IZGONIREA LUI ADAM DIN RAI. Omilia Arhim. Varnava Iankos despre LUPTA DUHOVNICEASCA A POSTULUI MARE. “Lumea nu se schimbă, noi înşine nu ne schimbăm, nu se schimbă copiii noştri, pentru că nu văd pe faţa noastră prezenţa lui Dumnezeu”

Arhim. Varnava Iankos:

Să devină Hristos văzut in viața noastră


Biserica noastră pomeneşte astăzi evenimentul alungării lui Adam din Rai. Scopul acestei pomeniri este acela de a ne ajuta astfel încât simţirea ieşirii omului din Rai să devină trăirea noastră personală ca să avem motiv pentru pocăinţă şi pentru întoarcere, dar şi motiv pentru lupta duhovnicească.„Călătoria virtuţilor s-a deschis; cei ce voiţi să vă nevoiţi intraţi”, cântă imnograful astăzi, în ultima duminică dinainte de Postul Mare, care este perioada prin excelenţă a pocăinţei şi a postirii. În acest interval de timp – care va determina restul anului bisericesc, dar şi restul timpului vieţii noastre – Biserica noastră oferă prin intermediul citirilor motivele pentru o luptă duhovnicească mai intensă şi esenţială. Un astfel de motiv este şi pomenirea alungării lui Adam din Rai.

Pentru ca omul să poată să înţeleagă raţiunea, dar şi ethosul pocăinţei sale, trebuie ca mai întâi să-şi însuşească trăirea plânsului şi a exilului lui Adam din Rai. Iar aceasta pentru că dacă omul se află departe de harul lui Dumnezeu şi este despărţit de Hristos cel înviat, trăieşte în stricăciune, în osteneală, în moarte.
Perioada postului nu este [doar] o perioadă a schimbării hranei, nu este o strădanie de înălţare a omului pe un alt nivel moral mai bun printr-o îmbunătăţire a vieţii sale morale, ci această perioadă a Postului Mare este strădania omului de a avea o relaţie revelatoare personală cu Dumnezeu. Întreaga noastră luptă duhovnicească, întreaga noastră „silire” lăuntrică, este strădania ca Dumnezeu să devină văzut (vizibil) în viaţa noastră. Iar dacă Dumnezeu devine văzut în viaţa noastră, să ne încredem în dragostea Lui şi să I ne predăm Lui.
Ceea ce nu-l biruieşte pe marele nostru duşman este exact ignorarea adevărului, este indiferenţa faţă de raţiunea pentru care am venit la existentă. Raţiunea nu este alta decât aceea de a deveni Dumnezeu văzut în viaţa noastră.
Lupta noastră nu este ca să fim recunoscuţi noi înşine, ca să ne simţim realizaţi, ca să simţim că am izbutit să realizăm ceva, ca să simţim – să zicem – că am dominat cu cea mai mare lejeritate peste instinctele şi peste dorinţele noastre bolnave. Nu, lupta noastră nu este ca să ne regăsim pe noi înşine, ci pe Dumnezeu.
Lupta noastră este – iar acesta este izvorul vieţii şi al slobozirii noastre – ca să devină Dumnezeu văzut în viaţa noastră, în modul pe care-l ştie El, în modul în care de fiecare dată noi putem să-l înţelegem. Dacă Dumnezeu nu a devenit încă văzut în viaţa noastră, nu putem să vorbim despre Înviere. Lupta noastră este exact aceea de a ieşi din aceste stereotipuri.
De multe ori spunem că în Biserică este rău formalismul, sunt rele stereotipurile, şi aceasta deoarece contribuie la o „denaturare duhovnicească”, adică la o înstrăinare de trăirea dinamică întru duhul. Dasă suntem izolaţi în formă, de obicei nu ne luptăm ca să căutăm relaţia personală cu Dumnezeu, nu ne luptăm ca să aflăm modul în care Îl vom „sili” pe Dumnezeu să se facă văzut în viaţa noastră.
Această nevoinţă duhovnicească este depăşirea oricărui hotar şi a oricărei legi. Însă acest lucru ni se pare utopic, paradoxal, ne îndoim de posibilitatea lui, şi din această cauză ne căutăm odihna în legile omeneşti, în legile bisericeşti, ca să simţim într-acestea o anumită siguranţă, adică un sentiment de dreptate.
Dreptatea noastră poate să fie sau adevărată sau mincinoasă. Dreptatea mincinoasă este să ne spunem nouă înşine şi în principal să ne spună alţii că suntem buni, morali, virtuoşi. Însă acest lucru nu ne îndreptăţeşte. Poate să ne aducă o subţire simţire de bucurie, însă aceasta ascunde slava noastră deşartă. Aceasta nu este viaţă. Acest artificiu nu poate să biruiască moartea. Adevărata dreptate este să devină Hristos văzut în viaţa noastră. Iar aceasta reclamă sinceritate, onestitate.
Nu pot să mă făţămicesc că sunt credincios, că adică Îl cunosc pe Dumnezeu sau Îl iubesc pe Dumnezeu, când eu nu L-am văzut pe Dumnezeu în modul pe care El îl ştie.
Deoarece noi socotim că experierea lui Dumnezeu este o stare de neatins pentru noi, noi ne limităm la a face doar ascultare de Biserică, să fim ai Bisericii, şi astfel pur şi simplu să ne fie comod în formele Bisericii, fie că acestea se numesc postiri, fie Dumnezeiasca Împărtăşanie. Tot acest cadru dintr-o anumită perspectivă limitează pornirea pentru căutarea duhovnicească. Acum suntem buni. Ne-am simţit excelent. Câţi dintre oameni nu-şi doresc o emoţie şi o euforie lăuntrică în Biserică? Iar pe aceasta o numim duhovnicie şi spunem că acum „am simţit” Dumnezeiasca Împărtăşanie.
Faptul că am simţit Dumnezeiasca Împărtăşanie înseamnă că sunt pregătit pentru moarte şi nu mă înspăimântă moartea. Am simţit Dumnezeiasca Liturghie – înseamnă că Dumnezeu a devenit vizibil (văzut) în viaţa mea. Însă a devenit Dumnezeu vizibil în viaţa mea? Dacă nu a devenit, avem multă nevointă duhovnicească de făcut. Acesta este modul de a fi, acesta este ethosul Postului Mare. Dacă Dumnezeu se face văzut în viaţa mea, atunci sunt purtător al harului.
Oamenii însă vor modele, vor predici, vor învăţături. Acestea capătă valoare dacă sunt plasate în perspectiva „transmutării” lor pe tronul cel ceresc al Împărăţiei slavei. Dacă ochii mei L-au văzut pe Dumnezeu, atunci fiecare om care mă vede Îl vede pe Dumnezeu. Lumea nu se schimbă, noi înşine nu ne schimbăm, nu se schimbă copiii noştri, pentru că nu văd pe faţa noastră prezenţa lui Dumnezeu. Ochii noştri încă nu au văzut nimic.
Aşadar, atunci când ochii mei lăuntrici, când întreaga mea existenţă devine un ochi, şi Dumnezeu se face văzut în viaţa mea, atunci fiecare om care mă vede pe mine, care L-am văzut pe Dumnezeu, îl vede pe Dumnezeu. Aşa se poate schimba omul, nu prin argumente şi cuvinte exterioare. Atunci este vie Biserica, atunci suntem noi mădulare vii ale Bisericii.
Biserica nu are nevoie de legi morale, de oameni buni, de oameni harismatici sau inteligenţi. Are nevoie – şi avem şi noi nevoie – de această cerinţă: să fie viaţa noastră un Post Mare, o plângere necontenită, îndârjită, până când se va pleca Dumnezeu spre smerita si ticăloasa noastră viaţă şi va arăta mila Lui în viaţa noastră.
Acest om este theologul, acesta poate să theologhisească, acesta pătimeşte cele dumnezeieşti, participă la harul lui Dumnezeu.
(din: Preot Varnava Iankos, Biserica pacatosilor, Editura Egumenita, 2016)

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Predici. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s