Isihastul „Petrache”

Acesta, care în lume s-a numit Gheorghe Laghios, s-a născut în anul 1891 în Limnos. Se vede că de tânăr nu a fost ajutat, de aceea bea și se îmbăta. Acestea se scriu, așa cum le-au păstrat vechi cunoștințe ale lui, pentru a explica și a fi înțelese anumite nevoințe monahale deosebite de-ale sale. Dar Bunul Dumnezeu, Care a văzut buna lui intenție, a dat pocăință arzătoare sufletului simplu și rar întâlnit al său, și astfel a venit să se călugărească în Sfântul Munte în anul 1908.
După o îndelungată încercare a devenit monah în anul 1926 cu numele de Petru. A învățat de la sfințitul său stareț călugăria practică și a fost călăuzit de către acesta în cunoașterea tainelor isihiei, a trezviei, a zăvorârii și a neîncetatei rugăciuni, pe care le-a păzit până la adormirea sa.Isihastul „Petrache”
Trăind adânc pocăința pentru cele întru știință și întru neștiință păcate ale tinereții sale, a cerut binecuvântare de la starețul său ca timp de trei luni să nu bea apă, pentru ca Dumnezeu să-i ierte bețiile sale. Mânca mâncare și verdețuri, desigur, dar nu a băut apă timp de trei luni!

Când a adormit părintele Daniil, prin 1929, timp de câțiva ani atrăit împreună cu frații săi duhovnicești. Unul dintre ei a ieșit în lume. Ceilalți au murit și se pare că singur o ducea greu. Apoi au venit și anii grei ai ocupației germane și ai foametei. Astfel a fost nevoit să părăsească Chilia metaniei sale și să ia o colibă la Schitul Sfânta Ana Mică. Ea se află deasupra Chiliei Sfântului Apostol Toma, puțin mai jos de drumul ce duce la Katunakia; nu se vede fiindcă este săpată într-o stâncă. Are două chilii mici și joase. O ușă internă conduce la stâncă, unde se află o peșteră destul de spațioasă, ce are o deschizătură pentru a fi luminată. Aici Starețul se retrăgea pentru mai multă liniște.
Acesta era atelierul său duhovnicesc, stupul său duhovnicesc, dulcele său „cuib”, care pentru el era raiul pământesc, de vreme ce gusta mierea isihiei și mana Cerului. De aceea nu-l lăsa inima să iasă din chilia sa, să se întrețină și să vorbească cu alții. Micul, necărturarul și săracul „Petrache” era un isihast ce ajunsese la măsuri mari. Avea rugăciunea neîncetată, adeseori vedea Lumina necreată și trăia încă din această viață stări paradisiace.

Bătrânul Gherasim Imnograful povestește: „L-am cunoscut pe bătrânul Petru (Petrache) Katunakiotul. Era cu adevărat un monah sfânt. Făcea multă rugăciune și o mare asceză. Gătea mâncare odată pe săptămână și în fiecare zi mânca din acea mâncare. Odată a venit la chilia noastră schimbat la față. Plângând mi-a spus că în seara de dinainte, în timp ce se ruga, chilia sa a fost învăluită de o lumină și o mireasmă negrăită. El însuși a simțit o Isihastul „Petrache”nepovestită fericire, dulceață și pace. Nu mai știa dacă se află în chilia sa sau nu. Întreba ca să afle ce era acel lucru ce i se întâmplase. «Tu ești învățat, știi carte, de aceea să-mi spui: Nu cumva aceasta este înșelare a satanei, nu cumva este ceva rău?». Toate cele pe care mi le spunea erau ale Harului. Așa cum îmi povestea, deodată a ieșit din sine și pentru o clipă chipul său a strălucit. Atunci eu m-am pierdut. Nu spuneam nimic, ci îl lăsam să vorbească. Nu-l întrerupeam deloc. Luam aminte la cele pe care le zicea și le cercetam, însă nu distingeam nici un semn de înșelare. Apoi i-am spus să-L slăvească pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit să vadă unele ca acelea, fiindcă toate erau de la Dumnezeu și nu erau înșelare. Când a plecat m-a rugat să nu spun nimănui și să-L rog pe Dumnezeu să-l ajute să nu se înșele. Bătrânul Petru era un om al Rugăciunii minții. Un monah foarte smerit și simplu”.
Bătrânul Petru trăia fără răspândire. Urca vara pe vârful Athon, luând ca pricină adunatul plantelor de ceai, dar în realitate se liniștea și se dăruia Rugăciunii neîncetate a minții și contemplației. Nu avea mulți cunoscuți. Se străduia să trăiască ascuns, de aceea nici nu se păstrează multe date din viața lui. Dar, așa cum spun Sfinții Părinți, ajunge de multe ori chiar și un singur cuvânt pentru a vădi întreaga stare duhovnicească și lucrarea lăuntrică a monahului. Dacă gustă cineva dintr-un paHar mic cu vin, își dă seama de calitatea vinului din întreg butoiul. Tot astfel și bătrânul Petru, din puținele date care s-au adunat, se vede că era sporit în rugăciune. Era un monah al Rugăciunii minții, al lucrării lăuntrice. Un monah silitor, un adevărat ascet care îmbina făptuirea cu contemplația.
Toți părinții care l-au cunoscut spun despre el cele mai bune cuvinte. „Era cel mai bun monah din acea regiune”, „adevărat monah”, „un bătrânel plin de sfințenie”. Și Starețul Paisie Aghioritul spunea că dintre toți asceții pe care i-a cunoscut, bătrânul Petru ajunsese la măsuri mai mari; de aceea și voia să devină ucenicul său.
Bătrânul Petru, atunci când întâlnea părinți pe drum, nu spunea obișnuitul salut „binecuvântați”, ci o vorbă înțeleaptăIsihastul „Petrache”: „Părinților, plecăm!” (adică murim).
Avea o mare sensibilitate. Evita să înnopteze pe la chilii, ca să nu-i îngreuieze pe părinți, dar și pentru ca să nu-și piardă liniștea sa și astfel să-și încalce rânduiala sa. Odată bătrânul Ioachim Kareotul de la Chilia vatopedină a Înălțării l-a silit să înnopteze la chilia sa, dar el nu a primit, ci a pornit pe jos spre Dafni. Pe drum, văzând că s-a înnoptat și a început să plouă, și-a petrecut noaptea în scorbura unui castan.

iCând a simțit că s-a apropiat adormirea sa, a plecat de la chilioara sa de la Sfânta Ana Mică și s-a dus la metania sa, la Chilia Sfântului Petru Athonitul, ca să-și lase oasele acolo unde și-a început călugăria sa. A mai trăit câteva luni acolo și a adormit în 1958, la praznicul Sfântului Petru Athonitul, al cărui nume îl purta și în cinstea căruia era afierosită bisericuța Chiliei. Când a adormit, sigurele lucruri pe care le-au găsit în chilia sa erau puțin posmag într-un coșuleț și jumătate de sticlă cu untdelemn pentru candelă. Nici pat nu avea, nici saltea.

Să avem binecuvântarea lui! Amin.
Fragment din cartea în curs de apariţie “Din tradiţia ascetică și isihastă athonită”. Traducere din lb. greacă: Ierom. Ştefan Nuțescu
Isihastul „Petrache”

Sursa

Maica Domnului a tămâiat în Mănăstirea Lavra

Monahul Teofil din această mănăstire, a spus următoarele:
„Deoarece suntem monahi, datoria noastră este ca totdeauna să fim cu luare-aminte și cumpătați. Rugăciunea și ascultarea trebuie să fie unite ca două surori, așa cum sunt aripile la păsări, pentru ca omul să poată spori duhovnicește și să zboare cu mintea de la cele pământești la cele cerești. De aceea trebuie să luăm aminte când mergem la biserică, ca să ne rugăm sau să psalmodiem. Mai întâi, când vrei să intri în biserică și să te rogi, va trebui să lași în afara ușii orice înțeles, orice grijă sau preocupare care te desparte de rugăciune, dacă vrei ca Dumnezeu să-ți primească rugăciunea sau psalmodierea și să primești răsplată veșnică, iar nu osândă. Ca nu cumva în loc să te folosești din rugăciunea ta, să te păgubești și să te vatămi din pricina nepurtării tale de grijă. Dar ca să te încredințezi că cele pe care le spun sunt adevărate, ascultă ce mi-a spus bătrânul Cornelie, care și el le-a auzit de la un monah virtuos al Mănăstirii noastre, monahul Eliodor, care a trăit acum vreo 150 de ani.
Monahul Eliodor avea ascultarea la egumenia mănăstirii, când mănăstirea avea încă viață de obște. El spunea că la o priveghere de toată noaptea se afla în Sfântul Altar și pregătea tămâia pentru ca preoții și diaconii să tămâieze la începutul Cântării 9 a, când se cântă „Ceea ce ești mai cinstită…”. În fiecare zi, când psaltul rostea la strană: „Să lăudăm, să binecuvântăm să ne închinăm Domnului, cântându-I și prea înălțându-L întru toți vecii”, bătrânul Eliodor, din locul său din Sfântul Altar, vedea cu ochii sufletului său, ca în vedenie, o femeie cu bună-cuviință, îmbrăcată în negru, însoțită de doi Îngeri care, ținând în mâini o cădelniță de aur, tămâia toată biserica. Trecea pe la strănile monahilor și tămâia până ce se sfârșea „Ceea ce ești mai cinstită…” și Cântarea 9 a. Într-o zi psaltul a luat foarte sus tonul la Catavasii și în acea zi, femeia aceea, care nu era alta fără numai Ocrotitoarea și Apărătoarea monahilor și a Sfântului Munte Athos, Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, nu s-a arătat să tămâieze așa cum făcea în fiecare zi. Și aceasta pentru că tonurile înalte alungă umilința și evlavia.
 În altă zi, la o priveghere, acest binecuvântat monah Eliodor a văzut-o pe Maica Domnului tămâind biserica. Mergea pe la strănile monahilor și pe unele în care nu erau monahi le tămâia, iar pe altele în care erau monahi nu le tămâia. Acest lucru a trezit curiozitatea bătrânului Eliodor și s-a născut în el nedumerirea: de ce oare strănile care au monahi nu le-a tămâiat și a tămâiat stranele care nu aveau monahi? Atunci acest monah virtuos a rugat-o cu lacrimi pe Maica Domnului să-i dezlege această nedumerire. După trei zile de rugăciune, i s-a arătat Maica Domnului în vis și i-a spus:
„Eliodore, să știi că tămâiez strănile în care nu se află monahi, pentru că monahii care stau în aceste străni, se află acum la ascultările Mănăstirii, dar acolo unde sunt și lucrează, au continuu mintea lor la rugăciunea de obște, care se săvârșește aici în biserică de către ceilalți monahi. Și astfel, se roagă și aceia împreună cu aceștia, de acolo de unde se află. Aceștia sunt aceia pe care și preoții îi pomenesc și spun în rugăciunile lor: «Și pentru cei care pentru binecuvântate pricini nu sunt aici, părinți și frați ai noștri…». Pe aceștia și eu îi văd ca fiind de față cu mintea lor și îi tămâiez ca și cum ar fi în stranele lor. Aceștia primesc plată îndoită.În timp ce mulți dintre cei care stau în strănile lor și nu se roagă cu mintea împreună cu ceilalți frați, ci uneori discută între ei, alteori cugetă la lucruri ce nu au nici o legătură cu rugăciunea, alteori osândesc, iar alteori îi invidiază pe cei care cântă și-L slavoslovesc pe Cel preaînalt. Și în loc ca și ei să slavoslovească împreună cu aceia preacinstitul și de mare cuviință Numele Său, fac dimpotrivă, îi judecă pe frații lor, iar alteori cugetă la lucruri viclene și păcătoase. Acești monahi, deși se află în strănile lor, nu sunt socotiți ca prezenți, ci ca absenți. Și fiindcă nu se roagă curat, nu sunt vrednici să-i tămâiez, deoarece tămâia înseamnă Harul Preasfântului Duh, Care nu locuiește în oamenii aceștia, ci se îngrețoșează de ei.
De aceea cele pe care le-ai văzut și cele pe care ți le-am spus, să le faci cunoscute tuturor monahilor și tuturor creștinilor. Și să le scrii pentru a afla toți că se cuvine ca atunci când intră în biserică, dar și totdeauna când se roagă, să-și aibă mintea și inima adunate în Dumnezeu, pe Care trebuie să-L slavoslovim și să-I mulțumim pentru toate bunătățile pe care ni le dăruiește, dar și pentru cele rele, care, potrivit îngăduinței lui Dumnezeu, ni se întâmplă. Pentru toate acestea trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu înlăuntrul Bisericii Sale, așa cum spune și Duhul Sfânt în Sfânta Scriptură: «Și în locașul Lui fiecare va spune: Slavă» (Ps. 29, 9).
Păcat mare și de neiertat este vorbitul în Biserică în vremea rugăciunii, deoarece disprețuim persoana lui Dumnezeu și mâhnim Duhul Sfânt, păcat care se apropie de păcatul hulei împotriva Duhului Sfânt și care nu se iartă «nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie» (Matei 12, 32). De aceea, ar mai bine pentru oamenii aceștia să nu meargă la Biserică, decât să meargă și să disprețuiască porunca lui Dumnezeu și să devină pricină de sminteală în Biserica lui Dumnezeu”.
Monahul Andrei Aghioritul, PATERICUL SFÂNTULUI MUNTE, vol. I, Atena 1980, p. 206 ș.u.

Sursa: marturieathonita.ro

Orice durere, orice strâmtorare şi orice trudă ne este trimisă pentru a ne întări în duh

Un om credincios cădea adesea în deznădejde şi, prin aceasta, nesocotea voia lui Dumnezeu. Cineva l-a sfătuit să însemneze într-un caiet toate milostivirile primite de la Dumnezeu. După câteva luni, tot carnetul era plin. Milostiviri care, de obicei, le dăm repede uitării, dar pe care omul acela le trecuse în carnet şi le păstra în inimă. Totuşi, din când în când, îl mai cuprin­dea disperarea. „Îmi era de ajuns să mă uit în carnet – zicea acel om – ca să-mi dau din nou seama cât de mult mă iu­beşte Dumnezeu şi pentru ca, într-o clipă, norii negri să se risipească, sufletul să mi se umple de bucurie şi speranţă, să nu încetez a-I aduce lui Dumnezeu mulţumire şi slavă.
Dar nu tot ce ne vine de la Dumnezeu ni se pare a fi mi­lostivire. Dimpotrivă, unele lucruri ni se par apăsătoare, ca nişte poveri de nesuportat, iar în asemenea cazuri nu ne mai stă gândul la mulţumiri, ci începem să ne văicărim.
Înţelege, suflete credincios, că tot ceea ce ţi se întâmplă în viaţă este numai din mila lui Dumnezeu, chiar dacă lu­crurile ţi se par acoperite de o perdea de negură. Caută să pătrunzi cu credinţa dincolo de această perdea şi vei des­coperi milostivire şi chiar o vei recunoaşte aşa.
Orice durere, orice strâmtorare şi orice trudă ne este trimisă pentru a ne întări în duh şi pentru a învăţa că trebuie să aducem mulţumiri pentru tot ceea ce ne-a făcut să plângem şi, prin aceasta, să dăm laudă.
Extras din ”Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”, Ed. Sophia, pag. 112.

Sursa:

Cursuri de pregătire pentru apărătorii bisericeşti la Mănăstirea Caraiman. Participă clerici din toate eparhiile ţării

Patriarhia organizează cursuri pentru preoții care îi VOR JUDECA ÎN CONSISTORIILE EPARHIALE PE MĂRTURISITORI

2

În perioada 13-18 februarie 2017 la Centrul social-pastoral Sfânta Cruce de laMănăstirea Caraiman din Buşteni se desfășoară cursuri de pregătire pentru apărătorii bisericești. La această sesiune participă clerici desemnați de cele 29 eparhii din ţară, după cum ne-a transmis Arhim. Veniamin Goreanu, Consilier patriarhal la Cancelaria Sfântului Sinod.
Cursurile pentru apărătorii bisericești au început astăzi, fiind susținute de profesori de drept bisericesc de la Facultățile de teologie din țară (Pr. Prof. Dr. Constantin Rus, Pr. Conf. Dr. Patriciu Vlaicu și Pr. Conf. Dr. Irimie Marga). Secretariatul este asigurat de Arhim. Lect. Dr. Veniamin Goreanu și diac. Sorin Argintariu de la Cancelaria Sfântului Sinod. Ele se vor încheia cu un examen în fața comisiei prezidată de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, delegatul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
Aceste cursuri vizează pregătirea clericilor care activează la Centrele eparhiale ca inspectori bisericești, membri în Consistoriile eparhiale sau în Consistoriile eparhiale monahale, și pe cei care vor activa ca apărători bisericești pe lângă fiecare consistoriu.
În acest sens, în articolul 123 din Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința sa de lucru din 5-6 februarie 2015, prin hotărârea nr. 837/2015, se precizează numărul apărătorilor bisericești de la eparhii și condițiile pe care trebuie să le îndeplinească clericii pentru a putea desfășura activitățile specifice.
Potrivit articolului 124 din Regulament, clericii care doresc să desfășoare activitatea de apărător bisericesc trebuie să participe la Cursurile organizate dePatriarhia Română pentru apărătorii bisericești și să promoveze examenele regulamentare.
Cancelaria Sfântului Sinod coordonează buna desfășurare și organizare a acestor cursuri în conlucrare cu centrele eparhiale.

Sursa: basilica.ro

……………………………………………………………….

Așadar ecumeniștii își pregătesc ighemonii, conștienți probabil că preoții puși să-i judece pe mărturisitori nu sunt capabili să le facă față din punct de vedere teologic acestora.

Dar dacă nu sunt suficient de bine pregătiți, acum, rezultă că nu sunt în stare nici să priceapă subtila erezie a ecumenismului. Nu știu să distingă între adevărul ortodox și înșelările contemporane. Nu știu să deosebească adevărul curat de minciuna presărată cu puțin adevăr. Și așa și este: majoritatea preoților duși de nas de ecumeniști nu reușesc să înțeleagă ce se petrece acum în Biserică.
Dar cum îi vor instrui? Le vor recomanda să aplice niște canoane ignorând altele. Îi vor încuraja să facă abuzuri și să taie „în carne vie” distrugând situația materială a preoților și alungându-i pe monahii (dacă se va putea, în mijlocul iernii) care vor avea curajul să se împotrivească ereziei. Adică vor fi nedrepți, judecând anticanonic, ca și până acum.

Să nu le ajute Dumnezeu!

sursa

VEACUL INSELARII, VEACUL DESFRANARII. Predica Protos. Ioan Buliga (audio + text) despre PROPAGANDA EDUCATIEI SEXUALE si a SODOMIEI, inrobirea economica a tarilor si a familiilor. BUCURIILE PIERDUTE ALE COPIILOR ABANDONATI TEHNOLOGIEI. De unde sa incepem schimbarea in bine?

Extras din cuvantul Protos. Ioan de la Sihastria Putnei la Duminica a 32-a dupa Rusalii, 31 ianuarie 2006:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“[…] Hristos ne cheamă să ne ridicăm precum Zaheu s-a ridicat, zicem noi glumind că în copac, dar, de fapt, el s-a ridicat sufleteşte din starea asta josnică spre care se îndreaptă omenirea, spre o cădere totală, spre un Ierihon, spre o Sodoma şi Gomora. Pentru că ştim că acolo, în Sodoma şi Gomora, se făceau păcate împotriva firii, păcate care astăzi se încearcă să se oficializeze. Şi ştim prea bine, când ambasadorii ţărilor occidentale defilează în fruntea celor care fac păcate împotriva firii în Bucuresti, la manifestaţii, ştim cum se încearcă să se introducă educaţia sexuală în şcoală şi mulţi nu ştiu că, de fapt, asta e o păcăleală, li se spune că vor să-i înveţe să se ferească de păcat, dar, de fapt, este o propagandă a păcatului şi această propagandă se încearcă pe multe căi să intre în casa omului, în sufletul copilului, şi la şcoală vor să facă lucrul ăsta. 

Până atunci, să avem grijă, pentru că, iată, copiii au telefoane. Măcar de n-ar avea internet pe telefoane… Și iată şi o altă înşelăciune cu tehnologia asta. La început se spunea că cine vrea, dacă vrei, da, dacă nu, nu, dar astăzi a ajuns o obligaţie că, dacă nu ai, nu poţi să ai serviciu. La fel şi cu internetul, păi cine te obliga la început? Dar, mai târziu, nu mai este aşa. La fel e şi cu cardul, cine vrea, nu te obligă nimeni. Dar dau reduceri şi tot felul de beneficii, nu mai plăteşti adaos, ai avantaje dacă eşti client, dar toată asta este o înşelăciune, căci ei vor ca toţi oamenii să aibă aşa ceva, fiindcă este înainte-mergător cipului [pecetluirii pe mână sau frunte – n.n.]. Şi oamenii care aleg comoditatea, care se uită la câţiva bănuţi, care, pentru timpul în care nu mai stau la coadă sau pentru plăţile online, intră în înşelăciunea asta.

Trăim într-un veac al înşelării, în care bogaţii care conduc lumea asta se îmbogăţesc în urma războaielor, războaiele au devenit un profit pentru ei, cu industria armamentului; ei se îmbogăţesc de pe urma bolilor, şi bolile au devenit un [mijloc de] profit. Ca să nu mai spun de industria neagră a pornografiei care aduce mari venituri în SUA sau în alte locuri, lucruri pe care ei le distribuie în toată lumea. Şi, de fapt, aceşti oameni spun că ne vor binele și ne ajută pe noi şi ne împrumută, ca să fim şi noi democraţi şi civilizaţi. Însă ştiţi cum e cu împrumutul ăsta? Vă dau un exemplu. Dacă cineva vrea să vândă o vacă şi dvs vreţi să o cumpăraţi, vrea să o dea cu 1000 de euro, îi spuneţi: “N-am banii ăştia.” – mai evident e exemplul dacă vaca ar fi deja tăiată şi s-ar strica carnea – dânsul zice: “Nu ai bani să cumperi? Te împrumut eu, îţi dau 1000 de euro.” Şi el îşi vinde marfa şi după aia zice: “Îmi dai 1300 înapoi!“. Deci el îşi vinde marfa şi îşi recuperează şi banii, dar cu adaos. Aşa sunt cei care “ne vor binele”, banii se întorc la ei; industria noastră e la pământ, noi tot de la ei cumpărăm. Omul se duce la supermarket, iar majoritatea sunt din străinătate, banii se întorc la ei. Lucrul ăsta nu poate duce decât la colaps: împrumuţi, dai banii înapoi, le cumperi marfa lor şi le dai şi cu dobândă. Şi cine ne salvează? Doar săraca agricultură.
Şi mai e ceva: pe lângă faptul că tu-i cumperi vaca, îi dai banii înapoi şi cu dobândă, dânsul vrea să-ţi facă şi ordine în casă. Și tot timpul controale, îţi vine în casă să vadă ce ai prin frigider, cum îţi conduci familia, cum îţi educi copiii… Asta este civilizaţia spre care noi ne îndreptăm. Şi spuneam că tot agricultura ne salvează, cu toate că şi ea a fost distrusă, irigaţiile au fost distruse toate şi Dumnezeu ne mai dă puţină ploaie, cât timp o să merităm. Bine, că nu merităm, dar cred că îşi face milă de copiii ăştia de animalele noastre, îşi face milă şi agricultura a mai scos economia

Hristos ne cheamă să ne ridicăm mai sus decât suntem şi iată acum câtă desfrânare este în lume. Toată ziua se aud despărţiri. Femeia îşi părăseşte bărbatul că a găsit pe altul mai cu bani, pe altul care-i oferă altceva; se mai întâmplă şi invers, nu putem da vina pe femeie, că ele nu păcătuiesc singure, ci tot cu bărbaţii. Şi iată că omul în loc să se închine lui Dumnezeu, se închină la un zeu al banului, al bunăstării, al desfrânării, şi atunci nu ne putem schimba, cugetele noastre sunt murdare. Hristos ne spune: Lasă tot şi urmează-Mi. Dar ce se întâmplă? Omul se întristează. Aşa s-a întristat şi bogatul când i-a spus Hristos: Dă totul la săraci şi vino şi urmează-Mi. S-a întristat. Aşa şi omul, nu poate să lase lumea asta şi să-L urmeze, pentru că e învăţat cu televizorul cu păcatul, cu băutura, de acolo îşi ia dopamina, hormonul fericirii, acea înşelare de care se bucură puţin. Şi spune Dumnezeu: În noaptea asta voi lua sufletul tău. Ce înseamnă noaptea asta? În răutatea în care trăieşti, în desfrânarea în care trăieşti o să-ţi pierzi sufletul. Omul nu se gândeşte, dar fiecare zi poate să fie ultima. Tu ai ajutat săracii, ai dat, ai făcut fapte bune? Ţi-ai răscumpărat păcatele? Gândurile tale desfrânate, ce facem cu ele?

În viaţa Sf. Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei, se spune că a poruncit să i se sape un mormânt doar pe jumătate şi să i se lase aşa. Şi la fiecare sărbătoare când avea praznic, protocol, invitaţi de seamă, a poruncit slugilor să vină să-i spună: “Stăpâne, porunceşte să-ţi terminăm mormântul, că fiecare zi poate să fie ultima.” Moartea vine ca un fur. Când toată lumea se veseleşte, să ne gândim, totuşi, că clipele acelea pot să fie ultimele. Iată câtă înţelepciune aveau sfinţii şi aducerea de moarte nu ne întristează, pentru că aceea este întâlnirea cu Hristos, Viaţa cea adevărată. Doar să ne pregătim. În fiecare moment să fim atenţi. [Evanghelia] spune că pentru fiecare cuvânt vom da seama, tot ce facem, faptele noastre. Suntem chemaţi la o viaţă mai curată şi toată generaţia care urmează, copiii pe care dvs. îi educaţi, pe care şi noi încercăm să-i ajutăm, să-i ducem pe un drum către Hristos, un drum mai bun.
În viaţa Sf. Neagoe Basarab, voievodul Ţării Românești, se spune că el îşi trimitea copiii să trăiască împreună cu familii nevoiaşe. L-a trimis pe unul din copiii lui să trăiască la o familie cu foarte mulţi copii ca să vadă ce înseamnă să trăieşti în osteneală, pentru că, de fapt, osteneala aduce bucurie. Mai era o pildă: era un om înstărit care putea să ia copiilor tot ce voiau – cum şi noi greşim şi dăm totul de-a gata, telefoane, maşină, casă; el nu mai învaţă să aprecieze, nu mai ştie, nu-l învăţăm bucuria ostenelii – şi bogatul şi-a pus fiul să se ducă într-un loc pustiu, unde avea pământ, să facă gard. Şi tot săpa şi punea butuci pe acolo, făcea gard. Şi la un moment dat a ajuns la o bucurie din osteneala asta. Iată bucuria la care noi trebuie să îi ducem pe copiii noştri: să înveţe să se bucure pentru ceea ce fac, pentru un lucru bun pe care ei îl fac, să ţină ordine în casă, să pună lucrurile la locul lor, să se bucure de cum creşte o plantă, de roadele unui copac pe care ei l-au îngrijit. Deci bucuria ostenelii şi simplitatea. Vedeţi, noi ne-am depărtat de simplitatea asta.
Mai demult, în familii, în general mama stătea acasă şi, de obicei, soţul muncea. Dar cum s-a ajuns acum? Şi femeile şi bărbaţii trebuie să muncească, că nu mai facem faţă la cheltuieli. Şi lucrul ăsta e foarte trist; nu era aşa. Mai demult, femeia, dacă stătea acasă, putea să aibă grijă de copii. Acum nici copii nu mai vrea să facă, căci e serviciul, sunt alte obligaţii. Şi tot amână din fel de fel de cauze şi ajunge să aibă doar un copil sau doi. Erau multe beneficii: stăteai în mijlocul copiilor, acasă; poţi să ţii nişte animale, căci, dacă nu-i nici mama acasă, cine ţine? Bunicii? Dar ei n-or să mai fie. Deci ai nişte animale, o grădină din care mănânci nişte alimente sănătoase, le dai copiilor, nu totul cumpărat, plastic sau cu hormoni. Şi bărbatul aducea venitul acela, ajungea, era mai puţin, dar era mai simplu, aşa trăiau. Acum nu se mai poate pentru că a apărut o explozie a epocii consumiste, trebuie să le cumperi copiilor de toate, că aşa îţi cere la şcoală, să ai telefoane, tablete, internet, foarte scumpe. Dar trebuie să le cumpărăm şi atunci trebuie să lucreze şi mama şi tata. Şi atunci vedeţi încotro merge societatea noastră? Nici copii nu mai vrem să mai facem, ne ferim de copii, supărăm pe Dumnezeu, copii-la-televizortrăim, de fapt, în desfrânare, nu mai stăm în mijlocul copiilor, ei simt lucrul ăsta şi or să ajungă ca pe viitor să sufere sufleteşte foarte mult. Nici mâncare sănătoasă nu le mai putem da, că noi muncim. Şi atunci iată că societatea noastră se degradează. Nici sănătos nu mai poate fi copilul aşa, nici educat, este, de fapt, lăsat în voia tehnologiei: a televizorului, a internetului.

Hristos ne cheamă să ne schimbăm în bine şi ştim că nu ne putem schimba în bine atâta timp cât osândim pe altcineva. La fel cum fariseii aveau cugete viclene şi osândeau pe alţii, la fel nici noi nu ne putem schimba atâta timp cât osândim pe alţii. Ştim că Adam a dat vina pe Eva, Eva a dat vina pe şarpe, aşa se întâmplă şi cu noi: dăm vina pe cei din jurul nostru, dăm vina pe diavol dacă se întâmplă ca noi să cădem în păcat sau pe Dumnezeu că ne-a făcut aşa slabi, că nu rezistăm. Când ne apucăm de alcool sau de ţigări iarăşi dăm vina pe altcineva, pe altă situaţie şi tot aşa nu ne schimbăm niciodată. De asta nu s-au schimbat fariseii şi de-asta nu ne schimbăm nici noi.
Hristos ne cheamă să avem, de fapt, smerenie, să vedem vina la noi, indiferent ce s-a întâmplat în situaţia respectivă. Să înţelegem partea noastră de vină: “Da, asta am greşit. Chiar dacă celălalt îmi face rău, şi eu sunt de vină. Înaintea lui Dumnezeu sunt o cârpă lepădată. Să mă străduiesc să fiu mai bun.” În momentul în care avem smerenie, atunci ne schimbăm. Şi, de fapt, la asta ne cheamă Dumnezeu, să revenim la întâia demnitate a omului, să trăiască fără păcat, cum era în Rai şi, mai mult decât atât, să ajungă să trăiască în Împărăţia lui Dumnezeu.
Să învăţăm să trăim frumos, să învăţăm să trăim cu Hristos. Amin”

Sursa

Epistola unui sfant contemporan: “PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA… Grozavia cea mare va fi un razboi intre toate marile puteri ale lumii“

Epistola unui sfânt contemporan către românii care îl caută pe Dumnezeu cu sinceritate şi curăţie a inimii

“Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică“.

Această scrisoare face parte din minunata corespondenţă trimisă de un Staret rus contemporan mai putin cunoscut, Părintele Selafiil din Siberia – ucenicul Sfântului Arhiepiscop Luca al Crimeii – (a nu se confunda cu Batranul Selafiil de la Noul Neamt, duhovnicul parintelui Savatie Bastovoi) către un tânăr român, pe care l-a călăuzit prin scrisorile, prin dragostea şi rugăciunile sale până la trecerea sa către Domnul în ianuarie 2007, la vârsta de 97 de ani. Lucrul minunat este acela că tânărul, deşi nu a vizitat niciodată Rusia, a primit de la Dumnezeu darul de a cunoaşte şi a fi călăuzit, de către unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai zilelor noastre. 

“Domnul să vă binecuvânteze şi să vă acopere cu mâna Sa cea tare!
Piotr, Piotr, Bunelului îi este tare dor de tine. Piotr, nu ştiu dacă ne vom vedea în această scurtă viaţă pământească, în această pribegie a noastră către Cer. Dar fiece scrisorică ce mi-o citeşte batiuşka V. de la tine şi de la voi mă face pe mine, un moşneag noduros şi ros de molii, să iau pulsul inimii mele dulci. (…)
Piotr, Piotr, am aflat şi noi – mai bine zis, îngeraşii aceştia ai mei – prin anunţurile care se fac la acest calculator, despre ceea ce se întâmplă acum în lumea largă. Eu nu ştiu cum lucrează acest aparat, dar V. mi-a spus că se afişează cumva ştirile cele mai importante ce se petrec în lume.Oh, inima mea dulce, vezi cât s-a înmulţit răutatea în lume? Acolo, în Palestina, este acum mare vărsare de sânge şi lucrurile nu cred să meargă spre bine. Poate te vei mira, Piotr, dragul Bunelului, că pe mine, un moşneag, mă preocupă lucrurile acestea; dar voiesc să vi le zic pentru că acum sunt vremurile de sfârşit, copile, sunt vremurile de sfârşit! Pacea în lume va fi, curând, un lucru rar.
Oh, dragul Bunelului, eu mă voi duce din această lume deşartă în curând, dar voi, voi veţi prinde mari grozavii şi mari răutăţi. Când vor fi anume toate acestea?, îl veţi întreba pe Bunelul. Ei, Domnul Dumnezeu poate grăbi sau mai poate amâna sfârşitul, după a Lui socotinţă; răutatea şi desfrânarea, eresul şi delăsarea s-au înmulţit atât de mult în lume, că nu ştiu cât va mai îngădui Domnul lumea aceasta…
Copile drag, Piotr, să ştii că grozăvia cea mare va fi un război între toate marile puteri ale lumii, şi va fi atâta foc şi prăpăd peste toată omenirea, că mulţi vor vrea să se fi aflat în pământ, în morminte. Mulţi vor pieri…
Piotr, inima mea dulce, rostul duhovnicilor nu este să-i înfricoşeze şi să-i înspăimânte pe fiii lor duhovniceşti. Dar a ascunde adevărul, şi anume că mult nu mai e, ar fi o trădare a Adevărului Hristos.
Pregătiţi-vă, dragii Bunelului, pregătiţi-vă…
Cum să vă pregătiţi?
Rugaţi-vă cu sârguinţă; Piotr, hrana şi băutura noastră este pravila de fiecare zi şi sfânta spovedanie. Feriţi-vă ochii şi cugetele de desfrânare, căci pentru desfrânare va îngădui Domnul acest prăpăd prin foc.
Piotr, Piotr, cele ce ţi se par grele, cu ajutorul lui Dumnezeu sunt uşoare şi dulci. Tu ştii lucrul acesta. Chiar în mijlocul lumii, harul lui Dumnezeu este cheiţa care deschide inimile noastre şi lasă să intre Viaţa veşnică. În mijlocul cetăţii, Dumnezeu ascunde mulţi plăcuţi ai Lui. Aşa a fost întotdeauna.
Numai să strigaţi, dragii Bunelului, să strigaţi la Dumnezeu şi la Preacurata Maica Sa când veţi avea vreo greutate pe suflet sau veţi da de vreo ispită!
Acum, da, se deschid multe mănăstiri. Se scriu multe cărţi. Se ţin multe conferinţe de pace între religii. Se înfrumuseţează bisericile cu felurite podoabe, cu aur şi argint… Dar Dumnezeu nu caută la acestea… Dumnezeu caută la lucrarea tainică a inimii; la lucrarea cea dinlăuntru, nu la cea dinafară. Când se exagerează cu lucrarea de dinafară, cum se întâmplă acum, e semn că s-a părăsit lucrarea lăuntrică… Mi-au povestit multe aceşti părinţi români ai mei, de când îi ştiu eu pe îngeraşii aceştia… Sunt mii şi mii de monahi, dar abia dacă găseşti vreun povăţuitor cu frica lui Dumnezeu. Eu plâng adesea pentru aceasta, copile. Sunt mulţi stareţi care se îngrijesc de gospodărie, de chiverniseală, iar de lucrarea lăuntrică aproape că nu se grijeşte nimeni.
Dragii Bunelului, voi să faceţi aşa: petreceţi fiecare zi în frica lui Dumnezeu, cu plinirea pravilei şi cu gândul că acea zi poate fi cea din urmă. Petrecând aşa, nu veţi greşi. Chiar dacă nu veţi putea ţine gândul acesta al morţii în fiece zi, măcar o clipă, o secundă pe zi să vă gândiţi la moarte, şi tot va fi bine.
Dar mai cu seamă, dragii Bunelului, să ţineţi această mare comoară ce a sădit-o Dumnezeu în inimile voastre – dragostea duhovnicească.
Părinte Filaret, ţineţi aproape de Piotr. Piotr, cocorul meu alb, ţine aproape de batiuşka Filaret.
Acum, veniţi fiind din Athos, unde aţi întâmpinat multe ispite, aşa cum aţi scris mai demult Bunelului, trebuie să vă bucuraţi. Credeţi că Domnul a poruncit dragostea, fiind noi fără de greşeală? Sau poruncit-a Domnul dragostea îngerilor din cer? Nu, nicicum, căci aceştia sunt duhuri, sunt făpturi netrupeşti care Îl iubesc pe Domnul, Îl slavoslovesc şi ascultă pururea poruncile Lui.
Nu, Domnul ne-a poruncit nouă, celor de pe pământ, dragostea – nouă, celor ce suntem ţinuţi de multe neputinţe, celor ce ne oblojim rănile cu harul Său, celor ce ne sângerăm uneori unii pe alţii din neştiinţă duhovnicească şi din pricina boalelor de care suferim.
Domnul nu a spus: „Vindecaţi-vă mai întâi, şi apoi faceţi faptele dragostei ce vă zic”. Nu, Domnul a poruncit să ne iubim unii pe alţii, aşa cum suntem – şi, pe măsura ostenelii noastre, ranele se închid, sângele se opreşte, durerea încetează.

Dragostea noastră unul către altul aduce roua smereniei. Iar, smerindu-ne, ajungem să iubim mai adevărat. Numai smerindu-ne…
Dragostea este poarta către cer. Prin această poartă nu intră cei mari ai acestei lumi, cei voinici, cei perfecţi. Nu, această poartă este făcută pentru cei ologi, pentru cei gârbovi, pentru cei orbi, pentru cei slăbănogi, pentru cei paralitici… Dragul Bunelului, drag… Aceştia intră pe poarta dragostei şi ajung în curţile Domnului, unde încep să se vindece. Ei nu intră pe poarta dragostei deja vindecaţi, tămăduiţi, ci se vindeca prin dragoste. Hristos Domnul, Dragostea, îi iubeşte aşa cum sunt şi îi vindecă.
Sfântul şi feciorelnicul Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, la sfârşitul vieţii sale îmbelşugate de har, doar atât le spunea celor ce însetau de cuvântul mântuirii: „Iubiţi-vă unii pe alţii…“. Şi o rostea într-una. Altă cale nu este…
Dragii Bunelului, Domnul să vă dăruiască a gusta din bucatele Raiului şi, mai cu seamă, din dulcea smerenie. Voi veţi avea multă bucurie unul de la altul şi, împreună, de la Dumnezeu… Ţineţi această dragoste unul pentru altul, dragii Bunelului, ţineţi acest dar de la Domnul. Aşa creşteţi, aşa vă vindecaţi, aşa vă mântuiţi… Dragoste fără smerenie nu se poate. O, şi pentru a sădi smerenia în inima mea învârtoşată, eu, moşneagul Selafiil, am râcâit mult, am zgâriat zgura de pe inima mea; mult sânge a curs într-această cercare a mea, şi încă n-am izbutit să ating smerenia.
Nu cumva să vă închipuiţi că îndemnul „Iubiţi-vă unii pe alţii” e uşor. Nu! Lumea nu înţelege aceasta, şi de aceea nu poate iubi. Dar voi, copiii mei, aţi înţeles acum că fără sângerare nu se poate! Iese puroiul, se sparge buba, şi încă mai rămâne de stors… Apoi, când vine harul, totul se face ca nou.
Vă roagă un moşneag, păziţi dragostea. Smeriţi-vă. Fiţi o inimă, un cuget.

Vremurile rele sunt…
Bunelul vă recomandă cărţile Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov „Asketiceskii opiti” („Experienţe ascetice” – n.tr.). Părinţii români mi-au spus că s-au tradus două volume şi în româneşte, deşi lucrarea e mai mare şi mai cuprinzătoare. Acolo se află un fascicul mai mărişor ce se cheamă „Fărâmiturile ospăţului”. E o lucrare foarte potrivită a o citi în vremurile de acum, mai cu seamă concluziile care le înfăţişează Sfântul Ignatie la sfârşitul acestui fascicul. Eu nu ştiu, dragii Bunelului, de veţi găsi cele ce vi le-am spus, deşi îmi amintesc că într-o scrisorică mai veche aţi spus că aveţi scrierile Sfântului Ignatie, pe care le-aţi şi luat în Athos. Bunelul are o ediţie mai veche, care are 100 de ani, fiind din 1906, de pe vremea slăvitului ţar mucenic Nicolae.
Piotr, Piotr, cocorul meu alb, privesc la zborul tău şi mă bucur.
Din când în când, mai treci şi prin faţa moşneguţului ros de molii din Siberia; eu mă voi uita pe fereastră şi voi vedea cerul senin, şi un cocor alb, vestitor al bucuriei.
Te iubesc,

†Selafiil

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul din Catedrala “Epifania” din Tomsk, Siberia

Sursa

Nasterea unui sfant in imparatia vesnica: Fericitul Batran Selafiil din Siberia. “SUNT VREMURI DE MARTURISIRE. SA NU PRIMITI SA FITI AI ALTCUIVA!”

“Fratele nostru drag!
Este un răstimp mult prea îndelungat de când nu ti-am dat – şi nu v-am mai dat – un semn de viaţă, pentru a mai nădăjdui intr-o grabnica iertare din partea voastră. Si totuşi… Nădăjduiesc ca ne vei ierta căci în cele de mai jos vei afla câte ceva despre vieţuirea noastră aici şi despre cele pe care Domnul, în nepătrunsa Lui iconomie ni le-a rânduit. In ziua prăznuirii pe stil vechi a Sfântului Ioan Botezătorul, 20 ianuarie deci pe noul calendar, Selafiil, Batiushka nostru cel scump, făclia vieţuirii noastre monahiceşti, mijlocitorul nostru înaintea tronului Dreptului Judecător, s-a născut în cer.
Cu o zi înainte am prăznuit toţi cu bucurie multa, veseli şi zburdalnici aşa cum, vai, am rămas de când ne ştim, Praznicul Bobotezei, pe 19 ianuarie, când este şi ziua de naştere a lui batiushka A. Batiushka V. a slujit, iar eu, cu doftoraşul cel iubit al nostru, am slujit strana, la cantare. Batiushka Selafiil, cu un chip îngeresc, luminat de o lumina cereasca, a şezut în strana stăreţească şi a ascultat slujba în toata vremea cu atenţie, rugându-se fierbinte. La sfârşit, Batiushka s-a împărtăşit iar mai apoi am purces cu toţii la săvârşirea slujbei Aghiazmei celei Mari. Aici a slujit şi Batiushka. Glasul sau era mai apăsat şi mai grav, figura sa luminoasă şi gânditoare. L-am întrebat de câteva ori ceva, dar nu ne-a răspuns, mintea să era în alt loc. Noi n-am spus nimic. Seara, ne-a chemat pe toţi la ceai, parca vrând să ne anunţe ceva. Mi-a spus să iau hârtie şi toc, să stenografiez, ca si-n alte dăţi, cele ce le va zice. Ne-a cerut să ne aşezăm pe scaunele şi să sorbim adânc câte o gura de ceai.
A ridicat ochii spre noi, ochii săi de un albastru adânc, curat şi senin ca cerul Sfintei Rusii. Şi ne-a spus:
“Dragii Bunelului, dragi, inima mea dulce, promiteţi-mi ca nu veţi plânge de cele ce va vi le voi spune”.
Si i-am promis.
Dar mai apoi a îngheţat sângele în noi când am auzit acestea:
“Preadulcele Iisus, Domnul nostru, mi-a dat, aşa, intr-un fel, un răvaş. Nu e un răvaş scris, ci unul pe care mintea intr-o clipita îl înţelege şi inima îl primeşte cu mulţumire multa. Pregătiţi-mi cele de îngropăciune, căci eu, mâine, în zorii zilei plec de la voi. Dar nu vă voi lasa orfani. Voi veţi mai sta aici tot Postul Sfintelor Paşti, veţi face Învierea şi apoi Domnul vă va trimite tot ceea ce va e de folos şi vă va călăuzi. Eu mă duc. Am… nu ştiu nici eu exact, adăugă cu un zâmbet delicat, cred ca am 97 de ani. E mult, mult prea mult. Sunt cu o mana paralizata şi de-abia mă mişc. Ochii mei sunt pe jumătate înceţoşaţi. Dar niciodată nu mi-a părut rău ca I-am slujit ca monah, apoi ca preot şi schimonah, Preadulcelui Domn, Iisus. Mă cheamă acum la El şi mi-e dor, tare mi-e dor de El aşa cum mi-a fost dor o viaţă întreagă şi a ars în piept biată mea inima de dorul Lui. Să-L vad, să-I ud cu lacrimi picioarele Sale, să-I mulţumesc ca m-a învrednicit să mă numesc fiu al Lui, adică monah. Nu este nume mai dulce, copii mei decât acest nume, “monah”. Să-I mulţumiţi Domnului ca v-a învrednicit să va numiţi aşa. Si oriunde veţi fi, în orişice ispite va veţi afla, căzuţi sau ridicaţi, încovoiaţi de greutatea Crucii sau călcând cu picioare vesele, săltând de bucurie, să nu uitaţi ca paramanpurtaţi pe umeri sfânta schima monahiceasca: paramanul, pecetea ca sunteţi din oastea Împăratului. Sfânta schima e înscrisă în voi, e semnul ca sunteţi ai Lui, din garda cea de aproape a Lui. Să nu-L trădaţi, să nu-L părăsiţi, căci vremurile sunt grele. Sunt vremuri de mărturisire şi abia au început, chiar daca voi nu cuprindeţi intru totul aceasta. Ţineti în minte numai aceasta: sunteţi ai Lui. Nu ai lui antihrist care cearcă deja să pregătească lumea pentru pecetluire… Sa nu primiţi să fiţi ai altcuiva. El, Domnul Iisus nu vă va lăsa şi vă va răsplăti după măsura credincioşiei voastre.
Atât acum. Toate cele ce vi le-am spus în cursul vremii, nădăjduiesc că vi le veţi reaminti, puţin câte puţin, şi vor lucra în voi. Sa nu plângeţi. Eu mi-am plinit alergarea cu prisosinţă, alergând în curţile Domnului, să-I slujesc, eu, nevrednicul. Dar ştiu eu daca Ii vor place Domnului toate cele ce le-am plinit în viaţă aceasta? Nu mă va judeca prea aspru ca am trăit atât şi am plinit puţin, aşa puţin?…
Mă duc la fraţii mei, la iubiţii mei fraţi… Mă aşteaptă şi Iura, şi Timotei… Iubiţii mei fraţi. Să le scrieţi când şi cum puteţi la nepoţeii mei scumpi. N-am apucat sa-i strâng în braţe ca pe voi. Dar inima mea îi îmbrăţişează şi din cer le voi urmări paşii.
Piotr, dragul bunelului, inima mea dulce, zboară, zboară ca un cocor, pe cerul pe care ai început, pe cărarea ce o ai luat.  Piotr, să nu plângi. Să nu plângi. Dacă ţi-e dor de bunelul tău, cheamă-mă în rugăciuni. Voi veni îndată. Bunelul, ştii, aşa ti-am spus odată, întotdeauna le răspunde când nepoţeii lui ii trimit o scrisoare. Te iubeşte bunelul, dar toţi ne ducem odată şi odată, copile. Toţi.
Batiushka A., Domnul vă va călăuzi ca şi până acum, nicicând să nu deznădăjduiţi. În ştiinţa doftoricească să învăţaţi bine, pentru ca şi Părintele nostru sfânt Luca a fost un doftblagoslovenieor bun.
Dumnezeu să va binecuvânteze pe toţi”.
Si Batiushka a însemnat văzduhul în cele patru zări, ca în fiece seară. Ne-a cerut apoi tuturor să venim sa-i dam sărutul de pace şi si-a cerut iertare de la fiecare. Apoi s-a retras în chiliuţa lui…

Noi am rămas muţi de uimire, cu lacrimi curgând şuvoaie din ochi… Apoi Batiushka, obosit s-a întins în pat, si-a aprins candela, rugând îndată pe Batiushka V. să stea lângă el şi sa-i citească Canonul de ieşire al sufletului şi Paraclisul Maicii Domnului. Prin uşa crăpată priveam şi noi. Încet, Batiushka rotea şiragul de metanii intre mâinile sale sfinţite, ascultând totdată cu ochii închişi.


Era ora 2 dimineaţă…

Batiushka încă respira, şezând cu ochii închişi dar nu mai învârtea metaniile. Părea ca murmura ceva, dar nu înţelegeam decât “Gospodi”. Varsanufie l-a întrebat daca mai doreşte ceva, Batiushka Selafiil nerăspunzând nimic. Mâinile sale erau calde, am venit atunci toţi şi ne-am ghemuit la picioarele patului, nevrând parca sa-l lăsăm să plece. Batiushka V. a început să citească în rusa/slavona canonul Miezonopticii, simţind ca Batiushka nu vrea ca noi să ratam Miezonoptica.
La versetul “Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă…” am auzit un suspin uşor.
Sufletul Bunelului zburase la cer uşor, ca o pasăre, delicat, aşa cum trăise de fapt întreaga să viaţă pământească.
L-am prohodit a treia zi, după monahiceasca rânduială, într-un loc deschis în pădure, nu departe de schit, unde ii plăcea să se retragă cu noi şi unde ne-a spus odată c-ar vrea să fie îngropat, să aibă deasupra foşnetul brazilor siberieni… Durerea noastră e omeneşte, mare.
Am nădejde ca, după o vreme nu prea lunga, să îţi scriem.
Acum primeşte îmbrăţişările mele, şi ale noastre, ale celor 3, acum, părinţi siberieni rămaşi orfani.


Cu dragoste,
4 februarie 2007

P.S. Preasfinţitul a venit imediat a doua zi şi a pus metanie lui Batiuhska. Dar a crezut ca dorinţa Bătrânului n-ar fi fost să aibă parte de o înmormântare arhiereasca. Aşa ca n-a venit la înmormântare. Am aflat ca Patriarhul Alexei, când a auzit de la Stăpânul, la telefon, ca Părintele Selafiil s-a născut în cer, a început să plângă”.
***

Alte cuvinte ale parintelui Selafiil:

29 august 2005
“Părintele Selafiil, la rugămintea unui părinte stareţ din eparhie, a ţinut un cuvânt la obştile a trei mănăstiri de maici de aici, în total vreo doua sute de maici. Bătrânul a vorbit senin, limpede, cu multa nădejde, cu dăruire şi cu inima milosârdă. Despre linia dreapta în care am intrat, în alergarea noastră prin veşnicie. Despre perioada Parusiacă, Eshatologica în care Bătrânul spune ca trăim, suferim şi nădăjduim… Acum nu mai e timp… Nici de zidiri, nici de cupole, nici de iluzii. Iluzia cea mai mare e ca Biserica trăieşte un triumf, căci Evanghelia se propovăduieşte azi pretutindeni, pretutindeni. Acum e timpul călătoriei spre înlăuntru…
Iartă, frate iubite, dar ne-a impresionat şi pe noi cuvântul Bătrânului care a amintit mult de SF. LUCA, de SF. SERAFIM al Viriţei, de Sf. Kucsa din Odessa pe care i-a cunoscut cândva şi care au vorbit responsabil despre vremurile acestea. Când apostazia îmbracă haina de sărbătoare…
Cu multa dragoste, parintii din Siberia”.
i06

***

31 august 2005
“Frăţioare!



(…) Mergând în Niva noastră spre schit, Bătrânul m-a rugat sa-ţi scriu ţie cele ce urmează:
“Scrie-i fratelui să nu se smintească, întrucât acum a venit vremea mărturisirii. Ce naivi pot fi chiar unii preoţi care cred ca totul este o veselie şi o glorie a Bisericii în societate. Acum e vremea ca vrăjmaşii omului să fie chiar casnicii lui… Cum adică excludere din monahism? Se poate aşa ceva? Numai singur insa nu poţi să fii ferit de ispite, mai cu seama de cele sufleteşti, care sunt cele mai pustiitoare. Am trecut şi eu prin asta.”
Aşa, cam atât, iubite frate, că suntem tulburaţi şi cam mâhniţi.
In rest…TOAMNA a venit, foşnind din frunzele-i roşcâte şi bătrânicioase.
Cu bucurie şi nădejde, totuşi, parintii din Siberia”.
(Nota: Ilustratiile nu il reprezinta pe parintele Selafiil, cu care nu detinem si nu am gasit nicio fotografie)

Sursa

UN PETEC DIN CERUL INIMII AVVEI SELAFIIL SIBERIANUL: “Avem nevoie de cat mai multa rugaciune!”

 

“… Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah… Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.
Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile…
De aceea avem nevoie, dragul bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multa rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri, desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel…( şi în rusa rimează, nota traduc.). Parcă te şi vede bunelul, aşa, mergând agale spre locul unde lucrezi, învârtind în mână metania pe care ştiu că o porţi la tine. Metania cu boabe împletite de lână, fie ea mare sau mică, nu contează, îţi aminteşte întruna de prezenţa Preadulcelui Iisus lângă noi. De ce să nu-L poftim aşadar la masa inimii noastre, să ne îndulcim împreună cu El din masa Vieţii celei veşnice?…”Gospodi pomilui”, copile, “Gospodi pomilui”, să-ţi însoţească paşii, să-ţi sfinţească răsuflarea, să-ţi înmiresmeze inima, să-ţi ferească ochii tăi curaţi şi limpezi de orişice întinăciune, să-ţi sfinţească cugetele… Gospodi pomilui, rugăciunea lui Iisus ne schimbă pe deplin viaţa şi ne fereşte de căderi de tot felul, influenţând în bine şi starea celorlalţi de lângă noi…
Rugăciunea lui Iisus o spunea în toată vremea Sfântul Ierarh Luca, pe care l-am avut şi eu “bunel” şi pentru ale cărui rugăciuni am ajuns în mănăstire. Asemenea, o spunea cu lacrimi şi Sfântul batiushka Serafim Viritski (Serafim din Viriţa, un mare duhovnic şi cuvios canonizat recent de pravoslavnica noastră Biserică, dar de mult recunoscut ca sfânt de popor, ce a trăit în oraşul Viriţa şi a murit în 1949 – n. tr.). Sfântul Serafim ajunsese în sfinţenie pe Sfântul Serafim de la Sarov, adevăr îţi grăiesc, şi dacă Domnul a salvat Rusia în războiul al doilea mondial, a fost şi pentru rugăciunile acestui sfânt.Îmi mai spui că aşa simţi: “Fugi, taci, linişteşte-te…” Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea… Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet… Bine, dar unde, care pustie?, mă întrebi… Ei, dragul bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţă cenuşie, cenuşie… Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.Căci altfel, poţi fi în pustia Afonului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatecă, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahism şi apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru… Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era “coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta de ceva vreme în suflet… Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel… Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre… Mai multe, ce să-ţi spun… Desigur că recomand, dragul bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă… Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare…

Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer… şi, poate, un petec din inima mea, a bunelului care
te iubeşte,
+Selafil

Parintele Hariton recurge la influența politicienilor pentru a prelua Schitul Rădeni?

Stareţul Mănăstirii Petru Vodă continuă eforturile disperate de a prelua Schitul Rădeni

Se pare că stareţul Mănăstirii Petru Vodă, Hariton, nu a înţeles nimic din eşecul teribil pe care l-a suferit joia trecută la Rădeni, de vreme ce pare dispus să facă tot ce poate face pentru a prelua un schit care nici măcar nu aparţine mănăstirii peste care este pus stareţ.
Neavând niciun argument teologic cu care să conteste gestul perfect canonic al întreruperii pomenirii ierarhului părtaş la erezie, mai ales că sfinţia sa a recunoscut personal într-un material dat publicităţii că la Creta “s-au produs unele abateri de la învăţătura Bisericii”, joia trecută părintele stareţ de la Petru Vodă s-a prezentat la Rădeni ca un latifundiar care doreşte să izgonească nişte intruşi de pe proprietatea personală.
Pentru că nu a venit ca un părinte duhovnicesc, plin de dragoste faţă de confraţii săi creştini, ci ca un proprietar, i s-a cerut să demonstreze că este proprietar. Nu a putut face această demonstraţie. Proprietarii schitului sunt locuitorii din Rădeni, care au făcut donaţiile şi au muncit la ridicarea sa. Părintele stareţ al Mănăstirii Petru Vodă a arătat un act, care nu îl face proprietar la Rădeni şi nu are valoare executorie, adică nu poate obliga pe nimeni să îi lase lui Schitul Rădeni pur şi simplu.
Confruntat cu refuzul credincioşilor ortodocşi de a părăsi biserica în care se mai pot încă ruga fără a se face părtaşi la erezia ecumenistă, stareţul Mănăstirii Petru Vodă a trebuit să părăsească schitul Rădeni, punându-i-se în vedere chiar de organele legii să revină doar cu o hotărâre judecătorească executorie. Pe care nu o poate obţine decât printr-un proces în justiţie.
Perseverent, părintele Hariton pare a fi hotărât să atace cu orice preţ. În dimineaţa zilei de luni, 13 februarie, s-a prezentat din nou la Primăria Păstrăveni, încercând probabil să mai descopere documente referitoare la Schit. Nu ştim în ce calitate îi oferă autorităţile locale asistenţă, de vreme ce nu este proprietarul de drept al Schitului Rădeni. Nu înţelegem de ce trebuie să umble pe la primării pentru a face rost de actele pe care ar trebui să le aibă, dacă tot se pretinde proprietar la Rădeni.
Pe lângă aceste eforturi ale părintelui stareţ Hariton de la Petru Vodă, circulă informaţii, neconfirmate încă, potrivit cărora s-ar fi cerut un sprijin politic la rezolvarea situaţiei de la Rădeni. Se pare că autorităţilor locale din zonele învecinate schitului li s-ar fi pus în vedere pe linie politică “să rezolve problema”.
Nu putem afirma deocamdată cu certitudine şi probe că s-au făcut astfel de intervenţii, nici nu ştim cine le face, dar sperăm sincer că oamenii politici nu vor consimţi la astfel de “ajutor”, deoarece astfel de intervenţii ar fi contrare legii şi nu i-ar putea apăra de rigorile acesteia nimeni.
Cu zeci de mii de români care strigă în stradă împotriva corupţiei din politică, ultimul lucru de care mai e nevoie acum este un scandal în care să fie implicaţi politicieni şi conducători bisericeşti.

sursa