Sfantul Antonie cel Mare, invăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare

 

Nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor.

Ridica ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea?

Si am auzit glas zicandu-mi: SMERENIA

Oamenii se socotesc raţionali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raţionali. Unii au învăţat cuvintele şi cărţile vechilor înţelepţi. Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu. Numai aceştia trebuie să se numească oameni raţionali.

2. Omul cu adevărat raţional are o singură grijă: să asculte de Dumnezeul tuturor şi să-I placă; şi numai la aceasta îşi deprinde sufletul său: cum să-I placă lui Dumnezeu, mulţumindu-I pentru o aşa de mare purtare de grijă şi pentru cârmuirea tuturor, orice soartă ar avea el în viaţă. Pentru că e nepotrivit să mulţumim pentru sănătatea trupului doctorilor care ne dau leacuri amare şi neplăcute, iar lui Dumnezeu să nu-I mulţumim pentru cele ce ni se par nouă grele şi să nu cunoaştem că toate ni se întâmplă cum trebuie, spre folosul nostru şi după purtarea Lui de grijă. Căci în cunoştinţa şi credinţa cea către Dumnezeu stau mântuirea şi desăvârşirea sufletului.

3. Am primit de la Dumnezeu puteri virtuoase şi foarte mari: înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruinţa, răbdarea şi cele asemenea, care ne ajută să ne împotrivim şi să luptăm împotriva celor rele. Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile noastre. Nu se gândesc la aceasta însă cei neînţelegători; de aceea ei nici nu pricep că toate ni se fac spre bine şi precum se cuvine pentru folosul nostru, ca să strălucească virtuţile noastre şi să ne încununăm de la Dumnezeu.

4. Când vei socoti câştigarea banilor şi multul lor folos ca pe-o amăgire vremelnică, vei cunoaşte că petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu e altceva decât bogăţia. Gândindu-te la aceasta cu încredinţare şi ţinere de minte nu vei suspina, nu vei plânge, nu vei învinui pe nimeni, ci pentru toate vei mulţumi lui Dumnezeu. Nu te vei clăti văzând pe cei mai răi ca tine rezemându-se pe bani şi pe socoteli, căci foarte rea patimă a sufletului este pofta, părerea şi neştiinţa.

5. Omul cu judecată luând aminte la sine cumpăneşte cele ce i se cuvin şi-i sunt spre folos. Acela cugetă care lucruri sunt folositoare pentru firea sufletului său şi care nu. Aşa se fereşte el de cele nepotrivite, care i-ar vătăma sufletul şi l-ar despărţi de nemurire.

6. Cu cât cineva are viaţa mai măsurată, cu atât e mai fericit, că nu se grijeşte de multe: de slujitori, de lucrători, de pământuri şi de avuţia dobitoacelor. Căci ţintuindu-ne de acestea ne vom îneca în greutăţile legate de ele şi vom învinui pe Dumnezeu. Iată cum din pofta noastră cea de voie se adapă moartea şi cum rătăcim în întunericul unei vieţi cu păcate, necunoscându-ne pe noi înşine.

7. Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru. De viaţa virtuoasă se împărtăşesc toţi oamenii cuvioşi, precum şi cei cu minte iubitoare de Dumnezeu. Căci mintea cea de rând este lumească şi schimbăcioasă, răsărind şi gânduri bune, şi rele, ba şi firea şi-o schimbă, aplecându-se spre cele trupeşti. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu însă pedepseşte păcatul care se naşte în oameni cu voia lor, în urma trândăviei.

8. Cei proşti şi neiscusiţi iau în râs cuvintele şi nu vor să le asculte dacă acestea mustră nepriceperea lor, ci vor ca toţi să fie întru toate asemenea lor. La fel şi cei desfrânaţi se silesc să arate pe ceilalţi toţi mai răi decât dânşii, socotind să vâneze pe seama lor nevinovăţia, din pricina mulţimilor relelor. Dacă într-un suflet slab se află păcatele acestea: desfrânarea, mândria, lăcomia nesăturată, mânia, neastâmpărarea limbii, furia, uciderea, tânguirea, pizma, pofta, răpirea, durerea, minciuna, plăcerea, lenea, întristarea, frica, boala, ura, învinuirea, neputinţa, rătăcirea, neştiinţa, înşelarea şi uitarea de Dumnezeu, sufletul acela se întinează şi se pierde. Căci prin acestea şi prin cele asemenea acestora se osândeşte sărmanul suflet, care s-a despărţit pe sine de Dumnezeu.

9. Cei ce vor să se deprindă în viaţa cea virtuoasă, cuvioasă şi preamărită nu trebuie judecaţi după obiceiurile sau după petrecerea cea mincinoasă de până acum. Ci, asemenea pictorilor şi sculptorilor, îşi vor dovedi din faptele înseşi petrecerea cea aleasă şi plăcută lui Dumnezeu. Nu fug ei de toate plăcerile păcătoase ca de nişte curse?

10. Cel bogat şi de neam ales, dar fără îndrumarea duhovnicească şi fără curăţia vieţii, nefericit este în ochii care cugetă drept; precum fericit este săracul sau robul – după soartă –, dar împodobit cu învăţătură şi cu virtute. Căci, după cum străinii rătăcesc drumurile, aşa şi cei ce nu grijesc de viaţa cea virtuoasă se rătăcesc şi se pierd amăgindu-se de poftă.

11. Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea făcător de om trebuie să se numească. Asemenea şi aceia care îndreaptă pe cei desfrânaţi către petrecerea cea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, ca unii ce schimbă alcătuirea oamenilor. Căci blândeţea şi înfrânarea sunt fericire şi nădejde bună pentru sufletul oamenilor.

12. Se cuvine ca oamenii să se nevoiască să-şi îndrepte viaţa şi obiceiurile după adevăr şi cuviinţă. Căci împlinind ei acest lucru, cunosc uşor cele dumnezeieşti. Cine cinsteşte pe Dumnezeu din toată inima şi credinţa, pe acela şi Dumnezeu îl ajută ca să-şi stăpânească mânia şi pofta. Căci pricina tuturor relelor este pofta şi mânia.

13. Om se numeşte sau cel raţional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate fi îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni. Iar de unii ca aceştia trebuie să fugim, căci celor ce trăiesc laolaltă cu păcatul nu li se îngăduie să se afle niciodată printre cei nemuritori.

14. Raţiunea ne face vrednici să ne numim oameni. Iar de nu o avem pe aceasta, numai cu glasul şi cu forma mădularelor ne deosebim de dobitoace. Să recunoască omul cu mintea întreagă că este nemuritor şi va urî toată pofta cea păcătoasă care se face între oameni pricină de moarte.

15. După cum fiecare meşteşug îşi arată puterea înfrumuseţând materialele supuse lui, ca, de pildă, unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot aşa şi noi trebuie să ne arătăm că suntem oameni cu adevărat raţionali prin deprinderea întru viaţa virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi nu numai prin forma trupului. Iar sufletul cu adevărat raţional şi iubitor de Dumnezeu îndată pricepe toate ale vieţii, câştigă îndrumarea plină de dragoste a lui Dumnezeu, îi mulţumeşte cu adevărat şi către El îşi are zborul şi toată cugetarea.

16. După cum corăbierii cârmuiesc corabia cu grijă ca să n-o izbească de vreo stâncă văzută sau nevăzută, aşa şi cei ce se silesc spre viaţa duhovnicească trebuie să cerceteze cu frică ce trebuie să facă şi ce să nu facă. De asemenea să creadă că legile lui Dumnezeu le sunt de folos, tăind de la suflet toate gândurile păcătoase.

17. După cum cârmacii şi cei ce ţin frâiele cu sârguinţă şi cu luare-aminte ajung la ţintă, tot aşa cei ce se silesc spre viaţa cea dreaptă şi virtuoasă trebuie să călătorească cu sârguinţă şi cu grijă, precum se cuvine şi după cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea şi cugetă că se poate aceasta, crezând, îşi face loc în nemurire.

18. Să socoteşti liberi nu pe cei ce din întâmplare sunt liberi, ci pe cei liberi după viaţă şi după deprinderi. Nu se cade să numeşti liberi, întru adevăr vorbind, pe boierii care sunt răi şi desfrânaţi, căci aceştia sunt robi patimilor trupeşti. Liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele vremelnice.

19. Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori nu din vorbe, ci din fapte.

20. Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea lor cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri-aminte.

21. Cercetează şi probează cele ale tale, deoarece căpeteniile şi stăpânitorii numai peste trup au stăpânire, nu şi peste suflet. Acest lucru să-ţi fie totdeauna în grijă. Deci, dacă poruncesc ucideri sau fărădelegi, sau nedreptăţi vătămătoare de suflet, nu trebuie să li te supui, chiar de ţi-ar chinui trupul. Căci Dumnezeu a creat sufletul liber şi de sine stăpânitor în cele ce le face bine sau rău.

22. Sufletul raţional caută să fugă de calea neumblată, de îngâmfare, de mândrie, de înşelăciune, de pizmă, de răpire şi de cele asemenea, care sunt fapte ale dracilor şi ale alegerii celei rele. Căci pe toate le biruie cu sârguinţă şi cu grijă stăruitoare omul a cărui poftă nu tinde spre plăcerile cele de jos.

23. Cei ce s-au deprins cu viaţa duhovnicească puţin, dar nu desăvârşit, se izbăvesc de primejdii şi nu au trebuinţă de păzitori; iar dacă biruiesc pofta întru toate, află cu uşurinţă calea către Dumnezeu.

24. Omul raţional nu are lipsă de cuvântări multe, ci numai de câte trebuie ca să afle voia lui Dumnezeu. Astfel ajunge omul iarăşi la viaţa şi lumina veşnică.

25. Cei ce caută viaţa cea virtuoasă şi iubitoare de Dumnezeu trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine şi de toată slava cea deşartă şi mincinoasă, şi să se silească spre buna îndreptare a vieţii şi a socotinţei. Căci mintea neschimbăcioasă şi iubitoare de Dumnezeu este suire şi cale către Dumnezeu.

26. Învăţarea de vorbe nu foloseşte nimic dacă lipseşte purtarea sufletului cea plăcută lui Dumnezeu. Dar pricina tuturor relelor este amăgirea şi necunoştinţa lui Dumnezeu.

27. Grija de viaţa duhovnicească şi sârguinţă sufletului îi fac pe oameni buni şi iubitori de Dumnezeu. „Căci tot cel ce caută pe Dumnezeu Îl află“ dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea. Unul ca acesta nu se teme de draci.

28. Cei ce se amăgesc cu nădejdile lumeşti şi cunosc până în amănunt ce trebuie să facă pentru viaţa duhovnicească, dar nu fac, se aseamănă cu cei ce împrumută doctoriile şi uneltele medicinei, însă nu ştiu şi nici nu au grijă să facă întrebuinţare de ele. De aceea să nu învinuim niciodată pricina dintâi sau pe altcineva pentru păcatele noastre, ci pe noi înşine, căci dacă sufletul vrea să fie trândav, nu poate fi nebiruit.

29. Celui ce nu ştie să deosebească binele de rău nu-i este îngăduit de-a judeca pe cei buni sau pe cei răi. Căci bun este omul care cunoaşte pe Dumnezeu, dar el nu este bun, nu ştie nimic şi nici nu va şti vreodată. Căci calea cunoştinţei lui Dumnezeu este bunătatea.

30. Omul bun şi iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de faţă; iar în dos nu-i bârfeşte. Dar nici celor ce încearcă să-i grăiască de rău nu le îngăduie.

31. În cuvântări orice asprime să lipsească. Pentru că sfiala şi neprihănirea ştiu să înfrumuseţeze pe oamenii cu judecată mai mult ca pe fecioare, căci mintea iubitoare de Dumnezeu este o lumină care învăluie sufletul cum învăluie soarele trupul.

32. La fiecare dintre patimile ce se năpustesc asupra sufletului tău adu-ţi aminte că cei ce cugetă drept şi vor să-şi pună ale lor la loc de siguranţă nu socotesc averea stricăcioasă a banilor ca un lucru plăcut, ci cunoştinţele cele drepte şi adevărate. Acestea îi fac pe ei fericiţi. Căci bogăţia e furată şi răpită de cei mai puternici. Dar virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată şi care după moarte mântuieşte pe cei ce au dobândit-o. Iar pe cei ce cugetă aşa nu-i va amăgi nălucirea bogăţiilor şi a celorlalte plăceri.

33. Nestatornicii şi nepricepuţii să nu ispitească pe cei înţelepţi. Iar înţelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbeşte puţine şi pe cele de trebuinţă, şi plăcute lui Dumnezeu.

34. Cel ce urmăreşte vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu grijeşte de virtuţile sufletului, căci acestea sunt bogăţia şi hrana sa veşnică. De cele vremelnice se împărtăşeşte numai pe cât se poate, după cum dă şi voieşte Dumnezeu, folosindu-se cu mulţumire şi bucurie de ele, oricât de smerite ar fi. Mâncarea scumpă hrăneşte numai trupul; cunoştinţa de Dumnezeu însă, înfrânarea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire şi blândeţea, acestea îndumnezeiesc sufletul.

35. Acei stăpânitori care silesc oamenii la fapte ce nu sunt la locul lor şi vatămă sufletul nu au stăpânire şi peste suflet, căci este zidit cu voie liberă. Ei pot lega trupul, dar nu voia slobodă. Peste aceasta omul raţional este stăpân cu voia lui Dumnezeu Cel ce l-a zidit, care este mai tare decât toată stăpânirea, sila sau puterea.

36. Cei ce socotesc nefericire pierderea banilor, a copiilor, a slugilor sau a oricărui alt lucru să ştie întâi că trebuie să se mulţumească cu cele date de Dumnezeu; iar când trebuie să le dea înapoi să fie gata a face aceasta cu recunoştinţă, întru nimic scârbindu-se pentru lipsirea de ele, mai bine zis pentru înapoierea lor. Căci după ce s-au folosit de cele ce nu erau ale lor, le-au dat iarăşi înapoi.

37. Bun lucru este să nu-şi vândă omul voia lui cea liberă, gândindu-se la câştigul de bani, chiar de i s-ar da foarte mulţi. Căci ca visul sunt cele lumeşti; iar nălucirile bogăţiei sunt neînsemnate şi de scurtă vreme.

38. Adevăraţii oameni aşa să se sârguiască a vieţui întru iubirea de Dumnezeu şi întru virtute, încât să strălucească viaţa lor virtuoasă printre ceilalţi oameni, precum străluceşte şi se vede bucăţica de porfiră adausă ca o podoabă la o haină albă. Căci în chipul acesta ei se îngrijesc tot mai mult de virtuţile sufletului.

39. Oamenii cuminţi trebuie să-şi cerceteze puterea lor şi măsura la care a ajuns virtutea sufletului lor, fiindcă trebuie să se pregătească să dea război cu patimile ce le dau năvală potrivit cu puterea din ei, dăruită lor după fire de Dumnezeu. Împotriva ispitirii de frumuseţe străină şi a oricărei pofte stricătoare de suflet ne ajută înfrânarea; împotriva durerilor şi a ripsurilor, tăria; iar împotriva ocărilor şi a mâniei, răbdarea; şi aşa pentru toate.

40. Este cu neputinţă să se facă cineva dintr-o dată bărbat bun şi înţelept. Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun. Iar omul bun şi iubitor de Dumnezeu, care cu adevărat cunoaşte pe Dumnezeu, nu încetează a face din belşug toate câte plac lui Dumnezeu. Dar astfel de oameni se găsesc rar.

41. Nu se cuvine ca cei mai slăbuţi cu firea să deznădăjduiască şi să părăsească vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi să o dispreţuiască ca una ce nu ar putea fi ajunsă, nici înţeleasă de ei. Căci, chiar de nu vor putea ajunge la culmea virtuţii şi mântuirii prin sârguinţă şi dorinţă, totuşi se fac mai buni sau în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic.

42. Omul după partea raţională e în legătură cu puterea aceea negrăită şi dumnezeiască; iar după trup se înrudeşte cu dobitoacele. Dar puţini sunt oamenii desăvârşiţi şi raţionali care se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu şi cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte şi viaţă virtuoasă. Cei mai mulţi dintre oameni, mărunţi la cuget, părăsind acea dumnezeiască şi nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită şi de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă asemenea dobitoacelor cele ale trupului şi aprinzându-se de plăceri se despărţesc de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voirile sale.

43. Bărbatul cu judecată, gândindu-se la rudenia sa cu Dumnezeu, nu prinde niciodată dragoste de ceva pământesc sau josnic, ci îşi are mintea întru cele cereşti şi veşnice. El cunoaşte că voia lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor bunătăţilor şi izvorul bunurilor veşnice, este să mântuiască tot omul.

44. Când afli pe vreunul gâlcevindu-se şi luptându-se împotriva adevărului şi lucrului vădit, pune capăt gâlcevii, părăsind pe unul ca acela, fiindcă şi-a împietrit cu totul mintea. Căci precum apa cea rea strică vinul cel bun, aşa şi vorbirea cu vrajbă strică pe cei virtuoşi cu viaţa şi cu socotinţa.

45. Dacă întrebuinţăm orice sârguinţă şi iscusinţă ca să scăpăm de moartea trupească, cu atât mai vârtos suntem datori să ne străduim ca să scăpăm de moartea sufletească, pentru că cel ce voieşte să se mântuiască nici o piedică nu are, fără numai negrija şi lenea.

46. Cei ce pricep cu anevoie cele de folos, oricât de limpede ar fi spuse, sunt socotiţi bolnavi. Iar cei ce înţeleg adevărul, dar îi stau împotrivă fără ruşine, şi-au omorât raţiunea şi şi-au sălbăticit purtările. Unii ca aceştia nu cunosc pe Dumnezeu şi nu li s-a luminat sufletul.

47. Dumnezeu a adus cu cuvântul la viaţă genurile dobitoacelor pentru a fi întrebuinţate după rânduială: unele spre mâncare, altele spre slujbă. Iar pe om l-a zidit ca să fie privitor şi tâlcuitor recunoscător al lor. De aceea să se străduiască oamenii ca nu cumva, nevăzând şi neînţelegând pe Dumnezeu şi lucrurile Sale, să moară ca fiarele cele necuvântătoare. Trebuie să cunoască omul că Dumnezeu toate le poate şi că nimic nu poate sta împotriva Celui ce toate le poate, ci din nimic le-a făcut pe toate câte le-a voit şi le face cu cuvântul Său spre mântuirea oamenilor.

48. Cele din cer sunt nemuritoare pentru bunătatea ce este într-însele; cele de pe pământ însă au ajuns muritoare pentru aplecarea de bunăvoie spre răutate. Iar aceasta vine în cei fără de minte pentru lenea lor şi pentru că nu cunosc pe Dumnezeu.

49. Moartea, de-o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte îi este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoştinţa de Dumnezeu. Aceasta este primejdioasă sufletului.

50. Păcatul este o patimă a materiei. De aceea e cu neputinţă să se nască trup fără păcat. Dar sufletul raţional ştiind aceasta se scutură de greutatea materiei în care zace păcatul. Uşurându-se de o astfel de greutate cunoaşte pe Dumnezeul tuturor, iar la trup priveşte atent ca la un vrăjmaş şi nu mai crede ale lui. Aşa se încununează sufletul de la Dumnezeu, ca unul ce a biruit patimile păcatului şi ale materiei.

51. Sufletul care cunoaşte păcatul îl urăşte ca pe o fiară atotputuroasă. Dar dacă nu-l cunoaşte, îl iubeşte. Acesta duce apoi în robie pe îndrăgitorul lui, iar nefericitul acela nu-şi vede interesul său şi nu-l înţelege, ci socoate că se împodobeşte cu păcatul şi se bucură.

52. Sufletul curat, bun fiind, se luminează de Dumnezeu. Atunci mintea cugetă cele bune şi dă naştere cuvintelor iubitoare de Dumnezeu. Dar dacă se întinează sufletul de patimi, îşi întoarce Dumnezeu faţa de către el, mai bine zis sufletul însuşi se desparte pe sine de Dumnezeu. Atunci vrăjmaşii draci intră în cuget şi pun înaintea sufletului fapte necuviincioase: preacurvii, ucideri, răpiri, profanări de cele sfinte şi cele asemenea, câte sunt lucruri ale dracilor.

53. Cei ce cunosc pe Dumnezeu sunt plini de toată bunăvoinţa şi dorind cele cereşti dispreţuiesc cele pământeşti. Unii ca aceştia nu plac la mulţi, dar nici lor nu le plac multe. De aceea sunt nu numai urâţi, ci şi luaţi în râs de mulţi smintiţi. Ei însă rabdă toate în sărăcie, ştiind că cele ce se par multora rele pentru ei sunt bune. Căci cel ce înţelege cele cereşti crede lui Dumnezeu, ştiind că toate sunt făpturile voii Lui. Cel ce însă nu le înţelege nu crede niciodată că lumea este zidirea lui Dumnezeu şi că a fost făcută pentru mântuirea omului.

54. Cei umpluţi de răutate şi ameţiţi de neştiinţă nu cunosc pe Dumnezeu şi n-au trezvia sufletului. Căci Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înţeles cu mintea, fiind cât se poate de învederat în cele văzute, aşa ca sufletul în trup. Pentru că precum trupul nu poate fiinţa fără suflet, aşa toate cele ce se văd şi sunt nu pot fiinţa fără Dumnezeu.

55. De ce a fost făcut omul? Ca înţelegând făpturile lui Dumnezeu, să-L vadă dintr-însele şi să preamărească pe Cel ce le-a zidit pentru om. Iar mintea cea plăcută lui Dumnezeu este un bun nevăzut, dăruit de Dumnezeu celor vrednici, în urma purtării celei bune.

56. Liber este omul care nu slujeşte patimilor, ci cu înţelepciune şi cu înfrânare îşi stăpâneşte trupul şi se îndestulează plin de mulţumire cu cele dăruite de Dumnezeu, chiar de ar fi foarte puţine. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu şi sufletul, dacă vor cugeta la fel, vor împăciui şi trupul întreg, chiar de n-ar vrea acesta. Deoarece când vrea sufletul, toată turburarea trupului se stinge.

57. Cei ce nu sunt mulţumiţi cu cele ce le au la îndemână pentru trai, ci poftesc mai mult, se fac robi patimilor, care apoi turbură sufletul şi îi insuflă gânduri şi închipuiri că cele ce le au sunt rele. Şi după cum hainele mai mari decât măsura împiedică la mişcare pe cei ce se luptă, aşa şi dorinţa avuţiei peste măsură împiedică sufletele să lupte sau să se mântuiască.

58. Starea în care se află cineva fără să vrea îi este şi pază, şi osândă. Deci îndestulează-te cu cât ai, ca nu cumva purtându-te cu nemulţumire să te pedepseşti singur fără să simţi. Iar calea spre aceasta este una singură: dispreţuirea celor pământeşti.

59. După cum ne-a dat Dumnezeu vederea ca să cunoaştem cele ce se văd, ce e alb şi ce e negru, aşa ne-a dat şi judecată ca să deosebim cele folositoare sufletului. Iar pofta, despărţindu-se de judecată, naşte plăcerea şi nu îngăduie sufletului să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.

60. Nu cele ce se fac după fire sunt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia. Nu e păcat a mânca, ci a mânca nemulţumind, fără cuviinţă şi fără înfrânare. Căci eşti dator să ţii trupul în viaţă, însă fără nici un gând rău. Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizmă, cu mândrie şi cu poftă. E păcat însă a nu asculta liniştit, ci cu mânie. Nu e păcat neînfrânarea limbii la mulţumire şi rugăciune, dar e păcat la vorbirea de rău. E păcat să nu lucreze mâinile milostenie, ci ucideri şi răpiri. Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din slobodă alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva voii lui Dumnezeu.

61. De cumva te îndoieşti că Dumnezeu vede tot ce se face, gândeşte-te că tu, om fiind şi pământ, poţi vedea deodată în mai multe locuri. Înţelege dar cu cât mai mult poate aceasta Dumnezeu, care toate le vede, până la grăuntele de muştar, ca Unul ce tuturor le dă viaţă şi pe toate le hrăneşte precum voieşte.

62. Când închizi uşile cămării tale şi eşti singur, cunoaşte că este cu tine îngerul rânduit de Dumnezeu fiecărui om. Elinii îl numesc demonul propriu. Acesta, fiind neadormit şi neputând fi înşelat, este pururea cu tine, toate văzându-le, fără să fie împiedicat de întuneric. Dar cu el este şi Dumnezeu, Cel ce se află pretutindeni. Căci nu este vreun loc sau vreo materie în care nu este Dumnezeu, ca Cel ce e mai mare ca toţi şi pe toţi îi cuprinde în mâna Sa.

63. Dacă ostaşii păstrează credinţă cezarului fiindcă le dă hrană, cu cât mai vârtos suntem datori noi a ne sili să mulţumim neîncetat, cu nefăcute guri, şi să plăcem lui Dumnezeu, Celui ce toate le-a făcut pentru om?

64. Recunoştinţa către Dumnezeu şi vieţuirea cea bună este roada omului care place lui Dumnezeu. Şi precum roadele pământului nu se coc într-un ceas, ci după vreme şi ploi, şi îngrijire, aşa şi roadele oamenilor se fac minunate prin nevoinţă, prin luare-aminte, prin stăruinţă de vreme îndelungată, prin înfrânare şi prin răbdare. Iar dacă făcând aceasta îţi vei părea vreodată evlavios, nu-ţi crede ţie câtă vreme eşti în trup, ci socoteşte că nimic din ale tale nu e plăcut înaintea lui Dumnezeu. Căci să ştii că nu e uşor omului să păzească nepăcătuirea până la sfârşit.

65. Nimic nu cinstesc oamenii mai mult decât cuvântul. Aşa de puternic este cuvântul, că printr-însul şi prin mulţumire slujim lui Dumnezeu; iar folosind cuvânt netrebnic sau cu sunet urât ne osândim sufletul. Deci este lucru de om nesimţit ca cineva să învinuiască naşterea sa sau pe alţii pentru că păcătuieşte. Căci el se slujeşte de slobodă alegere de cuvântul sau de fapta rea.

66. Dacă ne străduim să ne vindecăm de patimile trupului de teamă să nu ne râdă lumea, cu atât mai vârtos să ne străduim a ne vindeca de patimile sufletului, ca unii ce avem să fim judecaţi înaintea feţei lui Dumnezeu, unde e bine să nu ne aflăm fără cinste sau vrednici de batjocură. Căci având voia liberă dacă nu voim să săvârşim faptele rele, atunci când le dorim, putem face aceasta şi stă în puterea noastră să vieţuim plăcând lui Dumnezeu; şi nimeni nu ne va putea sili vreodată să facem vreun rău dacă nu vrem. Şi aşa luptându-ne, vom fi oameni vrednici de Dumnezeu şi vom petrece ca îngerii în ceruri.

67. Dacă vrei, eşti rob patimilor; şi iarăşi dacă vrei, eşti liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea. Căci de n-ar fi patimile, n-ar fi nici virtuţile, nici cununile dăruite de Dumnezeu celor vrednici dintre oameni.

68. Cei ce cunosc binele, dar nu văd ce le este de folos, îşi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a împietrit. De aceea nu trebuie să ne îndreptăm mintea spre aceştia, ca nu cumva să cădem şi noi, în chip silnic, în aceleaşi lucruri, fără băgare de seamă, ca nişte orbi.

69. Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce păcătuiesc, chiar de-ar fi făcut crime vrednice de osândă. Ci pentru dreptatea însăşi pe cei ce greşesc să-i întoarcem şi să-i certăm dacă se nimereşte, fie prin ei înşişi, fie printr-alţii. Dar să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimă, şi nu de dreptate şi de judecată. De aceea nu primi să te sfătuiască nici oameni prea miloşi, căci pentru binele însuşi şi pentru dreptate trebuie să cerţi pe cei răi, însă nu pentru patima mâniei.

70. Singură agoniseala sufletului este sigură şi nu poate fi jefuită. Iar aceasta este vieţuirea virtuoasă şi plăcută lui Dumnezeu, şi cunoaşterea şi săvârşirea celor bune. Avuţia este însă povăţuitor orb şi sfetnic fără minte, şi cel ce întrebuinţează bogăţia rău şi pentru desfătare îşi pierde sufletul pe care l-a dus la nesimţire.

71. Se cade ca oamenii sau să nu agonisească nimic de prisos, sau, aflându-se avuţi, să ştie că toate cele din viaţa aceasta sunt după fire stricăcioase, uşor de pierdut, fără preţ şi lesne de frânt. De aceea sunt datori să nu se descurajeze pentru cele ce li se pot întâmpla.

72. Cunoaşte că durerile trupeşti sunt în chip firesc proprii trupului, ca unul ce e pământesc şi stricăcios. Deci sufletul iscusit trebuie să stăruie în mijlocul unor asemenea pătimiri cu răbdare, cu bărbăţie şi cu mulţumire, şi să nu-I bage lui Dumnezeu de vină că de ce a făcut trup.

73. Luptătorii de la jocurile olimpice nu se încununează după prima biruinţă, nici după a doua sau a treia, ci când biruie pe toţi cei ce se luptă cu ei. Tot aşa trebuie deci ca tot cel ce vrea să fie încununat de Dumnezeu să-şi deprindă sufletul întru curăţie nu numai în privinţa celor trupeşti, ci şi a câştigurilor, răpirilor, pizmei, hranei, slavei deşarte, grăirii de rău, uciderilor şi celor asemenea.

74. Nu pentru laudă omenească ne-am apucat de vieţuirea curată şi de Dumnezeu iubitoare; ci pentru mântuirea sufletului ne-am ales viaţa virtuoasă. Căci în fiecare zi stă moartea înaintea ochilor noştri; iar cele omeneşti nu le vedem.

75. Stă în puterea noastră a trăi înfrânat, dar a ne îmbogăţi nu stă în puterea noastră! Deci ce vom zice? Avem lipsă de lucirea de scurtă vreme a bogăţiei pe care nu avem puterea să o agonisim, rămânând doar la simpla dorinţă? O, ce nebuneşte alergăm, neştiind că înaintea tuturor virtuţilor se află smerenia, precum înaintea tuturor patimilor stau lăcomia pântecelui şi poftirea celor lumeşti.

76. Cei înţelepţi trebuie să-şi amintească necontenit că răbdând mici şi scurte necazuri în viaţă, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere şi de fericire veşnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile şi vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu cadă cu sufletul şi să rămână, în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăşi să lupte şi să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuţilor şi se fac mântuitoare sufletului.

77. Necazurile vieţii fac să fie încununaţi de Dumnezeu bărbaţii şi luptătorii vrednici. Deci trebuie să-şi omoare în viaţă mădularele faţă de toate ale vieţii. Căci mortul nu se mai grijeşte niciodată de ceva din ale vieţii.

78. Nu se cuvine ca sufletul raţional şi luptător să se sperie şi să se înfricoşeze îndată de patimile care vin asupra lui, ca nu cumva să fie batjocorit de draci, ca fricos. Căci turburat de nălucirile lumeşti sufletul iese din ogaşa lui. Să ştim că virtuţile noastre sufleteşti ni se fac înaintemergătoare ale bunurilor veşnice, iar păcatele de bună-voie, pricini ale muncilor.

79. Omul raţional este războit de simţurile trupului său prin patimile sufletului. Iar simţurile trupului sunt cinci: văzul, auzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Prin aceste cinci simţuri căzând ticălosul suflet în cele patru patimi ale sale se face rob. Iar cele patru patimi ale sufletului sunt slava deşartă, bucuria, mânia şi frica. Dar luptând omul cu socoteală şi cu înţelepciune le va birui şi stăpâni desăvârşit, şi nu va mai fi războit, ci va primi pace în suflet şi va fi încununat de Dumnezeu ca unul ce a biruit.

80. Dintre cei ce se află într-o ospătărie unii închiriază paturi; alţii, neputând avea pat şi dormind pe jos, horcăie nu mai puţin ca cei ce dorm în pat. Şi aşteptând măsura nopţii, dimineaţa toţi se duc, lăsând paturile ospătăriei şi luând numai lucrurile lor. Asemenea este şi cu toţi cei ce vin în viaţă: şi cei ce au trăit cu puţine şi cei ce au vieţuit în slavă şi bogăţie ies din viaţă ca dintr-o ospătărie, neluând nimic din desfătarea şi din bogăţia vieţii, fără numai faptele lor, bune sau rele, săvârşite de ei în viaţa lor.

81. Dacă eşti cumva stăpânitor cu mare putere, să nu ameninţi lesne cu moartea pe cineva, cunoscând că după fire şi tu eşti supus morţii, şi sufletul se dezbracă de trup ca de cea din urmă haină. Aceasta, cunoscând-o lămurit, lucrează cu blândeţe şi, făcând bine, mulţumeşte neîncetat lui Dumnezeu. Căci cel ce nu se milostiveşte nu are virtute întru sine.

82. A scăpa de moarte este cu neputinţă. Cunoscând aceasta, oamenii înţelepţi şi deprinşi în virtute şi în cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fără suspine, fără frică şi fără plâns, aducându-şi aminte de neînlăturarea ei şi de izbăvirea din relele vieţii.

83. Nu trebuie să urâm pe cei ce au uitat de vieţuirea cea bună şi plăcută lui Dumnezeu, şi care nu recunosc dogmele drepte şi iubite de Dumnezeu. Ci mai vârtos să ne fie milă de ei ca fiind slabi în puterea de-a deosebi lucrurile şi orbi cu inima, şi cu înţelegerea. Căci primind răul ca bine, se pierd din pricina neştiinţei şi nu cunosc pe Dumnezeu, sărmanii şi nechibzuiţii de ei.

84. Nu spune mulţimii cuvinte despre evlavie şi bună vieţuire. Nu pentru pizmă zic, dar socotesc că vei fi luat în râs de cei smintiţi. Căci cel asemenea se bucură de cele asemenea. Iar astfel de cuvinte puţini auzitori găsesc. Mai bine este dar a nu grăi decât ceea ce voieşte Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.

85. Sufletul pătimeşte împreună cu trupul; dar trupul nu pătimeşte împreună cu sufletul. De pildă, tăindu-se trupul, pătimeşte şi sufletul, iar de va fi trupul tare şi sănătos, se bucură şi sufletul. Dar când înţelege sufletul, nu înţelege şi trupul, ci rămâne părăsit în el însuşi. Căci a înţelege este o pătimire a sufletului ca şi neştiinţa sau mândria, necredinţa, lăcomia, ura, pizma, mânia, nepăsarea, slava deşartă, cinstea, dezbinarea, simţirea binelui. Pentru că cele de felul acesta se lucrează prin suflet.

86. Cugetând la cele despre Dumnezeu, fii evlavios cu prisosinţă, bun, cuminte, blând, darnic după putere, îndatoritor, necertăreţ şi cele asemenea. Căci aceasta este avuţia sufletului care nu poate fi furată: să placi lui Dumnezeu prin unele ca acestea, să nu judeci pe nimeni sau să zici cutare este rău şi a păcătuit; ci mai bine este să-ţi cauţi de păcatele tale şi să priveşti în tine purtarea ta de este plăcută lui Dumnezeu. Căci ce ne priveşte dacă altul este rău?

87. Cel într-adevăr om se sileşte să fie evlavios. Iar evlavios este cel ce nu pofteşte cele străine. Şi străine sunt omului toate cele create. Pe toate le dispreţuieşte, aşadar, ca unul ce este chip al lui Dumnezeu. Iar chip al lui Dumnezeu se face omul când vieţuieşte în chip drept şi plăcut lui Dumnezeu. Însă nu e cu putinţă să se facă aceasta de nu se va lepăda de toate cele din lume. Iar cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu ştie tot folosul sufletesc şi toată evlavia ce se naşte din ea. Bărbatul iubitor de Dumnezeu nu învinuieşte pe nimeni pentru păcatele sale. Iată semnul sufletului care se mântuieşte.

88. Unii se străduiesc să câştige bogăţia vremelnică cu orice preţ şi iubesc faptele păcatului, nevrând să ştie că vine moartea şi-şi vor pierde sufletul. Ei nu urmăresc, ticăloşii de ei, ce le este de folos şi nu se gândesc la ce pătimeşte omul după moarte din partea păcatului.

89. Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoştinţă, pricepere şi puterea de a deosebi între bine şi rău şi voie liberă. Ceea ce naşte păcatul este negrija şi trândăvia oamenilor. Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu; ci prin alegerea de bunăvoie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni.

90. Omul care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici primejdia, nici vătămarea nu sunt în sufletul acela. Pe unii ca aceştia nu-i stăpâneşte nici dracul întunecat, nici soarta. Căci Dumnezeu îi izbăveşte pe aceştia de rele şi ei petrec nevătămaţi, ca unii ce au ajuns întocmai ca Dumnezeu. Dacă pe un atare om îl laudă oamenii, el râde în sine de cei ce-l laudă; dacă-l grăiesc de rău, nu se apără faţă de cei ce îl defăimează, nici nu se mânie împotriva ocărilor.

91. Răul se prinde de fire ca rugina de aramă şi necurăţia de trup. Însă nici cel care prelucrează arama n-a făcut rugina, nici părinţii necurăţia trupului. Tot aşa, nici răutatea n-a făcut-o Dumnezeu, ci i-a dat omului şi cunoştinţa, şi puterea de a deosebi, ca să fugă de rău, ca unul ce ştie că va fi vătămat şi chinuit de el. Ia seama deci ca nu cumva văzând pe cineva propăşind în putere şi avere să-l fericeşti, lăsându-te amăgit de diavol. Ci adu-ţi îndată moartea înaintea ochilor şi niciodată nu vei pofti vreun rău sau vreun lucru lumesc.

92. Dumnezeul nostru a dăruit celor din ceruri nemurirea; celor de pe pământ le-a dat prefacerea; şi în toate a rânduit viaţă şi mişcare. Iar toate acestea pentru om. Să nu te amăgească, aşadar, nălucirea lumească a diavolului, care îţi strecoară gânduri rele în suflet. Ci, aducându-ţi îndată aminte de bunătăţile cereşti, zi întru tine: Dacă vreau, de mine atârnă să biruiesc şi acest război al patimei; dar nu voi birui dacă vreau să-mi fac pofta mea. Nevoieşte-te dar cu ceea ce poate să-ţi mântuiască sufletul.

93. Viaţa este unirea şi legătura minţii cu sufletul şi cu trupul. Iar moartea nu este pierderea celor împreunate, ci stingerea cunoştinţei lor. Căci pentru Dumnezeu toate se păstrează şi după desfacere.

94. Mintea nu este suflet, ci dar de la Dumnezeu, care mântuieşte sufletul. Ea călăuzeşte sufletul şi-l sfătuieşte la ceea ce e plăcut lui Dumnezeu: să dispreţuiască cele vremelnice, trupeşti şi stricăcioase şi să râvnească bunurile cele veşnice, nestricăcioase şi netrupeşti. Ea învaţă pe om să umble în trup, dar să înţeleagă prin minte cele cereşti, cele din jurul lui Dumnezeu şi toate îndeobşte. Mintea iubitoare de Dumnezeu este binefăcătoarea şi mântuitoarea sufletului omenesc.

95. Sufletul coborându-se în trup îndată se întunecă de întristare şi de plăcere, şi se pierde. Întristarea şi plăcerea sunt ca nişte tumori ale trupului. Dar mintea iubitoare de Dumnezeu lucrând împotrivă întristează trupul şi mântuieşte sufletul, ca doctorul care taie şi arde trupul.

96. Sufletele care nu sunt ţinute în frâu de raţiune şi nu sunt cârmuite de minte ca să sugrume, să stăpânească şi să cârmuiască patimile lor, adică întristarea şi plăcerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvântătoare, raţiunea fiind târâtă de patimi ca vizitiul biruit de cai.

97. Cea mai mare boală a sufletului, ruina şi pierzarea lui, este să nu cunoască pe Dumnezeu care a făcut toate pentru om şi i-a dăruit lui mintea şi cuvântul prin care zburând sus, omul se împreună cu Dumnezeu, înţelegând şi preamărind pe Dumnezeu.

98. Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul. Prin ele Dumnezeu fiind înţeles şi preamărit face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea şi fericirea veşnică. Căci Dumnezeu le-a dăruit tuturor făpturilor existenţa numai pentru bunătatea Sa.

99. Dumnezeu făcând pe om cu voie liberă, ca un prea bogat şi bun, i-a dat puterea să placă lui Dumnezeu dacă vrea. Iar lui Dumnezeu îi place să nu fie păcat în om. Dacă între oameni sunt lăudate faptele bune şi virtuţile sufletului cuvios şi iubitor de Dumnezeu şi sunt dispreţuite faptele ruşinoase şi rele, cu cât mai mult nu va fi aşa la Dumnezeu Cel ce vrea mântuirea omului?

100. Pe cele bune le primeşte omul de la Dumnezeu. Căci pentru aceasta a şi fost zidit de Dumnezeu. Iar pe cele rele şi le trage sieşi de la sine şi de la păcatul, pofta şi nesimţirea sa.

101. Sufletul nesocotit, măcar că e nemuritor şi stăpân peste trup, slujeşte trupului prin plăceri pentru că nu a înţeles că desfătarea trupului este vătămare sufletului. Fiind nesimţitor şi nebun, se grijeşte de desfătarea trupului.

102. Dumnezeu este bun, omul e rău. Nimic rău nu este în cer, nimic bun pe pământ. Iar omul cu judecată alege ce este mai bun şi cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Lui îi mulţumeşte şi pe El Îl laudă. El urăşte trupul încă înainte de moarte şi nu lasă să se împlinească simţirile cele rele, ştiind că ele lucrează pierzarea sa.

103. Bărbatul viclean iubeşte lăcomia şi nesocoteşte dreptatea. El nu ia seama la nestatornicia, la amăgirea şi la vremelnicia vieţii acesteia, nici nu se gândeşte la moarte, că nu primeşte daruri şi că nu se poate ocoli. Iar dacă e bătrân neruşinat şi fără minte, ca şi un putregai, nu mai foloseşte la nimic.

104. Numai dacă am fost încercaţi de supărări simţim plăcerile şi bucuria. Căci nu bea cu plăcere cel ce n-a însetat şi nu mănâncă cu plăcere cel ce n-a flămânzit; de asemenea, nu doarme cu plăcere cel ce n-a privegheat îndelung şi nu simte bucuria cel ce mai întâi nu s-a întristat. Tot aşa, nu ne vom bucura de bunurile veşnice dacă nu vom dispreţui pe cele vremelnice.

105. Cuvântul este sluga minţii. Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul.

106. Mintea vede toate, chiar şi cele din ceruri. Şi nimic nu o întunecă, fără numai păcatul. Prin urmare, celui curat nimic nu-i este neînţeles, iar cuvântului său nimic nu-i este cu neputinţă de exprimat.

107. Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor. Tăcând înţelegi, şi după ce ai înţeles, grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul. Şi rostind cuvânt de mulţumire lui Dumnezeu, îţi lucrezi mântuirea.

108. Cel ce vorbeşte fără socoteală nu are minte, căci grăieşte fără să înţeleagă ceva. Cercetează dar ce-ţi este de folos să faci pentru mântuirea sufletului.

109. Cuvântul care are înţeles şi este folositor sufletului este dar al lui Dumnezeu. Iar vorba cea deşartă care caută să măsoare cerul şi pământul, mărimea soarelui şi depărtarea stelelor, este o născocire a omului care se osteneşte în deşert. Căci căutând cele ce nu folosesc la nimic osteneşte în zadar, ca şi cum ar vrea să scoată apă cu ciurul. Deoarece este cu neputinţă oamenilor a afla acestea.

110. Nimeni nu vede cerul, căci nu poate să înţeleagă cele dintr-însul fără numai omul care se îngrijeşte de viaţa virtuoasă şi înţelege, şi preamăreşte pe cel ce l-a făcut pe el spre mântuirea şi viaţa omului. Căci bărbatul iubitor de Dumnezeu ştie singur că nimica nu este fără Dumnezeu şi că el este pretutindeni, şi întru toate, ca Unul ce este nemărginit.

111. Precum iese omul din pântecele maicii sale, aşa şi sufletul, gol, iese din trup: unul curat şi luminos, altul având petele greşelilor, iarăşi altul, negru de mulţimea păcatelor. De aceea sufletul raţional şi iubitor de Dumnezeu, aducându-şi aminte şi gândindu-se la relele de după moarte, vieţuieşte cu evlavie ca să nu fie osândit pentru acelea. Iar cei ce nu cred, fiind nepricepuţi cu mintea, nu se poartă cu evlavie şi păcătuiesc, nesocotind cele de dincolo.

112. Precum după ce ai ieşit din pântece nu-ţi mai aduci aminte de cele de acolo, tot aşa nici după ieşirea din trup nu-ţi mai aduci aminte de cele din trup.

113. Precum după ce ai ieşit din pântece te-ai făcut mai mare la trup, aşa şi după ce vei ieşi curat şi fără prihană din trup vei fi mai mare şi cu totul nestricăcios, petrecând în ceruri.

114. Precum trupul după ce s-a desăvârşit în pântece trebuie să se nască, aşa şi sufletul după ce şi-a plinit în trup măsura hotărâtă lui de Dumnezeu trebuie să iasă din trup.

115. După cum vei sluji sufletul până ce este în trup, aşa şi el te va sluji pe tine după ce vei ieşi din trup. Căci cel ce şi-a slujit aici trupul bine şi cu desfătări s-a slujit pe sine rău pentru după moarte. Fiindcă şi-a osândit sufletul ca un lipsit de minte.

116. Precum trupul ieşind din pântecele maicii nu poate să se hrănească fiind încă nedesăvârşit, tot astfel şi sufletul când iese din trup, dacă nu şi-a agonisit prin bunăvieţuire cunoştinţa de Dumnezeu, nu poate să se mântuiască sau să se unească cu Dumnezeu.

117. Trupul unit cu sufletul iese din întunericul pântecelui la lumină, iar sufletul unindu-se cu trupul e legat de întunericul trupului. De aceea trebuie să urâm trupul şi să-l strunim ca pe un duşman care poartă război împotriva sufletului. Căci mulţimea mâncărilor şi gustul lor plăcut deşteaptă patimile păcatului. Iar înfrânarea pântecelui smereşte patimile şi mântuieşte sufletul.

118. Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul tuturor, şi nu-L preamăreşte, nici nu va putea să se bucure de nestricăciunea Lui şi de bunurile veşnice.

119. Necunoştinţa lui Dumnezeu este o nesimţire şi nebunie a sufletului. Căci răul se naşte din neştiinţă, iar binele, care mântuieşte sufletul, din cunoştinţa lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă te vei sârgui să nu faci voile tale petrecând în trezvie şi cunoscând pe Dumnezeu, mintea ta va fi cu grijă la virtuţi. Dacă însă te vei sili să faci voile tale pentru plăcere, ameţit de necunoştinţa de Dumnezeu, te vei pierde ca dobitoacele, necugetând la relele ce ţi se vor întâmpla după moarte.

120. Cele ce se întâmplă după rânduiala neclintită, dumnezeiască, cum sunt răsăritul soarelui şi apusul soarelui în fiecare zi sau rodirea pământului, fac parte din Providenţă. Iar cele ce se fac la poruncă de către om se numesc lege. Dar toate s-au făcut pentru om.

121. Câte le face Dumnezeu ca un bun pentru om le face; iar câte le face omul sieşi le face, fie bune, fie rele. Şi ca să nu te ispitească fericirea celor răi, să ştii că, precum cetăţile nutresc pe călăii obşteşti nu ca să le laude reaua lor faptă, ci ca prin ei să pedepsească pe cei nevrednici, în acelaşi chip şi Dumnezeu îngăduie ca cei răi să stăpânească peste cele lumeşti, pentru ca printr-înşii să se pedepsească cei neevlavioşi. La urmă şi pe stăpânitori îi dă judecăţii, ca pe unii ce nu au slujit lui Dumnezeu, ci prin răutatea lor au pricinuit necazuri grele oamenilor.

122. Dacă închinătorii la idoli ar cunoaşte şi ar vedea cu inima la cine se închină, nicidecum n-ar rătăci de la buna cinstire, ci, privind rânduiala şi purtarea de grijă a celor ce au fost făcute şi se fac de Dumnezeu, ar cunoaşte pe Cel ce le-a făcut pe ele pentru om.

123. Omul cel rău şi nedrept poate să ucidă, dar Dumnezeu nici celor nevrednici nu încetează a le dărui viaţă. Căci fiind bun şi îmbelşugat prin fire, a voit să fie lumea şi s-a făcut. Şi toate se fac pentru om şi pentru mântuirea lui.

124. Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta înţelege şi sufletul că este dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost legat de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul vieţuieşte drept şi plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemaisupunându-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu.

125. Dumnezeu fiind pururea bun şi darnic a dat omului puterea de-a face binele şi răul după ce i-a dăruit şi cunoştinţă, ca privind lumea şi cele din ea să cunoască pe Cel ce a făcut-o. Iar cel necuvios poate să vrea şi să nu înţeleagă, căci poate şi să nu creadă, şi să fie nefericit; ba poate să cugete şi împotriva adevărului. Atât de mare putere are omul de-a face binele sau răul.

126. Este o rânduială a lui Dumnezeu ca pe măsură ce creşte trupul, sufletul să se umple de minte, ca omul să poată alege dintre bine şi rău ceea ce îi place. Dar sufletul care nu alege binele nu are minte. Toate trupurile au suflet, nu însă şi toate sufletele minte. Căci mintea iubitoare de Dumnezeu vine la înţelepţi, cuvioşi, drepţi, curaţi, buni, milostivi şi binecinstitori. Iar prezenţa minţii se face omului ajutor spre Dumnezeu.

127. Numai un lucru nu este îngăduit omului: acela de-a fi nemuritor cu trupul. Să se unească cu Dumnezeu îi este îngăduit, dacă va înţelege că poate. Căci voind şi înţelegând, crezând şi iubind, prin buna vieţuire omul ajunge împreună vorbitor cu Dumnezeu.

128. Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima sa şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa.

129. Nimeni nu e bun neruşinat fiind; iar cine nu e bun este, desigur, rău şi iubitor de trup. Cea dintâi virtute a omului este dispreţuirea trupului. Căci despărţirea de bunăvoie şi nu din lipsă de cele vremelnice, stricăcioase şi pământeşti ne face moştenitori ai bunurilor nestricăcioase şi veşnice.

130. Cel ce are minte se ştie pe sine că este om stricăcios. Iar cel ce se ştie pe sine pe toate le ştie că sunt făpturile lui Dumnezeu şi s-au făcut pentru mântuirea omului. Căci stă în puterea omului să înţeleagă toate şi să creadă drept. Iar asemenea bărbat cunoaşte sigur că cei ce nu pun preţ pe cele lumeşti au osteneală foarte puţină, iar după moarte dobândesc de la Dumnezeu odihnă veşnică.

131. Precum trupul fără suflet este mort, aşa şi sufletul fără puterea minţii este nelucrător şi nu poate moşteni pe Dumnezeu.

132. Numai pe om îl ascultă Dumnezeu şi numai omului se arată, fiind iubitor de oameni oriunde ar fi. Şi iarăşi, numai omul este închinător vrednic al lui Dumnezeu. Pentru om numai se schimbă Dumnezeu la faţă.

133. Dumnezeu a făcut omului cerul pe care îl împodobesc stelele, pentru om pământul pe care îl lucrează oamenii pentru ei înşişi. Cei ce nu simt o atât de mare purtare de grijă au sufletul lipsit de minte.

134. Binele e nevăzut, ca cele din cer; răul se vede, ca cele de pe pământ. Binele este ceea ce nu are comparaţie; iar omul care are minte îşi alege ceea ce e mai bun, căci numai el înţelege pe Dumnezeu şi făpturile Lui.

135. Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeieşte sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul minte. De aceea nu tot sufletul se mântuieşte.

136. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul, care înţelege lumea şi vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă. El cugetă întru sine că acum e vreme de luptă şi de cercetare, şi nu aşteaptă să o facă aceasta judecătorul. El ştie că-şi poate pierde mântuirea primind cea mai mică plăcere urâtă.

137. Pe pământ a lăsat Dumnezeu naşterea şi moartea; pe cer se arată purtarea de grijă şi rânduială neclintită. Dar toate s-au făcut pentru om şi pentru mântuirea lui. Dumnezeu, Cel îmbelşugat în toate bunătăţile, pentru oameni a făcut cerul şi pământul, şi elementele, făcându-le parte prin acestea de toate bunătăţile.

138. Cele muritoare se supun celor nemuritoare; iar cele nemuritoare slujesc celor muritoare (adică elementele omului) pentru iubirea de oameni şi bunătatea firească a lui Dumnezeu, care le-a făcut pe ele.

139. Cel ce e sărac şi nu poate vătăma nu se socoteşte între cei evlavioşi. Iar cel ce poate vătăma cu puterea sa, dar nu întrebuinţează puterea spre rău, ci cruţă pe cei umiliţi, pentru evlavia sa întru bună răsplată se va afla şi după moarte.

140. Dumnezeu, Ziditorul nostru, pentru iubirea de oameni ne-a lăsat multe căi de mântuire care întorc sufletele şi le suie în ceruri. Căci sufletele oamenilor primesc pentru virtute răsplată, iar pentru greşeli, pedepse.

141. Fiul este întru Tatăl, Duhul întru Fiul, iar Tatăl este întru amândoi. Iar prin credinţă omul cunoaşte toate cele nevăzute şi gândite. Credinţa este consimţirea de bunăvoie a sufletului.

142. Cei ce sunt siliţi de niscai trebuinţe sau împrejurări să treacă înot râuri foarte mari, de vor fi treji la minte, scapă de primejdie chiar de ar fi valuri potrivnice; şi de se scufundă puţin, prinzându-se de ceva de la ţărm, scapă. Dar cei ce vor fi beţi, chiar dacă de zeci de mii de ori vor lupta să ajungă la ţintă nu vor putea, ci biruiţi de vin se vor scufunda în valuri şi îşi vor afla moartea. Tot aşa şi sufletul, căzând în învolburarea valurilor vieţii de nu se va trezi din păcatul materiei ca să se cunoască pe sine că e dumnezeiesc şi nemuritor şi că numai pentru scurtă vreme a fost legat cu trupul cel muritor şi plin de patimi, va fi atras de plăcerile trupeşti spre pierzare; şi dispreţuindu-se pe sine, şi îmbătându-se de neştiinţă, se va pierde şi se va afla în afară de cei mântuiţi. Căci trupul ne trage adeseori ca un râu spre plăcerile necuvenite.

143. Sufletul raţional stăruind neclintit pe lângă hotărârea cea bună ţine în frâu mânia, pofta şi patimile sale nesocotite, ca pe un cal. Şi biruindu-le, înfrânându-le şi stăpânindu-le pe acestea se încununează şi se învredniceşte de viaţa din ceruri, pe care o primeşte ca pe o răsplătire a biruinţei şi a ostenelilor de la Dumnezeu cel ce l-a zidit.

144. Sufletul cu adevărat raţional văzând fericirea celor răi şi bunăstarea celor nevrednici nu se sminteşte dorindu-şi fericirea lor în viaţa aceasta, cum fac oamenii nesocotiţi. El cunoaşte lămurit nestatornicia lucrurilor, ascunsurile vieţii cu vremelnicia ei şi judecata care nu poate fi mituită. Un suflet ca acela crede că Dumnezeu nu-l va trece cu vederea nici despre partea hranei trebuitoare.

145. Viaţa trupului şi bucuria de multă bogăţie şi putere în viaţa aceasta i se face sufletului moarte. Iar osteneala, răbdarea, lipsa purtată cu mulţumire şi moartea trupului sunt viaţă şi fericire veşnică a sufletului.

146. Sufletul raţional, nepunând preţ pe zidirea materială şi pe viaţa cea vremelnică, îşi alege desfătarea cerească şi viaţa veşnică, pe care le va primi de la Dumnezeu prin vieţuire curată.

147. Cei ce şi-au înnoroit veşmântul întinează şi hrana celor ce se apropie de ei. Aşa şi cei răi cu voia şi nedrepţi la purtare, petrecând cu cei mai simpli şi vorbind cele ce nu se cuvin, le întinează sufletul prin auz.

148. Începutul păcatului este pofta, prin care se pierde sufletul raţional; iar începutul mântuirii şi al împărăţiei cerurilor este dragostea.

149. Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării şi ajunge nefolositor şi urât, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi negrijindu-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi ieşind prin fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat de păcatul crescut din trândăvie în materia trupului şi se va afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire.

150. Dumnezeu este bun, fără patimă şi neschimbăcios. Iar dacă cineva găseşte că e raţional şi drept ca Dumnezeu să nu se schimbe, dar tocmai de aceea întreabă nedumerit cum se bucură de cei buni şi se întoarce de către cei răi sau se mânie pe cei păcătoşi, iar slujit fiind se milostiveşte să i se răspundă că Dumnezeu nici nu se bucură, nici nu se mânie, căci bucuria şi întristarea sunt patimi; nici nu primeşte daruri, căci atunci s-ar birui de plăcere. Nu e îngăduit să socotim pe Dumnezeu bun sau rău, din lucruri omeneşti. El este numai bun şi numai folositor, şi nu vatămă niciodată. În felul acesta El este totdeauna la fel. Iar noi rămânând buni, pentru asemănare ne unim cu Dumnezeu, şi făcându-ne răi, pentru neasemănare ne despărţim de Dumnezeu. Trăind întru virtute suntem ai lui Dumnezeu, iar făcându-ne răi ne facem nouă vrăjmaş pe Acela ce nu se mânie în deşert. Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne leagă cu demonii ce ne chinuiesc. Iar când prin rugăciuni şi faceri de bine primim dezlegare de păcate, prin aceasta nici nu slujim, nici nu schimbăm pe Dumnezeu, ci prin faptele şi întoarcerea noastră spre Dumnezeu vindecând păcatul nostru, ne bucurăm iarăşi de bunătatea Sa. Încât este totuna a zice că Dumnezeu îşi întoarce faţa de la cei răi sau că soarele se ascunde de către cei lipsiţi de vedere.

151. Sufletul evlavios cunoaşte pe Dumnezeul tuturor. Căci evlavia nu e altceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu. Iar aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu, care face pe om să fie fără pizmă, înţelept, blând, îndatoritor şi milostiv după putere, necertăreţ şi în toate după plăcerea şi voia lui Dumnezeu.

152. Cunoştinţa şi frica de Dumnezeu aduc tămăduire de patimile trupului. Căci aflându-se în suflet necunoştinţa lui Dumnezeu, patimile rămânând nevindecate fac sufletul să putrezească ca printr-un puroi îndelungat. Iar pentru aceasta să nu învinovăţim pe Dumnezeu, care a dat oamenilor pricepere şi cunoştinţă.
153. Dumnezeu a umplut pe om de pricepere şi cunoştinţă voind să curăţească patimile şi păcatul cel de bunăvoie, şi să strămute ceea ce e muritor la nemurire, pentru bunătatea Sa.

154. Mintea cea din sufletul curat şi iubitor de Dumnezeu cu adevărat vede pe Dumnezeul cel nefăcut, neprivit şi negrăit, pe Cel singur curat celor curaţi cu inima.

155. Omul care rabdă necazurile cu inimă bună şi cu mulţumită va lua cununa nestricăciunii, virtutea şi mântuirea. Iar stăpânirea mâniei, limbii, pântecelui şi plăcerilor e de cel mai mare ajutor sufletului.

156. Aceea ce ţine lumea este pronia lui Dumnezeu; şi nu se află loc lipsit de pronie. Iar pronia este cuvântul desăvârşit al lui Dumnezeu, care dă chip materiei ce vine în lume, şi e ziditorul şi meşterul tuturor celor ce se fac. Nici materia nu poate fi pusă în rânduială fără puterea cuvântului care deosebeşte lucrurile. Iar cuvântul este chipul şi mintea, înţelepciunea şi pronia lui Dumnezeu.

157. Pofta din amintire este rădăcina patimilor, care sunt rudeniile întunericului. Iar sufletul zăbovind în amintirea poftei nu se cunoaşte pe sine că este insuflarea lui Dumnezeu. Şi aşa e dus spre păcat, nesocotind relele de după moarte, lipsitul de minte.

158. Cea mai mare şi fără leac boală a sufletului este necredinţa în Dumnezeu şi iubirea de slavă. Căci pofta răului este o lipsă a binelui. Iar binele stă în a face cu prisosinţă toate cele bune, câte plac Dumnezeului a toate.

159. Numai omul este în stare să primească pe Dumnezeu, căci numai acestui animal îi vorbeşte Dumnezeu noaptea prin visuri, iar ziua prin minte. Şi prin toate povesteşte oamenilor vrednici de El bunătăţile viitoare.

160. Omului credincios şi celui ce vrea să înţeleagă pe Dumnezeu nimica nu-i este anevoie. Iar dacă vrei să-L şi vezi, priveşte podoaba şi pronia tuturor celor ce au fost făcute şi a celor ce se fac cu cuvântul Lui. Şi toate sunt pentru om.

161. Sfânt se numeşte omul curăţit de patimi şi de păcate. De aceea cea mai mare izbândă a sufletului, care place lui Dumnezeu, este să nu mai fie păcat în om.

162. Numele este însemnarea unuia dintre mulţi. De aceea e lucru fără minte a socoti că Dumnezeu, care e unul singur, mai are alt nume. Căci Dumnezeu aceasta înseamnă: Cel fără de început, care a făcut toate pentru om.

163. Dacă ştii că ai fapte rele întru tine, scoate-le din sufletul tău în aşteptarea celor bune. Căci drept este Dumnezeu şi iubitor de oameni.

164. Cunoaşte pe Dumnezeu şi e cunoscut de Dumnezeu omul care neîntrerupt se nevoieşte să fie nedespărţit de Dumnezeu. Iar nedespărţit de Dumnezeu ajunge omul care e bun în toate şi care biruie toată plăcerea nu din pricina lipsei, ci prin voinţă şi înfrânare.

165. Fă bine celui ce te nedreptăţeşte şi-ţi vei face prieten pe Dumnezeu. Nu grăi de rău pe vrăjmaşul tău către nimeni. Deprinde-te cu dragostea, cu neprihănirea, cu răbdarea, cu înfrânarea şi cu cele asemenea. Căci aceasta este cunoştinţa de Dumnezeu: să-I urmezi Lui cu smerită cugetare şi printr-unele ca acestea. Iară lucrarea aceasta nu este a celor de rând, ci a sufletului care are minte.

166. Stihul acesta l-am scris pentru cei mai simpli spre dreaptă ştiinţă, pentru că unii au avut îndrăzneala să spună cu necredinţă că ierburile şi legumele ar fi însufleţite. Le spun acestora: Ierburile au viaţa firii, suflet însă n-au. Iar omul se numeşte animal raţional pentru că are minte şi este capabil de ştiinţă. Celelalte dobitoace pământeşti şi din aer au glas în ele fiindcă au duh (πνεϋμα) şi suflet. Şi toate cele care cresc şi scad sunt vieţuitoare, fiindcă vieţuiesc şi cresc, dar pentru aceea nu au şi suflet. Iar deosebirile vieţuitoarelor sunt patru: unele sunt nemuritoare şi însufleţite, ca îngerii, altele au minte, suflet şi duh, ca oamenii, altele au numai duh şi suflet, ca dobitoacele, iar altele numai viaţă, ca ierburile. În ierburi dăinuieşte viaţa fără suflet, fără duh şi fără minte. Iar toate celelalte fără viaţă nu pot să fie. Şi tot sufletul omenesc este într-o mişcare necontenită de la un loc la altul.

167. Când primeşti închipuirea vreunei plăceri, păzeşte-te ca să nu fii răpit îndată de ea, ci, ridicându-te o clipă mai presus de aceasta, adu-ţi aminte de moarte şi gândeşte-te că e mai bine să te ştii că ai biruit această amăgire a plăcerii.
168. După cum de la naştere începe pătimirea, fiindcă ceea ce a venit la viaţă se şi strică, aşa de la patimă începe păcatul. Să nu zici, prin urmare, că Dumnezeu n-a putut tăia păcatul, căci cei ce zic aşa sunt nesimţitori şi nebuni. Nu era de lipsă să taie Dumnezeu materia, pentru că aceste patimi sunt ale materiei. Dar Dumnezeu a tăiat păcatul din oameni în chip folositor, dându-le minte, ştiinţă, cunoştinţă şi putere de a deosebi binele. Deci cunoscând că păcatul ne vatămă, putem să fugim de el. Dar omul fără minte i se aruncă în braţe şi se laudă cu el, şi căzând ca într-o mreajă e războit de el după ce e tras înăuntru. Unul ca acesta niciodată nu mai poate să-şi ridice capul, să vadă şi să cunoască pe Dumnezeu, Cel ce a făcut toate pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului.

169. Cele muritoare sunt nemulţumite de ele însele, ştiind de mai înainte de moartea care vine. Nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui.

170. Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu, şi umplându-te de înţelegerea cea bună te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi vedere adevărată a lui Dumnezeu, atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slavă Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

Sa ne reamintim de Euromaidanul din Kiev (Ucraina) 2013-2014

1

Sectantule (Klaus Werner Iohannis) iti place? Ai primit ordine de la masonii si homosexualii de la U.E.? Cine te dirijeaza pe tine? Nu cumva betiva aia de Angela Merkel?

*

Bucuresti, februarie 2017

*

Kiev, Ucraina 2014

*

1

Adevăruri pe care nu o să le aflați niciodată de la televizor!

Klaus Werner Iohannis și Filiera Germană

Klaus Werner Iohannis: „Din 2001, m-am gândit să fiu preşedintele României, când au început jurnaliştii să mă întrebe” (http://www.antena3.ro/politica/klaus-iohannis-viseaza-la-prezidentiale-inca-din-2001-255685.html) Este o mare minciună fiindcă nu l-a întrebat nici un jurnalist aşa ceva şi asta v-o spune un ziarist sibian! În anul 2001, fiind doar în al doilea an din primul mandat de primar, era un mare necunoscut chiar şi pentru sibieni, iar în ţară nu auzise mai nimeni de el. Această declaraţie, total nefondată, denotă pe lângă infatuarea specifică acestui personaj şi o siguranţă de sine ieşită din comun! Ce mari realizări avea la activ, încât să afirme că se considera încă de atunci capabil să conducă destinele unei ţări, după ce a condus şters şi doar un singur an un oraş de mărime medie? Întrebarea fiind retorică o să răspund tot eu: în tot mandatul 2000 – 2004 singura „măreaţă realizare” a lui Iohannis Klaus Werner, în calitate de primar al Sibiului, a constat în plantarea de ghivece cu muşcate pe stâlpii de iluminat public care mărgineau principalele artere din oraş! Deci, da, această „activitate laborioasă” îl recomanda în mod clar pentru ocuparea primei funcţii în stat…
Adevărul este că Iohannis nu s-a gândit doar din anul 2001 la ocuparea fotoliului de la Cotroceni, el fiind pregătit, de către emisari ai Germaniei, pentru un rol la vârful politicii româneşti încă de pe vremea când România era condusă de Nicolae Ceauşescu. Relevant este, în acest sens, discuţia pe care a purtat-o cu nişte colegi profesori într-o delegaţie la Cluj Napoca. Atunci, în vara anului 1989, întrebat fiind de colegi de ce nu emigrează în Germania, ca majoritatea saşilor sibieni, profesorul de fizică Iohannis Klaus Werner a afirmat că regimul comunist o să cadă în curând, lucru de neconceput de către românii de rând! Doar o persoană bine informată din exterior putea să ştie de proiectele care se urzeau în laboratoarele occidentale. Totuşi, neîncrezători în premoniţia lui Klaus, interlocutorii au insistat, întrebându-l de ce nu emigrează, rămânând să revină dacă într-adevăr Ceauşescu o să fie înlăturat de la putere. Răspunsul a fost sincer şi tranşant: „Nu pot, fiindcă am misiunea mea aici!”. Iată că a găsit si trambulina ideală pentru a-şi îndeplini misiunea şi a ajunge la Cotroceni, în fruntea statului român: Partidul Naţional Liberal. Te umflă râsul când observi că acest sas parvenit şi oportunist nu are nici o legătură cu denumirea partidului, el nefiind de naţionalitate română şi nici liberal fiindcă o viaţă întreagă a muncit ca bugetar!
Apropiat al președintelui României, Bernd Fabritius este un sas homosexual originar din Agnita (unde Iohannis a fost profesor de fizică) ajuns parlamentar în Germania, el fiind și președintele Asociației Sașilor Transilvăneni din Germania. A devenit succesorul revizionistei Erika Steinbach la conducerea așa-zisei „Uniuni a etnicilor germani expulzaţi”.

Bernd Fabritius, Erika Steinbach și soții Iohannis

1Erika Steinbach, fosta preşedintă a Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi (sau Uniunea etnicilor germani expulzaţi / Uniunea Izgoniţilor) – Bund der Vertriebenen (BdV) FORMATĂ DE FOŞTI NAZIŞTI SAU URMAŞI AI ACESTORA DIN FOSTELE PROVINCII ALE REICHULUI ŞI DIN ESTUL EUROPEI (http://www.dw.com/ro/nazi%C5%9Fti-la-conducerea-primelor-asocia%C5%A3ii-postbelice-ale-germanilor-expulza%C5%A3i/a-16408488) PROMOVEAZĂ O 1POLITICĂ REVIZIONISTĂ ŞI DE DISCULPARE A GERMANIEI pentru ororile comise în al Doilea Război Mondial. Aceste demersuri au declanşat un adevărat scandal în Polonia, unde Erika Steinbach este considerată făţiş ca fiind nazistă.
Septembrie 2010, Klaus Iohannis primea de la Erika Steinbach placheta de onoare din partea Uniunii Asociaţiilor Etnicilor Germani Expatriaţi. Prietenie între doi revizioniști hitleriști!!!

Klaus Iohannis decorat de Erika Steinbach

1Cu trei ani înainte, în 2007, FDGR-ul condus de Klaus Iohannis se declarase oficial, prin decizie judecătorească, succesor al organizației hitleriste Grupul Etnic German din România. Puterile Aliate au impus României, prin articolul 15 al Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 , dizolvarea organizaţiilor pro-hitleriste de pe teritoriul românesc. Astfel, Grupul Etnic German a fost desfiinţat prin Decretul – Lege nr. 485 din 7 octombrie 1944, semnat de regele Mihai al României. Detalii aici: Jaf imobiliar la Sibiu, retrocedări ilegale către FDGR, succesor al organizaţiei naziste Grupul Etnic German
Grav este că, devenit președinte, Klaus Iohannis a dat ordin să fie șterse toate urmele privind abuzurile fantastice făcute de el, ca primar, și de magistrații complici în reactivarea unei organizații hitleriste: http://www.ancheteonline.ro/2016/09/cum-a-fost-ars-un-dosar-in-care-era-implicat-klaus-iohannis/

Bernd Fabritius este descendent direct al unuia dintre şefii minorităţii fasciste germane din România, Fritz Fabritius, fondatorul Partidului naţional-socialist al germanilor din România și adept al lui Adolf Hitler. În luna mai 1933, Fritz Fabritius a fondat Partidul naţional-socialist al germanilor din România care propagă ideile naziste, membri săi purtând uniformele paramilitare naziste şi folosind zvastica drept simbol. Ulterior această organizaţie, împreună cu altele similare, s-au reunit în Grupul Etnic German din România (Deutsche Volksgruppe in Rumänien), la care a aderat şi Biserica Evanghelică, considerând că Adolf Hitler e mai important şi mai aproape de saşii transilvăneni decât Dumnezeu. Grupul Etnic German a militat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru crearea unui nou stat, denumit Donauland („Ţara Dunării”), din care urmau să facă parte Transilvania şi Banatul, ca parte din Mitteleuropa.

 

1

Paul Jürgen Porr (finul lui Iohannis, lăsat la şefia FDGR când naşul a virat spre PNL), Christoph Hammer (primarul din Dinkelsbuhl), Bernd Fabritius în costum săsesc (parlamentar şi preşedintele saşilor din Germania), Carmen Georgeta Iohannis (soţia primarului sibian) şi Klaus Iohannis.
Un antiromân foarte vocal în Germania, Bernd Fabritius este un homosexual care trăiește într-un parteneriat oficial cu alt barbat, fiind des invitat în emisiunea efeminatului Rareș Bogdan, alt fățarnic care pozeaza în patriot. Fabritius este foarte apropiat de Iohannis și s-au vazut de nenumărate ori în Germania și la Sibiu, unde parlamentarul german are ore la Universitatea Româno-Germană.                                                                                                                                                        Cea mai valoroasă decoraţie germană a primit-o Klaus Iohannis de la Otto Schily, fostul1 mi­nistru de Interne al Germaniei, în ziua de 11.12.2007 pentru reușita cu FDGR succesor al Grupului Etnic German din același an, mișcare care a deschis calea spre retrocedări masive de imobile către etnicii germani. Acesta l-a decorat pe primarul Sibiului, Klaus Werner Iohannis şi pe succesorul său la Ministerul de Interne, Wolfgang Schauble, din partea Societăţii Germane! La schimb, Otto Schily a devenit și el „cetățean de onoare al Sibiului”, desi nu are nimic, în clin sau în mânecă, cu orașul! Atât la alegerile locale din anul 2000, când candidatul sas a ieşit primar mai scremut, din al doilea tur, cât şi la cele din 2004, cu succesul „uluitor” de aproape 90 la sută în rândul electoratului român, Sibiul a fost vizitat, cu o săptămână înainte de prezentarea populaţiei la urne, de ministrul de Interne al Germaniei, Otto Schily. Prima intervenţie directă a Germaniei în politica românească şi totodată amestec în treburile interne ale României s-a produs în anul 2000, când Otto Schily, ministrul de interne al Germaniei, la vremea respectivă, a vizitat Sibiul, chiar la prima candidatură a lui Klaus Werner Iohannis. Atunci Schily a avut o întrevedere secretă cu colonelul Nechifor Ignat, şeful SRI Sibiu. Urmarea? Iohannis a ieşit primar, iar la scurt timp Ignat a fost avansat în grad (general de brigadă) şi mutat în structura centrală de la Bucureşti, devenind şef de direcţie în S.R.I. la nivel naţional. Decoraţia primită de Iohannis în anul 2007 este cea mai înaltă distincţie din Germania și a fost înmânată pentru merite deosebite aduse Germaniei!!! Şi noi care credeam, ca nişte naivi, că Iohannis slujeşte România. Această înaltă decorație se acordă doar cetățenilor germani, deci în mod cert Klaus Iohannis are și cetățenie germană!

Klaus Iohannis cu Wolfgang Schauble

1Iohannis a fost decorat, imediat după câştigarea alegerilor din 2004, de către vicepreşedintele de atunci al Parlamentului german, Susanne Kastner, aceasta fiind mai mult la Sibiu, cu un rol activ propagandistic în acel an electoral, decât în Parlamentul german, de unde primea salariul!
Susanne Kastner a continuat să se amestece în problemele2 interne ale României ducând o propagandă furibundă pentru numirea ca premier, în anul 2009, a protejatului ei, Klaus Werner Iohannis, la postul de televiziune ,,Realitatea” – nici că se putea în alt loc! – alături de Emil Hurezeanu („Hure” înseamnă curvă în limba germană!), Mircea Dinescu, cel care merge anual în Germania pentru schimbarea cipului din căpăţâna-i găunoasă şi C.T. Popescu, salahorul – chiar şi ca aspect – oligarhilor financiari din România! Să nu uităm că patronul Realităţii era pe vremea aceea Sorin Ovidiu Vântu. Chiar şi preluarea, în anul 2007, de către oraşul Sibiu a titlului onorific de „Capitală culturală europeană” a fost speculată propagandistic la maximum în favoarea lui Iohannis, deşi meritul pentru alegerea Sibiului a aparţinut exclusiv ex-ministrului ţărănist Ion Caramitru. Permanent Klaus Iohannis s-a folosit de Sibiu pentru a-şi promova propria imagine!
Emil Hurezeanu, propagandistul personal al lui Klaus Werner Iohannis, a fost numit de acesta din urmă ambasador în Germania, deși la ora numirii avea doar cetățenie germană! Tare, nu? Să numești ambasador al României în Germania un cetățean german! Ulterior, după nominalizarea ca ambasador, Emil Hurezeanu a solicitat de urgență și cetățenia română.

1Interesul Germaniei a fost, iniţial, de a-şi stabili un cap de pod în Est prin recolonizarea germană a Sibiului. Doar din 2007 s-a luat decizia de a-l propulsa pe Klaus Werner Iohannis în fruntea statului român, care devenise în întregime o umilă colonie. Decizia candidaturii lui Klaus Iohannis la preşedinţia României datează din vara anului 2007. Atunci, la întâlnirea anuală a Clubului Economic German din Transilvania, care a avut loc în comuna Biertan, judeţul Sibiu, s-a stabilit ca primarul sibian să participe, ca independent, la alegerile din 2009 cu sloganul electoral: „Pentru ca România să arăte ca Sibiul!”. Însă Traian Băsescu le-a tăiat nemţilor entuziasmul, fluturând cele două dosarele penale ale lui Iohannis de la DNA şi ameninţând cu puşcăria! În cazul în care Iohannis renunţa la candidatură, se clasau şi dosarele. Şantajul a avut efectul scontat şi înţelegerea a fost respectată, ca între mafioţi. După ce s-a închis lista candidaturilor la alegerile prezidențiale din anul 2009, hopa și procurorul Țuluș, împreună cu subalterna-amantă Claudia Roşu (devenită ulterior soție) cu NUP-urile lor salvatoare! „Proiectul Iohannis” din campania electorală a anului 2009 – cu acesta ca viitor premier al României – avansat de Crin Antonescu, trepădușul desemnat de oculta globalistă ca „lansator” al mediocrității săsești atunci și după patru ani – în 2013, nu a mai prezentat un pericol pentru Traian Băsescu.
Partea tragică pentru Traian Băsescu este că „roata s-a întors” și Iohannis nu uită şi nici nu1 iartă! La fel a făcut şi la Sibiu, a călcat pe cadavre ca să se răzbune pe cei care l-au contrat. Kovesi a schimbat rapid barca, fiind reconfirmată de Iohannis în funcţie, iar procurorul general Lazăr a fost adus de acelaşi Iohannis de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia tocmai pentru obedienţa sa şi muşamalizarea dosarelor de corupţie în care era implicat primarul sibian, în special a retrocedărilor abuzive către FDGR, după declararea acestuia în instanţă (total ilegal!) ca succesor al organizaţiei hitleriste Grupul Etnic German, desfiinţată de regele Mihai în octombrie 1944 prin decret-lege. (Jaf imobiliar la Sibiu, retrocedări ilegale către FDGR, succesor al organizaţiei naziste Grupul Etnic German.)
Iată câteva informaţii selectate din articolul „Klaus Johannis, un pion al Germaniei în lupta pentru dominaţie europeană” publicat de revistele noastre („Justiţiarul” şi „Justiţiarul sibian”) în luna ianuarie 2010: „Iohannis conduce «Forumul Democrat al Germanilor din România» (FDGR), membru asociat al «Uniunii Federale a Naţionalităţilor Europene» (FUEN) care, de la cartierul general al său din nordul Germaniei coordonează şi minorităţile europene germanofone – cu ajutor guvernamental. FUEN, înfiinţat de foşti nazişti cu vederi rasiste, colaborează cu Iohannis şi de asemenea şi cu fundaţia din Germania «Hermann Niermann», care a fost ţinta unor intense proteste în estul Belgiei, din cauza lobby-ului deschis pentru organizaţiile tip fundaţia din Germania «Hermann Niermann».

Baze ale politicii de putere germană, harta Uniunii de grupuri etnice europene (FUEN)

Klaus Iohannis provine din mediul «Germandom» din România, căruia i se atribuie virtuţi precum «corectitudine, încredere, pragmatism şi eficienţă». El este preşedintele organizaţiei «Germandom» locale, «Forumul Democrat al Germanilor din România» (FDGR), care, precum multe alte asociaţii ale minorităţilor germanofone, în Europa de Est si Sud – Est, a fost fondat imediat după răsturnările din 1989. FDGR, ca şi preşedintele său, Iohannis, este strâns asociat cu reţelele «Germandom» răspândite peste tot prin Europa.FDGR este membru asociat al FUEN («Uniunea Federală a Naţionalităţilor Europene»), o organizaţie care reuneşte numeroase minorităţi din Europa şi Asia Centrală, fondată pe direcţiile tradiţionale ale politicii etnice germane în anii următori celui de-al doilea război mondial, de foşti nazişti. În cadrul FUEN, FDGR-ul este, de asemenea, membru al «Grupului de Lucru al Minorităţilor Germane» (AGDM), aflat în contact permanent cu Ministerul de Interne din Germania. Partidul minorităţii de limbă maghiară din România, Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR) este de asemenea membru FUEN.
Deocamdată Iohannis a fost cunoscut drept primar de Sibiu (Hermnnstadt). De când a preluat funcţia în 2000, Sibiul a devenit cunoscut prin succesele sale economice. «Oraşul Vechi este o bijuterie, reţeaua de apă funcţionează, şi mai presus de orice, sunt doar puţini şomeri», relatează recent presa. Sub «neamţul» Iohannis, oraşul a devenit un model de succes. În realitate, Johannis administrează înţelept resursele pe care comunitatea le primeşte din Germania; pentru a crea modelul unei insule «Germandom» în Europa de Sud – Est. Sub contractul Ministerului Cooperării Economice şi Dezvoltării din Bonn, asociaţia Germană pentru Cooperare Tehnică (GTZ) a început renovarea Oraşului Vechi – care este de obicei atribuită lui Iohannis – înainte ca Iohannis să ocupe funcţia. Agenţia Germană pentru Ajutor Tehnic (THW) a venit în ajutorul lui Johannis pentru rezolvarea problemei apei. Alt ajutor soseşte de la organizaţiile «Germandom» din Germania, de exemplu, FDGR şi Iohannis personal consiliază Fundaţia Hermann Niermann din Dusseldorf asupra «problemelor privind promovarea proiectelor culturale, academice si sociale» – de asemenea în beneficiul minorităţii germanofone din România. Fundaţia Niermann a devenit de notorietate cu ani în urmă, în exercitarea influenţei ascunse asupra minorităţii germanofone din estul Belgiei – în cooperare cu grupuri etnocentriste de extremă dreapta. Oricine poate spune cu siguranţă că preşedintele fundaţiei «a fost la curent cu o conspiraţie» care a fost îndreptată împotriva Belgiei. La sfârşitul anului 2007, împreună cu ministrul german de interne, Wolfgang Schaeuble, Iohannis a primit «Premiul de Merit pentru Înţelegerea Germano – Europeană». Laudatio a fost rostită de fostul ministru de interne şi cetăţean de onoare al Sibiului, Otto Schily. Cancelarul german, Angela Merkel, este în board-ul de consilieri ai acestei foarte influente asociaţii. Ea însăşi a primit acelaşi premiu în anul 2005.”(sursa: http://www.german-foreign-policy.com/en/fulltext/56289)

Habar nu ai, popor român, ce ți se pregătește!

Marius Albin Marinescu

justitiaruldesibiu

SCRISORI INEDITE SI PROOROCESTI ALE SFANTULUI IERARH LUCA AL CRIMEEI

Sf. Luca al Crimeei: Curaj, curaj, iubitul meu copil!

“Inima daruieste-o Domnului si El va turna in ea toate vitaminele si toata energia de a nu te prabusi… Curaj, curaj, iubite Serghei, privirea sus, si vei vedea pe Domnul, cand vei plange, cand vei cauta infrigurat, cand vei sangera poate, vei vedea pe El cum iti intinde cununi cu mana-I iubitoare si mangaietoare… “

icoanasflucacrimeei.jpg

“Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia Antihristului”

Serghei, copile,
Te-ai intristat pentru ca nu te-am luat si pe fratia ta la Moscova si Taskent unde am fost chemat la rugamintea profesorilor de medicina de acolo; intr-adevar, asa iti promisesem si nu m-am tinut de promisiune.
E mai bine insa pentru tine, copile sa faci asa ascultare; nu vreau sa iti ranesc inima, insa iti scriu acestea pentru ca permanent am avut o “codita” dupa mine, un agent care a retinut cu cine m-am intalnit, cu cine am vorbit, s.a. De aceea am vrut sa te protejez.
Serghei, inima mea dulce, tu scrii ca ti-e dor de mine. Pe masuta mea de lucru am fotografia ce am facut-o asta vara, impreuna cu parintele protoiereu S. si cu fratele Toma si cu tine. Uitandu-ma la acea fotografie ma simt mai aproape de tine. Ci tu sa stii ca in fiecare seara ma rog pentru voi si pasii nostri se intalnesc tainic, nevazut, in vazduh. Sunt pasi de cuget…de rugaciune…
Seriojka, inca mai dau consultatii, inca mai operez, putin, dar oamenii au nevoie de mine. Acum am imbatranit si, slava Domnului, am mai mult timp pentru rugaciune. Am iubit medicina, dar uneori am simtit ca poate mai bine nu as fi fost medic. Am simtit, cu fiecare bolnav ce a pasit umil in cabinetul meu sau la care am venit eu in sala de operatii, ca insusi Hristos mi se infatiseaza in suferinta si in deznadajduirea acelui om. Medicina, ca orisice stiinta, cere multa jertfa. Numai Domnul insa va judeca daca am facut bine ceea ce am facut…
Seriojka, tine minte, tine minte, copilul meu drag:toate intamplarile din vietile noastre fac parte dintr-o iconomie necunoscuta noua pe deplin, a lui Dumnezeu cu noi. Acum nu le intelegem talcul, dar mai tarziu le vom intelege. Acum ni se pare ca suntem nedreptatiti, trisati, batjocoriti, si asa mai departe. Mai incolo vom intelege ca din toate am fi putut trage un folos imens: smerita cugetare. Din toate, copilul meu iubit.
“Smeritu-m-am si m-am mantuit”, spune psalmul.
Seriojka, te astept sa vii sa ma vezi. Te supara acea rana la genunchi din razboi. Nu mai pune foi de varza murata, te vei infecta. Pune comprese cu spirt medicinal, sau cu vodka tare, daca nu gasesti spirt, panseaza-te cu ceva curat si fa deasupra semnul Sfintei Cruci cu ulei sfintit. Nu deznadajdui. Daca nu faci febra nu e grav. Dar nu mai sta. Vino pana pe 1 februarie…Te voi opera eu , daca e cazul.
Seara, cand totul este acoperit de zapada si vazduhul e incremenit de frig, stelele stralucesc, clipind mirate, pe cer. Acolo sus sunt fratii nostri, nevinovati, cazuti in razboi, si mucenicii Domnului, savarsiti in lagare.
Seriojka, curand, curand, ne vom intalni cu totii.
Te imbratisez in Domnul,
+Luca Voino Iasenetski
12 ianuarie 1949“

***
“Domnul sa te binecuvinteze iubite frate in Domnul, Serghei!

Nu trebuie sa-ti ceri atata iertare pentru indrazneala – zici tu – ce ai avut-o de a-mi lasa pe ascuns acel pachetel cu stofa pentru haine, dintr-un material mai bun, nadajduind fratia ta ca-mi voi comanda o rasa si o dulama mai acatarii. Poate ca o voi face, pentru dragostea ta, fiul meu drag. Dar de va fi asa, sa stii ca voi cere sa ma imbrace in ea doar la inmormantare, pentru ca si hainele ce le am acum, fiind curate, desi vechi, nu-mi e rusine a ma imbraca in ele.
Intalnirea cu fratia ta mi-a pricinuit nespusa bucurie pentru ca am vazut ca in aceste vremuri crunte, ateiste, cand cuvantul lui Dumnezeu se cauta a fi inabusit si strivit in piepturile oamenilor, rodeste totusi si inca cu roada multa, in inimile cele pregatite a–l primi.
Mi-ai spus ca ai trecut acest razboi si ca acolo ai pierdut pe cel mai bun prieten al tau, pe Iura Konstantin Andreevici. Nu te intrista, Domnul l-a luat la El pentru a fi mai deplin in lumina Lui. Aceasta a fost voia lui Dumnezeu cu el. Va veti intalni, iubite Seghei, va veti intalni cu totii candva, peste multi ani, cand eu deja voi fi praf si tarana… Acum il ai pe fratele Toma, imi amintesc de el, m-a ajutat in altar ca paracliser impreuna cu Modest si cu Dimitri. Toma este un om sensibil si delicat, un suflet nobil, sa ai grija de el ca e cam bolnavicios, mi s-a parut. Iarta-ma, ce sa-i faci, deformarea de medic…
Tu acum trebuie sa cauti sa te apropii de Domnul cat mai mult prin rugaciune si prin osteneala. Tine-ti pravila pe care o ai si ti-a dat-o duhovnicul si incearca sa-L simti pe Dumnezeu.
Fa orice ca sa-L traiesti pe El, sa-L asezi in inima ta; sa se inmoaie inimioara ta, Serghei, copilul meu, de atingerea harului, la fiece clipa cand te gandesti la cat de mult te iubeste Domnul si cat te-a ferit el de moarte. Nu numai de moartea trupului, ci mai cu seama de moartea sufletului, pazindu-te de murdariile si nenorocirile aduse de demoni in mintile oamenilor mai ales in vreme de razboi.
Preadulcele Iisus sa-ti fie o permanenta in gandurile tale, un liman la care revii iarasi si iarasi… Preasfanta Lui Maica deasemenea, nu pregeta a o chema in ajutor si a-i pomeni numele la necaz si nu numai.
O, copilul meu Serghei, iata, nu stim ce vremuri vor mai veni. Eu incep sa vad din ce in ce mai putin. Minune adevarata este ca acum, cand apostazia e hrana oamenilor, sunt totusi oameni ce o varsa din gura lor, instinctiv, ca pe o otrava, cautand dupa hrana cea adevarata si vie care e cuvantul Domnului. Tu ai hotarat sa traiesti afierosit Domnului, chiar daca vei intra intr-o manastire, chiar daca nu. Asa sa fie, eu te binecuvintez pentru aceasta si tu, peste ani si ani, cand eu voi fi pamant, sa-i blagoslovesti la aceasta pe cei ce simt in inima lor aceasta chemare, aceasta harisma. Caci nu toti pot intelege starea fecioriei. Doar cei carora le este dat sa inteleaga, fie prin niste experiente amare din trecut, fie prin izbavirea lor din niste ispite iuti si grozave, cum e izbavirea din moartea naprasnica.
Vei vedea, Serghei, copilul meu drag, ca vor veni si vremuri bune, cand se vor ridica iarasi biserici, se vor scrie carti, se vor inalta cantari, dar povatuitori purtatori de Duh se vor gasi atat de putini, incat multi ii vor cauta cu disperare mare. Ce va fi atunci? Mare saracie duhovniceasca… Dar cine va dori pe Domnul in acea vreme si va lupta sa-si pastreze sufletul si trupul neintinate, rasplata lui va fi foarte mare. Nespus de mare… Dar eu nu voi mai fi atunci, tu insa vei prinde acele vremi.
Serghei, nu lasa cititul cartilor duhovnicesti, desi ele se gasesc atat de rar. E bun obiceiul tau de a-l lua pe Toma si a merge in padure, citind acolo Scriptura sau pe Sfantul Ioan Zlataust [Ioan Gura-de-Aur, n.n.]; intariti-va in Duhul, incurajati-va, nu lasati ca pizmasul sa-si faca in vreun fel lucrarea lui, fara ca celalalt sa bage de seama. Daca veti fi una, Hristos va va acoperi cu mult har, iar voi veti gusta putin cate putin din patimirea cea pentru Hristos, care mult curateste sufletul.
Serghei, fiul meu, mai scrie-mi si poate iti voi raspunde. Nu-ti promit pentru ca nu vad bine cu ochii acestia dar mie imi place sa port corespondenta. Te port in rugaciunile mele… Mergi pe drumul acesta cu curaj, cu mult curaj. Inima daruieste-o Domnului si El va turna in ea toate vitaminele si toata energia de a nu te prabusi. Niciodata sa nu-ti para greu.
Altcineva, iubite frate, carmuieste acest univers, nu mai marii lumii acesteia, nu ei… Curaj, curaj, iubite Serghei, privirea sus, si vei vedea pe Domnul, cand vei plange, cand vei cauta infrigurat, cand vei sangera poate, vei vedea pe El cum iti intinde cununi cu mana-I iubitoare si mangaietoare…
Cu dragoste multa,
+ Luca Voino-Iasenetsky. 1949, aprilie”

***

“Iubitul meu copil, Serghei,

De ce te intristezi? De ce lacrimezi? De ce inima ta sangereaza asa cum n-am mai simtit-o niciodata?
Tu dai prin aceasta drepturi vrajmasului sa loveasca in tine mai cu putere…
Imi scrii cu lacrimi din inima ca situatia s-a ingreunat in satul unde locuiesti si ca lunar va cheama la sediul raional al NKVD pentru a da raport despre activitatea “cu continut mistic” a voastra (fratele Serghei si fratele Toma, nota trad.). Au mirosit ei ceva. Ba mai mult, imi scrii ca un ofiter de acolo te-a ademenit sa scrii un raport secret in care sa mentionezi toate cele pe care le intreprinde fratele Toma, cu cine se intalneste, unde se duce, daca lipseste din sat, s.a.m.d. Tu imi spui ca mai bine te-ar impusca decat sa faci asa ceva.
Bine ai facut ca ai refuzat. Nu, nu te speria, nu au cum sa te oblige la asa ceva, daca au vazut ca tu refuzi cu hotarare au sa mai incerce sa te ademeneasca o data, cu bani poate, apoi te vor lasa. Ii stiu eu…
Iubitul meu copil, imi scrii ca inima ta inseteaza si sangereaza dupa manastire, insa nu ai nici o incredintare unde anume sa te duci. Ci eu iti spun: acesta nu este decat inceputul sfarsitului. Va fi o vreme buna pentru Biserica, toate acestea vor trece, dar setea dupa povatuitori si dupa impreuna vietuitori care nu urmaresc cele ale lor, ci cele ale Domnului, va fi mai mare.
Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia Antihristului. Tu, Serghei, vei prinde acele vremuri. Atunci oamenii se vor afunda in pacate din ce in ce mai mari, care acum nici nu s-au pomenit, facute cu zambetul pe buze, ca expresie a unei libertati pe care noi acum, ne plangem ca n-o avem… Nu ma intelege gresit. Port in trupul meu ranele vajnicilor aparatori ai comunismului; ce am vazut, ce am auzit, cata suferinta am intalnit pe unde am trecut in aceasta viata, numai Dumnezeu stie. A mea este cu mult mai mica, cu mult mai mica…
Ci nu te intrista mai mult decat trebuie in inima ta. Poate Domnul iti va implini visul sau poate, vei trai toata viata in acea cascioara de acum.
Fa-ti inima ta manastire. Bate acolo toaca, suna de priveghere, tamaiaza si sopteste neincetat rugaciuni. Domnul ti l-a daruit pe fratele Toma. Intareste-l, vorbiti despre idealurile voastre, despre citirile voastre din cartile sfinte.
Inima mea, Serghei, baga bine in urechi cele ce ti le spun! Cu cat vei comunica mai bine in cele duhovnicesti cu cei care primesc, desigur, acestea, cu atat te vei izbavi de intristare.
Si nu uita, aminteste-ti aceasta, ca de fapt, fiece scrisoare a mea catre tine este o declaratie de dragoste. Eu sunt cu tine. Si Domnul cu noi.
Hristos in mijlocul nostru.
+Luca Voino Iasenetki,
aprilie 29, 1949″.

***
“Simferopol, august, 1949.

Domnul Dumnezeu sa te binecuvinteze, sa te mangaie si sa-ti daruiasca bucurii duhovnicesti, frate Serghei!

Copilul meu, iti multumesc foarte mult pentru rasa cea noua pe care mi-ai lucrat-o cu atata dragoste si cu atata grija. Iata, o port acum la slujbele arhieresti si prin aceasta esti si fratia ta prezent cu mine, asa cum mi-ai spus ca ai dori.
Stiu, stiu, copile, ca ai vrea sa fii ucenicul meu si sa imi slujesti ca si chileinic, dar aceasta nu se poate. Ti-am spus aceasta cand ne-am vazut ultima oara si cand ai venit pentru binecuvantare cu iubitul tau frate, Toma. Am spus atunci ca nu binecuvintez ca fratia ta sa vii sa-mi slujesti, nu pentru ca inima mea nu ar fi vrut aceasta, ci pentru ca vreau sa va pazesc pe amandoi de ispite. Ma tem ca daca mie mi se va intampla ceva rau, atunci si voi veti avea de suferit. Stii bine ca lucratorii antihristului se ostesc iarasi impotriva Bisericii lui Hristos, crezand, vrednicii de compatimire, ca vor putea sterge din constiinta norodului nostru pravoslavnic dragostea de Domnul. Se insala amarnic…
Lacrimile din ochii tai, copile, ce le-am vazut atunci cand te-am refuzat, sa nu mai staruie, pentru ca iata, acum intelegi de ce nu se poate. Port rasa cusuta de tine si astfel esti si tu cu mine, ca intr-o imbratisare a unui nepot catre bunicutul sau de departe. La aceasta sa te gandesti.
Ti-am dat si eu binecuvantare ca pentru o vreme sa vietuiesti asa, mai izolat de galcevile lumesti, mai retras. Cum va binevoi Domnul, copile, cum iti va randui el: sa intri intr-o manastire sau nu, insa eu te binecuvintez ca orice ar fi, sa urmezi aceasta cale lasata drept mai duhovniceasca si mai spornica (subliniat cu creionul, nota trad.) – pentru cine poate sa inteleaga – de catre Marele Pavel, trambita Apostolilor… Mergi poate, si cerceteaza si Sfanta Manastire Pskovo-Pecerska. Cine stie…
Copilul meu drag, baga de seama pentru cine lucrezi comenzile de haine sau altceva. Domnul sa te intelepteasca. Pot veni oameni cucernici si cu frica de Dumnezeu, sau oameni indiferenti, tu lucreaza pentru toti, fara osebire. Pazeste-te insa de orisice cursa pe care ispititorul ti-o poate intinde prin fetele tinere, care pot veni sau nu cu indrazneala sa-ti ceara vreo comanda. Daca vin de mai multe ori sau arata insistenta in ceva, atunci tu, ca un preaintelept Iosif, tai-o scurt si politicos. E mai bine uneori sa aratam o paruta lipsa de politete, refuzand o comanda sau cadouri in alimente sau bani, decat sa ni se raneasca inima. Iarta-ma, copilul meu.
Eu nu prea ma simt bine cu ochii. Profesorul oftalmolog ce l-am consultat mi-a spus raspicat ca mai devreme sau mai tarziu imi voi pierde vederea. O, cat as fi vrut eu, copilul meu, sa fi intrat in manastire la o varsta mai tanara, sa spunem la 18 sau 19 ani…Poate as fi plecat in Athos sau undeva, intr-una dintre sfintitele noastre lavre, sau in pustiile Caucazului. Dar Domnul a randuit sa ma apropii mai mult de poruncile Domnului si sa pregust vesnicia, cercand stiinta medicala, intelegand ca omul este cea mai complexa fiinta creata si anume facuta pentru a avea o comuniune de iubire cu Dumnezeu. Cat de neinteleasa si de tainica este iubirea aceasta a lui Dumnezeu, pentru ca El, Domnul, l-a facut pe om, pentru a se bucura de el si omul de Dumnezeu. E o taina pe care, poate, o vom intelege cand vom schimba locasul acesta pamantesc cu celalalt, cortul ceresc.
Pentru mine, copilul meu, acea clipa se apropie, insa simt ca pana atunci mai am de patimit pentru El. O, cat de dulce este sa patimesti pentru El; mucenicii cereau aceasta si de aceea radeau in fata tiranilor, spunand, spre uimirea si ingrozirea acelora, ca e o adevarata desfatare chinuirea la care sunt supusi. Primeau chiar atunci harul si intelegeau ca ceea ce vor primi dincolo va intrece cu mult desfatarea oricarei indulciri lumesti.
Copile, tu vei trai mult si vei vedea sfarsitul acestui ateism atat de mandru in micimea lui. Vei vedea multe si mai cu seama inflorirea unui monahism tanar, plin de viata, insa nu pentru multa vreme. Setea dupa povatuitori va fi mare, foarte mare, incat monahii vor colinda de la un capat la altul al lumii pentru a gasi pe cineva care sa-i indrume in talcurile si stiinta lucrarii launtrice.
Sa nu te temi atunci, frate Serghei. Cu mila Domnului, poate vei fi monah. Fratilor mai tineri sa le amintesti sa tina cea mai scumpa nadejde a lor: ca Dumnezeu nu o sa-i paraseasca. Cine va rabda pana la sfarsit se va mantui.
Serghei, copilul meu, smereste-te in toata vremea fata de fratele tau, Toma. Nu va contraziceti, vorbiti-va sincer, deschideti-va sincer inimile fata de altul. Nu va unesc oare atatea si atatea lucruri? Ce zic lucruri, chiar Hristos, Domnul, este pururi in mijlocul vostru. Bine ai facut ca dupa ce a aparut acea mica ispita – pe care voi ati exagerat-o – ai facut toata noaptea priveghere pentru impacare, iar dimineata te-ai dus si i-ai facut metanie, neridicandu-te de jos pana nu te-a iertat. Vezi cum vrajmasul ti-a adus in minte ca el nu o sa te ierte? Pentru ca de indata ce i-ai batut la usa, el insusi si-a cerut iertare, cel dintai. Si mai bine a fost ca in aceeasi zi ati plecat impreuna la ozer (e vorba de Lacul Ladoga – n. tr.). Linistea padurii, frumusetea locurilor si pacea de acolo v-a inmiresmat sufletele. Te indemn sa iesiti mai des in mijlocul naturii, luand asupra voastra, pe langa putina hrana rece si vreo doua carti duhovnicesti din care sa cititi din vreme in vreme pentru a da seva duhovniceasca iesirii voastre.
Ma intrebi daca nu e daunator sa bei si cafea. Daca duhovnicul tau iti da voie, nu e daunator. Si eu beau dimineata, dupa pravila, o cafeluta si uneori si dupa amiaza, cand primesc mai multa lume sau am de citit mai mult.
In cealalta problema despre care imi scrii, anume ca mama ta te indeamna sa vii sa locuiesti in casa parinteasca – intrucat tatal tau s-a mutat la Domnul – eu nu iti prea dau binecuvantare. Asta ar insemna sa te desparti de fratele tau drag, ceea ce nici tu nu vrei. Apoi, stand mai aproape de mama, cred ca nu e bine pentru lucrarea ta duhovniceasca. Intelegi ce vreau sa-ti spun. In plus, nu te ingrijora, sora ta, iata, s-a maritat dupa Pasti, si astfel mama va avea sprijin…
Copilul meu, desigur ca poti sa-mi mai scrii. Iarta-ma, stii ca pentru iubirea mea pentru tine, te-as primi si pe tine, si pe Toma, sa-mi slujiti. Dar iti repet, e riscant. Departarea nu raceste dragostea adevarata, ci o sporeste, acolo unde este rugaciune.
Mi-ai trimis cateva poezii scrise de tine in timpul calatoriilor in natura. Mai trimite-mi, eu tot mai astept, dar pana acum n-am mai primit nimic. S-a indulcit inima mea de ceea ce mi-ai trimis. Rogu-te, mai scrie-mi, caci mult inmoaie un suflet impietrit o poezie…
Sergheicika, frate, bucura-te, pururi bucura-te! Eu, un copac uscat, iti spun: sprijina-te de mine cand esti obosit, rezeama-ti trupul obosit de acest copac batran si cioturos. Si te vei odihni. Eu, cel batran si nevazator, te-am luat in spate asa, usor, usor… Doar port rasa cea cusuta de tine nu cu fir de lana sau matase, ci cu firul de aur al dragostei. De aceea am spus ca e asa scumpa.
Si cand nu voi mai putea eu sa te duc, cand nu voi mai fi in lumea aceasta, spune si tu: Vesnica pomenire!
Cu dragoste,
+Luca Voino-Iasenetski“.

***
“Inima mea, Sergheicika,

De ce te-ai intristat ca nu au ajuns la mine pulovarul cel gros pe care mi l-ai tricotat si perechea de sosete de lana pentru iarna? Domnul nu a vrut sa le am. Mi-ai scris ca le-ai impletit cu lacrimi, cred aceasta. Dar nu te ingriji, acele lacrimi au ajuns acolo unde trebuie, in cer…
Sergheicika, fiul meu, iata, de sapte ani si mai bine vietuiesti in lume asa cum ai hotarat, potrivit convingerilor inimii tale, si mi-ai scris ca bucuriile nu au incetat sa cada ca o ploaie racoroasa in sufletul tau, adapandu-te cu mangaierile harului. Mi-ai scris ca inca te mai lupti cu lenevirea, ca demonul trandaviei nu te slabeste, ci uneori se ridica cu perfidie impotriva duhului tau. Si vezi atunci cum se adeveresc cuvintele… ca duhul este osarduitor, dar trupul neputincios.
In trup, Sergheicika draga, ne lupta vrajmasul la varsta aceasta. Dupa akedie si dupa trandavie urmeaza razvratirea mustului carnii. Iar daca dam curs acestor sageti otravite ale pacatului, vom plange atunci cu amar, caci AM PIERDUT TOATA OSTENEALA CEA DIN URMA.
E bine, Sergheicika, faptul ca ai refuzat sa mai lucrezi comenzi pentru fata aceea din Moscova care venea saptamanal in mica voastra asezare; nu suntem noi cei ce judecam, insa e mai bine asa, sa fi taiat cu politete, dar ferm, orisice fel de amabilitati cerute de catre ea. Domnul te-a inteleptit, pentru iubirea Lui care a atins inima ta. Cred ca, asa cum tu spuneai, fata aceea isi cauta un baiat, si sunt sigur ca deja si-a gasit unul, acolo in Moscova, student ca si ea. Domnul sa-i intelepteasca pe toti si sa-i fereasca pe cei ce au inteles rostul cel inalt si Apostolic ai fecioriei de orice ranire si cadere.
Inca nu stim daca Domnul iti va randui sa intri in manastire sau, poate, sa vietuiesti pana la sfarsitul vietii tale in lume, ca si cum n-ai fi din lume. E mai greu, asa e. Dar oare la Dumnezeu nu este totul cu putinta? Eu te binecuvintez la aceasta si iti doresc ca oriunde ai fi, sa ai inmultita bucurie si mangaiere.
Copilul meu drag, in toamna te-am rugat sa te duci intr-un pelerinaj la Pskov si ma bucur ca strangi bani pentru aceasta. Nu-i nimic daca te-ai mai dus in pelerinaje, dar nu ai putut ramane acolo. Tu du-te si te inchina acolo si vom mai vedea [Fratele Serghei, viitorul parinte Selafiil avea sa si ramana la Pskov, n.n.].
O, inima mea dulce, Sergheicika, fiecare bucurie a ta este un medicament pentru mine. Fiecare lacrima a ta pentru Imparatia cea vesnica ma tamaduieste tainic de ranele inscrise adanc in trupul meu prin purtarea acestei Cruci. Dar nu ma plang, dulce e Crucea Domnului, Sergheicika.
Iti multumesc din suflet si pentru mierea de albine pe care mi-ai trimis-o prin posta. Aceasta a ajuns si seara, la un ceai cald imi pun si eu pe o felie de paine putina miere.

Indulcindu-ma cu ea inteleg ca de fapt, am mancat dragoste, dragoste.
Te imbratisez cu dor, cu mult dor, dorind de sporirea ta in cele ceresti,
+Luca Voino Iasenetki,
august, 1949
P.S. Stiu ca simti uneori lipsa fratelui tau, Toma. Se va intoarce in curand, nu au ce sa-i faca, alegerea modului sau de viata nu i-l va schimba nimeni, mai ales ca si produce ceva (era tamplar, nota trad.)”.

***
“Iubitul meu copil,

Astazi m-a durut mult inima, din pricina cardiosclerozei care mi s-a agravat in ultima vreme. Dar in pofida durerii acesteia, am o alta durere, ca poporul lui Dumnezeu, crestinii, sunt prigoniti. Domnul insa nu ne va lasa. Matushka Natasa va aduce cele doua iconite si tamaia la Pskov, impreuna cu aceste cuvinte ale mele.
Iubitul meu copil, sa te nevoiesti cu mult marime de inima. Inca din tineretile tale nu ai lasat loc altei indulciri desarte si altei iubiri pieritoare sa se salasluiasca in inimioara ta si tocmai de aceea eu te-am iubit si te-am incurajat inca dintru inceput. Ma voi ruga pentru tine toata viata, cat va mai fi aceasta…
Tu, inima mea, sa fugi cat poti de mult de rutina, de “intepenirea” duhovniceasca, de ruginire, de nepasare, care ii cuprinde pe multi monahi in manastiri. Cand erai in lume, pentru ca vedeai tot timpul ca lumea sade sub stapanirea celui rau, erai “impins inainte” de ravna dumnezeiasca si prindeai aripi, cu cat mai multa desertaciune vedeai in jur. Aici, in manastire s-ar putea sa crezi ca esti protejat, in afara oricarui pericol. Dar nu este chiar asa. Vrajmasul sta permanent si pandeste orice moment prielnic. Mai cu seama il “amorteste” pe monah cu rutina, cu formalismul. Fugi de acestea si in fiecare zi aminteste-ti pentru ce ai iesit din lume cand inca traiai in lume, ca mirean.
Pune osteneala peste osteneala, pune intruna lemne pe foc. Nu lasa pe “Doamne Iisuse”; roaga-te cu simtire, striga la Dumnezeu, cere-I tu Lui sa-ti dea harul ce simti ca-ti lipseste uneori. “Doamne, TU poti sa mi-l dai. Numai TU, nu zabovi. Ai mila de mine!” Curaj, curaj, iubitul meu copil!
Cu dragoste,
+Luca Voino Iasenetki,
1950, ianuarie

Sursa