu exista Dumnezeu. 
Si nu numai ca se leapada de credinta, dar unii in zilele noastre urasc Biserica lui Hristos, urasc de moarte Biserica. Daca ar fi cu putinta, ar darama bisericile si i-ar sfasia pe clerici si pe purtatorii de rasa.
Ce face Biserica in fata acestor noi adversari? Se tulbura oare? Se nelinisteste se clatina? Nicidecum! Ci peste toate revolutiile si miscarile sociale, peste toata ura si propaganda celor fara Dumnezeu, Biserica paseste calma si netulburata, deoarece puterea ei este de la Dumnezeu. Biserica a triunfat si va triumfa.

Iubiti credinciosi
Nu stiinta multa este pricina necredintei, ci stiinta falsa si orgolioasa, aceea care crede ca poate explica totul, care ignoreaza principiul cauzalitatii ultime a fenomenelor, care se crede suficienta siesi si nu admite decat ceea ce poate supune experimentului stiintific. De aceea, pe drep cuvant afirma un om de stiinta ca ,,stiinta putina indeparteaza pe om de Dumnezeu, pe cand stiinta multa il apropie”.
Ignoranta, orgoliul, interesele materiale meschine, pastrarea unei inalte pozitii sociale, lasitatea, viciile de tot felul il pot impiedica pe om sa creada sau il pot face sa-si disimuleze fariseic credinta. Insa in ceasurile cruciale, apare momentul adevarului, cand credinta rabufneste, cand fata adevarata a omului iese din strafunduri la lumina si striga in gura maredupa ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu se serveste de cataclisme si calamitati cum sunt inundatiile si cutremurele, spre a-l pune pe om fata in fata cu sine, pentru a-l confrunta cu marile adevaruri ale vietii si pentru a-si gasi sau regasi adevaratul sau loc in univers. Rolul omului nu este acela de a deveni rob al propriei productii, ci acela de stapan al ei, de fiu al lui Dumnezeu Creatorul sau, de colaborator al Lui la desavarsirea sa si a semenilor sai. Acest lucru nu se poate realiza decat printr-o credinta vie, faptica, adica prin iubire, care este virtutea suprema. Amin.
Preot David Marian, parohia Nuntasi, Constanta

Ce este Ortodoxia?

 

Dar oare de ce este atat de importanta Ortodoxia, ca in cea mai importanta perioada de asceza a anului liturgic, Biserica sa-i inchine prima Duminica? Simplu spus, ea este Adevar si Iubire. Aflarea lor nu se face insa fara post si rugaciune. 
Cea mai scurta definitie a Ortodoxiei: Ortodoxia este Hristos. Pentru ca Ortodoxia nu poate fi altceva decat dragoste. Si cu asta s-ar incheia acest text. Dar ma gandesc la faptul ca sunt si cititori care ar dori sa afle de ce este asa si nu altfel, sau cum se ajunge la aceasta idee. Lor am sa ma adresez in continuare.
Termenul „ortodox” este un compus grecesc, ca multi alti termeni uzitati in limba romana: „orto”=drept si „doxa”=opinie, slavire. Ar insemna deci „opinie dreapta” sau “dreapta-slavire”. Termenul apare insa, in istorie, ca o reactie la adresa unor devieri de la o anumita norma sau un anumit adevar. Din aceasta perspectiva, sunt multe „ortodoxii” religioase in lume: evrei ortodocsi, islam ortodox, budism ortodox si, desigur, crestini ortodocsi.
Ca sa intelegem mai bine filosofia din spatele termenului, l-am putea extinde si la alte domnii de activitate, unde ar desemna certitudinea respectarii unor norme specifice: transport ortodox (nu pirat), politica ortodoxa (nu demagogica), justitie ortodoxa (nu functionand aleatoriu si dupa interese), constructii ortodoxe (cu firme autorizate, nu cu „mesteri” urechisti) si, de ce nu, crestere ortodoxa a copilului (nu prin abandonare, maltratare sau alte practici negative). In opozitie cu toate aceasta, avem omni-vehiculata expresie “metode neortodoxe”, care se refera la diverse practici nefiresti. Desigur, in toate aceste cazuri, se exclude conotatia religioasa a termenului.
In crestinism, termenul apare in denumirile oficiale dupa Marea Schisma, in spatiul Bisericii Rasaritene din Bizant, cu o cultura preponderent greaca, ca o incercare de delimitare fata de Biserica Apusului, denumita ulterior Biserica Catolica („catoliki” in greceste inseamna „universal”). Apoi, termenul a fost preluat si de Bisericile Vechi Orientale, cele care, practic, in sec. V, s-au desprins primele din Biserica Primara, la Sinodul IV Ecumenic, si se mai numesc si Biserici Ortodoxe Orientale (Copta, Siriaca, Etiopiana, Armeana Apostolica etc.). Pentru a pastra distinctia fata de Biserica Ortodoxa Rasariteana si credinciosii acesteia, numiti ortodocsi greci, credinciosii acestora se numesc ortodocsi copti, ortodocsi sirieni, ortodocsi armeni etc. Prin urmare, in spatiul oriental, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece aceste Biserici Vechi Orientale recunosc primele trei Sinoade Ecumenice, dar nu si pe urmatoarele, ceea ce modifica prin lipsa invatatura lor, in raport cu Ortodoxia greaca.
In spatiul romanesc, Ortodoxia crestina greaca este reprezentata in mod majoritar de Biserica Ortodoxa Romana. Mai exista si alte Biserici Ortodoxe surori, ale minoritatilor nationale, ce apartin altor Patriarhii: rusa, ucraineana, bulgara, sarba. Cu certitudine insa, putem observa ca Romania este nu numai un important punct geo-strategic intre Est si Vest, ci si o zona de interferenta a Rasaritului si Apusului crestin: daca spre est predomina minoritatile rasaritene, in vest predomina minoritati ale Catolicismului si Protestantismului.
Dar denumirea nu face decat sa reflecte principiul de existenta al Bisericii. Ortodoxia urmeaza, de-a lungul istoriei, cuvantul Mantuitorului Hristos: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!”. Este vorba despre un mod de viata care presupune trairea Adevarului-Hristos, adica a Iubirii divine. De aceea, Ortodoxia se defineste esential prin trairea plenara in adevar a comuniunii de iubire, atat cu Dumnezeu, cat si cu aproapele. Acesta este, in realitate, Biserica (“ecclesia” = adunarea poporului), adica o impreuna-adunare in jurul lui Hristos Cel Viu, in Trupul si Singele sau, exact ca la Cina cea de Taina. De aceea, nu exista individualism sau egocentrism in Ortodoxie.
Cum insa individualismul, autonomismul sau egocentrismul sunt ispite permanente in existenta umanitatii, trebuia gasita o modalitate de a le evita. Astfel, Ortodoxia a dezvoltat, inca din epoca Bisericii primare, instrumente care sa ajute la pastrarea scopului esential. In mare, acestea se impart in dogme si canoane.
S-ar putea ca acesti termenii sa displaca unor cititori. La prima intalnire cu ei si eu am fost contrariat. In realitate, ei nu contin nimic neplacut, dar asta o afli dupa ce studiezi un pic problema. Poate ca dogmatismul si legalismul sunt adevaratele neplaceri, nicidecum dogma sau legea. Sa ne apropiem deci fara teama, spre a intelege mai multe.
Dogma reprezinta invatatura Bisericii (“dogma” in greaca desemneaza opinia, parerea, punctul de vedere). Ca enunturi, dogmele au aparut din necesitatea de a exprima clar si sintetic invataturi cu privire la modul de vietuire ortodox, dar, atentie, doar ca reactii la denaturarile asupra Adevarului revelat de Hristos. Astfel, dogmele sunt teze care formuleaza “opinia corecta” a Bisericii asupra chestiunilor de credinta. Prin urmare, desi unora le displace existenta acestui termen, dogma nu poate fi atacata pentru ca ea nu este altceva decat raspunsul Bisericii la tendinta de denaturare a Adevarului.
Cum ar veni, matematic vorbind, dogma nu este ipoteza de la care pornim o discutie, ci este concluzia, intr-un proces de lamurire a Adevarului, de deosebire a acestuia de falsitate, denaturare si minciuna. Asadar, odata lamurita o problema, n-ar fi un nonsens sa incerci sa o pui iar in discutie? Aceasta nu pentru ca n-ar fi utila discutarea ei, ci pentru ca avem de-a face aici cu principii valorice de existenta a divinului, care nu pot fi generate sau modificate de oameni, ele fiind universal valabile si aplicabile. Tot ce sta in puterea noastra este fie sa le recunoastem si sa le acceptam, fie sa le ignoram. Iar aici, dogma ne ajuta esential, nominalizand aceste principii. Cateva exemple: existenta Sf. Treimi, intruparea lui Hristos, unirea celor doua firi in Hristos (nerecunoscuta de Bisericile Vechi Orientale, amintite anterior), fiinta Bisericii, persoana Maicii Domnului, cinstirea sfintilor etc.
Insa nu este suficient sa identificam principiul valoric. El trebuie trait, caci comuniunea si iubirea nu sunt doar teorii pe o hartie, ci fapte concrete de viata. Dar, cum spuneam, subiectivismul pandeste, asa ca a defini Iubirea poate parea greu, insa cu mult mai greu este sa traiesti corect Iubirea, in viata de zi cu zi. Din cauza acestei dificultati, Biserica a fost nevoita ca, pornind de la invataturile lui Hristos, sa indice credinciosilor drumul autentic al trairii credintei.
Asa apar canoanele (“kanon” in greaca inseamna regula, ghid, norma, model, tip, principiu, iar in ebraica “ qane” desemna masura cu care zidarii masurau constructiile, deci un normativ fizic). Ideea canonului este asadar, una practica: sa jaloneze, sa marcheze, sa indice drumul catre dreapta vietuire, numita Orto-praxie (“praxis” = practica, infaptuire, act). Este o situatie similara cu existenta indicatoarelor rutiere de pe marginea drumului, sau chiar a legilor civile (primele legi civile nu sunt decat derivate canonice ale unor principii obstesti).
Importanta canonului rezida in spiritul lui si mai putin in litera lui. Conteaza mai mult principiul indrumator decat detaliile tehnice legate de loc, timp, numar etc. Asta nu inseamna ca trebuie sa desfiintam aceste detalii, dar nici nu este utila incremenirea in hatisul acestora. Ca urmare, canoanele au si un aspect dinamic, de adaptare a principiului la conditiile concrete de trai. De pilda, dezlegarile la post: postul este recomandat tuturor, dar sunt categorii de persoane care pot fi dezlegate (scutite):gravidele, copiii, cei ce lucreaza in conditii extreme, bolnavii si batranii care au regim etc.
Ca idee, e bine sa stim ca primele canoane apar in Biserica pe vremea Apostolilor, pe la anul 50, urmare a Sinodului Apostolic de la Ierusalim, descris in Noul Testament, la Faptele Apostolilor, cap. 15.
Asadar, sintetizand, Ortodoxia nu este decat latura teoretica a Ortopraxiei, trairea plenara a Adevarului si Iubirii divine. De aceea, ea este infailibila. Sa explicam.
Ce inseamna infaibilitatea? Stim cu totii, conform DEX, starea de a fi infailibil, adica cel care nu poate gresi, care nu se poate insela; perfect, desavarsit, fara cusur. Prin urmare, daca Ortodoxia este tot ce am spus mai sus, ea este, prin natura ei, infailibila. Se pune insa, intrebarea: daca Ortodoxia este infailibila, omul care o traieste devine infailibil? Nu, atata vreme cat nu se leapada se sine, de erorile si greselile sale. Daca insa omul renunta la autonomia sa, el poate reusi ceea de pare imposibil: atingerea infailibilitatii.
In Ortodoxie, aceasta se traduce prin sfintenie. Sfantul este infailibil, dar nu in sine, prin sine sau de la sine putere, caci ar putea oricand cadea din sfintenie, ci pentru ca s-a lepadat de sine si a acceptat sa traiasca Adevarul infailibil al Bisericii.
Mai avem inca o nuanta de precizat. Biserica este infailibila nu prin oamenii ei. Caci nu oamenii sfintesc Biserica, ci invers. Sursa infaibilitatii/sfinteniei Bisericii o constituie Hristos-Adevarul, Capul Bisericii. Putem face o analogie cu distributia energiei electrice. Generatorul centralei este sursa, firele transporta energia, iar luminatorul este becul, instrumentul care transforma energia sursei in lumina. Asa functioneaza si relatia Hristos-Biserica-sfinti. Hristos este sursa, Biserica si Ortodoxia sunt liniile de transport, iar sfintii sunt luminatori, nu prin ei insisi, ci prin energia primita de la Hristos (chiar Hristos ii numeste luminatori). Despre aceasta energie vom mai vorbi, ea fiind subiectul celei de-a doua Duminici din acest Post Mare. Biserica si Ortodoxia raman deci infailibile atata vreme cat transmit nealterat ceea de sursa genereaza.
Prin aceasta pilda simplista putem intelege si un alt aspect al Bisericii: deciziile clerului ei. Rostul clerului nu este acela de a genera dogme sau canoane potrivit unor interese proprii, ci, prin acestea, clerul doar recunoaste, explica si aplica ceea ce este de mai inainte generat si revelat de Hristos. Asa ne explicam cum, in istorie, avem atat Sinoade Ecumenice, normative pentru Ortodoxie, dar avem si sinoade “talharesti”, care nu au reusit sa implineasca acest rost al clerului, ci au esuat in propriile interese. Dar, paradoxal, reversul sinoadelor “talharesti” este posibilitatea ca Ortodoxia intreaga sa poata fi reprezentata printr-un om. Ce minunat: dintr-un om supus slabiciunilor si decaderii, Ortodoxia il transforma intr-un sfant, infailibil si reprezentativ, doar pentru ca s-a lepadat de sine si s-a facut asemenea cu Dumnezeu. De fapt, i-a urmat Lui.
Un astfel de exemplu este Sf. Marcu Eugenicul, episcop al Efesului. Cand la sinodul de la Ferrara-Florenta (1438-1439) s-a incercat reunificarea Ortodoxiei cu Catolicismul, el a fost singurul episcop care s-a impotrivit semnarii documentelor, pe motiv ca Ortodoxia nu putea accepta inovatiile dogmatice si canonice ale Catolicismului. In ciuda faptului ca toti ceilalti episcopi rasariteni semnasera din interese utilitariste, sperand la ajutorul militar si politic al Apusului, pentru apararea contra invaziei islamice. Cand a aflat, papa Eugeniu al IV-lea a exclamat: “Atunci nu am facut nimic!” Ortodoxia rezistase intr-un singur episcop, desi acolo erau mai multi reprezentanti ai ei (delegatia greaca era formata din Imparat, Patriarh, 22 de episcopi si 6 teologi). In fapt, sesizam aici o ispita la adresa clerului: sa se comporte mai mult ca om politic decat ca om al lui Dumnezeu. Dar un sinod nu poate fi redus la un simplu Parlament politic. Deciziile lui dogmatice trebuiesc validate de intreaga Biserica. Ce sa mai spunem insa de Imparat (Ioan al VI-lea Paleologul) care, in dorinta de a-si atinge scopurile politice prin intermediul Bisericii, ceruse ca pana si cameristul lui sa aiba drept de vot.
Astfel de ispite sunt motivul pentru care Sf. Vincentiu de Lerin scria ereticilor ( „hairesis” in greaca inseamna alegerea sau ruperea a ceva dintr-un tot), inca din sec. V, ca autenticitatea credintei consta in ceea ce s-a crezut pretutindeni, intotdeauna si de catre toti. Adica plenitudunea Bisericii. Chiar daca aceasta se restrange, in extremis, la unul singur. In opozitie cu aceasta, erezia este o greseala de intelegere a intregului sau chiar absolutizarea unei parti din intreg. Teologul si filosoful Christos Yannaras (un Andrei Plesu al teologiei grecesti) va defini cel mai profund erezia ca fiind absolutizarea relativului si relativizarea absolutului. Mai popular spus, o eroare teologica ce provoaca schisma (separatie)in sanul Ortodoxiei. Aviz celor insuficient informati: Ortodoxia nu a practicat niciodata Inchizitia, care este, in esenta, o erezie fata de dragostea de aproapele; pe cel ratacit incercam sa-l indreptam cu bunavointa, nu cu forta rugului, sabiei sau streangului, caci dragoste cu sila nu exista.
Dar cum putem noi, cei de astazi, sa ajungem la o asemenea stare de constiinta a credintei, la o asemenea puritate sau infaibilitate, cand in jurul nostru colcaie relativismul si laxismul moral, coruptia, sincretismul, libertinajul si alte asemenea toxine sufletesti? Sau, daca nimic din toate acestea nu ne ispiteste, cel putin avem nenumarate oferte placute de petrecere a timpului: sute de canale audiovizuale si milioane de pagini scrise sau web, ori kilometri de magazine cu mii de feluri de delicatese si obiecte care mai de care mai „utile”, unde regula esentiala este placerea consumului. Cum razbatem?
Nu trebuie sa ne temem. Primul cuvant al lui Hristos dupa Inviere este “Pace voua”. Nimic din jurul nostru nu are putere asupra noastra, cata vreme nu-i oferim sansa. Hristos ne invata ca, atunci cand vrem sa ne desavarsim, avem la dispozitie doua instrumente: postul si rugaciunea. Postul ne reechilibreaza iar rugaciunea ne hraneste. Desigur, nu uitam nici regula de aur a vietii crestine: nu pierde timpul, fa ceva folositor tie si aproapelui: roaga-te, citeste, scrie.
Ajungand aici, intelegem de ce Biserica a randuit ca aceasta prima Duminica din Postul Mare sa fie inchinata Ortodoxiei. Nu putem parcurge drumul desavarsirii daca nu cunoastem tinta. In vechime, in aceasta Duminica se reciteau in biserici, toate deciziile sinodale care condamnau marile erezii ale istoriei. Cu timpul, inmultindu-se si ereziile, dar si provocarile, s-a considerat ca ar lua prea mult timp sa se aduca aminte de toate luptele la care a fost supusa Biserica din partea ereziilor. Plus ca unele dintre ele nu mai sunt de actualitate, fiind inlocuite de altele, zis mai moderne, in fapt doar recidive sub alta forma.
Dar, dincolo de acestea, Biserica nu mai rosteste aceste anateme ca dovada a faptului ca se deschide intoarcerii celor ce s-au departat. O anatema nu este decat recunoasterea iesirii din comuniunea eclesiala. Suntem insa in vremea cand omul contemporan, haituit de griji si provocari, trebuie cautat cu dragoste de catre Biserica. A-l certa, inainte de a-l chema, poate ca nu este cea mai buna tactica parinteasca. Oricum, cei ce raman impotriviti Ortodoxiei sunt in situatia de a-si refuza singuri mantuirea, asa ca nu avem altceva de facut decat sa asteptam intoarcerea lor.
Dar Calea Postului Mare continua, fiecare Duminica fiind cate o invitatie la un popas duhovnicesc lamuritor asupra vietii in Hristos.
Ortodoxia nu va pieri niciodata, indiferent de erorile noastre, fie clerici sau mireni. Caci Hristos-Adevarul, Calea si Viata nu are cum sa dispara. Dimpotriva. El ramane Viata cea adevarata, Adevarul care ne poate elibera din dependenta libertinajului si Calea catre iubire sfanta. Pentru ca El este iubire sfanta. Dar alegerea ne apartine. Libera, constienta si asumata.
Ortodoxia este Hristos. 
(Acest text a fost publicat prima data pe blogul Parintelui Eugen Tanasescu de pe adevarul.ro)

Sursa