Ecumeniștii au serbat un an de la întâlnirea Francisc-Kirill la Havana

Cu participarea ÎPS-lui Mitropolit Ilarion de Volokolamsk, Preşedintele Departamentului de Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei şi a Cardinalului Kurt Kox, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, au avut loc pe data de 12 Februarie 2017, la Universitatea Frεibourg, în Elveţia, manifestările sărbătoreşti organizate cu ocazia primei aniversări a istoricei întâlniri, la Havana, Cuba, dintre Kirill, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii şi Papa Francisc al Romei.

Manifestările au fost organizate cu ajutorul Colocviul Episcopal al Bisericii Romano-catolice din Elveţia, al Episcopului de Laussane, Geneva şi Fribourg, Monsenior Charles Morero şi al Institutului de Studii Ecumenice al Universităţii din Fribourg.

Manifestările s-au deschis cu o Conferinţă de Presă în Sala Senatului, unde Mitropolitul Ilarion şi Cardinalul Kourt Kox au subliniat importanţa organizării, în fiecare an, a manifestărilor de acest fel ca mod eficient de a promova cooperarea între ortodocşi şi romano-catolici, în lumina prevederilor Declaraţiei Comune semnate în urmă cu un an de cei doi întîistătători bisericeşti, în Havana.

În Sala de Ceremonii a Universităţii a avut loc întrunirea oficială la care au fost prezenţi mulţi Ierarhi şi clerici din Patriarhia Moscovei şi ai altor Biserici Ortodoxe locale, ai bisericii romano-catolice şi ai grupărilor protestante. Au fost de-asemenea prezenţi Mitropolitul Ieremia al Elveţiei, Arhiepiscopul Iov de Telmisou, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice la Consiliul Mondial al Bisericilor, Arhiepiscopul Mihail al Genevei şi al Europei de Vest al Bisericii Ruse din afara graniţelor, Episcopul sârb Andrei al Austriei şi Elveţei, Episcopul romano-catolic de Laussane, Geneva şi Fribourg, Monsenior Charles Morero, protopresbiterul Mihail Gundiaev, reprezentant al Patriarhiei Moscovei la CMB etc.

Mitropolitul Ieremia a subliniat importanţa eforturilor depuse de Patriarhia Ecumenică şi de Biserica Ortodoxă a Rusiei pentru promovarea dialogului intercreştin în scopul de a se împlini cele spuse de Mântuitorul: ”ca toți să fie una” (Ioan 17, 21) Ierarhul a subliniat experienţele pozitive ale cooperării strânse dintre creştinii diverselor denominaţii în Elveţia.

Principalii conferenţiari au fost Mitropolitul Volokolamsk Ilarion şi Cardinalul Kourt Kox. Primul a subliniat că întâlnirea de la Havana nu a fost numai una istorică, ci a fost expresia vădită a nivelului de încredere reciprocă la care s-a ajuns în ultima perioadă şi care deschide noi perspective istorice pentru relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici. Întâlnirea a fost dinadins organizată departe de „vechile contradicţii ale Lumii Vechi”, în scopul de a fi luate decizii menite a influenţa situaţia pe plan internaţional şi social.

În Declaraţia Comună se stipulează că pentru a putea fi mărturia ortodocşilor şi a romano-catolicilor din lumea contemporană la înălţimea celei date de martirii Răsăritului şi Apusului, care au rămas credincioşi lui Hristos până la sfârşit, reuşind să se unească întru El, aceştia au datoria să „colaboreze în spirit frăţesc pentru a propovădui Evanghelia mântuirii”.

ÎPS Ilarion a dat exemple de colaborare dintre cele două Biserici, exclusiv din perioada ce a urmat întâlnirii de la Havana.

Cardinalul Kourt Kox a subliniat de-asemenea, la rândul său, caracterul istoric al întâlnirii, într-un punct geografic – Havana – unde se intersectează cele patru părți ale lumii, unde se anulează granițele culturale și politice.

Întâlnirea dintre Papa Francisc şi Patriarhul Kiril a contribuit foarte mult la abordarea disensiunilor deja existente dintre ortodocşi şi romano-catolici. Cardinalul a analizat în amănunt Declaraţia Comună, ca pe un text prin excelenţă pastoral, cu reverberații ecumenice.

La finalul întâlnirii oficiale, corul elveţian „In illo tempore” a interpretat piese ale compozitorilor ortodocşi şi romano-catolici de ieri şi de azi, printre care şi ale Mitropolitului Ilarion de Volokolamsk. În cadrul manifestărilor sărbătoreşti a fost lansată noua carte a Mitropolitului Ilarion, care tocmai a fost publicată în limba germană, cu titlul „Mic Îndrumar Catehetic al Bisericii Ortodoxe”
traducere din neogreacă de S. D.

Sursa

 

Cum se poate întoarce un ierarh care a semnat în Creta?

Să nu ne împotrivim adevărului învederat!

Deși s-au spus şi s-au scris multe lucruri despre efectele total dezastruoase ale sinodului din Creta (16-27 iunie 2016) asupra Bisericii Ortodoxe, susţinătorii “roadelor” sinodului cretan continuă să se împotrivească adevărului învederat (evident) zicând răului – bine şi binelui-rău. Tocmai de aceea, ar fi bine să luăm aminte la învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi la canoanele (legile) lor, pe baza cărora am scris cele de mai jos.

În primul rând, trebuie să ştim cu toţii că deşi uneori Sfinţii Părinţi numesc ereziile şi schismele “ biserici”, ei arată de fiecare dată că ele sunt nu doar îndepărtate, ci rupte, tăiate de la trupul Bisericii Ortodoxe, din cauza învăţăturilor şi dogmelor lor eretice, anatematizate de către Sfinții Părinți. Sfântul Marcu Eugenicul (de care fac mare caz cei care apară sinodul cretan) , pleacă de la sinodul de la Ferrara – Florenţa fără să semneze unirea cu catolicii şi îi numește pe aceştia, în mod clar, eretici. De asemenea, în Enciclica patriarhilor ortodocşi de la 1848, deşi se vorbește despre “ Biserica Romei”, se scoate în evidenţă de multe ori că ea este eretică. Despre catolici se mai spune că: “nu încetează până astăzi papiştii să atace după obiceiul lor ortodoxia, care le este zilnic mustrare vie înaintea ochilor ca unor apostaţi de la credinţa strămoşească…”(vezi “Canoanele Bisericii Ortodoxe- note şi comentarii “de Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, ediţia a II a, Sibiu, 2005, pagina 596). Dacă noi toţi am cerceta personal acele scrieri ce le aduc în sprijinul lor împotrivitorii adevărului învederat, nu am mai fi înclinaţi să le dăm crezare celor care apară sinodul cretan și nu am mai crede că aceștia din urmă au dreptate. La sinodul din Creta nu s-a afirmat niciodată că toate celelalte “ biserici” la care s-a făcut referire sunt eretice şi nici că ele s-au rupt (nu doar îndepărtat!), de Biserica Ortodoxă cea Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, aşa cum mărturisim în Crez. Deşi trebuia precizat de mai multe ori lucrul acesta (așa cum s-a făcut la Sinodul episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, ROCOR, în anul 1983 când s-a dat anatemei ecumenismul!), nu s-a făcut nicio referire la acest aspect în cadrul sinodului din Creta, tocmai pentru că nu s-a dorit să se incrimineze şi să se anatematizeze ecumenismul. Sfântul Iustin Popovici consideră ecumenismul ca fiind “erezia ereziilor” şi cu el sunt în conglăsuire şi Sfântul Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Sfântul Nicolae Velimirovici, Sfântul Paisie Aghioritul şi alţi Sfinţi Părinţi. Ca să nu mai spunem că odată cu terminarea sinodului, trebuia să auzim că Biserica Ortodoxă de pretutindeni a ieșit pentru totdeauna din Consiliul Mondial al Bisericilor! De aceea, bine s-a spus de către unii că la sinodul din Creta au avut loc abateri grave de la dreapta credinţă şi că s-a recunoscut oficial ecumenismul drept dogmă.

În al doilea rând, canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol (861) spune clar că atunci când un episcop mărturiseşte public o erezie (cum au făcut-o participanţii la sinodul cretan şi cei ce sunt de acord cu ei!), preoţii din eparhia sa au voie să nu-l mai pomenească la slujbele lor pe acest episcop. Prin nepomenirea lui la slujbe, ei nu fac vreo greşeală sau schismă (aşa cum afirmă adevăraţii schismatici ce susţin sinodul cretan), ci aceștia se îngrădesc (se apără) pe ei înşişi şi păstoriţii lor de de împărtăşirea cu episcopul lor cel mincinos și de erezia cu care el este de acord. Prin aceasta, preoţii care nu-l mai pomenesc pe “minciuno-episcop”(episcopul eretic), “ se silesc a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri” cum spune canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol. Să gândim puțin, cum pot fi etichetați în fel și chip tocmai cei care se silesc a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri?

Mai mult decât atât, adevăraţii schismatici, pentru a părea că sunt cât mai întemeiaţi pe canoanele Sfinţilor Părinţi, deși citează unele canoane, nici unul dintre ele nu-i oprește pe preoți de a nu-i pomeni pe episcopii lor care în mod public susțin erezii sau sunt de acord cu ele. Dimpotrivă, canoanele de care fac mare caz ei, se ocupă de alte chestiuni, unele dintre ele privindu-i strict pe episcop, sau chiar infirmă ceea ce vor să susţină ei. De pildă, în tâlcuirea de la Canonul 31 Apostolic (citat de apărătorii sinodului cretan) se spun următoarele:” Oricare presbiter [preot] ar defăima pe Episcopul său, şi fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru bună credinţă, sau întru dreptate adică, fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept, ar aduna îndeosebi pe creştini, şi zidind altă biserică, ar Liturghisi într-însa osebit, fără de voia şi socoteala Episcopului său, unul ca acesta ca un iubitor de începătorie să se caterisească[…] Iar câţi se despart de Episcopul lor mai-nainte de Sinodiceasca cercetare, pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia nu numai că certărilor celor mai de sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor drept slăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 Sobor. “ (vezi “Pidalion”, editura Credinţa Strămoşească, 2007, pag 68- 70). Deci cei ce întrerup pomenirea ierarhului care propovăduiește pe față erezia sau este de acord cu ea se bazează nu doar pe canonul 15 al sinodului I-II din Constantinopol (la care au participat 318 Părinți în frunte cu Sfântul Fotie cel Mare) ci și pe autoritatea unui canon apostolic care la rândul său a fost validat de Sinoadele Ecumenice. Așadar, cred că nimeni nu mai are ce comenta decât dacă vrea să se împotrivească Sfinților Apostoli și unui număr atât de mare de Sfinți Părinti care au luat parte la Sinoadele Ecumenice. Dar repet, dacă noi nu citim Canoanele și scrierile Sfinţilor Părinţi, iată că putem fi manipulaţi cu uşurinţă de către cei care vor să o facă.

Iar dacă ar aduce (ar cita) cineva doi sau trei Sfinți Părinți care au spus altceva decât Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți de la Sinoadele Ecumenice, acesta trebuie să știe că în cazul acesta primează cei mai mulți Sfinți Părinți dimpreună cu Sfinții Apostoli. În cartea Cuviosului Serafim Rose intitulată “ Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă”, Sfântul Fotie cel Mare arată limpede pentru toți și pentru totdeauna care este concepția ortodoxă în privința unuia sau chiar mai multor Sfinți Părinți care au învățat ceva greșit în scrierile lor. Sfântul Fotie spune clar că în astfel de cazuri, noi trebuie să ne luăm întotdeauna după ceea ce au învățat toți Sfintii Părinți adunați în Sinoade locale sau Ecumenice. Citez din Sfântul Fotie cel Mare:”Dacă zece sau chiar douăzeci de Părinți au spus aceasta, șase sute și încă mult mai mulți nu au spus-o. Cine oare necinstește pe Părinți? Oare nu aceia care, închizând întreaga evlavie a câtorva Parinți în puține cuvinte și așezându-i împotriva sinoadelor, îi vor mai bine pe aceștia, iar nu cinul cel fără de număr ( al celorlalți Părinți)? Sau cei ce aleg ca apărători ai lor pe Părinții cei mulți? Cine îi necinstește pe Sfinții Augustin, Ieronim și Ambrozie? Oare nu acela ce ii silește să grăiască împotriva celui de obște Stăpân și Învățător? Sau poate acela care, nefăcând nimic de acest fel, dorește ca toți să urmeze hotărârea Stăpânului de obște?[…] Dacă unii(Părinți) au vorbit în chip nedeslușit, sau pentru vreo pricină neștiută nouă s-au abătut chiar de la calea cea dreaptă, dar nu au fost întrebați și nimeni nu i-a îndemnat să afle adevărul, îi primim în rândul Părinților ca și cum nu ar fi spus acel lucru, din pricina dreptății viețuirii lor și alesei lor virtuți și credințe, fără greș în alte privințe. Însă nu urmăm învățătura lor în care se abat de la calea adevărului…” (Ieromonah Serafim Rose- “Scrieri”-“Locul Fericitului Augustin în Biserica Ortodoxă”, capitolul “Veacul al IX- lea. Sfântul Fotie cel Mare”, editura Sophia 2009, pag.986-987).

În al treilea rând, dacă vrem să ştim cât mai bine cum trebuie să ne purtăm cu susţinătorii şi apărătorii sinodului cretan, fie clerici, fie mireni (laici) , pentru a nu greşi în gândirea şi vieţuirea noastră, să-i citim pe Sfinţii Părinţi care ne vorbesc despre aceste lucruri. Dau mai jos câteva citate din scrierile Sfântului Theodor Studitul, iar cine vrea să vadă contextul mai larg în care au fost spuse, le poate găsi în cartea “Dreapta Credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi- Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Amfilohie de Iconium”; traducere din limba greacă veche de pr. Marcel Hancheș- Bucureşti, Editura Sophia 2006, volumul 1.

“ […] Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşirea pe faţă cu ei, dar să-i pomenim [totuşi], printr-o iconomie cuvenită, până la o vreme. Dar când necredinţa eretică a ieşit limpede pe faţă şi a fost dată la arătare prin sinod, trebuie de acum să-ţi arăţi pe faţă evlavia ta, împreună cu toţi ortodocşii prin faptul de a nu te împărtăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreunul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cugetă la fel cu el [cu sinodul adulter] ” pag. 42. Deși mai sus Sfântul Theodor Studitul se referă la gravitatea căsătoriilor nelegiute și cere să se facă cele spuse în citatul de mai sus, să ne gândim că ele sunt valabile cu atât mai mult în privința ereziei ecumenismului, care după cum bine au zis unii a fost legalizat la sinodul din Creta!

“Dar dacă [preotul ] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie; dar când e vorba de masa de obşte de vreme ce doar acolo [la liturghie], din frică, îl pomeneşte [pe episcopul eretic] -, ar putea fi acceptat [acel preot] să binecuvînteze şi să cânte cu noi, dar numai dacă nu a slujit, nici nu a avut conştient părtăşie nici cu eretic, nici cu episcopul său, nici cu vreun altul [de acest fel] ” pag. 59-60

“ […] Sunt unii monahi care par că se ţin de dreapta credinţă şi au răbdat multe prigoniri pentru adevăr, dar care mănâncă împreună cu ereticii şi cu cei ce fac pogorăminte [ereticilor] şi sunt de părere că acest lucru este indiferent şi că de un oarecare părinte li s-a legiuit să păzească [doar] acestea trei: să nu fie binecuvântaţi de eretici, să nu cânte împreună cu mai marii lor şi să se depărteze de împărtăşirea pâinii lor.

În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci “Vai !” se rostește asupra celor care au părtășie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau [simplă] relaţie. Aşa încât învăţător străin şi în afara propovăduirii [evanghelice] este cel ce zice acelea, oricine ar fi între oameni.” Pag. 152-153

“ Şi mi-ai spus că te-ai temut să-i spui preotului tău să nu-l pomenească pe ereziarh la liturghie. Ce să-ţi spun acum despre acest lucru nu văd, decât că întinare are împărtăşania din singurul fapt că îl pomeneşte [pe ereziarh], chiar dacă ortodox ar fi cel ce face Sfânta Liturghie.” Pag. 159

Pot fi aduse şi mai multe citate şi nu doar de la Sfântul Theodor Studitul ci şi din Sfântul Ioan Gură de Aur, din cartea citată mai sus, însă cine are mai multă râvnă pentru a se mântui, cred că va face tot posibilul să-şi facă rost de ea.

În final, mai dăm un citat de la Sfântul Theodor Studitul, care arată foarte limpede cum trebuie primiţi episcopii semnatari la sinodul cretan, precum şi cei ce sunt de acord cu ei, dacă într-adevăr vor să ne arate în chip sincer şi hotărât că se pocăiesc de toate cele ce au făcut la acest sinod.

“Iar dacă ar zice că se pocăieşte şi ţine un canon, să arate aceasta prin mărturisire scrisă, dând anatemei pe eretici, împreună cu erezia, şi nemaiavând nicidecum legătură cu ei. Dar până nu face aceasta, să vă lepădaţi de el, voi care vă temeţi de Domnul. Căci este viclean când se preface că se întoarce, rănindu-vă pe ascuns şi împrăştiind pe ascuns cuvinte vătămătoare, ca şi cum ar fi, fără îndoială, din partea potrivnicilor” (nota traducătorului- “Mimează dreapta credinţă, iar afirmaţiile eretice, pe care le crede în adâncul său, le pune pe seama ereticilor”)pag. 114.

Aşadar, să nu ne împotrivim adevărului învederat, ca să nu luăm de la Dumnezeu Cel în Treime slăvit, osândirea celor ce fac aceasta!

Sursa

OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGA

Înfricoşata Judecată este un subiect rar întâlnit în discursul celor mai mulţi dintre învăţătorii de azi. Există chiar o orientare spre a nu mai tot înfricoşa auditoriul cu aceste teribile înştiinţări care l-ar putea descumpăni oarecum de la viaţa obişnuită cu care mulţimile se mulţumesc în această atotsuficienţă. Unora li se par cam apocaliptice aceste înştiinţări preluate din însăşi gura Domnului, pe care Sfântul Evanghelist Matei le-a surprins în arhicunoscuta parte a treia din capitolul 25 al Evangheliei sale. Când prea puternicul Felix cu nevastă-sa, Drusila, îl ascultau pe întemniţatul Pavel, oare nu s-au înfricoşat aceştia când cuvântul Apostolului aluneca de la mărturia credinţei lui în Iisus Hristos la amintirea Judecăţii viitoare (vezi Fapte 24, 24-25)? Predica însăşi a întemniţatului din Tars devenea model al mărturiei creştine prin cuvânt pentru toate veacurile. Pornind de la expunerea credinţei în Iisus Hristos şi aplicând-o în faptele dreptăţii şi ale înfrânării, încheierea nu poate fi alta decât a judecăţii pentru trăirea sau nu a acestei credinţe mântuitoare.

Întorcându-ne la începutul Triodului, a acestei uimitoare vremi de chemare la pocăinţă, oare n-am parcurs cele trei părţi ale predicii pauline din faţa procuratorului Felix? Ce-i actul rugăciunii de la templu decât o mărturie a credinţei pe care, ce-i drept, cei doi oameni şi-au expus-o diferit, după cum împărţită-i şi credinţa noastră când intrăm în biserică? Sau când o mărturisim prin cuvânt? În a doua duminică, ce anume ne-a fost pretenţia de dreptate a fiului credincios sau umilinţa risipitorului, decât faptele credinţei sau miezul cuvântării Sfântului Pavel despre dreptate şi înfrânare? 
Înştiinţarea familiei prea puternicului procurator despre înfricoşata judecată a fost încheierea ce l-a trimis pe Apostol înapoi în lanţuri, pentru a-şi reformula discursul, poate adăugându-i şi zornăit de arginţi, ca să-şi convingă auditoriul (cf. Fapte 24, 26). Aceasta-i şi tema duminicii acesteia, a treia a Triodului, care ne vorbeşte de însăşi Judecata din Urmă. Măcar o dată pe an discursul predicatorilor trebuie să se atingă de acest subiect înfricoşat. Mai ales că subiectul discursului va îndrepta pe unii din Biserică pe drumul pregătirii pentru Înviere, care, luând modelul ascezei Postului Mare, se va întinde pe tot parcursul existenţei pământeşti până la intrarea în Rai, pe urmele tâlharului celui credincios din dreapta Crucii lui Hristos.
Înfricoşat este cuvântul despre Judecată, pentru că abia atunci ne vom da seama că Hristos a locuit printre noi şi n-am ştiut. Ori am ignorat prezenţa Lui, necunoscându-I dumnezeirea ascunsă în umilitoarea prezenţă a fratelui de lângă noi. Poţi face binele celui de lângă tine, dar dacă nu crezi că-n trupul lui Hristos acela-i mădular de lipsa căruia simţi însuţi nevoia de a i te dărui, prin el lui Hristos dăruindu-I-te, atunci binele tău nu-i o împlinire a credinţei pe care-o ignori, ci faptă bună de care-ţi aduci în zadar aminte în faţa Judecătorului. „Doamne, …când nu Ţi-am slujit?“, iată întrebarea fariseului şi a fiului încăpăţânat.
OILE, DE-A DREAPTA… CAPRELE, DE-A STÂNGADacă am ascultat însă predica paulină şi-am pus la suflet cuvântul bun al începutului Triodului, la Judecată vom afla Binele. Am făcut binele, vom găsi binele. Binele ne va întâmpina în starea de recunoştinţă cu care cei miluiţi de noi vor veni grămadă în faţa noastră. Mai bine-zis, în faţa fiecăruia dintre noi, pentru că Judecata va fi în parte pentru fiecare. Şi aceasta se va întâmpla cu cei din dreapta Judecătorului, cu oile cele care au adus mult câştig Stăpânului. Căci multe foloase se câştigă din trupul oii. La fel, indiferenţa din timpul vieţii o vom simţi prin privirile oarecum mustrătoare ale celor lipsiţi de binele pe care-l puteam face. Şi unii, şi alţii vor apărea atunci înaintea noastră, fără a putea să ne lipsim de vreunul, sau a nu-l recunoaşte, după cum spune Sfântul Ioan Damaschin: „Să nu socotească cineva că nu va recunoaşte pe aproapele lui, nu după chipul trupului, ci după privirea pătrunzătoare a sufletului“.
Despre cât de apăsaţi ne vom simţi sub privirile strivitoare ale fraţilor nebăgaţi mai înainte în seamă ne zice Sfântul Vasile cel Mare: „Stând de jur-împrejurul tău, cei nedreptăţiţi de tine vor striga către tine, căci oriunde ţi-ai întoarce ochii vei vedea chipurile faptelor tale rele. Aici orfanii, dincolo văduvele, acolo săracii doborâţi de tine, slujitorii pe care i-ai azvârlit, vecinii pe care i-ai supărat“ şi celelalte. Acestea toate se vor petrece cu cei din stânga Judecătorului, cu caprele, după o traducere veche, cu ţapii, ceea ce înseamnă nerodire, căci ţapul n-aduce nici un folos Stăpânului.
Acestea gândindu-le, de ce, oare, mesajul Înfricoşatei Judecăţi este atât de incomod şi apocaliptic pentru auditoriul mileniului trei? Poate pentru că Biserica-i adaugă şi Lăsatul sec de carne? Sau pentru principiul Judecăţii, care desparte pe oameni pentru totdeauna?
Pr. Petru Roncea

Este cu putință ca Dumnezeu să-l părăsească pe om?

Este cu putință ca Dumnezeu să-l părăsească pe om?La început omul este atras de Dumnezeu cu darul Harului și când este deja atras, atunci începe o lungă perioadă de încercare. Este pusă la încercare libertatea omului și încrederea sa în Dumnezeu și este încercat cu „asprime”.
La început cererile către Dumnezeu, mici și mari, chiar și rugămințile care abia sunt exprimate, sunt împlinite de Dumnezeu de obicei într-un mod grabnic și minunat. Dar când vine perioada încercării, atunci toate se schimbă și ca și cum se închide cerul și devine surd la toate cererile.
Pentru creștinul fierbinte toate în viața lui devin dificile. Purtarea oamenilor față de el se înrăutățește, încetează să-l prețuiască, ceea ce la alții tolerează, la el nu îngăduie, munca lui se plătește aproape întotdeauna sub ceea ce este legal, trupul său lesne este supus bolilor. Natura, oamenii, toate se întorc împotriva lui.
Cu toate că harismele lui firești nu sunt mai prejos decât harismele celorlalți, nu află condiții favorabile să le folosească. Mai mult, suportă multe atacuri din partea puterilor demonice, iar apogeul este insuportabila mâhnire pricinuită de dumnezeiasca părăsire. Atunci ajunge la culme pătimirea sa, pentru că întreg omul este lovit în toate planurile existenței sale.
Dumnezeul îl părăsește pe om?… Este cu putință aceasta?…
Și cu toate acestea în locul trăirii apropierii lui Dumnezeu, vine în suflet sentimentul că El este infinit, inaccesibil, dincolo de soarta lumii și toate cererile adresate Lui se pierd în nemărginirea spațiului cosmic. Sufletul își intensifică lăuntric strigătul către El, însă nu vede încă nici ajutor, nici luare-aminte.
Atunci toate devin împovărătoare. Toate se izbutesc, dar cu osteneală incomparabil mai mare. Viața se umple de chin și înlăuntrul omului se creează simțământul că apasă peste el blestemul și urgia lui Dumnezeu. Dar când trec aceste încercări, atunci va vedea cum Pronia minunată a lui Dumnezeu l-a păzit cu grijă în toate aspectele vieții sale.
Experiența de mii de ani, care se predă din generație în generație, spune că atunci când Dumnezeu vede credința în El a sufletului nevoitorului, așa cum a văzut credința lui Iov, îl duce în adâncimi și înălțimi, care sunt inaccesibile celorlalți.
Cu cât mai deplină și mai puternică este credința și încrederea omului în Dumnezeu, cu atât mai mare va fi și măsura încercării și deplinătatea experienței, care poate ajunge la o mare măsură. Atunci devine vădit că a ajuns la limitele, peste care nu poate trece omul.
Sfântul Siluan Athonitul
Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.
Sursa: mărturieathonită.ro