Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)

Continuare de la: FARISEUL


Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep…


 ***


Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte.

Partea a doua


“Domnul a rostit în Sfânta Sa Evanghelie multe porunci care sădesc în om gânduri şi simţăminte cu desăvârşire potrivnice fariseismului pierzător de suflet şi urâtor de oameni. Prin aceste porunci sunt nimicite însesi temeiurile pe care se întemeiaza si se zideste fariseismul. Paziti-va, a spus Domnul, îndeobste de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre Evanghelisti lamureste ca prin spusa aluatul fariseilor Domnul a numit învatatura fariseilor (Mt. 16, 12), iar alt Evanghelist întelege prin acest cuvânt fatarnicia lor (Lc. 12, 1). Este unul si acelasi lucru: din purtarea fatarnica apare felul de a gândi si învatatura fariseica; pe de alta parte, învatatura si felul de a gândi fariseic educa un fatarnic, pentru care nici un pacat nu este cumplit, nici o virtute nu merita cinstire; el nadajduieste sa îsi ascunda orice pacat, sa-l dezvinovateasca, sa si-l îndreptateasca si sa înlocuiasca toate virtutile prin prefacatorie.
Domnul i-a deprins pe ucenicii Sai cu o purtare fara ocolisuri, nefatarnica, întemeiata pe întelepciune sfânta, nu îndreptatindu-se pe sine cu viclenie – purtarea din care trebuie sa lumineze virtutea curata si sa atraga prin cereasca sa frumusete privirile si inimile oamenilor.
Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât sa vada lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 16).
Dimpotriva, fariseii, dorind numai sa para drepti, se îngrijeau doar cum sa faca pe slugile lui Dumnezeu înaintea societatii oamenilor, înaintea unei mase îndeobste cu prea putin discernamânt. Şi acum se poate vedea că fariseii se folosesc de toate şireteniile cu putinţă cu scopul ca faptele lor, având înfăţişare bună, să strălucească cât mai puternic înaintea ochilor oamenilor, iar fărădelegile lor să fie dezvinovăţite prin „necesitatea politică”, prin masca „justiţiei” şi „prevederii înţelepte” , prin dorinţa de „a preveni un rău mai mare prin ingaduirea unui rău mai mic” şi alte îndreptăţiri, ce se revarsă cu atâta imbelşugare din inima plină de viclenie.
Domnul ne opreşte de la o astfel de purtare în cuvinte foarte puternice.
Voi sunteţi, spune El, cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor; dar Dumnezeu ştie inimile voastre: că ce este întru oameni înălţat urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Lc. XVI, 15).
Fariseii s-au străduit să îşi ascundă prin dezvinovăţirile lor patimile sufleteşti, lucrarile acestora, roadele lor. Patimile sufleteşti, la umbra şi răcoarea îndreptătirii de sine, de obicei înfig rădăcini adânci in suflet, devin un copac puternic, care cuprinde prin ramurile sale întreaga lucrare a omului; pătrunde, adică, în toate gândurile lui, în toate simţămintele lui, în toate faptele lui.
Sfântul Pimen cel Mare a zis:
„Dacă voii păcătoase a omului îi ajută dezvinovăţirile, omul se strică şi piere”.

Când prin purtarea sa omul nu caută, fără egoism, să aibă fapte bune înaintea ochilor lui Dumnezeu, ci caută slava faptelor bune înaintea ochilor oamenilor, în parerea lor nimicnica, nestatornica, schimbătoare, el nu este in stare să cunoască credinţa crestina, să primească învăţătura lui Hristos – lucru pentru care este nevoie de o inima ce recunoaşte că e păcătoasă, care marturiseste pacatul sau.
Cum puteţi voi să credeţi, grăieşte Mântuitorul către farisei, când voi primiţi slavă unul de la altul şi slava cea de la Singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In. V, 44).
Domnul le ia ucenicilor Săi orice hrană a slavei deşarte. El vrea ca jertfelnicul inimii să fie curăţit de idolul spurcat şi tot ce ţine de slujirea idolească. Domnul porunceşte să săvârşim toate faptele bune în taină. Şi milostenia, după porunca Lui, trebuie să fie în taina! Şi postul să fie în taină ! Şi rugăciunea – în cămara zăvorâtă! Faptele noastre bune trebuie să fie ascunse nu doar de oameni, ci şi de noi înşine, aşa încât nu numai oamenii să nu strice sufletele noastre prin laude, ci nici inima noastră să nu ne linguşească şi să nu prea-curvească, încălcând sfântul legământ cu sfânta smerenie. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. VI, 3).
Şi nu numai atât! Domnul a poruncit sa ne lepadam de noi însine în aceasta scurta viata pamânteasca, sa calcam în picioare toate dezvinovatirile, toata dreptatea noastra, pentru dreptatea evanghelica. Dar ce alcatuieste dreptatea evanghelica? Patimirile, crucea! Aici îl cheama pe ucenicul Sau Mântuitorul! Aici face El deosebire între cei chemati! Aici desparte neghina de grâu! Aici însemneaza cu pecetea Sa pe cei alesi!
Cel ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce si-a aflat sufletul sau îl va pierde pe el, iar cel ce îsi va pierde sufletul sau pentru Mine, îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39).
Fratilor! La picioarele crucii lui Hristos sa lepadam si sa îngropam tot ce gândeste lumea despre onoare, despre jigniri, despre necazuri, despre pagube, despre nedreptate, despre legile omenesti si despre dreapta judecata omeneasca. Sa devenim nebuni pentru Hristos! Sa dam obrajii nostri spre scuipari, spre loviri! Onoarea noastra pamânteasca, veche, sa fie acoperita de praful înjosirilor! Sa nu privim cu mila averea noastra stricacioasa: las’ s-o rapeasca si s-o împrastie viforele, când li se va îngadui sa se abata! Sa nu crutam trupul nostru în nevointele de bunavoie si în patimirile de nevoie! Sa învatam de la Domnul Iisus Hristos tacerea tainica a Lui, care este cea mai înalta Teologie si oratorie, de care îngerii se minuneaza! Lui, Dumnezeului întrupat, lumea nu I-a dat dreptate: cum sa o cautam noi de la lume? Sa ne lepadam de ea la picioarele crucii lui Hristos! Sa nu fim ca fiarele ce zgârie şi rănesc pe vânători şi pe celelalte fiare ce năvălesc asupra lor! Să fim asemenea cu Mielul lui Dumnezeu aici, pe pământ, în vremea scurtei noastre pribegii pământeşti şi El ne va face asemenea cu El în veşnicie, unde fericirii noastre nu va fi sfârşit şi măsură. Şi aici, în surghiunul pământesc, la ucenicul credincios al lui Iisus vine Duhul Sfant, Mângâietorul, adie asupra sufletului sau negrăita fericire a vieţii viitoarei, ce inlatura de la el simţirea pătimirii, ce ii aduce într-o nevăzută, sfântă desfătare care nu tine de oameni şi de împrejurari. In faţa acestei desfătări toate desfatarile pământesti, chiar cele legiuite, sunt nimicnice.

Semnul de căpetenie ce îl deosebeşte pe făţarnic, prima săgeată aruncată de el împotriva aproapelui, este smintirea de acesta şi osândirea lui, care se naşte din smintire. In răufăcătorii înveteraţi, smintirea de aproapele este adesea prefăcută, fâţărită, ca un pretext pentru fărădelege, ce pregăteşte din vreme atât fărădelegea cât şi îndreptăţirea ei; în cei bolnavi încă de învechirea lui Adam, chiar dacă aceştia vor numai binele şi năzuiesc spre mântuire, este un semn al învechirii şi o boală foarte însemnată, anevoie de vindecat. Impotriva acestei boli lucrează pocăinţa, din care vine curăţirea..
Smintirea de aproapele este privirea bolnăvicioasă asupra neputinţelor aproapelui, ce face ca aceste neputinţe sa crească până la o mărime necuprinsă, monstruoasa. Smintirea de aproapele este odrasla iubirii de sine ce se sălăşluieşte în sufletul străin iubirii de aproapele si iubirii nerătăcite fată de sine. Domnul a asemănat această boală unei bârne, fată de care orice greşeala vădită a aproapelui e ca un pai.
Nu judecaţi, a grăit Domnul, ca să nu fiţi judecaţi: căci cu ce judecată veţi judeca veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura se va măsura vouă… Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Mt. VII, 1-2, 5).
Trebuie să ne silim a ne feri de osândirea aproapelui, ingradindu-ne de ea prin frica de Dumnezeu şi prin smerenie. Pentru a slabi si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dezrădăcina cu desăvârşîre din inimă smintirea de aproapele, trebuie ca în lumina Evangheliei sa ne adâncim in noi înşine, să luam seama la neputinţele noastre, să cercetăm pornirile, mişcările şi stările noastre păcătoase. Atunci când păcatul nostru ne va atrage privirile spre sine, nu vom mai avea când sa luăm aminte la neajunsurile aproapelui, să le băgăm de seamă. Atunci toţi semenii ne vor părea minunaţi, sfinti; atunci fiecare din noi se va socoti pe sine cel mai mare păcătos din lume, singurul păcătos din lume; atunci se vor deschide larg înaintea noastră uşile, bratele pocaintei adevărate, lucratoare.
Pimen cel Mare a zis:
„Noi si fratii nostri ca doua icoane suntem. Deci, în orice vreme va lua omul aminte de sine si se va prihani, se afla fratele lui cinstit înaintea lui; iar când i se pare el luisi bun, afla pe fratele sau rau înaintea sa”.
Cei mai mari bineplacuti ai lui Dumnezeu aveau deosebita grija sa se socoata pe sine pacatosi, si atât de pacatosi, încât greselile aproapelui, vadite si mari, li se pareau marunte si lesne dezvinovatite.
Preacuviosul Sisoe i-a zis Avvei Or: „Spune-mi un cuvânt”. Si i-a zis lui: „Ai încredere în mine?“ „Da, am”. Apoi a urmat: „Du-te si ce m-ai vazut pe mine ca fac, fa si tu”. Si i-a zis lui: „Ce sa vad, parinte, la tine?“ si i-a raspuns batrânul: „Cugetul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor”.
Daca omul, a spus Pimen cel Mare, atinge starea despre care Apostolul a grait: Toate sunt curate celor curati (Tit 1, 15), el vede ca este mai prejos decât toata faptura. Un frate l-a întrebat pe batrân: „Cum pot eu sa gândesc despre mine ca sunt mai rau ca un ucigas?” Pimen a raspuns: „Daca omul va ajunge la starea aratata de Apostol si va vedea pe cineva ca savârseste ucidere, va spune: Acesta o data a savârsit ucidere, dar eu ucid în fiecare zi”.
Fratele a povestit cuvintele lui Pimen unui alt batrân. Batrânul a zis:
„Daca omul va ajunge la starea unei asemenea curatii si va vedea pe fratele pacatuind, dreptatea lui va înghiti pacatul”. Fratele a întrebat: „si care e dreptatea lui?” Batrânul a raspuns: A se învinui pe sine totdeauna”.
Iata adevaratii ascultatori si facatori ai Legii evanghelice! Izgonind din inimile lor smintirea de aproapele şi osandirea lui, ei s-au umplut de sfântă dragoste fată de semeni, revărsând milă asupra tuturor si prin mila tamaduindu-i pe pacatosi. (…)
Pe cât ne trage Dumnezeu departe de prăpastia smintirii şi osândirii, pe cât se feresc adevăraţii robi ai lui Dumnezeu de această, prăpastie cumplită si pierzătoare, pe atât se sileşte diavolul să ne tragă în ea, acoperind-o prin felurite îndreptăţiri. Una din îndreptatirile satanice este râvna lipsită de dreapta socotinţă, luata de catre multi drept râvnă pentru cucernicie, drept ravnă sfantă.

„Omul mânat de râvna fără dreaptă socotinţă”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, niciodată nu va putea ajunge la pacea gândurilor – iar cel străin de această pace este străin de bucurie. Dacă pacea gândurilor este sănătatea desăvârşită, iar râvna aceasta este potrivnică păcii, înseamnă că cel ce are râvnă vicleană boleşte de boală grea. Omule! Socotind că te aprinzi de râvnă dreaptă impotriva neajunsurilor straine, tu alungi sănătatea sufletului tău. Osteneşte-te, osteneşte-te pentru sănătatea sufletului tău! Iar de voieşti să vindeci pe cei bolnavi, trebuie să pricepi că bolnavii au mai mare nevoie de luare aminte grijulie decât de cruzime. O asemenea râvnă în om nu e semn al înţelepciunii, ci boală a sufletului, sărăcie a înţelegerii duhovniceşti, neştiinţă mare. Inceputul înţelepciunii după Dumnezeu este seninătatea şi blândeţea – însuşiri ale unui suflet mare şi puternic, care apar în el dintr-un fel întemeiat de a gândi şi poartă neputinţele omeneşti”.

Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte.
Avva Pimen grăieşte:
„In Scriptură e scris: Cele ce au văzut ochii tăi grăieşte (Pilde XXV, 7): dar eu vă sfătuiesc să nu vorbiţi nici măcar despre ceea ce aţi pipăit cu mâinile. Un frate a fost amăgit în următorul chip: i s-a părut că fratele lui păcătuieşte cu o femeie. Indelung s-a luptat cu sine; până la urmă, apropiindu-se, i-a împins cu piciorul, gândind că sunt ei, şi a grăit: Vă ajunge de acum, până când? S-a arătat, însă, că erau nişte snopi de grâu. De aceea zic vouă: să nu mustraţi nici de veţi pipăi cu mâinile”.

Păcatul osândirii este atât de neplăcut lui Dumnezeu că El Se mânie, îşi întoarce faţa chiar şi de la bineplăcuţii Săi atunci când ei îşi îngăduie să osândească pe aproapele: El ia de la dânşii harul Său, precum se vede din numeroasele pilde păstrate de scriitorii bisericeşti spre folosul şi zidirea generaţiilor creştine. Nici o dreptate nu dă dreptul de a-l osândi pe fratele care greşeşte, căruia Domnul poate foarte uşor să-i dăruiască dreptatea cea adevărată, neasemuit mai mare decât cea pe care socotim a o afla în noi înşine. Putem fi drepţi numai prin dreptatea dumnezeiască, iar când îl osândim pe aproapele înlocuim această dreptate cu dreptatea noastră sau, mai bine zis, cu boala fariseismului. Cel ce osândeşte pe aproapele răpeşte cinul lui Dumnezeu, Singurul Căruia se cuvine judecata asupra făpturilor Sale, răpeşte cinul lui Hristos, Ce va să judece viii şi morţii în ziua cea de apoi.
(…) Fraţilor! Să fim cu luare aminte la noi înşine! Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep. Luând aminte la noi înşine şi curăţindu-ne de aceste patimi, în noi răsare treptat iubirea de aproapele, ce face să slăbească şi nimiceşte simţământul smintirii de aproapele şi al osândirii lui.
Sa ne aducem aminte neîncetat că nu este dreptate plăcuta lui Dumnezeu afară de sărăcia cu duhul. Să dezvinovaţim pe aproapele şi să ne osândim pe noi înşine, ca Dumnezeu să ne dăruiască harul şi mila Sa, pe care El le dăruieşte doar celor smeriţi şi milostivi. Amin”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice, Editura Sophia, 2008

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s