Se aseamănă unei mame pline de dragoste Duhul Sfant

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întotdeauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cunoaşte sufletul ce se roagă.

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh, sufletul are mare luptă cu vrăjmaşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul după gust.
Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fară o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” („bătrân iscusit”), acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui. Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare. Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.
Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cumva pe fratele tău; nu-l judeca şi nu-l dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.
Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p.75-76

Mantaua ne e plină de „gloanţe”, dar nu am murit

1

Vom evita discuţiile „dure” cu oamenii nervoşi: doar îndurarea Mirelui şi calmul nostru îi va linişti. Nu îi vom ştrangula dacă vor uita să îşi achite datoriile: principiul iertării stă la baza creştinismului. Noi nu ne luptăm cu ei, ci pentru ei. Lupta noastră este împotriva duhurilor răutăţii, iar armele sunt spirituale. Tăria noastră este în Domnul (Efeseni 6, 10): ne vom îmbrăca cu armura lui Dumnezeu, ca să putem înfrunta uneltirile diavolului. Anxietatea lumii a fost vindecată pe Cruce: restul e lipsă de voinţă. Vom păşi încinşi cu adevărul (Efeseni 6, 14): vom stinge toate săgeţile aprinse ale celui rău. Mai mult: suntem împuterniciţi din partea lui Hristos (2 Corinteni 5, 20). Secretul luptei: Fiţi cumpătaţi şi privegheaţi! (1 Petru 5, 8). Mâncare pentru trupul nostru mai puţină, nevoinţă sporită: Stăruiţi în rugăciune! (Coloseni 4, 2). Dar nu posomorâţi, nemulţumiţi sau hrăpăreţi: Fiţi mereu plini de bucurie! (1 Tesaloniceni 5, 17). Suferinţa pentru Grădina bucuriei „dă dreptul ” la dobândirea ei. Răbdarea în Hristos se referă la aşteptarea venirii Domnului şi la încercările prin care trec creştinii. Ce să facem: Nu încetaţi a face binele! (2 Tesaloniceni 2, 13). Nu uitaţi: credinţa e mult mai puternică decât momeala lumii (prin harul divin ne apropiem de Mire şi suntem dezbăraţi de pofte). Învingem, pentru că Sfânta Euharistie este dătătoare de viaţă pentru lume (Ioan 6, 33): „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer şi dă viaţă lumii”.

1Ne întoarcem la Sfânta Scriptură: singură Revelaţia ne răspunde la întrebări. Ce datorii avem? Să fim fii ai adevărului. Minciuna să fie departe de noi: lipsa adevărului e potrivnică unirii între creştini (Efeseni 4, 25). Cât priveşte pornirea spre mânie, trebuie stăpânită, înainte de a deveni o greşeală împotriva dragostei faţă de aproapele. Peste mânia noastră să nu apună soarele! Nu cedăm teren lui Veliar: din mânie se naşte ura, iar prin ură mincinos-vicleanul intră în inimă. Cel ce şterpelea, să nu mai fure, ci să muncească cinstit. Nu vom întrista Duhul divin: ura profanează templul (omul a devenit sanctuar). Cuvintele murdare nu ne caracterizează: ne luptăm să fim imitatori ai Neatinsului, precum nişte copii dragi. Suntem chemaţi la o desăvârşire necontenită, prin viaţă virtuoasă şi evitarea răului. Aşadar, vom fugi şi de destrăbălare, dar şi de iubirea de bani (omul avar rămâne idolatru). Vom psalmodia în inima noastră, pentru ca Edenul să debuteze dinlăuntrul nostru. Pliniu cel Tânăr are dreptate: noi, creştinii, avem obiceiul să ne adunăm pentru a cânta imne în cinstea lui Hristos-Dumnezeu, Cel ce ne curăţeşte inima de orice lucru rău. Începutul bucuriei noastre este Ierusalimul (Psalmi 136, 6). Viaţa ca un psalm al inimii smerite: Doamne, scoate din temniţă sufletul meu. Voi, tineri, binecuvântaţi pe Domnul! Pe prunci îi păzeşte Cel Vechi de Zile. Slavă Ţie, Doamne, Cel ce ne auzi în necaz! Vom trăi, căci peste noi vor veni îndurările Tale (Psalmi 118, 62). Râvna casei Tale ne-a topit. Ne vom pune nădejdea în Tine, Doamne, din toată inima noastră. Inima umple-o de iubire, Tată ceresc! Plină o fă cu acea dragoste, pe care nici marea nu o poate stinge. Doamne, Tu înlături moartea pe vecie (Isaia 25, 6-8): de ce continuăm să facem rău înaintea ochilor Tăi?

Indiferent de bogăţia sau de sărăcia noastră, avem câte un înger păzitor: atunci de ce unii preferă garda de corp înarmată? Domnul Hristos nu a avut unde să-şi plece capul: atunci şi L-a plecat pe cruce! Simţim chemarea Golgotei? Asta este interogaţia propusă de către părintele Galeriu. Iar Noul Teolog Simeon, ne explică simţirea duhovnicească. Da, iubiţilor, harul ne scoate din platitudine. Auziţi ce frumoase cuvinte: „Eu îţi sunt inimii Tale de toate: tată, frate, mire, casă, haină, temelie”. Aţi recunoscut autorul? Aveţi dreptate, e Sf. Ioan Gură de Aur. Iubiţilor, dragostea învinge bogăţia, dar bogăţia nu poate învinge dragostea. O femeie lacomă a pustiit o peşteră plină de aur, dar şi-a uitat copilul acolo! Când vezi doar dolari, uiţi esenţialul. Daruri în timp de post pentru Mire: dragostea, buna înţelegere, bucuria şi lumina! Mai ales, aceste daruri să le oferim fraţilor Lui: un zâmbet, o încurajare, o pâine, o haină. Să nu postim fără tragere de inimă. Că dacă răsplata nu vine, nu e vina Cerului, ci a penitentului. Cuviosul Paisie Aghioritul ne aminteşte că un creştin trebuie să nu fie iubitor de bani şi să aibă dragoste, multă-multă dragoste. Cine îl va vădi pe un asemenea creştin de sminteală? Mantaua ne e plină de „gloanţe”, dar nu am murit. Semănăm cu viţelul legat în siguranţa şi tihna livezii: scoatem ţăruşul şi alergăm bezmetici, până ne sfâşie fiarele.
Marius MATEI

Sursa

Chipul celui ce crede în Hristos

sfânta-mahramă-01-255477042..jpeg

Cât de frumos este chipul celui credincios! Ce minunată este bucuria lui! Frumuseţea lui tainică te atrage, iar expresia feţei lui mărturiseşte credinţa în Dumnezeu. Calmul şi pacea ce se pot vedea pe chipul său sunt o reflectare a păcii ce se găseşte în sufletul său, în inima sa liniştită şi netulburată de nimic.

Bunătatea zugrăvită pe faţa celui credincios mărturiseşte despre curăţia conştiinţei sale. El se înfăţişează ca un om care s-a lepădat de tirania grijii permanente pentru cele lumeşti, grijă ce produce suferinţă sufletului, iar credinţa sa statornică în Dumnezeu este viu exprimată de trăsăturile chipului său. Credinciosul adevărat se arată a fi un om fericit. Şi este fericit pentru că are certitudinea originii divine a credinţei sale şi este convins de adevărul ei. Dumnezeu, în chip tainic, îi vorbeşte inimii sale şi o umple de bucurie sfântă. Inima şi cugetul său sunt dăruite lui Dumnezeu. Inima sa se încălzeşte de focul iubirii pentru Dumnezeu iar sufletul său aleargă degrabă să se înalţe către El.
Credinciosul, rupând legăturile egoismului şi cercul strâmt al iubirii de sine, care nu-i permitea să vadă şi să acţioneze dincolo de sinele său, s-a scuturat şi s-a eliberat de tirania jugului şi a robiei generate de egoism. El a tăiat, prin smerenie, adorarea sinelui său. Liber de această legătură, poate străbate pământul întreg, spre oricare dintre punctele orizontului, oriunde îl cheamă iubirea faţă de aproapele. Nimic deja nu-l mai poate împiedica şi nimic nu-l mai poate influenţa. Nici plăcerile lumeşti care se scurg pururi asemenea unor râuri, nici atracţia către bunurile pământeşti.
Idolul egoismului a căzut şi s-a sfărâmat, jertfele, ofrandele, tămâia care se aduceau iniţial către acesta, acum se aduc numai către Dumnezeul iubirii, Singurul pe care din tot sufletul Îl iubeşte şi Îl adoră.
Dedicat întreg, cu inima şi cu sufletul, Dumnezeului Celui Adevărat, Celui Viu, ignoră cele lumeşti iar pe cele trupeşti le micşorează (estompează); privirea lui se încordează spre a vedea pe Dumnezeu în timp ce inima lui neîncetat Îl invocă. Duhul său se dedică cunoaşterii operei Sale creatoare iar sufletul său îşi găseşte odihna în pronia divină a Creatorului.
Tot ceea ce îl înconjoară pe omul credincios dăruieşte inimii sale noi sentimente şi noi înţelesuri. Întreaga creaţie vorbeşte cu un glas tainic sufletului său despre înţelepciunea şi bunătatea dumnezeiescului ei Creator.
Cu bucurie şi încântare cercetează opera lui Dumnezeu şi contemplă frumuseţea creaţiei. Frumosul, binele, adevărul şi dreptatea, aceste virtuţi dăruite lumii văzute, care îşi au originea în însuşirea divină, devin obiectul cunoaşterii pentru inima sa. Fericirea sa este adevărată şi întărită şi are ca izvor comunitatea permanentă a acestuia cu dumnezeiescul Creator.
Cuvintele lui Dumnezeu sunt dulci ca mierea în gura sa. Pe acestea le cercetează ziua şi noaptea. Inima lui este înfierbântată de dragostea lui Dumnezeu.

Se încordează către Acesta şi Îl caută prin cercetarea lucrărilor Sale. Lucrarea sa neîncetată este aceea de a ajunge la o cât mai mare desăvârşire, iar dorinţa lui este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, la îndumnezeire. Iubirea şi adorarea lui Dumnezeu inundă inima sa însetată de prezenţa Domnului, iar imnele şi doxologia, mulţumirea şi lauda neîncetată se înalţă spre El. Buzele sale grăiesc înţelepciunea iar inima sa îndeamnă la cumpătare. Viaţa lui este un imn şi o armonie. Trăieşte, gândindu-se şi la binecuvântatul sfârşit, când se va îndulci de bunătatea lui Dumnezeu şi de bogatul Său har. Trăieşte pe pământ, dar ştie că cetatea sa stătătoare se află în ceruri.Fără să stăruie în cele zilnice, este atent sa nu audă şi el cuvântul “de multe te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti” (Luca 10,41). De aceea se străduie neîncetat să aleagă “partea cea bună” (Luca 10,42). Toată grija sa se îndreaptă spre a împlini legea divină şi spre a săvârşi binele. Îi consideră pe oameni, indiferent de rasă sau naţiune, ca fiind cu toţii fraţi ce provin din aceiaşi protopărinţi şi de aceea îşi îndreaptă către toţi la fel, faptele sale bune.

Se bucură pentru fericirea lor şi se întristează împreună cu ei la necaz. În toată ziua este milostiv şi darnic, iar dreptatea sa va rămâne în veac. Inima sa nădăjduieşte în Domnul, iar sufletul său este gata să se prezinte înaintea Creatorului său. Plin de speranţă şi de curaj grăieşte asemenea psalmistului: “Domnul mă va ajuta, de cine mă voi teme, ce-mi va putea face mie omul?”.
Sf Nectarie de Eghina

SURSA

​Să învățăm să acceptăm durerea – e semnul că avem sufletul viu!

   

Înainte de toate, trebuie să încerci să nu-i faci pe ceilalți să plătească greutatea emoțiilor și sentimentelor tale. Manifestă-te în fața Domnului. Numai El te poate înțelege și accepta. Cu El nu sunt necesare explicațiile. Ceilalți, chiar și rudele, nu pot să înțeleagă ce simți în acele momente. Trebuie să înveți să accepți durerea. Înseamnă că ești viu.Pentru a avea o inimă veselă, trebuie să știm să ne exprimăm propriile emoții. Este fundamental să nu le reprimăm.

Furia este normală atunci când suntem învinovățiți pe nedrept, ca și durerea cauzată de pierderea unei persoane iubite. Ceea ce te sfătuiesc în această carte este cum să le exprimi.Înainte de toate, trebuie să încerci să nu-i faci pe ceilalți să plătească greutatea emoțiilor și sentimentelor tale.

Manifestă-te în fața Domnului.
Numai El te poate înțelege și accepta.
Cu El nu sunt necesare explicațiile.
Ceilalți, chiar și rudele, nu pot să înțeleagă ce simți în acele momente. Trebuie să înveți să accepți durerea. Înseamnă că ești viu.
Fiecare dintre noi suferă în felul său personal. Și durata poate fi diferită pentru fiecare dintre noi. Nimeni nu seamănă cu altcineva. Dar, în mod cert, toți ne aflăm în fața a două riscuri atunci când suferim.
Primul: să negăm durerea. Dar a o nega înseamnă numai a o muta și a o duce undeva în inconștient, unde va continua să acționeze, influențând delicat și fără să ne dăm seama orice acțiune, gând sau alegere a viitoarei noastre vieți.
Al doilea: să ne atașăm de durere. În acest caz, ne prelungim mult suferința.
În ambele cazuri, nu există vindecare. Pentru a o obține, trebuie să trăim până la capăt durerea. Și apoi, s-o lăsăm să se îndepărteze, s-o părăsim. Și aceasta se poate face tocmai pentru că am trăit-o total, iar durerea astfel nu mai are forță și nici motiv să existe și să mai rămână. Durerea, suferința sunt reacții normale, provocate de rănile profunde primite. Dar numai trăindu-le până la capăt li se permite să se îndepărteze într-adevăr.
Numesc suferințele și durerile proprii „micile mele morți”. Fiindcă sunt ucigătoare. Dar, dacă vrei să mă asculți, dacă le trăiești până la capăt (mie mi s-a întâmplat de multe ori), știi ce lasă în urma lor? Un sentiment de purificare și de schimbare, de renaștere. Inima ta va deveni mai autentică, mai blândă, mai iubitoare, mai gingașă. Iar viața ți se va schimba pentru totdeauna. Alegerile pe care le vei face vor fi mai clare, iar ceilalți, prieteni sau dușmani, vor avea alt înțeles, iar moartea te va înfricoșa mai puțin…
Dacă îți vei înfrunta astfel durerile, suferințele, atunci când moartea, singura mare realitate, va veni să te ia, te va găsi pregătit. Bineînțeles că aceste încercări te vor zdrobi, dar dacă tu îți vei aduna bucățelele purificate, vei deveni mult mai puternic decât înainte.
Adu-ți aminte: durerile, suferințele vin ca să plece, nu ca să rămână în tine!
Am putut să scriu și încă mai scriu cărți datorită marilor suferințe pe care le-am trăit în viață.
(Valerio Albisetti, Să râdem cu inima – o metodă simplă pentru a trăi mai senin, traducere de Luminița Cosma, Editura Pauline, București, 2004, pp. 43-44)

Sursa

Rapsodia Bizantină a Sfântului Cosma Etolianul

Sfântul Cosma Etolianul s-a născut în anul 1714. A trăit în perioada turcocrației din Grecia. Este considerat Apostolul Greciei. A fost martirizat de evrei.

Sfântul Cosma Etolianulspune: “Evreul îmi spune că Hristosul meu e un copil din flori și Preasfînta Fecioară a mea e o desfrânată, iar Sfânta Evanghelie îmi spune că acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi să mă uit la evreu? Dacă un om mă ocărăște, îmi omoară mama, frații, copiii, după care îmi scoate ochii, ca și creștin am datoria să-l iert. Dar sa-L ocarască ei pe Hristosul meu și pe Preacurata Fecioară a mea! Eu nu vreau să-i mai vad, dar domniile voastre cum va răbda inima și mai faceți afaceri și tocmeli cu evreii? De ce v-am spus acestea, creștinii mei? Nu ca să-i omorați pe evrei și să-i prigoniți, nu, ci ca sa-i plângeți că L-au lăsat pe Dumnezeu și s-au dus cu diavolul. V-am spus că să ne căim acum pâna mai avem vreme, ca să nu se întâmple să se mânie Dumnezeu pe voi și să ne lase din mâna Lui și să pățim și noi ca evreii și chiar mai rău“.

Teatrul Muzical prezintă Rapsodia Bizantină:

Crucea neamului, Kosma Etolianul

Muzică Sokratis Vernardos (1927-1983)

Text Kosta Horeantis

Orchestra simfonică & instrumente tradițonale

Soliști:

Pr. Hristos Kiriakopulos –Kosma Etolianul

Kuriakos Karamperopulos –Evreul

Zaharias Kondofridis – Turcul,ajutor de cântăreț la strană (isonar)

Basilis Papageorghiu – Ηaiducul– însoțitor

Katerina Peța – Femeia – însoțitoare

Instrumentele folosite în orchestră:

violă, violoncel, contrabas, flaut, clarinet, trompetă, timpan, xilofon – instrumente de percuție din lemn și fier (μεταλλόφωνο-ξυλοφωνο), mandolină, țiteră, Outi – Oud, instrument asemăntor cu lăuta, tamburas – banjo, chitară, clarinet-fluiere, tumperleki.

Melosul bizantin și muzica europeană [2]
si despre muzica Sokratis Vernardos (1927-1983)

Profesorul de muzică Andréas Rodousákis vorbește despre însemnătatea muzicii bizantine și despre încercarea lui Sokratis Vernardos de a combina melosul bizantin cu muzica europeană.

1«Nu aș vrea să-i nedreptățesc pe cei care au încercat să europenizeze muzica bizantină și să o facă să semene cu muzica occidentală europeană. Aș vrea, astfel, să amintesc numele unui psalt și dirijor foarte bun, Sokratis Vernardos (1927 -1983), care, din păcate, a plecat destul de devreme dintre noi.
Sokratis Vernardos a lăsat în urmă o operă impresionantă de lucrări muzicale bizantine pe care le-a adaptat pentru portativ pentru a fi interpretate și instrumental. Una dintre aceste lucrări a fost o rapsodie bizantină dedicată Sfântului Cosma Etolianul. Aceasta a fost, într-adevăr, o încercare demnă de laudă. Această rapsodie a fost pusă în scenă cu succes, de mai multe ori, de către diferiți dirijori, cu participarea unui număr destul de mare de interpreți, muzicieni, soliști etc. O prezentare foarte reușită a avut loc la Piería, acolo unde activează Asociația Culturală ,,Ta Pátria”. Spectacolul a fost foarte apreciat de critici, dar nu numai, ci și de monahi și oameni ai Bisericii.
Țin să le mulțumesc și eu tuturor acelora care ne-au apreciat, pentru că și eu am participat la această lucrare a lui Sokratis Vernardos. Însă, nu pot spune că această tentativă a lui a fost continuată de cineva pentru că, din punct de vedere muzical, lucrurile nu sunt atât de simple. Pentru că nu este deloc ușor să combini cele două moduri muzicale de scriere și de interpretare atât de diferite. Muzica europeană, diatonică, are anumite distanțe intervalice diferite de cele caracteristice muzicii bizantine, care se supune altor reguli. Este destul de dificil să combini cele două moduri diferite de scriere, dar și de interpretare.
Ar fi, însă, nedrept să nu amintesc că au avut loc și astfel de încercări care au și ele un scop bun astfel încât oamenii să poată lua contact cu astfel de lucrări alcătuite în spiritul muzicii occidentale.
Am fost de câteva ori la Sfântul Munte. Mărturisesc că acolo nu am simțit niciodată nevoia de a asculta muzică armonizată, așa cum este muzica occidentală. Doream să ascult doar muzică bizantină, care acolo, la Sfântul Munte, se aude cu totul altfel și te ridică la cer. Acolo este chintesența [gr. πεμπτουσία] muzicii bizantine, cântată de stranele pline de monahi.»

Minuni ale Sfântului Cosma Etolianul [3]

Întreaga viaţă a Sfântului Cosma este o minune. De la vârsta de nouăsprezece ani a1călătorit pe jos, fără trăsuri şi animale, prin toată Grecia şi nu numai. Minune este faptul că a întemeiat, după mărturia pururea-pomenitului arhimandrit Haralambie Vasilopulos[1], două sute cincizeci de şcoli greceşti şi o mie două sute de şcoli primare. Minuni sunt multele sale proorocii, dintre care cele mai multe s-au împlinit după literă, iar celelalte urmează să se împlinească în viitorul apropiat.

Prima minune după mucenicia sa este minunata descoperire a trupului său. Părintele Marcu a găsit în râul Apsos moaştele sale stând în picioare.

A doua minune este că la şase zile după moartea sa, când a fost săvârşită înmormântarea, trupul său era nestricat şi răspândea mireasmă.

A treia minune de după moartea sa mucenicească a fost vindecarea unei femei demonizate, care în vremea înmormântării era de faţă şi când a văzut Sfintele Moaşte s-a tămăduit. Demonul a ieşit şi femeia s-a izbăvit de el pentru totdeauna.

Tot in timpul înmormântării, Sfântul a săvârşit încă o minune: l-a pedepsit pe unul dintre călăii săi. Acel necredincios şi lipsit de pocăinţă, în ceasul înmormântării, şi-a pus pe cap camilafca Sfântului Cosma şi râdea dispreţuitor, bătându-şi joc de el. îndată însă Dumnezeu l-a pedepsit. Ticălosul rob al lui Kurt paşa s-a îndrăcit, s-a dezbrăcat de haine şi a început să strige că el l-a omorât pe Sfânt. După aceasta, sângerosul Kurt paşa l-a închis în temniţă pe ucigaşul îndrăcit, unde ticălosul şi-a dat sufletul în cel mai rău chip.

(Constantin V. Triandafillu, Sfântul Cosma Etolianul – Viaţa şi învăţăturile, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2010, pp. 201-202)

–––––––––-

[1] Pr. Hralambos Vasilopulos a fost Duhovnicul Pr. Marcu Manolis și conducatorul duhovnicesc al Uniunii Ortodoxe a Grecilor (P.O.E.) și al celui mai mare ziar ortodox din lume Oρθόδοξος Τύπος (Presa Ortodoxă)

[2] Melosul bizantin și muzica europeană

https://www.pemptousia.ro/2015/09/melosul-bizantin-si-muzica-europeana/

[3] Minuni ale Sfântului Cosma Etolianul

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/sfantul-munte-athos/minuni-ale-sfantului-cosma-etolianul-i

graiulortodox

Ecumenism in judetul Satul Mare


Canonul 10 al Sfintilor Apostoli ~ „Daca cineva s-ar ruga, chiar si in casa cu cel afurisit (scos din comuniune) acela sa se afuriseasca.”

Canonul 45 al Sfintilor Apostoli ~ „Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, impreuna cu ereticii rugandu-se, sa se afuriseasca numai; Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, sa se caterisea.”

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte arhierei.