„SUNT ÎMPOTRIVA EREZIEI ECUMENISMULUI CU TOATE MANIFESTĂRILE SALE” – RĂSPUNSUL PS PETRU LA DECLARAŢIA CELOR 8 MĂNĂSTIRI DIN EPARHIA SA

 „Sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale” – răspunsul PS Petru la declaraţia celor 8 mănăstiri din eparhia sa

Textul de faţă reprezintă răspunsul episcopului Petru de Ungheni şi Nisporeni (Mitropolia Moldovei, Patriarhia Moscovei) la declaraţia a 8 mănăstiri din cuprinsul eparhiei sale în care s-a afirmat că dacă până pe 4 aprilie nu se va lua atitudine de osândire a textelor pentru ”Sfântul și Marele Sinod”, acestea vor întrerupe pomenirea ierarhilor la sfintele slujbe.
Către stareţii şi stareţele de mănăstiri
din cuprinsul Episcopiei de Ungheni şi Nisporeni
“Nimic nu este mai puternic decât conştiinţa care te mustră
şi nimic nu este mai încurajator decât conştiinţa împăcată”
Sf . Maxim Mărturisitorul

Trecem toţi printr-o perioadă grea în care Biserica lui Hristos este primejduită din pricina multor provocări, dar mai ales din cauza celei mai periculoase erezii ale vremurilor noastre, anume ecumenismul, care încearcă să altereze concepţia despre Biserică, atentând la Dogma despre Biserica cea Una, Sfântă Sobornicească şi Apostolească. Nu în zădar Cuviosul Părinte Iustin Popovici, Sfântul dogmatist al veacului al XX-lea , o numeşte ”Panerezie a secolului”.
Luând cunoştinţă cu adresarea stareţilor şi stareţelor de mănăstiri cu obştile lor monahale (în număr de peste 260 de persoane) privind dezacordul legat de „Sfântul şi Marele Sinod” din iunie 2016 şi de textele proiectelor de documente pentru acest „Sinod” precum şi analizele teologice indicate în adresare, cu regret am constatat că textele documentelor pentru acest Sinod, conţin ambiguităţi şi contradicţii grave (Biserica e Una şi în acelaş timp sunt şi „alte Biserici”). O altă problemă majoră a acestui „Sinod Panortodox” este faptul că nu e numit „Ecumenic” aşa cum ar trebui să se numească un Sinod a Toată Ortodoxia, care mai are şi pretenţia de a se numi „ultimul criteriu de judecată în probleme de credinţă”, dar în acelaşi timp nerecunoscând aşa cum era firesc să o facă, Sinoadele de pe timpul Sfântului Fotie cel Mare şi Sfântului Grigorie Palama ca ecumenice (Sinoade ce au anatematizat erezia papistă – Filioque şi primatul papal şi graţia creată) , prin care ar fi arătat că e continuator al Tradiţiei Sinodale a Bisericii şi ar fi putut fi receptat ca Ecumenic.
Vă confirm că sunt împotriva ereziei ecumenismului cu toate manifestările sale şi mărturisesc că textele documentelor pentru Soborul Panortodox în forma lor actuală sunt inadmisibile şi necesită să fie revizuite în duhul patristic şi al tradiţiei bisericeşti în vederea condamnării ecumenismului, iar dacă acest Sinod nu va condamna ecumenismul şi „Consilul Mondial al Bisericilor” ci din contra, îl va lăuda, consider că nu trebuie (ca Biserica Autocefală) să participăm la un astfel de Sobor. Unitatea Bisericii stă în pazirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi, deci dezbinaţi de Biserică (schismaticii) sunt toţi care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii, ne spune Sfântul Teodor Studitul. Hristos a numit Sobornicească Biserica Sa deoarece numai Ea pastrează Adevărul şi Mărturisirea de Credinţă, fără de care nimeni nu se poate mântui. Multi spun ca acest Sinod nu se va ocupa de Dogme, ca nu va schimba Calendar, nici postul, nici monahismul si nici randuiala Slujbelor Bisericii, lasandu-ne sa dormim linistiti. Dar acestia nu ne spun ca se schimba inasi Dogma (Adevarul veşnic descoperit de Dumnezeu absolut necesar pentru mantuirea oamenilor) despre ce inseamna Biserica, inducandu-ne ideea cum ca Biserica ar cuprinde toate confesiunile desparţite de Ea, numindu-le „Biserici nedepline” cu Har, Taine, Succesiune Apostolica si Mantuire.
Si pe plan local, sunt pentru retragerea din aşa numitul Consiliul Mondial al Bisericilor şi folosirea unei terminologii strict teologice şi bisericeşti precum şi condamnarea oricărui alt document ecumenist din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse.
Menţiunea sfinţiilor voastre despre trista moştenire a multitudinii gruparilor (caselor) sectare în cuprinsul Episcopiei, reconfirmă greaua povară pe care o avem. Iata ca interzicerea oricărei practici de prozelitism în cadrul dialogurilor interreligioase şi a Consiliului Mondial al Bisericilor, nu facilitează în nici un fel reîntoarcerea la adevar a sufletelor rătacite. Iar întîlnirile şi rugaciunile comune între ortodocşi şi alţi reprezentanţi ai aşa zisei lumi creştine, cum ar fi, spre exemplu luterani, protestanţi, papistaşi şi alţi eretici, debusolează definitiv conştiinţa ortodoxă a creştinilor. Ne rugăm să ne întarească Bunul Dumnezeu să aducem lumina credinţei în inimile însetate pentru ca toată suflarea să laude pe Domnul în Duh şi Adevăr. Desigur, tot mai greu e să facem acest lucru, deoarece mişcarea ecumenistă nivelează Biserica Ortodoxă cu toate rătăcirile şi ereziile şi nu mai discern oamenii unde este adevărul, învinuind Biserica Ortodoxă de relaţii fraterne cu alte culte aşa zis creştine. În afară de adresarea mănăstirilor, alţi parohi de biserici şi grupuri întregi de creştini au venit la Episcopie cu aceleaşi temeri şi îngrijorări privind Soborul Panortodox. Am discutat cu fiecare în parte câte, 3-4 chiar şi până la 5 ore despre problema ecumenismului şi efectele devastatoare ale acestuia.
Ne aflăm iubiţii mei în perioada Postului Învierii de aceea vă îndemn prin cuvintele Sfântul Antim din Chios „Rugăciunea nu-i un lucru greu. Este o lucrare interioară, o puternică concentrare a sufletului. Rugăciunea are nevoie, în acelaşi timp, de post şi de priveghere. Postul slăbeşte patimile, iar privegherea le omoară. Rugăciunea îi dă aripi omului, îl face să urce spre ceruri şi-i daruieşte harisme dumnezeieşti” la post şi rugăciune, pentru ca înfrînându-ne trupurile şi patimile cu smerenie să ne rugăm Atotmilostivului Dumnezeu care este Dătătorul a tot binenele să nu ne lase pe noi fiii Săi pradă vrajmaşului. Domnul nostru cel în Treime Sfânt, Slăvit şi Închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt cu nemăsurata lui Înţelepciune le veghează şi le îndreaptă pe toate şi ne învaţă că ”Fără Mine nu putei face nimic.” (In 15-5).
În urma întîlnirii cu stareţii şi stareţele de mănăstiri din cuprinsul episcopiei, s-a hotărît de a pomeni în continuare ierarhia Bisericii, iar ca protest faţă de prevederile din textele documentelor pentru Soborul panortodox, până la acesta, se binecuvinteaza stare de rugăciune pe întreg cuprinsul episcopiei. Textele documentelor nu sînt în varianta sa finala, deci avem nădejde că vor suferi modificări în duh patristic. În fiece parohie s-a desemnat câte o persoană şi după un grafic stabilit va citi câte o oră, zilnic, psaltirea.
Iar cinului monahal se binecuvinteză zilnic pînă la asa zisul Soborul din iunie să rostească trei sute de ori rugaciunea lui Iisus, o sută de ori către Maica Domnului, cinci zeci de ori către toţi Sfinţii şi cinci zeci de ori către Îngerul păzitor; miezonoptica şi utrenia să se săvîrşească zilnic la orele 24.00; psaltirea neadormită, astfel încât, neâncetat să se înalţe sfinte rugăciuni punând nădejdea în cuvintele Mântuitorului ”Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”.
Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte întru marturisirea Credinţei Dreptslăvitoare!
+ Petru
EPISCOP DE UNGHENI ŞI NISPORENI

Sursa: episcopia-ungheni.md

Mitropolitul Irineu de Bascka, Serbia: ”NU am semnat documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul a lumii creștine, pentru că este ambiguu ecclesiologic”


Mitropolit Irineu de Bascka, care a participat la Sinodul din  Creta, din partea delegației Bisericii Ortodoxe Sârbe, a explicat pe paginile site-ului grecesc Romfea că el a refuzat să semneze documentul cu tema «Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul a lumii creștine. »

 
Mitropolitul sârb Irineu de Bashka: « «Membrii episcopali ai Sinodului au avut dreptul sa se exprime, dar nu au avut dreptul sa și voteze. La Sinod, în loc de a se aplica regula adoptată de Apostoli și de Sfinții părinți, adică «un om, un vot», s-a aplicat o alta regula: «o biserica autocefala, un vot».
«Cu alte cuvinte, doar primații bisericilor locale au avut dreptul de a vota.» 
«Diferența dintre un episcop ortodox și un observator heterodox la Sinod, a fost că primul putea vorbi după cum dorea, pe când cel de-al doilea nu; însa niciunul dintre ei nu putea decide asupra niciunei chestiuni.»
«Insă principalul motiv pentru care nu am semnat documentul cu pricina este că e ambiguu ecclesiologic și are un conținut dubios în unele părți ale sale care se învecinează, astfel, învâțăturilor eretice» »
Sursa: pravoslavie.ru/english/95222.htm
Graiul Ortodox

Fariseul

… smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia.
Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii.
Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele.
Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor – fiind dupa suflet fiu al satanei – vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste…
Cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor…

Fariseul

(in două parti)


De Sfantul Ignatie Briancianinov
Fraţilor! Să privim în Evanghelie la felul de a se purta al Domnului nostru Iisus Hristos. Vom vedea că el nu se sminteşte niciodată de păcătoşi, oricât de grele ar fi păcatele acestora. De asemenea, nu avem nici o pildă în sfintele Evanghelii ca Sfinţii Apostoli să se fi smintit de cineva. Dimpotrivă, fariseii se smintesc mereu – se smintesc de Cel Atotdesăvârsit, de Dumnezeu Inomenit; se smintesc pâna acolo încât îl osândesc pe dumnezeu ca pe un nelegiuit, Il dau unei morţi de ocară; pe Mântuitorul Il răstignesc pe cruce în mijlocul a doi tâlhari! De aici tragem în chip firesc concluzia că înclinarea spre a te sminti este o boală grea a sufletului, este semnul fariseismului. Trebuie sa luăm aminte cu osardie la inima noastră şi să ucidem în ea simţământul smintirii de aproapele prin cugetarea duhovnicească culeasă din Evanghelie.
Evanghelia – carte sfinţită şi atotsfântă! Precum în apele curate se îşi răsfrânge înfăţişarea soarele, aşa şi în Evanghelie este zugrăvit Hristos. Cel ce doreşte să-L vadă pe Hristos să îşi cureţe mintea şi inima prin pocăinţa! Il va vedea în Evanghelie pe Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Mântuitorul oamenilor căzuţi; va vedea în Evanghelie ce însuşiri trebuie să aibă ucenicul lui Iisus, care este chemat să înveţe blândeţea şi smerenia de la Insuşi Domnul. In aceste virtuţi prin care urmăm lui Dumnezeu va afla fericită odihnă sufletului său.
Intrat-a oarecând Domnul în casa vameşului Matei, prefăcându-l pe vameş în Apostol; Dumnezeu întrupat a şezut la masă cu păcătoşii. Fariseii, văzând aceasta, s-au smintit. De ce, le-au zis ei ucenicilor lui Iisus, de ce cu vameşii şi cu păcătoşii mănâncă şi bea Dascălul vostru? (Mt. IX,11).
Spuneţi mai înainte, fariseilor, de ce-i numiţi pe aceşti oameni „păcătoşi”? N-ar fi fost, oare, mai aproape de adevăr să îi numiţi „fericiţi”, „îngeri”, „heruvimi”, fiindcă Dumnezeu a binevoit să şadă în tovărăşia lor? N-ar fi fost mai bine să spuneţi: „şi noi suntem păcătoşi! Primeşte-ne şi pe noi, Milostive Iisuse, la picioarele Tale. Acestor păcătoşi Tu, ştiutorul inimilor şi Judecătorul Cel Adevărat, le-ai dat întâietate faţă de noi; trecându-ne cu vederea, ai şezut cu dânşii. Se vede că păcatele noastre sunt înaintea Ta mai grele ca păcatele lor. Cu dânşii şezi – nouă îngăduie-ne măcar să cădem la picioarele Tale”.
Nu este sfânta mireasmă a smereniei în „drepţii” cei întunecaţi, bogaţi doar în dreptatea firii omeneşti căzute, în dreptatea prefacută a lumii; în dreptatea demonica. Acestia osândesc cu obrăznicie pe Domnul, îi osândesc pe păcătoşii primiti de el, care se fac in acest chip adevăraţi drepţi – Il leapădă pe Domnul, grăind: Dascălul vostru. Dau de înţeles prin asta că nu Il recunosc Dascăl al lor.
Răspunsul Domnului este un răspuns la toate temeiurile bolii ascunse ale fariseilor, la întreaga stare a sufletului lor. Acest răspuns cuprinde în sine o cumplită osândire şi lepădare de la faţa lui Dumnezeu a oricărei dreptăţi omeneşti părute, unite cu osândirea aproapelui.
N-au trebuinţă, a zis Domnul, cei sănătoşi de pocăinţă, ci cei bolnavi. Deci mergând, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. IX, 12-13).
Odată, în zi de sâmbătă, mergea Domnul cu sfinţii Săi ucenici şi Apostoli printre semănături. Ucenicilor li s-a făcut foame şi au prins a smulge spice; frământându-le în mâini, curăţau boabele, pe care le mâncau. Văzând aceasta, fariseii au zis: Iată, ucenicii Tăi fac ce nu se cade a face sâmbăta (Mt. XII, 2). Domnul, amintind de David şi de preoţi (primul călcând rânduiala Legii din nevoie, iar ceilalţi din porunca Legii), iarăşi le atrage fariseilor, ameninţător, luarea aminte: De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi (Mt. XII, 7).
Ce cuget voitor de rău trădează simţământul smintirii! El se preface că ţine cu acribie, până la ultimul amănunt, forma legii, dar intelesul lăuntric al legii il calca. Fariseu întunecat şi orb! Auzi ce iţi grăieşte Domnul: Milă voiesc. Văzând neajunsurile aproapelui, milostiveste-te de el: e mădularul tău! Neputinta pe care o vezi astăzi in el, maine poate deveni neputinţa ta. Te smintesti doar pentru că esti trufaş şi orb! Implineşti unele rânduieli dinafară ale legii, şi pentru asta singur te minunezi de tine; dispretuieşti, osandesti pe semenii în care bagi de seama călcarea unor măruntisuri şi nu bagi de seamă împlinirea faptelor bune mari, tăinuite, iubite de Dumnezeu, necunoscute de inima ta încrezută şi împietrită. Nu te-ai uitat îndeajuns la tine insuti; nu te-ai văzut: numai de asta nu te socoti păcatos. De asta nu s-a frant inima ta, nu s-a umplut de pocainta şi smerenie; de asta nu ai priceput că deopotrivă cu ceilalţi oameni ai nevoie de mila lui Dumnezeu, de mântuire. Infricoşat lucru este a nu te socoti pe tine însuţi păcătos!
Cel care se socoate pe sine păcătos primeşte cale liberă spre Iisus. Ce fericire este a-şi vedea omul păcatele! Ce fericire este a privi în inima sa! Cel care va privi in inima sa, va uita că pe pământ se afla păcătoşi afară de el singur. Chiar de se va uita vreodată la semeni, toţi i se vor părea neprihăniţi, minunaţi, ca nişte îngeri. Privind la sine, cercetându-şi petele cele din păcate, el se încredinţează că pentru mântuirea sa este un singur mijloc – mila lui Dumnezeu, că e un rob netrebnic, nu doar prin încălcarea, ci şi prin plinirea neîndestulătoare a poruncilor Dumnezeieşti, printr-o plinire a lor ce se aseamănă mai degrabă unei schimonosiri. Avand trebuinta el însuşi de milă, o revarsă cu imbelşugare asupra aproapelui, are pentru el numai mila.
De aţi şti ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă, nu aţi fi osândit pe cei nevinovaţi – că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Mt. XII, 7; IX, 13)

Milostivul nostru Mântuitor, Domnul Iisus Hristos, Care nu i-a lepădat pe vameşii şi curvele ce se pocăiau, nu i-a dispreţuit nici pe farisei; El a venit să-l vindece pe om de toate bolile sale, printre ele şi de fariseism, care este cu osebire greu de tămăduit numai fiindca această boală se socoate şi se vesteşte pe sine drept sănătate înfloritoare, leapădă doctorul şi îngrijirea, vrea sa vindece ea însăşi bolile altora, intrebuinţând pentru scoaterea unui firicel de praf care de-abia se vede lovituri cu bârne grele.
Un oarecare fariseu l-a poftit pe Domnul să ia parte la masa lui. Şi intrând în casa fariseului, a şezut (Lc. VII, 36), povesteşte Evanghelia despre Domnul Cel Milostiv. Se pare că fariseul, cu toate că avea oarecare osârdie şi credinţă către Domnul, după ce L-a primit a început a socoti cât de multă cinstire trebuie să îi dea Oaspetelui. Dacă n-ar fi fost socoteala, întemeiată pe părerea despre sine că este drept şi vrednic, ce l-ar fi împiedicat pe fariseu să fugă în întâmpinarea Oaspetelui Dumnezeiesc, să cadă cu cutremur la sfintele Lui picioare, să-şi întindă sub ele sufletul, inima? Nu s-a întâmplat aşa; fariseul a lăsat să îi scape fericitul prilej de a-L cinsti pe Mântuitorul după cuviinţa datorată. Prilejul scăpat de fariseu îl răpeşte sieşi oarecare femeie din acea cetate, păcătoasă cunoscută.

Ea aleargă cu vasul de mir binemirositor în casa fariseului, intră acolo unde era masa, începe a spăla picioarele Mântuitorului şi a le şterge cu perii capului său, a săruta picioarele Mântuitorului şi a le unge cu mir.

Nu vede fariseul orb fapta bună care se săvârşeşte înaintea ochilor lui, care dă în vileag răceala, omorârea inimii lui. Smintirea şi osândirea i se mişcă în suflet. El cugeta: Acesta daca ar fi prooroc, ar sti cine şi ce fel de femeie este ceea ce se atinge de el – că este păcătoasă (Lc. VII, 39). De ce Il micşorezi pe Dumnezeu numindu-L doar prooroc? De ce o numeşti păcătoasă pe cea care a fost cinstită de Dumnezeu mai mult decât tine? Teme-te, taci: este de faţă Ziditorul! A Lui e judecata asupra făpturilor Sale; pentru El e totuna a ierta cinci sute si cincizeci de dinari datorie de păcate: El e Atotputernic şi nesfârşit de bogat. De obicei, fariseul pierde acest lucru din socoteala sa! Văzând la aproapele cinci sute de dinari datorie, el nu ia seama la cei cincizeci de dinari pe care el îi datorează, nici măcar nu-i socoate datorie, în vreme ce hotărârea Dumnezeieştii Judecăţi vesteşte că nici unul din ei doi nu are de unde să-şi plătească datoria, ca amândoi au deopotrivă nevoie de iertarea ei. Si neavand ei cu ce plati, amandurora le-a iertat (Lc. VII, 47).
Lipsa de smerenie, de unde vine boala fariseismului, împiedică în cea mai mare măsură sporirea duhovnicească. In timp ce oamenii căzuţi in pacate grele, cu ravna fierbinte şi duh smerit, aduc pocainţa, uită întreaga lume, vad fară încetare păcatul lor şi plâng înaintea lui Dumnezeu, fariseul priveşte lucrurile după două măsuri deosebite. Păcatul lui, ce i se pare făra de insemnătate, nu îi atrage asupra sa luarea aminte. El îşi aminteste, cunoaşte câteva fapte bune ale sale, si in ele îşi pune nădejdea. El vede neajunsurile aproapelui; punandu-le faţă în faţă cu ale sale, pe acestea din urmă le socoate uşoare, lesne de îndreptăţit. Cu cât creşte în ochii săi propria dreptate, cu atât se împuţinează îndreptarea harica cea data in dar celor care se pocăiesc. Din aceasta pricina slăbeşte, e nimicit simţământul pocăinţei. O dată cu micşorarea simţământului pocaintei este îngreunată calea spre sporirea duhovnicească; odată cu nimicirea simţământului pocăinţei, omul se abate de pe calea mantuitoare pe calea parerii de sine şi amăgirii de sine. El se face străin sfintei iubiri de Dumnezeu şi de aproapele:
Iarta-se păcatele ei cele multe, a grait Domnul despre fericita păcătoasă, că mult a iubit; iar cui se iartă mai puţin, iubeşte mai puţin (Lc. VII, 47).
Cel molipsit de boala fariseismului este lipsit de sporire duhovnicească. Impietrit e pământul ţarinei sale sufleteşti, şi nu aduce roadă: pentru rodirea duhovnicească este nevoie de o inima lucrată prin pocăinţă, muiată, umezită de străpungere si de lacrimi. Lipsa sporirii este, deja, o paguba de cea mai mare insemnătate – dar vătămarea pricinuită de fariseism nu se mărgineşte la nerodirea sufletului: molima aducătoare de moarte a fariseismului este in cea mai mare măsură împreunată cu urmările cele mai pierzătoare. Fariseismul nu doar că face neroditoare pentru om faptele bune ale acestuia, ci le şi îndreptează spre răul sufletului său, spre osândirea lui înaintea lui Dumnezeu.
Acest lucru l-a zugrăvit Domnul în pilda despre vameşul şi fariseul (Lc, cap. XVIII) ce se rugau împreună în templul lui Dumnezeu. Fariseul, privindu-se pe sine, nu afla pricină de pocăinţă, de simţire a străpungerii inimii; dimpotrivă, el afla pricină de a fi mulţumit cu sine, de a se admira. El vedea în sine postire, dare de milostenii – dar nu vedea acele păcate pe care le vedea sau credea că le vede în alţii, şi de care se smintea. Zic credea că le vede, fiindcă smintirea are ochii mari: ea vede la aproapele şi păcatele care nu sunt de fel într-insul, păcate nascocite de închipuirea pe care o mână viclenia. Fariseul, în amăgirea sa de sine, aduce laudă lui Dumnezeu pentru starea sa. El îşi tăinuieşte semeţia, iar aceasta se tăinuieşte de el sub obrăzarul recunoştinţei faţă de Dumnezeu. Privind Legea superficial, i se părea că este plinitor al Legii. Bineplacut lui Dumnezeu. El a uitat că porunca Domnului, după cuvântul Psalmistului, este largă foarte, că înaintea lui Dumnezeu însuşi cerul nu este curat (Iov XV, 15), că Dumnezeu nu binevoieşte nici întru jertfe, nici chiar întru arderi de tot, atunci când pe acestea nu le însoţeşte şi nu le sprijină duhul înfrânt şi smerit (Ps. L), că Legea lui Dumnezeu trebuie sădită chiar în inimă pentru a putea dobândi dreptatea cea adevarata, fericita, duhovnicească. Această dreptate începe să apară în om odată cu simţirea sărăciei cu duhul (Ps. XXXIX, 11; Mt. V, 3).
Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu, ca îl proslaveste: Dumnezeule, multumesc Tie ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari (Lc. 18, 11). El numara pacatele vadite, pe care toti le pot vedea; dar despre patimile sufletesti, despre trufie, viclenie, ura, zavistie, fatarnicie, nu pomeneste nici un cuvânt. Dar tocmai acestea îl alcatuiesc pe fariseu! Tocmai ele întuneca, omoara sufletul, îl fac neînstare de pocainta! Tocmai ele nimicesc dragostea de aproapele si nasc smintirea plina de raceala, trufie si ura! Fariseul plin de slava desarta socoate ca da multumita lui Dumnezeu pentru faptele sale bune – însa Dumnezeu Îsi întoarce fata de la ele; Dumnezeu rosteste împotriva lui înfricosata osânda: Tot cel ce se înalta va fi smerit (Lc. 18, 14).
Atunci când fariseismul se întăreşte şi ajunge la deplinătatea puterii sale, el pune stăpânire pe suflet: atunci roadele lui sunt cumplite. Nu e fărădelege inaintea căreia el să se cutremure, de care să nu fie gata. Fariseii au cutezat sa îl hulească pe Sfantul Duh. Fariseii au cutezat să Il numească îndrăcit pe Fiul lui Dumnezeu. Fariseii şi-au îngăduit să spună că Dumnezeu înomenit, Mântuitorul venit pe pământ, este primejdios pentru bunăstarea obştească, pentru rosturile cetăţeneşti ale iudeilor. Şi pentru ce toate aceste născociri intortochiate? Pentru ca, sub acoperirea părutei dreptăţi, sub obrăzarul păzirii neamului, a legilor, a religiei, sa-si sature de sânge răutatea lor cea nesaturata, sa aduca sânge ca jertfă zavistiei si slavei lor deşarte, să săvârşeasca ucidere de Dumnezeu. Fariseismul este o groaznică otrava; fariseismul este o groaznică boală sufletească.
Să ne străduim a schiţa trăsăturile fariseului, luând descrierea din Evanghelie, aşa încât oricine, privind această privelişte monstruoasă, cumplită, să se poată păzi, cum a poruncit Domnul, de aluatul fariseilor (Mt. XVI, 6): de felul gândirii, de regulile, de aşezarea sufletească a fariseilor.

Fariseul, multumindu-se cu împlinirea rânduielilor exterioare ale religiei si savârsirea câtorva fapte bune, de care nu sunt straini nici pagânii, slujeste ca un rob patimilor, pe care, într-o masura însemnata, nici nu le vede în sine si nu le pricepe, care pricinuiesc în el o desavârsita orbire în privinta lui Dumnezeu si a întregii învataturi dumnezeiesti. Cunoasterea, deci si vederea în sine a lucrarii patimilor sufletesti se dobândeste prin pocainta – dar simtamântul pocaintei nu ajunge la fariseu. Cum poate inima sa se înfrânga, sa se strapunga, sa se smereasca, atunci când este multumita de sine? Nefiind în stare să se pocăiască, fariseul nu e în stare să vadă lumina poruncilor lui Dumnezeu, ce luminează ochii minţii. Chiar de se îndeletniceşte cu citirea Scipturii, chiar dacă vede în ea aceste porunci, în orbirea sa nu se opreşte asupra lor: ele fug de ochii lui şi le înlocuieşte cu filosofările sale prosteşti, nebuneşti. Ce poate fi mai ciudat, mai necuviincios decât filosofările fariseului pomenite în Evanghelie? Cel ce se va jura pe templu, nimic nu este; iar cel ce se va jura pe aurul templului, vinovat este (Mt. XXIII, 16). Fariseul, lăsând plinirea poruncilor lui Dumnezeu, năzuieşte către plinirea amănunţită a mărunţişurilor exterioare chiar dacă acest lucru ar fi însoţit de încălcarea vădită a poruncilor. Sfintele porunci ale lui Dumnezeu, în care este viaţa veşnică, au fost lăsate de farisei într-o deplină nebăgare de seamă, au fost uitate cu desăvârşire!
Zeciuiţi, le spune Domnul, izmă şi mărarul şi chimenul, şi aţi lăsat cele mai grele ale Legii – dreptatea lui Dumnezeu şi mila şi credinţa… Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţânţarul şi înghiţiţi cămila (Mt. XXIII, 23-24).
Cea mai tăinuită dintre toate patimile sufleteşti este slava deşartă. Această patimă, mai mult decât celelalte, se ascunde înaintea inimii omului, aducându-i o mulţumire adeseori luată ca mângâiere a conştiinţei, ca mângâiere dumnezeiască – şi tocmai din aluatul slavei deşarte este făcut fariseul. El face totul pentru a fi lăudat de oameni şi milostenia, şi postul, şi rugăciunea lui sa aibă martori. El nu poate fi ucenic al Domnului Iisus, Care porunceşte următorilor Săi să dispreţuiască slava de la oameni, să meargă pe calea înjosirii, lipsurilor, pătimirilor. 

Crucea lui Iisus este sminteală pentru fariseu. Lui îi trebuie un Mesia asemănător cu Alexandru Macedon sau cu Napoleon I, cu slavă răsunătoare de cuceritor, cu trofee, cu prada! Gândul la slava cerească, duhovnicească, la slava lui Dumnezeu cea veşnică, la veşnicia însăşi, este de neajuns pentru sufletul lui ce se târăşte pe pământ, în praful şi stricăciunea pământească. Inima lui este acolo unde se află comoara lui. Acolo e credinţa lui, acolo sunt simtirile lui, acolo este nădejdea, acolo este dragostea lui! Cu gura, cu vârful limbii el Il mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cu inima se leapădă de Dânsul. El nu simte niciodată prezenţa lui Dumnezeu, nu vede purtarea lui de grijă, nu cunoaşte din experienţă ce înseamnă frica de Dumnezeu. Pentru inima lui nu există Dumnezeu şi nu există nici aproapele. El e cu totul pamantesc, cu totul trupesc, cu totul sub stăpânirea patimilor sufleteşti, este mânat de ele, cârmuit de ele, împins de ele la toată nelegiuirea, trăieşte şi lucrează doar pentru iubirea de sine. In acest suflet este înălţat idolul “eu”. Idolul e tămăiat fără incetare, i se junghie neincetat jertfe Cum se pot imbina într-un asemenea suflet slujirea Atotsfântului Dumnezeu cu slujirea idolului scârbavnic? Acest suflet se află într-o stare de pustiire cumplita într-un intuneric cumplit, intr-o omorare cumplită; este o peşteră intunecoasă, locuită doar de fiare cumplite, sau, şi mai mult, de tâlhari cumpliţi; e un mormânt ce ochilor trupeşti ai oamenilor, care înşală atât de adesea, le pare împodobit, iar pe dinlăuntru e plin de oasele morţilor, de putoare, de viermi, de toată necurăţia urâtă de Dumnezeu.

Fiind strain de Dumnezeu, fariseul are nevoie sa para înaintea oamenilor slujitor al Lui; fiind plin de toata nelegiuirea, are nevoie sa para înaintea oamenilor îmbunatatit; nazuind sa-si împlineasca patimile, are nevoie ca faptele sale sa para bune. Fariseul nu se poate lipsi de masca. Nevrând de fel sa fie cu adevarat cucernic si îmbunatatit, vrând doar sa fie socotit de oameni ca atare, fariseul se învesmânteaza în fatarnicie. Totul în el e facatura, totul e nascocire! Faptele, cuvintele, viata lui sunt o necurmata minciuna. Inima lui, ca o otrava întunecata, este prea plina de toate patimile, de toate viciile, de chin neîncetat – si tocmai aceasta inima de iad sufla împotriva aproapelui simtamântul neomenos, ucigator, al smintirii si osândirii. Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor fiind dupa suflet fiu al satanei, vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa. Fariseul osândeste in aproapele nu raul, nu pacatul, nu încalcarea Legii. Nu! Cum poate el sa osândeasca raul, al carui prieten si ucenic iubit este? Sagetile lui sunt îndreptate împotriva virtutii – însa pentru ca loviturile sa nimereasca mai bine, el cleveteste virtutea, îi pune în seama raul, se sminteste de acest rau si, parând a-l lovi, el ucide pe robul lui Hristos, pe care îl uraste.
Fariseule! Tu duci la pedeapsa pe cel nevinovat de faradelegea pe care chiar tu ai nascocit-o? A ta este pedeapsa, ca si faradelegea!

Nu cumva îti da îndrazneala faptul ca ucenicul lui Hristos, urmând lui Hristos, bea în tacere paharul patimirilor pe care tu i l-ai pregatit? Nefericitule! Înfricoseaza-te de însasi aceasta tacere îndelung rabdatoare si tainica. Acum, urmatorul lui Iisus tace pentru Iisus: la Înfricosata Judecata de obste va grai pentru el Iisus, înfierând pe nelegiuitul necunoscut de oameni si-l va trimite în chinurile vesnice. Fariseii au născocit fărădelegi ca să le pună pe seama însuşi Dumnezeului-Om; au făcut ca El să fie pedepsit; I-au cumpărat sângele; s-au prefăcut că nu L-au înţeles.
Cea mai mare fărădelege de pe pământ a fost săvârşită de farisei. Intotdeauna ei au fost, şi rămân până în ziua de azi, credincioşi chemării lor infernale. Ei sunt cei mai însemnaţi vrăjmaşi şi prigonitori ai adevăratei virtuţi şi evlavii creştine, care nu se opresc înaintea nici unei fărădelegi – împotriva lor tună hotărârea Domnului:
şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de judecata gheenei? Pentru aceasta, iată, Eu trimit la voi prooroci şi înţelepţi şi cărturari, şi dintre ei veţi ucide şi veţi răstigni, şi dintre ei veţi bate în soboarele voastre şi-i veţi goni din cetate în cetate, ca să cadă asupra voastră tot sângele drept care s-a vărsat pe pământ, de la sângele lui Abel celui drept şi până la sângele Zahariei, fiul Varahiei, pe care l-aţi omorât între templu şi altar. Amin grăiesc vouă: vor veni acestea toate peste neamul acesta (Mt. XXIII, 33-36).
S-au împlinit cuvintele Domnului, şi până acum se împlinesc: cei molipsiţi de aluatul fariseilor sunt până acum în dusmanie neimpacata cu adevăraţii ucenici ai lui Iisus, îi prigonesc fie la arătare, fie ascunzandu-se înapoia clevetirii şi smintelii; cu sete, neobosiţi, caută sangele lor.
„Doamne Iisuse Hristoase! Ajută robilor Tai. Da-le să Te priceapă şi să urmeze Ţie: Ţie, Care ca o oaie la junghiere Te-ai adus şi ca un Miel fără glas înaintea celui ce-l tunde (Is. LIII, 7). Dă-le să Te vadă cu ochiul curat al minţii şi, pătimind în fericită tăcere, ca înaintea ochilor Tăi, să se îmbogăţească cu daruri harice, să simtă în sine adierea făcătoare de pace a Sfântului Duh, Care vesteşte robului sau că nu poate fi al Tău altminteri decât împărtăşindu-se de paharul pătimirilor, pe care Tu l-ai ales ca soartă a petrecerii Tale pământeşti şi a celei a aleşilor Tăi”.

Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvinte catre cei care vor sa se mântuiasca, (Experiente ascetice vol 2), Editura Sophia, Bucuresti, 2000

Sursa

Sfantul Ignatie Briancianinov despre BOALA MORTALA A FARISEISMULUI SI SIMPTOMELE EI MAI GRAVE: smintirea prefacuta, osandirea, ravna vicleana (2)

Continuare de la: FARISEUL


Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep…


 ***


Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte.

Partea a doua


“Domnul a rostit în Sfânta Sa Evanghelie multe porunci care sădesc în om gânduri şi simţăminte cu desăvârşire potrivnice fariseismului pierzător de suflet şi urâtor de oameni. Prin aceste porunci sunt nimicite însesi temeiurile pe care se întemeiaza si se zideste fariseismul. Paziti-va, a spus Domnul, îndeobste de aluatul fariseilor (Mt. 16, 6). Unul dintre Evanghelisti lamureste ca prin spusa aluatul fariseilor Domnul a numit învatatura fariseilor (Mt. 16, 12), iar alt Evanghelist întelege prin acest cuvânt fatarnicia lor (Lc. 12, 1). Este unul si acelasi lucru: din purtarea fatarnica apare felul de a gândi si învatatura fariseica; pe de alta parte, învatatura si felul de a gândi fariseic educa un fatarnic, pentru care nici un pacat nu este cumplit, nici o virtute nu merita cinstire; el nadajduieste sa îsi ascunda orice pacat, sa-l dezvinovateasca, sa si-l îndreptateasca si sa înlocuiasca toate virtutile prin prefacatorie.
Domnul i-a deprins pe ucenicii Sai cu o purtare fara ocolisuri, nefatarnica, întemeiata pe întelepciune sfânta, nu îndreptatindu-se pe sine cu viclenie – purtarea din care trebuie sa lumineze virtutea curata si sa atraga prin cereasca sa frumusete privirile si inimile oamenilor.
Asa sa lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât sa vada lucrurile voastre cele bune si sa slaveasca pe Tatal vostru Cel din ceruri (Mt. 5, 16).
Dimpotriva, fariseii, dorind numai sa para drepti, se îngrijeau doar cum sa faca pe slugile lui Dumnezeu înaintea societatii oamenilor, înaintea unei mase îndeobste cu prea putin discernamânt. Şi acum se poate vedea că fariseii se folosesc de toate şireteniile cu putinţă cu scopul ca faptele lor, având înfăţişare bună, să strălucească cât mai puternic înaintea ochilor oamenilor, iar fărădelegile lor să fie dezvinovăţite prin „necesitatea politică”, prin masca „justiţiei” şi „prevederii înţelepte” , prin dorinţa de „a preveni un rău mai mare prin ingaduirea unui rău mai mic” şi alte îndreptăţiri, ce se revarsă cu atâta imbelşugare din inima plină de viclenie.
Domnul ne opreşte de la o astfel de purtare în cuvinte foarte puternice.
Voi sunteţi, spune El, cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor; dar Dumnezeu ştie inimile voastre: că ce este întru oameni înălţat urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Lc. XVI, 15).
Fariseii s-au străduit să îşi ascundă prin dezvinovăţirile lor patimile sufleteşti, lucrarile acestora, roadele lor. Patimile sufleteşti, la umbra şi răcoarea îndreptătirii de sine, de obicei înfig rădăcini adânci in suflet, devin un copac puternic, care cuprinde prin ramurile sale întreaga lucrare a omului; pătrunde, adică, în toate gândurile lui, în toate simţămintele lui, în toate faptele lui.
Sfântul Pimen cel Mare a zis:
„Dacă voii păcătoase a omului îi ajută dezvinovăţirile, omul se strică şi piere”.

Când prin purtarea sa omul nu caută, fără egoism, să aibă fapte bune înaintea ochilor lui Dumnezeu, ci caută slava faptelor bune înaintea ochilor oamenilor, în parerea lor nimicnica, nestatornica, schimbătoare, el nu este in stare să cunoască credinţa crestina, să primească învăţătura lui Hristos – lucru pentru care este nevoie de o inima ce recunoaşte că e păcătoasă, care marturiseste pacatul sau.
Cum puteţi voi să credeţi, grăieşte Mântuitorul către farisei, când voi primiţi slavă unul de la altul şi slava cea de la Singurul Dumnezeu nu o căutaţi? (In. V, 44).
Domnul le ia ucenicilor Săi orice hrană a slavei deşarte. El vrea ca jertfelnicul inimii să fie curăţit de idolul spurcat şi tot ce ţine de slujirea idolească. Domnul porunceşte să săvârşim toate faptele bune în taină. Şi milostenia, după porunca Lui, trebuie să fie în taina! Şi postul să fie în taină ! Şi rugăciunea – în cămara zăvorâtă! Faptele noastre bune trebuie să fie ascunse nu doar de oameni, ci şi de noi înşine, aşa încât nu numai oamenii să nu strice sufletele noastre prin laude, ci nici inima noastră să nu ne linguşească şi să nu prea-curvească, încălcând sfântul legământ cu sfânta smerenie. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta (Mt. VI, 3).
Şi nu numai atât! Domnul a poruncit sa ne lepadam de noi însine în aceasta scurta viata pamânteasca, sa calcam în picioare toate dezvinovatirile, toata dreptatea noastra, pentru dreptatea evanghelica. Dar ce alcatuieste dreptatea evanghelica? Patimirile, crucea! Aici îl cheama pe ucenicul Sau Mântuitorul! Aici face El deosebire între cei chemati! Aici desparte neghina de grâu! Aici însemneaza cu pecetea Sa pe cei alesi!
Cel ce nu va lua crucea sa si nu va veni dupa Mine, nu este Mie vrednic. Cel ce si-a aflat sufletul sau îl va pierde pe el, iar cel ce îsi va pierde sufletul sau pentru Mine, îl va afla pe el (Mt. 10, 38-39).
Fratilor! La picioarele crucii lui Hristos sa lepadam si sa îngropam tot ce gândeste lumea despre onoare, despre jigniri, despre necazuri, despre pagube, despre nedreptate, despre legile omenesti si despre dreapta judecata omeneasca. Sa devenim nebuni pentru Hristos! Sa dam obrajii nostri spre scuipari, spre loviri! Onoarea noastra pamânteasca, veche, sa fie acoperita de praful înjosirilor! Sa nu privim cu mila averea noastra stricacioasa: las’ s-o rapeasca si s-o împrastie viforele, când li se va îngadui sa se abata! Sa nu crutam trupul nostru în nevointele de bunavoie si în patimirile de nevoie! Sa învatam de la Domnul Iisus Hristos tacerea tainica a Lui, care este cea mai înalta Teologie si oratorie, de care îngerii se minuneaza! Lui, Dumnezeului întrupat, lumea nu I-a dat dreptate: cum sa o cautam noi de la lume? Sa ne lepadam de ea la picioarele crucii lui Hristos! Sa nu fim ca fiarele ce zgârie şi rănesc pe vânători şi pe celelalte fiare ce năvălesc asupra lor! Să fim asemenea cu Mielul lui Dumnezeu aici, pe pământ, în vremea scurtei noastre pribegii pământeşti şi El ne va face asemenea cu El în veşnicie, unde fericirii noastre nu va fi sfârşit şi măsură. Şi aici, în surghiunul pământesc, la ucenicul credincios al lui Iisus vine Duhul Sfant, Mângâietorul, adie asupra sufletului sau negrăita fericire a vieţii viitoarei, ce inlatura de la el simţirea pătimirii, ce ii aduce într-o nevăzută, sfântă desfătare care nu tine de oameni şi de împrejurari. In faţa acestei desfătări toate desfatarile pământesti, chiar cele legiuite, sunt nimicnice.

Semnul de căpetenie ce îl deosebeşte pe făţarnic, prima săgeată aruncată de el împotriva aproapelui, este smintirea de acesta şi osândirea lui, care se naşte din smintire. In răufăcătorii înveteraţi, smintirea de aproapele este adesea prefăcută, fâţărită, ca un pretext pentru fărădelege, ce pregăteşte din vreme atât fărădelegea cât şi îndreptăţirea ei; în cei bolnavi încă de învechirea lui Adam, chiar dacă aceştia vor numai binele şi năzuiesc spre mântuire, este un semn al învechirii şi o boală foarte însemnată, anevoie de vindecat. Impotriva acestei boli lucrează pocăinţa, din care vine curăţirea..
Smintirea de aproapele este privirea bolnăvicioasă asupra neputinţelor aproapelui, ce face ca aceste neputinţe sa crească până la o mărime necuprinsă, monstruoasa. Smintirea de aproapele este odrasla iubirii de sine ce se sălăşluieşte în sufletul străin iubirii de aproapele si iubirii nerătăcite fată de sine. Domnul a asemănat această boală unei bârne, fată de care orice greşeala vădită a aproapelui e ca un pai.
Nu judecaţi, a grăit Domnul, ca să nu fiţi judecaţi: căci cu ce judecată veţi judeca veţi fi judecaţi, şi cu ce măsură veţi măsura se va măsura vouă… Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău, şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău (Mt. VII, 1-2, 5).
Trebuie să ne silim a ne feri de osândirea aproapelui, ingradindu-ne de ea prin frica de Dumnezeu şi prin smerenie. Pentru a slabi si, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dezrădăcina cu desăvârşîre din inimă smintirea de aproapele, trebuie ca în lumina Evangheliei sa ne adâncim in noi înşine, să luam seama la neputinţele noastre, să cercetăm pornirile, mişcările şi stările noastre păcătoase. Atunci când păcatul nostru ne va atrage privirile spre sine, nu vom mai avea când sa luăm aminte la neajunsurile aproapelui, să le băgăm de seamă. Atunci toţi semenii ne vor părea minunaţi, sfinti; atunci fiecare din noi se va socoti pe sine cel mai mare păcătos din lume, singurul păcătos din lume; atunci se vor deschide larg înaintea noastră uşile, bratele pocaintei adevărate, lucratoare.
Pimen cel Mare a zis:
„Noi si fratii nostri ca doua icoane suntem. Deci, în orice vreme va lua omul aminte de sine si se va prihani, se afla fratele lui cinstit înaintea lui; iar când i se pare el luisi bun, afla pe fratele sau rau înaintea sa”.
Cei mai mari bineplacuti ai lui Dumnezeu aveau deosebita grija sa se socoata pe sine pacatosi, si atât de pacatosi, încât greselile aproapelui, vadite si mari, li se pareau marunte si lesne dezvinovatite.
Preacuviosul Sisoe i-a zis Avvei Or: „Spune-mi un cuvânt”. Si i-a zis lui: „Ai încredere în mine?“ „Da, am”. Apoi a urmat: „Du-te si ce m-ai vazut pe mine ca fac, fa si tu”. Si i-a zis lui: „Ce sa vad, parinte, la tine?“ si i-a raspuns batrânul: „Cugetul meu este mai prejos decât al tuturor oamenilor”.
Daca omul, a spus Pimen cel Mare, atinge starea despre care Apostolul a grait: Toate sunt curate celor curati (Tit 1, 15), el vede ca este mai prejos decât toata faptura. Un frate l-a întrebat pe batrân: „Cum pot eu sa gândesc despre mine ca sunt mai rau ca un ucigas?” Pimen a raspuns: „Daca omul va ajunge la starea aratata de Apostol si va vedea pe cineva ca savârseste ucidere, va spune: Acesta o data a savârsit ucidere, dar eu ucid în fiecare zi”.
Fratele a povestit cuvintele lui Pimen unui alt batrân. Batrânul a zis:
„Daca omul va ajunge la starea unei asemenea curatii si va vedea pe fratele pacatuind, dreptatea lui va înghiti pacatul”. Fratele a întrebat: „si care e dreptatea lui?” Batrânul a raspuns: A se învinui pe sine totdeauna”.
Iata adevaratii ascultatori si facatori ai Legii evanghelice! Izgonind din inimile lor smintirea de aproapele şi osandirea lui, ei s-au umplut de sfântă dragoste fată de semeni, revărsând milă asupra tuturor si prin mila tamaduindu-i pe pacatosi. (…)
Pe cât ne trage Dumnezeu departe de prăpastia smintirii şi osândirii, pe cât se feresc adevăraţii robi ai lui Dumnezeu de această, prăpastie cumplită si pierzătoare, pe atât se sileşte diavolul să ne tragă în ea, acoperind-o prin felurite îndreptăţiri. Una din îndreptatirile satanice este râvna lipsită de dreapta socotinţă, luata de catre multi drept râvnă pentru cucernicie, drept ravnă sfantă.

„Omul mânat de râvna fără dreaptă socotinţă”, grăieşte Sfântul Isaac Sirul, niciodată nu va putea ajunge la pacea gândurilor – iar cel străin de această pace este străin de bucurie. Dacă pacea gândurilor este sănătatea desăvârşită, iar râvna aceasta este potrivnică păcii, înseamnă că cel ce are râvnă vicleană boleşte de boală grea. Omule! Socotind că te aprinzi de râvnă dreaptă impotriva neajunsurilor straine, tu alungi sănătatea sufletului tău. Osteneşte-te, osteneşte-te pentru sănătatea sufletului tău! Iar de voieşti să vindeci pe cei bolnavi, trebuie să pricepi că bolnavii au mai mare nevoie de luare aminte grijulie decât de cruzime. O asemenea râvnă în om nu e semn al înţelepciunii, ci boală a sufletului, sărăcie a înţelegerii duhovniceşti, neştiinţă mare. Inceputul înţelepciunii după Dumnezeu este seninătatea şi blândeţea – însuşiri ale unui suflet mare şi puternic, care apar în el dintr-un fel întemeiat de a gândi şi poartă neputinţele omeneşti”.

Păcatul smintirii şi osândirii pierde atât de lesne pe oameni şi este, ca atare, atât de iubit de către diavol, încât acesta nu se mulţumeşte să stârnească în inimile noastre râvna vicleană şi străină de înţelegerea evanghelică, cu stârnirea gândurilor trufaşe, ce totdeauna sunt unite cu înjosirea şi dispreţuirea aproapelui, ci întinde şi curse vădite pentru a-i împinge la smintire şi osândire pe cei fără luare aminte.
Avva Pimen grăieşte:
„In Scriptură e scris: Cele ce au văzut ochii tăi grăieşte (Pilde XXV, 7): dar eu vă sfătuiesc să nu vorbiţi nici măcar despre ceea ce aţi pipăit cu mâinile. Un frate a fost amăgit în următorul chip: i s-a părut că fratele lui păcătuieşte cu o femeie. Indelung s-a luptat cu sine; până la urmă, apropiindu-se, i-a împins cu piciorul, gândind că sunt ei, şi a grăit: Vă ajunge de acum, până când? S-a arătat, însă, că erau nişte snopi de grâu. De aceea zic vouă: să nu mustraţi nici de veţi pipăi cu mâinile”.

Păcatul osândirii este atât de neplăcut lui Dumnezeu că El Se mânie, îşi întoarce faţa chiar şi de la bineplăcuţii Săi atunci când ei îşi îngăduie să osândească pe aproapele: El ia de la dânşii harul Său, precum se vede din numeroasele pilde păstrate de scriitorii bisericeşti spre folosul şi zidirea generaţiilor creştine. Nici o dreptate nu dă dreptul de a-l osândi pe fratele care greşeşte, căruia Domnul poate foarte uşor să-i dăruiască dreptatea cea adevărată, neasemuit mai mare decât cea pe care socotim a o afla în noi înşine. Putem fi drepţi numai prin dreptatea dumnezeiască, iar când îl osândim pe aproapele înlocuim această dreptate cu dreptatea noastră sau, mai bine zis, cu boala fariseismului. Cel ce osândeşte pe aproapele răpeşte cinul lui Dumnezeu, Singurul Căruia se cuvine judecata asupra făpturilor Sale, răpeşte cinul lui Hristos, Ce va să judece viii şi morţii în ziua cea de apoi.
(…) Fraţilor! Să fim cu luare aminte la noi înşine! Să ne sârguim a ne curaţi nu doar de patimile trupeşti, ci şi de cele sufleteşti: de slava deşartă, de necredinţă, de viclenie, de pizmă, de ură, de iubirea de argint şi de celelalte neputinţe asemănătoare, ce par a se mişca şi a lucra doar în suflet, fără împărtăşirea trupului, şi ca atare se numesc „sufleteşti”. Am spus „par” fiindcă ele inrâuresc şi trupul, însă în chip subţire, pe care puţini îl bagă de seamă şi îl pricep. Luând aminte la noi înşine şi curăţindu-ne de aceste patimi, în noi răsare treptat iubirea de aproapele, ce face să slăbească şi nimiceşte simţământul smintirii de aproapele şi al osândirii lui.
Sa ne aducem aminte neîncetat că nu este dreptate plăcuta lui Dumnezeu afară de sărăcia cu duhul. Să dezvinovaţim pe aproapele şi să ne osândim pe noi înşine, ca Dumnezeu să ne dăruiască harul şi mila Sa, pe care El le dăruieşte doar celor smeriţi şi milostivi. Amin”.
(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiente ascetice, Editura Sophia, 2008

PS Longhin adreseaza cuvant de mangaiere si intarire fratilor ortodocsi romani prigoniti si mustra pe prigonitori

1

ORIGINALUL CLIC PE POZĂ

Înalt Preasfinţia Voastră,
Înalt Preasfinţite Mitropolit Teofan,
Îndurerat şi prigonit popor ortodox român,

Noi, românii ortodocşi din Ucraina, avem sufletele pline de durere pentru voi toţi: preoţi, monahi, monahii şi credincioşi din România, care mărturisiţi Dreapta Credinţă, fiind fii adevăraţi ai Bisericii noastre ortodoxe, păstrând cu sfinţenie tot ce aţi primit de la Sfinţii Părinţi prin cele şapte Sinoade Ecumenice: dogme, canoane, Tradiţie, şi iubindu-vă mult Biserica-mamă. Voi, cei ce vreţi să rămâneţi statornici în credinţa strămoşească, sunteți astăzi tratați cu atâta răutate şi prigoniri, sunteţi alungaţi şi scoşi în drum, din mănăstiri şi biserici!
Acestea le pătimiți pentru că nu recunoaşteţi ereziile blestemate, nu sunteţi de acord cu sinodul tâlhăresc şi eretic din Creta. Aţi ajuns astăzi să fiţi loviţi chiar de arhiereii și preoţii voştri, mai rău decât în vremurile comuniste.
Preasfințiți arhierei, nu V-aţi săturat să vărsaţi sângele creştinilor noştri, sau vreţi să-i asemănaţi mai mult cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos?
Se ştie destul de bine că Voi, toţi cei ce aţi semnat documentele eretice din Creta şi toate nebuniile cu care V-aţi dus la acest sinod (de care ne e ruşine să pomenim), aţi mers împotriva Adevărului Domnului nostru Iisus Hristos; dar dacă sunteţi sinceri, descoperiţi-le Voi înşivă creştinilor aceasta!
Acceptând acest sinod tâlhăresc, aţi renunţat la tot ce am avut mai sfânt până acum, aţi batjocorit învăţăturile Sfintei Biserici, Una, Sobornicească şi Apostolească, singura mântuitoare, pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul Hristos, şi vă închinaţi „bisericilor” eretice.
De multe ori m-am întrebat: De ce oare e pedepsit în continuare poporul nostru român, care a trecut prin atâtea suferinţe, răbdând prigoane şi ani grei de închisoare? Căci sângele mărturisitorilor nu s-a uscat nici până acum de pe pereţii închisorilor.
Dar astăzi înţeleg că nu e pedeapsă, ci e o mare binecuvântare ca cei care doresc să-L urmeze curat pe Mântuitorul Hristos să fie prigoniţi, loviţi şi urâţi chiar de păstorii lor, care au lăsat calea spre Hristos şi au luat drumul blestemat al ereziei ecumeniste.
Iubite suflete îndurerat, ce doreşti să păşeşti pe urmele Domnului nostru Iisus Hristos, vreau să-ţi spun că a venit vremea de a mărturisi Adevărul!
Să nu vă înspăimânte nimic! Loc pentru Sfânta Liturghie veţi găsi sub cer, prin case, păduri, peşteri sau catacombe, dar să rămâneţi mărturisitori, statornici şi neclintiţi în dreapta Credinţă Ortodoxă!
Iar Voi, „ierarhilor”, cei care aţi început să loviţi fără îndurare în copiii lui Dumnezeu şi ai Maicii Preasfinte, de ce Vă bateţi joc şi prigoniţi preoţii, monahii şi monahiile, şi-i scoateţi în drum? Chiar nu Vă este milă, V-aţi pierdut chiar şi bunul-simţ omenesc?
Înalt Preasfinţia Voastră, cu ce scop aţi venit să slujiţi în Ucraina?
Ca să arătaţi lumii dreptatea Voastră şi să spurcaţi şi aici turma lui Hristos cu învăţăturile Voastre eretice? Poate aţi uitat cuvintele Prea Fericitului Mitropolit Onufrie, când V-a spus la Mănăstirea din Cernăuţi: „să păstraţi Credinţa Ortodoxă curată”? Dar Înalt Prea Sfinţia Voastră nu-i lăsaţi nici pe alţii să-L urmeze pe Hristos şi să se mântuiască.
Opriţi-Vă din drumul nebun al ecumenismului! Renunţaţi la sinodul eretic din Creta!

Aduceţi pocăinţă lui Dumnezeu!

Îmbrăţişaţi poporul român mult încercat, căruia nu i-a fost uşor să treacă prin tot ce-a trecut de-a lungul istoriei!
Iubitul meu popor ortodox, fraţi şi surori întru Domnul, toţi cei ce păstraţi curăţia Ortodoxiei, ştiu că Dumnezeu n-o să vă lase niciodată!
Eu, păcătosul şi nevrednicul, vreau să vă rămân alături în această vreme de grea încercare, vreau să sufăr cu voi, să rabd, să plâng cu voi, să ne rugăm unii pentru alţii. Deoarece, chiar dacă am fost înstrăinaţi, am suferit mult unii fără alţii, ne-a fost tare greu, dar ne-a întărit și unit Adevărul Sfânt, căci avem aceeaşi credinţă, avem acelaşi sânge şi suntem acelaşi neam. Vreau să vă slujesc pe toţi care sunteţi prigoniţi pentru Adevărul Sfânt şi să vă rog: păstraţi Dreapta Credinţă, chiar dacă va trebui să plătiţi cu preţul vieţii voastre.
În vremurile acestea atât de dificile pentru credincioşi să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului nostru: „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui” (Marcu 13,13).
Înalt Preasfinţia Voastră, am scris aceste cuvinte cu durere, din suflet, dorind să ştiţi că poporul de aici suferă împreună cu credincioşii de dincolo.
Rugăm să opriţi prigoana împotriva celor ce-şi iubesc Biserica, Adevărul şi singura credinţă mântuitoare, Credinţa Ortodoxă.
Şi pentru Voi, cei ce aţi luat parte la sinodul mincinos din Creta, este o şansă de a Vă întoarce de la rătăcirile ecumeniste, aducând pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, ca să putem merge cu toţii spre Cerul Sfânt.
Şi dacă-i numiţi pe aceşti fii „fanatici”, „schismatici”, „neascultători”, cum numiţi atunci cele patru Biserici care nu au luat parte la sinodul mincinos din Creta şi pe cei treizeci şi trei de arhierei prezenţi la sinod, dar care nu au semnat şi nu au fost de acord cu hotărârile de acolo?
Şi atunci de ce aveţi atâta râvnă şi evlavie să slujiţi împreună cu cei ce au fost împotrivă???

Opriţi-Vă! Căci dacă nu, Vă opreşte Dumnezeu.

Întoarceţi-Vă la altarul Ortodoxiei şi aduceţi jertfa curată pe care ne-a lăsat-o Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Ne cerem iertare, dacă V-am greşit cu ceva.
Iar pentru poporul nostru creştin ortodox român, rugăm pe Bunul Dumnezeu în Treime Slăvit, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe toate Puterile Cereşti şi pe toţi Sfinţii, să vă dea puterea de a rămâne tari şi statornici în sfânta noastră Credinţă Ortodoxă, de a mărturisi Adevărul până Ia sfârşit! Fiţi binecuvântaţi, şi Harul Ceresc să vă întărească pentru a merge curat pe această Cale. Amin!

Cu dragoste în Hristos şi multă durere în suflet,
păcătosul Longhin, Episcop de Bănceni

sursa

DUMINICA VAMESULUI SI FARISEULUI: “Incepe Triodul, incepe sa adie a post”. FRANGEREA INIMII si inselarea cumplita a lui “EU NU SUNT CA CEILALTI!” Predici puternice si zdrobitoare de inima ale SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL


Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)
“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.
Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.
Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.
Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. 

Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.
Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!
In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“
Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu.

 Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“
Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?
Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?
Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“
Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.
In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!
In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.
Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.
Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

IN ACEEASI DUMINICA


Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!”
Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschi­se prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre.
Bun, usile milostivirii lui Dumnezeu sunt deschise – si cine le-a inchis? Sa stiti ca la aceste usi se ajunge prin altele – usile indurerarii si frangerii inimii. Trebuie sa trecem mai intai prin acestea ca sa ajungem la usile milostivirii. Indurereaza-te si frange-ti inima, si Domnul te va primi!

„Frange-ti inima” – iar inima nu se frange; „indurereaza-te” — dar ea nu vrea sa se indurereze. Si iata ca omul este zavorat in sine prin impietrirea inimii – si neavand putere sa se biruie pe sine, striga catre Milostivul Dum­nezeu: „Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata!” Usa ta este intotdeauna deschisa, Doamne; a mea insa este inchisa, si nu am pe unde sa ies! Deschide-mi mie, prin aceasta frangere, usa inimii mele impietrite, ca sa ies la Tine si sa intru prin usile milostivirii Tale!

Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta.
Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoa­relor indreptari ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu.
Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozi­tia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.
Multumirea de sine si indreptatirea de sine sunt inselarea cea mai pierza­toare, in care vrajmasul reuseste sa ii tina pe multi oameni, si inca nu dintre cei mai rai. Aceasta inselare taie picioarele si opreste din mers. Cel ce se sim­te drept ce nevoie are sa se nelinisteasca si sa caute mult mila? Scopul a fost atins – omul e drept; la ce sa se mai osteneasca? Ramane doar sa se uite in jur, sa se ingamfe, iar pe ceilalti sa ii defaime. De fapt, asta inseamna a strica prin gand ceea ce ai dobandit prin osteneala, si a te pierde pe tine insuti. Iata de ce in invataturile Sfintilor Parinti sunt repetate fara incetare lectii de smerenie si defaimare de sine, si sunt infatisate cu deosebita staruinta mustrari ale parerii de sine si inaltarii de sine.

Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in ama­girea de sine.
„Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunata­tita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!”

Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeau­na aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul alt­ceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si priviri­le: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita. Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau ze­ciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu.
„Stai, fariseule”, ar fi trebuit sa i se spuna, „adu-ti aminte si de toate cele rele ale tale – si apoi, dupa ce vei fi pus de o parte amaratul tau de bine, iar de cealalta toata gramada rautatilor tale, uita-te: ce-o sa iasa? Si se poate ghici dinainte ca de ai fi facut asa, limba nu ti s-ar mai fi rasucit in gura ca sa spui: nu sunt ca ceilalti oameni. Iar daca mai apoi ai fi stat sa judeci dupa constiinta – adica nu din slava desarta, nu din dorinta de a placea oamenilor, nici ca sa fii respectat si sa nu-ti pierzi pozitia, si nici pentru ca asa s-au brodit lucrurile, in vreme ce inima ta nu avea tragere sa faca binele – daca ai fi stat, zic, sa judeci dupa constiinta din ce imbolduri ai facut si putinul tau bine de care vorbesti, nu ti-ar mai fi ramas nimic afara de strigatul inspaimantat: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda.
Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea. Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”
O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi in­sine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simta­mantul vamesului. Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu!
Avem obiceiul sa spunem: „Sunt pacatos!”, „Sunt pacatoasa!” – ce cuvinte placute lui Dumnezeu! Dar sa ne ingrijim ca ele sa nu fie doar rostite de limba, ci si simtite de catre inima. Sa ne convingem pe noi insine ca simtamantul dreptatii proprii este o abatere pe calea pierzarii – si apoi, indata ce se arata catusi de putin, sa il gonim ca pe un vrajmas cat se poate de primejdios, ce se strecoara ca sa ne rapeasca bunul cel mai scump – indreptatirea inaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arata slabiciune in nici o privinta fata de aceasta ispita, sa facem asa fel ca oricarei fapte si intreprinderi a noastre sa-i mearga inainte simtamantul pacatoseniei noastre, si acesta sa fie in fruntea tuturor. Dai milostenie? Da cu gandul: „Nu sunt vrednic sa primesc pentru ea mila lui Dumnezeu”. Postesti sau iei asupra ta vreo alta asprime trupeasca? Sa ai gandul: „Altii isi maresc prin  nevointa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon — trebuie sa ma oste­nesc pentru pacatele mele”. Mergi la biserica ori savarsesti acasa rugaciune? Sa-ti spui: „Sa ma ostenesc, poate ca Domnul se va milostivi si-mi va ierta pacatele”. Si mai ales in lucrarea rugaciunii, cand va indreptati cu mintea si cu inima spre Dumnezeu, sa nu va vedeti altfel decat ca pe oamenii cei mai neindreptati si care au nevoie mai mult ca toti de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfantului Pimen, care spunea: „Eu ma vad ca pe un om cufundat in noroi pana la grumaz, si numai gura are ca sa strige: Dumnezeule, miluieste-ma!”

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

INCEPUTUL TRIODULUI. Predicile Sf. Iustin Popovici la Duminica vamesului si fariseului despre PUTEREA SMERENIEI SI A RUGACIUNII. “Mandria este dumnezeul acestei lumi! Trebuie lupta pe viata si pe moarte cu acest balaur”

Smerenia

Predica intai la Duminica vamesului si a fariseului (1965)


Duminica vamesului si a fariseului. Astazi incepe Postul Pastelui [de fapt, Triodul, perioada liturgica care cuprinde si Postul Mare, n,n.] – postul sufletului, mai inainte de a intra in postul trupului. Aceasta inseamna postul Pastelui: postul este puterea care inviaza sufletul din morti si trupul din morti. Ce tarie, ce putere! Pacatul cufunda sufletul in moarte, iar postul, aceasta sfanta virtute evanghelica, il inviaza din morti. Exista a-tot-pacatul, exista si a-tot-virtutea: a-tot-pacatul este mandria, a-tot-virtutea – acesta este postul.
Aceasta ne-o spune Sfanta Evanghelie de astazi -minunata Buna-Vestire:
Doi oameni s-au suit la templu, ca sa se roage: unul fariseu si celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga in sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca si acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, mu voia nici ochii sa si-i ridice catre Cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului. Zic voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta (Luca 18,10-14).
Iata vestile cele bune, dar si infricosatoare. In templu, in biserica sufletului deschisa inaintea lui Dumnezeu, sta la rugaciune fariseul; si-a deschis sufletul sau lui Dumnezeu, are multe fapte bune in viata, nu este adulter, nu este talhar, nu este jefuitor, nu este nedrept. Adica, a tinut legea lui Dumnezeu. Şi iata cum il conduce Mantuitorul din biserica: nu a plecat indreptat la casa sa. Unde sunt aceste fapte bune ale sale, ce s-a intamplat cu ele? Legea a implinit-o, poruncile dumnezeiesti le-a tinut, si iata, a pierit! Şi-a pierdut sufletul.

Mandria – iata ucigasul sau, iata prin ce s-au nimicit toate faptele sale, prin ce s-a distrus toata viata sa. Vai, si-a castigat iadul, iar Raiul l-a pierdut, Imparatia Cerurilor a pierdut-o, L-a pierdut pe Dumnezeu. Ce inseamna aceasta? Daca exista a-tot-pacatul, atunci mandria este a-tot-pacatul. Amintiti-va, inainte de toate, de ingerul Lucifer, cel mai sfant inger al lui Dumnezeu, purtator de lumina, pe care mandria l-a preschimbat in satana, in diavol (Luca 10,18). Şi iata ca mandria l-a preschimbat si pe nefericitul fariseu in omul – diavol. Caci daca mandria este in stare sa preschimbe Heruvimii si Serafimii in diavoli, cum nu ar fi in stare sa preschimbe omul in diavol cu chip de om.
Daca voim sa ne cercetam cu atentie sufletul, daca nu ne risipim cu sufletul in biserica atunci cand stam la rugaciune inaintea lui Dumnezeu, vom vedea haosul din sufletele noastre, vom vedea nenumarate aspecte ale pacatului, toate pacatele in care se imbraca mania demonica. Ce ne mai ramane noua de facut, decat lupta pe viata si moarte cu acest balaur, care se numeste mandrie, orgoliu. Lupta si ziua, si noaptea. Armele ni le daruieste Domnul Hristos. Arma impotriva mandriei este smerenia. De aceea Domnul a asezat smerenia ca virtutea de capatai a vietuirii celei noi, a Noului Legamant, ca cea dintai, virtute a Bisericii lui Hristos, ca o temelie pe care se zidesc toate celelalte virtuti, intreaga viata a crestinului si in aceasta lume si in cea de dincolo. Temelia pe care se zideste casa cea de veci a fapturii noastre omenesti.
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia Cerurilor (Matei 5, 3).
Iata, aceasta este smerenia pe care a asezat-o Domnul la temelia noii vieti morale, a existentei noastre celei de pe pamant si din Ceruri.
Cine sunt saracii cu duhul? Sunt oamenii smeriti care simt ca sufletul nostru omenesc este sarac lipit pamantului inaintea Duhului lui Dumnezeu. Ca sufletul nostru este mereu sarac, ca trebuie sa se indumnezeiasca prin Duhul Sfant, sa se implineasca, sa se desavarseasca. De aceea Sfintii lui Hristos, de aceea insisi Sfintii Apostoli simt permanent ca sunt nedesavarsiti, ca sunt oameni sarmani. Sfintii se numesc de obicei pe ei insisi cei mai saraci dintre oameni, cei mai pacatosi dintre oameni. Duhul smereniei evanghelice patrunde intregul lor suflet, toata fiinta lor, caci ei stiu ca omul in aceasta lume poate ramane in Evanghelia lui Hristos, in vietuire sfanta, numai prin smerenie. Crestinul nu ingaduie ca mandria sa-i intre in suflet, sa se preumble in voie, sa acopere temelia fiintei sale. Insa si daca intra, exista atunci pocainta. Important este sa-ti umpli sufletul mereu cu smerenie, care este putere dumnezeiasca.

Smerenia este puterea dumnezeiasca care scoate tot ceea ce este mandru in noi, scoate orice pacat, orice patima, pana ce o nimiceste in totalitate. Şi noi dobandim acea odihna a sufletului despre care vorbeste Mantuitorul:
Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima, si veti afla odihna sufletelor voastre (Matei 11, 28-29).
Odihna sufletelor noastre… De aceasta duce lipsa omul astazi, noul om modern european, si noi toti. Nu exista mai mare putere decat smerenia. Iata, smerenia ii inapoiaza omului Raiul, ii inapoiaza omului Imparatia Cerurilor. Nu numai atat, ci ii si daruieste Imparatia Cerurilor. Aceasta inseamna cuvintele Mantuitorului: Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia Cerurilor. Iata, inca de aici de pe pamant, daca ai smerenie evanghelica, ai Imparatia Cerurilor.
Ce fel de putere, ce putere dumnezeiasca se ascunde in aceasta sfanta virtute a lui Hristos, in aceasta sfanta virtute evanghelica? A ta este Imparatia Cerurilor atunci cand te smeresti, iar pana atunci ce fel de imparatie este (intru tine)? Daca pacatul imparateste in tine, pacat dupa pacat creeaza iadul, si atunci ce porti in tine? Iadul, intregul iad. De aceea, ia aminte la fiecare pacat, chiar si la cel mai mic, cum tulbura sufletul, tulbura inima. Daca nu esti asezat, daca l-ai savarsit astazi, noaptea iti este nelinistita; daca nu l-ai marturisit, nu doar noaptea, ci si ziua de maine si de poimaine si toate zilele, pana cand il vei spovedi, sunt lipsite de liniste si pline de o anume teama launtrica, de un oarecare tremur.
Intr-o zi Sfantul nevoitor Macarie cel Mare, s-a intalnit pe drum cu un diavol, care i s-a aratat purtand tigvulite ademenitoare.
„Unde mergi?”,
l-a intrebat Sfantul Macarie.
„In lacasul tau”,
a spus diavolul.
„Ce faci acolo?”
„Ma duc sa dau de mancare fratilor.”
„Imi este usor, a spus el, cu fratii tai, cu cei mai multi dintre ei. Dar mi-e greu sa ma lupt cu tine.”
„Şi de ce?”
il intreaba Sfantul Macarie.
„De ce? Tu postesti, eu nu mananc niciodata; tu priveghezi, eu nu dorm niciodata; eu sunt mai puternic decat tine intotdeauna. Dar este un singur lucru cu care ma biruiesti.”
„Care este acela?”
„Acela este smerenia ta.”
Aceasta biruinta ne-o daruieste Domnul Hristos.
Ati auzit astazi in Evanghelie ca Mantuitorul spune:
Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta (Luca 18, 14).
Oricine… si eu, si tu, si oricare dintre noi. Domnul, in Biserica Sa, sta la dispozitia oricui. De voia ta depinde sa-L imbratisezi si sa-L primesti. De voia ta depinde daca vei alunga din inima ta mandria si o vei umple de smerenia lui Hristos. Daca nu voiesti, Domnul nu te forteaza. Daca nu vrei, nu se va intampla nimic. Aceasta inseamna sa alegi iadul, sa alegi viata vesnica in chinurile iadului. Ai optat pentru stapanul tau, pentru vesnicul tau stapanitor – pentru cine? Pentru diavol, pentru satana, dumnezeul mandriei, dumnezeu mincinos! Mandria este dumnezeul acestei lumi! Cuvinte infricosatoare, dar adevarate.
Astfel, Duminica de astazi a vamesului si a fariseului ne da invatatura, invatatura nemuririi, ne daruieste invierea care ne inviaza din toti mortii. Cine este invatatorul nostru? Vamesul pocait. Iata invatatorul, indrumatorul nostru in Marele Post care se afla inaintea noastra. Ne arata calea prin pulberea pacatelor si a ispitelor si ne calauzeste spre Hristos cel inviat, el, smeritul vames pocait, el, care prin strigate disperate si suspine a grait intru sine inaintea tuturor lumilor, inaintea lui Dumnezeu:
Dumnezeule, Milostiv fii mie pacatosului!
Şi noi, din ziua de astazi si pana la Pasti, sa imbratisam, asa cum se spune intr-o minunata cantare, sa imbratisam suspinele vamesului. Fie ca toate suspinele sa ne calauzeasca in toate zilele pana la sfanta si slavita Inviere a Mantuitorului – pana la Pasti.
Ce lucru este cel mai trebuincios tie, mie, fiecarui om, fiecarei fapturi omenesti? Sa se smereasca inaintea Domnului tuturor lumilor, sa se smereasca inaintea Domnului Hristos, Care are o nemarginita smerenie dumnezeiasca. Il va primi pe pacatos, pe pocait, si ii va arata calea mantuirii. Ce este mai lesne decat sa strigi, ca vamesul:
Dumnezeule, Milostiv fii mie pacatosului!
Smerenia este calea cea mai scurta catre mantuire, spune Sfantul Varsanufie. Daca te infricoseaza multele porunci ale Mantuitorului, Evanghelia cu numeroasele porunci: Iubiti pe vrajmasii vostri, rugati-va Domnului pentru aceia care va ocarasc, va blestema, si alte porunci grele, daca acestea te inspaimanta, aminteste-ti ca vei dobandi toate acestea – cum? Foarte simplu. Smerindu-te inaintea Domnului, spunand neincetat:
„Doamne, eu sunt un nimeni si un nimic in aceasta lume, Tu esti tot ceea ce am eu, Tu esti Raiul meu, Tu esti Imparatia mea Cereasca, Tu esti Viata mea vesnica, Adevarul meu vesnic, Dreptatea mea vesnica. Toate acestea mi le dai si eu sunt al Tau.”
Smerenia este mantuirea. Pentru mantuire nu se cere nimic deosebit, nici un fel de mari jertfe materiale, doar un singur lucru: Smeriti-va inaintea Domnului Hristos. Şi atunci El ne daruieste totul. Cum putem sa nu luam seama si sa nu implinim poruncile Sale? Daca nu ne rugam, daca stai inaintea Sa nerugandu-te Lui. Şi cea mai buna rugaciune, rugaciunea care te mantuieste negresit de toate felurile de moarte si aduce invierea fiecarei fapturi omenesti, aceasta este rugaciunea vamesului pocait:
„Dumnezeule, Milostiv fii mie pacatosului!”
Fie ca Bunul Dumnezeu, cu rugaciunile tuturor Sfintilor Sai, ale tuturor celor care s-au pocait, ale pacatosilor care s-au mantuit si ale tuturor slavitilor, marilor, luminatilor Drepti, sa umple sufletele noastre de aceasta smerenie, sa calauzeasca sufletele noastre cu aceasta smerenie din virtute in virtute, si astfel sa ne daruiasca Viata vesnica si Imparatia Cerurilor, intru care Minunatul si Preaslavitul Domn Hristos imparateste si stapaneste. Lui fie-I slava acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Rugaciunea

Alta predica la Duminica vamesului si fariseului (1967)


Marele post al sufletului incepe astazi. Postul sufletului – al infranarii de la pacate, de la orice pacat. Şi acest mare post incepe cu Evanghelia despre rugaciune. Rugaciunea – ce este acesta? Aceasta este puterea minunata, cea mai minunata pe pamant. Rugaciunea – aceasta este cea mai mare facatoare de minuni pentru om in aceasta lume. Face din om o faptura nemuritoare, face un inger, un Heruvim. Rugaciunea preschimba omul intr-o forta nemarginita, nesfarsita. Ce este, de fapt, rugaciunea? Este aducerea pe sine lui Dumnezeu, daruirea ta lui Dumnezeu. Este zborul sufletului tau catre Dumnezeu, cu toata inima, cu toata puterea. Este unirea duhovniceasca a omului cu Dumnezeu. De aceea este o forta mare si nesfarsita.
Ce este pentru om mai mare decat Dumnezeu? Nimic si nimeni! Iar decat rugaciunea, care il pune in legatura cu Dumnezeu, oare este ceva mai mare in aceasta lume pamanteasca? Iata rugaciunea – rugaciunea este jumatatea Evangheliei, iar postul este cealalta jumatate. Iata unitatea intregii Evanghelii! Domnul a facut cunoscuta aceasta:
Dar acest neam de demoni nu iese decat numai cu rugaciune si cu post (Matei 17, 21).
Aceasta inseamna ca orice pacat, orice demon, orice necuratie, orice moarte, se alunga cu rugaciune si cu post. Pentru aceasta a venit Domnul in aceasta lume, pentru aceasta ne-a adus El Sfanta Sa Evanghelie, Evanghelie care se afla ascunsa in doua nevointe, in doua sfinte virtuti: in rugaciune si post. Daca rugaciunea se savarseste sincer, cu toata inima, cu tot sufletul, negresit ea se revarsa in post, trece in post si se hraneste cu postul. De aceea cine implineste aceasta porunca a Mantuitorului, implineste intreaga Sa Evanghelie. Caci in rugaciune si din rugaciune, se zamislesc si isi iau inceputul toate virtutile Noului Legamant.

Marele si stralucitul, slavitul filosof si Sfantul lui Dumnezeu, Isaac Sirul, scrie:
„Dragostea este din rugaciune”.
Aceasta este experienta Sfintilor Parinti, aceasta este experienta ingerilor, aceasta este experienta tuturor oamenilor drepti, a tuturor crestinilor. Dragostea este din rugaciune. Adevarul cel drept, vesnic, nemuritor: Dragostea este din rugaciune. Daca cea mai mare virtute este din rugaciune, si cu adevarat este cea mai mare, caci Sfanta Evanghelie binevesteste ca
Dumnezeu este Dragoste (1 Ioan 4, 16),
si daca acea dragoste este din rugaciune, atunci, care virtute nu este din rugaciune? Postul este din rugaciune. Fara indoiala, si smerenia este din rugaciune.
Atunci cand omul se afla in rugaciune, in stare luntrica de rugaciune, negresit este intotdeauna smerit, negresit se cerceteaza pe sine, caci petrece necontenit inaintea Domnului. Şi cum poate altfel sta in fata Domnului decat smerit, in genunchi. In acest chip rugaciunea se face forta si putere.
Şi iata, priveste! Toti cei ce stralucesc in virtuti, toti se transforma din pacatosi in drepti, din muritori in nemuritori. Prin ce? In primul rand prin rugaciune. In primul rand prin rugaciune si post. Acestea doua sunt nedespartite. Daca veti dezveli orice suflet al oricarui Sfant al lui Dumnezeu, in el veti gasi in primul rand rugaciunea si postul. Nu exista Sfant care sa devina Sfant in Biserica lui Hristos, in afara acestor doua virtuti. Dimpotriva, numai cu ajutorul lor cineva devine Sfant inaintea lui Dumnezeu, numai cu ajutorul lor se curateste sufletul, se curateste inima, se dobandesc toate virtutile. Ce este postul, ce este milostenia, daca nu nevointa duhovniceasca? Caci fiecare virtute evanghelica, si dragostea, si postul, si smerenia, si rabdarea, si blandetea, si bunatatea, si milostivirea – toate acestea se dobandesc cu ajutorul rugaciunii, toate acestea se obtin prin cereri de la Dumnezeu.
Rugaciunea se inalta catre Domnul si uneste duhul tau cu El; ea, de fapt, te imbogateste. Te imbogateste cu bogatie dumnezeiasca: in primul rand cu stiinta; te imbogateste cu simtirea lui Dumnezeu; te imbogateste cu simtirea nemuririi propriei persoane, caci omul care se roaga, care se uneste cu Domnul, se simte totdeauna nemuritor, stie si simte ca omul este o fiinta nemuritoare si ca tot ceea ce face are valoare si insemnatate vesnica. Nu exista virtute care sa stapaneasca in sufletul tau fara rugaciune staruitoare, orice virtute. Daca nu o cultivi si nu te ingrijesti de rugaciune, se va usca, se va ofili. Caci rugaciunea este aceasta sfanta putere care hraneste sufletul nostru. De aceea Sfintii Parinti vorbesc neincetat de rugaciune si o slavesc ca pe un dirijor in corul tuturor virtutilor. Ea dirijeaza celelalte virtuti, ea plineste celelalte virtuti, ea da viata, poarta si inalta la Ceruri.
Şi astazi, iata, ne stau inainte obstacolul si batalia, iar arma noastra principala este rugaciunea. Rugaciunea – ca o sabie atotputernica care reteaza capetele tuturor dusmanilor duhovnicesti, ale dusmanilor mantuirii noastre. Cea mai ascutita si cea mai tare sabie – starea de rugaciune launtrica. Iata climatul dumnezeiesc din suflet pentru oricare sfanta virtute: si pentru smerenie, si pentru rabdare, si pentru iubirea de frati, si pentru dragoste, si pentru tot ceea ce este sfant si apropiat Domnului. Astfel, slavind astazi acest mare si sfant post, postul sufletului, luam aminte la noi insine cu smerenie, cu rugaciune, cu pocainta. Nu spune: Este greu de dobandit mantuirea. Nu spune: Eu nu ma pot mantui. Da, nu te poti mantui daca ramai cu incrancenare in voia ta cea rea.
Ai savarsit pacate ieri, alaltaieri, dar tu treci cu vederea si pe mai departe sa-i spui aceluia caruia i-ai gresit: „Iarta-ma!”. Sa-I zici Domnului: „Iarta-ma!”, si aproapelui tau asemenea. Astfel cultivi in sufletul tau sinuciderea, mandria, nepocainta – iar mantuirea este asa de usoara, asa de usoara cum nimic nu este mai usor. Striga ca vamesul pocait:
„Dumnezeule, Milostiv fii mie pacatosului!”.
Bate-ti cu sinceritate pieptul si curata-ti sufletul de mandrie si de orice pacat.
Cand Saul, cumplitul prigonitor, si-a pierdut vederea pe drumul catre Damasc, atunci cand i S-a aratat Domnul si l-a orbit cu sfintenia Sa, pe cand prietenii si cunoscutii sai l-au condus pe orb la Damasc, Domnul i S-a aratat Apostolului Anania si i-a poruncit:
Sculandu-te, mergi pe ulita care se cheama Ulita dreapta si cauta in casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul,
si adauga Domnul:
Ca, iata, se roaga (Faptele Apostolilor 9,11).

Iata eroul, iata ca intrat in legatura cu Domnul Hristos, cu Dumnezeu. Iata, el se roaga lui Dumnezeu. Sarguieste-te sa fii permanent in stare de rugaciune launtrica, ca si cum ai sta inaintea Domnului. Atunci cand calatorea Cornelie, asa cum stiti din Faptele Apostolilor, i s-a aratat ingerul la vremea amiezii si i-a facut cunoscut ca rugaciunile sale s-au suit la Dumnezeu. Pentru rugaciunile si milosteniile sale, Domnul si-a adus aminte de el, ca urmare a rugaciunii (Faptele Apostolilor 10,1-4).

Asa si tu cand te afli in ispite, in greutati, in chinuri, inalta rugaciuni catre Domnul. Şi El stie cand trebuie sa-ti dea ajutor, sa-ti intinda mana Sa, sa Se grabeasca sa te prinda ca sa nu te scufunzi. Şi daca astepti timp indelungat si nu-ti ofera ajutorul, aceasta este doar ca sa-ti puna la incercare credinta si sa vada puterea rugaciunii tale, daca tu crezi cu adevarat ca El te va ajuta. Astfel, rugaciunea este semnul increderii in Domnul si al unei mari credinte in El. Rugaciunea – si impreuna cu ea si in ea toate celelalte virtuti. Fie ca El sa ne calauzeasca si sa indrepte toate celelalte virtuti, fie ca El sa ne conduca si atunci cu siguranta va fi mantuire pentru fiecare dintre noi. Atunci, postul sufletului care incepe astazi ne va deschide fiecaruia dintre noi usile imparatesti ale imparatiei Cerurilor si ne va inalta la Domnul Hristos. Nimic mai usor, caci nimic nu este mai lesne decat a-I oferi Domnului suspinul vamesului.
In minunatele cantari de astazi se spune:
„Sa-i aducem in dar Domnului suspinurile vamesului cu pocainta, ca sa ne dea iertare pacatelor”.
Tot asa si noi, Ii aducem in dar Domnului suspinele rugaciunilor noastre si niciodata nu ne va lasa singuri, niciodata nu ne va parasi si nu ne va lasa sa fim sfasiati de pacate si de patimi, sa nimiceasca sufletele noastre si mantuirea noastra. Nu, Domnul Atotmilostiv este plin de nesfarsita dragoste pentru fiecare dintre noi. Ce asteapta numai? Asteapta de la noi virtutile noastre, nevointa noastra, osteneala noastra.
Fie ca Bunul Dumnezeu, cu rugaciunile Preasfintei Maicii Sale si ale tuturor Sfintilor Sai, care implinesc Evanghelia Mantuitorului, o implinesc cu rugaciune neincetata, sa ne conduca si sa ne calauzeasca la deprinderea adevaratei rugaciuni. Ca si noi pururea, in toate luptele pentru sufletele noastre, in toate luptele cu fiecare pacat, sa biruim cu rugaciunea dimpreuna si cu celelalte virtuti, pe toti vrajmasii sufletelor noastre, pe vrajmasii mantuirii noastre, cei vazuti si nevazuti. Amin.
(din: Cuviosul Iustin de la Celie, Cuvinte despre vesnicie – predici alese, Editura Egumenita, 2013

PILDA VAMESULUI SI FARISEULUI talcuita de IPS Naum, Mitropolitul Strumitei: CUM ATRAGEM HARUL DUMNEZEIESC si CUM IL FACEM SA NE PARASEASCA?

Importanta nevointei ascetice: “Nu simtim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vadit al harului, dar traim ca si cum l-am avea!”

Duminica a 33-a după Rusalii (a Vameşului şi a fariseului)

Plansul ascetic al vamesului

Doi oameni s-au suit in Biserica sa se roage, unul Fariseu si altul Vames. Fariseul stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, multumescu-ti, ca nu sant ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest Vames. Postesc de doua ori in saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig. Iar Vamesul de departe stand nu vrea nici ochii sai la cer sa-i ridice, ci isi batea pieptul sau zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosului. Zic voua, s-a pogorat acesta mai indreptat la casa sa, decat ace­la, ca tot cel ce se inalta pre sine, se va smerì, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta. 

Spun unii ca, cata vreme fariseul, intr-un anume fel, ii osandeste si zugraveste pe oameni ca rapitori, nedrepti si curvari, inca nu se poate cunoaste starea lui duhovniceasca. Şi ca atunci cand il osandeste pe vames, se cunoaste cu totul ca s-a inselat.
Eu, Fiilor, va spun ca mai inainte chiar de a-l judeca pe vames se poate recunoaste inselarea sau starea mincinoasa a mintii, sau inalta gandire despre sine a fariseului! Ma veti intreba cum? Din ce traim in fiecare zi ne sunt cunoscute doua pricini:

Prima, fariseul foloseste energia mintii sale, adica pri­ma luminita a mintii, pentru vederea actiunilor si pacatelor straine si pentru zugravirea oamenilor dupa ele. (Una este sa spuneti ca cineva curveste, iar alta este sa spuneti ca cineva este curvar – prima data doar judecati, iar apoi deja osanditi.) Fariseul savarseste pacatul cel mai greu. Vom in­telege ca prima lumina nu se foloseste pentru vederea pa­catelor straine, ca nu ii este data o astfel de putere sau forta de patrundere, sau insusire.
A doua, „puterea” de a observa, judeca si osandi fap­tele si greselile straine o dobandim cand primei lumini a mintii – in acest caz limitata la o goala cunostinta – ii fa­cem legatura cu patimile noastre. În acel moment diavolul ne „deschide ochii” sa vedem greselile celorlalti, precum slabiciunile si lipsurile parintelui nostru duhovnicesc, si ne amageste ca sa-i judecam si osandim. Luarea-aminte la patimile celorlalti, privitor la calea de judecare si osandire pecetluita in inima noastra, este doar semn si dovada de netagaduit ca aceleasi patimi vietuiesc in noi, dar nu si ca ar fi cu adevarat in cel pe care il judecam si osandim. De gasim oarece patima la cel pe care il judecam sau osandim, adesea ea se naste din ce vedem cu ochii nostri, sau doar auzim de la altul despre aceasta. Însa, chiar si cand vedem cu ochii, dupa cum spun Sfntii Parinti, nu putem fi intr-atat de siguri, caci tot ceea ce vedem, vedem prin mijlocirea patimilor ce traiesc in noi; daramite cand doar auzim de la altul. Oricum ar fi, in clipa in care judecam, nu facem altce­va decat sa atragem asupra noastra acea infierare prin care ii osandim pe ceilalti si cadem de la Dumnezeu.
Prin urmare, fariseul – si cel de atunci, si cel de azi – nu foloseste prima lumina a energiei curatite a mintii pentru luarea-aminte la pacatele lui si la necuratenia adunata, nici nu-l are pe Hristos singura randuiala in viata sa duhovniceasca.
Dumnezeu, Care a venit sa ne mantuiasca, iar nu sa ne judece:
“Ca n-am venit ca sa judec lumea, ci ca sa mantuiesc lu­mea.” (Io. 12, 47)
Ce spune fariseul in „rugaciunea” sa mai departe, dupa Evanghelie?
Postesc de doua ori in saptamana, dau zeciuiala din toate cate castig.
Ce i-am fi spus azi unui astfel de om – unii cu parere de rau, unii cu sange rece, unii mai in ras: „Daca vrei, posteste acum in afara si toata saptamana, implineste numai de forma (in afara) toate randuielile si tipicurile ra­mase din Lege, ca tot degeaba; spre pierzarea ta faci toate aceste lucruri…” Dar ce ii spune altundeva Domnul unui astfel de om, El Care ii cunoaste cel mai bine starea lui du­hovniceasca launtrica, stare pe care noi incercam acum sa o deslusim?
Farisee oarbe, curateste intai partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa fie si cea dinafara curata. (Mt. 23, 26)

Iar Vamesul de departe stand nu vrea nici ochii sai la cer sa-i ridice, ci isi batea pieptul sau zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului.
La vames putem indata lua aminte la calea de vindecare. Şi acest lucru nu doar prin cunoasterea si trairea cugetu­lui si a mintii noastre, ci si prin puterea pildei evanghelice, care, in repetate randuri, inmoaie cu umilinta si cu plans inima noastra. Santem datori sa veghem mereu la aceasta stare a inimii si a mintii noastre si sa o sporim pana la dimensiunile ei sobornicesti.
În pocainta vamesului luam seama la cateva potriveli: de departe stand, nu vrea nici ochii sai la cer sa-i ridice, isi batea pieptul si zicand: Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului.
Ce credeti, care dintre aceste aparitii puternice si strans legate ale pocaintei descopera cel mai mult starea lui duhovniceasca? Plansul ascetic dupa Dumnezeu, altfel spus, marea silinta de a se deda pe sine la plans, adica batutul in piept. Aceasta este aceeasi metoda, sau una asemanatoare cu cea pe care Parintii au folosit-o de-a lungul veacurilor. Este aceeasi metoda sau una asemanatoare cu cea pe care o impartaseste altora si Sfantul Ignatie Briancianinov in lu­crarile sale. Este aceeasi metoda sau una asemanatoare cu cea pe care o folosesc pana in ziua de azi si o spun si altora ucenicii apropiati sau mai departati ai sfantului staret Iosif Spileotul [Gheron Iosif, n.n.] si multi altii.
Unii spun ca un astfel de mod pare a fi smintitor. Noi le-am raspunde, si in cuvant si in fapta: daca pentru Hristos nu era smintitor si daca El ni-l prescrie, cine santem noi sa filosofam in afara si mai presus de Vestea cea Buna? Întreaga noastra nevointa la treapta de curatire a inimii de patimi, Parintii au insemnat-o si au descris-o ca ascetica – nu simtim, dar ne silim mereu; nu avem sprijinul vadit al harului, dar traim ca si cum l-am avea!
Zic voua, s-a pogorat acesta mai indreptat la casa sa, decat ace­la, ca tot cel ce se inalta pre sine, se va smerì, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta.
Orice om care, din pricina mandriei si slavei omenesti, se inalta singur si, astfel, il osandeste pe aproapele sau, tot atunci cade, caci harul dumnezeiesc l-a parasit. Iar orice om ce se injoseste si se osandeste singur datorita legaturii trainice cu Dumnezeu, si astfel il indreptateste pe aproa­pele sau, atrage harul dumnezeiesc necreat iar atunci este inaltat de Dumnezeu.
Fiilor, sa mai stiti si urmatoarele: Toti cei ce nu au inima deschisa pentru rugaciunea mintii si a inimii sunt datori a sti ca pricina pentru aceasta este judecarea aproapelui, care se iveste din prea multa cugetare despre ei insisi; adica din reaua nevointa sau cu alte cuvinte din neascultare si de-sine-indrumare duhovniceasca.
Prin insusirea gandului „eu sant vinovat pentru toate” se deschide locas pentru rugaciunea vamesului:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, paca­tosul!”
Se naste simtamantul de pocainta si plans, si indeob­ste, curgerea gandurilor este cu totul potrivnica (osandirea de sine) fata de cel ce crede ca celalalt este vinovat (osan­dire). Cand in inima noastra primim gandul ca celalalt este vinovat si ne punem de acord cu acest gand, aratam si ca ne este straina nevointa iubirii ascetice. Cel pe care il iubim, macar si ascetic, niciodata nu este vinovat.
(din: Mitropolitul Strumitei, Naum, “Nici Eu nu voi spune voua…”, Editura Predania, 2015)

Sursa

​Triodul – Cartea nestiuta si uitata


Triodul este cunoscut atat ca o carte de cult, cat si ca o perioada liturgica a anului bisericesc. Triodul ca si cartea de cult, cuprinde cantarile, citirile si regulile tipiconale din perioada liturgica a Triodului. Denumirea cartii provine de la numarul odelor (cantarilor) din canoanele utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse in Octoih si Minei, formate din opt (noua) ode, in Triod sunt numai trei.

Perioada Triodului este structurata in 3 saptamani/ 4 duminici de pregatire pentru Postului Sfintelor Pasti (Duminica Vamesului si a Fariseului; Duminica Fiului Risipitor; Duminica Infricosatei Judecati – numita si Duminica lasatului sec de carne; Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, numita si Duminica iertarii sau Duminica lasatului sec de branza) si 7 saptamani/ 6 duminici ale Postului Mare (Duminica Ortodoxiei, Duminica Sfantului Grigorie Palama, Duminica Sfintei Cruci, Duminica Sfantului Ioan Scararul, Duminica Sfintei Maria Egipteanca si Duminica Floriilor).

Cantarile Triodului au fost compuse, in cea mai mare parte, dupa disparitia catehumenatului. Accentul cantarilor se concentreaza deci nu asupra Botezului ci asupra Pocaintei. Necunoasterea Triodului ne lipseste de o adevarata intelegere a Postului. Pentru Parinti, ca si pentru autorii Triodului, consecinta esentiala a caderii lui Adam si a izgonirii sale din rai este moartea: stricaciunea si caracterul patimas legate de acum de natura umana. Frunzele de smochin cu care Adam incerca sa-si ascunda rusinea si „hainele de piele”, pe care Dumnezeu i le-a dat prin milostivirea Sa, desemneaza grosimea trupului menit acum mortii:
„De vesmantul cel de Dumnezeu tesut m-am dezbracat eu, ticalosul, prin sfatul vrajmasului, neascultand porunca Ta cea dumnezeiasca, Doamne; si acum m-am imbracat cu frunze de smochin si cu haine de piele”.
Postul Mare se deschide in Duminica Lasatului de branza cu imaginea lui Adam sezand in lacrimi in fata portilor raiului:
„Sezut-a odinioara Adam in preajma desfatarii si a plans, iar cu mainile batandu-si fata zicea: „Indurate miluieste-ma pe mine, cel cazut!”. Imitandu-si protoparintele in strapungere si lacrimi inca de la inceputul Postului Mare, crestinul e chemat sa cunoasca intinarea pe care a adus-o chipul lui Dumnezeu asezat in el, prin noi calcari ale poruncilor.
Daca in trecut portile raiului au fost inchise din cauza neinfranarii, dar deschise prin Cruce si Inviere, ele se deschid pentru fiecare din cei ce intra pe calea caintei si a intoarcerii in rai cantand in toate duminicile Triodului:
„Usile pocaintei deschide-mi-le mie, Datatorule de viata, ca zoreste duhul meu la templul Tau cel sfant, purtand un templu al trupului cu totul spurcat, ci ca un Indurat curateste cu mila milostivirii Tale!”
De-a lungul intregului Post, opozitia smereniei vamesului cu mandria si lauda de sine a fariseului este accentuata in cantari, pe cand fatarnicia este denuntata. Dar atunci care este adevaratul Post ? Triodul raspunde: este, intai de toate, o curatie interioara:
„… Pentru aceasta sa postim, credinciosilor, de mancarurile cele ce strica si de patimile cele pierzatoare, ca sa culegem viata din dumnezeiasca cruce. Si impreuna cu talharul cel cu minte sa ne intoarcem la patria cea dintai…”
Este, de asemenea, o intoarcere la iubire, o lupta impotriva „vietii distruse”, impotriva urii, nedreptatii, invidiei:
„Postindu-ne, fratilor, trupeste, sa ne postim si duhovniceste. Sa dezlegam toata legatura nedreptatii. Sa rupem incurcaturile tocmelilor celor silnice. Tot inscrisul nedrept sa-l spargem. Sa dam flamanzilor paine si pe saracii cei fara case sa-i aducem in casele noastre; ca sa luam de la Hristos Dumnezeu mare mila, veniti credinciosilor sa lucram la lumina lucrurile lui Dumnezeu; sa umblam cu chip smerit ca ziua. Toata scrisoarea nedreapta a celui de aproape sa o lepadam de la noi, nepunandu-i impiedicare spre sminteala. Sa lasam desfatarea trupeasca, sa crestem darurile sufletului, si sa dam celor lipsiti paine, si sa ne apropiem catre Hristos cu pocainta strigand: Dumnezeul nostru miluieste-ne pe noi”.
Centrat pe cainta si pe efortul intoarcerii, Triodul insista indeosebi asupra descrierilor iadului si a suferintelor celor osanditi, pentru a indemna pe credincios la strapungerea inimii: „Plang si ma tanguiesc, cand imi vine in simtire focul cel vesnic, intunericul cel mai din afara si tartarul, viermele cel cumplit si scrasnirea dintilor cea neincetata si durerea ce va sa fie celor ce au gresit peste masura”.

Amintirea pacatelor si frica la gandul Judecatii il fac de altfel sa implore cu atat mai fierbinte pe Hristos sa-l crute si sa-i dea harul caintei inainte de a fi prea tarziu: „Drepte Judecatorule, Mantuitorule, miluieste-ma si ma izbaveste de foc si de groaza ce am a petrece la judecata dupa dreptate; iarta-ma mai inainte de sfarsit prin virtuti si pocainta!”.

Inainte ca „sarbatoarea vietii” sa se sfarseasca si usile camarii de nunta sa se inchida, crestinul trebuie sa se grabeasca pe singura cale cu putinta pentru intoarcerea in rai: asceza, insotita de cainta, de lacrimi si de faptele milosteniei.
Triodul – Cartea nestiuta si uitata! Daca stim ca exista, putem regasi prin el nu numai duhul Postului, ci si duhul Ortodoxiei insasi, duhul viziunii sale pascale asupra vietii, mortii si vesniciei.

Sursa