„Nu vă temeţi! Luptaţi până la capăt! Este vremea muceniciei!”

Metanie Părintelui Stareţ Iustin

Socot o datorie de conştiinţă să scriu aceste rânduri. Nu sunt vrednic să aduc mulţumire lui Dumnezeu că m-a învrednicit să cunosc „faţă către faţă” părinţi precum stareţul Dionisie de la Colciu sau părintele stareţ Iustin de la Petru Vodă. Acum patru ani în urmă, în toamna lui 2005, l-am cercetat pe cel din urmă la Mănăstirea Petru Vodă pentru a afla alinare şi răspuns la unele întrebări ce frământau familia mea. Atunci i-am relatat părintelui Iustin despre faptul că auzisem pe stareţul Dionisie de la Athos vorbind adesea despre „veacul al optulea”, cel de pe urmă, şi despre venirea lui Antihrist. Părintele Iustin a ascultat şi a grăit: „Aşa este. Cei care vorbesc despre vremurile de pe urmă la timpul viitor nu ştiu ce spun”. Intuind surprinderea noastră, a mai repetat o dată, parcă spre a confirma cele spuse şi pentru cei mai îndoielnici dintre noi.
Ce frumos spun Părinţii: „Vorba sună, fapta tună”!
Un părinte profesor cu fin simţ de observaţie spunea: „Vrei să ştii unde se află centrul duhovnicesc al unei regiuni? Mergi la autogară şi uită-te pe tăbliţele din parbrizul maşinilor. Vei vedea: Piatra-Neamţ – Măn. Sihăstria, Tg.-Neamţ – Măn. Sihăstria). În ultimii ani, la autogară poţi citi şi: Piatra Neamţ – Petru-Vodă (curse zilnice)”. Ştie lumea că la tânăra mănăstire Petru Vodă există un bătrân stareţ care îi ajută pe oamenii aflaţi în necazuri şi în supărări. Părintele Iustin îi ascultă. Îl primeşte pe fiecare cu durerea lui, cu suspinul lui, cu problema lui.

În amorţeala zilei cenuşii ce ne împresura, pe 14 ianuarie anul acesta, a sunat cuvântul duhovnicului retras după o viaţă de surghiun în munţii Neamţului. Reacţia oamenilor simpli la cuget, cu sau fără şcoală, a venit firesc: „Slavă Domnului! Nu suntem părăsiţi în faţa tăvălugului. Părintele se roagă şi îi pasă de noi”. Reacţia celor complicaţi la minte, cu sau fără şcoală, a izbucnit nefiresc: şi-au pus mintea la contribuţie să vadă cum se poate interpreta mai favorabil pentru sine situaţia.

Stareţul Dionisie spunea: „Un ucenic a întrebat pe Bătrânul său când va veni sfârşitul. Şi bătrânul a răspuns: «Când se va înmulţi mintea». Şi asta o vedem astăzi”.

Stau şi mă minunez. Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea părintele Iustin? Oare nu răzbătea din el cu putere acelaşi Duh care l-a îndemnat pe părintele Paisie Aghioritul să spună: „Pe unii îi interesează subiectul buletinelor de identitate, alţii îl exploatează şi creează probleme. Biserica trebuie sa ia o poziţie corectă. Să vorbească, să explice credincioşilor ca să înţeleagă că de vor lua buletinul, asta va constitui o cădere. În acelaşi timp să ceară de la stat ca noul buletin cel puţin să nu fie obligatoriu. Dacă Biserica ia o poziţie serioasă se va respecta libertatea credincioşilor, aşa încât cel ce vrea îşi va lua noul buletin, iar cel ce nu vrea, să-l păstreze pe cel vechi.”

Când în România au început să se elibereze paşapoarte şi permise de conducere cu cip, toate termenele-limită ale unei poziţii „oficiale” deja trecuseră. Trenul plecase într-o direcţie străină de Dumnezeu. Cine să tragă semnalul de alarmă şi cum? „Este vremea muceniciei! Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi!, a sunat glasul Părintelui Iustin. Da, trebuie să ne trezim. Părintele spune să nu ne temem, ci să ne ferim înţelepţeşte.

Au fost aduşi în discuţie în zilele ce urmează doi mari cuvioşi contemporani, sfinţi bărbaţi ai secolului trecut: Părintele Paisie Aghioritul şi Părintele Porfirie. Acum 22 de ani Părintele Paisie scria negru pe alb: „În spatele sistemului perfect de asigurare computerizată, ce se face prin «cartela» electronică, se ascunde dictatura mondială, sclavia lui antihrist” (vezi epistola Semnele vremurilor – 666, scrisă în 1987, publicată în broşură şi în vol. Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor, ed. Evanghelismos 2006, p. 80-84), iar apoi adaugă: „Se vor înşela cei care le vor tâlcui pe acestea cu mintea lor. În timp ce semnele sunt foarte clare. «Fiara» de la Bruxelles a sorbit în computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, «înainte-mergător al pecetluirii», ce arată? Din păcate, la radio ascultăm numai timpul probabil.” (Unii, mai în glumă, mai în serios, se întreabă dacă nu cumva Cuviosul, văzător cu duhul cum era, s-a referit şi la trustul Basilica de pe la noi…). Spre final Părintele Paisie avertiza că: „diavolul, antihristul, atunci când e pe buletin, pe mână sau pe fruntea noastră prin simbolul lui, nu se sfinţeşte chiar şi o cruce de ai face pe el”. Ce doriţi mai clar?

Dar chiar şi aici poate interveni „mintea” omului mândru. E cam greu să-l contrazică pe faţă pe făcătorul de minuni, smeritul Paisie, dar găseşte un artificiu: să opună cuvintelor sale cele spuse de Cuviosul Porfirie. (Ei, nu-i aşa că începem să ne apropiem de cazul şi necazul nostru? Schimbaţi doar numele…) Părintele Porfirie, purtător de Hristos cum era, spune că el nu se teme de antihrist atâta timp cât în el sălăşluieşte Hristos şi I se închină doar lui Hristos. Nu-i dă atenţie lui satan, pentru că este „îndrăgostit” de Hristos. Şi atunci, sare „gnosticul” din fotoliul său şi strigă: „L-am prins pe Paisie ăsta, că prea ne-a ironizat un simplu monah. Ai văzut? Nu-i nici o problemă dacă primim cip-ul. Mai mult ne-a speriat şi ne-a stricat distracţia”. Dar nefericitul „interpret” nu prea ştie că harul Sfântului Duh nu conlocuieşte cu păcatul, cu lucrarea satanicească, la fel cum şi diavolul fuge de Hristos sălăşluit în făptura mâinilor Sale. Nu are cum să intre acolo unde este Hristos, ci doar acolo unde nu locuieşte El. La măsura duhovnicească unde îl înălţase Harul Sfântului Duh, Bătrânul Porfirie nu mai simțea frică de înfricoşătorul diavol, nici măcar nu-l băga în seamă. De altfel, în acelaşi înţeles, Părintele Porfirie spunea că el merge şi în iad, numai cu Hristos să fie.
Pentru a nu lungi cuvântul, spun doar că cei care îşi liniştesc conştiinţele astfel ar trebui să vadă că nu prea pot să răspundă la următoarele întrebări:
1.A spus vreodată Cuviosul Porfirie că lucrurile nu stau aşa cum le-a redat cu lux de amănunt, profetic, Gheronda Paisie?? Nicicând. Dar ce a spus? Că „aşa un nevoitor se naşte o dată la patru sute de ani…”. (Cuviosul Paisie a scris epistola despre 666 în primăvara lui 1987, iar textul ei a făcut înconjurul Greciei şi al lumii, aducând neliniştea cea bună în inimile multor creştini). Cuviosul Porfirie a murit în decembrie 1991, la mai bine de patru ani după redactarea epistolei, deci o cunoştea foarte bine şi ar fi putut, ipotetic, să o combată. Nici vorbă de aşa ceva.
2.A spus vreodată părintele Porfirie ceva de genul „Luaţi, fraţilor, cipurile, pecetluiţi-vă, nu vă vatămă”?? Nicicând. De ce? Pentru că „ştia” că părintele Paisie „are dreptate”. Iar pentru a nelinişti cu folos pe cei care citează mărturia unui monah simonopetrit în legătură cu „acceptarea” părintelui Porfirie, aş vrea să aduc la cunoştinţă faptul că acestei relatări i-a fost contestată autenticitatea de către stareţi athoniţi precum Isaac Libanezul şi alţi ucenici apropiaţi ai Cuviosului Paisie. Nu ar fi pentru prima oară când părinţii spun una şi interlocutorii lor înţeleg ceea ce vor ei să înţeleagă.
Ei, şi atunci ne întrebăm şi noi: unde văd unii „divergenţă de păreri” la aceşti Părinţi? Asemenea: unde văd unii nepotrivire la Părinţii Iustin Pârvu şi Arsenie Papacioc? Părintele Arsenie a răspuns: „Nu sunt de părere” comentând interpretarea dată mesajului de un interlocutor care pe un ton alarmat pune în gura părintelui Iustin şi ceea ce nu spusese: „să ne adunăm în cete…” etc., iar nu referindu-se la apelul propriu-zis. Părintele spune apoi cu prima ocazie: “Suntem de aceeaşi părere intim. […] Trăiască Părintele Iustin Pârvu! Are dreptate”. Aşadar, ce vor să zică afirmaţiile lui? Transpare limpede că părintele vede în acelaşi Duh problema, dar o spune altfel, pentru a linişti pe cei care din cauza slăbiciunii omeneşti şi a puţinei credinţe sunt ispitiţi să cadă în deznădejde, iar nu pentru a tăia elanul celor care duc „lupta cea bună” într-un veac al apostaziei şi al confuziei. Şi asta pentru că deznădăjduirea ar însemna pierderea luptei înainte de începerea ei.

Cum vine asta, se poate întreba cititorul? În teologia ortodoxă se vorbeşte adesea despre antinomia dogmelor. Foarte simplu spus, în învăţătura dumnezeiască, ceea ce pare că se contrazice nu se contrazice de fapt, ceea ce pare ilogic minţii raţionaliste este supralogic, mai presus de minte, şi e „gustat” de raţiunea luminată de Harul Sfântului Duh a purtătorului de Hristos. De pildă, în istoria Bisericii, neînţelegerea antinomiei privitoare la unirea ipostatică a celor două firi în Persoana dumnezeiască a lui Hristos a dus la două grozave erezii: nestorianismul şi monofizismul, care se contrazic una pe alta. În schimb, după dreptate, Sfinţii Părinţi au formulat antinomicadevărul dogmei care pentru rătăciţi este contradicţie şi nebunie, iar pentru noi adevăr ce mântuieşte: o singură Persoană în două firi – Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Actualizând, întrebăm pe „făcătorii de basme”: a spus cumva Părintele Arsenie să ne luăm fără grijă paşaport cu cip?? A spus că nu are dreptate părintele Iustin?? Nicicând. Dimpotrivă. Dar cei doi au găsit de cuviinţă să se exprime teologic, adicăantinomic: se cuvine să fim şi neliniştiţi şi liniştiţi, în acelaşi timp, să avem şi „neliniştea cea bună” şi „pacea lui Hristos”. „Revoluţia fără revoluţie” înseamnă mucenicie, răstignire continuă alături şi de dragul lui Hristos, este trăirea şi mărturisirea Adevărului cu curaj şi fără fanatism.

Sfinţii Părinţi, când tâlcuiesc Sfânta Evanghelie, ne desluşesc înţelesurile faptelor Mântuitorului pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Urmărind cu tristeţe şi amărăciune disputele dintre fraţi şi „interpretările” unor laici, dar şi ale unor purtători de rasă, la adresa apelului părintelui Iustin, mi-a venit nesilit în minte episodul următor din Sfânta Scriptură:
„Iar după ce a intrat în templu, s-au apropiat de El, pe când învăţa, arhiereii şi bătrânii poporului şi au zis: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceasta? Răspunzând, Iisus le-a zis: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, pe care, de Mi-l veţi spune, şi Eu vă voi spune vouă cu ce putere fac acestea: Botezul lui Ioan de unde a fost? Din cer sau de la oameni? Iar ei cugetau întru sine, zicând: De vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiindcă toţi îl socotesc pe Ioan de proroc. Şi răspunzând ei lui Iisus, au zis: Nu ştim. Zis-a lor şi El: Nici Eu nu vă spun cu ce putere fac acestea.” (Matei 21, 23-27)
Acesta este răspunsul, vrem sau nu vrem. Nu e rău să întrebăm – mai cu seamă că nimeni nu e infailibil, afară de Hristos -, dar e lucru satanicesc a te purta cu viclenie. (Şi apoi, cum spunea cineva: „dacă semnele stabilite de oameni sunt respectate, de ce semnele revelate de Dumnezeu sunt dezbătute şi discutate?”) Cei ce ascultă cuvântul şi îl primesc se cade să-i urmeze îndemnul, iar cei ce nu-l primesc să aibă parte de urarea plină de pace a stareţului: „Să-i lumineze Dumnezeu!”.

Oare nu ardea în noi inima noastră când citeam cuvintele părintelui Iustin? „Fiecare este dator să-şi mântuiască sufletul. Fiecare să se intereseze şi să vadă că ne aflăm în faţa unui moment de cumpănă în care ai de ales: să-ţi pierzi sufletul sau să-ţi salvezi sufletul. Cel care nu s-a interesat până acum, nu e târziu încă să afle şi să se dumirească. […] Luptaţi până la capăt! Nu vă temeţi! Aşa cum a început creştinismul, aşa va şi sfârşi – în dureri şi în suferinţă. Pecetluiţi creştinismul cu mucenicia voastră!”

Departe de mine gândul că prin rândurile mele „iau apărarea” în vreun fel Părintelui Stareţ Iustin. Ştiu că este Cine să-l apere. Sunt doar cel mai mic frate al său întru slujire şi am găsit de cuviinţă ca în acest mod să-i pun metanie până la pământ şi să-mi cer iertare pentru încetineala cu care am răspuns chemării sale părinteşti la Crucea muceniciei ce ne stă înainte. Ca un părinte adevărat, ştiu că ne va ierta pe noi cei mai tineri şi ne va binecuvânta aşa cum ne-a făgăduit.
Pr. Ioan Vasiliu

CURAJUL INTAIULUI MUCENIC, STEFAN: “Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare”/ Omilie video a Arhim. Dumitru Cobzaru: “IN LUME SE VARSA INCA SANGE PENTRU HRISTOS, CHIAR SI IN LIBERTATE, IN FAMILIE, SE PATIMESTE PENTRU HRISTOS”

 

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: Lectia de curaj a Sfantului Martir si Arhidiacon Stefan

“Se poate oricine intreba de ce il praznuieste Biserica pe Sfantul Arhidiacon Stefan, cel dintai martir al crestinatatii, in chiar ziua a treia de Craciun, numaidecat dupa Nasterea Domnului si dupa Soborul Prea Curatei Maicii Sale?
De ce aceasta mare si exceptionala cinstire?
Spre a raspunde, bine este a ne opri nitel asupra unei distinctii de ordin gramatical; ea ne va usura talmacirea exacta (si descoperirea semnificatiei adanci) a textului principal referitor la acel pe care il praznuim.
Limba noastra cunoaste doua verbe vecine, totusi nu identice. A sedea vrea sa zica in romaneste a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar a sta inseamna a se tine in picioare, vertical. Oamenii, in vorbirea curenta, incurca lucrurile si folosesc nediscriminatoriu (si deci gresit) cei doi termeni. Ei spun, pleonastic, sezi jos ori stai in picioare. Mai zic, vrand sa pofteasca pe careva sa sada: stati, va rog, ceea ce, din nou, e o eroare. Dar pentru a intelege cum se cuvine textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56 trebuie neaparat sa luam aminte la sensul corect al verbelor a sedea si a sta. Ce anume citim la Fapte, 55-56?
“A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”.
Cum este caracterizat acel care a vorbit astfel in vreme ce aruncau cu pietre asupra lui? Ca un barbat plin de credinta si de Duh Sfant, plin de har si de putere, facator de minuni si semne mari in popor, intelept; iar fata lui “ca o fata de inger”.
Sfantul Arhidiacon Stefan, caci despre el e vorba, era unul din cei sapte diaconi alesi spre a sluji la mese. A fost dat in judecata sinedriului in temeiul unor marturii mincinoase, invinuit a fi rostit cuvinte de hula impotriva templului si a Legii, si osandit a fi ucis cu pietre. Ceea ce a si avut loc, victima rugandu-se, intocmai ca Domnul Hristos, pentru iertarea ucigasilor sai.
De ce, ne intrebam iarasi, foloseste textul Noului Testament verbul a sta, adica a se afla in picioare, iar nu pe a sedea? In icoane, doar, Hristos e mereu infatisat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc. Iar textele liturgice si exegetice mereu se refera la Iisus sezand in slava, niciodata stand.
Nu incape indoiala ca pentru a privi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Si pentru care pricina? Din respect pentru Archidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire. La acest dintai act de jertfa, marturisire si curaj, Domnul intelege sa asiste din ceruri intr-o atitudine cinstitoare. Domnul il respecta si-l admira pe Stefan pentru curajul de care da dovada, pentru ca Il marturiseste si nu se leapada si nu se rusineaza de Mantuitorul sau, pentru ca si-a infruntat potrivnicii si s-a straduit sa le demonstreze adevarul dreptei credinte.
Iata care este talcul simplu al prezentei verbului a sta in textul de la Fapte, capitolul 7, versetele 55-56. Nu e o prezenta intamplatoare ori o inadvertenta, o confuzie de vocabule. Verbul a sta este preferat celuilalt, obisnuit tocmai spre a marca vointa lui Hristos de a da in vileag consideratia si iubirea Sa pentru un om curajos si care nu se rusineaza de El, care-i gata sa-si dea viata pentru credinta pe care, fara sfiala, a expus-o.
Ce deducem? Ce concluzie tragem din relatarea de la Fapte? Una si neindoielnica: Hristos iubeste curajul, El care de atatea ori a spus: nu te teme, nu va temeti, nu va inspaimantati, nu fiti fricosi, pentru ce sunteti fricosi, indrazneste, indrazniti, indrazniti, Eu am biruit lumea. In vreme ce la Apocalipsa dezvaluita Sfantului Evanghelist Ioan, fricosii sunt cei dintai mentionati (cap. 21, v. 8) printre cei sortiti iezerului de foc.
Sfantul Stefan aceasta chiar este – pilda de curaj crestinesc: el crede, isi marturiseste credinta, nu se leapada ori rusineaza de Hristos si primeste sa moara pentru El.
[…]

Arhim. Dumitru Cobzaru (2014) la Manastirea Salva, de praznicul Sf. Mc. si Arhid. Stefan, talcuind Evanghelia lucratorilor cei rai ai viei pentru zilele noastre:
PANA ASTAZI SE VARSA SANGE DE MARTIR!

Sursa

SFANTUL STEFAN: “Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!”. Iar viitorul Apostol Pavel pazea hainele celor ce-l ucideau cu pietre …

1
Faptele Apostolilor, Capitolul 6:
8. Iar Ştefan, plin de har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor.
9. Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan.
10. Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea.
11. Atunci au pus pe nişte bărbaţi să zică: L-am auzit spunând cuvinte de hulă împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu.
12. Şi au întărâtat poporul şi pe bătrâni şi pe cărturari şi, năvălind asupră-i, l-au răpit şi l-au dus în sinedriu.
13. Şi au pus martori mincinoşi, care ziceau: Acest om nu încetează a vorbi cuvinte de hulă împotriva acestui loc sfânt şi a Legii.
14. Că l-au auzit zicând că Acest Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise.
15. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger.

Capitolul 7
1. Şi a zis arhiereul: Adevărate sunt acestea?
2. Iar el a zis: Bărbaţi fraţi şi părinţi, ascultaţi! Dumnezeul slavei S-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui în Haran,
3. Şi a zis către el: Ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta.
4. Atunci, ieşind din pământul caldeilor, a locuit în Haran. Iar de acolo, după moartea tatălui său, l-a strămutat în această ţară, în care locuiţi voi acum,
5. Şi nu i-a dat moştenire în ea nici o palmă de pământ, ci i-a făgăduit că i-o va da lui spre stăpânire şi urmaşilor lui după el, neavând el copil.
6. Şi Dumnezeu a vorbit astfel: “Urmaşii lui vor fi străini în pământ străin, şi acolo îi vor robi şi-i vor asupri patru sute de ani.
7. Şi pe poporul la care vor fi robi, Eu îl voi judeca – a zis Dumnezeu – iar după acestea vor ieşi şi-Mi vor sluji Mie în locul acesta”.
8. Şi i-a dat legământul tăierii împrejur; şi aşa a născut pe Isaac şi l-a tăiat împrejur a opta zi; şi Isaac a născut pe Iacov şi Iacov pe cei doisprezece patriarhi.
9. Şi patriarhii, pizmuind pe Iosif, l-au vândut în Egipt; dar Dumnezeu era cu el,
10. Şi l-a scos din toate necazurile lui şi i-a dat har şi înţelepciune înaintea lui Faraon, regele Egiptului, iar acesta l-a pus mai mare peste Egipt şi peste toată casa lui.
11. Şi a venit foamete peste tot Egiptul şi peste Canaan, şi strâmtorare mare, şi părinţii noştri nu mai găseau hrană.
12. Şi Iacov, auzind că este grâu în Egipt, a trimis pe părinţii noştri întâia oară.
13. Iar a doua oară Iosif s-a făcut cunoscut fraţilor săi şi Faraon a aflat neamul lui Iosif.
14. Şi Iosif, trimiţând, a chemat pe Iacov, tatăl său, şi toată rudenia sa, cu şaptezeci şi cinci de suflete.
15. Şi Iacov s-a coborât în Egipt; şi a murit şi el şi părinţii noştri;
16. Şi au fost strămutaţi la Sichem şi au fost puşi în mormântul pe care Avraam l-a cumpărat cu preţ de argint, de la fiii lui Emor, în Sichem;
17. Dar cum se apropia vremea făgăduinţei pentru care s-a jurat Dumnezeu lui Avraam, a crescut poporul şi s-a înmulţit în Egipt,
18. Până când s-a ridicat peste Egipt alt rege, care nu ştia de Iosif.
19. Acesta, purtându-se ca un viclean cu neamul nostru, a asuprit pe părinţii noştri să-şi lepede pruncii lor, ca să nu mai trăiască.
20. În vremea aceea s-a născut Moise şi era plăcut lui Dumnezeu. Şi trei luni a fost hrănit în casa tatălui său.
21. Şi fiind lepădat, l-a luat fiica lui Faraon şi l-a crescut ca pe un fiu al ei.
22. Şi a fost învăţat Moise în toată înţelepciunea egiptenilor şi era puternic în cuvintele şi în faptele lui.
23. Iar când a împlinit patruzeci de ani, şi-a pus în gând să cerceteze pe fraţii săi, fiii lui Israel.
24. Şi văzând pe unul dintre ei că suferă strâmbătate, l-a apărat şi, omorând pe egiptean, a răzbunat pe cel asuprit.
25. Şi el credea că fraţii săi vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui, le dăruieşte izbăvire, dar ei n-au înţeles.
26. Şi a doua zi s-a arătat unora care se băteau şi i-a îndemnat la pace, zicând: Bărbaţilor, sunteţi fraţi. De ce vă faceţi rău unul altuia?
27. Dar cel ce asuprea pe aproapele l-a îmbrâncit, zicând: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător peste noi?
28. Nu cumva vrei să mă omori, cum ai omorât ieri pe egiptean?
29. La acest cuvânt, Moise a fugit şi a trăit ca străin în ţara Madian, unde a născut doi fii.
30. Şi după ce s-au împlinit patruzeci de ani, îngerul Domnului i s-a arătat în pustiul Muntelui Sinai, în flacăra focului unui rug.
31. Iar Moise, văzând, s-a minunat de vedenie, dar când s-a apropiat ca să ia seama mai bine, a fost glasul Domnului către el:
32. “Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi, Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”. Şi Moise, tremurând, nu îndrăznea să privească;
33. Iar Domnul i-a zis: “Dezleagă încălţămintea picioarelor tale, căci locul pe care stai este pământ sfânt.
34. Privind, am văzut asuprirea poporului Meu în Egipt şi suspinul lor l-am auzit şi M-am pogorât ca să-i scot. Şi acum vino, să te trimit în Egipt”.
35. Pe Moise acesta de care s-au lepădat, zicând: Cine te-a pus pe tine domn şi judecător?, pe acesta l-a trimis Dumnezeu domn şi răscumpărător, prin mâna îngerului care i se arătase lui în rug.
36. Acesta i-a scos afară, făcând minuni şi semne în ţara Egiptului şi în Marea Roşie şi în pustie, timp de patruzeci de ani.
37. Acesta este Moise cel ce a zis fiilor lui Israel: “Prooroc ca mine vă va ridica Dumnezeu din fraţii voştri; pe EL să-L ascultaţi”.
38. Acesta este cel ce a fost la adunarea în pustie, cu îngerul care i-a vorbit pe Muntele Sinai şi cu părinţii noştri, primind cuvinte de viaţă ca să ni le dea nouă.
39. De acesta n-au voit să asculte părinţii noştri, ci l-au lepădat şi inimile lor s-au întors către Egipt,
40. Zicând lui Aaron: “Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră; căci acestui Moise, care ne-a scos din ţara Egiptului, nu ştim ce i s-a întâmplat”.
41. Şi au făcut, în zilele acelea, un viţel şi au adus idolului jertfă şi se veseleau de lucrurile mâinilor lor.
42. Şi S-a întors Dumnezeu şi i-a dat pe ei să slujească oştirii cerului, precum este scris în cartea proorocilor: “Adus-aţi voi Mie, casă a lui Israel, timp de patruzeci de ani, în pustie, junghieri şi jertfe?
43. Şi aţi purtat cortul lui Moloh şi steaua dumnezeului vostru Remfan, chipurile pe care le-aţi făcut, ca să vă închinaţi la ele! De aceea vă voi strămuta dincolo de Babilon”.
44. Părinţii noştri aveau în pustie cortul mărturiei, precum orânduise Cel ce a vorbit cu Moise, ca să-l facă după chipul pe care îl văzuse;
45. Şi pe acesta primindu-l, părinţii noştri l-au adus cu Iosua în ţara stăpânită de neamuri, pe care Dumnezeu le-a izgonit din faţa părinţilor noştri, până în zilele lui David,
46. Care a aflat har înaintea lui Dumnezeu şi a cerut să găsească un locaş pentru Dumnezeul lui Iacov.
47. Iar Solomon I-a zidit Lui casă,
48. Dar Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini, precum zice proorocul:
49. “Cerul este tronul Meu şi pământul aşternut picioarelor Mele. Ce casă Îmi veţi zidi Mie? – zice Domnul – sau care este locul odihnei Mele?
50. Nu mâna Mea a făcut toate acestea?”
51. Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi, voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, precum Şi părinţii voştri, aşa şi voi!
52. Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum,
53. Voi, care aţi primit Legea întru rânduieli de îngeri şi n-aţi păzit-o!
54. Iar ei, auzind acestea, fremătau de furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui.
55. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
56. Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu!
57. Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui.
58. Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul.
59. Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!
60. Şi, îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând acestea, a murit.

Sursa

Icoana Maicii Domnului „Trei Bucurii” este prăznuită pe 26 decembrie.

În secolul al XIX-lea, un pictor evlavios a adus cu el din Italia o copie a icoanei „Sfânta Familie” și a lăsat-o la Moscova la ruda sa, preotul bisericii „Sfânta Treime” de pe strada Pokrovka. La puțin timp, el s-a întors în străinătate, unde a și murit.
Primind vești despre ruda sa decedată, preotul a donat icoana Bisericii sale și a așezat-o deasupra intrării în biserică.
După 40 de ani, o nobilă rusoaică a avut mai multe necazuri unul după celalalt, într-o perioadă de timp relativ scurtă: soțul ei a fost defăimat și exilat, averea i-a fost confiscată, iar unicul ei fiu a fost luat prizonier de război.
Cu durere, femeia s-a rugat Maicii Domnului, ca să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru cei ce se aflau în suferințe.
Odată, ea a auzit în vis o voce, care a îndemnat-o să găsească icoana „Sfântei Familii” și să se roage înaintea ei. După lungi căutări în mai multe biserici din Moscova, femeia a găsit icoana la intrarea bisericii „Sfânta Treime” din Pokrovka. Rugându-se înaintea ei, femeia a primit îndată trei vești de bucurie: soțul ei a fost reabilitat, fiul ei a fost eliberat și averea i-a fost returnată. Din acest motiv, icoana a fost numită „Trei Bucurii”.
Chiar și în timpurile noastre, icoana nu încetează să săvârșească minuni. Ea este mijlocitoare pentru cei ce sunt departe de familiile lor, pentru cei ce și-au pierdut drepturile asupra proprietăților lor și mult ajutătoare și protectoare a familiilor aflate în nevoi.
Icoana Maicii Domnului „Trei Bucurii” este o icoană rară, în care Maica Domnului și Pruncul Iisus sunt însoțiți de Dreptul Iosif și de Sfântul Ioan Teologul. În reprezentările rusești mai târzii ale icoanei au fost adăugați pe margine și alți sfinți.
Raritatea constă în faptul că, de regulă, Dreptul Iosif nu apare în icoane alături de Maica Domnului, fiindcă nu a fost soțul, ci ocrotitorul Pururea Fecioarei Maria.

VIAŢA SFÂNTULUI ARHIDIACON ŞTEFAN, ÎNTÂIUL-MUCENIC

1

Sfântul, slăvitul şi mult lăudatul Apostol Ştefan Întâiul-mucenic a fost unul din primii convertiţi creştini dintre evreii greci, unul din primii şapte diaconi hirotoniţi de Apostoli şi primul mucenic al Bisericii Ortodoxe. Este grabnic ajutător în judecarea proceselor nedrepte

Biserica pomeneşte mucenicia Sfântului Ştefan în data de 27 decembrie şi mutarea moaştelor lui în data de 2 august, dar şi în 15 iunie odată cu Sfinţii Fortunat şi Ahaic.
Martiriul sau a avut loc în valea lui Iosafat. Pe locul uciderii Sfântului Ştefan vor fi judecate neamurile. Pe locurile acelea vor sta Maica Domnului de-a dreapta şi Sfântul Prooroc Ioan Botezatorul de-a stânga Fiului lui Dumnezeu.

                     Viaţa

Ştefan a fost de neam iudeu şi se presupune că a învăţat ca şi Sfântul Apostol Pavel la şcoala rabinică a marelui învăţat din vremea aceea, Gamaliel.
Sf. Ştefan Era un gânditor adânc şi vorbitor îndemânatic, bun psiholog, cu un sentiment religios excepţional de cald şi de puternic, însufleţit, sensibil, bun la suflet şi delicat cum rar întâlneşti la o personalitate oricât de puternică şi de complexă ar fi. Ceea ce rostea prin cuvânt, îndeplinea prin faptă.
El l-a cunoscut bine pe Mântuitorul Hristos şi e de bună seamă adevărat că şcoala cea mai înaltă a făcut-o la picioarele lui Iisus Hristos şi a continuat la şcoala apostolilor. Dar ceea ce îl caracteriaza cu devărat cel mai mult era că avea o credinţă şi o râvnă atât de mari pentru lucrarea Domnului Hristos, încât Dumnezeu l-a învrednicit să săvârşească minuni şi semne mari în popor.
Zelul lui în predicarea Evangheliei i-l insufla nu numai Duhul Sfânt, dar şi faptul că a fost martor al Învierii Domnului, al Înălţării Sale la cer şi al Pogorârii Duhului Sfânt. Ca şi apostolii, el Îl predica pe Mesia Cel prezis de prooroci, pe Hristos Cel înviat din morţi. De aceea fariseii şi conducătorii poporului evreu nu-l priveau cu ochi buni şi „le părea rău că învăţa poporul şi vestea întru Iisus învierea morţilor”.(Faptele Apostolilor IV, 1-2).
La propunerea Sfinţilor Apostoli, Sfântul Ştefan arhidiacon, a fost ales în fruntea celor şapte diaconi a fost ales adică primul dintre diaconi. „Ştefan” în greceşte înseamnă cunună.
La scurt timp după aşezarea lui în slujba aceasta, unii din sinagoga zisă a libertinilor şi a cirenenilor şi a alexandrinilor şi a celor din Cilicia şi din Asia, au început cu Ştefan o ceartă de vorbe. Ea a pornit de la faptul că unii ziceau despre Mântuitorul că este profet, alţii că este un înşelător, iar alţii că este Fiul lui Dumnezeu. Apărând credinţa cea adevărată cu privire la Mântuitorul Hristos Care s-a născut din pururea Fecioara Maria, s-a răstignit pentru păcatele întregii omeniri şi s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui ceresc, aceşti iudei s-au hotărât să-l piardă. A fost acuzat fals de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu şi dus în faţa sinedriului – înaltul tribunal iudeu de judecată – spre a fi judecat.
Iată că, la numai o jumătate de an după sacrilegiul săvârşit faţă de Domnul nostru Iisus Hristos, procedura se repetă întocmai cu Sfântul Ştefan. S-au găsit desigur şi de data aceasta martori mincinoşi care să mintă că l-au auzit vorbind blasfemiator la adresa lui Moise, a templului lui Solomon şi a lui Dumnezeu. La toate acuzaţiile aduse iată-l din nou pe Caiafa întrebând: Adevărate sunt acestea care se spun împotriva ta Ştefane, ce ai de spus? În clipa aceea toţi şi-au îndreptat privirile spre victimă şi Sfântul Evanghelist Luca – martor al evenimentului- inspirat de Duhul Sfânt, ne spune că: „cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger”.
Sfântul Ştefan rosteşte o cuvântare lungă în care face o privire asupra poporului evreu, extrăgând din profeţi adevărul că Iisus este Mesia cel prezis de ei şi iudeii sunt vinovaţi de uciderea lui. În cuvântarea sa înlătură şi anulează toate acuzaţiile nedrepte aduse împotriva lui, arătând valoarea Legii şi a profeţiilor pe care le-a desăvârşit Stăpânul său Hristos. Dar iată că ajunge la punctul culminant al cuvântării sale. Cuvintele sale sunt flăcări vii ce înfierează cu focul adevărului lor inimile fariseilor iudei. „Voi pururea staţi împotriva Duhului Sfânt, cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri ? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

               Mucenicia

1

Atunci cei de faţă, scrâşnind din dinţi, urlând, sfâşiindu-şi hainele de pe ei – întocmai ca şi la condamnarea Mântuitorului – au strigat câ au putut: Să piară de pietre, aşa cum se cade hulitorilor… Să piară!… Să piară!
Mucenicia Sf. Ştefan Dar iată o mare minune: Ştefan fiind plin de Duh Sfânt şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi a zis: „Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu”. Ei au început să răcnească, şi-au astupat urechile şi toţi într-un gând s-au năpustit asupra lui. L-au târât afară din cetate, şi au început a-l bate cu pietre. Iar martorii şi-au dezbrăcat hainele ca să poată lovi mai cu putere şi le-au pus la picioarele unui tânăr, numit Saul.
Era obiceiul ca martorii să pună mâna pe capul vinovatului şi să spună: sângele acestuia să cadă asupra lor, pentru că el blasfemia numele lui Dumnezeu şi ei aruncau cele mai mari pietre.
Alături de credinţă, inima mucenicului Ştefan a fost o văpaie de dragoste „mai mare decât moartea” pe care n-a putut-o stinge potopul de ură al mai marilor templului. Dimpotrivă, dragostea atotcuprinzătoare şi atotbiruitoare, după pilda vieţii Domnului (Luca XXIII, 34) – care s-a aprins din dragostea jertfei de pe Golgota – a făcut să rodească în fiinţa sa fructul iertării duşmanilor, în clipa când îşi dădea duhul.
În faţa sinedriului îşi manifestă credinţa prin rugăciune căci, sub loviturile de pietre care veneau cu furie din toate părţile, el se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse primeşte duhul meu; şi îngenunchind, a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.” (Faptele Apostolilor VII, 59-60)
Aşa se sfârşise şi Mântuitorul lumii care, înainte de a-şi da viaţa pentru mântuirea lumii, chemând pe Tatăl Său din ceruri, îi încredinţează sufletul Său zicând: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez sufletul Meu”, iar când Îl batjocoreau şi-L chinuiau călăii, se ruga la Tatăl Său să le ierte păcatul pe care-l săvârşeau aceştia: „Părinte Sfinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac.”
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea Sfântului Ştefan, căci pe locul unde a fost ucis el se afla un tânăr care se numea Saul, fariseu din Tarsul Ciliciei, care păzea hainele celor care aruncau cu pietre în Ştefan, cel care va deveni din cel mai mare prigonitor al creştinilor, Apostolul Neamurilor. În drumul spre Damasc unde se ducea să prigonească creştinii de acolo, Mântuitorul Hristos se arată lui Saul întrebându-l pentru ce Îl prigoneşte şi atunci are loc momentul transformării inimii lui Saul în „vas curat şi cinstit” devenind marele apostol al omenirii, Sfântul Apostol Pavel.
Iată că Mântuitorul a făcut din el stâlpul creştinătăţii şi propovăduitorul neînfricat al lui Hristos Cel înviat din morţi. Ştim că el însuşi şi-a săvârşit mucenicia la Roma. Iată taina cea mare, iată cum îşi apără Domnul Hristos Biserica şi pe credincioşii Săi. Unul era răpus de loviturile pietrelor, iar altul se ridică să predice cuvântul Evangheliei cu riscul vieţii sale.
Sfânta Tradiţie ne spune că în timp ce mulţimea ucidea cu pietre pe Sfântul Ştefan, mai departe pe o ridicătură de pământ, stăteau şi priveau dându-i putere de a suferi cu demnitate martiriul, însăşi Maica Domnului însoţită de Sfântul Ioan ucenicul cel iubit al Domnului. Aceste cuvinte grăieşte Sfânta Tradiţie: „O, cât îi era de dulce moartea, Sfântului, celui dintâi mucenic, cu toate că se afla într-acea crudă ucidere cu pietre – căci privea la patimile lui din înălţimile cereşti, prea dulcele Iisus – iar din dealurile pământeşti, prea dulcea Mamă, împreună cu iubitul ucenic.”
La biserica ridicată în cinstea Sfântului Ştefan pe colina de la capătul Văii Iosafat, vin şi se roagă numeroşi creştini din toate părţile lumii. În apropierea bisericii se află una din cele şapte porţi ale cetăţii şi care poartă numele Sfântului Ştefan indicând astfel poarta prin care a fost scos din cetate şi ucis cu pietre.

                 Moaştele

Tradiţia spune că evreii i-au lăsat trupul lui Ştefan să zacă pe locul unde fusese ucis, ca să fie mâncat de animale, însă acestea nu s-au atins de el. În a doua noapte, Gamaliel – învăţător al Legii pentru Apostolul Pavel şi Apostolul Barnaba – împreună cu fiul său, au venit în secret şi au dus trupul pe proprietatea lor din Cafarganda unde l-au îngropat. De asemenea, Nicodim, care a murit în timp ce plângea la acest mormânt, a fost îngropat acolo împreună cu nepotul lui Gamaliel şi cu Gamaliel însuşi după adormirea sa.
După mulţi ani, amintirea locului de înmormântare a Sfântului Ştefan s-a pierdut, până în luna decembrie a anului 415, când Gamaliel i-a apărut de trei ori părintelui Lucian (Luchian), preot în Cafarganda si i-a arătat locul de îngropare şi toate cele legate de acesta. Astfel se descopera moaştele Sfântului Diacon Ştefan la Kefar-Gamala, în nordul Ierusalimului. Părintele Lucian a primit binecuvântare de la patriarh ca să dezgroape sfinţii din mormintele lor de unde o mireasmă puternică şi dulce umplea peştera.
Moaştele Sfântului Ştefan au fost duse de către patriarhul Juvenal şi aşezate cu cinste într-o biserică în Ierusalim, pe muntele Sion. Mulţi bolnavi au fost vindecaţi de moaştele lui. Celelalte trei moaşte au fost puse într-o biserică dintr-o peşteră din partea de sus a unui deal.
Mana Sf. Ştefan După cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi în anul 1204, moaştele Sfântului Arhidiacon Ştefan au fost împărţite şi au ajuns în diverse locuri. Astfel, capul Sfântului Arhidiacon Ştefan a fost dus la Soissons în Picardia (Franţa), iar picioarele sale la Veneţia. Braţul drept al Sfântului Arhidiacon Ştefan se păstrează în Rusia, la Serghiev Posad, în Lavra Sfintei Treimi, întemeiată de Sfântul Serghie de Radonej, în anul 1345. De asemenea, moaşte ale Sfântului Ştefan se păstrează în bazilica „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma, în Italia.
Cândva în timpul domniei Împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450), moaştele sale au fost mutate la Constantinopol. Evenimentul este sărbătorit de către Biserica Ortodoxă la data de 2 august.
În anul 460, împărăteasa Eudochia a ridicat o splendidă bazilică în afara Porţii Damasc a Ierusalimului, locul unde, potrivit tradiţiei, Sfântul Ştefan suferise martiriul.
În anul 614, sub conducerea lui Khosroes II, perşii au invadat Palestina şi au distrus toate bisericile, mai puţin pe aceea a Naşterii Domnului. Astfel s-a pierdut urma bazilicilor închinate Sfântului Ştefan.
Săpăturile şi cercetarile arheologice desfăşurate între anii 1883-1885 în apropierea Ierusalimului au scos la iveală o biserică de mărime considerabilă, despre care se crede că ar fi bazilica închinată Sfântului Ştefan de către Împărăteasa Eudochia. În anul 1916, călugarii catolici salesieni au identificat locul mormântului Sfântului Ştefan, anticul Kefar-Gamala, cu localitatea Bet Gemal din Ţara Sfântă, situată la distanţă de 30 de km de Ierusalim, loc unde ei au ridicat şi o biserică. În 1999, Părintele Andrzej Strus, salesian polonez, a descoperit în apropierea noii biserici, la Khirbet Jiljil, un monument care a fost identificat de către unii cercetatori (Fr. Puech, La Revue Biblique, CXIII/1 (2006), pp. 100-126) cu mormântul Sfântului Ştefan.

Imnografie

La 27 decembrie:

Tropar (glasul al 4-lea):

Cu nevoinţă bună te-ai nevoit, întâiule mucenice al lui Hristos şi apostole şi păgânătatea tiranilor ai vădit, căci cu pietre fiind ucis de mâinile celor fără de lege, cunună ai luat din dreapta cea de sus şi către Dumnezeu ai glăsuit, strigând: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.
Condac (glasul al 8-lea):

Stăpânul nostru ieri a venit la noi cu trup, iară astăzi sluga Lui a ieşit cu totul din trup; ieri Împăratul nostru S-a născut cu trup, astăzi sluga cu pietre este ucisă; că pentru Dânsul se şi sfârşeşte întâiul mucenic și dumnezeiescul Ştefan.
La 2 august:

Tropar (glasul al 4-lea):

Cu împărătească cunună a fost încununat creştetul tău, din chinurile cele pe care le-ai răbdat pentru Hristos Dumnezeu, întâi-pătimitorule între mucenici. Că tu, mustrând nebunia iudeilor, ai văzut pe Mântuitorul tău de-a dreapta Tatălui. Pe Acela roagă-L pentru sufletele noastre.
Condac (glasul al 8-lea):

Întâi tu ai fost semănat pe pământ de cerescul Lucrător de pământ, prealăudate. Cel dintâi tu pe pământ ţi-ai vărsat sângele pentru Hristos, fericite. Cel dintâi tu cunună de biruinţă de Dânsul ai fost încununat în ceruri, începătorule al pătimitorilor, purtătorule de cunună, cel ce mai înainte decât mucenicii ai pătimit.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, pp. 149, 153, 194), arată că Sf. Apostol, Întâiul-mucenic şi Arhidiacon Ştefan trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr, fără barbă, ţinând în mână un sul înfăşurat, însemnul propovăduirii sale apostolice, sau purtând veşmintele diaconeşti. Iar mucenicia lui se reprezintă astfel: în centru, Sfântul Mucenic Ştefan este bătut şi omorât cu pietre, iar Apostolul Pavel este reprezentat tânăr, fără barbă, cu capul acoperit de o glugă, stând deoparte şi păzind hainele ucigaşilor.
Credincioşii bisericii noastre au un cult deosebit pentru Sfântul Ştefan. Numeroase biserici au ca hram pe Sfântul Ştefan, iar creştinii, atât bărbaţi cât şi femei, poartă cu mare cinste numele Sfântului păstrând cu mare evlavie icoana cu chipul său.
Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să asculte smeritele noastre rugăciuni, iar pe Sfântul Ştefan cu aceste cuvinte: „Scapă pe cei ce te cinstesc de toate nevoile, celor ce serbează cinstită pomenirea ta, ca cel ce stai înaintea scaunului lui Hristos, ca să ne învrednicească curăţirii de păcate şi împărăţiei cerurilor.” Amin.

Sursa

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

Sfantul Stefan, primul diacon si martir al Bisericii

Sfantul Stefan este praznuit pe 27 decembrie, in a treia zi dupa Nasterea Domnului. Parintele Nicolae Steinhardt, facand diferenta intre cele doua verbe vecine, dar nu identice, „a sedea” si „a sta”, ne descopera de ce Sfantul Stefan este sarbatorit dupa Nasterea Domnului si Soborul Maicii Sale. „A sedea”, spune parintele, inseamna in limba romana a se afla asezat pe ceva (un scaun, o banca, o lavita … ), iar „a sta” inseamna a se tine in picioare, vertical. In textul de la Fapte, 55-56 se spune: „A vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu”. Observam ca in textul Noului Testament este prezent verbul a sta, adica a se afla in picioare, si nu a sedea. In iconografie, Hristos e mereu reprezentat sezand, de-a dreapta Tatalui, pe tronul Sau ceresc, iar in textele liturgice se face referire la Iisus sezand in slava, niciodata stand. Parintele Nicolae Steinhardt explica de ce s-a folosit verbul „a sta”: „Pentru a primi jertfa primului mucenic al Sau, Domnul S-a ridicat in picioare. Din respect pentru Arhidiaconul Stefan si spre a-i aduce osebita cinstire”. Din acest motiv, Sfintii Parinti au randuit ca Sfantul Stefan sa fie cinstit in a treia zi de Craciun.Cu prilejul sarbatorii Sfantului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucurestilor, moastele Sfantului Apostol, Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan au fost aduse in Romania de o delegatie a Bisericii Ortodoxe a Greciei pe22 octombrie 2016. Este pentru prima data cand moastele Sfantului Arhidiacon Stefan ies din tara.

Sfantul Stefan – primul diacon

Marindu-se numarul crestinilor dupa intemeierea Bisericii, a crescut si numarul cererilor pentru diverse slujiri ale apostolilor. Astfel, au fost alesi din cadrul comunitatii, sapte barbati „plini de Duh Sfant si de intelepciune” care sa slujeasca atat in cadrul slujbelor religioase cat si sa supravegheze buna oranduiala la mesele comune. Primul dintre acestia a fost Stefan, iar ceilalti sase sunt: Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena si Nicolae.  Rolul lor in Biserica primara depasea cu mult rolul pe care il iau diaconii in zilele noastre. Ei predicau cuvantul Evangheliei, botezau si ajutau la desfasurarea cultului apartinand organelor de conducere ale Bisericii din Ierusalim.

Sfantul Stefan – primul martir

Sfantul Stefan s-a aratat un aparator al credintei adevarate cu privire la persoana lui Hristos, marturisind ca El este Fiul lui Dumnezeu, care S-a nascut, a murit, a inviat si S-a inaltat la ceruri pentru mantuirea noastra. A fost acuzat ca a adus blasfemie lui Moise si lui Dumnezeu. Atunci cand Caiafa a intrebat daca cele ce se marturisesc despre El sunt adevarate, Sfantul Stefan a rostit o lunga cuvantare in care a aratat  ca Iisus Hristos este Mesia, cel prezis de profeti si ca iudeii sunt vinovati pentru uciderea Lui. Furiosi, evreii au cerut uciderea lui cu pietre. Dupa ce L-a vazut pe Mantuitorul Hristos in chip minunat in slava, stand de-a dreapta lui Dumnezeu, s-a rugat pentru sine si pentru cei care il omorau: „Doamne nu le socoti lor pacatul acesta” (Faptele Apostolilor VII, 59-60). Locul uciderii Sfantului Stefan a fost in valea lui Iosafat. Avand in vedere ca in vremea aceea cei care erau ucisi cu pietre nu puteau fi inmormantati in cavoul familiei, se presupune ca trupul Sfantului Stefan a fost pus in mormantul unui crestin. Moastele sale au fost descoperite in anul 415, atunci cand preotul Luchian din Kefar-Gamala a avut o intreita viziune. Cand i s-au descoperit moastele, pe mormantul sau scria „chiliel”, care in limba ebraica inseamna „cununa”, pentru ca intr-adevar el a luat, cel dintai dintre crestini, cununa muceniciei.

Semnificatia numelui Stefan

Numele este de origine greceasca – Stephanos – si inseamna „coroana”, „ghirlanda”, „cununa” (cu care erau incununati invingatorii). La noi, formele curente au fost si sunt Stefan si Stefan(i)a, diminutivate mai ales Fane, Fanel, Fanica, Fanita, Fana, Fanica, iar uneori – sub influenta straina – Fanny. Destul de des se folosesc si diminutivele Stefanel sau Stefanita, mai rar Stef(i). Mai recent a aparut si forma feminina Stefanela (ce pare sa fi prins mai bine decat vechea Stefanida – numele unei mucenite trecute in calendar).Adrian Cocosila

Sfantul Arhidiacon si Intai Mucenic Stefan

Sursa