Papa contestat tot mai mult de masonerie

Adevărul: Cine îl contestă pe Papa Francisc?
Liderul Confesiunii Catolice este contestat tot mai tare la Sfântul Scaun. Criticile la adresa sa s-au înteţit după prezentarea demisiei de către Marele Maestru al Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta, iar acuzaţiile care i se aduc în public sunt grave. Mai exact, primul papă iezuit din istorie este criticat pentru ipocrizie şi acuzat de instaurarea unei conduceri autoritare. Un mesaj în acest sens a împânzit Roma, fapt nemaiîntâlnit de la dispariţia Statelor Papale, în 1870.

„Ah, Francisc, ai intervenit în congregaţii, ai înlăturat preoţi, ai decapitat Ordinul de Malta şi Franciscanii Neprihănitei, ai ignorant cardinalii… Dar unde e milostivirea ta?“, a fost acuzat şi întrebat deopotrivă cel de-al 266-lea şef al Confesiunii Catolice pe sute de postere scrise în dialect roman şi lipite de către anonimi în noaptea de vineri spre sâmbătă în capitala Italiei.

Posterele au fost acoperite imediat, iar poliţia italiană a deschis o anchetă.

Conflict în jurul Ordinului de Malta
Până la găsirea vinovaţilor, este clar că acest mesaj acuzator apare în plină intensificare a conflictului din jurul Ordinului de Malta. Conflictul dintre Papa Francisc şi conducerea Ordinului de Malta mocnea de mai mult timp, dar a luat amploare în ultimele două luni, ducând la demisii surprinzătoare, atacuri sub centură şi acuzaţii grave de ambele părţi.

La 6 decembrie 2016, marele cancelar Albrecht Freiherr von Boeselager, numărul trei în ierarhia Ordinului, a fost demis de către Marele Maestru Matthew Festing, cu aprobarea cardinalului Raymond Leo Burke, pentru proastă gestionare în cazul unor acţiuni de distribuire de prezevative în Myanmar. După această demitere, Papa a format o comisie în scopul de a clarifica lucrurile. Însă Marele Maestru, un conservator declarat, a respins legitimitatea comisiei trimise de la Vatican şi l-a acuzat pe Papa de încălcarea suveranităţii Ordinului său. La rândul său, Vaticanul a denunţat o tentativă de discreditare a membrilor acestei comisii şi a îndemnat conducerea Ordinului să coopereze în cadrul anchetei. În cele din urmă, Papa i-a cerut demisia lui Festing, care a acceptat-o la 28 ianuarie. Totodată, Papa i-a retras orice rol lui Burke, un ultraconservator plasat în acest post onorific pentru a fi îndepărtat din aparatul administrativ al Vaticanului şi care îl sfidează deschis pe Suveranul Pontif în problema divorţurilor.

Surprinzător sau nu, posterele critice la adresa Papei Francisc au apărut chiar în ziua renunţării la serviciile lui Raymond Leo Burke şi înlocuirii acestuia cu arhiepiscopul Angelo Becciu.

Într-o scrisoare publicată de Vatican sâmbătă, Francisc îi transmite arhiepiscopului Angelo Becciu că va fi „purtătorul său de cuvânt“ pe lângă Ordinul de Malta până la alegerea noului Mare Maestru. Becciu a fost totodată însărcinat cu reconcilierea părţilor aflate în conflict, pregătirea alegerilor şi „reînnoirea spirituală şi morală a Ordinului“.

Ordinul de Malta a apărut la Ierusalim în secolul XI în vederea îngrijirii bolnavilor şi a fost recunoscut de Sfântul Scaun la începutul secolului următor. În prezent administrează centre medicale în 120 de ţări şi are 13.500 de membri şi 100.000 de angajaţi sau voluntari.

Conducătorii Ordinului Suveran al Cavalerilor de Malta nu sunt clerici, însă depun jurământul sărăciei, castităţii şi supunerii faţă de Suveranul Pontif.

Sursa

Anglicanii refuză să oficieze căsătorii religioase între persoanele de același sex

În urma unei discuții de doi ani, în această privință, liderii religioși anglicani au anunțat că nu vor accepta căsătoriile între homosexuali, apărând în schimb căsătoria ca unirea dintre un bărbat și o femeie, relatează The Guardian.

Decizia episcopilor anglicani vine după doi ani de dezbateri asupra unor terne intense și de reflecție care implică clerici și laici și decenii de certuri și scandaluri pe tema religiei.  Militanții anglicani pentru “drepturile homosexualilor” sunt furioși, condamnând raportul episcopilor.

Episcopul Graham James Norwich a declarat că anglicanii nu ar trebui să  ”adapteze doctrina la trendurile diferitelor perioade”, prezentând decizia episcopilor în cadrul unei conferințe de presă. Cu toate acestea, se prevede că legea anglicană ar trebui să dea “libertate maximă” pentru cuplurile de homosexuali, oferind clerului o marjă de manevră, în anumite cazuri.

Episcopii au subliniat faptul că acest raport trebuie să fie acceptat ca parte a unui proces de desfășurare, mai degrabă decât ca pe o încercare de a da un răspuns final în această privință. Anglicanii sunt un amestec pe scară largă a diferitelor tipuri de credincioși, liberali și conservatori, cu o gamă largă de opinii cu privire la o gamă largă de aspecte.

Militantii gay au denumit raportul “crud” și un “eșec total” și prezic că aceasta va duce la o mai mare nesupunere materială în această privință, despre care ierarhia admite că se întâmplă deja într-o oarecare măsură.

Sursa

Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron și originea colivei

Împărăţind Maximian şi Maximin, împăraţi păgîni, mare primejdie era asupra neamurilor care credeau în Hristos. Căci au trimis porunci înfricoşătoare, iar împreună cu poruncile lor cele păgîneşti şi fără de Dumnezeu, au trimis ighemoni, oameni tirani, cruzi şi fără de omenie prin toată stăpînirea lor, poruncind ca oricare dintre creştini ar voi să se lepede de Hristos, mare cinste şi dregătorii să aibă de la împăraţi. Iar dacă vor fi tari în credinţa lor şi nu vor voi să jertfească zeilor elineşti, au să pătimească munci, pedepse grozave şi cumplite şi cu amară moarte să se omoare.

Era mare frică şi nevoie asupra creştinilor. Unii dintre dînşii, care erau mai mari la suflet şi tari în credinţă, se duceau şi mărturiseau la arătare şi cu îndrăzneală înaintea tiranilor acelora, că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Apoi mureau cu multe şi cumplite munci. Alţii, de frică, vai! se duceau şi se lepădau de Hristos şi jertfeau idolilor. Iar cîţi nu puteau să mărturisească pe Hristos înaintea tiranilor, nici să se închine idolilor, fugeau şi se ascundeau prin munţi şi peşteri. Iar alţii, temîndu-se a se descoperi că sînt creştini, se făţărniceau că sînt elini, dar într-ascuns erau creştini.

Unul dintre aceştia era şi Sfîntul mare mărturisitor Teodor, creştin într-ascuns, din moşi-strămoşi, din cetatea Amasiei, care se numea Mialon. Nu că doară se temea a mărturisi că este creştin şi că-i era frică de munci, dar avea în mintea sa că nu va fi încă pe voia lui Dumnezeu să mărturisească pe faţă. De aceea voia să ispitească de este voia lui Dumnezeu şi ispitirea lui a fost astfel: vrînd să meargă cu ceata în care era numărat şi sfîntul care se numea Tiron, pentru cunoştinţa şi vitejia lui, în părţile Răsăritului pentru păzire, l-a pus pe el mai mare peste ceata ce se numea Legheon. Legheon era oastea cea mai aleasă din toate cetele, în care erau 893 de ostaşi, căci oamenii Legheonului atîta număr cuprindea.

Această ceată, pentru că era mai aleasă din toate cetele avea şi numele deosebit şi se numea Margariţi, adică tari şi puternici. Deci s-au ridicat din Amasia şi au mers cu generalul lor Vringa în părţile Răsăritului, la locul ce se numea Evhlita. Aproape de locul acesta, ca de 40 de mile, era o pădure şi în pădurea aceea era un balaur înfricoşător, încît nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acea cale. Prin tîrîrea acelei fiare, toate lemnele de prin jurul locului erau dezrădăcinate. Încă şi mulţi oameni de frica fiarei şi-au lăsat ţarinile şi viile lor, pe care le aveau pe acolo pe aproape. Cînd şuiera acel balaur, toată latura din jur tremura de frica fiarei şi multă frică aveau locuitorii de la el.

Sfîntul Teodor, vrînd să ispitească, precum am zis mai sus, şi să cunoască de este voia lui Dumnezeu să mărturisească numele lui, s-a dus acolo în pădurea aceea şi a căutat să afle balaurul. Umblînd cu calul său multă vreme, căutîndu-l, s-a dat în lături puţin şi, descălecînd, se odihnea după osteneală şi a adormit. Iar o femeie, anume Evsevia, s-a întîmplat să treacă în acel ceas prin locul acela şi a văzut pe sfînt dormind. Ea, ca o iubitoare de oameni, s-a dus şi l-a deşteptat, zicîndu-i cu lacrimi: “O! prea frumosule tînăr, dacă voieşti să-ţi dobîndeşti viaţa şi să fii viu, fugi din locul acesta, căci aici s-a încuibat un balaur mare şi înfricoşător, de a cărui frică nu îndrăzneşte nimeni să treacă pe aici. Cum ai îndrăznit de ai venit în locul acesta?” Atunci, sfîntul i-a zis: “Cine eşti tu?” Femeia i-a răspuns: “Eu sînt creştină şi am avut aici moşie de la părinţii mei, dar acum, de frica acestei fiare, voiesc s-o părăsesc, căci am văzut cu ochii mei că pe mulţi oameni i-a omorît, înaintea mea, balaurul acesta. Pentru aceasta, te jur pe tinereţile tale să nu întîrzii aici, să nu cumva să vie fiara aceea asupra ta şi să te mănînce”.

Sfîntul a zis: “O! femeie, nu te teme şi nici nu plînge, căci astăzi te voi libera de această fiară, de vreme ce Domnul meu, Iisus Hristos, va surpa puterea lui şi vă va izbăvi de ispită. Iar pentru binele ce mi-ai făcut, că m-ai deşteptat, Dumnezeu să-ţi dea iarăşi moşia pe care ai avut-o moştenire”. Acestea a zis sfîntul, apoi îndată şi-a făcut cruce, a încălecat pe cal şi a pornit iarăşi spre pădure. Şi, numaidecît cum a auzit zgomotul fiarei, a alergat şi a văzut că balaurul venea asupra lui cu totul înfricoşător, căci din ochii lui ieşea foc şi şuiera foarte tare. Dar sfîntul, îndată şi-a făcut cruce şi a alergat asupra balaurului. Apoi, aruncînd tare cu suliţa, l-a lovit în cap şi l-a străpuns. Balaurul, de durere a şuierat foarte tare şi cu coada se încolăcea şi se zvîrcolea. Apoi, făcînd cîteva învîrtituri înfricoşătoare, a murit acolo. Atunci sfîntul a ieşit din pădurea aceea, bucurîndu-se, căci a cunoscut că este voia lui Dumnezeu ca să mărturisească pentru El. Căci pusese în mintea sa, că de vreme ce a biruit acea fiară înfricoşată, va birui şi puterea diavolului, care este fiara cea gîndită. Şi aşa, locul acela s-a slobozit de ispita acelei fiare, iar sfîntul s-a dus iarăşi la locul unde era adunată cealaltă oaste.

Dar a venit vremea în care oastea şi Vringa, generalul ei, voiau să jertfească idolilor. Ceilalţi ostaşi s-au dus şi au jertfit, iar Sfîntul Teodor stătea în cortul său. Atunci s-a făcut cunoscut că este creştin. Vringa, mai marele oastei, înştiinţîndu-se că sfîntul este creştin, a adunat toată oastea şi a zis către el: “Teodore, pentru ce nu jertfeşti zeilor ca noi toţi? Oare numai tu singur eşti creştin?” Adevăratul ostaş al lui Hristos, Sfîntul Teodor, umplîndu-se de Duh Sfînt, cu multă îndrăzneală a răspuns: “Eu sînt creştin din început şi cred în Hristosul meu şi Lui voiesc să-I jertfesc, avînd pe Iisus Hristos Dumnezeu adevărat şi împărat al tuturor, iar celor desfrînaţi zei, nicidecum nu le voi jertfi”.

Atunci, Vringa prepozitul a zis: “Ascultă-mă, Teodore, ia toate armele tale şi, ostăşindu-te, vino şi jertfeşte zeilor “. Sfîntul Teodor a răspuns: “Eu sînt ostaş Împăratului meu, Hristos, iar mai mult nu pot să slujesc altuia”. Zis-a Vringa: “Şi aceştia toţi, care sînt acolo, sînt creştini şi este ostaş împăraţilor Romei”. Răspuns-a sfîntul: “Fiecare ştie cui ostăşeşte, iar eu ostăşesc Stăpînului meu şi Împăratului ceresc, Dumnezeu, şi Unuia Născut Fiul său”. Posidon sutaşul, stînd de faţă, a zis: “Are şi Fiu Dumnezeul tău, o! Teodore?” Sfîntul Teodor a zis: “Are cu adevărat fiu, pe Cuvîntul adevărului, prin care a făcut toate”.

Prepozitul a zis lui: “Putem să-L cunoaştem şi noi pe El?” Grăit-a sfîntul: “Aş fi voit de v-ar fi dat vouă Dumnezeu o înţelegere ca aceasta, ca să-L fi cunoscut pe El”. Zis-a Posidon lui: “Chiar de L-am cunoaşte pe El, apoi am putea oare să lăsăm pe împăraţii noştri şi să ne apropiem de El?” Grăit-a Sfîntul Teodor: “Nimeni nu vă opreşte pe voi ca să lăsaţi întunericul şi pe vremelnicii împăraţi pămînteşti şi să vă apropiaţi de Dumnezeul cel viu, Împăratul şi Stăpînul cel veşnic şi să-I oştiţi Lui ca şi mine”. Vringa a zis către sutaş: “Să-l lăsăm pe el cîteva zile ca să-şi aleagă cele de folos”. Apoi, luînd Sfîntul Teodor vremea cea dată lui, se ruga neîncetat şi lăuda pe Dumnezeu. Iar păgînii cîrteau cu mînie asupra unora din cetăţeni, pe care îi prinseseră şi-i duseseră în temniţă pentru Hristos. Sfîntul Teodor, mergînd în urma lor, striga, învăţîndu-i pe ei calea cea mîntuitoare şi răbdarea şi să nu se lepede de Hristos Împăratul. Aceia fiind închişi în temniţă, Sfîntul Teodor a aflat vreme lesnicioasă şi a ars noaptea capiştea maicii zeilor. Dar un oarecare slujitor al capiştei, cu numele Cronid, văzuse pe sfînt cînd a dat foc capiştei şi, temîndu-se să nu cadă vina pe dînsul, a prins pe Teodor şi l-a dus la ighemonul Puplie, zicînd: “Domnul meu, acest om pierzător, din nou ales tiron, cu răutate venind în cetatea noastră, a ars capiştea maicii zeilor noştri şi a necinstit pe zei. Deci, prinzîndu-l, l-am adus la măria ta, ca după poruncile împăraţilor şi stăpînilor lumii, să ia vrednică pedeapsă pentru lucrul făcut cu îndrăzneală”. Ighemonul, chemînd pe Vringa, prepozitul, i-a zis lui: “Tu ai dat putere acestuia ca să ardă capiştea maicii zeilor noştri?” El a răspuns: “Eu adeseori l-am sfătuit pe el, dîndu-i vreme ca să jertfească zeilor, iar de a făcut el acestea, apoi a defăimat cu totul pe zei şi a trecut cu vederea împărăteştile porunci, dar tu, fiind judecător, fă ceea ce împăraţii au poruncit”.

Atunci ighemonul, şezînd la judecată, a pus de faţă pe fericitul Teodor şi i-a zis lui: “Pentru ce, cînd se cădea să aduci jertfă zeilor şi tămîie zeiţei, tu i-ai adus foc?” Grăit-a Sfîntul Teodor: “De ceea ce am făcut nu mă lepăd. Am aprins lemnele ca să ardă piatra, pentru că astfel este zeiţa voastră şi puterea ei, căci focul se atinge de ea şi o arde”. Mîniindu-se, judecătorul a poruncit să-l bată, zicîndu-i: “Vorba mea cea blîndă te-a făcut îndrăzneţ; nu-mi răspunde cuvinte multe, căci te aşteaptă muncile cele mai cumplite, dacă nu te supui poruncilor împărăteşti”. Grăit-a Sfîntul Teodor: “Nici de tine, nici de muncile tale nu mă tem, deşi sînt foarte cumplite. De acum, fă ceea ce voieşti – căci aşteptarea bunătăţilor celor viitoare, care sînt pregătite de Dumnezeul meu, mă îndeamnă să îndrăznesc pentru nădejdea cea păstrată mie şi pentru cununa cea împletită mie de la Dumnezeu”.

Zis-a judecătorul: “Jertfeşte zeilor, Teodore, şi te vei libera de chinurile ce te aşteaptă; pentru că rău şi cu amar ai să mori”. Grăit-a Sfîntul Teodor: “Muncile cele aduse de tine asupra mea nu sînt chinuri; pentru că Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos, este înaintea feţei mele, izbăvindu-mă de muncile tale şi pe Care tu nu-L vezi, de vreme ce nu vezi cu ochii minţii”.

Apoi, judecătorul, umplîndu-se de mînie şi răcnind ca un leu, a poruncit să-l arunce în temniţă, să pecetluiască uşile şi să-l lase acolo să moară de foame. Dar fericitul Teodor, fiind aruncat în temniţă, era hrănit de Sfîntul Duh. Căci, în noaptea aceea, i s-a arătat Domnul, care i-a zis: “Îndrăzneşte, Teodore, iată Eu sînt cu tine. Să nu primeşti hrană sau băutură pămîntească, că vei avea altă viaţă nepieritoare şi veşnică în ceruri”. Acestea zicînd, Domnul S-a dus de la dînsul. Iar Sfîntul Teodor a început a cînta şi a se veseli şi-i slujeau o mare mulţime de îngeri. Străjerii, auzind acea dulce cîntare de laudă, au alergat la uşile temniţei şi, văzînd uşile încuiate şi pecetea întreagă, au privit prin ferăstruie şi au văzut mult popor cu haine albe, cîntînd împreună cu Sfîntul Teodor

Temîndu-se străjerii, au spus ighemonului Puplie. Iar el, sculîndu-se, a mers cu sîrguinţă la uşile temniţei şi, văzîndu-le încuiate, iar lanţul cel de fier cu pecetea întreagă, apoi auzind înăuntru glasul celor ce cîntau împreună cu Sfîntul Teodor, a poruncit ostaşilor înarmaţi să înconjoare temniţa, părîndu-i că şi alţi creştini sînt cu Teodor. Dar, intrînd înăuntru, n-a aflat pe nimeni, decît numai pe Teodor, sluga lui Hristos, legat în obezi. Atunci a căzut asupra ighemonului frică şi cutremur, precum şi asupra tuturor celor ce erau cu dînsul. Apoi, ieşind din temniţă, a încuiat uşile iarăşi şi s-a dus. După aceea, judecătorul a poruncit, ca să-i dea în toate zilele o bucată mică de pîine şi apă. Iar marele şi credinciosul mucenic al lui Hristos, precum este scris – dreptul din credinţă va fi viu – nicidecum n-a voit să ia de la dînşii pîine şi apă, zicîndu-le lor: “Pe mine mă hrăneşte Domnul şi Împăratul meu, Iisus Hristos”.

A doua zi, a poruncit judecătorului să-l scoată la divan. Deci, stînd înaintea lui, i-a zis: “Ascultă-mă şi jertfeşte marilor zei, ca să scriu degrab pentru tine la stăpînii lumii, căci vei fi slujitor mare al zeilor şi vei lua nu puţină cinste şi pe acelaşi scaun pe care şedem noi, vei şedea şi tu”. Sfîntul Teodor, căutînd spre cer şi cu semnul Crucii însemnîndu-se, a grăit către tiran: “Chiar şi cu foc de ai arde trupul meu şi cu felurite munci de l-ai rupe, cu săbiile de-l vei tăia, fiarelor spre mîncare de-l vei da, totuşi, pînă ce duhul meu este în mine, nu mă voi lepăda de numele Hristosului meu”.

Tiranul, sfătuindu-se cu prepozitul, a poruncit să-l spînzure pe lemn pe sfînt şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui. Atît de mult a strujit pe mucenicul, pînă au rămas oasele goale. Însă fericitul Teodor nu răspundea nimic ighemonului, ci cînta: “Bine voi cuvînta pe Domnul în toată vremea, pururea lauda Lui în gura mea”. Tiranul mirîndu-se de atîta răbdare şi bărbăţie, i-a zis: “Oare nu te ruşinezi, o! ticălosule, mai mult decît oamenii a nădăjdui spre Omul ce se cheamă Hristos, Care a fost omorît cu moarte silnică şi pentru Dînsul te dai la chinuri şi la pedeapsă, cu atîta nesoco-tinţă?” Sfîntul Teodor, mucenicul lui Hristos, i-a răspuns: “Necinstea aceasta să-mi fie mie şi tuturor celor ce cheamă numele Domnului nostru, Iisus Hristos”.

Atunci, poporul a strigat: “Să se ridice din mijloc, Teodor!” Ighemonul l-a întrebat pe Teodor, zicîndu-i: “Voieşti să aduci jertfă zeilor sau te chinuiesc şi mai mult?” Dar sfîntul mucenic i-a răspuns cu îndrăzneală: “Necuratule şi plin de toată înşelăciunea, fiu al diavolului, nu te temi oare de Dumnezeu, Care ţi-a dat atîta stăpînire şi putere? Căci printr-Însul împăraţii împărăţesc, iar puternicii stăpînesc pămîntul. Tu mă sileşti şi pe mine să părăsesc pe Dumnezeul cel viu şi să mă închin pietrei celei neînsufleţite?”

Judecătorul, gîndindu-se mult, a zis Sfîntului Teodor: “Spune, voieşti să fii cu noi sau cu Hristos al tău?” Sfîntul i-a răspuns cu mare bucurie: “Cu Hristos al meu am fost, sînt şi voi fi, iar tu, de acum, fă ceea ce voieşti”. Văzînd ighemonul că nimic nu-l poate ucide, nici chinurile împotriva răbdării lui Teodor nu fac nimic, a hotărît asupra lui condamnare la moarte, zicînd: “Pe Teodor, care nu s-a supus stăpînirii slăviţilor împăraţi şi marilor zei şi a crezut în Iisus Hristos, Care a fost răstignit pe vremea lui Pilat din Pont precum povestesc iudeii, poruncesc să-l dea focului”. Hotărîrea fiind luată, se împlini grabnic. Îndată, slujitorii adunînd mulţime de lemne de pe la casele ce erau aproape, au adus pe fericitul Teodor la locul cel de moarte.

Ostaşii au voit să-l pironească pe pămînt, dar sfîntul n-a voit şi a zis: “Lăsaţi-mă nepironit, căci Hristos, Care mi-a dat putere să rabd celelalte torturi, mă va întări să rabd şi focul”. Deci nu l-au pironit. Atunci, sfîntul a ridicat mîinile spre cer către Dumnezeu şi se ruga cu lacrimi, zicînd: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule, Unule Născut al Tatălui Celui fără de moarte, Care pentru a noastră mîntuire Te-ai pogorît din cer şi ai venit pe pămînt, Îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să rabd cazne şi chinuri pentru sfîntul Tău nume. Te slăvesc că m-ai învrednicit să urmez patima Ta; mă mărturisesc Ţie, că m-ai întărit să mărturisesc pentru dragostea Ta. Învredniceşte-mă, Hristoase al meu şi împărăţiei Tale şi, precum am răbdat chinurile pentru dragostea Ta, aşa şi Tu, Dumnezeul meu, slăveşte-mă în împărăţia Ta. Apoi şi pe ostaşii care au fost cu mine, iar acum sînt în temniţă pentru numele Tău, învredniceşte-i şi pe ei, să mărturisească şi să ia moarte, pentru dragostea Ta, ca şi mine”.

Astfel a zis şi era ascuns acolo un creştin, cu numele Cleonic, care vedea pe sfînt şi lăcrima. Iar sfîntul i-a zis: “Frate Cleonic, te aştept, vino!” Acestea a zis sfîntul şi iarăşi a început a se ruga lui Dumnezeu, zicînd: “Hristoase al meu, Dumnezeule adevărat, Care ai arătat întîi această mucenicie Care ai răbdat cruce şi moarte pentru mîntuirea noastră, ca să ne arăţi drumul mîntuirii şi cum să venim la împărăţia Ta, primeşte această mică mucenicie a mea şi ia sufletul meu în veşnica împărăţie a Ta şi-l rînduieşte cu sufletele sfinţilor Tăi mucenici, căci, îndrăznind în Tine, am răbdat muncile şi caznele şi, nădăjduind spre slava Ta, voiesc să iau moarte”. Acestea a zis sfîntul şi îndată a sărit în mijlocul focului aceluia, lăudînd şi slăvind pe Dumnezeu.

Dumnezeu, ca să arate minune şi să slăvească pe sfîntul Său, a iconomisit un lucru ca acesta: văpaia aceea s-a făcut ca o lumînare, încît numai a înconjurat trupul sfîntului, dar nu l-a vătămat deloc. Sfîntul, mulţumind lui Dumnezeu, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu. “Şi am văzut, zice scriitorul care a fost martor, cinstitul şi sfîntul său suflet ridicîndu-se spre cer, ca un fulger!” Femeia aceea, Evsevia, de care am mai spus mai înainte că a deşteptat pe sfînt în pădure, a cumpărat moaştele lui cu multă bogăţie şi le-a dus în patria ei, Evhaita, şi-l avea ajutător la toată nevoia. Nu numai ea, dar şi toţi bolnavii locului aceluia şi lumea toată îl avea doctor sufletesc şi trupesc şi nu numai cîţi erau aproape, dar şi cei ce erau îndepărtaţi luau deasemenea, darurile lui. Întîiul semn este minunea pe care o voi povesti, cu puterea lui Dumnezeu.

Constantinopolul mai de mult se numea Bizanţ şi, pentru că marele Constantin a făcut zidurile cetăţii, s-a numit Constantinopol, adică cetatea lui Constantin. În această cetate a împărăţit împăratul Constantin şi în vremea aceea era întărită dreapta credinţă. Vrăjmaşul adevărului, diavolul, văzînd că creştinătatea creşte, căuta de-a pururea să afle un ceas rău şi un om viclean, să facă voia lui. Apoi, căutînd necuratul, a aflat un ceas blestemat şi pe Iulian împăratul. După moartea marelui Constantin, au împărăţit cei trei fii ai lui Constantin: Constantie şi Consta, iar după ei a împărăţit necuratul Iulian. Cîte rele a făcut păgînul acesta, ce cuvînt de om le va povesti? Acela era elin, de trei ori blestematul, deşi mai înainte de a lua împărăţia era creştin, însă în ascuns era elin, căci se temea de moşul său, marele Constantin. După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducîndu-şi aminte, că în săptămîna întîi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sîngele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: “Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vîndă în cetate altă mîncare decît numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sîngele jertfelor, căci aşa făcînd, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: “Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gîndul cel rău al păgînului împărat.

Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfîntul marele mucenic Teodor, care era din rînduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: “Degrab sculîndu-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănînce bucatele şi băuturile cele ce se vînd în tîrg, căci toate sînt întinate cu sînge din jertfele idoleşti, după porunca păgînului împărat”. Arhiereul întrebă: “Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din tîrg?” Atunci i-a grăit sfîntul: “Să li se dea colivă şi se va mîngîia neajungerea lor”.

Apoi, nepricepîndu-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: “Coliva este făcută din grîu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi grîul fiert în Evhaita”.

Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: “Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu”. Sfîntul i-a răspuns: “Eu sînt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgînului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

Patriarhul, sculîndu-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcînd colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de meşteşugul vrăjmaşului. Nimeni n-a cumpărat din bucatele împărăteşti, încît toate s-au stricat în săptămîna aceea şi le-au aruncat în mare. Nelegiuitul împărat, văzînd că tăinuita lui cursă s-a vădit şi nimic n-a sporit, foarte tare s-a ruşinat. El a poruncit ca iarăşi să se vîndă în tîrg obişnuitele bucate. Iar poporul lui Hristos, sfîrşindu-se săptămîna întîia a marelui post, în Sîmbăta aceea a făcut pomenirea Sfîntului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfîntul Său rob, Teodor. De atunci pînă acum, cei dreptcredincioşi din toată lumea, în sîmbăta întîia a marelui post, săvîrşesc pomenirea minunii ce s-a făcut în zilele cu coliva şi cinstesc pe răbdătorul de chinuri al lui Hristos, ca să nu se uite milostivirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru creştini şi ajutorul Sfîntului Marelui Mucenic Teodor.

Dar şi alte minuni preaslăvite, a făcut sfîntul şi acesta: pe cei robiţi i-a eliberat, bolnavii i-a vindecat şi pe fiul unei văduve l-a eliberat din robia perşilor. În Constantinopol era o biserică a lui, care se numea Fanerotis (adică arătătoare). Oricine ar fi pierdut pe robul său, numai dacă ar fi venit într-acea biserică îl afla, orişiunde ar fi fost. Unii au furat din mijlocul bisericii nişte bani şi cu toate acestea sfîntul i-a arătat pe dînşii. Pe nişte ostaşi i-a certat să se ferească de răpire. Apoi, pe un prunc l-a dăruit celor ce-l căutau; şi pe nişte oameni, care se primejduiau în mare, i-a scăpat de la moarte. Şi multe alte minuni mari şi preaslăvite a făcut spre slava Tatălui şi a Fiului şi a Sfîntului Duh, a unei dumnezeiri şi Împărăţii. Prin a căreia iubire de oameni să dobîndim veşnicele bunătăţi, întru nemărginiţii veci fără de sfîrşit. (Istoria despre uciderea balaurului în cărţile ruseşti se află pusă la Sfîntul marele mucenic Teodor Stratilat, în ziua a şapte a acestei luni, iar în cele greceşti este la celălalt mucenic, Teodor Tiron, care pătimise cu puţin mai înainte. Deci, sau că este vreo greşeală, sau că s-a făcut minunea aceasta a uciderii balaurilor de amîndoi Teodorii, pentru că la Stratilat se arată că l-a ucis într-un cîmp pustiu, iar la Tiron într-o pădure, tot lîngă Evhaita. Tot despre aceeaşi dreptcredincioasă femeie, Evsevia, se vorbeşte la amîndoi, care şi moaştele lor le-a îngropat)

Tot în această zi, pomenirea sfintei Mariamna, sora sfântului Filip apostolul, a preacuviosului părintelui nostru Auxiviu (sau Auxiniu), episcopul Solonului din Cipru, a preacuviosului părintelui nostru Teostirict, aflarea sfintelor moaşte ale sfântului Mina Calicheladul (adică cel cu bun glas), a cuviosului părintelui nostru Salaman, a binecredincioşilor şi pururea pomeniţilor împăraţi Marcian şi Pulcheria și a sfântului noului mucenic Teodor Vizantiul, care a mărturisit în Melitina, la anul 1795, când prin sugrumare s-a săvârşit.
 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa

Dialogul părintelui Cosmin Tripon cu adepţii ecumenismului din cadrul protopopiatului Beiuș

Urmare a dialogului informal pe care l-am avut cu consilierii Preasfinţiei Voastre la sediul Protopopiatului Beiuş din 17 ianuarie, 2017, mă văd nevoit să Vă transmit un răspuns scris la câteva din problematicile pe care le-am dezbătut împreună cu sfinţiile lor, considerând că un răspuns fundamentat din partea mea Vă va lămuri deplin asupra poziţiei mele faţă de sinodul din Creta şi ecumenism, chestiuni care, aşa după cum V-am informat deja în scris, au condus la decizia de a opri pomenirea Preasfiniei Voastre la sfintele slujbe pe care le săvârşesc. Din acest motiv am găsit de cuviinţă ca răspunsul meu să se numească:
Dialogul unui preot ortodox cu adepţii ecumenismului
Ce erezie s-a adoptat în Creta?
Sinodul din Creta a adoptat mai multe decizii cu caracter eretic:
Organizarea sinodului nu a ţinut cont de practicile ortodoxe în această privinţă: au fost interzise intervenţii în afara subiectului, au fost acordate 10 minute pentru fiecare intervenţie, au fost admişi “observatori ai altor Biserici şi Confesiuni creştine”; conform art. 12, alin. 1 al Regulamentului de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Marelui Sinod, s-a luat dreptul tuturor episcopilor de a vota în plen, dându-se un singur vot delegaţiilor naţionale; poziţiile negative faţă de documente au fost consemnate în cadrul delegaţiilor naţionale, într-un sistem de vot intern care a zădărnicit orice opoziţie a episcopilor faţă de forma finală a documentelor; unanimitatea necesară pentru aprobarea textelor s-a interpretat ca unanimitate a celor prezenţi, textele fiind aprobate, în ciuda neparticipării a patru dintre cele paisprezece Patriarhii ortodoxe; textele votate au, conform art. 13, alin 1 din Regulament, autoritate panortodoxă, indiferent de modul în care le receptează pliroma, prin această decizie vocea poporului ortodox fiind redusă la nimic.

A desfiinţat hotarul dintre Ortodoxie şi erezie, necondamnând nicio erezie, considerându-le pe toate ca partenere de dialog ale Bisericii Ortodoxe.

A aprobat ecumenismul ca singurul mod de colaborare între Biserica Ortodoxă şi cei din afara Bisericii. Ecumenismul, care este considerat de sfinţii părinţi ai secolului XX (Sfântul Iustin Popovici, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Ioan Iacov Hozevitul, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Ioan Maximovici şi mulţi alţii), erezia ereziilor, a devenit singurul reper misionar al Bisericii noastre în lume.

A acceptat ideea eretică a participării Bisericii Ortodoxe la efortul de “restabilire a unităţii creştinilor” propovăduit de către ecumenism, care are ca scop unirea Bisericii Ortodoxe cu ereziile într-o presupusă “Biserică adevărată a lui Hristos”, care să nu ţină seama de diferenţele dogmatice dintre ortodoxie şi erezie.

A lansat ideea falsă că dialogul ecumenist este o practică dintotdeauna a Bisericii, când, de fapt, singura formă de colaborare între ortodocşi şi eretici este mustrarea ereticilor şi îndemnarea lor să revină la Ortodoxie.

A acreditat teoriile eretice referitoare la “unitatea pierdută a Bisericii” sau “refacerea unităţii creştinilor”, când de fapt unitatea Bisericii nu s-a pierdut niciodată, ea însemnând unitatea de credinţă a Bisericii Ortodoxe.

A instaurat o confuzie periculoasă între Sinoadele Ecumenice şi Mişcarea ecumenică, lăsând să se înţeleagă că ecumenismul actual ar fi o continuare a activităţii Sfintelor Sinoade Ecumenice din vechime.

A acceptat denumirea “istorică” de “biserici” conferită ereziilor, achiesând, prin aceasta, la ideea că în afara Bisericii Ortodoxe ar mai exista şi alte forme de “biserică”. Această idee este o transpunere în practică a ideii eretice a lui Jean Calvin despre “rămăşiţele triste ale adevăratei Biserici”, preluată de către teologia romano-catolică a “Bisericilor nedepline”, susţinută de Conciliul II Vatican şi introdusă în gândirea ortodoxă de către Ioannis Zizioulas, prin intermediul Declaraţiei de la Toronto, care vorbeşte despre “ecclesia extra ecclesiam” (“Biserică în afara Bisericii”).

A dat impresia falsă că activitatea Mişcării Ecumenice s-ar afla sub directa binecuvântare a Duhului Sfânt, când, de fapt, aceasta este o întreprindere strict omenească, menită să creeze un amestec sincretist între Ortodoxie şi erezie.

A aprobat Constituţia CMB şi Declaraţia de la Toronto, transformându-le în izvoare de drept bisericesc ortodox. Constituţia CMB susţine principiul minimalismului dogmatic care trebuie îndeplinit pentru realizarea “Bisericii adevărate a lui Hristos”, pe care o urmăreşte ecumenismul adică consideră că pentru a reface unitatea creştinilor trebuie să se ajungă la înţelegere cu privire la câteva doctrine, celelalte putând fi considerate “tradiţii locale” ale diferitelor “ramuri ale Bisericii”. Din citirea Declaraţiei de la Toronto deducem o serie de idei eretice la care sinodul din Creta s-a făcut părtaş:

Biserica lui Hristos este altceva decât Biserica Ortodoxă (premisa IV.3), întrucât aceasta este doar una dintre celelalte “biserici” din CMB. Prin această premisă, toate membrele CMB trebuie să recunoască faptul că nu există identitate completă între apartenenţa la Biserica Universală şi apartenenţa la ele, adică nu există identitate completă între aceste membre CMB (inclusiv Bisericile Ortodoxe) şi Biserica Universală. Acceptarea ideilor propuse de premisa IV.3 este erezie în adevăratul sens al cuvântului, deoarece înseamnă recunoaşterea că cei ce se află extra muros (în afara Bisericii) sunt membri ai Bisericii adevărate, că aparţin aliquo modo (în egală măsură) acesteia, şi chiar că există ecclesia extra ecclesiam (Biserică în afara Bisericii). Expresia ecclesia extra ecclesiam anulează postulatul sfântului Ciprian al Cartaginei, care spunea extra ecclesiam nulla salus (în afara Bisericii nu există mântuire).

Biserica lui Hristos este una (premisa IV.2), dar nu este Biserica Ortodoxă, ci Biserica “redescoperită” la capătul dialogului ecumenic.

Biserica Una pe care o concepe Mişcarea Ecumenică îl are cap pe Hristos (premisa IV.1), iar nu Biserica Ortodoxă. Ar fi greu de crezut că Hristos este Capul tuturor confesiunilor din CMB.

Deşi unele dintre membrele CMB nu se recunosc una pe cealaltă ca “biserici” în adevăratul sens al cuvântului (premisa IV.4), ele pot manifesta “unitatea în Hristos”, în ciuda diferenţelor de credinţă, recunoscând că toate îl slujesc pe Domnul.

Bisericile membre recunosc în celelalte elemente ale Bisericii adevărate (premisa IV.5). Prin acceptarea acestei afirmaţii, Biserica Ortodoxă admite că ea însăşi are doar elemente ale Bisericii adevărate, nu că ar fi Biserica adevărată şi deplină. În plus, sinodul admite elemente ale bisericităţii în erezii şi schisme, ceea ce contravine cu totul doctrinei Bisericii. Aceste “elemente” sunt enumerate în documentul de la Toronto: predicarea Cuvântului, învăţătura Sfintelor Scripturi şi administrarea Tainelor. Acestea pot fi considerate comune numai dacă admitem că celelalte confesiuni şi comunităţi predică cu adevărat Cuvântul ortodox, că interpretează ortodox Scripturile şi că au harul mântuitor care face ca Sfintele Taine să opereze în viaţa credincioşilor. Dacă ar avea toate acestea, ele ar fi de fapt ortodoxe. Or, această idee este perfect eretică, de vreme ce ereziile şi schismele desprinse din Biserica Ortodoxă şi-au pierdut în primul rând harul, capacitatea de a oferi mântuirea prin Sfintele Taine (cele mai multe au pierdut şi tainele însele) şi înţelegerea cu adevărat a Sfintelor Scripturi şi a voii divine exprimate în ele.

“Sfânta Biserică Catolică” despre care vorbeşte documentul se realizează prin “redescoperirea unităţii pierdute” a tuturor membrelor CMB, care, pornind de la această bază minimală, “manifestă unitatea în Hristos”. Dacă asociem acestei idei, viziunea despre elementele comune ale Bisericii adevărate ce se regăsesc în toate membrele CMB, ajungem la concluzia că CMB are o concepţie papistă despre catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii, văzând Biserica Catolică drept o extensie a Trupului lui Hristos peste toată lumea creştină, nicidecum o deplinătate a adevărului şi harului divin în fiecare comunitate creştină, aşa cum o concepe Ortodoxia. Prin acceptarea acestui document, sinodul renunţă la sobornicitatea ortodoxă pentru a îmbrăţişa maniera papală de a concepe catolicitatea Bisericii.

Prin faptul că membrele CMB se consultă pentru a vedea ce doreşte Hristos de la predica lor în lume se subînţelege că Biserica Ortodoxă însăşi ar avea nevoie de astfel de consultare, când, în realitate, Hristos a spus Bisericii Sale ce doreşte de la lume încă de acum 2000 de ani, iar planul misionar al Bisericii nu trebuie făcut prin consultare cu ereticii şi schismaticii.

Ideea de “construire a Trupului lui Hristos” sugerează că Biserica Ortodoxă participă în cadrul ME la constituirea unui “corp eclesial” străin sieşi, de vreme ce Biserica Ortodoxă este Însuşi Trupul lui Hristos, alcătuit din credincioşii săi, din interiorul Bisericii.

Pe lângă aceste erori fundamentale, care se constituie în erezii eclesiologice, sinodul din Creta a aderat la ideologia new-agistă a ecologiei, impunând o sărbătoare de rugăciune pentru mediu, în care să se roage împreună cu romano-catolicii „pentru creaţie”, a acceptat impedimentele civile la căsătorie, punând Biserica în pericol de a fi obligată să accepte căsătoriile homosexuale, a consfinţit pogorămintele pentru căsătoriile mixte cu ereticii, introducând ecumenismul la nivelul familiei, a acceptat pogorămintele la nivelul Bisericilor locale pentru post, destabilizând unitatea de practică liturgică sub acest aspect extrem de important.
Cine ţi-a cerut după sinodul din Creta să faci altceva, să propovăduieşti altă învăţătură de credinţă?
Episcopul meu îmi cere ca după sinodul din Creta să mărturisesc învăţătura pe care o mărturiseşte el, deoarece orice preot ortodox este delegatul episcopului său în teritoriu. Pomenirea episcopului la sfintele slujbe înseamnă două lucruri: 1. faptul că preotul este delegatul episcopului în teritoriu; 2. faptul că preotul învaţă în teritoriu învăţătura pe care o învaţă episcopul său. În mod normal, această învăţătură este cea ortodoxă, a Bisericii, dar atunci când episcopul învaţă şi propovăduieşte altă învăţătură, atunci preotul care nu doreşte să se facă părtaş la erezia episcopului întrerupe pomenirea sa, arătând prin aceasta că refuză să înveţe o erezie.
Dacă Mântuitorul S-a rugat „ca toţi să fim una” , cum am putea reface unitatea Bisericii, dacă refuzăm să ne întâlnim şi să discutăm cu ceilalţi, devreme ce despărţirea s-a făcut din cauza orgoliilor omeneşti?
Aşa cum ne învaţă foarte clar Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 17, verset 11, Mântuitorul se roagă ca toţi să fie una în acelaşi cuget cu El, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Prin urmare, Mântuitorul se roagă ca toţi ortodocşii să fie una, nu ca ortodocşii să fie una cu ereticii. Dacă citim un verset mai jos, vedem că Mântuitorul Însuşi spune că atât timp cât a fost în lume i-a păzit pe toţi cei pe care Tatăl I i-a dat şi nu a pierit niciunul, în afară de fiul pierzării (In. 17,11). Fiul pierzării a pierit din propria voinţă, pentru că nu a fost în acelaşi duh cu Tatăl, cu Fiul şi cu Duhul Sfânt. Fii ai pierzării sunt ereticii contemporani. Iluzia ecumeniştilor că toţi ereticii se vor întoarce la trăire ortodoxă prin “dialog” ecumenist este ridicolă şi nu ţine seama nici de natura umană, nici de lucrările demonice din lume, nici de orgoliile omeneşti.
De asemenea, în dialogul cu ereticii trebuie ţinut seama de natura ereziei. Prin natura sa, erezia este o opoziţie de bună voie faţă de dreapta învăţătură a Bisericii. Din această descriere, rezultă, pe cale de consecinţă logică, faptul că ereticii cunosc la perfecţie învăţătura ortodoxă, însă o dispreţuiesc şi o înfruntă din mândria pe care o au de obicei “fiii pierzării”. Este o minciună să afirmăm că îi învăţăm noi pe cărturarii protestanţi sau catolici ortodoxie, când ei au în bibliotecile lor tot ce s-a scris vreodată în spaţiul ortodox. Tot ce au de făcut catolicii pentru a învăţa ortodoxie este să citească pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Romei din primele secole ale primului mileniu, când Roma era Biserică Ortodoxă. Librăriile Vaticanului au cu siguranţă operele acelor sfinţi.
Este penibilă pretenţia că pe pe eretici îi învaţă doctrina ortodoxă unii care s-au educat în şcoli catolice şi protestante. Putem să spunem că, de fapt, dialogul ecumenist între ortodocşi şi ereticii este de fapt un monolog al ereticilor, de vreme ce “avangarda ecumenică ortodoxă” este educată în duhul protestant şi catolic, în şcolile şi pe cheltuiala protestanţilor şi catolicilor, tocmai pentru a deveni “parteneri de dialog ecumenic”. Rezultatele acestui dialog nu se lasă aşteptate: în locul unei întoarceri la Ortodoxie a ereticilor, asistăm la o diluare continuă a învăţăturii Bisericii noastre.
Există o mare diferenţă între misiunea Bisericii şi dialogul ecumenist. Misionarismul Bisericii este acţiunea dintotdeauna de a predica cuvântul lui Dumnezeu celor care nu l-au auzit până acum, pe când ecumenismul este o acţiune de tranzacţionare şi negociere a adevărului de credinţă pentru a ajunge la un compromis care să permită aşa-numita “unitate a creştinilor”. În ciuda retoricii găunoase a ecumeniştilor ortodocşi, comunităţile membre ale Consiliului Mondial al Bisericilor nu dau niciun semn că ar fi dispuse, după 100 de ani de ecumenism, să renunţe la ereziile lor şi să se întoarcă la Biserica Ortodoxă. Şi-l închipuie cineva pe papa de la Roma renunţând la pretenţia de înlocuitor al lui Hristos pe pământ şi botezându-se ortodox, împreună cu toată comunitatea sa? Îşi închipuie cineva grupările protestante dezvoltând respectul cuvenit pentru Sfânta Fecioară Maria, pentru Sfintele Icoane, pentru Sfintele Taine, pentru Sfintele Moaşte, pentru Preoţia Sacramentală, pentru Sfânta Tradiţie, sau pentru Sfânta Cruce? Faptul că protestanţii luterani se pregătesc să-şi normalizeze relaţiile cu Roma, iar nu cu Ortodoxia, denotă cât de productiv este dialogul ecumenist.
Pretenţia că prin dialog ecumenist se transmite învăţătura ortodoxă ereticilor este o minciună, deoarece dialogurile ecumeniste se duc strict la nivelul conducerii diverselor erezii de extracţie creştină, fără a se ajunge la contactul direct cu popoarele înşelate de aceste erezii. Îşi închipuie cineva că papa Romei sau alţi ereziarhi protestanţi ar fi de acord ca predicatorii ortodocşi să îi convertească la Ortodoxie pe credincioşii lor de dragul dialogului ecumenic?
Vremurile se schimbă, Biserica trăieşte alte vremuri decât în perioada Sf. Părinţi şi a Mântuitorului, Evanghelia rămâne aceeaşi, dar Evanghelia trebuie adaptată la vremurile în care noi trăim, în sensul de a găsi căile cele mai potrivite pentru vremea în care noi existăm, ca să ajungem la sufletele oamenilor.
Această afirmaţie eretică neagă caracterul etern al învăţăturilor evanghelice, condiţionând valabilitatea lor de concordanţa cu mentalitatea epocii în care ele sunt propovăduite. Singurul lucru care trebuie adaptat epocii în care trăim este modul în care folosim cuvântul sfânt al lui Dumnezeu pentru a-l face înţeles de către contemporani, nicidecum conţinutul propriu-zis al Evangheliei, principiile sale dogmatice, morale, canonice sau liturgice, care sunt imuabile şi nu pot fi interpretate în funcţie de mentalitatea epocii în care trăim.
Rolul Bisericii este de a îndumnezei pe credincioşi după har, nu de a se mundaniza ea prin adaptarea învăţăturii lui Hristos la mofturile anumitei epoci. Există nenumărate exemple de aggiornamento ortodox al Sfintei Evanghelii: evitarea folosirii pasajelor scripturistice care vorbesc despre păcatul homosexualităţii, a celor ce vorbesc despre obligativitatea ascultării femeii faţă de bărbat, a relatărilor istorice despre răstignirea Mântuitorului, de dragul “corectitudinii politice” ş.a.m.d.
Chestiunea căsătoriilor mixte e nouă în Biserică? Nu s-a făcut şi înainte de sinodul din Creta? (adică dacă s-a facut acest compromis înainte, de ce nu se mai poate face în continuare?)
Faptul că în Biserică există acest pogorământ mai demult nu este un motiv pentru a continua să îl acceptăm ca o practică legiferată la nivel panortodox. Rolul sinodului din Creta ar fi trebuit să fie tocmai acela de a pune capăt acestei practici, nu de a o legifera la cel mai înalt nivel.
Pogorământul pe care îl face episcopul în Biserică în privinţa căsătoriilor mixte este o interpretare eronată a sfintelor canoane, a canonului 72 Quinisext, care prevede ca orice căsătorie mixtă să fie nerecunoscută şi interzisă şi contractanţii ei afurisiţi, iar căsătoria să se permită numai dacă s-a contractat între doi păgâni, dintre care unul s-a convertit la Ortodoxie, iar celălalt refuză să o facă, sau a canonului 10 al sinodului Laodiceea, care spune că nu se cuvine ca cei ai Bisericii, clerici şi mireni, să se însoţească cu ereticii.
Această practică necanonică a produs până acum efectul nefast că cele mai multe persoane ortodoxe care au acceptat căsătoria mixtă cu ereticii au sfârşit prin a fi înghiţite de erezia cu care s-au căsătorit, datorită spiritului prozelit al ereticilor şi slabei adeziuni la ortodoxie a ortodocşilor.
Decizia de a căsători ortodocşii cu ereticii, lăsată de către sinodul din Creta la latitudinea patriarhatelor ortodoxe, pe lângă faptul că nu este decizia ortodoxă într-o problemă care trebuia soluţionată în spiritul canonului 72 Quinisext, distruge practica unitară a Bisericii în această privinţă, deoarece un cuplu mixt care se căsătoreşte într-o Biserică ortodoxă ce acceptă această practică trăieşte în desfrânare în ochii altei Biserici, care nu acceptă aşa ceva, creându-se un haos canonic la nivel panortodox. În plus, această decizie a fost luată într-un context ecumenist al sinodului, fiind de fapt o transpunere la nivelul familiei a ecumenismului.
Nu suntem noi în măsură, preoţii şi credincioşii, să contestăm hotărîrile unui sinod, aceasta este treaba episcopilor
Această afirmaţie episcopocentristă şi chiar episcopolatră ignoră faptul că deciziile canonice şi dogmatice ale unui sinod ecumenic sau panortodox sunt receptate în Biserica Ortodoxă prin acceptare sau respingere de către pliroma Bisericii, adică de către clerul inferior şi poporul dreptcredincios. Prin urmare, suntem cu totul în măsură să contestăm deciziile eretice ale unui sinod eretic, lucru pe care îl atestă practica istorică din toate timpurile şi orice manual de drept bisericesc ortodox.
Practica sinoadelor ecumenice ne arată că la un asemenea sinod se pot lua două tipuri de hotărâri: canonice şi dogmatice. Hotărârile dogmatice ale unui sinod ecumenic nu sunt valabile prin ele însele, ci devin general valabile numai după ce întreaga Biserică le acceptă în mod tacit şi spontan, întrucât ea are în totalitatea ei calitatea de păstrătoare infailibilă a învăţăturii de credinţă1. Întrucât, în calitate de Trup al lui Hristos, Biserica se bucură de asistenţa deplină şi nedezminţită a Duhului Sfânt, ea poate şi să respingă tacit sau spontan hotărârile dogmatice ale oricărui sinod2 (inclusiv ale celor panortodoxe).
În ceea ce priveşte sinoadele panortodoxe, nici hotărârile canonice, nici cele dogmatice nu sunt valabile în ele însele, ci numai după ce hotărârile dogmatice au fost acceptate de către sinodul fiecărei Biserici în parte, iar pe baza acestei acceptări, de către întreaga Biserică, adică de către Trupul tainic al lui Hristos3.
La Conferinţa Panortodoxă presinodală din 1976 s-a decis ca sinodul care urma să se ţină să se numească “Sfântul şi Marele Sinod”, nu “sinodul panortodox”, nici “sinodul ecumenic”, urmând ca “consensul credincioşilor în procesul de receptare a sinodului să stabilească dacă a fost panortodox sau ecumenic”4. Un rol aparte este acordat, aşadar, chiar de către cei ce au pregătit “marele şi sfântul sinod” receptării sinodului de către pliroma, cea care va stabili şi ce fel de sinod a fost, dacă a fost vreun sinod.
Din păcate, documentul ecumenist Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, adoptat de către sinodul din Creta, a anulat rolul pliromei, prin articolul 22, care îi condamnă apriori ca dezbinători ai unităţii Bisericii pe toţi cei ce ar îndrăzni să condamne deciziile adoptate de acest sinod. Prin aceasta, sinodul din Creta a transformat conceptul de infailibilitate a Bisericii, aşa cum o vede Ortodoxia, ca exprimată în decizii ortodoxe inspirate de Duhul Sfânt ale episcopilor, acceptate şi mărturisite, prin aceeaşi inspiraţie a Duhului, de către poporul dreptcredincios, într-o infailibilitate de tip papist, în care cei paisprezece patriarhi ortodocşi dictează după cugetele proprii învăţătura Bisericii. Acest lucru este în sine erezie.
Nepomenirea ierarhului înseamnă încălcarea jurământului de la hirotonie şi se constituie într-un derapaj
Conform canoanelor 31 apostolic şi 15 I-II Constantinopol, nepomenirea episcopului pentru cazul de apartenenţă a acestuia la erezie este o practică perfect canonică, ce nu încalcă niciun jurământ de la hirotonire şi nu este niciun derapaj, ci o apărare a Bisericii de schismă şi erezie.
Promisiunea făcută la hirotonire are ca precondiţie de la sine înţeleasă ideea că episcopul este ortodox. Declaraţia de la hirotonire spune în primul rând: “În toată viaţa mea mă voi călăuzi după învăţăturile Sfintei Evanghelii, ale Sfinţilor Apostoli, după Sfintele Canoane şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe”5. Acesta este angajamentul meu ca preot ortodox, alături de promisiunea: “voi îndeplini cu râvnă tot ceea ce este spre binele şi mântuirea credincioşilor încredinţaţi mie spre păstorire”, “mă voi strădui să apăr Biserica Sfântă, păzindu-o de defăimare şi dezbinare” şi “stând permanent în ascultare faţă de Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă”, în condiţiile în care chiriarhul meu îşi îndeplineşte condiţia fundamentală a episcopatului: învăţarea dreptei credinţe. Dacă nu o face, sunt obligat să ascult cuvântul sfântului Ioan Gură de Aur, care spune: “De episcopul eretic fugi, fugi, fugi ca de un şarpe”.
Sfântul Iustin Popovici a întrerupt comuniunea cu cineva devreme ce dialogul ecumenist era demarat? Ştiţi că s-a rupt de Biserică? (consideră că eu m-am rupt de Biserică prin oprirea pomenirii)
Sfântul Iustin Popovici a întrerupt în anii 1970 pomenirea patriarhului sârb Gherman, pentru nişte declaraţii ecumeniste ale acelui patriarh. Cu toate acestea, aceeaşi patriarhie sârbă l-a declarat sfânt în anul 2010. Cum vă explicaţi acest lucru, dacă, prin nepomenire, “s-a rupt de Biserică”, cum vi se pare dumneavoastră?
Acelaşi lucru este valabil şi pentru sfântul Ioan Iacov Hozevitul, care s-a îngrădit prin nepomenire de patriarhul ecumenist al Ierusalimului, fiind peste câteva zeci de ani recunoscut ca sfânt de către aceeaşi Patriarhie a Ierusalimului. Întârzierea cu care Patriarhia a luat această decizie pare a fi fost determinată de acuzaţiile că sfântul ar fi fost schismatic pentru că a întrerupt pomenirea. Decizia finală a Patriarhiei Ierusalimului dă răspuns şi problemei pe care o avem noi acum. Mai mult, sfântul Ioan Iacov este recunoscut ca sfânt şi cinstit ca atare şi de către episcopii părtaşi la erezie ai Bisericii Ortodoxe Române.
Ideea că prin nepomenire pentru caz de erezie preotul se rupe de Biserică anulează canoanele sfinte 31 apostolic şi 15 I-II, sugerând că nu există nicio instanţă în care preotul se poate îngrădi prin nepomenire de episcopul eretic. Asemenea idee este nulă de drept, ştiindu-se că orice afirmaţie care contrazice un sinod ecumenic sau un canon aprobat de acesta este nulă şi nu produce niciun efect în Biserică.
Cei care suntem în comuniune cu episcopii semnatari la Creta suntem sortiţi pieirii, suntem departe de adevăr, numai dumneata deţii adevărul?
La această întrebare răspunde sfântul Maxim Mărturisitorul, când i-a fost adresată o întrebare la fel de impertinentă. Eu nu afirm nici că sunt singurul care mă mântuiesc, nici că ceilalţi sunt sortiţi pieirii. Afirm doar că eu nu doresc să îmi pun în primejdie sufletul şi mântuirea prin participarea la erezie şi la destinul care îi aşteaptă în veşnicie pe eretici.
Orice om are şansa îndreptării din erezie şi a întoarcerii la Ortodoxie. Cine preferă să rămână până la moarte în comuniune cu ereticii va avea destinul acelor eretici la judecată. Cine se va lepăda de ei şi se va pocăi, nu.
Simpla îngrădire de erezie nu salvează pe nimeni automat de pieirea veşnică, deoarece mântuirea se câştigă printr-o trăire continuă în ascultarea poruncilor lui Dumnezeu. Însă această ascultare a poruncilor lui Dumnezeu se poate face numai în adevăr. Unde nu există adevărul de credinţă nu pot exista nici cuvintele mântuitoare ale lui Dumnezeu, care, ţinute şi practicate cu sfinţenie, duc către mântuire.
De care episcop aparţii, pe care îl pomeneşti la slujbe, deoarece apartenenţa la un episcop reprezintă un principiu canonic?
Din punct de vedere jurisdicţional sunt preot al Episcopiei Oradei, din cadrul Bisericii Ortodoxe Române şi nu intenţionez să părăsesc această jurisdicţie.
Din punct de vedere al comuniunii de credinţă ortodoxă sunt în comuniune cu toţi credincioşii, preoţii şi arhiereii ortodocşi care mărturisesc şi drept învaţă cuvântul adevărului ortodox al lui Hristos.
Întreruperea pomenirii ierarhului nu înseamnă ieşirea din Biserică, nici o revoltă contra episcopului locului, ci doar o păzire de erezia propovăduită de actualul episcop. Potrivit profesorului de drept canonic Ioan N. Floca, tâlcuirea canonului 31 apostolic este următoarea: “Se apreciază că şi complicii clericilor schismatici cad sub aceeaşi pedeapsă, bineînţeles dacă aceştia nu se despart de episcopul lor din motive întemeiate, cum ar fi abaterea episcopului de la dreapta credinţă şi de la comportarea după dreptate. Din textul canonului rezultă că, în asemenea cazuri, clericii sunt liberi să se despartă de episcopul lor, adică să iasă de sub ascultarea lui. În alte texte canonice se prevede că dacă un cleric constată că episcopul său profesează vreo erezie, este liber să se despartă de acesta fără nicio formalitate (can. 15 I-II), pentru că nu se desparte de un episcop, ci de o erezie”6.
Prin urmare, eu nu mă despart de un episcop, ci de erezia pe care acest episcop o propovăduieşte la acest moment. În momentul în care nu o va mai propovădui, voi relua pomenirea sa, mărturisind prin aceasta şi eu credinţa ortodoxă a episcopului meu.
Beiuş, 01.02.2017
Cu deosebit respect,

 Pr. Cosmin Tripon
1 Arhid. Prof. dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 429

2 Ibidem, p. 429.

3 Ibidem, p. 429.

4 Ibidem, p. 90.

5 http://protoieriabacau.ro/wp-content/uploads/2014/07/5.-Hotararea-Nr.-4218-Pentru-Aprobarea-Marturisirii-Solemne-Rostite-La-Hirotonie.pdf.

6 Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, f.e., Sibiu, 2005, p. 26.

Sursa

Pe toate să le înfruntaţi cu iubire, cu bunătate, cu răbdare şi cu smerenie

Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des. Sufletele care au această subţirime sunt în chip deosebit primitoare ale vestirilor şi ale voii lui Dumnezeu. Aceste suflete sensibile au putinţa de a spori mult în viaţa cea întru Hristos, căci îl iubesc pe Dumnezeu şi nu vor să-L întristeze. Au de străbătut o primejdie. Dacă nu îi predau cu încredere lui Hristos viaţa lor, este cu putinţă ca duhul viclean să-şi tragă foloase din delicateţea lor şi să-i arunce în întristare şi deznădejde.

Această sensibilitate nu are îndreptare. Poate fi numai transformată, preschimbată în iubire, bucurie, adorare dumnezeiască. Cum? Prin întoarcerea către cele de sus. Să întoarceţi orice necaz către cunoaşterea lui Hristos, către iubirea Lui, către slăvirea Lui. Iar Hristos, Care aşteaptă totdeauna cu ardoare să ne ajute, vă va da harul şi puterea Sa, şi va preface necazul în bucurie, în iubire pentru fraţi, în adorare către El Însuşi. Aşa va fugi întunericul. Să vă amintiţi de Apostolul Pavel. Ce spunea? Acum mă bucur în pătimirile mele (Col. 1, 24).

Parintele Porfirie

sursa

„Mulți dintre noi nu ne trăim viața, ci avem grijă doar să nu murim”

„Mulți dintre noi nu ne trăim viața, ci avem grijă doar să nu murim”De ce la cei mai mulți oameni fondul vieții lor este gri?
Pentru că educația pe care o primim este una materialistă, adică „am, atunci exist, nu am, atunci nu sunt nimic”. Viața nu ține însă doar de ceea ce avem, ci și de ce suntem noi. Cred că am trecut prin multe momente foarte grele, momente pe care le-am depășit deoarece am fost ancorați în tradițiile noastre, în credința noastră și în valorile noastre. De lucrul acesta trebuie să poarte de grijă fiecare dintre noi. Cei care au posibilități trebuie să ajute, până când poporul nostru se va forma substanțial.
Ce anume dă sens și conținut în viața noastră?
Să ne gândim că nu suntem centrul lumii și că doar noi suferim. Egocentrismul pe care-l avem înlăuntrul nostru e acela din care nu putem să ieșim. Acest egocentrism îl manifestăm până și asupra copiilor noștri, și vorbesc aici despre cazuri foarte grele de copii cu părinți care ar fi trebuit să fie prezenți pentru a-i susține, dar din păcate sunt indiferenți. Drept care noi spunem copiilor să se lupte, îi ajutăm să ierte și, așa cum pot, să-și creeze propria lor viață și traiectorie personală, prin forțe proprii.
Ne străduim să-i învățăm pe copii că toți suntem una în această societate. Nici pe cel care ne rănește și nu putem să-l înțelegem nu trebuie să-l izolăm, ci, prin simplul nostru mod de-a ne purta cu el, să-i arătăm iubirea noastră și să lăsăm „poarta” întredeschisă.

„Mulți dintre noi nu ne trăim viața, ci avem grijă doar să nu murim”Cele mai importante lucruri se găsesc în ceea ce aruncăm sau în ceea ce păstrăm?
Desigur că lucrurile de care vrem ne „despovărăm” nu aş spune să le aruncăm, ci să vedem cum le oferim. Există desigur şi lucruri pe care trebuie să le aruncăm pentru că sunt deteriorate și nu mai pot fi de folos nimănui, dar cred mai mult în faptul că putem să transformăm practic un lucru inutil în ceva folositor, așa cum în planul simbolic putem să ne transformăm viaţa, să reparăm greşeala, să vindecăm cusurul și să-l înlocuim cu o deprindere bună. De pildă, alaltăieri, un voluntar de-al nostru mi-a adus o noptieră recuperată de la gunoaie, noptieră pe care voluntarul a luat-o, a curățat-o, a reparat-o, a vopsit-o și a făcut-o ca nouă! Vine așadar și-mi spune: „V-am adus-o aici pentru dumneavostră, deoarece are o însemnătate simbolică”. Ceva ce noi am vrea să aruncăm, priviți cât de folositor poate să devină! Ajunge să privim acel lucru cu un alt ochi, din altă perspectivă, cu afecțiune și dragoste.
„Mulți dintre noi nu ne trăim viața, ci avem grijă doar să nu murim”La fel facem și noi cu copiii. Când vin aici, la Organizația non-profit pentru îngrijire specială și protecție a mamelor și a copiilor „Corabia lumii” (Ark of the world) din Atena, copiii aceștia sunt ofiliți, și-au pierdut puterea de a râde, dorința de a se juca, iar stima lor de sine este la pământ. În acel moment noi trebuie să-i ajutăm să-și refacă încrederea în ei înșiși și în ceilalți oameni, arătându-le concret, cu multă dragoste, cum pot să-și schimbe viața în bine. Întotdeauna le spun copiilor să nu se zgârcească pentru o cauză bună.
V-ați întrebat vreodată de ce există durere și nefericire?
Există durere şi nefericire deoarece devenim indiferenți faţă de Dumnezeu și față de cei din jurul nostru. Odată, un mare pictor grec, când era în ultimii săi ani de viață, destul de bolnav, s-a ridicat din pat într-o zi și, deși era o vreme foarte rea, voia să meargă la o serbare. Asistenta care îl îngrijea acasă a fugit în urma lui și i-a spus: „Domnule Tsarouhi, veți muri, unde mergeți?”. Atunci pictorul i-a răspuns: „Pentru că oricum voi muri, vrei să nu-mi trăiesc nici ceea ce mi-a rămas din viață?”. Mulți dintre noi nu ne trăim cu adevărat viața, ci avem grijă doar să nu murim. Împăcându-ne cu ideea, nu riscăm nimic pentru a fi fericiți (adică nu facem eforturile și schimbările necesare), ci doar trăim cu o precauție prost înțeleasă și dozată, ajungând până la urmă să nu ne mai trăim viața în deplinătatea frumuseților ei.

(Interviu realizat cu Părintele Antonie Papanikolaou, responsabilul și întemeietorul Organizației non-profit pentru îngrijire specială și protecție a mamelor și a copiilor „Corabia lumii” din Atena)

sursa: doxologia.ro

O tânără si-a riscat propria viață pentru bani

 

 S-a balansat pe marginea Turnului Cayan, 310 metri, fara echipament de protectie. Filmarea este cutremuratoare

Un manechin care nu purta echipament de protectie s-a balansat pe marginea celui mai inalt turn in spirala din lume, Turnul Cayan, fiind tinuta de un barbat, pentru a obtine o poza reusita.

Viktoria Odintsova, in varsta de 23 de ani, s-a caratat pe Turnul Cayan, 310 metri, din Dubai si apoi s-a balansat pe marginea lui, sprijinindu-se doar de antebratul unui barbat, conform Metro



http://metro.co.uk/video/

embed/1413321

Părintele Eftimie Mitra: Acuzaţiile aduse părintelui Ioan Miron sunt pretext pentru a elimina abuziv un opozant al sinodului din Creta


    Părintelui Ioan-Septimiu Miron de la parohia Turdaş, jud. Alba, i se aduc patru acuzatii nefondate pentru care este citat ca, în 23 febr. 2017, să se prezinte în faţa “judecătorilor oficiali”. În realitate, aceste acuzaţii sunt pretext de a elimina, în mod abuziv, un opozant al “Sinodului” din Creta.

Să le luam pe rând:
      1. “Contrazicerea publică, in scris, a poziţiei oficiale a Bisericii”

     ÎPS Irineu consideră că poziţia oficială a BOR este mai presus decât învăţătura Sfinţilor Părinţi despre ecumenism. Poziţia oficială este influenţată politic, în timp ce învăţăturile marilor noştri duhovnici: Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc, Dumitru Stăniloae etc., au fost insuflate de Duhul Sfânt pentru că ei au fost trăitori în Hristos, nu diplomaţi la birou. Mărturiile acestor duhovnici au valoare mai mare decât semnăturile, delegaţiei oficiale a BOR, depuse în mare grabă sub supravegherea unor cardinali catolici care au participat (ca observatori) la acel pseudosinod.

Pe lângă mărturiile marilor noştri duhovnici, merită amintit ce spune Sfântul Iustin Popovici, canonizat de Biserica Ortodoxă, pentru sfinţenia vieţii sale: „Ecumenismul este panerezia timpului nostru”. Destul de clar, pentru cine vrea să priceapă.

Să nu uităm că „poziţia oficială” a Bisericilor Bulgariei, Georgiei, Antiohiei contrazic „poziţia oficială” a Bisericii României. Asta ar trebui să ne dea de gândit.

Biserica Greciei, a respins erezia din Creta fără a condamna însă acel pseudosinod. Faptul că a respins erezia ecumenistă decretată în Creta este rezultatul unor ierarhi care au luptat în Sinodul Bisericii Elene pentru aceasta.

Biserica Rusiei a negat că „Sinodul” din Creta ar avea valoare panortodoxă, urmând să se pronunţe şi asupra documentelor semnate acolo.
     2. „Schismă”

   Părintele Ioan Miron nu poate fi acuzat de schismă deoarece nu a părăsit Biserica Ortodoxă şi nici nu are de gând să o părăsească vreodată. Pentru mai multe lămuriri vă recomand să cercetaţi un document de mare importanţă intitulat „Expresia constiintei noastre”, semnat şi de sfintia sa.

Documentul original poate fi văzut aici: http://prieteniisfantuluiefrem.ro/wp-content/uploads/2016/11/comunicat-16.11.2016.pdf
     3. “Neascultarea de autorităţile bisericeşti”

   Sfinţii Părinţi spun că ascultarea se face până la păcat. Cât timp ierarhul său nu ascultă de învăţăturile Bisericii Ortodoxe, nici părintele Ioan Miron nu ascultă de cei ce s-au depărtat de la dreapta credinţă. E dreptul său, nu?
     4. „Nerespectarea mărturisirii depuse la hirotonie”

  Nu este corect. Prin hotărârea nr. 4218/2010 a BOR, în urma propunerilor sinoadelor mitropolitane, s-a stabilit un formular de jurământ la hirotonia fiecărui preot. În acest JURĂMÂNT, printre altele, se spune: „Mă voi strădui să apăr Sfânta Biserică, păzind-o de defăimare şi de dezbinare, stând permanent în ascultare față de Chiriarhul meu şi în comuniune cu întreaga Biserică Ortodoxă”. Ce defăimare mai mare poate fi decât erezia? Ce dezbinare mai mare poate fi decât ca “Biserica oficială” să se rupă de învăţătura Bisericii Apostolice?

Ascultarea faţă de chiriarh se face până la păcat, asta am lămurit-o la punctul 3. În documentul „Expresia constiintei noastre”, preotul Ioan Miron arată că rămâne în comuniune cu Biserica Ortodoxă. Refuzul său de a asculta atunci când i se cere să ascundă adevărul, referitor la cele semnate de către delegaţia României în Creta, este de înţeles, chiar dacă această atitudine deranjează pe cei ce au făcut compromisul.
| Părintele Eftimie Mitra
 Sursa

Scandal uriaș în Biserica Ortodoxă a Georgiei. Un preot voia să-l asasineze pe patriarhul Ilia al II-lea


Tentativa de asasinare a Catholicos-Patriarhul Georgiei, Ilia al II-lea, a fost confirmată în mod oficial. Evitând o operație la Tbilisi, de la care nu se dorea să scape viu, Patriarhul, aflat în Germania, nu a putut fi nici otrăvit de către unul dintre apropiați              patriarch-ilia-ii-1024×735
Parchetul georgian a confirmat oficial informația conform căreia a fost o tentativă de asasinare a mai marelui Bisericii Ortodoxe Georgiene, Catholicos-Patriarhul Ilia al II-lea. După cum s-a dovedit, părintele Gheorghe Mamaladze, directorul gestionarii proprietăților Patriarhiei, intenționa să-l otrăvească cu cianură pe Patriarh. În acest scop, el a luat cu el otrava pentru a ajunge la Berlin, unde Întâistătătorul este în prezent pentru tratament medical. Preotul a fost arestat la aeroportul din Tbilisi. 

Procurorul-șef al Georgiei, Irakli Shotadzé, a declarat la un briefing:

„Gheorghe Mamaladze avea relații sistematice cu  Catholicos-Patriarhul și anturajul său. S-a stabilit la anchetă că el pregătea uciderea unei persoane și, tocmai în acest scop, a achiziționat o substanță toxică de la un necunoscut„.

S-a comunicat că investigațiile au început după o declarație la Parchet, care a fost semnalată la data de 2 februarie 2017. Un bărbat, al cărui nume nu este cunoscut, a revelat că Părintele Gheorghe a vorbit cu el, în scopul de a-l ajuta să obțină cianură în schimbul unei recompense. Totuși, Mamaladze a reușit să obțină substanța toxică. Otrava a fost găsit asupra lui când a fost cercetat la aeroport. In plus, arme de foc de fabricație artizanală precum și muniție au fost găsite la domiciliul suspectului. 

Postul de televiziune „Rustavi-2”, afiliat fostului președinte georgian Saakașvili, a anunțat atacul eșuat împotriva Patriarhului (referindu-se la surse anonime) cu câteva ore înainte ca această informație să fie confirmată de către poliție. 

Impresia generală care se desprinde din acest caz este faptul că mulți oameni suspectau în Georgia posibilitatea unui atac împotriva Patriarhului Ilia al II-lea. 

Pe 8 februarie, de exemplu, analistul politic Archil Gamzdaria a scris pe Facebook că Patriarhul Georgiei Ilia al II-lea este în mod serios amenințat. Autorul nu a dezvăluit sursele sale, dar a spus că, în cazul în care intervenția chirurgicală care ar fi trebui să o sufere Întâistătătorul, ar fi fost programată la Tbilisi (cum era planificat inițial), aceasta ar fi fost pentru el mandatul său pentru moarte. Dar, în cele din urmă, s-a decis să se facă operația în Germania, deși  aceasta n-ar fi garant securitatea Patriarhului.

„Cred că au fost frecușuri serioase în acest caz. Este posibil ca autorii să nu fi fost în măsură să-și realizeze planul lor„, 

a scris Gamzardia, care crede că, conform planului conspiratorilor, Patriarhul nu ar fi trebuit să se întoarcă în viață de la Berlin.
Preotul care a fost acuzat de atentat la viața Patriarhului, s-a plâns anterior de corupția din Biserică 
BILISI, GEORGIA – MAY 17: TBILISI, GEORGIA – MAY 17: Ortxodox activists with priest on the steps of former Parliament where Gay activist initially planned the rally. Gay Rights activisist were unable to hold a rally in Tbilisi center to mark the International Day Against Homophobia . May 17, 2013 in Tbilisi, Georgia. They had to change the initially announced venue of the rally after area outside the former parliament building on Rustaveli Avenue was filled by thousands of anti-gay, Orthodox activists, who were led by Orthodox priests. Encouraged by the statement of head of the Georgian Orthodox Church, people at this counter demonstration, some holding banners reading “Stop Homosexual Propaganda in Georgia”, say they will not allow gay rights activists to gather outside the former Parliament building. At least twelve people, including at least three policemen, were hospitalized after sustaining injuries in separate incidents. / info from civil.ge

Părintele Gheorghe Mamaladze, responsabilul de administrarea averii Bisericii al Patriarhiei din Georgia, care a fost arestat pentru complot împotriva unuia dintre episcopii Bisericii, a trimis anterior o scrisoare în adresa Patriarhului Ilie al II-lea, scrie paginaderusia.ro.
Scrisă la sfârșitul anului 2016, scrisoarea reclamă coruptia din sanul Bisericii si relatiile dintre autoritățile statului și Patriarhie, a anunțat postul de televiziune „Rustavi 2”, care a publicat scrisoarea.
„În opinia noastră, o mulțime de fapte pot conține semne ale unor infracțiuni, urma  carora duce la funcționarii civili și religiosi de rang înalt al Patriarhiei,” – se spune in scrisoarea citata de „Georgia on-line”. În scrisoare, Mamaladze cerea permisiunea de a anula toate tranzactiile imobiliare, facute în numele Patriarhului.
Autenticitatea scrisorii nu a fost încă confirmată.
Postul de televiziune „Rustavi 2”, citând surse din organele judiciare, a anuntat pe 12 februarie despre arestarea șefului Directiei de Administrare a Averii Patriarhiei din Georgia, Gheorghe Mamaladze, care este suspectat de tentativă de atentat la viata Patriarhului Ilie al II-lea.
Pe 13 februarie, Procuratura Generală din Georgia a confirmat reținerea lui Mamaladze. Potrivit poliției, el a cumparat cianură pe care a încercat s-o trasporte în Germania, unde se afla sub tratament Ilie al II-lea.
În Georgia a fost prevenită o încercare de asasinare a Patriarhului Ilie al II-lea
Procurorii din Georgia au reușit să prevină un atentat asupra vieții capului Bisericii Ortodoxe Georgiene. Sub suspiciunea de complot, vineri, 10 februarie, a fost arestat șeful Serviciului de Administrare a Proprietății al Patriarhiei, părintele Gheorghe Mamaladze, a anunțat luni Procurorul General al Georgiei, Irakli Șotadze.
Procurorul a declarat că, la începutul lunii februarie, un cunoscut al lui Mamaladze a făcut un denunt în care afirma ca parintele l-a rugat sa-l ajute sa obțina cianura. Mamaladze i-a mărturisit că avea nevoie de otrava pentru asasinarea unuia dintre înalții prelați.
Pe 10 februarie, Mamaladze a fost reținut pe aeroportul din Tbilisi, în timp ce incerca sa zboare în Germania, unde este internat la spital capul Bisericii Ortodoxe Georgiene, Patriarhul Ilie al II-lea. În bagajul lui Mamaladze a fost descoperita cianura, iar în timpul perchezițiilor la domiciliu – arme de foc și muniție.
Procurorul general a spus că anchetatorii au o versiunea privind ținta complotului, dar ca aceste informatii nu sunt momentat disponibile pentru public.
Mass-media din Georgia, inclusiv „Rustavi-2”, a speculat că țina asasinatului ar fi Ilie al II-lea.
Acest articol este proprietatea Pagina de Rusia și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
 Surse : 

http://corortodox.blogspot.gr/2017/02/tentativa-de-asasinare-catholicos.html?m=1

http://mesaj.md/preotul-care-a-fost-acuzat-de-atentat-la-viata-patriarhului-s-a-plans-anterior-de-coruptia-din-biserica/

 http://www.paginaderusia.ro/in-georgia-a-fost-prevenita-o-incercare-de-asasinare-a-patriarhului-ilie-al-ii-lea/

Sursa