Ecumenism sub pretext anti avort“ sau 40 de zile pentru viață”

1

Cristian Borz, reprezentat al comunității penticostale, a transmis mesajul că mișcarea pro-life face ca toate bisericile să fie una. Foto: https://www.culturavietii.ro/2015/03/14/campania-40-de-zile-pentru-viata-la-cluj-napoca-a-ajuns-la-jumatatea-sa/

Pe multe site-uri, inclusiv mass-media, a aparut urmatorul:

COMUNICAT DE PRESĂ

Campania 40 de zile pentru viață ia amploare

Cea mai mare mișcare pro-viață la nivel internațional, campania 40 de zile pentru viață, reîncepe în data de 1 martie în Cluj-Napoca. Creștinii clujeni se vor uni din nou în post, rugăciune și veghe pașnică pentru încetarea avorturilor.
Campania se va desfășura în fața Clinicii de Ginecologie I, pe str. Clinicilor
colț cu str. Victor Babeș, în perioada 1 martie — 9 aprilie între orele 6,00 — 23,00.
Conferința de presă va avea loc marți, 28 februarie la orele 10.00, la Cluj Life Center din str. Universității nr. 1, ap. 30. Având drept motto ‘Împreună clădim cultura vieții’ în aceeași zi la orele 19.00, ‘misionarii vieții’ vor da starul celor 40 de zile prin evenimentul de lansare al campaniei în sala Ioan Mușlea a Bibliotecii Centrale Universitare.
Campania promovează cultura vieții și se desfășoară simultan în Cluj Napoca și în alte 340 de orașe din 28 de țări. În țara noastră, campania s-a extins in ultimii 2 ani în București, Baia Mare, Gherla, Năsăud, Timișoara, si Iași.
Dorim să tragem un semnal de alarmă asupra faptului că populația României este în continuă scădere datorită numărului foarte mare de avorturi — un copil ucis prin avort la trei sarcini, că ocupăm locul 2 (doi) în lume la acest capitol, cu aproape 23 milioane de copii avortați în ultimii 60 de ani. Dorim de asemenea să conștientizăm opinia publică cu privire la valoarea vieții intrauterine și să atragem atenția asupra consecințelor negative ale avortului, în primul rând asupra femeii, iar apoi și asupra întregii societăți românești. Pentru că fiecare ființă umană are dreptul la viață, conform Declarației universale a Drepturilor omului, dorim să fim o voce a copiilor români nenăscuți, a căror viață nu este apărată prin lege decât dacă sunt doriți.

‘Precum cea de-a treia ediție a campaniei 40 de zile pentru viață, ediția actuală este coordonată în această primăvară, de o echipă de tineri, aparținând diverselor confesiuni creștine’, declară Andi Coman, unul dintre coordonatorii locali al campaniei. ‘Conștientizăm gravitatea problemei: avortul nu poate fi o soluție. Vrem să continuăm să luptăm pentru cei mai mici dintre noi, pentru cei care nu au o voce prin care să se apere și să mobilizăm clujenii să întâmpine nevoile mamelor aflate în dificultate.’

Primele trei ediții ale campaniei la Cluj Napoca au primit răspunsuri pozitive din partea comunității. ‘A fost o ocazie extraordinară de a informa publicul cu privire la implicațiile morale, fizice și psihice ale avortului asupra copilului, asupra femeii, asupra familiei și asupra societății, ca întreg. Cele trei campanii desfășurate din 2015 în coace ne-au oferit acest cadru, precum și noi oportunități de acțiune’, a subliniat Iulia Călinescu, inițiator național al campaniei.
Și de această dată, campania va însuma 40 de zile de veghe pașnică în rugăciune, desfășurată în spațiul public. Toți participanții la veghea pașnică vor fi rugați să semneze o declarație de pace, angajându-se să se comporte în permanență ca niște adevărați ambasadori ai lui Cristos. ‘Dorim să încurajăm creștinii să se implice în ajutorarea concretă a femeilor aflate în criză de sarcină. Viața este un dar neprețuit, unic și irepetabil, iar noi suntem datori să o protejăm’, a adăugat Iulia Călinescu.
40 de Zile pentru Viață este o inițiativă pașnică, foarte specifică și independentă, care se axează pe 40 de zile de post, rugăciune și veghe pașnică în fața clinicilor de avort și care are la bază o motivație educațională. Cadrul celor patruzeci de zile este preluat din numeroase exemple întâlnite de-a lungul istoriei biblice. În decursul a 12 ani, prin aceste campanii, au fost salvate peste 12.000 de vieți.
Pentru informații legate de 40 de Zile pentru Via ă în Cluj-Napoca, vizitați: 40.proviata.ro sau https://www.facebook.com/40-de-Zile-pentru-Viață-Cluj-Napoca

CONTACT:

Iulia Călinescu
Liliana Chelcan

*

Iata si ce putem citi la http://www.culturavietii.ro/2016/09/29/40-zile-pentru-viata-cea-mai-mare-miscare-pro-viata-din-lume-se-afla-la-a-treia-editie/., de anul trecut:

Misionarii vieții invadează Clujul, atenționează unul dintre mesajele colorate pe care trecătorii le pot citi astăzi, pe strada Clinicilor din Cluj-Napoca. Prima zi de veghe pentru încetarea avorturilor a început, în fața Clinicii de Ginecologie I, cu 18 suflete unite în rugăciune și hotărâte să lupte pentru viață. Chiar înainte de ora deschiderii, tinerii au împânzit trotuarul cu mesaje pro-viață, pentru ca acțiunea lor să fie și mai vizibilă. Pancarte noi și-au făcut apariția dis-de-dimineață: „Femeile au nevoie de ajutor, nu de avort”, „Merit să lupți pentru mine”, „Paternitatea începe la concepție”. În zorii zilei, a fost rostită prima rugăciune, iar cele 480 de ore de veghe care se vor desfășura aici au început.
Începând de azi, 28 septembrie, și până în data de 6 noiembrie, clujenii aparținând tuturor denominațiunilor creștine se vor ruga zi de zi, în acest loc, pentru încetarea avorturilor în orașul lor. Campania 40 de zile pentru viață se află deja la a treia ediție în Cluj-Napoca. Experiența primelor două ediții le-a dovedit cât de mare este puterea lui Dumnezeu: aceste campanii au reprezentat o ocazie excelentă de a sensibiliza publicul în legătură cu problema avortului și de a lua măsuri concrete pentru ajutorarea mamelor aflate în situații de criză de sarcină.
Trei piloni stau la baza acestei mișcări pro-viață care, începând cu anul 2007, a dus la salvarea a peste 11.700 de suflete: postul și rugăciunea, veghea pașnică și mobilizarea comunității. Prezența fizică a creștinilor în stradă, în orele de veghe, este o mărturie puternică și un prilej de evanghelizare. Prin semnarea unei declarații de pace, ei se obligă să acționeze în orice circumstanțe ca adevărați ambasadori ai lui Cristos, iar prin mesajele pe care le promovează, ei devin misionari ai vieții și ai adevărului.
Voluntarii campaniei luptă pentru ca demnitatea vieții să fie respectată, din momentul concepției și până în momentul morții naturale. Dar, mai mult decât atât, prezența lor în stradă transmite un mesaj de speranță: femeile însărcinate pot beneficia de ajutor. Există, astfel, moduri concrete în care clujenii se angajează să ajute mamele aflate în criză de sarcină, iar această nouă ediție a campaniei vrea să încurajeze cât mai multe comunități creștine să își deschidă porțile și inimile pentru a ajuta aceste mame. Avortul nu este o soluție, iar sarcina nu este niciodată o rușine, fiindcă fiecare viață este un dar de la Dumnezeu, un dar unic și irepetabil.
Creștinii clujeni stau în stradă zilnic pentru a apăra acest adevăr. Li se alătură alte 363 de orașe din lume și 3 orașe din România – București, Gherla și Năsăud – în lupta pentru viață. Cei care se află în alte zone ale țării sunt invitați să li se alăture în post și rugăciune, pentru ca aceste zile de pocăință și har să reprezinte, cu adevărat, începutul încetării avorturilor în orașele și în țara noastră.

*

Sa vedem de unde a pornit:

https://40daysforlife.com/history/

Deci din Texas, in 2004.

La aceasta actiune participa insa si ortodocsii, cum a fost si acum doi ani, cu binecuvantarea IPS Andrei:

http://www.ascorcluj.ro/2015/09/18/campania-40-de-zile-pentru-viata/

E de bine asta cu anti avortul, dar de ce in hora asta mare? La ce bun rugaciunea asta intergalactica cu toti “crestinii” din univers? Noi ortodocsii nu putem face singuri si de capul nostru 40 de zile de rugaciune si proteste anti avort? De ce Ierarhii nu s-au ocupat de asa ceva? Simplu, pentru ca orice lucru bun trebuie musai inregimentat sub o umbrela rea. In cazul de fata, ecumenismul.

sursa

Despre infranare

Infranarea

 

Un filosof roman a emis ideea ca fiinta umana este prevazuta cu un frau prin insasi constitutia sa, ca sa nu se inalte prea sus si sa pericliteze suveranitatea Marelui Ano­nim din varful existentei. Invatatura crestina recunoaste si ea utilitatea unei frane. Dar frana aceasta si-o impune fiinta noastra in mod liber; ea nu e o forta careia ii este supusa in mod fatal. Si rostul ei nu este sa impiedice fiinta noastra de a se inalta spre fiinta absoluta, ci, dimpotriva, de a o dez­lega de lanturile care o retin din acest avant. In conceptia crestina, Dumnezeu nu Se teme sa-l ridice pe om pana la impartasirea de propria Sa fiinta, pana la indumnezeirea lui. Caci omul, chiar daca devine dumnezeu, prin insusi fap­tul ca are fiinta creata este numai dumnezeu dupa har, si ca atare nu pericliteaza niciodata suveranitatea fiintei divine.Infranarea, exercitata liber de omul credincios, nu e infranare din urcusul spre Dumnezeu, ci departare de rele, avand rostul sa-l fereasca pe om de scufundarea totala in lume. Desigur lumea, ca zidire a lui Dumnezeu, isi are ros­tul ei pozitiv. Ea are sa ne ajute in urcusul spre Dumnezeu. Ratiunile divine ce iradiaza din ea o umplu de o lumina si de o transparenta care dau o perspectiva infinita intelegerii noastre. Orice lucru, prin sensul lui niciodata epuizat, prin rostul lui niciodata deplin deslusit in ansamblul universu­lui, trebuie sa dea mereu de meditat ratiunii noastre si sa o inalte dincolo de acel lucru. Orice lucru, prin infinitul sen­sului si prin inradacinarea lui in infinit, prin legaturile lui, de nesfarsita complexitate, cu sensurile tuturor lucrurilor, este un mister. Cu atat mai mult, persoana unui semen al nos­tru, care niciodata nu poate incapea intr-o formula rationala inchisa, care nu se poate niciodata epuiza in comunicarea ei si in setea ei de cunoastere si de iubire. Cat de mult nu ne ajuta un semen al nostru sa ne ridicam spre infinitul de taine prin intelesurile interminabile din el; cat de mult nu ne fortifica in urcusul nostru spiritual prin negraitele si nesfarsitele puteri de incurajare, de incredere ce iradiaza din el! Lumea lucrurilor si persoanelor e menita astfel sa fie scara spre Dumnezeu, sprijin in urcusul spre El. Dar prin patimi omul ia lumii aceasta adancime luminoasa, aceasta transparenta ce merge pana in infinit. In loc sa mai fie ori­zont de mistere, lumea devine un continut material con­sumabil, un zid impenetrabil, nestrabatut de nici o lumina de dincolo. De fapt patimile trupesti – lacomia pantecelui, iubirea de avutie, curvia – nu mai retin din lucruri si din persoane decat ceea ce-i material, ceea ce poate satisface pofta trupului nostru; iar mania, intristarea, slava desarta se explica tot din aceasta reducere a lucrurilor la aspectul lor util trupului si marginit. Lucrurile nu mai sunt decat ceva ce se mananca, sau dau alte inlesniri si placeri trupu­lui: il duc repede, ii dau mirosuri si gusturi placute, ii pre­zinta un aspect material lucios, ii ofera o odihna comoda; iar persoana semenului e numai un trup care poate trezi placeri trupului nostru, sau un cuantum de cai putere, utili­zabil ca unealta pentru productia de bunuri placute trupu­lui. Lucrurile si persoanele nu mai cuprind decat ceea ce cade imediat sub simturi, si nimic dincolo de simturi. Ele au devenit opace. Lumea a devenit unilaterala, saraca, fara reliefuri de alt ordin decat cel sensibil. Pacatul impotriva lui Dumnezeu, Spiritul creator, e si un pacat impotriva lumii. Dar aceasta prefacere a lucrurilor in simple bunuri de consum si aceasta reducere a persoanelor la aspectul de obiecte, in loc de a-l face pe om mai liber, suveran in mijlocul lumii, l-a facut sclavul ei, caci l-a facut sclavul poftelor trupesti crescute peste orice masura, incat frana pe care crestinismul il indeamna pe om sa o puna in func­tiune este revendicarea, din partea spiritului din om, a drep­turilor sale fata de impulsurile inferioare care l-au coplesit. Prin infranarea care limiteaza patimile, omul restabileste conducerea si libertatea spiritului in sine insusi. Dar prin aceasta, trezeste in sine factorul care vede in lume si altce­va decat obiecte care satisfac aceste patimi. Prin infranare omul alunga de pe lume valul de intuneric si-i reda iarasi insusirea de transparent al infinitului. Deci nu un dispret de lume se manifesta in infranare, ci vointa unei descoperiri a intregii maretii a lumii; infranarea nu e o intoarcere de la lume peste tot, pentru a cauta pe Dumnezeu, ci o intoar­cere de la o lume ingusta si ingrosata de patimi, pentru a gasi o lume transparenta, care devine ea insasi oglinda a lui Dumnezeu si scara catre El.

 

Propriu-zis intre lumea adevarata si Dumnezeu nu e un raport de excludere reciproca. Dar ca metoda prealabila pentru gasirea lumii adevarate e folositoare intoarcerea de la lume, de la lumea cazuta prin vina omului sub vraja rau­lui, de la lumea care-si asteapta si ea suspinand eliberarea.

 

Aici de fapt se despart cele doua drumuri ale crestinilor ortodocsi, dupa etapa credintei, a fricii de Dumnezeu si a pocaintei, pe care le-au parcurs impreuna. Acum monahii apuca pe un drum, crestinii din lume pe altul.

 

Monahii apuca pe drumul mai sigur, mai radical, mai scurt. Ei stiu ca patimile se instaleaza in fiinta umana si deci omul ar trebui sa dea lupta infranarii cu sine insusi. Dar mai stiu ca vointa acestuia este slabita de aceste patimi si e mai bine sa-i fie usurata lupta cu ele, luandu-le ocazia de a se naste si starni, adica luandu-le materia care le face sa se formeze si sa se aprinda. De aceea ei aleg iesirea din lume. Prin aceasta reteaza de la inceput orice putinta de nastere si de starnire a patimii. Toata problema pentru ei de aici inainte este sa persiste in aceasta retragere, caci pofta lipsita vreme indelungata de materia care s-o satis­faca, sau de prelungirea in fapta, se vestejeste si nu mai duce la patima, sau o slabeste.Drumul celorlalti crestini e mai prelungit si mai putin sigur, dar nu e exclus sa ajunga si unii din ei pe varful sfin­teniei; sau, in orice caz, chiar daca nu ajunge pana acolo, orice crestin e dator sa se sileasca spre un anumit progres spiritual. Iar de acest progres tine si o anumita infranare. Crestinii din lume nu pot, desigur, sa practice o infranare radicala ca monahii, dar pot practica si ei o anumita cumpatare care, sporind cu vremea, sa ajunga la infranarea monahala. Ei merg mai incet, dar pot ajunge aproape tot pana acolo. Daca le lipsesc ostenelile din proprie initia­tiva, cele de voie. Dumnezeu compenseaza lipsa acelora prin plusul de necazuri ce le aduc asupra lor greutatile si datoriile vietii, fara voie. Daca le primesc pe acestea cu rabdare, pot sa se purifice de patimi aproape ca si monahii. Daca infranarea este o virtute mai mult a monahilor, rabda­rea este mai mult a mirenilor, desi nici unii, nici altii nu tre­buie sa uite cu totul de virtutea celorlalti.Ruperea de lume a monahilor este intarita prin trei vo­turi: votul saraciei, al castitatii si al ascultarii. Prin acestea, ei se obliga sa persiste toata viata in aceasta renuntare la impatimirea de lume, adica in infranare. In ele se concen­treaza de fapt promisiunea de a se infrana nu numai de la cele opt patimi, ci si de la tot ce le poate prilejui: Prin votul saraciei ei se obliga sa se infraneze nu numai de la iubirea de avutii, ci chiar de la orice posesiune care le poate fi un prilej spre pofta de avutie. Totodata, prin acest vot monahii se tin la adapost de putinta externa a lacomiei pantecelui, fiind lipsiti de mijloace. Prin votul castitatii se obliga nu nu­mai la infranarea de la curvie, ci si de la legatura conjugala care-i poate starni la curvie. Iar prin votul ascultarii se obliga nu numai la infranare de la mandrie, ci si de la drep­tul de a-si spune parerea atunci cand socotesc ca vad lu­crurile mai just, caci si aceasta poate fi un prilej de starnire a mandriei. Taindu-si lacomia pantecelui, patima desfranarii, a iubirii de bani, a mandriei, ei isi taie implicit si patima maniei si a intristarii, care sunt sustinute de acelea. Deci monahul, dand aceste voturi si pazindu-le cu strictete, trebuie sa se infraneze in mod radical de la fiecare patima in parte. Si anume, de la sapte din ele: iubirea de arginti, desfranarea, mania, intristarea, lenea, slava desar­ta, mandria, si chiar si de la ceea ce le poate prilejui. in pri­vinta mancarurilor insa nu i se cere o renuntare radicala, nici macar o imputinare exagerata, ci numai o cumpatare.Monahul trebuie sa fuga numai de imbuibare, de ceea ce este peste masura, ba chiar de saturare, sculandu-se de la masa putin inainte de a se fi saturat. Dar in privinta canti­tatilor si a felurilor de mancare, nu se da o regula uniforma, caci cei mai debili trebuie sa se hraneasca mai bine, iar cei mai plini de vitalitate, mai putin. Principiul e ca mancarea sa sustina trupul ca unealta de lucru duhovnicesc, deci sa nu devina o piedica nici prin debilitate, nici prin prea mult must in el.In general, toti Parintii recomanda monahilor mancarea de post si din cand in cand ajunari sau retineri totale de la mancari. Mancarile de post au si ele rostul de a slabi pu­terea neretinuta a poftei, care face din om un rob si-i ia pu­tinta de a vedea si altceva in cele le mananca decat mate­ria de consumat. Prin slabirea poftei, mancarea devine un act in care e prezenta si reflexia, si gandul la Dumnezeu. Ratiunea nu mai e slujitoare la dispozitia poftei, ci redoban­deste rolul de conducatoare. In jurul actului mancarii se coboara o lumina duhovniceasca; nu mai e un act irational, inchis in intuneric. Dar postul mai inseamna si un act de preamarire a lui Dumnezeu, pentru ca este un act de infranare a propriului egoism, crescut prin poftele spirituale si trupesti, in asa masura incat nu mai incape nimeni de noi, nici chiar Dumnezeu, dandu-ne iluzia, si traind astfel, de parca numai persoana noastra ar exista si parca pentru ea ar fi toate. Omul sufera de o buhaiala monstruoasa a eului, caci extinderea lui egoista nu e o adevarata crestere, ci o umflare bolnavicioasa, care vrea sa se intinda peste toti si toate. Ea e produsa prin convergenta tuturor patimilor, e manifestarea lucrarilor tuturor microbilor spirituali salas­luiti in eul nostru. Postul e antidotul impotriva acestei ex­tensiuni patologice a poftelor si a egoismului. El e aduna­rea smerita a eului in sine, dar prin transparenta sa vede pe Dumnezeu si se umple de viata consistenta a lui Dum­nezeu. Aceasta e cresterea duhului din om, din Duhul dum­nezeiesc. Humai in Dumnezeu si din Dumnezeu cel infinit poate creste omul spiritual si in armonie cu toti si cu toate. Dar egoistul, vrand sa creasca in afara lui Dumnezeu si a relatiilor iubitoare cu semenii, creste numai in aparenta si pentru scurta vreme.Postul cu trupul este el insusi un act de crestere spiri­tuala. Este o incordare a vointei si o reasezare a domniei spiritului asupra trupului. in conceptia crestina, in special ortodoxa, sufletul si trupul nu-si traiesc viata izolat, ci, in starea normala, sufletul trebuie sa spiritualizeze trupul, si trupul sa fie mediul de lucrare a spiritului.Dar Sfintii Parinti scot in relief, ca efect al postului, pe langa slabirea celorlalte pofte ale trupului, in chip deosebit, pastrarea neprihanirii. Mai ales tinerilor le este necesar postul. „Trupul tanar, spune Marcu Ascetul, ingrasat cu felu­rite mancari si bauturi de vin e ca un porc gata de junghiere. Sufletul lui e junghiat de fapt de aprinderea placerilor tru­pesti, iar mintea e robita de fierberea poftelor rele, nepu­tand sa se impotriveasca placerilor trupului. Caci ingrama­direa sangelui pricinuieste imprastierea duhului. Mai ales bautura de vin nici sa n-o miroase tineretea, ca nu cumva prin focul indoit, nascut din lucrarea patimii din launtru si din bautura de vin, sa i se infierbante peste masura dorul de placere al trupului si sa alunge de la sine placerea du­hovniceasca a durerii, nascuta din strapungerile inimii, si sa aduca in aceasta intunecare si impietrire. Ba, de dragul placerii duhovnicesti, tineretea nici la saturare de apa sa  nu se gandeasca. Caci putinatatea apei ajuta foare mult la sporirea in neprihanire”. Parintii recomanda o infranare necontenita de la toate patimile. Desi infranarea de la lacomia pantecelui este cea care usureaza infranarea de la celelalte, nu trebuie sa negli­jam pe nici una, pentru ca patimile sunt oarecum un intreg, un balaur caruia taindu-i-se un cap, scoate altul la iveala. Mai subtila e patima slavei desarte. Ea e prezenta adeseori chiar cand ni se pare ca suntem eliberati de patimi. Ea creste chiar pe locul unde au fost taiate altele, hranindu-se cu sangele lor. Ea rasare chiar pe marginea smereniei si in general pe marginea oricarei virtuti.Luptand impotriva patimilor, le micsoram treptat. Sfan­tul Maxim Marturisitorul fixeaza patru trepte ale acestui pro­gres: 1. Oprirea manifestarilor lor in fapte pacatoase. Obti­nerea nepacatuirii cu fapta este prima nepatimire. 2. Sca­parea de gandurile patimase aduse de pofte in constiinta. Biruinta asupra lor ne aduce a doua nepatimire. Lipsind acestea, nu se poate trece la fapte. 3. A treia treapta consta in a face pofta noastra naturala sa nu se mai miste spre patimi. Prin aceasta se obtine a treia nepatimire. A patra treapta e inlaturarea din minte a oricaror inchipuiri sensi­bile, peste tot. Aceasta duce la a patra nepatimire. Nemai-venind acestea in minte, nu mai pot cobori in subcon­stient, ca sa miste pofta spre patima.Desigur, nepatimirea din urma nu ne este idealul final ci dupa ea trebuie sa ajungem in stare sa primim in noi icoanele lucrurilor fara sa se mai nasca in noi nici o patima. Aceasta se intampla cand prin ele se fac stravezii ratiunile lor dumnezeiesti. De abia dupa aceasta mintea se uneste cu Dumnezeu intr-o stare mai presus de rugaciune (Isaac Sirul, Cuv. XXXII).Schema aceasta a luptei nu vine in contrazicere cu ceea ce spuneam mai inainte, ca momentul decisiv in desfasu­rarea patimii este asentimentul ce-l da ratiunea unei patimi, si deci aici trebuie data lupta de la inceput, nu pe urma, cand e pe cale sa treaca acest gand in fapta. La inceputul vietii noastre duhovnicesti nu obtinem dintr-o data succe­sul in aceasta etapa. Dar, chiar daca am pierdut lupta acolo, putem opri trecerea pacatului in fapta prin diferite mijloace, dintre care unul principal este sa fi luat masuri ca sa ne lipseasca prilejul sau materia ispitei. Iar monahul a luat aceste masuri in mod radical, prin iesirea din lume. Chiar daca persista numai in aceasta stare, a atins prima tinta. Dar el este deocamdata numai in chip exterior monah. Ca sa devina un monah interior, duhovnicesc, trebuie sa ajunga cel putin la curatirea de gandurile patimase, adica sa fie in stare sa-si opreasca mintea de a-si da asentimentul la pati­ma starnita in constiinta. Odata ajuns aici, nepatimirea pri­mei trepte se va mentine de la sine, nu prin mijloace exter­ne si in mod artificial. De observat insa ca lupta pentru aceasta a doua nepatimire nu e separata cu totul de cea dintai, desi isi are Si o faza proprie a ei, caci cine se men­tine cu staruinta in nepacatuirea cu fapta, slabeste si gan­dul pacatului. Vrand nevrand, el faureste si argumente pen­tru nepacatuirea cu fapta si aceste argumente slabesc ar­gumentele care sustin gandul ispitelor in constiinta. Tot asa se intampla si cu nepatimirea a treia, obtinandu-se in parte prin staruinta in prima si in a doua. Caci prin ocolirea indelungata a pacatului cu fapta si prin slabirea gandului la pa­cat, se vestejeste treptat si tendinta poftei dupa patima.Retragerea din lume nu-l scuteste pe monah de conti­nuarea efortului de a se infrana de la pacatul cu lucrul. Caci desi a iesit din lume, n-a putut iesi cu totul. In parte lumea merge cu el; el ramane si acolo un In-der-Welt-sein, cum ar spune Heidegger. De pilda, el duce cu sine necesitatea de a manca, iar aceasta ii impune o continua infranare ca sa nu devina lacom. Dar pe langa aceasta, el poate fi mandru, adica increzut in succesele dobandite prin eforturile sale de curatire, sau poate fi lenes, chiar in cea mai completa retragere. Pe langa aceasta, el trebuie sa petreaca intr-o obste monahala, daca nu tot timpul, cel putin multa vreme dupa retragerea din lume, pentru a invata anumite infranari de la altii si pentru a se deprinde in ascultare si smerenie. Dar acolo este expus nu numai la patimile amintite, ci si la primejdia de a se mania, de a barfi, de a flecari, de a minti. Mania si barfa tin de ura fata de aproapele; flecareala, de lene; iar minciuna, cand nu e barfa  altuia, e scuza a lenei proprii, sau lauda de sine, cum poate fi pe de alta parte si flecareala. Aci ne vom opri putin asupra infranarii de la barfa, flecareala, minciuna si somn prea mult, ca fapte externe pacatoase. De manie si mandrie, ca miscari patimase mai launtrice, va fi vorba mai incolo.„Barfa este puiul urii. Ea fatareste iubirea. Am auzit pe unii barfind si am ramas uimit, caci acesti lucratori ai raului spuneau, in apararea faptelor lor, ca fac aceasta din iubire si grija pentru cel barfit. De zici ca-l iubesti, roaga-te pentru el, uitand, nu-l sapa. Caci acesta e modul primit de Domnul. Iuda a fost in ceata apostolilor, iar talharul, in ceata uciga­silor, si intr-o clipa si-au schimbat locurile. Nu te sfii de cel ce barfeste pe aproapele, ci mai degraba zi: „inceteaza, fra­te, eu in fiecare zi pacatuiesc, deci cum il voi judeca pe acela?”. Precum e de strain focul de apa, asa e de strain gandul de a judeca, de cel ce vrea sa se pocaiasca. Chiar de vezi pe cineva pacatuind in ceasul mortii, nu-l judeca. Caci judecata lui Dumnezeu nu e descoperita oamenilor. Unii au facut pacate mari la aratare, dar au facut lucruri si mai mari in ascuns. Cu ce judecata veti judeca, cu aceeasi veti fi judecati, adica in cele ce-l barfim pe aproapele, in acelea vom cadea … Contabilii ageri si exacti ai greselilor aproapelui cad in aceeasi patima, fiindca nu au avut in grija si in amintire deplina si stabila gresalele lor. Caci daca cine­va isi priveste amanuntit pacatele sale, sfasiind valul iubirii de sine, nu va mai avea grija de nimic altceva in viata, socotind ca nu-i ajunge timpul nici pentru a-si plange pe ale sale, chiar de ar trai o suta de ani si chiar daca ar vedea pornind din ochii sai tot Iordanul preschimbat in lacrimi. Dracii sau ne indeamna sa pacatuim, sau, nepacatuind, sa judecam pe cei ce pacatuiesc, ca prin pacatul al doilea sa ne spurce cu primul, ucigasii! Precum parerea de sine, chiar fara alta patima, poate pierde pe om, tot asa judecarea acelora, in sine, chiar singura, ne poate pierde”.Precum toate infranarile, fie ele chiar si numai de la ma­nifestarile pacatoase externe, nu sunt numai actiuni nega­tive, ci au efecte pozitive si launtrice, asa si infranarea de la barfeala face sufletul sa se concentreze asupra sa intr-o meditatie la aplecarile si scaderile proprii.De vorba multa, Ioan Scararul zice ca e „semnul slavei desarte, care se manifesta prin ea”. Ea e „dovada ignoran­tei, usa barfei, indrumator spre usuratate, sluga minciunii, pierzatoarea smereniei, pricinuitoarea minciunii, inainte-mergatoarea somnului”. Iar tacerea are virtutile contrarii. „Cel ce si-a cunoscut gresalele isi tine limba, iar vorbaretul inca nu s-a cunoscut pe sine. Prietenul tacerii se apropie de Dumnezeu si vorbind in ascuns cu El primeste lumina de la Dumnezeu”. Precum prin patimile trupesti omul cauta in afara, spre lume, golindu-se de spirit, tot asa vorba multa e undita prin care slava desarta umbla dupa lauda oamenilor, deci e tot o robire a omului fata de cele din afara.„Minciuna e fiica fatarniciei”, spune tot Ioan Scararul. „Dar precum toate patimile se deosebesc in vatamarile ce le pricinuiesc, tot asa si minciuna. Caci alta este judecata ce si-o atrage cel ce minte de frica judecatii, si alta, cel ce min­te fara sa-l ameninte un pericol; alta, cel ce minte din pla­cere; alta, cel ce minte ca sa starneasca rasul celor de fata si alta, cel ce minte tesand intrigi impotriva aproapelui, ca sa-i faca rau. Copilul nu cunoaste minciuna, nici sufletul golit de rautate. Cel inveselit de vin spune adevarul in toa­te, iar cel imbatat de frangerea inimii nu va putea minti”. Monahii trebuie sa se infraneze si de la somnul prea mult, silindu-se la priveghere. Somnul leneveste spiritul, ii slabeste puterile de autodisciplinare, de concentrare, de stapanire asupra trupului. Iar privegherea e semnul unei biruinte a vointei. Ea tine incordata atentia mintii la gan­durile din ea si face sa izvorasca in inima intelegeri tot mai inalte. Sfantul Isaac Sirul spune: „Pe monahul ce staruie in priveghere sa nu-l socotesti purtator de trup. Lucrul acesta tine cu adevarat de treapta ingereasca. Sufletul care se os­teneste vietuind in priveghere si impodobindu-se cu ea are ochi de heruvimi, ca sa se atinteasca si sa caute pururea la privelistea cereasca” (Cuv. XXIX, ed. Spetsieri, p. 123).Peste tot. Parintii cer monahilor, pe langa multele infranari de la pacatuirea cu fapta, un sir de osteneli. Astfel, pe langa privegheri, lecturi sfinte, recomanda starea in priveghere indelungata, culcatul pe jos, diferite lucrari corpo­rale. Prin acestea se vestejeste pofta. Acestea, impreuna cu toata gama de infranati constituie ostenelile sau chinu­rile de bunavoie, asumate din proprie initiativa.O alta infranare externa care se recomanda in scrisul ascetic consta in inchiderea simturilor spre lucrurile din afara, mai ales la inceput, pana nu ne-am deprins sa biruim miscarile patimase din noi si cu deosebire in momentele cand simtim ca e pe cale de a se starni o asemenea miscare. Daca n-am trage atunci perdelele peste geamurile simturi­lor, ne-ar fi cu neputinta sa infranam o oarecare pofta de a trece la fapta. Desigur, dupa ce s-a eliberat cineva cu to­tul de patimi, acela poate privi spre lucrurile din afara, si e bine sa priveasca pentru a desprinde din ele ratiunile di­vine. Numai cat timp e neexperimentat, cat e prunc duhov-niceste, trebuie sa se fereasca de privirea lucrurilor.

Parintele Dumitru Staniloae

Sursa

Fericita intristare

Daca icoana vesteste invierea si viata ce va sa vie, o face printr-o amintire constanta a Crucii, cale obligatorie spre slavire. Rezulta de aici o „fericita intristare”, ce corespunde experientei liturgice. Aceasta este tensiune si linistire, de vreme ce Liturghia este moarte si inviere, coborare si preamarire, Pasti, in sensul in care este trecerea spre o viata noua, marcata de pecetea Duhului. Fiind uneori traversare si strabatere a timpului, aflata in afara timpului, „jertfa mistica nesangeroasa”, potrivit Sfantului Gherman al Constantinopolului (+730 sau 742), Liturghia recapituleaza si ne pune in comuniune cu tot ceea ce icoanele praznicelor imparatesti ne fac sa vedem, anume intruparea, Crucea, Mormantul, invierea, inaltarea, a doua Venire. Ne referim la pasajul din messa de rit roman, cantarea anamnetica, de dupa consacrare, ce pune si ea accentul pe prezenta dinamica a lui Hristos: „Proclamam moartea Ta, Doamne Iisuse, sarbatorim invierea Ta, asteptam a doua Ta venire cu marire”.Dupa ridicarea Sfintelor Daruri intr-un act de ofranda, preotul varsa in potir particelele asezate pe disc, potrivit modelului din icoana Deisis. Aceste particele ii reprezinta in potir pe cei vii si pe cei morti, semn al participarii lor la Patimile, Moartea si invierea lui Hristos, care se ofera pe Sine la Cina, inainte de a muri pe Cruce. Aceasta dubla oferire a trupului se leaga de invierea si inaltarea de-a dreapta Tatalui. Din acest moment, omul devine viu prin initierea care este constituita trecerea (Pasti) prin moarte; aceasta coborare conditioneaza ridicarea sa.„Invierea lui Hristos vazand, sa ne inchinam Sfantului Domnului Iisus”, proclama imnul de dupa impartasire. Euharistia, impreuna cu icoana, ii antreneaza pe credinciosi in fluxul invierii, pentru ca Acelasi Hristos este Cel ce se invie din morti si iese din mormant. Consumarea reala a Celui inviat inviaza, asigura participarea la invierea Sa si transfigureaza prin actiunea Duhului. Este imposibila intrarea deplina in taina icoanei si a Euharistiei, fara a suporta si lipsa ei de demnitate in acelasi timp.Un prieten preot marturiseste ca simte o tensiune crescanda pe parcursul Liturghiei, tensiune care atinge apogeul la epicleza. Dupa aceea vine intoarcerea la „ape calme”, linistirea din momentul impartasirii. Bucuria resimtita in cursul Liturghiei poate fi insotita de o oarecare epuizare la numerosi preoti si credinciosi, care simt nevoia de liniste. Este experienta facuta de Petru in ziua Schimbarii la Fata. Daca el a trait o mare linistire – manifestata prin dorinta lui de a ramane pe loc si de a inalta un cort -, icoana prezinta aceasta linistire, care e fulgurata totusi de norul care o acopera imediat. Importanta coralei si buna pregatire a membrilor ei se justifica prin imnul care precede Vohodul Mare, in timpul careia preotul si diaconul aduc pe altar Sfintele Daruri. Cantaretii sunt descrisi in aceasta cantare la fel ca heruvimii din icoane: „Noi, care pe heruvimi cu taina inchipuim […]” Cum sa nu ne lasam inspirati de heruvimii din fresce si icoane, care-si acopera fata inaintea Celui Preainalt? Cand psaltii canta cu inima „infranta si smerita”, ei transmit starea lor adunarii. Iar cand oamenii vin la biserica cu probleme mari, acest lucru se simte, dupa principiul vaselor comunicante care formeaza comunitatea ecleziala.Staretul Sofronie, ucenicul Sfantului Siluan Amonitul, recomanda trairea postului cu bucurie, dar considera perioada pascala dificila, din cauza unei anumite „caderi de tensiune” in efort. Inceputul fiecarei Liturghii subliniaza victoria asupra mortii, care este trecerea spre acel dincolo anticipat de icoana. „Viata vesnica este participarea la Sfintele Taine; iar viata vesnica este rezervata celor carora Domnul le-a promis invierea in ziua de apoi”. Cu ajutorul suportului vizual al icoanei, intreaga Liturghie incearca sa-l invie pe om: „Eu am venit ca viata sa aiba, si din belsug s-o aiba” (In. 10, 10).

Michel Quenot

Extras din volumul „De la icoana la ospatul nuptial. Chipul, Cuvantul si Trupul lui Dumnezeu”, Ed. Sophia

Sursa

Cuvant la inceputul Postului Mare

Noi am venit cu un scop anume la mănăstire şi mulţi din lume gândesc în sensul acesta, ce putem face să câştigăm împărăţia Cerurilor. Acesta a fost gândul intim, simplu, al fiecăruia dintre noi, cei care suntem deja intraţi în viaţa de mănăstire.

Mai întâi este prima etapă: lepădarea de lume. Şi a doua, după cum spune Sfânta Scriptură: trebuie să ne lepădăm şi de eul din noi… Acesta este examenul pe care trebuie sâ-l luăm! S-au alcătuit în sensul acesta, măicuţelor, volume de cărţi, de păreri, în legătura cu această modalitate de ajungere în împărăţia Cerurilor.
Nu trebuie să gândiţi numai: „Cum să ajungem?”, ci trebuie să-L cuceriţi mai întâi pe Dumnezeu şi El ne va rândui. Marea greşeală care se face de către aproape oricine este că-L vede străin pe Dumnezeu de propria lui luptă, de propria lui nevoinţă şi crede că numai prin ce face el ajunge la acest scop: dobândirea împărăţiei. Nu. Trebuie să ai acest simţ de fineţe să recunoşti prezenţa harului în fiecare clipă în tine. Dacă reuşeşti să vezi în fiecare clipă împărăţia Cerurilor înlăuntrul tău înseamnă că este o mişcare bună – o insuflare divină.Aş dori să accentuez mai ales momentele acestea cu totul importante în strategia divină ca să putem să fim împreună cu Dumnezeu, pentru că ne-a creat singuri numai pentru El. Doreşte să ne bucurăm împreună cu El şi spuneam de multe ori că nu trebuie să ne temem numai de dreptatea lui Dumnezeu, care de fapt a trimis atâţia oameni în iad, că n-au respectat dreptatea Lui, ci să ne temem şi de bunătatea Lui.Cum putem noi înţelege iubirea divină care este dincolo de închipuirea îngerilor şi-a oricărei fiinţe din creaţia Lui Dumnezeu, să ştim cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult ne doreşte mântuirea ?Observăm din punct de vedere strategic atâtea evenimente mari pentru mântuire care erau necesare după căderea lui Adam: întruparea Lui Dumnezeu pe pământ, vă daţi seama ce eveniment!, care este discutat numai aşa, ca o sărbătoare aleasă, în sfârşit, …cu slujbe şi colinde şi… aşa mai departe.E, nu-i numai aşa ! Ia să te vezi pe tine alături de El întrupat! Pentru tine a fost făcută această jertfă, chiar dacă numai tu singur ai fi fost pe lume.

Şi vă daţi seama cât se bucură Domnul de un lucru foarte posibil ce s-a consemnat în Evanghelia care s-a citit astăzi, şi care ne pregăteşte pentru post: Iertaţi ca să fiţi iertaţi.E cuvântul Scripturii, e cuvântul Mântuitorului. Deci condiţia ca să poţi fi iertat este să ştii să ierţi; dar nu numai atât: să şi uiţi! Pentru că Dumnezeu ne-a iertat în acest fel: nu ne mai reproşează nimic din trecutul nostru!

Dar să nu fim în darul acesta al iertării numai pentru ca să avem în cugetul nostru o bucurie sau, în sfârşit, o satisfacţie! Ci pentru ca să ne punem ordine în viaţă.Citind în scrierile Sfinţilor Părinţi, la marii trăitorii, sfaturi îngereşti, o serie întreagă de descoperiri duhovniceşti pentru mântuire, rămâi uimit de ce departe suntem noi de această mântuire. Dar nu vreau să vă înspăimânt! Ci vreau să vă spun că totuşi, aşa cum suntem, să fim cu orice chip cu această sfântă simţire pe drumul acesta, şi Mila lui Dumnezeu se va arăta asupra noastră.Deci scopul postului nu este numai trupesc -este necesar să fie trupesc -, ci este să ştim să ne iubim, să ştim să iertăm! Chiar aş vrea foarte mult ca să începem anul acesta, mai mult decât în alţi ani, să încercăm să iubim. Ştiţi sfinţiile voastre că nu există nici o bucurie la Dumnezeu, nici o cunună mai frumoasă trimisă de El ca aceea pe care o primeşti pentru că-l iubeşti pe cel care te vrăjmăşeşte. Lucrul acesta se ştie: să-i iubeşti pe vrăjmaşi (e scris în literatură), dar să încercăm efectiv să-i iubim pe vrăjmaşi. Lasă că noi aici n-avem alţi vrăjmaşi decât pe demoni… ce alţi vrăjmaşi putem avea?Tu o vrăjmăşeşti pe sora ta, care a venit ca şi tine, în sfârşit, cu sfaturi ascunse în inimă, să intre într-o lume, să scape de-o altă lume gălăgioasă…, în sfârşit, capricioasă şi a venit aici, în mănăstire.Un lucru din punct de vedere vizual, material, ca dovadă că suntem una şi gândim la fel, e schima pe care o purtăm: când îl vezi pe unul îi vezi pe toţi…Postul înseamnă iubire şi iertare. N-ai făcut lucrul acesta şi refuzi să-l faci, conştient că refuzul tău e rău: aici e primejdia cea mare.Uite, nu aţi fost puse în situaţia de a vă afla în ceasul morţii…, însă puteţi să intuiţi ce se poate întâmpla în acele clipe de sfârşit: acele grozave regrete (atât de binecuvântate momente), în care poţi să te sfinţeşti chiar.Şi-aceste lucruri le evaluăm cu o nepăsare şi cu o iubire de sine şi, în sfârşit, cu un sfat vrăjmaş împungi pe fratele tău acolo unde trebuie sărutat: în inima lui.Credeţi că aceste lucruri sunt puse în discuţie numai pentru că au mai fost spuse şi se repetă? Mai întâi nici nu ştiam că trebuie să vorbesc, dar o fac cu mare plăcere şi mi se pare mie, şi mi-e frică cel mai mult, că veţi răspunde de orice cuvânt care-l vorbim aici. Care este cuvântul acela care trebuie să-l lucrăm? Să încercăm cu orice chip să ne rugăm unul pentru altul!Sensul adevărat al învăţăturii creştine nu este să te gândeşti numai la mântuirea ta, ci să te gândeşti şi la mântuirea altuia cu orice preţ: mântuind, mântuieşte-te! Ne-a creat Dumnezeu nu numai pentru noi, ci pentru întreaga creaţie.Aici eşti chemat oricine ai fii, sau chiar dacă n-ai fi în mănăstire – cu atât mai mult în mănăstire – să vezi că ai un rol mântuitor pentru creaţia Lui Dumnezeu! Nu spun de la mine – că ar fi o mare îndrăzneală şi este o mare îndrăzneală -că s-a dat omului în grijă creaţia lui Dumnezeu. „Şi atunci vrei tu, omule, care ai plecat şi ai lăsat multe în lume, să te pierzi acum pe drum? Ai plecat cu zestre mare – harul lui Dumnezeu -, şi acum toată zestrea asta ţi-ai împrăştiat-o pentru un sfat vrăjmaş care-ţi spune că nu eşti pe drumul cel mai bun, sau «uite ce mi-a zis…».” In sfârşit, n-ai ştiut să-ţi faci dobândă pe averea ca-re-ai avut-o. Dacă aţi şti cât suntem de hărăziţi şi cât suntem de iubiţi…Postul este şi trupesc. Il ţinem vrând-nevrând, dar trebuie împlinit cu orice chip şi cel duhovnicesc. Este foarte necesar, că omul e format din trup şi suflet! Postul Paştelui durează 50 de zile. Postul Crăciunului e de 40 de zile. Vă spuneam de însemnătatea acestui număr hotărât de divinitate: 40 de zile, în vederea unui mare eveniment care va urma, învierea e un eveniment colosal, întrucât confirmă dumnezeirea lui Iisus, divinitatea Lui. La înviere n-a mai putut să zică nimeni că Iisus Hristos nu e Dumnezeu şi cel dintâi care a spus-o a fost diavolul, care a început să,tremure şi să se înspăimânte după înviere. Pentru că la înviere se ajunge prin cruce. Deci noi, având în vedere acest mare eveniment, ne angajăm să postim, să ne pregătim să-L primim pe Iisus în sufletul nostru; şi trebuie să ne pregătim şi trupeşte şi sufleteşte.Biserica ne poartă de grijă. A dat rânduieli şi la neputinţe – există regula neputinţelor. N-a obligat să se facă postiri aspre şi o serie de alte lucruri; m-am dus într-un loc – în Sfântul Munte – unde un părinte pe care-l cunoşteam postise prima săptămână (care urmează după Duminica Iertării), n-a mâncat nimic şi s-a angajat şi la a doua săptămână. Era cam fixist! Părinţii din mănăstirea unde vieţuia l-au sfătuit să mănânce şi refuza cu încăpăţânare, şi bineînţeles că a murit. Şi ce credeţi că m-au întrebat părinţii? „Părinte, vă întrebăm, nu cumva s-a sinucis? Uite ce a făcut!” Şi-am fost într-o situaţie delicată la răspunsul care trebuia să-l dau, pentru că a ieşit din dreapta judecată, din dreapta socoteală. Biserica nu ne obligă să facem lucrul acesta, să exagerăm. Mâncăm de post să ne procurăm astfel caloriile necesare vitalităţii organismului. Apoi postul mai are un rol din punctul de vedere al eliminării toxinelor, deci suntem într-o stare de pregătire, adică de recrudescenţă, mereu, ca să avem o bună dispoziţie să împlinim idealul: punerea la punct a sufletului nostru pentru mântuire! In ceea ce priveşte Biserica, am fost întrebat: „să mâncăm sau să nu mâncăm?!”

Păi, n-aţi cunoscut cu adevărat foamea (se referă la anii petrecuţi în temniţă – n.n.) ca să preţuiţi o ciorbă oarecare, aşa, cu puţin zarzavat, ca să nu fie chiar nimic, sau o zeamă goală, fără să ştim ce am fiert acolo. Dar, pentru că nu era culoarea apei, se numea ciorbă. Da! Uite, am trăit în regim de înfometare ani şi ani, m-am folosit enorm şi am văzut că asta de fapt a fost o tactică a torţionarilor pentru exterminarea noastră.Dacă aţi şti cât de uşor putem să fim înaripaţi, aşa, ca îngerii de sus, prin respectarea acestor lucruri foarte simple! Eu am citit „Rânduielile monahale” ale Sfântului Pahomie cel Mare, care au fost date chiar de îngeri! Şi am observat că sunt foarte îngăduitoare faţă de rânduielile date de Părinţi ca Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Teodor Studitul. Adică nu cere nimeni nevoinţă peste nevoinţă, care să iasă din dreapta judecată: mănâncă dacă ţi-e foame, zic sfinţii în Pateric, numai stai pe poziţia care trebuie – statornicia !Suntem urmăriţi clipă de clipă, pas cu pas, nu vorbesc de la mine, zice Hristos! Suntem urmăriţi de Dumnezeu în tot ce facem noi. Şi ce-ar trebui să facem, să-L bucurăm pe Dumnezeul acesta plin de bunătate şi plin de dăruire şi Care nu rămâne niciodată dator, căci este prea plin de bogăţie ca să nu-ţi dea împărăţia întreagă?!Să iubim niţel pe cel care ne-a făcut un mic necaz! Şi care-i necazul? „Mi-a luat un ac, asta s-a întâmplat, mi-a tăiat un nasture. Aşa, în sfârşit, a vorbit de rău, împotriva mea. A zis un cuvânt în vânt…”

Credeţi că nu ştie Dumnezeu când ţi-a zis o vorbă acela? Dumnezeu a îngăduit să se spună ca să-ţi dea ţie o cunună şi tu o pierzi sau o câştigi!De fapt acesta este aspectul esenţial al postului: să ştii să rabzi, să taci şi să te rogi pentru altul, chiar dacă acela e duşmanul tău. Pentru că, să vă spun un lucru – dacă nu ştii să răspunzi mântuitor la un duşman n-ai nici un prieten: toţi îţi sunt duşmanii Ceva mai mult vă pot spune: tu te găseşti într-o mare primejdie prin grija ta de citire a pravilei şi de efectuare a canonului (de metanii), pe care le ai în obligaţie să le împlineşti.N-ai putut să-ţi faci rugăciunile şi canonul, în sfârşit… atâtea discuţii pentru canonul acesta! Canonul este un lucru bun, dar e nimic pe lângă truda de a alunga ura din sufletul tău.Credeţi că un păcat foarte mic are o mică lucrare? Că vinovăţia aceea nu este un lucru mic în viaţă, adică răul cel mai mic. Orice lucru mic care este din partea diavolului este o mare primejdie pentru toată nevoinţa ta: poate să-ţi oprească toată lucrarea ta. Are o mare repercusiune negativă, fiţi foarte atente! îl punem pe Dumnezeu mereu în situaţia să ne ierte şi ne aşezăm pe poziţia „Dumnezeu mă va ierta!”, „Dumnezeu mă va îngădui!”Sigur că ne iartă, ca un mare iubitor de oameni, ca un Dumnezeu mai mult decât oricine. Dar pe ceva! Că dacă ne-ar ierta la infinit n-ar exista iad – care de fapt există şi e marea durere a lui Dumnezeu! Şi de ce este? Pentru că n-ai respectat dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu, şi spuneam de atâtea ori, poate să facă orice, dar un lucru nu poate să-l facă: să-Şi calce cuvântul! Şi El a spus un lucru. Dacă El a zis: Aşa va fi!, aşa Te va judeca sau aşa Te va ierta. El va hotărî trecerea ta în iad sau în rai.Ştiu că sunteţi conştiente! Dar nu vă gândiţi cu destulă tărie că există Judecata de Apoi. Ia să vă gândiţi în fiecare zi la aceasta: că voi răspunde cu siguranţă de orice cuvânt, cu atât mai mult de orice cuvânt mşinos, cum zice Sfântul Grigorie Teologul, şi cu atât mai mult de orice cuvânt ucigător care se produce, şi care se întâmplă atât de des într-o singură zi în viaţa fiecăruia dintre noi.Deci postul, dragii mei, ca să nu lungesc cuvântul, este, în fond, să intri într-o relaţie cu Dumnezeu iubind pe toată lumea.Am găsit într-un loc că cineva încerca să-l iubească şi pe dracul pentru ca nu cumva să compromită cuvântul acesta aşa de mare: „iubire”.Nu ne pronunţăm pe tema asta: dacă şi cum e posibil să-l iubeşti pe dracul. Poţi să-l iubeşti, dar îţi pierzi vremea. Pentru că de fapt el asta vrea: să-l iubeşti, ca să-şi facă mendrele cu tine. Nu spunem să-l urăşti, că nu e în firea noastră, nu e în educaţia noastră. Dar să ştiţi că nu i se va ierta cu nici un chip – pentru că* el nu ştie să iubească, de aceea este nesuferit!Vorbind de iubire, mi-e teamă să zic de ură. Dar… să lăsăm asta! Eu atâta vă spun: că ne urăşte cu mare râvnă, cu orice chip! Şi s-a dovedit lucrul acesta. însă nu ne cunoaşte gândurile. Am să vă spun o istorioară din Pateric:Erau doi fraţi călugări care de multă vreme trăiau în dragoste împreună la un loc. Iar vrăjmaşul diavol, zavistuindu-le traiul lor cel bun, a vrut să-i despartă pe unul de celălalt. Deci a făcut între dânşii pricină ca aceasta: fratele cel mai mic a aprins lumânarea şi a pus-o la locul ei. Iar diavolul, făcând pacoste, a doborât lumânarea şi s-a stins. Fratele cel mare, scârbindu-se de aceasta, l-a lovit cu mânie pe fratele său peste obraz, iar el cu smerenie i s-a închinat lui până la pământ, zicând: iartă-mă, că te-am scârbit, ci aşteaptă puţin până o voi aprinde iar. Dar puterea lui Dumnezeu l-a muncit pe acel diavol până ce s-a făcut ziuă. Dacă s-a făcut ziuă, diavolul a mers în capiştea idolească şi se jeluia mai marelui său, spunându-i toată întâmplarea şi ce a făcut acelor călugări şi cum s-a smerit călugărul cel mic celui mai mare. Pentru această smerenie l-a muncit pe el puterea lui Dumnezeu până la ziuă. Acestea diavolul spunându-le şi jeluindu-se stăpânului său în capiştea idolească, iar templierul, întâmplându-se în acel ceas acolo şi auzind cele ce se jeluia acel drac, se mira de neputinţa lor şi umilindu-se în inimă, a mers la o mănăstire şi s-a făcut călugăr iscusit şi smerit. El spunea fraţilor: smerenia risipeşte puterea vrăjmaşului, căci eu am auzit dracii grăind şi vorbind între dânşii, cum că de vom face oarecare tulburare şi gâlceava între călugări şi se va întoarce unul dintr-înşii şi smerindu-se se va închina fratelui său, atunci acela toată puterea noastră o risipeşte. Aceasta auzind noi, fraţilor, să ne silim să câştigăm smerenia, care risipeşte puterea diavolului. Şi aşa Dumnezeul păcii va fi cu noi şi ne va feri de toate laţurile vrăjmaşului. A Căruia este slava în vecii vecilor. Amin.

Vedeţi, templierul s-a făcut călugăr şi poate este în rândul sfinţilor! Pe ce motiv? Pe-o simplă smerenie posibilă pentru mântuirea noastră. Credeţi că nu ştie Dumnezeu? Repet, nu există cunună mai frumoasă ca aceea primită pentru că l-ai suportat pe unul care te-a bârfit sau nu ! ştiu pentru ce motiv nu-l suporţi! Uite ce vă rog eu – suportaţi pe toată lumea! Pentru că nu vă daţi seama: nu există lume rea, există dracul din tine şi atunci tu o faci rea.

Acesta este cuvântul esenţial despre post: să ştim să iubim. Amin.

Parintele Arsenie Papacioc

Acest cuvânt a fost rostit în trapeza unei mănăstirii.

 

Iata duhovnicul: parintele Arsenie Papacioc. Vol. 3, Editura Sophia

 

 

Marele Post

Ieri şi azi m’a durut inima, şi doare în mod curios… Şi m’am rugat lui Dumnezeu: „Nu acum. Dă-mi să săvârşesc lucrul vieţii mele.” Şi iată, spre a-mi săvârşi lucrul vieţii, încep prin a vorbi cu voi despre cum să trecem Marele Post.

V’am vorbit deja despre metoda mea, pe care vă sfătuiesc să v’o însuşiţi. Metoda mea este precum urmează: A ne vedea ţelul de pe urmă şi a merge către el, începând cu abc-ul. In ce priveşte Postul, trebuie avut acelaşi principiu, dar pe o scară redusă. Trebuie înţeles că cele cincizeci de zile ale Postului ne sânt puse la dispoziţie ca pregătire spre a primi învierea cea din morţi. Iar viziunea noastră ne-o întocmim astfel: Acum începe nevoinţa. Însuflarea noastră creşte la gândul că sute de milioane de creştini vor ţine acest Post. Calea către înviere, pentru însuşi Dumnezeul întrupat, trecea prin suferinţă. Taina suferinţei o înţelegem de-abia mai târziu. La început o primim ca pe o condiţie a creşterii noastre în Dumnezeu, ca o condiţie a dezvoltării noastre, spre a-L putea primi pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spre a ne însuşi căile Sale în viaţa practică. Astfel ne vom alcătui nouă înşine acest tablou pentru Marele Post, şi vom vedea cum un Om pe pământ a hotărât în Sine să urce pe Golgotha şi să rupă cătuşele de fier ale blestemului pentru păcatul lui Adam, să rabde absolut tot ceea ce nimeni pe întreg Pământul nu a înţeles, nimeni nu a putut cu adevărat pătrunde. Iar când a săvârşit „lucrul” Lui,[1] a zis: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.[2] „Printr’un om păcatul a intrat în lume”[3] – spune apostolul Pavel – „şi printr’un Om vine mântuirea.” Dacă înaintea noastră vom avea un astfel de ţel, atunci vom întâmpina Postul Mare ca pe un sfânt răstimp în viaţa întregului an. Şi atunci când cu bucurie vom purta nevoinţa trupească a înfrânării de la mâncare, ea nu ne va dăuna, ci ne va ajuta în toate planurile: şi în cel duhovnicesc, şi în cel trupesc.E drept, mie acum, la bătrâneţe, pot spune că mi s’a luat această îndulcire a Postului Mare. La Sfântul Munte, când trăiam într’o mănăstire unde trecerea postului era cea mai săracă şi mai anevoioasă, eu suportam Postul cel Mare cu bucurie şi uşor. Acum nu o mai pot face. Sânt lipsit de această binecuvântare şi fericire.

În arhitectura genială a ciclului anual al dumnezeieştilor slujbe, Postul ocupă un loc deosebit. Slujbele Marelui Post, unde într’o mare măsură se întrebuinţează texte din Vechiul Testament, se arată a fi o învăţătură exprimată adesea într’o înălţime de necrezut a darului poetic. Drept pildă voi aduce irmoasele canonului care se va cânta: Ajutor şi acoperitor s’au făcut mie întru mântuire: Acesta este Dumnezeul meu, şi voiŭ proslăvi pre El, Dumnezeul părintelui meu, şi voiŭ înălţa pre El, căci cu slavă s’au proslăvit. Însuflătoare cuvinte, care cuprind în sine un înalt înţeles – acela pe care îl numim Predanie.Predania cea vie, mai presus de toate se exprimă în duhul vieţii. Învăţătura dogmatică vine mai târziu. La început inima iubeşte pe Domnul şi îl urmează oriunde se va duce.[4] Iar mai pe urmă se adaogă treptat neasemănata îndulcire a dobândirii mântuirii lumii… Şi deci vă repet, câtă vreme acestea nu s’au înrădăcinat în inimile şi în minţile voastre, că o astfel de cale este calea mântuirii.Şi deşi aşa stau lucrurile, din nefericire în vremile noastre rezistenţa organismului nostru, zdruncinat în plan nervos încă din anii copilăriei, s’a împuţinat cumplit. Pe vremuri mulţi erau nevoitorii care puteau petrece săptămâni, luni, fără să mănânce, urmând înfrânării lui Hristos, postului Lui în pustie patruzeci de zile, înainte de a ieşi la propovăduire.[5] Astăzi aceasta se întâlneşte destul de rar printre nevoitori. La care, observ cu durere în inimă, un fenomen foarte jalnic: Când este vorba de motive medicale, oamenii sânt în stare să rabde un post, dar pentru Dumnezeu nimica nu merge – pentru că este un oarecare duh care împiedică orice lucrare atunci când este vorba a urma lui Hristos. Înainte vreme, în mănăstiri, cei ce puteau, ajunau până Vineri, şi chiar până Sâmbătă.[6] Dar asta nu era pentru toţi. În prima zi nu se găteşte deloc. Începând cu a doua zi se pregăteşte un ceai. Unii nu au mâncat trei zile, alţii numai două zile. Şi totuşi, un fenomen curios: primele zile sânt mai greu de trecut. A doua zi, Marţi, începe capul să ameţească. După aceasta, Miercuri, se poate întâmpla trecerea unui prag şi o uşurare de a posti pentru organism. Dar pentru cei bolnavi nu este cu putinţă nici o singură zi de post, din pricina bolii.La Athos prima zi a Postului pentru mulţi era grea, pentru că acolo erau ţărani puternici. Secreţiile digestive, negăsind nimic în stomac, începeau să mistuie însuşi stomacul. în asemenea cazuri Lunea trebuiau să mănânce ceva, ca să nu-şi strice sănătatea. Aşa că nu vreau acum să enumăr toate variaţiile organice, cui ce-i trebuie, şi cine ce poate. Iar noi rămânem cu metoda aceasta: Nu este obligatorie deplina înfrânare în cursul întregii săptămâni; nu este obligatoriu nici până Miercuri, până la prima Liturghie a Darurilor mai-nainte-sfinţite; nu-i obligatoriu nici chiar prima zi să o treci fără a mânca deloc. Fiecare să-şi aleagă după puterile proprii. Fiecare de bunăvoie să întâmpine nevoinţa care se deschide înaintea noastră. Şi astfel ei vor fi în stare să treacă întregul Post fără ca să piardă din vedere adevăratul ţel: să întâmpinăm în trupul nostru stricăcios harul învierii.În fiecare an vă va fi dat să trăiţi un lucru paradoxal: Postul, cu toate nevoinţele plânsului, pocăinţei, privegherilor ş.a.m.d., îl putem îndura cincizeci de zile. Dar Paştile – bucuria pascală – o putem trăi pentru o foarte scurtă vreme, iar apoi nu ne mai rămâne putere pentru bucurie. În chip firesc s’ar zice că ar trebui să fie dimpotrivă: cu Postul – zdrobirea, iar apoi bucuria biruitoare a Învierii care învie omul!Aşa, eu nu îmi propun să vă vorbesc despre amănuntele organizării Postului. La Părinţii Bisericii sânt scrieri despre unele trăsături caracteristice, cum trebuie trecut Postul. Dar având în vedere că este greu, noi facem aşa: în prima săptămână, în a patra şi în a şaptea a Postului ne nevoim a ne înfrâna mai mult decât în celelalte. Deoarece trupul poate suferi din pricina nelucrării, în practica bisericească se recomandă mătănii până la pământ. Iar mătăniile acestea pe care le face omul zi şi noapte servesc ca trupul să rămână în mişcare şi în încordare. Altfel, pentru un trup tânăr, lipsa mişcării devine de nesuferit şi dăunătoare. De aceea în biserică se fac rugăciuni cu mătănii mari. Aceasta, pe de-o parte, este expresia smereniei noastre, iar pe de altă parte, mişcarea fizică este de neapărată trebuinţă în absenţa muncii.Apostolul Pavel spune: „Dacă nu lucrează cineva, nici să nu mănânce.”[7] Dar într’o scrisoare către un exarh, Mitropolitul Nicolae, i-am scris cândva: „Iar noi, ca totdeauna, am schimbat-o acum şi pe aceasta: Cine nu mănâncă, acela nici să nu lucreze.” Când nu ni se dă de mâncare, nu lucrăm! Dumnezeu ne-a dat un privilegiu deosebit: Sântem liberi de a ne determina condiţiile. Nu sântem bogaţi în ce priveşte proprietatea. Noi chiar nu avem destul loc ca să trăim cum am avea nevoie. Dar totuşi, dacă vom păzi poruncile lui Hristos, harul nu ne va părăsi. Iar când harul nu părăseşte, rugăciunea curge fără poticnire în orice condiţii: şi în osteneală, în ascultări, şi în însingurare în chilie, şi în biserică. Şi aşa, v’am spus în puţine cuvinte ceva despre Postul cel Mare care ne aşteaptă.Întorcându-ne din nou la aceeaşi temă, cum să se întipărească în conştiinţa noastră ceea ce eu socotesc ca un principiu absolut necesar: a avea în vedere ţelul final şi a se îndrepta către el. Atunci aspectele neînsemnate ale vieţii noastre de zi cu zi vor trece fără vreo deosebită zdruncinare a organismului şi a psihicului nostru. Şi aceasta nu numai în Post, ci şi după, şi întotdeauna, în fiecare zi: Noi trebuie să ne amintim de ţelul şi înţelesul petrecerii noastre aci. Noi ne-am adunat împreună ca într’un singur duh al dragostei pentru Hristos, să urmăm paşilor Lui, sprijinindu-ne unul pe altul. Vă amintiţi cum este scris în Evanghelie: Când erau pre cale, suindu-se în Ierusalim, Iisus mergea înaintea lor, la o oarecare distanţă, iar ei [ucenicii] erau înfricoşaţi, şi urmând Lui, erau cuprinşi de teamă.[8] Aşa şi noi, cu frică vom urma lui Hristos în tot acest Mare Post, ca mai pe urmă cântarea „Hristos a înviat” să irumpă ca un „prisos de viaţă”[9] în noi. Este un foarte bun obicei acela de a cânta stihira Paştilor, Duminică seara, în Duminica Iertării.[10] Pentru Duminica Iertării trebuie să spun câteva cuvinte. Această zi dobândeşte o deosebită însemnătate când sincer cerem iertare unul altuia. Când iertarea este dată din ambele părţi, atunci sufletul se simte slobod şi plin de pace. Şi aceste condiţii, a slobozeniei şi a păcii, foarte mult uşurează Postul… Şi voi pregătiţi-vă pentru ziua aceasta, ca să lepădaţi din inima şi din mintea voastră orice umbră de întărâtare împotriva fratelui…Din însuşi începutul Postului se va cânta despre Adam cel izgonit din Rai – lucru de mare însemnătate, în rânduiala istorică, mai târziu se va face pomenire de căderea în păcat a lui Adam şi de hotărârea lui Hristos de a strica blestemul. În această zidire genială a întregului ciclu anual al dumnezeieştilor slujbe – în această sumă de theologie, de rugăciuni şi de învăţături ce reprezintă cărţile Marelui Post, este înscrisă toată Tradiţia, dar toate primesc forma rugăciunii, astfel încât theologia devine conţinutul tuturor rugăciunilor noastre…Voi să mă iertaţi: Eu acum v’am vorbit despre amănunte ale vieţii noastre. Ţelul de căpetenie însă vi l-am exprimat în „Testamentul” meu. Rogu-vă, uitaţi de nimicnicia mea şi păziţi acest testament. V’am spus că nu este uşor. Însă de fiecare dată în asemenea cazuri, ca în Duminica Iertării ce vine, noi vom săvârşi această nevoinţă, şi să uităm toate ranele pe care le-am primit în viaţă! Iar când din inimă vom ierta tuturor fraţilor toate cele ce s’au adunat zi de zi, zile pline de trude, de nedumeriri, de strâmtorări, de lipsuri, atunci toate astea vor fi lepădate, şi duhul nostru se va slobozi şi va afla libertatea omului iertat, izbăvit de toate urmările păcatului şi însufleţit de o nouă nădejde.Nu trebuie să ne uimim că în viaţă se nasc neînţelegeri, mai cu seamă în Post. Dar trebuie să ne învăţăm să preabiruim greutăţile pomenite, pentru a împlini legea lui Hristos, Care zice: Iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşalele voastre.[11] Iar prin faptul de a ierta greşalele fratelui sau ale sorei noastre intrăm în procesul mântuirii întregii omeniri. De fiecare dată când se ivesc ispite sau vreo greutate oarecare (că nu este cu putinţă a ocoli frecuşurile, ca urmare a limitării trupului nostru), trebuie neapărat să o biruim, ceea ce dovedeşte înţelepciune.Unul din gândurile cu putinţă a fi cuprinse în „Iară din lemnul cunoştinţei binelui şi răului să nu mâncaţi”[12] este faptul că aceasta avea să tragă după sine dezbinarea tuturor oamenilor. Prima groaznică nelegiuire – Cain a ucis pe Avel[13] – a fost dintru însuşi începutul zilelor omeneşti. Siluan, bunul nostru acoperitor, zice că „aşa a început.” Şi Adam plângea faptul că toată omenirea avea să trăiască în dezbinări, în războaie, în ucigaşii reciproce, în asupreli reciproce ş.a.m.d., toate cele ce sânt împotriva legii dragostei.[14] Ce pregătire ne propune Stareţul Siluan pentru întâmpinarea Paştilor? – Cu cât mai puternic va fi în noi Duhul, cu atât mai uşor vom uita toată rana şi vom ierta toată jignirea pe care ne-o pricinuieşte fratele, şi cu atât mai bogat se va revărsa asupra noastră bucuria vieţii vecinice. A se micşora – este un măreţ act duhovnicesc înaintea lui Dumnezeu. Însuşi Domnul S’a micşorat pe Sine.[15] Citim la părintele nostru Siluan cuvintele: „Harul trăieşte în cei mai mici, iar nu în cei mai mari.”[16] Aşa i-a dat Domnul să înţeleagă: Cu cât mai mult se smereşte omul, cu cât mai mult se avântă la nevoinţa însărăcirii – cu atât mai înalt se va afla înaintea lui Dumnezeu, şi cu atât mai mare putinţa lui de a primi marele har.[17]Naiv ar fi să gândim că felul cum ne-am adunat este o lucrare omenească: însuşi Domnul ne-a adunat. Iar dacă Domnul ne-a adunat, noi vom urma Sfântului Siluan. În zile de praznic, la începutul vieţuirii sale monastice, el slujea în trapeză părinţilor şi fraţilor şi se gândea ce fericire îi fusese dată „să slujească celor pe care îi iubeşte Domnul.” Iar într’o zi, aşa cum scrie, slujind fraţilor în trapeză, a doua oară a simţit harul arătării lui Hristos.[18] Dar întrucât, după legea duhovnicească, aceste stări înalte trupul omenesc nu le poate purta, ele se dau o dată sau cel mult de două ori în viaţă,[19] iar apoi rămân ca o amintire şi ca o cunoaştere în forma amintirii în noi, însă puterea harului, în chip real, lipseşte. Cuviosul Macarie cel Mare zicea că ridicarea harului este de neapărată trebuinţă, pentru ca omul să-şi continue viaţa şi activitatea pământească.[20]Voi toţi cu dragoste m’aţi ascultat: încercaţi să împliniţi toate acestea în Postul ce vine. De ce zic „în Postul ce vine”? – Pentru că, într’un chip straniu, împărăţeşte în lume acum o atmosferă încărcată. Şi pe buzele credincioşilor şi necredincioşilor tot timpul apare cuvântul „apocalipsă,” „evenimente apocaliptice,” „aşteptări apocaliptice.” În ce chip va veni sfârşitul, încă nu ştim, dar în anul de faţă tensiunea este mai mare decât înainte. Să încercăm să facem din acest Post un post al luptei pentru ceea ce v’am rugat eu: pentru unirea care va fi unire după chipul Sfintei Treimi.De ce rugăciunea lui Iisus Hristos către Tatăl, înaintea însăşi morţii pe Golgotha, cuprindea cererea ca unirea care este în Fiinţa lui Dumnezeu însuşi să fie dată nouă? – Este cea înaltă formă de îndumnezeire a omului. Iar a crede că ea poate fi însuşită fără dureri, fără răstigniri – este naiv. Cu mai multele suferinţe, mai multa răbdare a tuturor înjosirilor şi a tuturor nedreptăţilor, noi agonisim darul harului dragostei atotcuprinzătoare. Şi atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu precum este, cu alte cuvinte – ca Dragoste.[21]

Iată ceea ce trebuie noi să trăim. Îndelung aş putea să vă vorbesc despre un fenomen curios: Oamenii nu îşi observă propriile greşeli, şi judecă pe alţii. Aşa se pierde unirea. Feriţi-vă de orice gând împotriva vreunui frate sau soră, căci fiecare gând pricinuieşte o crăpătură în zidurile cetăţii. Şi să ştiţi, nu este defel un lucru mic! Pentru că atunci când gândim ceva rău despre orişicine, şi după aceea ieşim din chilia noastră şi întâlnim acea persoană, urmările gândului rău încep să lucreze. Şi atunci celălalt va răspunde, în vârtutea acestui fenomen, în acelaşi fel. Şi niciodată nu este cu putinţă să ştii cine a „început” primul. Pentru care ne şi rugăm: „Dăruieşte-mi a vedea ale mele căderi.” Lipsa acestei viziuni duce la faptul că fiecare om crede că el are dreptate şi nu îşi observă greşalele proprii. Aceasta până şi ierarhii o fac, şi noi toţi. Aşa că feriţi-vă de tot gândul rău, la voi în chilie, iar atunci zidirea noastră va rămânea în picioare şi noi vom dobândi mântuirea. Dar dacă ne vom ierta nouă înşine greşalele, neînţelegând pe fratele, atuncea toate se vor nărui.

Nu demult a venit la mine un tânăr care avusese un conflict cu soţia sa. Iar ei au doi copii. Şi eu i-am spus: „Smereşte-te, şi atunci vom scăpa de tragica năruire a familiei. Iar copiii mici vor scăpa de tragica formă a vieţii copiilor cărora li s’au despărţit părinţii.” Aşa şi în familia noastră: Vom fugi ca de foc, ca de venin de şarpe, de orice umbră a dezbinării. Ne vom zidi viaţa aşa încât cu adevărat să ne mântuim, şi ca să ne însuşim acel dar al lui Dumnezeu pe care-l avem în libertatea duhului nostru de a ne aduna şi a trăi ca o singură familie.Iertaţi-mă. Vorbesc dintr’o inimă îndurerată şi multe zic într’un chip dezlânat. Dar totuşi, ascultaţi-mi cuvântul şi veţi vedea bune roade în viaţa voastră. Cuviosul Serafim din Sarov zicea: „Dobândeşte pacea, şi mii se vor mântui în jurul tău.” Noi sântem douăzeci şi şase de persoane. Aşa că, dacă Dumnezeu ne ajută să ne biruim patimile aici, şi pentru fiecare se vor mântui o mie – atunci douăzeci şi şase de mii de oameni vor ajunge în Rai!

Arhimandritul Sofronie, „Convorbiri duhovniceşti – I”, pp. 119-130, 

traducere de Ierom. Rafail Noica

Note:

________________________________________

[1] Cf. Io. 4:34; 17:4.

[2] Io. 16:33.

[3] Rm. 5:12.

[4] Apoc. 14:4.

[5] Cf. Mt. 4:2.

[6] Este vorba de prima săptămână a Marelui Post, când normal se ajunează până Miercuri. (n. tr.)

[7] Cf. 2 Thes. 3:10.

[8] Cf. Mc. 10:32.

[9] Cf. Io. 10:10.

[10] În Duminica dinaintea Postului, numită şi Duminica Iertării, după Vecernie se face rânduiala iertării, unde monahii îşi cer iertare unul altuia, făcându-şi metanie, iar apoi se cântă Stihira Paştilor până la „Să iertăm toate pentru înviere.” (n. tr.)

[11] Mc. 11:25.

[12] Fac. 2:17.

[13] Cf. Fac. 4:8.

[14] Cf. Între iadul deznădejdii…, op. cit., p. 192.

[15] Cf. Flp. 2:8.

[16] Cf. Între iadul deznădejdii…, op. cit., p. 67.

[17] Lc. 14:11.

[18] Cf. Viaţa şi învăţătura…, op. cit., p. 30.

[19] Ibid., p. 198.

[20] Cuv. Macarie Eghipteanul, „Cuvântul al 6-lea. Pentru dragoste,” cap. 10.

[21] Cf. 1 Io. 4:8.

Sursa

​Mitr. Teofan și iubirismul ecumenist

În filmările de mai jos, mitr. Teofan manipulează oamenii zicându-le că ecumenismul înseamnă să-i iubim pe eretici și că nu mai suntem singurii creștini, așa că trebuie să împărțim bisericile cu ei. Cu acest iubirism câți eretici a convertit acest ierarh? Filmările sunt dinainte de falsul sinod din Creta, deci s-a dus acolo cu această gândire eretică și degeaba îl ridică naivii în slăvi că s-a luptat pentru Ortodoxie. Praf în ochi pentru creduli, căci se aștepta la o rezistență mai mare în Moldova, însă…


Sursa

Două maici de la Mănăstirea Miclăușeni (jud. Iaşi) resping sancţiunea aplicată pentru mărturisirea împotriva sinodului din Creta

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,
Mi s-a adus la cunoştinţă faptul că împotriva mea s-a emis Decizia nr. 22/2017, prin care se revocă numirea mea“ în postul de călugăriţă” la Mănăstirea Miclăuşeni, pe motivul neîndeplinirii „raporturilor de misiune specifice postului”.
Faţă de această Decizie, doresc să fac următoarele precizări:
Decizia mitropolitană ia notă de caracterul strict teologic al refuzului meu de a participa la slujbele bisericeşti şi de a întrerupe comuniunea cu obştea mănăstirii care pomeneşte numele ierarhului participant la “sinodul panortodox” din Creta, însă nu oferă nici un temei canonic sau regulamentar din care să rezulte că atitudinea mea încalcă în vreun fel legislaţia canonică sau regulile monahale ale Sfintei noastre Biserici. Din acest motiv, invocarea articolului 23, alin. 1) şi 2) din Legea 489/2006, care prevede dreptul cultelor de a sancţiona disciplinar personalul propriu pentru încălcarea principiilor doctrinare sau morale ale cultului potrivit propriilor statute, coduri canonice sau reglementări nu are nicio bază, deoarece, din motivarea Deciziei, nu rezultă că întreruperea participării la slujbe ar provoca o încălcare de către mine a principiilor doctrinare sau morale ale Sfintei Biserici, pentru că, în fapt, nici nu am încălcat vreun principiu doctrinar sau moral al Bisericii.
Articolul 8, alin. 1) din Legea Cultelor, pe care Decizia îl invocă, spune că cultele “se organizează şi funcţionează în baza prevederilor constituţionale şi ale prezentei legi”. În baza prevederilor constituţionale şi ale Legii Cultelor, eu am dreptul la libertate de conştiinţă, chiar şi în condiţiile în care sunt monahie şi am depus votul ascultării. Astfel, Constituţia României afirmă, în art. 29, alin. 1), teza a doua: “Nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”. Acest principiu este preluat de articolul 1, alin. 2) al Legii 489/2006, a Cultelor. Alineatul 1 al Legii spune şi că: “Statul român respectă şi garantează dreptul fundamental la libertate de gândire, de conştiinţă şi religioasă al oricărei persoane de pe teritoriul României” (s.n.), iar articolul 5, alin. 4) impune Bisericii Ortodoxe obligaţia de a ţine seama de aceste drepturi fundamentale: “În activitatea lor, cultele, asociaţiile religioase şi grupările religioase au obligaţia să respecte Constituţia şi legile ţării şi să nu aducă atingere… drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului” (s.n.).
Singura care poate invoca prevederile constituţionale sau ale Legii Cultelor sunt, în această situaţie, eu, deoarece mie mi se încalcă, prin această Decizie, dreptul la manifestarea libertăţii de conştiinţă religioasă, fiind sancţionată pentru refuzul de a accepta opinia contrară convingerilor mele potrivit căreia sinodul din Creta nu ar avea un caracter eretic şi că, prin urmare, protestul meu nu ar avea niciun motiv şi s-ar constitui într-un act de indisciplină.
Pentru încălcarea articolului 29 al Constituţiei şi a articolului 1, alin. 2) al Legii 489/2006 există o sancţiune cuprinsă în art. 381, alin. (2) din Noul Cod Penal, care spune: “Obligarea unei persoane, prin constrângere, să participe la serviciile religioase ale unui cult ori să îndeplinească un act religios legat de exercitarea unui cult se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 3 ani sau cu amendă”. Chiar dacă eu aparţin cultului ortodox şi am depus voturile monahale, nu pot fi obligată să particip la serviciile religioase ale cultului ortodox, atât timp cât, în cadrul acestora, se manifestă părtăşia cu erezia ecumenistă a sinodului din Creta. Orice sancţiune care mi se aplică pentru atitudinea mea poate fi considerată, în acest caz, o formă de constrângere prin care sunt obligată să particip la aceste servicii religioase.
Decizia mea de a întrerupe participarea la slujbele din mănăstire şi de a rupe comuniunea liturgică cu obştea mănăstirii se datorează participării ierarhului locului la sinodul din Creta şi acceptarea de către acesta a deciziilor eretice ale acelui sinod. Motivez dreptul meu de a face acest lucru prin practica Bisericii de a întrerupe pomenirea ierarhului părtaş la erezie, în baza canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, şi de a recomanda credincioşilor să îi urmeze pe preoţii care nu pomenesc ierarhul părtaş la erezie, fără a mai participa la slujbele celor care sunt în comuniune cu acesta. În acelaşi timp, afirm că am continuat să îmi fac datoria în cadrul obştei, însă nu mi s-a mai încredinţat din partea conducerii nicio ascultare, după ce am întrerupt participarea la sfintele slujbe din motivul arătat mai sus.
Afirmaţia că am întrerupt comuniunea “cu întreaga Biserică Ortodoxă Română” este eronată, deoarece eu am întrerupt comuniunea numai cu cei ce se fac părtaşi la erezia ecumenistă a sinodului din Creta, rămânând în Biserica Ortodoxă Română, în comuniune cu toţi membrii ortodocşi ai acesteia, din toate timpurile, şi cu cei din această generaţie care nu acceptă erezia ecumenistă din Creta.
În consecinţă, respectuos Vă aduc la cunoştinţă că resping sancţiunea impusă prin Decizia nr. 22/2017, deoarece nu are niciun temei canonic sau regulamentar şi îmi voi continua activitatea în Mănăstirea Miclăuşeni.

Cu respect,

Monahia Emanuela (Felicia) Guraliuc



Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei