NASTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS – Predica si talcuire teologica exhaustiva asupra TAINEI INTRUPARII de Vladica Hierotheos Vlachos

“Sarbatoarea Nasterii Domnului dupa trup este maica tuturor sarbatorilor, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Nasterea este urmata de toate celelalte sarbatori imparatesti, adica de Boboteaza, de Schimbarea la Fata a Mantuitorului, de Patimi, de Cruce, de Invierea si Inaltarea Domnului. Fara Nastere, nu ar fi fost Invierea, iar fara Inviere nu s-ar mai fi implinit scopul sfintei intrupari. Asadar, toate praznicele imparatesti sunt unite intre ele, insa noi le despartim pentru a le putea sarbatori si pentru a aprofunda semnificatia lor. La fiecare Sfanta Liturghie, traim toate aceste evenimente ale sfintei intrupari. De aceea, dupa cum spun Sfintii Parinti, mereu este Craciunul, mereu este Pastele, si mereu este Cincizecimea.

O data cu Nasterea lui Hristos, au inceput sa se dezvaluie faptele petrecute in timpul Buneivestiri. Atunci cand spunem sa se dezvaluie, intelegem ca exista cateva persoane, precum Maica Domnului, Iosif etc., carora li s-a descoperit ca Hristos, pe Care Il asteptau toate veacurile, a venit in lume. Desigur, Hristos Se ascunde dezvaluindu-Se si Se dezvaluie ascunzandu-Se. Lucrul acesta se observa pe tot parcursul vietii Sale dar si atunci cand El Se descopera sfintilor.

1

(Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric)

1

Nasterea lui Hristos este un eveniment istoric, pentru ca se petrece intr-o anumita epoca, pe vremea cand in Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod. Sfintii Evanghelisti insista in accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru ca vor sa arate ca Hristos a fost o personalitate istorica, ceea ce inseamna ca a luat cu adevarat trup omenesc si ca intruparea nu a fost o presupunere sau o inchipuire.

In ciuda caracterului sau istoric, acest eveniment este o taina. Stim ca exista Dumnezeu-Om, Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, dar felul in care firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca in ipostasul Cuvantului ramane o taina. De altfel, ceea ce s-a petrecut in persoana lui Hristos, adica unirea ipostatica a firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, este un eveniment unic. De aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea sa spuna ca Hristos este “singurul lucru nou sub soare“, adica singurul lucru nou dupa zidirea lumii. Aceasta inseamna ca, dupa facerea lumii si a omului, nimic nu mai este nou in univers, toate se repeta. Nasterea unui om este rezultatul cuvantului lui Dumnezeu “sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra” sau “cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul si il supuneti” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Om Hristos.
Asadar, caracterul istoric al evenimentului nu exclude taina, dar nici taina nu desfiinteaza caracterul istoric. De Craciun, sarbatorim Nasterea lui Hristos, dar in acelasi timp, traim faptele legate de Nastere si in chip tainic, in inima noastra, pentru ca atunci cand vietuim in Biserica, traim si suntem partasi la toate stadiile sfintei intrupari.

2

(Revelatia Cuvantului in Vechiul si Noul Testament)

Diferenta dintre Vechiul si Noul Testament se regaseste, in faptul ca toate revelatiile lui Dumnezeu din Vechiul Testament au fost revelatii ale Cuvantului neintrupat, in vreme ce, in Noul Testament, revelatiile erau ale Cuvantului intrupat. Cel ce S-a descoperit pe Sine lui Moise si tuturor profetilor era Cuvantul lui Dumnezeu, adica cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, insa fara a avea trup.

Prorocii si dreptii Vechiului Testament au fost in comuniune cu Dumnezeu-Cuvantul si au vazut de dinainte intruparea Sa. Tocmai de aceea L-au vazut ca om. Dupa cum este scris in Vechiul Testament, Adam a auzit din Rai pasii lui Dumnezeu, Iacov s-a luptat cu El, Moise a vazut spatele lui Dumnezeu, Isaia L-a vazut ca om sezand pe tron, iar Daniil L-a vazut cu asemanare omeneasca si ca Fiu al Omului venind la Cel Vechi de zile.
Toate aceste revelatii arata ca prorocii Vechiului Testament au vazut intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, adica L-au vazut pe Acela Care avea sa Se intrupeze pentru mantuirea neamului omenesc. Faptul ca Moise a vazut spatele lui Dumnezeu inseamna ca el a vazut ceea ce urma sa se petreaca in viitor, adica intruparea Cuvantului. Profetii nu au vazut firea lui Dumnezeu, ci numai forma si imaginea a ceea ce avea sa fie, deoarece, mai intai, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om adevarat, pentru a Se uni cu firea noastra si pentru a Se arata intrupat pe pamant (Sfantul Ioan Damaschin).
In afara de aceste cazuri, in Vechiul Testament mai exista si alte fragmente revelatoare care proorocesc fara putinta de tagada intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, dar si alte fapte concrete, precum Acela ca nu se va strica fecioria Nascatoarei de Dumnezeu, ca Hristos va aduce pace in lume etc.
                        3 
                (Pastorii)

1

In aceste analize incercam sa observam reperele hristologice ale praznicelor imparatesti. Cu toate acestea, putem sa distingem si alte fapte care nu au caracter hristologic, dar sunt legate de adevarul ca Hristos este Mantuitorul lumii. Aceasta vestire nu a fost doar o intamplare, pentru ca respectivii pastori nu s-au invrednicit de o asemenea descoperire numai pentru faptul de a se fi aflat cel mai aproape de Pestera.
Dupa spusele Sfintilor Parinti, revelarea lui Hristos catre pastori s-a facut din mai multe motive: in primul rand pentru curatia pastorilor, datorata linistii si departarii lor de lume; in al doilea rand, pentru ca pastorii erau pastratori si urmatorii ai randuielii si ai virtutilor patriarhilor Vechiului Testament; in al treilea rand, pentru a se arata ca Hristos va fi adevaratul Pastor al neamului lui Israel si in al patrulea rand, pentru a se vedea limpede ca Hristos nu i-a ales pe carturarii si pe fariseii vicleni spre a fi primitori ai revelatiei, ci pe oamenii simpli si saraci cu duhul. Asadar, pastorii nu au fost niste personaje intamplatoare. Toate acestea arata felul in care omul poate sa traiasca taina revelatiei si sa se foloseasca de ea.
4
(Pacea)

1

De o mare insemnatate a fost si imnul ingerilor: “Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire!” (Luca 2, 14). Pacea pe care o cantau ingerii nu era o pace sociala, adica lipsa razboiului, ci intruparea si prezenta lui Hristos. Asadar, ingerii nu au cantat o pace care avea sa vina in viitor, ci pacea care a venit in lume o data cu Nasterea lui Hristos, fiindca, prin intruparea Sa, Hristos l-a impacat pe om cu Dumnezeu, cu aproapele sau si cu sine insusi, tocmai pentru ca in Persoana lui Dumnezeu Cuvantul firea dumnezeiasca s-a unit cu cea omeneasca. Dupa cadere, omul a pierdut pacea pe care o avea cu Creatorul sau, pentru ca nu se mai inchina la adevaratul Dumnezeu, ci la idoli fara suflet si fara simtire. Acum insa, prin intruparea lui Hristos, omului, ii este oferita posibilitatea de a-L iubi din nou pe Dumnezeu si de a Se inchina Lui. In plus, omul a dobandit pacea cu ingerii si cu semenii sai si pacea energiilor sale sufletesti, pentru ca Hristos a facut ceea ce nu reusise sa faca Adam. Adam trebuia ca, prin harul lui Dumnezeu si prin stradania sa personala, sa ajunga la comuniune deplina cu Dumnezeu, adica energiile sale sufletesti trebuiau sa ajunga sa lucreze firesc si suprafiresc. Acest lucru a fost infaptuit de Hristos.
Expresia “intru oameni bunavoire” arata faptul ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu. Potrivit Sfintilor Parinti, voia lui Dumnezeu se imparte in anterioara si posterioara. Cea anterioara este dupa bunavointa, iar cea posterioara este dupa ingaduinta. Atunci cand se spune ca intruparea este voirea anterioara a lui Dumnezeu, se intelege ca ea nu a fost consecinta caderii lui Adam, pentru ca s-a aflat in planurile lui Dumnezeu inca dinainte de cadere, adica unirea omului cu Dumnezeu nu s-ar fi putut face daca nu ar fi existat o anumita persoana in Care firea dumnezeiasca sa se uneasca ipostatic cu cea omeneasca. De aceea, intruparea este voia anterioara a lui Dumnezeu, ceea ce inseamna ca ea a fost randuita fara a depinde de caderea lui Adam, pe cand Patimile si Rastignirea au fost urmarea caderii lui Adam. Intruparea lui Hristos a fost incununarea creatiei. Omul si toata zidirea au fost facute pentru Dumnezeu-Om. Asadar, omul nu ar fi putut ajunge la indumnezeire daca nu exista Dumnezeul-Om.

5

(Magii si steaua)

1

Alaturi de pastori, si Magii de la Rasarit s-au invrednicit sa-L vada pe Hristos nou-nascut si sa I se inchine. Important nu este cand s-a petrecut acest lucru, ci faptul ca Magii L-au gasit pe Hristos. Dumnezeu S-a descoperit acestora cu adevarat, ceea ce nu s-a petrecut si in cazul carturarilor sau fariseilor, care formau oranduirea sociala a acelei epoci. Magii nu erau astologi, asa cum ii stim noi astazi, ci astronomi care observau stele cerului si miscarile acestora. In acea epoca, astrologia era considerata stiinta. Astazi, stiinta astronomiei s-a indepartat de astrologie, pentru ca aceasta din urma are legaturi cu metafizica si cu satanicismul si este respinsa de credinta ortodoxa.

Magii L-au recunoscut pe Hristos prin “lumina cunostintei” si I s-au inchinat Lui. Cu ochii trupului vedeau un prunc, dar cu cei ai sufletului Il vedeau pe Dumnezeu intrupat. Asadar, Magii se aflau pe o treapta duhovniceasca suficient de inalta pentru a-L vedea pe Dumnezeu si pentru a I se inchina. Prin urmare, nu a fost vorba despre o chestiune stiintifica, ci despre curatia sufletului.
Dovada celor spuse aici este faptul ca steaua pe care Magii au vazut-o la Rasarit si care i-a condus pana la Betleem nu era o stea obisnuita, ci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, era un inger al lui Dumnezeu care le indrepta calea. Faptul ca nu a fost vorba despre un fenomen natural, ci despre unul supranatural, rezulta din insusirile acelei stele. Mai intai, ea nu se misca continuu, pentru ca uneori se oprea. Atunci cand Magii inaintau, ea se misca, iar cand Magii se opreau, se oprea si ea. In al doilea rand, steaua se misca la un nivel mult mai putin inalt decat celelalte stele, iar atunci cand Magii au ajuns la locul unde Se afla Hristos, steaua s-a oprit si a coborat deasupra salasului. In al treilea rand, steaua era atat de luminoasa incat le intrecea pe celelalte (Sfantul Nicodim Aghioritul).
Dincolo de acestea, steaua Magilor avea o miscare paradoxala, adica dinspre Rasarit spre Apus, iar intr-un final, s-a miscat de la Ierusalim spre Betleem, adica spre Sud. Mai mult, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, ea se vedea si ziua, in vreme ce toate celelalte stele sunt invizibile la lumina soarelui.
Prin urmare, steaua aceasta luminoasa a fost inger al lui Dumnezeu, iar dupa cum spune Cuviosul Iosif Vrienios, ea era Arhanghelul Gavriil, care a fost cel care a slujit in permanenta marea taina a intruparii Fiului lui Dumnezeu Cuvantul.
Asadar, Magii erau teologi [adica graitori de Dumnezeu] in sensul ortodox al cuvantului, de vreme ce ajunsesera la iluminare si dobandisera cunostinta lui Dumnezeu.


6

(Despre energiile lui Dumnezeu

1

La nasterea lui Hristos a participat si zidirea, care a luat har de la Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu intrupat. In termenul zidire sunt cuprinse animalele, pestera, ieslea, muntii cerul etc. Icoana Nasterii Domnului arata ca intreaga creatie a primit harul lui Hristos. In centrul imaginii Se afla Hristos, Care este izvorul harului necreat, adica al energiei sfintitoare si indumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Atunci cand S-a nascut Hristos, intreaga zidire a inaltat imnuri Dumnezeului si Creatorului sau. Astfel s-a dovedit faptul ca Hristos este Creatorul a toate cate sunt si ca zidirea este creatia Lui, pentru ca El este Dumnezeu.
Spuneam mai inainte ca, la nasterea lui Hristos, intreaga zidire a primit har de la Dumnezeu. Aici trebuie sa facem o distinctie clara. Desi energia lui Dumnezeu este una, in functie de roadele sale, ea are diferite insusiri. Astfel, putem vorbi despre energie sfintitoare, proniatoare [adica care misca si poarta de grija] datatoare de viata, inteleptitoare si indumnezeitoare. Acest context, trebuie sa spunem ca, din punct de vedere ontologic, zidirea se impartaseste din energia proniatoare si facatoare de viata a lui Dumnezeu, in vreme ce din punctul de vedere al mantuirii, ea se impartaseste din energia sfintitoare. Doar cei indumnezeiti si sfintii se impartasesc si din energia indumnezeitoare.
Prin urmare, ingerii si oamenii care erau de fata la Nasterea lui Hristos au primit energie sfintitoare a lui Dumnezeu. Aceste precizari trebuiau facute pentru a nu se crea nici o confuzie in privinta impartasirii cu harul lui Dumnezeu.

7

(Numirile Cuvantului)

Vorbind despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, trebuie neaparat sa analizam numirile pe care le atribuim Acestuia, pentru ca ele exprima diferite adevaruri teologice.

375.jpg

Inainte de inomenire, a Doua Persoana a Sfintei Treimi este numita Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. Numele Fiul arata, face cunoscut ca S-a nascut din Tatal, iar “nascut” este insusirea sa ipostatica. Numele Dumnezeu Cuvantul se foloseste nu numai pentru a arata felul nasterii lui Hristos, ci si relatia Sa cu Tatal si statutul Sau fata de Acesta, dupa cum afirma Sfantul Grigorie Teologul. I se spune Cuvant, pentru ca relatia Sa cu Tatal este aceeasi care exista in cazul oamenilor intre cuvant si gand, caci prin cuvant se exprima sensurile si continutul gandului. Asadar, numele Cuvantul Il desemneaza si pe Tatal, pentru ca cel care Il intelege si Il vede pe Cuvantul, Il intelege si Il vede in Cuvant si pe Tatal.
Dupa intrupare sau, mai bine zis, din clipa zamislirii Cuvantului in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, atunci cand a avut loc unirea firii dumnezeiesti cu cea omeneasca, in ipostasul Cuvantului, El este numit Hristos. Numele Hristos [in limba greaca: uns, sfintit; cel care unge, cel care sfinteste] este nume al ipostasului, care nu are legatura numai cu o fire a Lui, fiind semnul celor doua firi ale Dumnezeului intrupat. Cuvantul a luat numele de Hristos (uns, sfintit), deoarece firea omeneasca a fost sfintita de Dumnezeu; dar prin Cel Care sfinteste intelegem si pe Tatal, Care unge, si pe Fiul, Care este uns, si pe Duhul Sfant, prin care se infaptuieste ungerea. Pentru ca firea omeneasca a fost unsa de intreaga Sfanta Treime, la aceasta ungere a participat si Cuvantul. Dumnezeu Cuvantul S-a uns pe Sine, sfintind trupul, ca un Dumnezeu, prin Dumnezeirea Sa, dar in acelasi timp, ca om, El a fost sfintit (Sfantul Ioan Damaschin).
Prin urmare, numele Hristos desemneaza cele doua firi, adica firea dumnezeiasca si cea omeneasca, ce alcatuiesc impreuna Dumnezeul-Om. Doar in mod exceptional acest nume s-ar putea folosi fie doar pentru a desemna firea omeneasca a lui Hristos, fie pe cea dumnezeiasca, acest lucru justificandu-se prin faptul ca, dupa unirea in ipostas a celor doua firi, Cuvantul Se numeste Hristos. Astfel, Acela Care, inainte de intrupare, era Fiul lui Dumnezeu, desi dupa intrupare, ramane tot Fiul lui Dumnezeu, El Se numeste acum Hristos, nume prin care se desemneaza unirea celor doua firi.
Cuvantul Dumnezeire se referera la fire, in vreme ce cuvintele Tatal, Fiul si Sfantul Duh se refera la ipostasuri. A sustine ca Dumnezeirea S-a intrupat si ca S-a facut om este o erezie. Invatatura dreapta este ca Dumnezeirea S-a unit cu firea omeneasca in unul din ipostasurile Sale; Asadar, nu S-a intrupat Tatal, ci a doua Persoana a Sfintei Treimi, adica Fiul lui Dumnezeu, Care a fost si este Dumnezeu adevarat (Sfantul Ioan Damaschin).

8

(Nasterile lui Hristos)

In cazul lui Hristos, au avut loc doua nasteri: una a fost o nastere necauzata, dincolo de cuvant, de timp si de fire, care a fost din Tatal, mai inainte de toti vecii, iar cealalta s-a facut pentru noi, din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, prin “purtare in pantece“, dar “deasupra legii firii purtarii in pantece“, deoarece Hristos a fost zamislit de la Duh Sfant, nu prin samanta.

Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu, S-a nascut mai inainte de timp din Tatal Preacurat, fara de mama, si in timp, din Mama Fecioara Preacurata, fara tata trupesc. Amandoua aceste nasteri s-au facut fara schimbare si fara patimire, fiindca prin ele, nici Dumnezeu Tatal nu a suferit vreo modificare, si nici Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu nu si-a pierdut fecioria.
Amandoua nasterile sunt de nepatruns pentru ratiunea omeneasca. Noi primim adevarul revelat, potrivit caruia Hristos S-a nascut fara schimbare din Tatal si fara de samanta din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, fara sa cercetam in minte aceste fapte, pentru ca, dupa spusele Sfantului Grigorie Teologul, incercarea de a intelege tainele suprationale poate sa duca omul la nebunie. Adevarul este, insa ca cele doua nasteri ofera suficienta certitudine asupra faptului ca omul poate sa se mantuiasca numai prin Hristos, pentru ca Hristos a indreptat greseala lui Adam si l-a indrumat pe om catre tinta pe care ar fi atins-o Adam daca nu pacatuia.
Sfantul Ioan Damaschin face cateva observatii etimologice subtile referitoare, pe de o parte, la cuvintele aghenitos (nefacut, nedevenit) si ghenitos (facut, devenit), care provin de la cuvantul ghignome (a deveni), iar pe de alta parte, la cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut), scrise cu dublu n si care provin de la verbul ghennome (a se naste). Aceste observatii etimologice exprima miezul cel mai adanc al teologiei ortodoxe.
Cuvintele aghenitos si ghenitos (cu un singur n) inseamna nefacut, nedevenit, respectiv facut, devenit. In vreme ce nefacutul nu a fost creat, facutul a fost creat candva. Cu acest inteles, Dumnezeu este nefacut si necreat, in vreme ce facut se refera la creatie. Prin cuvintele aghenitos (nefacut) si ghenitos (facut), ne referim la fire.
Cuvintele aghennitos (nenascut) si ghennitos (nascut) scrise cu dublu n, nu desemneaza firea, ci ipostasul. Acestea se refera la Dumnezeu si la om. Tatal este nenascut, pentru ca nu S-a nascut din nimeni, iar Fiul, dupa firea Sa dumnezeiasca, este nascut, pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Acelasi lucru este observat si in cazul oamenilor, de vreme ce si omul se naste, cu diferenta ca el este zidit.
Pornind de la aceste premise, Tatal este aghenitos (cu un singur n), pentru ca este nefacut, nedevenit si nu are un moment de inceput, dar in acelasi timp, este si aghennitos (cu dublu n), pentru ca nu S-a nascut ci El L-a nascut pe Fiul si din El izvoraste Duhul Sfant.
Fiul lui Dumnezeu este aghenitos (cu un singur n), pentru ca, fiind Dumnezeu, este nezidit, dar ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Tatal mai inainte de veacuri. De asemenea, si dupa firea Sa omeneasca, El este ghennitos (cu dublu n), pentru ca S-a nascut din Fecioara Maria in timpul istoric.
Pentru hristologie, aceste lucruri au o mare importanta, deoarece arata Dumnezeirea Cuvantului, dar si faptul ca dupa nastere Cuvantul Isi pastreaza ipostasul, deoarece ghennitos (cu dublu n) este trasatura caracteristica a ipostasului si, prin urmare, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a nascut un ipostas alcatuit din doua firi.
9

protoparintii-cu-hristos-fagaduit1.jpg

Intrebarea principala care se naste in legatura cu intruparea lui Dumnezeu Cuvantul este: de ce S-a intrupat a doua Persoana a Sfintei Treimi, si nu prima (Tatal) sau a treia (Duhul Sfant)? Desigur, intreaga Sfanta Treime a participat la intrupare, de vreme ce Cuvantul a luat fire omeneasca, Tatal a binevoit intruparea Fiului Sau, iar Duhul Sfant a fost impreuna-lucrator al intruparii, avand in vedere faptul ca Hristos a fost zamislit de la Sfantul Duh. Cert este, insa ca firea omeneasca a fost luata de cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi. Exista trei motive principale ale acestui fapt.
Primul a fost acela ca Dumnezeu Cuvantul este prototipul zidirii omului. Fiul lui Dumnezeu este chipul lui Dumnezeu celui nevazut (Col. 1, 15), iar omul este creat dupa chipul lui Dumnezeu, adica dupa chipul Cuvantului. Potrivit Sfantului Ioan Damaschin, omul a fost zidit dupa chipul Cuvantului, adica i s-a dat ratiune si libertate, si dupa asemanare, adica a primit desavarsirea in virtuti, atat cat i-a fost cu putinta firii omenesti. Insa, prin incalcarea poruncilor, asemanarea s-a intunecat si omul s-a golit de comuniunea cu Dumnezeu, consecinta fireasca fiind patrunderea in om a stricaciunii si a mortii. Drept urmare, Cuvantul S-a intrupat pentru ca sa il rezideasca pe om si sa il indrume spre ceea ce ar fi putut sa infaptuiasca el insusi, prin harul lui Dumnezeu si prin propria lui nevointa.
Atunci cand ne-a creat, Dumnezeu ne-a dat cele mai de sus, adica chipul si asemanarea, dar noi nu le-am pastrat, ci le-am pierdut. Acum insa, prototipul creatiei noastre, adica Dumnezeu Cuvantul, vine si ia asupra Sa cele mai de jos, adica firea noastra, ca sa ne elibereze de stricaciune, sa reinnoiasca vasul care se murdarise si se zdrobise si de asemenea, ca sa ne izbaveasca de robia diavolului si sa ne invete drumul spre noua viata.
Dar pentru ca in urma pacatului in om intrasera moartea si stricaciunea, intoarcerea omului la Dumnezeu nu mai era doar o chestiune de pocainta, asa cum ne invata Atanasie cel Mare. Prin urmare, era necesar ca moartea sa fie biruita. Astfel, prin intruparea Sa, Cuvantul lui Dumnezeu a luat din Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu trup preacurat, dar supus mortii si patimii, pentru ca sa biruiasca moartea si pe Diavol si sa Se faca prototipul noii creatii.
Al doilea motiv pentru care S-a intrupat cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi a fost pastrarea neschimbata a insusirii, avand in vedere faptul ca fiecare Persoana din Treime are o insusire neschimbata: Tatal este Tata, si nu Fiu, Fiul este Fiu al lui Dumnezeu, si nu Tata, iar Sfantul Duh este Sfantul Duh, si nu Tata sau Fiu. Aceste insusiri nu se pot schimba, misca sau transforma. Tatal nu putea sa devina Fiu, si nici Sfantul Duh nu putea sa Se nasca, de vreme ce purcedea din Tatal; in schimb, cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Care S-a nascut din Tatal mai inainte de timp, putea sa Se nasca si in timp, dupa trup, din Preasfanta Fecioara. Asadar, Fiul lui Dumnezeu devine fiul omului si astfel, insusirea Sa ramane neschimbata.
Al treilea motiv al intruparii celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a fost acela ca Fiul este Cuvantul lui Dumnezeu, Care ne dezvaluie voia Tatalui. De altfel, El Se arata adesea si in Vechiul Testament, facand cunoscuta voia lui Dumnezeu Tatal.
Asadar, noi dobandim mantuire de la Cuvantul intrupat, prin Care suntem dusi la Parintele Sau, pentru ca El este poarta prin care intram in casa Tatalui. Daca Hristos este poarta oilor Sale, cheia este Duhul Sfant (Sfantul Simeon Noul Teolog).
10
Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul a avut ca scop indreptarea lui Adam si a Evei, dar mai ales indumnezeirea omului. Sfantul Atanasie cel Mare afirma ca Dumnezeu S-a facut om pentru ca sa il faca pe om dumnezeu. Acelasi lucru este spus si de troparele Bisericii: “Dumnezeu Se face om ca sa-l faca pe Adam dumnezeu“.

1

Desi caderea lui Adam a avut si consecinte morale, in realitate, ea nu a fost o cadere morala, ci una ontologica, pentru ca a dus la stricarea intregii existente a omului. Prin pacat, omul s-a golit de harul sfant, a pierdut indrazneala in fata lui Dumnezeu, s-a acoperit de asprimea vietii pline de truda (simbolizata de frunzele de smochin – Facerea 3,7), a pierdut vesnicia, adica s-a infasurat in moarte si in grasimea carnii (simbolizata prin imbracarea cu haine de piele –Facerea 3, 21), a fost exilat din Rai, s-a osandit la moarte si a cazut sub stapanirea stricaciunii. Din mila si din iubirea Sa de oameni, Dumnezeu l-a povatuit pe om in multe feluri, iar in cele din urma, pentru ca moartea sa fie biruita si omul sa fie indreptat spre indumnezeire, Dumnezeu a ajuns Sa Se intrupeze. De altfel, intruparea trebuia sa se petreaca oricum, de vreme ce, dupa cum am aratat si mai inainte, nu exista o alta modalitate ca omul sa ajunga la indumnezeire.
Intruparea lui Dumnezeu Cuvantul arata bunatatea, intelepciunea, dreptatea si puterea lui Dumnezeu: bunatatea, pentru ca nu a trecut cu vederea slabiciunea fiintei omenesti, ci i-a intins o mana de ajutor; intelepciunea, pentru ca a gasit cea mai buna rezolvare pentru ceea ce parea imposibil; dreptatea, pentru ca dupa cadere, nu a plamadit un alt om care sa lupte cu diavolul si nici nu l-a desprins pe om cu forta de moarte, ci l-a facut biruitor prin faptul ca Dumnezeu Insusi a luat trupul omului muritor si supus patimii; puterea, pentru ca I-a fost cu putinta sa faca toate acestea, adica sa Se faca om, chiar daca a ramas fara incetare Dumnezeu adevarat, de o fiinta cu Tatal si cu Duhul Sfant (Sfantul Ioan Damaschin).
Prin urmare, indumnezeirea nu este un lux al vietii duhovnicesti, ci este scopul si incununarea vietii omului. Prin Dumnezeu-Om Hristos, de la chip omul poate sa ajunga la asemanare, adica la indumnezeire. Firea omeneasca a fost rascumparata si indumnezeita de Hristos si de aceea, prin unirea cu el, omul poate sa indumnezeiasca si propiul sau ipostas. De vreme ce s-a descoperit medicamentul mantuirii, fiecare om bolnav poate sa il ia si astfel, sa dobandeasca vindecare.
Indumnezeirea omului se mai numeste si tamaduire sau vindecare, pentru ca omul care merge pe aceasta cale se vindeca de stricaciune si de moarte si se izbaveste de asuprirea diavolului. In vechea Biserica existau eretici care invatau ca Hristos a luat sufletul si trupul omului, dar nu si mintea sa. Raspunzand la aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune ca Hristos a luat intreaga fire omeneasca adica trupul, sufletul, mintea si toate celelealte elemente componente ale naturii umane, pentru ca altfel, nu ar putea sa le vindece. Cu alte cuvinte, daca nu ar fi luat si mintea, acesta ar fi ramas netamaduit. “Ce nu este luat [asupra sa de Hristos], ramane nevindecat; ce se uneste cu Dumnezeu, se mantuieste“.
Dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, la crearea lumii si a omului au fost lasate cinci impartiri, si anume: intre creat si necreat, intre ingeri si oameni, intre cer si pamant, intre Rai (Edenul fizic) si lume si intre barbat si femeie. Primul Adam trebuia ca, prin stradania sa personala si prin harul lui Dumnezeu, sa surmonteze divizarile lasate de Dumnezeu. Ceea ce nu a reusit sa faca primul Adam, a reusit Hristos, Care este noul Adam. Astfel, s-a dat posibilitatea ca fiecare om sa depaseasca toate aceste impartiri prin unirea cu Hristos.

11

(Intruparea – chenoza)

Intruparea se mai numeste si desertare sau chenoza. In acest sens, cuvintele Sfantului Apostol Pavel sunt uimitoare:
“Care Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-se ca un om, S-a smerit pe Sine ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filip. 2, 6-8).
Desertarea Cuvantului trebuie interpretata ca bunavointa a lui Dumnezeu: “arata bunavointa spre robii Lui printr-o pogorare de nespus si de neinteles” (Sfantul Ioan Damaschin). Cuvantul binevoieste fata de neamul omenesc luand chip de rob, adica trup, dar pentru ca sa fie incaput, Isi micsoreaza, Isi scade intr-un anumit fel Dumnezeirea, fara insa a inceta sa fie Dumnezeu (Sfantul Grigorie Teologul). In legatura cu aceasta, Sfantul Grigorie Teologul spune:
“Plinul se goleste, de slava sa si se face mic, ca prin el, eu sa ma impartasesc din plinire”.

1

Fiul lui Dumnezeu este fara incetare de o fiinta cu Tatal. Acest lucru este firesc, deoarece egalitatea nu Si-a dobandit-o prin forta. Pentru ca sa mantuiasca neamul omenesc, El S-a intrupat, luand firea omeneasca si ascunzandu-Si Dumnezeirea. Hristos isi arata ingaduinta fata de robii Sai, iar “slava Sa nesmerita se smereste fara sa se smereasca” (Sfantul Ioan Damaschin). Marea taina a desertarii se poate reda numai prin exprimari negative [apofatice, n.n.].

Golirea lui Hristos nu a constat in faptul ca S-a nascut sarac, ca a trait intr-o familie modesta, ca a gustat de mic prigoana, persecutia si chinurile, ca S-a confruntat cu ura oamenilor etc., ci in aceea ca a luat firea omeneasca supusa mortii si patimirii. Faptul ca neplamaduitul Dumnezeu a luat plamaduirea firii omenesti, ca ziditul s-a unit cu neziditul, se numeste golire si saracire a lui Hristos.
Deplina indumnezeire a omului nu se putea face fara chenoza. In plus, sfanta desertare a aratat ca iubirea adevarata inseamna saracie, jertfa, daruire si luarea asupra ta a celuilalt. De aceea, cu cat omul inainteaza spre iluminare si spre indumnezeire, cu atat mai mult se goleste, si invers.

12

(Consecinta a chenozei: Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase)

1Consecinta chenozei a fost faptul ca, imbracand firea omeneasca, Hristos a luat si asa-numitele patimi firesti si nepacatoase. De vreme ce Dumnezeu Cuvantul a luat firea omului, El Si-a asumat toate cate apartin omului, afara de pacat.

Atunci cand ne referim la patimile nepacatoase, prin ele nu intelegem patimile care depind de noi, in sensul ca fac obiectul alegerii sau preferintei noastre, ci patimile care au intrat ca urmare a pacatului. Ele sunt foamea, setea, truda, durerea, lacrima, ranirea trupului, fuga de moarte, frica, zbuciumul sau nevoia de ajutor din partea ingerilor din cauza slabiciunii firii. Acestea nu sunt pacate, dar sunt consecinte ale pacatului.
Pentru ca a vrut sa biruiasca moartea si pe Diavol, Hristos a luat trup muritor si supus patimii si S-a facut om adevarat, nu o inchipuire. Tocmai de aceea, a luat asupra sa si asa-zisele patimi nepacatoase si firesti. Astfel, vedem ca Ii era foame si sete, ca obosea, ca lacrima, ca cerea izbavire de moarte etc.
Insa Hristos nu a luat pofta trupeasca. Acest lucru are legatura cu faptul ca nu a fost zamislit prin samanta, ci de la Duhul Sfant. Firea omeneasca care este in relatie cu instinctul de reproducere este legata de ganduri, de dorinte, de starniri ale carnii etc., insa Hristos nu a avut  niciodata asemenea probleme, pentru ca “n-a savarsit nici un pacat, nici s-a aflat viclesug in gura Lui” (I Petru 2, 22). De altfel, asa cum am spus si anterior, Hristos a luat asupra Sa patimile firesti si nepacatoase, dar nu si pacatul. Atunci cand Hristos era ispitit de Diavol, ispita nu venea dinauntru, prin ganduri, ci dinafara. “Cel viclean il ispitea de afara, nu din ganduri…”
Hristos a fost noul Adam, adica Dumnezeu-Om si “singurul lucru nou sub soare“, fapt pentru care patimile nepacatoase luate de El se miscau si firesc si deasupra firii. Patimile se miscau dupa fire, adica, de exemplu, ii era foame si sete, ca tuturor oamenilor, dar numai atunci cand El Insusi voia ca trupul Sau sa sufere cele firesti pentru om. “Cand se supunea trupului, suferea cele ale trupului“. Patimile nepacatoase se miscau in Hristos si deasupra firii, pentru ca era imposibil ca El sa sufere ceva impotriva voii Sale. In cazul lui Hristos, nu a existat nimic care sa fie impus. De aceea, Ii era foame, sete, sau teama numai atunci cand El consimtea, si de asemenea, a murit atunci cand a voit. Cu alte cuvinte, patimile nu aveau putere asupra lui Hristos, pentru ca Hristos era Cel care avea putere asupra patimilor (Sfantul Ioan Damaschin).

1Daca toate energiile trupesti ale omului care atinge pragul indumnezeirii ajung sa se suspende, cu precadere in timpul vederii de Dumnezeu, cu atat mai mult acest lucru se petrecea in cazul lui Hristos. Hristos a murit pentru om, dar a murit numai atunci cand a voit. De aceea, “strigand cu glas mare Si-a dat duhul“ (Matei 27, 50). Omul epuizat nu poate sa strige cu putere. Hristos Si-a dat sufletul prin voia Lui, strigand cu glas mare, ceea ce inseamna ca nu S-a stins putin cate putin, dupa cum se intampla cu muribunzii in agonie, ci a murit prin puterea pe care a avut-o ca Dumnezeu.

13
In decursul acestor analize am spus in mod repetat ca, prin intrupare, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca. In acest moment, este nevoie sa aruncam o privire cat mai amanuntita asupra temei intruparii, pornind de la invatatura Sfintilor Parinti. Desigur, intruparea este o taina si, nefiindu-ne permis demersul filosofic asupra ei, ne sprijinim pe invatatura sfintilor nostri purtatori de Dumnezeu care au primit revelatia pentru ca au ajuns la indumnezeire. Daca Profetul Moise, ajungand la vederea de Dumnezeu, a fost initiat in multe taine ale Dumnezeirii, cu atat mai mult acest lucru s-a petrecut in cazul sfintilor indumnezeiti ai Noului Testament.
In vechea Biserica existau diferiti eretici care, prin gandire filosofica, incercau sa inteleaga cum lucrau cele doua firi ale lui Hristos, adica firea dumnezeiaca si cea omeneasca. In acest sens, putem sa distingem doua puncte de vedere principale: cel nestorian si cel monofizit. Potrivit adeptilor lui Nestorie, avand in vedere faptul ca cele doua firi si trasaturile lor caracterisitice sunt total diferite, adica nu sunt de acelasi tip, nu era posibil ca firea dumnezeiasca sa fie unita cu cea omeneasca. Prin urmare, asa cum sustineau ei, firea omeneasca a fost numai o anexa a celei dumnezeiesti, iar unirea a fost intr-un fel ca lipirea a doua bucati de lemn. Dimpotriva, dupa invatatura monofizita, firea dumnezeiasca a absorbit-o pe cea omeneasca si, de aceea, firea omeneasca si-a pierdut trasaturile ei caracteristice.
Combatand aceste puncte de vedere eretice, Biserica a dogmatizat ca Hristos este Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, adica Dumnezeu-Om, ca firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul cuvantului si, prin urmare, Hristos are “doua firi fara amestecare, fara schimbare, fara despartire, fara impartire”. Aceasta invatatura se pastreaza intr-un tropar inchinat Maicii Domnului din octoih, scris de Sfantul Ioan Damaschin: “nicicum n-a rabdat osebirea amandurora firilor”. Cu alte cuvinte, fiecare fire a pastat propriile sale trasaturi si, astfel, cele doua firi nici nu s-au schimbat, nici nu s-au amestecat, dar nici nu s-au despartit.
In continuare, va trebui sa ne oprim asupra cuvintelor “fara schimbare, fara amestecare si fara despartire“, in conformitate cu invatatura Sfantului Ioan Damaschin, pentru ca in acestea se ascunde taina legaturii dintre cele doua firi ale lui Hristos.
“Fara schimbare” arata ca fiecare fire si-a pastrat propriile sale trasaturi. Atunci cand s-au petrecut moartea si invierea lui Lazar, firea omeneasca a lui Hristos a varsat lacrimi, care sunt caracteristice firii omenesti, in vreme ce firea dumnezeiasca l-a inviat pe Lazar, lucru propriu firii dumnezeiesti. Asadar, in Hristos, ziditul ramane zidit, muritor, descriptibil si vazut, in vreme ce neziditul raamne nezidit, nemuritor, nedescriptibil si nevazut.
“Fara amestecare” desemneaza faptul ca nu exista nici o confuzie intre lucrarile celor doua firi. In cazul lui Lazar, viata nu ii este redata de firea omeneasca, iar lacrimile nu sunt varsate de firea dumnezeiasca. Toate minunile au fost facute de dumnezeiesc, dar nu fara trup, si toate cele smerite au fost facute de omenesc, dar nu fara dumnezeiesc. Asadar, adevarul este ca, in Hristos, nu exista amestecare intre lucrarile celor doua firi. Firea dumnezeiasca impartaseste slava, dar ramane pasiva atunci cand trupul patimeste.
Cuvintele “fara schimbare” si “fara amestecare” trebuie sa fie neaparat analizate impreuna cu cel de-al treilea cuvant, care este “fara despartire”.
“Fara despartire” inseamna ca cele doua firi sunt nedespartite si inseparabile, adica nu se despart niciodata. Fiecare lucrare lucreaza in Hristos “in comuniune cu cealalta”. In exemplul invierii lui Lazar, spunem ca a lacrimat firea omeneasca si ca a dat viata firea dumnezeiasca, dar cele doua firi erau unite in permanenta, datorita ipostasului. Prin urmare, Lazar, a fost inviat de intreaga fiinta a lui Hristos. Atunci cand patimea trupul, Dumnezeirea era unita cu trupul, dar ramanea pasiva, iar cand actiona Dumnezeirea Cuvantului, sfantul cuget al lui Hristos era legat de Dumnezeire, cunoscand cele care se savarseau.
Datorita unirii ipostatice, Hristos nu le savarsea pe cele omenesti ca un om, pentru ca, in acelasi timp, El era si Dumnezeu, dar nici pe cele dumnezeiesti nu le savarsea ca un Dumnezeu, pentru ca era si om. Aceasta este consecinta adevarului ca cele doua firi s-au unit ipostatic, adica s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, astfel incat fiecare dintre ele se misca in comuniune cu cealalta, in ipostasul Cuvantului.
Dupa unirea ipostatica a celor doua firi, a exsitat o singura Persoana intr-un singur ipostas. Prin gandire filosofica, Nestorie a ajuns sa sustina categoric ca fiecare fire isi are persoana sa. El spunea ca, prin unirea celor doua firi, Hristos a luat doua persoane, adica Persoana dumnezeirii si cea a omenescului, si ca astfel, a rezultat o a treia persoana, pe care el a numit-o “persoana iconomiei” sau “persoana legii“. Dupa gandirea lui Nestorie, persoana lui Hristos nu se identifica nici cu persoana lui Dumnezeu, si nici cu persoana omului; de aceea, atunci cand cele doua firi se separa, aceasta persoana inceteaza sa mai existe.
Si aceste puncte de vedere eretice au fost respinse de Biserica. Unirea celor doua firi a avut loc in Persoana Cuvantului. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, Insusi Dumnezeu Cuvantul a devenit ipostas in trup. “Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului“. Hristos este unul, Dumnezeu desavarsit si om desavrarsit, si Se smereste intru totul, in alcatuirea Sa din fire dumnezeiasca si omeneasca. Prin urmare, si trupul primeste inchinare tocmai pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas in el. Aceasta inseamna ca Hristos nu este alcatuit din doua persoane si mai inseamna ca, prin unire, nu s-a format o persoana a legii, pentru ca Dumnezeu Cuvantul S-a facut ipostas al trupului, iar firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-au unit fara schimbare, fara amestecare, fara despartire in ipostasul Cuvantului.
Mai mult decat atat, cele doua firi ale lui Hristos se intrepatrund fara sa isi piarda caracateristicile. Trebuie insa precizat faptul ca intrepatrunderea se face numai de catre firea dumnezeiasca, pentru ca fiind nezidita, aceasta trece prin toate si nimic nu poate sa treaca prin ea. Asadar, intruparea a insemnat unirea si infasurarea celor doua firi, dar numai de catre firea dumnezeiasca, in acelasi fel in care soarele transmite energiile sale catre noi, dar ramane in afara energiilor noastre.
Desigur, avand doua firi, Hristos a avut doua lucrari si doua voiri. Lucrarile nu sunt ale persoanei, ci ale firilor. Aceste energii vin totusi de la Persoana comuna, de la ipostasul Cuvantului. Asadar, firile nu lucreaza fara a depinde de ipostasul Cuvantului. La fel se petrece cu lucrarile.

14

1

Dogma hristologica are o mare importanta, ca este strans legata de eclesiologie, de antropologie si de soteriologie [adica invatatura despre mantuire]. Sfintii Parinti acorda invataturii hristologice o atentie deosebita, deoarece, daca aceasta este denaturata, in mod automat, este denaturata si invatatura eclesiologica, antropologica si soteriologica. Printr-o asemenea denaturare, Biserica s-ar transforma intr-o asociatie omeneasca sau intr-o organizatie religioasa, adica intr-o adunare, iar omul nu si-ar mai afla scopul vietii, de vreme ce ar devia de la drumul si de la mijloacele care duc spre mantuire.

Dezvoltand cateva dintre aspectele subtile ale dogmei hristologice, trebuie sa ne referim si la discutia iscata pe marginea sintagmelor “fire compusa” si “ipostas compus“, deoarece, la fel ca in trecut, si in prezent are loc o mare dezbatere in legatura cu diferenta dintre acestea.
Monofizitii spuneau ca, prin unirea celor doua firi ale lui Hristos, s-a format o singura fire, pe care ei au numit-o “fire compusa“. Astfel judecand lucrurile, ei sustineau ideea ca firea omeneasca a fost absorbita de cea dumnezeiasca. Punctul de vedere monofizit denatureaza insa caracterul “neschimbat” al unirii celor doua firi. Dupa cum spune Sfantul Ioan Damaschin, de vreme ce firea compusa este ceva diferit de cele initiale, ea nu este de o fiinta nici cu firea dumnezeiasca, nici cu cea omeneasca. Pentru a exemplifica acest lucru, el se refera la alcaturea trupului omenesc din patru elemente: focul, aerul, apa, si pamantul. Dupa formare, trupul este ceva diferit, pentru ca nu mai este nici foc, nici aer, nici apa si nici pamant. Prin urmare, daca pentru Hristos am folosi sintagma “fire compusa”, atunci Hristos nu ar mai fi de o fiinta nici cu Tatal, dupa firea dumnezeiasca, si nici cu Maica Sa si cu noi, dupa firea omeneasca. Prin urmare, Hristos nu ar mai putea fi numit nici Dumnezeu, si nici om.
Sfantul Ioan Damaschin, care este integrat organic in Traditia ortodoxa, respinge sintagma “fire compusa” si introduce formularea ipostas “compus“. Desigur, si aceasta formulare trebuie sa fie interpretata in spirit ortodox, pentru ca si este ea susceptibila de a fi denaturata. Sa vedem putin cum putem vorbi despre “ipostas compus” in duhul dreptei credinte.
Inainte de intrupare, ipostasul Fiului lui Dumnezeu Cuvantul era simplu, necompus, netrupesc, nezidit, nevazut neatins, de nedescris, avand tot ceea ce avea si Tatal si diferind numai in modul de existenta, de vreme ce Tatal este nenascut, iar Fiul este nascut. Dupa intrupare, insa, ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul a devenit compus, in sensul alcatuiri din dumnezeiesc si omenesc. Asadar, dupa ce Hristos a luat trup, ipostasul Sau unic, alcatuit din doua firi, este nezidit, dupa firea dumnezeiasca, si vazut, dupa cea omeneasca.
Daca nu primim sintagma “ipostas compus“, cadem fie in nestorianism, pentru ca acceptam doua ipostasuri in Hristos, fie in monofizism, pentru ca suntem de acord cu modificarea si confuzia celor doua firi.
Asadar, cele doua firi ale lui Hristos s-au unit intr-un singur ipostas compus. Vorbind despre ipostas compus, ne referim neaparat la alcatuirea “din doua firi desavarsite, cea dumnezeiasca si cea omeneasca“.
Desigur, este posibila intelegerea eretica a acestei sintagme, fie prin credinta ca s-ar fi format un ipostas din alte doua ipostasuri, adica cel dumnezeiesc si cel omenesc, fie prin acceptarea existentei unui alt ipostas din doua firi [Adica firea omeneasca s-a unit cu cea dumnezeiasca in ipostasul Cuvantului, dar prin unire, s-a format un nou ipostas, care nu mai este ipostasul Cuvantului]. Sintagma ipostas compus combate asemenea interpretari eretice, pentru ca ea desemneaza un ipostas alcatuit din doua firi si care are doua firi. Cu alte cuvinte, in Traditia ortodoxa, atunci cand vorbim despre “ipostas compus”, nu intelegem numai ca ipostasul a fost alcatuit din “doua firi desavarsite”, ci si ca ipostasul lucreaza si este cunoscut in amandoua firile. In acest fel, se evita atat nestorianismul, cat si monofizismul.
15
In Slava de la laude a praznicului Craciunului se canta:
“Pentru aceasta si noi aducem tie, in loc de dar de bani, bogatia teologhisirii celei drept-credincioase“.
Sfanta intrupare nu este oferita oamenilor pentru a le stimula acestora gandirea evlavioasa sau pentru ca ei sa alacatuiasca analize psihologice si sentimentale. Asemenea analize, daca sunt facute la o varsta trupeasca si duhovniceasca corespunzatoare, pot duce la anumite rezultate, dar in cele din urma, taina intruparii trebuie sa fie analizata tot in cadrul atmosferei teologiei ortodoxe. Cum s-ar putea altfel, de vreme ce avem de-a face cu unirea dintre firea dumnezeiasca si cea omeneasca in ipostasul Cuvantului, care este un lucru nou, peste fire si de neconceput pentru mintea omeneasca?
Dincolo de ceea ce am spus pana acum, este necesar sa mai analizam patru aspecte ce infatiseaza o abordare personala a acestei mari sarbatori, care este maica tuturor praznicelor imparatesti.

1In primul rand, pestera in care S-a nascut Hristos este intruchiparea Bisericii. Sfantul Vasile cel Mare este sugestiv in aceasta privinta. El spune ca salasul unde a nascut Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu a primit chipul Bisericii, pentru ca ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfanta Fecioara este tronul, vasele in care se amesteca vinul cu apa sunt sanii, intruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfantul Duh este discul, iar Tatal, Care invalui totul prin puterea Sa, este acoperamantul discului.

Biserica este Trupul teantropic [divino-uman] al lui Hristos, Care a fost zamislit in pantecele Nascatoarei de Dumnezeu si care S-a nascut, S-a schimbat la fata, a patimit, a fost rastignit, a inviat si S-a inaltat la ceruri. In timpul Sfintei Liturghii, este savarsita toata aceasta mare taina si ni se da posibilitatea de a ne impartasi din harul lui Dumnezeu. Asa cum Biserica nu este o organizatie omeneasca, nici Sfanta Liturghie nu este o ceremonie de rememorare dau de satisfacere a simturilor noastre.
In al doilea rand, firea dumnezeiasca este pentru totdeauna unita cu firea omeneasca, fara schimbare, fara amestecare, fara despartire, si fara impartire in ipostasul Cuvantului. Aceasta inseamna ca cele doua firi nu s-au despartit si nu se despart niciodata. In prezent, ne putem impartasi din Trupul indumnezeit al Cuvantului, tocmai pentru ca firea omeneasca ramane nedespartita de cea dumnezeiasca, adica Dumnezeu-Om exista pentru totdeauna. Impartasindu-ne din Trupul si din Sangele indumnezeit al lui Hristos, ne facem de un trup si de un sange cu El.
In al treilea rand, pentru ca ne inchinam marii taine a intruparii, dar mai ales pentru ca ne impartasim din Trupul si din Sangele lui Hristos, trebuie sa il ocolim pe Irod, asa cum au facut si Magii. Sfantul Evanghelist Matei spune ca Magii “luand instiintare in vis sa nu se mai intoarca la Irod, pe alta cale s-au dus in tara lor” (Matei 2, 12).

Cuvantul Irod inseamna in limba ebraica piele si, de aceea, Sfantul Nicodim Aghioritul spune ca este nevoie sa ocolim placerile si pornirea carnii. De asemenea, trebuie sa il ocolim si pe diavolul semanator de ganduri, care ne impiedica sa pasim pe drumul mantuirii, pentru a ne intoarce in tara noastra, adica in Rai, pe un alt drum, si anume pe acela al virtutilor.

Aceasta inseamna ca trebuie sa ducem o viata ascetica, in impartasire din sfintele Taine. Cei care traiesc ascetic se invrednicesc ca, prin sfintele Taine, sa se uneasca cu Hristos.
In al patrulea rand, atunci cand omul traieste ascetic si in impartasire din sfintele Taine, adica in duhul Traditiei ortodoxe, el ajunge sa simta in inima si in toata existenta sa faptele sfintei intrupari. Asadar, el nu mai traieste aceste fapte din afara, ci dinlauntrul lor. Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca, atunci cand omul isi curata inima si este iluminat, Il primeste in interiorul sau pe Hristos si Ii simte miscarile de prunc. Hristos Se zamisleste in om ca un prunc, dupa care Se naste prin virtuti. In acest fel, omul traieste in existenta sa toate evenimentele intruparii. Desigur, numai in Hristos, firea dumnezeiasca s-a unit ipostatic cu cea omeneasca, dar si cel care se indumnezeieste primeste in firea sa harul lui Dumnezeu si se face madular al Trupului lui Hristos. Drept urmare, omul intelege miscarile harului din el, dar si sensul chenozei si al indumnezeirii firii omenesti.
Intruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi a avut ca scop indumnezeirea firii omenesti. Insa este necesar ca ipostasul fiecaruia dintre noi sa fie indumnezeit, caci daca nu ne aflam pe drumul indumnezeirii, este ca si cum, pentru noi, Hristos nu S-ar fi intrupat.
Septembrie 1994
(Din: Arhim. Hierotheos Vlachos, Predici la Marile Sarbatori, Ed. Egumenita, 2008)

Sursa

“CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu?”

    

  “FĂRĂ POCĂINȚĂ ADEVĂRATĂ NU VINE CRĂCIUNUL!”



“… S-a dat în mâinile noastre ca şi cum ar fi fost cea mai neajutorată fiinţă de pe pământ… Ce Dumnezeu avem! Cu câtă delicateţe vine El spre om! Cât de mult se smereşte în faţa noastră, ca şi cum ar avea nevoie de noi! Câtă încredere are că dragostea va birui şi se dă, astfel, pe mâinile noastre! Chiar dacă noi Îl răstignim…. Ca un prunc vine, aşadar, Dumnezeu înaintea ochilor noştri“.

Oameni si demoni:

Craciunul canibalilor

Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene?(Luca 4,34)

S-au dus vremurile acelea, cand demonii rosteau infricosati aceste cuvinte…
Acum, nu demonii, ci crestinii le spun.
Botezati si apoi, imediat infiati de o cultura antihristica, crestinii contemporani se simt mereu stramtorati si agasati de Iisus Hristos. Toate sunt bune in crestinism, dar fara El. Bun este Craciunul, bune colindele si serbarile, bune mesele si darurile, bune pomenile si vizitele la orfelinate… Privind la tot ce face el de Craciun, crestinul contemporan, ca si Ziditorul lumii altadata, isi poate spune in sine: Si privind la toate cate le-am facut de Craciun, le socotesc bune foarte….
Numai Iisus de n-ar veni. Caci El are nefericitul obicei de a da la o parte staniolul de pe viata noastra, folia de aluminiu in care curvia se pastreaza calda ca iubirea….Si, mai ales, are catastrofalul obicei, de a scoate demonii. Iar, fara demoni, petrecerile de Craciun isi pierd tot farmecul, antrenul, stralucirea. S-ar stinge ca un fum toata fugareala prin supermarketuri din ajun. Toata turma asta de porci care se pravaleste in iad pe panta consumismului, ar redeveni oameni care, de bucuria de a se intalni, ar uita de listele interminabile din buzunare. Ar inlocui listele de cumparaturi, cu pomelnicele. Ar imputina felurile de mancare de pe mese si ar inmulti invitatii din inimile lor. Cu Iisus, stai cu un pahar de vin toata noaptea, caci oamenii nu se mai satura sa se priveasca si sa isi vorbeasca, in pacea pe care prezenta lui Iisus o face dulce si nesfarsita… Caci Iisus nu inmulteste vinul, ci dragostea. Si acolo unde oamenii se imbata de dragoste, nu mai e nevoie de mult vin….
Deci: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca sa scoti demonii si sa ne strici petrecerea? Nu stii ca Te-am vandut pentru “masa de Craciun” de fiecare zi, pe “drepturile omului” si pe pacea pe care ne-o garanteaza toleranta noastra fata de pacat si lepadarea de sfintii inchisorilor?
Pe mesele crestinilor din Europa nu e carne de porc si vin, ci carnea si sangele crestinilor din Siria si Africa, China si America. Sangele si carnea celor care prefera sa faca Craciunul cu Iisus, nu cu asasinii Lui si ai crestinilor….
Iar dupa rezultatul alegerilor din Romania, as spune ca singura libertate care i-a ramas, fara Iisus, poporului roman, e aceea de alege mereu intre dracii batrani, cunoscuti, si altii noi, mai tineri e drept, dar si mult mai infricosatori…

Doxologia:

Cum ne îndreptăm spre Crăciun?

Simeon Kraiopoulos – Despre pocăință

De la bun început aș vrea să vă întreb ceva: Ne simțim oare cu toții în bună rânduială pentru sărbătoarea Crăciunului? Suntem cu toții în pace, în tihnă? Ne îndreptăm toți spre sărbătoare – cum să zic – într-un mod fiziologic normal sau avem înlăuntrul nostru suspansuri sau lucruri ținute ascunse, avem înlăuntrul nostru angoase, avem înlăuntrul nostru stres, tulburare și neliniște?
Dacă cineva ar umbla prin oraș, în piață și ar vedea lumea cum aleargă ici, aleargă dincolo, ca să apuce să cumpere, ar zice cineva: „Ce nefericiți sunt oamenii și cum să se simtă fericiți acești oameni așa cum se gândesc, așa cum se mișcă și cum iau toate aceste lucruri? Ce nefericiți sunt!”
Cum poate cineva să facă Crăciunul, să-l sărbătorească adică, în fiecare zi? Cum spuneam astăzi la Sfânta Liturghie, Crăciunul nu-l așteptăm numai, ci îl trăim încă de pe acum. În ziua de Crăciun S-a născut Hristos. Însă acest fapt, că S-a născut Hristos nu cuprinde numai întreg timpul, nici numai întreaga viață, ci cuprinde și veșnicia, îmbrățișează toate. Prin urmare, pretutindeni este Crăciun și în fiecare ceas este Crăciun.
Crăciun nu este numai ziua aceea într-un mod static și închis și ca și cum ar fi ceva „magic”, e îndată ce vine ziua aceea, pătrundem înlăuntru și noi și toate. Ziua aceea va fi o zi ca toate celelalte, dacă nu vom fi pregătiți, așa cum trebuie să fim. Și suntem pregătiți, atunci când înseși aceste zile de Crăciun pe care le sărbătorim ne influențează și acum și ne înrâuresc înlăuntrul nostru, ne folosesc și ne ajută. Prin urmare, ca să revin, ce Crăciun va sărbători cineva când, să zicem, nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu, și are înlăuntrul său tulburare, agitație, neliniște, un gol, deznădejde, disperare? Toată viața omului în lumea aceasta este nădejdea. Întreaga existență a omului este plină de nădejde. Dacă cineva nu are această nădejde, ce poate face Crăciunul? Dacă cineva nu are această credință, Crăciunul ce să facă? Dacă nu are această deplinătate a prezenței lui Dumnezeu înlăuntrul lui, ce poate face Crăciunul?
Dar ce anume îl pune în rânduială pe om? Tocmai de aceea iarăși pun întrebarea dacă suntem pregătiți, pentru ca, pe măsură ce înaintăm către sărbătoare, să nu avem neliniști și suspansuri. Omul nu este în rânduială nici prin faptul că încearcă să uite –cum încearcă unii pur și simplu să uite – nici prin faptul că își caută diferite îndreptățiri și justificări. Acel lucru care îl pune în rânduială pe om, acel lucru care îl odihnește pe om este pocăința, faptul de a se pocăi cineva înaintea lui Dumnezeu, de a se smeri înaintea lui Dumnezeu, de a se întoarce cu toată inima spre Dumnezeu. Fără pocăință înainte nu vine Crăciunul. Oricum ar fi lucrurile acasă, să te pocăiești înaintea lui Dumnezeu, dar și înaintea celorlalți.
Aceasta bineînțeles implică dragoste față de Dumnezeu și față de alții. Oricum ar fi lucrurile, după aceea se vor aranja. Se creează dintr-odată o altă atmosferă, o altă stare și atunci vor putea oamenii să facă Crăciunul. Dar pocăință adevărată. Repet, pocăința nu înseamnă să uiți anumite lucruri. Uneori într-un loc anume cineva simte că este expus, își amintește acolo fapte, stări, lucruri care îl expun, îl umilesc, îl mâhnesc și vrea să se ducă în alt loc ca să se pună în ordine. Aceasta este o fugă. Desigur, uneori acest lucru este bun într-adevăr, fiindcă nu se poate altfel, fiindcă nu are curaj omul să facă și altfel, dar aceasta nu este vindecarea. Acel lucru de care are nevoie, acel lucru care îl vindecă într-adevăr pe om este să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru orice a făcut, pentru orice îi aduce învinuire.
Să se pocăiască pentru orice păcat înaintea lui Dumnezeu și așa păcătos cum este, sinele lui rănit, cel expus, cel în suspans și în orice stare s-ar afla, să aibă curajul să stea înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai curajul să stai înaintea lui Dumnezeu, având înaintea ta păcatele tale și stai cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, acest lucru este ori cutezanță, ori pocăință. Și firește, oricine înțelege când este cutezanță și când este pocăință. Altminteri, omul își ascunde păcatele, își ascunde sinele și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu complet nevinovat. În acest caz, doar își uită păcatele, mai exact spus, în termeni de psihologie, își respinge trăirile cele păcătoase în subconștientul lui, în inconștientul lui și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu poate cumva pocăit, cumva în rânduială, cumva smerit, cumva îndreptat, poate așa cum vrea Dumnezeu. Totuși aceasta nu înseamnă punere în rânduială.
Pocăință nu este așa de ușoară precum socotim noi. Și vă rog, să luăm aminte. Pocăința nu este atât de simplă pe cât credem noi că este. Și aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-ți dă harul Lui care să creeze înlăuntrul tău pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace pe tema pocăinței. Ne-am referit și altă dată la ceea ce se spune în Apocalipsă: A avut loc acest rău, a avut loc acel rău, s-au distrus unele, au pierit atâția și celelalte și „oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor”. Nu s-au pocăit. După ce a venit asupra lor și un alt rău și o altă plagă, ei tot nu s-au pocăit. Și spune acest lucru și mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este foarte sigur că omul se va pocăi, chiar dacă, atunci când trece printr-un moment dificil, pare că se pocăiește. Nu este sigură pocăința aceasta care are loc într-un mod silit, să zicem într-un moment în care ești forțat. Este cutremur, piere lumea și gata te pocăiești. Sau vine război, ești în primejdie de moarte și gata te pocăiești. Nu este sigură o astfel de pocăință. Fiindcă omul l-a părăsit pe Dumnezeu și după aceea Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință pentru ca Dumnezeu să-l vindece și să-l mântuiască.
Pocăința este mare lucru. De aceea și spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică te pocăiești în momentul acela cât poți tu și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp ceri și pocăință. Este ca și cum ai cere pocăință atunci când zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Acela care o cere, zice „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și când fie că nu poate, fie că nu se întâmplă nimic și se oprește, atunci înseamnă că nu are adevărată dorință de pocăință.
traducere şi adaptare: Laura Enache

sursa: http://paterikakeimena.blogspot.ro/2011/12/blog-post_1903.html

Sursa

A venit si aici Crăciunul-Radu Gyr


A venit si-aici Craciunul

Sa ne mangaie surghiunul.

Cade alba nea

Peste viata mea.

Peste suflet ninge.

Cade alba nea

Peste viata mea

Care-aici se stinge.


Tremura albastre stele

Peste lacrimile mele.

Dumnezeu de sus

In inimi ne-a pus

Numai lacrimi grele.

Dumnezeu de sus

In inimi ne-a pus

Palpairi de stele…


Numai casa mea posaca

A’mpietrit sub promoroaca.

Stam în bezna grea, 

Pentru noi nu-i stea, 

Cerul nu s-aprinde.

Pentru sgribuliti

Ingerii grabiti

Nu aduc colinde.


O Iisuse imparate, 

Iarta greseli si pacate.

Vin de-nchizi usor

Ranile ce dor, 

Visul ni-l descuie.

Noi Te-om astepta , 

Caci pe crucea Ta

Stam batuti în cuie.


Maica Domnului Curata, 

Ad’o veste minunata, 

Infloreasca-n prag

Zambetul Tau drag

Ca o zi cu soare.

Zambetul Tau drag

L-asteptam în prag, 

Noi, din inchisoare.


Peste fericiri apuse, 

Tinde mila Ta Iisuse.

Cei din inchisori

Te asteapta-n zori, 

Pieptul lor suspina.

Cei din inchisori

Te asteapta-n zori

Sa le-aduci lumina. 

 Sfânta Cuv. Mc. Eugenia (Ajunul Crăciunului)

1

Sfânta Cuvioasa Muceniță Eugenia s-a născut la Roma, în anul 183, din părinţi păgâni, Filip şi Claudia, de neam ales. La porunca împăratului Comod (180-192) tatăl Sfintei a primit înalta dregătorie de cârmuitor al cetăţii Alexandria Ciliciei, unde a plecat împreună cu soţia, cu cei doi fii şi cu fiica lor, Eugenia. Pe când erau acolo, Eugenia, în vârstă de 16 ani, a citit Epistolele Sfântului Apostol Pavel şi, auzind astfel de învăţătura Evangheliei lui Hristos şi fiind doritoare de viaţă desăvârşită, şi-a părăsit pe ascuns casa părintească, s-a îmbrăcat bărbăteşte şi a luat cu ea două slugi de încredere. S-au dus la episcopul Elen al Ciliciei şi au primit de la el Sfântul Botez. Apoi Eugenia şi-a tuns părul capului, s-a numit Eugeniu şi s-a dus la o mănăstire de bărbaţi, că încă din vremea aceea, în afara cetăţilor, se întemeiaseră obşti de credincioşi care doreau să păzească poruncile Evangheliei şi să slujească Domnului ziua şi noaptea în rugăciuni şi nevoinţe. Acolo a trăit şi ea, în osteneli, nevoinţe, trude şi privegheri de toată noaptea şi a săvârşit toată virtutea.

Strălucea ca un mare luminător, aşa că, după trei ani, fraţii l-au rugat să le fie stareţ. Dar asupra lui a venit o mare ispită. O văduvă bogată, Melantia, neagră la suflet, venită cu poporul ca să se închine la mănăstire, s-a îndrăgostit nebuneşte de chipul frumos al stareţului. Dar pentru că nu şi-a atins scopul patimilor ei, Melantia s-a dus la prefectul oraşului, care era tatăl Eugeniei, şi a făcut plângere că, în acea mănăstire, stareţul înşală prin cuvinte viclene pe femeile cinstite, cum ar fi încercat şi cu ea. Când prefectul a auzit acestea, s-a umplut îndată de mânie şi a trimis în grabă la mănăstire să aducă în lanţuri pe Eugeniu şi pe monahi, ca să se înfăţişeze înaintea scaunului său de judecată şi să dea socoteală de faptele lor. Şi, înfăţişându-se la judecată, a început a vorbi Melantia, ocărând pe egumen. Atunci, cel ce părea tuturor că e stareţul Eugeniu, a arătat celor de faţă că este femeie cu firea şi a grăit cu îndrăznire tuturor: „Se cuvine ca noi, călugării, să suferim cu mulţumire ocările, batjocura şi chinuirile trupului. Dar, pentru ca să nu se facă de batjocură haina călugărească, iată, vă spun că sunt femeie cu firea; sunt fiica judecătorului. Judecătorul este preaiubitul meu tată. Soţia lui e mama mea. Aceştia de lângă mine îmi sunt fraţi, pentru că nu-i voi numi robi”. În acel ceas toţi au fost cuprinşi de uimire, că au aflat cum a pedepsit-o Dumnezeu pe Melantia, întrucât, pe când era încă la judecată, a căzut foc din cer peste casa ei şi a ars până la temelie, cu toate avuţiile ei.
Zguduit de cele petrecute, tatăl Eugeniei a părăsit toată mărirea, bogăţia şi desfătarea vieţii şi s-a botezat. Ajuns mai apoi episcop credincioşilor din Alexandria Ciliciei, şi-a sfârşit viaţa muceniceşte, omorât de săbiile necredincioşilor. După săvârşirea tatălui ei, mama sa împreună cu ea s-au întors la Roma, unde au adus pe mulţi la Hristos, dar după o vreme, au fost prinse de ostaşii păgâni. Eugenia, care strălucea înaintea tuturor, pentru că era aprinsă de dragoste pentru Hristos, a fost legată cu o piatră grea şi aruncată în apă, dar a scăpat nevătămată în chip minunat. Pentru aceea, i s-a tăiat capul cu sabia şi s-a mutat cu bucurie la Hristos, doritul ei Mire, într-o zi de 25 decembrie, prin anul 258.
Moaştele ei se găsesc astăzi în capela Sfântul Antonie a Bisericii Sfinţii 12 Apostoli din Roma.

Sursa

Icoana Nașterii Domnului

Icoana Nașterii Domnului de Vassilios Papavassiliou

Încă din primul său secol de existență, Biserica a sărbătorit Praznicul Luminos ce însemna sosireaFiului lui Dumnezeu și venirea Sa pe lume, cuprinzând de asemenea și prima parte a vieții Domnului nostru Iisus Hristos: Închinarea Magilor, Tăierea Împrejur și Întâmpinarea Domnului și, în fine, Botezul Domnului, moment ce marchează ieșirea la propovăduire a Mântuitorului.
Toate aceste momente din prima parte a vieții Domnului au ajuns apoi să fie Praznice de sine stătătoare, fiind sărbătorite fiecare în parte: mai întâi Nașterea Mântuitorului (25 decembrie), apoi Tăierea Împrejur (1 ianuarie), Întâmpinarea Domnului (2 februarie) și Boboteaza sau Epifania (6 ianuarie).
Praznicul Nașterii Domnului a început să fie sărbătorit ca atare, pe 25 decembrie, în secolul IV, sporind în însemnătate odată cu trecerea timpului. Sfântul Ioan Gură de Aur numește praznicul Nașterii Domnului drept „maică a tuturor sărbătorilor”.
2975
Această icoană a Nașterii Mântuitorului ne spune mult despre teologia Nașterii. Să începem, așadar, cu Steaua. Steaua de la Betleem este pomenită într-o proorocie din Cartea Numeri (24, 17): „Îl văd acum, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea răsare din Iacov, un bărbat (toiag) se ridică din Israil…”.
Citim în Evanghelie că Steaua i-a călăuzit pe Magi la Hristos, poposind în cele din urmă deasupra peșterii în care se adăpostea pruncul de abia născut, după cum și aici în icoană acest lucru este zugrăvit în mod deosebit. Prin urmare, nu e vorba de o simplă stea. Sfântul Ioan Hrisostom ne spune că era un înger în chip de stea. Alți Părinți ai Bisericii pun accent pe profeția din Numeri și spun că Steaua este Însuși Iisus Hristos. În această icoană ca și în alte icoane ce reprezintă Nașterea Domnului, lumina stelei este pictată întocmai ca și cea din icoana Schimbării la Față. Aceasta înseamnă că lumina stelei nu e alta decât lumina necreată a lui Dumnezeu Însuși ce se arată pe Muntele Taborului.
În peșteră vedem apoi două animale, un bou și un asin, imagine ce face trimitere la o profeție vetero-testamentară (Isaia 1, 3): „Boul își cunoaște stăpânul și asinul ieslea domnului său, dar Israil nu Mă cunoaște; poporul Meu nu Mă pricepe”. Așadar, icoana ne întreabă: „Știți cine este pruncul acesta? Îl recunoașteți ca fiindu-vă Domn și Stăpân?”
Îngerii din înaltul cerului privesc marea minune a smereniei dumnezeiești a lui Hristos. Aceasta ne amintește de cuvintele Psalmistului prin care se proorocea Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Micșoratu-l-ai pe dânsul cu puțin față de îngeri” (Psalmi 8, 5).
Magii reprezintă neamurile, altfel spus, noi. Hristos nu a venit în lume doar pentru poporul iudeu, ci pentru mântuirea întregii lumi. Darurile lor – aur, tămâie și smirnă – simbolizează cele trei atribute ale „slujirii” lui Hristos: aurul, recunoașterea Sa ca Împărat (de vreme ce El este Împăratul Slavei); tămâia, preoția Sa (căci El se jertfește pe Sine ca miel neprihănit luând asupra sa păcatele lumii), iar smirna moartea și îngroparea Sa (aceasta fiind folosită pentru a unge trupurile celor adormiți).
De aceea, scutecele pruncului Iisus se aseamănă mult cu un giulgiu de înmormântare, iar leagănul este pictat ca un mormânt. Hristos se naște într-o peșteră și va învia din morți tot într-o peșteră. Mormântul în care este îngropat Hristos este un „mormânt nou”. Pântecele Fecioarei este asemuit cu un mormânt străin de stricăciune. Dacă Nașterea lui Hristos Dumnezeu ca om ne răsare tuturor din peșteră, atunci viața veșnică hărăzită întregii omeniri răsare din mormânt.
Mesajul icoanei Nașterii este cât se poate de limpede: Dumnezeu cel mai înainte de veci S-a născut! Atotputernicul Dumnezeu se face pe sine prunc neputincios și lipsit de apărare! El pe Care Cerurile nu Îl pot cuprinde încape în pântecele unei femei! Împăratul Slavei vine pe lume în chip smerit! Mesajul Evangheliei ni se împărtășește prin cuvinte, dar și prin imagini. Limbajul Bisericii nu este pur și simplu limba pe care o vorbim, cântăm și auzim în timpul slujbelor bisericești.
Există, de asemenea, un limbaj al icoanelor. Iconografia este unul din limbajele utilizate în tălmăcirea Sfintelor Scripturi. Sfinții iconari ai Bisericii, ca și Sfinții Părinți, cunoșteau din scoarță în scoarță Sfânta Scriptură. Prin urmare, arta Bisericii ne invită să ne familiarizăm cu cuvântul lui Dumnezeu. Doar astfel vom putea înțelege slujbele dumnezeiești și acest limbaj al icoanelor.
Sursa: http://www.pemptousia.ro/2013/12/icoana-nasterii-domnului-2/

Proorociile, Apostolul și Evangheliile Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos ce se citesc la slujba ceasurilor din ajunul Nașterii Domnului

1

După Biblia Bartolomeu

Ceasul I

Paremia

Din proorocia lui Miheia citire:

[ VT ] Vechiul Testament
[ Mi ] Miheia

Cap. 1 CAPITOLUL 1
Prevestiri asupra Iudeii şi Samariei.
Cap. 2 CAPITOLUL 2
Despre oameni hrăpăreţi şi cârmuitori nedemni. Făgăduinţa mântuirii.
Cap. 3 CAPITOLUL 3
Cârmuitori ce asupresc poporul. Profeţi mincinoşi. Îndrumători şi preoţi nevrednici.
Cap. 4 CAPITOLUL 4
Ierusalimul, Sionul şi treierul popoarelor.
Cap. 5 CAPITOLUL 5
Profeţie despre naşterea lui Mesia şi despre rostul „rămăşiţei“ lui Israel.
Cap. 6 CAPITOLUL 6
Care anume jertfe Îi sunt plăcute Domnului. Nelegiuiţii sub ameninţare.
Cap. 7 CAPITOLUL 7
Stricăciune peste tot. După pedeapsă, izbăvirea. Rugăciunea profetului.

[ VT ] Vechiul Testament
[ Mi ] Miheia

[ Cap. 5 ] CAPITOLUL 5

Profeţie despre naşterea lui Mesia şi despre rostul „rămăşiţei“ lui Israel.

1 Iar tu, Betleeme, casa Efratei a,
mic eşti a fi’ntre miile lui Iuda;
dar din tine Cineva Îmi va ieşi
în Israel să-i fie lui Cârmuitor b;
ieşirile Lui însă erau dintru’nceput,
din zilele veacului c.

2 De aceea El îi va da d
până la vremea celei ce va să nască e;
ea va naşte,
iar rămăşiţa fraţilor lor
se va întoarce la fiii lui Israel.

3 Şi Domnul va sta şi va vedea
şi turma Şi-o va paşte cu putere,
iar ei vor fi întru slava numelui Domnului
Dumnezeului lor;
că acum fi-vor ei măriţi
până la marginile pământului.

4 Şi această pace va fi
când va veni Asur pe pământul vostru
şi când va intra asupra ţării voastre;
şi’mpotriva lui se vor scula şapte păstori
şi opt conducători de oameni f.
Şi pe Asur îl vor păstori cu sabie
5
şi ţara lui Nimrod g cu şanţul ei;
şi El vă va mântui de Asur
când va veni pe pământul vostru
şi’n hotarele voastre va intra.

6 Şi fi-va rămăşiţa lui Iacob h printre neamuri
în mijloc de popoare multe
ca roua căzând de la Domnul
şi ca mieii pe iarbă i,
aşa ca nimeni să nu se adune
şi nici să rămână printre fiii oamenilor.

7 Şi fi-va rămăşiţa lui Iacob printre neamuri
în mijloc de popoare multe
ca un leu printre vite’n pădure
şi ca un pui de leu printre turme j
– ca şi cum ar fi doar în trecere –
şi la alegere-şi va prinde prada
şi nimeni nu va fi să scape.

8 Mâna ta se va’nălţa
împotriva celor ce-ţi fac necazuri,
şi toţi vrăjmaşii tăi vor pieri de istov.

9 Şi va fi că’n ziua aceea
– zice Domnul –
voi nimici caii tăi din mijlocul tău
şi carele ţi le voi nimici;

10 şi voi surpa cetăţile pământului tău
şi întăriturile tale, pe toate, le voi strica;

11 şi-ţi voi nimici vrăjitoriile din mâini
şi ghicitori în tine nu vor fi.

12 Şi-ţi voi nimici chipurile cele cioplite
şi stâlpii tăi din mijlocul tău
şi nu te vei mai închina
la lucrul mâinilor tale.

13 Şi voi tăia desişurile din mijlocul tău
şi cetăţile tale le voi strica.

14 Şi cu mânie şi-aprindere mare
voi face răzbunare’ntre neamuri,
pentru aceea că n’au ascultat.

Apostolul

Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei, I, 1-12 citire:

[ Cap. 1 ] Dumnezeu a grăit prin Fiul Său. Fiul e mai presus de îngeri.

[ NT ] Noul Testament
[ Evr ] Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei

Cap. 1 Dumnezeu a grăit prin Fiul Său. Fiul e mai presus de îngeri.
Cap. 2 Mântuirea cea mare. Hristos, Începătorul mântuirii.
Cap. 3 Iisus e mai presus de Moise. Odihnă pentru poporul lui Dumnezeu.
Cap. 4 Odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (continuare). Iisus, Marele Preot.
Cap. 5 Iisus, Marele Preot (continuare). Mustrări şi îndemnuri împotriva apostaziei.
Cap. 6 Mustrări şi îndemnuri împotriva apostaziei (continuare). Făgăduinţa cea întru adevăr a lui Dumnezeu.
Cap. 7 Rânduiala preoţească a lui Melchisedec.
Cap. 8 Arhiereul unui testament nou şi mai bun.
Cap. 9 Altarul pământesc şi altarul ceresc. Superioritatea jertfei lui Hristos faţă de acelea ale Vechiului Testament.
Cap. 10 Superioritatea jertfei lui Hristos, singura mântuitoare. Îndemnuri şi mustrări.
Cap. 11 Credinţa.
Cap. 12 Pilda de răbdare şi sfinţenie a lui Iisus Hristos Însuşi. Îndemnuri spre virtute.
Cap. 13 Slujire bineplăcută lui Dumnezeu. Binecuvântare şi salutări.

Evanghelia după Matei I, 18-24

[ NT ] Noul Testament
[ Mt ] Evanghelia după Matei

Cap. 1 Genealogia şi naşterea lui Iisus Hristos
Cap. 2 Magii de la Răsărit. Fuga în Egipt. Irod ucide pruncii. Întoarcerea din Egipt şi aşezarea în Nazaret.
Cap. 3 Ioan Botezătorul şi predica sa. Botezul lui Iisus.
Cap. 4 Postul şi ispitirea lui Iisus. Începutul propovăduirii Sale în Galileea. Chemarea primilor patru apostoli. Vindecarea multor bolnavi.
Cap. 5 Predica de pe Munte; Fericirile. Apostolii sunt sarea pământului şi lumina lumii. Plinirea legii. Iubirea de vrăjmaşi.
Cap. 6 Milostenia. Rugăciunea Domnească. Iertarea şi postul. Dumnezeu şi Mamona. Nesocotirea celor lumeşti.
Cap. 7 Judecarea fratelui. Puterea stăruinţei în rugăciune. Cele două căi. Ferirea de profeţii mincinoşi. Cele două temelii.
Cap. 8 Iisus vindecă un lepros, pe servul unui sutaş, pe soacra lui Petru şi pe alţi bolnavi; linişteşte furtuna de pe mare şi vindecă doi demonizaţi.
Cap. 9 Vindecarea paraliticului din Capernaum. Chemarea lui Matei. Întrebarea despre post. Învierea fiicei lui Iair şi vindecarea femeii cu scurgere de sânge. Vindecarea a doi orbi şi a unui mut. Secerişul mult, secerători puţini.
Cap. 10 Numele celor doisprezece apostoli; trimiterea lor la propovăduire. A-L mărturisi pe Hristos în faţa oamenilor.
Cap. 11 Trimişii lui Ioan Botezătorul. Mărturia lui Iisus despre Ioan. Cetăţile nepocăite. Laudă Tatălui. Chemarea către cei împovăraţi.
Cap. 12 Spicele culese sâmbăta. Vindecarea făcută sâmbăta. Blasfemia împotriva Sfântului Duh. Adevăratele rude ale lui Iisus.
Cap. 13 Şapte parabole despre împărăţia cerurilor. Iisus nu este primit în patria Sa.
Cap. 14 Tăierea capului lui Ioan Botezătorul. Înmulţirea pâinilor. Umblarea pe mare. Vindecarea bolnavilor prin simpla atingere.
Cap. 15 Spălarea mâinilor. Ce-l spurcă pe om. Vindecarea fiicei canaaneencei. A doua înmulţire a pâinilor.
Cap. 16 Semnul lui Iona. Aluatul fariseilor. Mărturisirea lui Petru. Cea dintâi vestire a Patimilor. Urmarea lui Hristos.
Cap. 17 Schimbarea la faţă. Vindecarea unui lunatic. A doua vestire a Patimilor. Darea pentru templu.
Cap. 18 Copilul, chip al desăvârşirii. Parabola oii rătăcite. Tu şi fratele tău. Puterea de a lega şi dezlega păcatele. De câte ori să-l ierţi pe aproapele tău. Parabola celor doi datornici.
Cap. 19 Despre desfacerea căsătoriei. Iisus binecuvintează copiii. Tânărul bogat.
Cap. 20 Parabola lucrătorilor tocmiţi la vie. A treia vestire a Patimilor. Mama fiilor lui Zevedeu; cearta pentru întâietate. Vindecarea celor doi orbi.
Cap. 21 Intrarea în Ierusalim. Alungarea vânzătorilor din templu. Smochinul blestemat. Întrebare asupra minunilor lui Iisus. Parabola celor doi fii. Parabola lucrătorilor celor răi.
Cap. 22 Parabola nunţii fiului de împărat. Dajdia cuvenită cezarului. Întrebare despre înviere. Marea poruncă din lege. Mesia ca fiu şi Domn al lui David.
Cap. 23 Iisus îi mustră pe cărturari şi pe farisei şi deplânge crimele Ierusalimului, prezicân-du-i dărâmarea.
Cap. 24 Prima parte a cuvântării eshatologice: dărâmarea templului; începutul durerilor; urâciunea pustiirii; cum şi când va veni Fiul Omului; privegherea aşteptării mântuitoare.
Cap. 25 A doua parte a cuvântării eshatologice: parabola celor zece fecioare; parabola talanţilor; Judecata de Apoi.
Cap. 26 Sfat împotriva lui Iisus. Ungerea din Betania. Cina cea de Taină. Rugăciunea din Ghetsimani. Trădarea lui Iuda. Prinderea lui Iisus. Înfăţişarea înaintea arhiereilor. Lepădarea lui Petru.
Cap. 27 Iisus adus în faţa lui Pilat. Moartea lui Iuda. Judecata lui Pilat. Iisus osândit la moarte. Încununarea cu spini. Răstignirea şi moartea lui Iisus. Înmormântarea. Paza mormântului.
Cap. 28 Învierea lui Hristos. Arătările Mântuitorului. Porunca dată ucenicilor.

Ceasul III

Paremia

[ VT ] Vechiul Testament
[ Bar ] Baruh

Cap. 1 CAPITOLUL 1
Iudeii se adună în Babilon şi trimit un mesaj la Ierusalim spre mărturisirea păcatelor.
Cap. 2 CAPITOLUL 2
Mărturisirea păcatelor şi rugăciunea către Domnul.
Cap. 3 CAPITOLUL 3
Înţelepciunea ca însuşire a lui Israel. Profeţie asupra lui Mesia.
Cap. 4 CAPITOLUL 4
Ierusalimul îşi deplânge pustiirea. Îndemn la răbdare. Profeţie despre mântuire.
Cap. 5 CAPITOLUL 5
Ierusalimul îşi cheamă fiii la bucurie.

Apostolul

Epistola către Galateni 3, 23-29

[ NT ] Noul Testament
[ Ga ] Epistola către Galateni

Cap. 1 Salutare. Nu există altă Evanghelie. Cum a devenit Pavel apostol.
Cap. 2 Pavel acceptat de ceilalţi apostoli. Ca şi păgânii, Evreii se mântuiesc prin credinţă.
Cap. 3 Lege sau credinţă? Legea şi făgăduinţa. Robi şi fii.
Cap. 4 Robi şi fii (continuare). O alegorie: Agar şi Sarra.
Cap. 5 Libertatea creştină. Roada Duhului şi lucrarea cărnii.
Cap. 6 Purtaţi-vă sarcinile unii altora! Îndemnuri cu mâna lui Pavel. Salutare de sfârşit.

Evanghelia după Luca II, 1-29

1

[ NT ] Noul Testament
[ Lc ] Evanghelia după Luca

Cap. 1 Adresare introductivă. Vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul. Bunavestire. Maria la Elisabeta; cântarea Mariei. Naşterea lui Ioan Botezătorul.
Cap. 2 Naşterea lui Iisus. Tăierea împrejur. Aducerea la templu. Dreptul Simeon şi proorociţa Ana. Iisus, la doisprezece ani, între dascălii din templu.
Cap. 3 Predica lui Ioan Botezătorul; mărturia sa despre Hristos. Botezul Domnului. Genealogia lui Iisus.
Cap. 4 Postul şi ispitirea lui Iisus. Începutul predicii Sale în Galileea. Alungarea lui Iisus din patria Sa. Iisus începe să predice în Capernaum. Vindecarea unui demonizat. Vindecarea soacrei lui Petru şi a altor bolnavi.
Cap. 5 Pescuirea minunată. Vindecarea unui lepros şi a unui paralitic. Chemarea lui Levi. Despre post.
Cap. 6 Spicele culese sâmbăta. Vindecarea omului cu mâna uscată. Alegerea celor doisprezece apostoli. Predica de pe munte.
Cap. 7 Vindecarea slugii sutaşului. Învierea tânărului din Nain. Trimişii lui Ioan Botezătorul. Mărturia lui Iisus despre Ioan. Ungerea lui Iisus de către o femeie păcătoasă.
Cap. 8 Femei slujitoare ale lui Iisus. Parabola semănătorului. Făclia’n sfeşnic. Mama şi fraţii lui Iisus. Potolirea furtunii. Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor. Vindecarea femeii cu scurgere de sânge; învierea fiicei lui Iair.
Cap. 9 Trimiterea celor doisprezece. Irod şi Iisus. Săturarea celor cinci mii. Mărturisirea lui Petru. Întâia vestire a Patimilor. Schimbarea la faţă. Vindecarea copilului demonizat. A doua vestire a Patimilor. Cine este cel mai mare? Folosirea numelui lui Iisus.
Cap. 10 Trimiterea celor şaptezeci. Vai de cetăţile nepocăite! Întoarcerea celor şaptezeci. Bucuria lui Iisus. Parabola samarineanului milostiv. Marta şi Maria.
Cap. 11 Rugăciunea Domnească. Lucrarea rugăciunii. Iisus şi Beelzebul. Agresivitatea duhului rău. Semnul lui Iona. Lampa luminândă. Iisus împotriva cărturarilor, fariseilor şi învăţătorilor de Lege.
Cap. 12 Mărturisirea deschisă şi fără frică a Evangheliei. Păcatul împotriva Duhului Sfânt. Parabola bogatului nesăbuit. Încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Semnele vremii. Slugile veghetoare. Iisus, pricină de dezbinare.
Cap. 13 Între pocăinţă şi moarte. Parabola smochinului neroditor. Vindecarea în zi de sâmbătă a unei femei gârbove. Parabolele grăuntelui de muştar şi aluatului. Poarta cea strâmtă. Irod-vulpea. Deplângerea Ierusalimului.
Cap. 14 Hidropicul vindecat sâmbăta. Alegerea unui loc în societate. Parabola despre cina cea mare. Lepădarea de sine.
Cap. 15 Trei parabole: Oaia rătăcită; Drahma pierdută; Fiul risipitor.
Cap. 16 Parabola iconomului nedrept. Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr.
Cap. 17 Despre poticniri. Despre iertarea fratelui tău. Puterea credinţei. Vindecarea celor zece leproşi. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu.
Cap. 18 Parabolă: judecătorul nedrept şi văduva stăruitoare. Parabola vameşului şi fariseului. Iisus şi copiii. Tânărul bogat. A treia vestire a Patimilor. Vindecarea orbului din Ierihon.
Cap. 19 Zaheu vameşul. Parabola minelor. Intrarea în Ierusalim. Iisus deplânge Ierusalimul şi-i alungă pe vânzătorii din templu.
Cap. 20 Botezul lui Ioan şi autoritatea lui Iisus. Parabola lucrătorilor nevrednici. Banul cezarului. Despre învierea morţilor. Fiu şi Domn al lui David.
Cap. 21 Banul văduvei. Profeţia despre dărâmarea Ierusalimului. Sfârşitul lumii şi venirea Fiului Omului. Îndemn la priveghere.
Cap. 22 Trădarea lui Iuda. Cina cea de Taină. Despre întâietate. Avertizarea lui Petru. Rugăciunea din Muntele Măslinilor. Arestarea lui Iisus. Lepădarea lui Petru. Iisus în faţa sinedriului.
Cap. 23 Iisus în faţa lui Pilat şi a lui Irod. Iisus judecat şi osândit la moarte. Răstignirea lui Iisus. Tâlharul mântuit. Îngroparea Domnului.
Cap. 24 Învierea Domnului. În drum spre Emaus. Iisus li Se arată apostolilor. Înălţarea la cer.

Ceasul IV

Paremia

Isaia 7, 10-15; 8, 1-4; 9-10

[ VT ] Vechiul Testament
[ Is ] Isaia

Cap. 1 Israel nu-şi cunoaşte Dumnezeul. Adevăratele jertfe. Curăţirea Ierusalimului.
Cap. 2 Profeţie despre Iudeea, Ierusalim şi ziua mâniei Domnului.
Cap. 3 Pedeapsa mândriei şi a podoabelor deşarte.
Cap. 4 (continuare)
Cap. 5 Iubitul şi via sa. Blesteme împotriva mai-marilor lui Iuda. Năvala Asirienilor.
Cap. 6 Chemarea lui Isaia.
Cap. 7 Isaia prevesteşte naşterea Mântuitorului din fecioară.
Cap. 8 Regatul Siriei se surpă. Domnul e Stăpânul istoriei. Aşteptând ceasul Domnului. Vremea lui Mesia.
Cap. 9 Naşterea, numele şi împărăţia lui Mesia.
Cap. 10 Vai celor nedrepţi; vai Asirienilor. Mica rămăşiţă. Pieirea Asirienilor.
Cap. 11 O nouă vestire a lui Mesia. Întoarcerea celor robiţi.
Cap. 12 Cântarea celor răscumpăraţi.
Cap. 13 Vedenia lui Isaia asupra Babilonului.
Cap. 14 Întoarcerea din robie. Regele Babilonului se duce în iad. Despre Babilon, Asiria şi Filisteni.
Cap. 15 Profeţie asupra lui Moab.
Cap. 16 (continuare)
Cap. 17 Profeţie asupra Damascului şi a lui Efraim. Sfârşitul idolatriei. Grădini pentru zeii străini.
Cap. 18 Pustiirea Etiopiei.
Cap. 19 Profeţie asupra Egiptului.
Cap. 20 Vestire asupra înfrângerii Egiptenilor şi Etiopienilor.
Cap. 21 Căderea Babilonului. Profeţie asupra triburilor arabe.
Cap. 22 Profeţie asupra Ierusalimului.
Cap. 23 Profeţie asupra Tirului.
Cap. 24 Pustiirea pământului.
Cap. 25 Cântare de mulţumire.
Cap. 26 Cântarea celor răscumpăraţi.
Cap. 27 Uciderea balaurului. Cântecul viei. Reaşezarea poporului lui Dumnezeu.
Cap. 28 Împotriva lui Efraim. Profeţii mincinoşi. Şubrezenia unor legăminte. Parabola lucrătorului.
Cap. 29 Împresurarea şi eliberarea Arielului. Formalismul religios. Mântuirea care vine.
Cap. 30 Profeţii asupra Egiptului şi Ierusalimului. Pedepsirea neamurilor.
Cap. 31 Zădărnicia alianţei cu Egiptul. Domnul împotriva Asiriei.
Cap. 32 Regele drept. Femeile nepăsătoare. Domnia dreptăţii şi păcii.
Cap. 33 Izbăvirea făgăduită poporului lui Dumnezeu.
Cap. 34 Edomul (Idumeea) ca simbol al neamurilor pedepsite.
Cap. 35 Mântuire şi fericire.
Cap. 36 Senaherib năvăleşte în Iudeea. Rabşache ameninţă. a
Cap. 37 Rugăciunea lui Iezechia. Izbăvirea Ierusalimului.
Cap. 38 Regele se îmbolnăveşte şi se vindecă. Rugăciunea lui Iezechia.
Cap. 39 Iezechia primeşte solii Babilonului şi le arată vistieriile sale, fapt care-i aduce pedepsirea.
Cap. 40 Profeţie asupra Înaintemergătorului.
Cap. 41 Cineva vine în numele Domnului. Israel şi Cel ce l-a ales. Căderea idolilor.
Cap. 42 Întâiul Cânt despre Servul Domnului. Domnul biruitorul. Israel, slugă surdă şi oarbă.
Cap. 43 Domnul e singurul Dumnezeu, proniatorul şi eliberatorul poporului Său. Împotriva Babilonului. Israel nerecunoscător.
Cap. 44 Slava lui Dumnezeu. Deşertăciunea idolilor. Îndemn la pocăinţă. Bucuria răscumpărării. Profeţie asupra lui Cirus.
Cap. 45 Pofeţie asupra lui Cirus (continuare). O nouă profeţie asupra lui Mesia. Vestirile Domnului. Chemarea şi convertirea neamurilor.
Cap. 46 Zeii Babilonului cad. Israel e izbăvit.
Cap. 47 Profeţie despre căderea Babilonului.
Cap. 48 Darul lui Dumnezeu asupra lui Israel.
Cap. 49 Al doilea Cânt despre Servul Domnului. Sionul, înnoit. Neamurile şi poporul ales. Prăzile uriaşului.
Cap. 50 Israel, îndepărtat de Domnul, dar nu fără nă-dejde. Al treilea Cânt despre Servul Domnului.
Cap. 51 Făgăduinţe celor credincioşi. Braţul Domnului. Nu vă temeţi de oameni! Domnul asupra neamurilor.
Cap. 52 Făgăduinţe pentru mântuire. Al patrulea Cânt despre Servul Domnului.
Cap. 53 Al patrulea Cânt despre Servul Domnului (continuare).
Cap. 54 Slava noului Ierusalim. a
Cap. 55 Mântuirea care dulce se îmbie.
Cap. 56 Neamurile chemate la mântuire.
Cap. 57 Mustrări pentru necredinţa lui Israel.
Cap. 58 Adevăratul post.
Cap. 59 Prin pocăinţă spre mântuire. Făgăduirea Mântuitorului.
Cap. 60 Slava poporului lui Dumnezeu.
Cap. 61 Unsul Domnului în vestea cea bună.
Cap. 62 În aşteptarea mântuirii.
Cap. 63 Răzbunarea Domnului asupra Edomului. Ziua biruinţei.
Cap. 64 Rugăciunea poporului.
Cap. 65 Împotriva idolatriei. Răsplată pentru buni şi răi. Ceruri noi şi pământ nou.
Cap. 66 Jertfe duhovniceşti. Judecata şi împărăţia lui Dumnezeu.

Apostolul

Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei I, 10-14, II 1-3

[ NT ] Noul Testament
[ Evr ] Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei

Cap. 1 Dumnezeu a grăit prin Fiul Său. Fiul e mai presus de îngeri.
Cap. 2 Mântuirea cea mare. Hristos, Începătorul mântuirii.
Cap. 3 Iisus e mai presus de Moise. Odihnă pentru poporul lui Dumnezeu.
Cap. 4 Odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (continuare). Iisus, Marele Preot.
Cap. 5 Iisus, Marele Preot (continuare). Mustrări şi îndemnuri împotriva apostaziei.
Cap. 6 Mustrări şi îndemnuri împotriva apostaziei (continuare). Făgăduinţa cea întru adevăr a lui Dumnezeu.
Cap. 7 Rânduiala preoţească a lui Melchisedec.
Cap. 8 Arhiereul unui testament nou şi mai bun.
Cap. 9 Altarul pământesc şi altarul ceresc. Superioritatea jertfei lui Hristos faţă de acelea ale Vechiului Testament.
Cap. 10 Superioritatea jertfei lui Hristos, singura mântuitoare. Îndemnuri şi mustrări.
Cap. 11 Credinţa.
Cap. 12 Pilda de răbdare şi sfinţenie a lui Iisus Hristos Însuşi. Îndemnuri spre virtute.
Cap. 13 Slujire bineplăcută lui Dumnezeu. Binecuvântare şi salutări.

Evanghelia după Matei (II, 1-12)

1

[ NT ] Noul Testament
[ Mt ] Evanghelia după Matei

[ Cap. 2 ] Magii de la Răsărit. Fuga în Egipt. Irod ucide pruncii. Întoarcerea din Egipt şi aşezarea în Nazaret.

1 Iar dacă’n zilele regelui Irod a S’a născut Iisus în Betleemul Iudeii, iată magii b de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând:
2 „Unde este Cel ce S’a născut rege al Iudeilor? c Că’n Răsărit văzutu-I-am steaua şi am venit să I ne închinăm“.
3 Şi auzind acestea, regele Irod s’a tulburat, şi tot Ierusalimul împreună cu el.
4 Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, i-a întrebat: „Unde este să Se nască Hristos?“
5 Iar ei i-au zis: „În Betleemul Iudeii, că aşa este scris prin profetul:
6 Şi tu, Betleeme din pământul lui Iuda, nicicum nu eşti mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Cârmuitorul Care-l va păstori pe poporul Meu Israel“.
7 Atunci Irod i-a chemat în taină pe magi şi a aflat limpede de la ei vremea când li se arătase steaua.
8 Şi trimiţându-i la Betleem, le-a zis: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre prunc şi dacă-l veţi afla, daţi-mi şi mie de veste, pentru ca să vin şi eu şi să mă închin lui“.
9 Iar ei, ascultându-l pe rege, au plecat; şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra locului unde era Pruncul.
10 Şi văzând ei steaua, s’au bucurat cu bucurie mare foarte.
11 Şi intrând în casă, L-au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Sa; şi căzând la pământ, I s’au închinat; şi deschizându-şi vistieriile, I-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă. d
12 Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s’au dus în ţara lor.
13 Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare“.
14 Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt.
15 Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu.
16 Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s’a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi’n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
17 Atunci s’a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul:
18 Glas în Rama s’a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt.
19 După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s’a arătat în vis lui Iosif, în Egipt,
20 zicându-i: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului“.
21 Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel.
22 Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s’a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s’a dus în părţile Galileii.
23 Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema.

Dar luând prin vis înştiinţare să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s’au dus în ţara lor

Ceasul IX

Paremia

Isaia IX, 6-7

[ VT ] Vechiul Testament
[ Is ] Isaia

Cap. 1 Israel nu-şi cunoaşte Dumnezeul. Adevăratele jertfe. Curăţirea Ierusalimului.
Cap. 2 Profeţie despre Iudeea, Ierusalim şi ziua mâniei Domnului.
Cap. 3 Pedeapsa mândriei şi a podoabelor deşarte.
Cap. 4 (continuare)
Cap. 5 Iubitul şi via sa. Blesteme împotriva mai-marilor lui Iuda. Năvala Asirienilor.
Cap. 6 Chemarea lui Isaia.
Cap. 7 Isaia prevesteşte naşterea Mântuitorului din fecioară.
Cap. 8 Regatul Siriei se surpă. Domnul e Stăpânul istoriei. Aşteptând ceasul Domnului. Vremea lui Mesia.
Cap. 9 Naşterea, numele şi împărăţia lui Mesia.
Cap. 10 Vai celor nedrepţi; vai Asirienilor. Mica rămăşiţă. Pieirea Asirienilor.
Cap. 11 O nouă vestire a lui Mesia. Întoarcerea celor robiţi.
Cap. 12 Cântarea celor răscumpăraţi.
Cap. 13 Vedenia lui Isaia asupra Babilonului.
Cap. 14 Întoarcerea din robie. Regele Babilonului se duce în iad. Despre Babilon, Asiria şi Filisteni.
Cap. 15 Profeţie asupra lui Moab.
Cap. 16 (continuare)
Cap. 17 Profeţie asupra Damascului şi a lui Efraim. Sfârşitul idolatriei. Grădini pentru zeii străini.
Cap. 18 Pustiirea Etiopiei.
Cap. 19 Profeţie asupra Egiptului.
Cap. 20 Vestire asupra înfrângerii Egiptenilor şi Etiopienilor.
Cap. 21 Căderea Babilonului. Profeţie asupra triburilor arabe.
Cap. 22 Profeţie asupra Ierusalimului.
Cap. 23 Profeţie asupra Tirului.
Cap. 24 Pustiirea pământului.
Cap. 25 Cântare de mulţumire.
Cap. 26 Cântarea celor răscumpăraţi.
Cap. 27 Uciderea balaurului. Cântecul viei. Reaşezarea poporului lui Dumnezeu.
Cap. 28 Împotriva lui Efraim. Profeţii mincinoşi. Şubrezenia unor legăminte. Parabola lucrătorului.
Cap. 29 Împresurarea şi eliberarea Arielului. Formalismul religios. Mântuirea care vine.
Cap. 30 Profeţii asupra Egiptului şi Ierusalimului. Pedepsirea neamurilor.
Cap. 31 Zădărnicia alianţei cu Egiptul. Domnul împotriva Asiriei.
Cap. 32 Regele drept. Femeile nepăsătoare. Domnia dreptăţii şi păcii.
Cap. 33 Izbăvirea făgăduită poporului lui Dumnezeu.
Cap. 34 Edomul (Idumeea) ca simbol al neamurilor pedepsite.
Cap. 35 Mântuire şi fericire.
Cap. 36 Senaherib năvăleşte în Iudeea. Rabşache ameninţă. a
Cap. 37 Rugăciunea lui Iezechia. Izbăvirea Ierusalimului.
Cap. 38 Regele se îmbolnăveşte şi se vindecă. Rugăciunea lui Iezechia.
Cap. 39 Iezechia primeşte solii Babilonului şi le arată vistieriile sale, fapt care-i aduce pedepsirea.
Cap. 40 Profeţie asupra Înaintemergătorului.
Cap. 41 Cineva vine în numele Domnului. Israel şi Cel ce l-a ales. Căderea idolilor.
Cap. 42 Întâiul Cânt despre Servul Domnului. Domnul biruitorul. Israel, slugă surdă şi oarbă.
Cap. 43 Domnul e singurul Dumnezeu, proniatorul şi eliberatorul poporului Său. Împotriva Babilonului. Israel nerecunoscător.
Cap. 44 Slava lui Dumnezeu. Deşertăciunea idolilor. Îndemn la pocăinţă. Bucuria răscumpărării. Profeţie asupra lui Cirus.
Cap. 45 Pofeţie asupra lui Cirus (continuare). O nouă profeţie asupra lui Mesia. Vestirile Domnului. Chemarea şi convertirea neamurilor.
Cap. 46 Zeii Babilonului cad. Israel e izbăvit.
Cap. 47 Profeţie despre căderea Babilonului.
Cap. 48 Darul lui Dumnezeu asupra lui Israel.
Cap. 49 Al doilea Cânt despre Servul Domnului. Sionul, înnoit. Neamurile şi poporul ales. Prăzile uriaşului.
Cap. 50 Israel, îndepărtat de Domnul, dar nu fără nă-dejde. Al treilea Cânt despre Servul Domnului.
Cap. 51 Făgăduinţe celor credincioşi. Braţul Domnului. Nu vă temeţi de oameni! Domnul asupra neamurilor.
Cap. 52 Făgăduinţe pentru mântuire. Al patrulea Cânt despre Servul Domnului.
Cap. 53 Al patrulea Cânt despre Servul Domnului (continuare).
Cap. 54 Slava noului Ierusalim. a
Cap. 55 Mântuirea care dulce se îmbie.
Cap. 56 Neamurile chemate la mântuire.
Cap. 57 Mustrări pentru necredinţa lui Israel.
Cap. 58 Adevăratul post.
Cap. 59 Prin pocăinţă spre mântuire. Făgăduirea Mântuitorului.
Cap. 60 Slava poporului lui Dumnezeu.
Cap. 61 Unsul Domnului în vestea cea bună.
Cap. 62 În aşteptarea mântuirii.
Cap. 63 Răzbunarea Domnului asupra Edomului. Ziua biruinţei.
Cap. 64 Rugăciunea poporului.
Cap. 65 Împotriva idolatriei. Răsplată pentru buni şi răi. Ceruri noi şi pământ nou.
Cap. 66 Jertfe duhovniceşti. Judecata şi împărăţia lui Dumnezeu.

Apostolul

Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei (II, 11-18)

[ NT ] Noul Testament
[ Evr ] Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei

Cap. 1 Dumnezeu a grăit prin Fiul Său. Fiul e mai presus de îngeri.
Cap. 2 Mântuirea cea mare. Hristos, Începătorul mântuirii.
Cap. 3 Iisus e mai presus de Moise. Odihnă pentru poporul lui Dumnezeu.
Cap. 4 Odihnă pentru poporul lui Dumnezeu (continuare). Iisus, Marele Preot.
Cap. 5 Iisus, Marele Preot (continuare). Mustrări şi îndemnuri împotriva apostaziei.
Cap. 6 Mustrări şi îndemnuri împotriva apostaziei (continuare). Făgăduinţa cea întru adevăr a lui Dumnezeu.
Cap. 7 Rânduiala preoţească a lui Melchisedec.
Cap. 8 Arhiereul unui testament nou şi mai bun.
Cap. 9 Altarul pământesc şi altarul ceresc. Superioritatea jertfei lui Hristos faţă de acelea ale Vechiului Testament.
Cap. 10 Superioritatea jertfei lui Hristos, singura mântuitoare. Îndemnuri şi mustrări.
Cap. 11 Credinţa.
Cap. 12 Pilda de răbdare şi sfinţenie a lui Iisus Hristos Însuşi. Îndemnuri spre virtute.
Cap. 13 Slujire bineplăcută lui Dumnezeu. Binecuvântare şi salutări.

Apostolul

[ NT ] Noul Testament
[ Evr ] Epistola Sfântului Apostol Pavel către Evrei

[ Cap. 2 ] Mântuirea cea mare. Hristos, Începătorul mântuirii.

1 Pentru aceea trebuie ca noi să ne ţinem cu atât mai aproape de cele ce-am auzit a, ca nu cumva să plutim pe-alături de ele b.
Evr 12:25
2 Că dacă cuvântul grăit prin îngeri c s’a adeverit, şi dacă orice încălcare de poruncă şi neascultare şi-a primit răsplata cea dreaptă,
Sir 21:3 FA 7:38 FA 7:53 Ga 3:19 Evr 10:28 Evr 12:25
3 atunci, cum vom scăpa noi dacă fi-vom nepăsători faţă de o astfel de mântuire care, avându-şi începutul în însăşi propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de către cei ce au ascultat-o,
Mc 16:20 Evr 10:29 Evr 12:25
4 împreună cu ei mărturisind şi Dumnezeu prin semne şi minuni şi prin felurite puteri şi prin daruri ale Duhului Sfânt împărţite după voia Lui?
Mc 16:20 FA 14:3 1Co 12:4 1Co 12:11
5 Că nu îngerilor le-a supus El lumea viitoare despre care vorbim.
Mt 28:18
6 Dar cineva a mărturisit undeva d, zicând: Ce este omul, că-Ţi aminteşti de el? sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Ps 8:4-6 Ps 143:3
7 Micşoratu-l-ai pentru-o clipă e mai prejos de îngeri; cu slavă şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale.
Ps 8:4-6
8 Tu pe toate le-ai supus sub picioarele lui. Şi dacă I le-a supus pe toate, atunci nimic nu I s’a lăsat nesupus. Dar acum noi încă nu vedem că toate I-au fost supuse.
Ps 8:4-6 Mt 28:18 In 3:35 In 13:3 In 17:2 1Co 15:27
9 Dar pe Cel ce pentru-o clipă mai prejos de îngeri a fost micşorat, pe Iisus, Îl vedem încununat cu slavă şi cu cinste din pricina morţii pe care a suferit-o, în aşa fel ca, prin harul lui Dumnezeu, pentru fiecare să fi gustat moartea.
Ps 20:3 Mi 2:13 Flp 2:8-9
10 Fiindcă Lui f, Cel pentru Care sunt toate şi prin Care sunt toate, Lui, Cel ce pe mulţi fii i-a dus către slavă, Lui I se cădea să-L desăvârşească prin pătimire pe Începătorul g mântuirii lor.
Is 29:23 Mi 2:13 Lc 24:26 In 1:3 FA 5:31 1In 2:2
11 Că şi Cel ce sfinţeşte, şi cei ce se sfinţesc, dintru Unul sunt toţi; din care pricină nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi,
Mt 25:40 Mt 28:10 Mc 3:32-35 Evr 3:1 In 20:17
12 zicând: Vesti-voi fraţilor Mei numele Tău, în mijlocul adunării Îţi voi cânta laudă.
Ps 21:22 In 20:17
13 Şi încă: Eu voi fi încrezător în El; şi încă: Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu.
2Rg 22:3 Ps 17:2 Ps 70:5 Is 8:17-18 Is 12:2
14 Aşadar, de vreme ce pruncii îşi aveau părtăşie în sânge şi în trup, tot astfel şi El: aceloraşi li S’a făcut părtaş, pentru ca prin moarte să-l surpe pe cel ce are stăpânia morţii, adică pe diavolul,
Is 25:9 Os 13:14 Za 9:11 In 1:14 In 12:31 1Co 15:54 Flp 2:7 2Tim 1:10 Evr 2:17 1In 3:8 Ap 12:10 :
15 şi să-i elibereze pe cei ce de frica morţii erau toată viaţa ţinuţi în robie.
Os 13:14 Lc 1:74 Rm 8:15
16 Fiindcă e de la sine’nţeles că nu pe îngeri i-a luat El în grijă, ci pe urmaşii lui Avraam i-a luat.
Is 41:8-9
17 Pentru aceea era El dator să li Se asemene’ntru totul fraţilor, ca să devină El Arhiereu milostiv şi credincios în slujba lui Dumnezeu, spre a ispăşi păcatele poporului.
Rm 8:3 Flp 2:7 Evr 2:14 Evr 3:2 Evr 5:2 1In 2:2 1In 4:10
18 Că El Însuşi fiind încercat prin ceea ce a pătimit, şi celor ce sunt în încercări poate să le ajute.

Evanghelia de la Matei (II, 13-23)

1

13 Iar după ce au plecat ei, iată îngerul Domnului i se arătă în vis lui Iosif, zicând: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi fugi în Egipt şi stai acolo până când îţi voi spune eu, fiindcă Irod vrea să caute Pruncul ca să-L omoare“.
14 Şi ridicându-se Iosif, i-a luat în timpul nopţii pe Prunc şi pe maica Sa şi a plecat în Egipt.
15 Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se plinească cuvântul spus de Domnul prin profetul ce zice: Din Egipt L-am chemat pe Fiul Meu.
16 Iar Irod, văzând că fusese amăgit de magi, s’a mâniat foarte şi, trimiţând, i-a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi’n toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.
17 Atunci s’a plinit cuvântul spus prin Ieremia profetul:
18 Glas în Rama s’a auzit, plângere şi tânguire multă, Rahela-şi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie, pentru că nu mai sunt.
19 După moartea lui Irod, iată îngerul Domnului i s’a arătat în vis lui Iosif, în Egipt,
20 zicându-i: „Ridică-te, ia Pruncul şi pe maica Sa şi mergi în ţara lui Israel, căci au murit cei ce căutau viaţa Pruncului“.
21 Iar el, ridicându-se, a luat Pruncul şi pe maica Sa şi a venit în ţara lui Israel.
22 Şi auzind că Arhelau domneşte în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s’a temut să meargă acolo şi, luând poruncă prin vis, s’a dus în părţile Galileii.
23 Şi a venit şi a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se plinească ceea ce s’a spus prin profeţi, că Nazarinean Se va chema.

graiulortodox

Ajunul Craciunului

Ajunul Craciunului, zi de post aspru .

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii. Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit „dezlegare la peste”, cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.

Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor „Scutele lui Iisus”. Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.

Ajunul Craciunului, zi de colindat

Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite „Scutecelele lui Hristos”. Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).

Ajunul Craciunului, cand preotul vesteste Nasterea Domnului

Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.

Ajunul Craciunului modifica randuiala liturgica
In ajunul Craciunului se citesc „Ceasurile Imparatesti” si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.

Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita „Ceasurile Imparatesti” se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind „zi aliturgica”, adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie”. Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Ajunul Craciunului, prilej de bucurie si rugaciune

Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.

„Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci.”

„Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!”

Teodor Danalache

Sursa