​Biserica Nasterea Domnului din Betleem

1

Biserica Nasterea Domnului din Betleem este unul dintre cele mai importante locuri crestine de inchinare. Aceasta biserica a fost ridicata pe locul pesterii in care S-a nascut Mantuitorul Hristos. De asemenea, Biserica Nasterea Domnului este si una dintre cele mai vechi biserici crestine din lume pastrate pana astazi.

Biserica Nasterea Domnului din Tara Sfanta se afla in partea de rasarit a orasului Betleem, la opt kilometri de orasul Ierusalim. Complexul ce o inconjoara, acoperind aproximativ 12.000 metri patrati, include in afara de basilica propriu-zisa, o manastire ortodoxa, una catolica si una armeana.

Nasterea Mantuitorului Hristos este relatata in Evangeliile Apostolilor Matei si Luca. In pofida micilor diferente, care intaresc veridicitatea celor relatate de cei doi, amandoi Evanghelistii afirma faptul ca Hristos S-a nascut in Betleem si a crescut in Nazaret.

1

Evanghelistii mentioneaza doar faptul ca Fecioara Maria L-a nascut pe Hristos intr-o „iesle”. Nu se afirma clar daca locul acesteia era intr-o „pestera” sau intr-un „staul”. Insa, la mai putin de un secol distanta, Sfantul Iustin Martirul si Filosoful, cat si Protoevanghelia lui Iacov mentioneaza cuvantul „pestera”. Aceasta nu este nici o contrazicere, caci, dupa cum era obiceiul in acea vreme, casele sa ridicau in fata pesterilor care se gaseau in zona, astfel incat pestera sa poata fi folosita drept staul pentru animale.

Prima mentionare a pesterii din Betleemn, cinstita drept loc al Nasterii Domnului Hristos, apare in scrierile Sfantului Iustin Martirul si Filosoful, datand din jurul anului 160. El a identificat intaia oara grota ce se afla sub biserica drept pestera sfanta, locul Nasterii lui Hristos. Spre intarirea acestuia vine si traditia, cu mentionarile gasite in scrierile lui Origen si ale lui Eusebiu, acestea datand din secolul al III-lea.

 

In anul 326, Sfantul Imparat Constantin si maica sa, Sfanta Elena, au hotarat ridicarea unei biserici deasupra pesterii. Aceasta prima biserica a Nasterii Domnului, inchinata la data de 31 mai 339, avea un plan octogonal si era pozitionata chiar deasupra pesterii. In centrul acesteia, o gaura larga de 4 metri, inconjurata cu o balustrada, oferea o privire de ansamblu a pesterii.

Din aceasta perioada se pastreaza inca bucati impresionante si insemnate din mozaicul ce acoperea in intregime podeaua bisericii. Fericitul Ieronim a trait si lucrat in Betleem din anul 384, iar mai apoi a fost inmormantat intr-o pestera de dedesubtul bisericii.

1

Biserica ridicata in perioada Sfantului Constantin cel Mare a fost distrusa de catre imparatul Justinian in anul 530, pentru a putea ridica, in locul ei, o biserica mult mai incapatoare. Biserica ridicata de imparatul Justinian este cea care se vede si astazi.

Persii au crutat Biserica Nasterii in timpul invaziilor din anii 614 deoarece, conform legendelor, acestia au ramas profund impresionati de o reprezentare a Magilor care s-au inchinat Pruncului, aducand daruri. Reprezentati in scena Nasterii Domnului, magii de la rasarit erau imbracati in haine persane – magii erau calatori tot de origine persana.

1Acest lucru a fost mentionat si in cadrul unui Sinod tinut la Ierusalim in secolul al IX-lea. Mentionarea a fost folosita de catre participanti in demonstrarea utilitatii si folosului reprezentarilor religioase.

Musulmanii nu au indeplinit decretul lui Hakim, dat in anul 1009 privind daramarea tuturor monumentelor crestine, deoarece, din vremea lui Omar (639), acestora li s-a oferit si permis, spre slujire, folosirea unuia dintre transeptele Bisericii.

1Cruciatii au cucerit Ierusalimul la data de 6 iunie 1009. Imparatii Baldwin I si Baldwin II au fost incoronati in acest loc. Intr-o atmosfera de totala intelegere, francii si bizantinii au contribuit impreuna la redecorarea in intregime a interiorului Biserica Nasterii. Aceasta actiune s-a intins intre anii 1165-1169. Evenimentul este mentionat intr-o inscriptie de limba greaca, pastrata in transeptul de nord.

Biserica Nasterea Domnului a fost neglijata uneori, pe perioade mari de timp. Aceste perioade de neingrijire au fost cele in care au domnit otomanii Mamluk si Ottoman, dar, din fericire, Biserica Nasterii nu a fost afectata prea mult, si nici daramata.

1

Cea mai mare parte din marmura existenta in acea vreme in Biserica Nasterea Domnului a fost scoasa de turci si folosita la zidirea si impodobirea Templului de pe Munte, aflat in Ierusalim.

Alta incercari prin care a trecut Biserica Nasterea Domnului sunt cutremurul din 1834 si incendiul din 1869, care au distrus mobilierul de lemn al pesterii. Cu toate acestea, biserica a supravietuit tuturor incercarilor naturale sau umane la care a fost supusa.

In anul 1847, furtul stelei de argint care marcheaza exact locul Nasterii Pruncului Hristos, a dus la o criza internationala ce a cuprins in intregime Locurile Sfinte. Aceasta criza a dus, in cele din urma, la Razboiul din Crimeea (1854-1856).

La fel ca si la Biserica Sfantului Mormant, si aici, parti din Biserica Nasterea Domnului se afla sub controlul diferitelor confesiuni crestine. In anul 1852, grija Biserica Nasterii s-a incredintat mai multor centre crestine. Astfel, biserica se afla in grija romano-catolicilor, a armenilor si a grecilor ortodocsi. Grecii se ingrijesc, cu precadere, de intretinerea in buna stare a Pesterii Nasterii.

 

Usa pocaintei – o usa de mici dimensiuni incrustata in zidul gros de piatra al Bisericii Nasterii – a fost facuta si amplasata in zid in perioada otomana, cu scopul de a impiedica pe necredinciosi sa intre inauntru calare. De asemenea, aceasta usa, pe langa faptul ca obliga pe oricine sa descalece de pe cal, obliga pe vizitator si la o plecare a capului in semn de cinstire a locului. Un motiv bun poate fi si acela al unei mai bune aparari in cazul unui atac al musulmanilor.

Aceasta usa a fost plasata in locul unei alte usi mai vechi, din perioada cruciadelor, care era mult mai mare. Marginile usii celei mari se pot observa inca deasupra celei mici. Tot aici se mai pot observa si marginile usii patrate pe care o detinea Biserica Nasterii in momentul zidirii ei de catre imparatul Iustinian.

Nava incapatoare se pastreaza intacta inca de pe vremea Iustinian, cu toate ca tavanul a fost supus unor restaurari de-alungul secolelor al XV-lea si al XIX-lea. Coloanele din piatra lustruita, majoritatea dintre ele fiind luate din biserica initiale a lui Constantin – secolul al XIV-lea.

Naosul basilicii este impartit in cinci nave longitudinale separate de patru randuri de coloane, in stil corintic, cate 11 in fiecare rand. Pe ele sunt pictati Apostolii Domnului, cu numele scrise in latina si greaca.

Dintre cele 44 de coloane ale navei, 13 pastreaza inca picturi de pe vremea cruciatilor, infatisand mai multi sfinti si pe Maica Domnului cu Prucul. Starea acestora nu este una foarte buna, datorita timpului si metodelor de iluminat ale bisericii, insa, cu atentie, se pot observa bine.

1

Fragmente foarte calitative de mozaic mural, datand din anii 1160, impodobesc ambele laterale ale navei. Fiecare laterale avea trei registre – lucru stiut dintr-o descriere a Biserica Nasterii datand din anul 1628.

Registrul de mozaic de jos ii infatisa pe inaintasii lui Iisus; registrul de la jumatate cuprindea informatii legate de sinoadele locale si ecumenice; registrul de sus infatisa o serie de ingeri intre ferestrele bisericii. Numele artistului care a lucrat la acest mozaic, Basilius Pictor, apare la picioarele celui de al treilea inger din dreapta, pe peretele nordic al navei.

1

Usile-trapa din podeaua actuala acopera sectiuni din mozaicul original al Bisericii Nasterii. Acest mozaic acoperea, la inceput, intreaga podea. Fragmentele care se pastreaza infatiseaza figuri geometrice, pasari, flori si alte motive geometrice.

Niste usi similare acestora din podea acopera un alt mozaic pastrat din vremea lui Constantin. Acestea se afla in transeptul de nord si acopera un alt mozaic din secolul al IV-lea, care demonstreaza faptul ca biserica lui Constantin avea o absida octogonala. Aceste usi se deschid, uneori, la cerere.

 

O fantana baptismala de forma octogonala a fost gasita in absida sudica. Aceasta dateaza din secolul al VI-lea si face parte din biserica lui Iustinian – initial, aceasta era localizata langa marele altar. Odata cu mutarea ei de langa altar, in perioada renovarilor cruciate, au aparut si numeroase legende. Astfel, se spune ca in aceasta fantana a cazut steaua magilor, sau ca din ea au fost adapati caii magilor, sau ca are o oarecare legatura cu David.

 

Lacasul are trei altare: unul central si doua mai mici aflate in absidele laterale. Din aceste abside se coboara in Pestera Nasterii Domnului, propriu-zis o mica grota naturala, situata chiar sub altarul central.

Marele altar din capatul estic, alaturi de cel din partea sudica, apartin grecilor. Altarul principal infatiseaza ochilor un frumos iconostas ortodox. Catapeteasma este impodobita cu ingeri, icoane si candele aurite.

 

In partea nordica a marelui altar se afla altarul armean al celor Trei Regi, inchinat celor trei Magi care si-au legat caii in apropiere. Armenii mai au un altar si absida nordica, inchinat de asta data Fecioarei Maria.

Pestera Nasterii Domnului – o grota rectangulara aflata dedesubtul bisericii – este punctul de maxim interes si cinste al intregii biserici. In acest loc se ajunge coborand treptele ce pornesc din absidele laterale. Aceasta grota a fost cinstita ca loc al Nasterii lui Hristos inca din secolul al II-lea.

 

Steaua de argint incrustata in piatra marcheaza chiar locul in care a fost asezat Hristos. Inscriptia in limba latina de pe marginea stelei de argint spune urmatoarele: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus est.” Traducerea: „Aici S-a nascut Iisus Hristos din Fecioara Maria – 1717.”

Steaua de argint este strajuita de cincisprezece candele care ard in permanenta. Dintre acestea, 6 apartin grecilor, 5 armenilor si 4 latinilor.

 

Podeaua pesterii este pavata cu marmura. Tot mobilierul pesterii dateaza de dupa incendiul din anul 1869; exceptie fac doar portile de bronz ale intrarii de sud si ale celei de nord. Acestea dateaza din vremea lui Iustinian – secolul al VI-lea.

Din pestera pornesc alte trepte ce duc intr-o capela laterala – Capela Ieslei – detinuta de romano-catolici. Langa aceasta se pastreaza unele fragmente de mozaic datand din secolul al II-lea, asemenea si unele capiteluri de coloane.

https://www.youtube.com/watch?v=LzqrBDuLscY)




Videoclip YouTube



Teodor Danalache

Să ne amintim calea apostată pe care merge ss Bartolomeu: „noi continuăm să dialogăm cu Roma, cu Biserica Anglicană, cu CMB, cu Federația Luterană Mondială și cu Bisericile vechi orientale, cu armenii, copții, etiopienii, până când va veni marea zi a unirii tuturor”

Declaratii ecumeniste ale ereziarhului Bartolomeu, patriarhul ecumenist al Constantinopolului pe care le-a exprimat cu ocazia pomeniriii patriarhului Athenagoras, alt eretic care are pretentia sa fi ridicat anatemele asupra papistasilor.

„Astăzi, ca în fiecare an, ne amintim de Patriarhul Atenagora, de fericită memorie, care a adormit în 7 iulie, la Spitalul Valukli în 1972. Când ne aducem aminte de el, ca în fiecare an, este firesc să ne exprimăm recunoștința față de el, cu mai mare intensitatea în acest an, în care comemorăm 40 de ani de la trecerea lui la cele veșnice. Așa cum am sugerat recent Sfântului Sinod al Patriarhiei noastre, vom săvârși un requiem oficial în care îl vom pomeni pe patriarh. Am cerut Mitroplitului de Pergam, care a slujit Patriarhului Atenagora în diferite funcții, să ne vorbească despre personalitatea și opera acestui mare patriarh. Să ne rugăm împreună pentru odihna sufletului patriarhului nostru, care a deschis orizonturi noi pentru Patriarhia Ecumenică, a reînnoit perioada dialogurilor ecumenice, a întâlnit pe Papa Paul al VI-lea în Ierusalim acum 48 de ani, a deschi ferestrele pentru ortodoxie, a deschis centrul patriarhal de la Geneva, Academia ortodoxă de la Creta, Centrul patriarhal de studii patristice de la Tesalonic și altele”.

Vorbind despre Consiliul Mondial al Bisericilor, patriarhul a adăugat: „CMB a fost fondat în 1948, anul alegerii Patriarhului Atenagora. În cei 23 de ani de patriarhat binecuvântat, Atenagora, ca și predecesorul sou Dimitrios, a colaborat cu CMB. Căci aceasta este linia Bisericii noastre, Biserica Constantinopolului. Este o linie stabilă și de neabătut. Nu ne putem închide egoist în noi înșine, în autarhie, autosuficiență și narcisism, așteptând ca alții să se prosterneze în fața noastră. Nu poate fi așa astăzi. Noi avem nevoie de deschidere ecumenică, umană, socială și de dialog între toți oamenii cu voință bună. Patriarhul Atenagora a fost atunci criticat pentru aceste deschideri. Și astăzi, ca atunci, patriarhatul nostru este criticat astăzi pentru dialogul ecumenic pe care-l promovează, ca și cum am dori să vindem ortodoxia. Însă numai prin dialog noi putem să producem acord, apropiere și reconciliere. Din această cauză, noi continuăm, orice s-ar spune, oricine ne-ar critica, să dialogăm cu Roma, cu Biserica Anglicană, cu CMB, cu Federația Luterană Mondială și cu Bisericile vechi orientale, cu armenii, copții, etiopienii, până când va veni marea zi a unirii tuturor, pentru care Biserica se roagă la fiecare slujbă, continuu, fără încetare, atunci când spune: Pentru pacea a toată lumea, pentru stabilitatea Sfintelor lui Dumnezeu biserici și pentru unitatea tuturor. Aceasta este una dintre prioritățile noastre, scopul nostru sacru, unul dintre idealurile și obiectivele slujirii noastre”.
| saccsiv
Iată cum acest lup în haine de patriarh încearcă să ametească dreptcredinciosii cum că ecumenismul este dorinta lui Hristos, cand de fapt unitatea tuturor se referă strict la cei ortodocsi. Deci există o singură cale: ereticii să se boteze ortodocsi si atunci vom fi Una!
Mai jos vă rog să citiţi un fragment din cartea A SFÎNTULUI PĂRINTELUI NOSTRU ANDREI, ARHIEPISCOPUL CEZAREII CAPADOCHIEI, TÎLCUIREA LA APOCALIPSĂ, ADICĂ LA DESCOPERIREA SFÎNTULUI APOSTOL ŞI EVANGHELIST IOAN BOGOSLOVUL (TEOLOGUL), care dezvăluie clar scopul urmărit de erezia ecumenistă, prin slujitorii ei: ecumeniștii și ereticii.
După uscăciunea ateismului, ecumenismul este acum deosebit de ispititor, părând a fi o „înflorire a credinţei”. Este cea mai mare amăgire a tuturor vremurilor! Ateismul a surpat toţi dumnezeii, iar Ecumenismul îi îngăduie deocamdată ca „simboluri culturale”, până ce se va ivi Antihristul, omul Satanei, căruia omenirea înşelată i se va închina ca unui unic dumnezeu. „Antihristul va fi om oarecare, îmbrăcat cu toată lucrarea satanei: «Şi se va arăta omul care se va înălţa mai presus de tot ce Se zice sau Se cinsteşte ca Dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4). Acela nu va aduce închinăciune de idoli, ci va fi potrivnic lui Dumnezeu, şi va surpa toţi dumnezeii şi va porunci să se închine lui în locul lui Dumnezeu. Şi va şedea în biserica lui Dumnezeu, nu numai în cea din Ierusalim, ci şi în bisericile cele de pretutindeni”[1]
Pe ce se întemeiază această nebunie, care calcă în picioare Scripturile, zicând totodată că le urmează? Pe ceea ce eu numesc cu un singur cuvânt „gnoză”, adică acel eres care învaţă că omenirea este din Dumnezeu în chip fiinţial, astfel încât omul poate ajunge el însuşi „dumnezeu” după fiinţă, în urma „evoluţiei spirituale”. Sminteala aceasta nu cuprinde nimic nou, ea nefiind decât învierea vechii erezii gnostice din primele veacuri creştine, care întemeiază filosofia Antihristului. Să citim ce scrie despre aceasta părintele Damaschin, editorul părintelui Serafim Rose:
„Dacă, potrivit gândirii neo-păgâne de azi, atât noi înşine, cât şi Hristos (împreună cu orice altceva) suntem doar «difuziuni ale firii dumnezeieşti» [deci dumnezei din fire, n. m.], atunci Hristos nu mai are de făcut nimic altceva decât să ne călăuzească înapoi la gnoza a ceea ce suntem deja. Aceasta este, desigur, tocmai învăţătura propovăduită acum sub îndreptăţirea că ar fi învăţătura autentică, «ezoterică» a lui Hristos. În realitate, ea este doar reînvierea vechii erezii gnostice, întemeiate pe filosofia păgână. Wilber vorbeşte de învăţăturile ce sunt «redescoperite» în textele gnostice: «Este vădit din aceste texte că principala activitate a lui Isus a fost aceea de a se întrupa în adepţii săi nu ca unicul fiu al lui Dumnezeu, ci în felul unui adevărat călăuzitor spiritual, ajutându-i pe toţi să ajungă «fii ai lui Dumnezeu»[2]. Există trei trăsături esenţiale ale mesajului ezoteric al lui Cristos, aşa cum e dezvăluit în Evangheliile Gnostice:
cunoaşterea de sine este cunoaşterea lui Dumnezeu; sinele (cel mai înalt) şi divinul sunt identice.

Isus cel viu al acestor texte vorbeşte despre «iluzie» şi «iluminare», nu despre păcat şi pocăinţă.

Isus este prezentat nu ca Domnul, ci ca un călăuzitor spiritual. Să notăm doar că acestea sunt tocmai poziţiile religiei Dharmakaya.»

Aşadar, noi înşine putem fi «dumnezeu». Acesta e un element crucial în «religia viitorului», fiindcă prin el Antihrist va fi încredinţat că este un alt fiu al lui Dumnezeu care s-a întrupat.”.
Despre aceasta, părintele Serafim Rose zice aşa: „Proorocii mincinoşi ai vremurilor noastre anunţă cu un glas din ce în cel mai puternic apropierea «noii ere a Duhului sfânt», a «noii cincizecimi», a «punctului Omega»[3]. Este exact ceea ce se numeşte, în adevăratele proorociri ale Bisericii Ortodoxe, «domnia lui Antihrist». Această proorocie începe să se împlinească tocmai în zilele noastre, cu forţa unei puteri diavoleşti”.
Trebuie să înţelegem bine că scopul de căpetenie al ecumenismului apostat nu este unirea „religiilor” – adică a credinţelor mincinoase, deci insuflate de Satana – ci preschimbarea dreptei şi adevăratei credinţe într-una strâmbă şi mincinoasă. Şi, într-adevăr, trăim „într-o vreme de întuneric şi înşelare aproape obşteşti, când pentru cei mai mulţi «Creştini» «Hristos» a devenit tocmai acela pe care învăţătura ortodoxă îl numeşte «Antihrist»”. Încă în veacul al 19-lea, Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov ne atrăgea luarea aminte, zicând că „lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de sfârşitul hotărâtor. […] Nu avem de unde aştepta reînvierea Creştinismului. Vasele Sfântului Duh au secat pentru totdeauna pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice. Or, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi înnoită numai prin uneltele Sale.[4] îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul de pe urmă pentru cei rămaşi care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, căci timpul scurt este, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi”. Un veac în urma Sfântului Ignatie (pe când ţările ortodoxe, mai puţin Grecia, erau stăpânite de ateismul comunist), Arhiepiscopul Averchie Tauşev încerca şi el să ne trezească, spunând că „în prezent noţiunea de «Ortodoxie» şi-a pierdut înţelesul; sub obrăzarul «Ortodoxiei» se ascunde astăzi ne-Ortodoxia. Se iveşte trebuinţa făuririi unui nou cuvânt pentru ceea ce numim «Ortodoxie», aşa cum a trebuit să făurim termenul de «Ortodoxie»[5]. Şi acest lucru nu este deloc uşor”.
Şi pentru ce s-a surpat Ortodoxia? Pentru că s-a umanizat, lucrările ei cele duhovniceşti s-au făcut trupeşti, cele dumnezeieşti s-au făcut omeneşti, cum arată Sfântul Ignatie:
„Astăzi, mulţi oameni au îndrăznit să-şi introducă rânduielile lor în rânduielile Sfântului Duh. Din această pricină, rânduielile cereşti s-au făcut pământeşti; cele duhovniceşti – trupeşti; cele sfinte – păcătoase; cele înţelepte – neghioabe. Văd nepotrivirea, văd năruirea ce decurge din ea; dar nu văd începutul din care decurg toate nenorocirile, pentru că privesc la lumina propriei raţiuni căzute şi nu la lumina lui Dumnezeu. Începutul nenorocirii stă în dispreţuirea neîngăduită şi trufaşă a poruncilor Sfântului Duh, în înlocuirea lor cu rânduielile proprii. Iată unde e pricina destrămării de obşte, pricina căderii Creştinismului, a căderii morale ce precede întotdeauna ruina civilă, care prevesteşte această ruină. Se mai găsesc în particular Creştini, dar a fost pierdută cunoaşterea obştească, unică, a adevărului, prin care totul s-ar uni într-un singur trup duhovnicesc, cu un singur chip de cugetare, sub un singur cap obştesc: Hristos. Azi, fiecare [Ortodox] are mai mult sau mai puţin modul său de cugetare, «religia» sa, drumul lui, luate în chip arbitrar sau la întâmplare, socotite ca drepte sau măcar îndreptăţite. Această nenumărată turmă care a pierdut legătura şi unitatea în adevăr şi duh, prezintă observatorului duhovnicesc aspectul celei mai mari devălmăşii: fiecare oaie rătăceşte de capul ei, nimeni nu-i poartă grija, oamenii nu mai aud – într-atât li s-a îngreuiat auzul – glasul mântuitor al Adevăratului Păstor ce răsună în Sfânta lui Biserică, ce le vădeşte sus şi tare nedreptatea şi le arată drumul drept”.
Despre umanismul „ortodox” al vremilor noastre vorbea cutremurat şi Cuviosul Iustin Popovici:
„Şi unde [găsim acest umanism]? În însăşi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii şi, ceva mai mult, împotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism! Iar prin Biserică este firesc ca umanismul acesta să pătrundă apoi în toate ariile vieţii, persoanei şi societăţii şi să fie propovăduit ca dogmă ultimă sau – şi mai bine – ca dogmă universală. În felul acesta, trufia omenească drăcească, ascunsă sub mantia Bisericii, ajunge dogmă de credinţă prefăcută în dogmă de viaţă, fără de care nu există mântuire! Este înfricoşător şi numai să gândească cineva la acest lucru, cu atât mai mult să-l spună, anume că în felul acesta singurul «laborator al mântuirii» din lumea aceasta se preschimbă încet într-un «laborator» drăcesc de siluire a conştiinţelor omeneşti şi de zămislire de monştri, într-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu şi a omului prin denaturarea Dumnezeu-omului”.
Şi acelaşi Sfânt Ignatie Briancianinov ne pregăteşte pentru a ne feri atât de înşelare, cât şi de temere:
„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va ajunge tare anevoioasă, din pricina apostaziei de obşte. Mulţimea apostaţilor, numindu-se şi înfăţişându-se la arătare drept «Creştini», îi va prigoni cu atât mai lesne pe adevăraţii Creştini.Apostaţii, înmulţindu-se, îi vor împresura pe adevăraţii Creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor-voiri de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon Zadonski. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de Stat, prin pedepse şi denunţuri, prin diferite uneltiri, amăgiri şi prigoană sălbatică”. „În vremurile din urmă – adaugă şi Cuviosul Averchie Tauşev – adevăratul monah şi orice Creştin adevărat abia dacă vor putea găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu şi pentru a nu se lăsa purtat de apostazie şi apostaţi în slujirea satanei. Cine, văzând ce se petrece acum în lume, chiar slujirea satanei în chip făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au şi venit? Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul ierarh Ignatie scria despre ele cu peste o sută de ani în urmă: «În viitor, vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh, se îndepărtează dintre oameni, fără ca gloata tulburată şi înrobită lumii deşertăciunii să bage de seamă, lăsându-l propriei căderi!»”.
[1] Avem ştire despre o „repetiţie” a încoronării Antihristului, care – oricât de caraghioasă ar fi – nu poate să nu ne dea de gândit:
„Guru Maharaj-ji fost propovăduit «dumnezeu» încă de când avea 15 ani, iar familia lui (compusă din mamă şi trei fraţi) era «sfânta familie». Organizaţia lui, «Misiunea Luminii Divine», avea comunităţi (ashram-uri) în întreaga Americă. Cei 80 000 de prozeliţi ai lui, trebuiau să renunţe la plăcerile lumeşti şi să mediteze în scopul de a obţine starea de «conştiinţă lărgită», care să le aducă pacea desăvârşită, fericirea şi «extazul» – adică o stare în care totul în jur este minunat şi desăvârşit întocmai aşa cum este. Cu ocazia unei iniţieri speciale, în care ei «primesc ştiinţa», discipolilor li se arată în lăuntrul lor o lumină foarte puternică. Pe lângă această «ştiinţă», discipolii aceştia mai sunt uniţi şi în credinţa că Maharaji-ji este «Stăpânul Universului», care a venit să instaureze Noua Eră («New Age») de pace pentru întreaga omenire. […]
În 1973, «Misiunea Luminii Divine» a închiriat Astrodomul din Houston (o imensă bază sportivă), cu scopul de a organiza acolo «evenimentul cel mai sfânt şi mai semnificativ din istoria omenirii». Prozeliţi din întreaga lume aveau să vină acolo pentru a se închina zeului lor şi pentru a începe convertirea întregii Americi. Apariţia lui Maharaj-ji a fost primită cu ovaţii colosale, în timpul specacolului el stând pe un tron înalt şi având pe cap coroana de aur «a lui Krishna». Pe tabelele de afişaj electronic apărea în flaşuri cuvântul «D-U-M-N-E-Z-E-U». Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scenă, iar orchestra cânta «The Lord of the Universe» («Stăpânul Universului»), cu textul şi muzica adaptate după un imn protestant.
Ceea ce am descris mai sus nu e decât o repetiţie a închinării la Antihrist ce va fi la sfârşitul timpului, de închinare adică la «cel ce se va înălţa mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu» (2 Tesaloniceni 2:4)” (SER2).

[2] După fiinţă deci, nu după dar!
[3] Cum zicea abatele iezuit Teilhard de Chardin.
[4] Iar Creştinii cei de pe urmă, dimpotrivă, „îşi vor grămădi învă­ţători după poftele lor, căci va fi vremea când nu vor mai suferi învăţătura cea sănătoasă” (2 Timotei 4:3). Stih pe care Sfântul Teofilact îl desluşeşte aşa: „Cu zicerea «îşi vor grămădi», Apostolul arată nealeasa şi tulburata mulţime a învăţătorilor. Căci aceştia au să se aleagă la hirotonie de mulţimile cele tulburate ale noroadelor, care nu fac nici un lucru cu cuvânt [«raţiune», n. m.] şi cu desluşire [«dreaptă-socoteală», «discernământ», n. m.], ci aleg şi hiro­tonesc învăţătorii care le urmează poftele, zicând şi făcând câte sunt spre îndulcirea şi mulţumirea lor” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).
[5] După ruperea de Biserica Universală (catolică) a Bisericii romane, care s-a numit ea însăşi „Catolică”, spre înşelarea celor neştiutori.
sursa: http://www.apologeticum.ro/2012/07/declaratie-apostata-a-ss-bartolomeu-noi-continuam-sa-dialogam-cu-roma-cu-biserica-anglicana-cu-cmb-cu-federatia-luterana-mondiala-si-cu-bisericile-vechi-orientale-cu-armenii-coptii-etiopienii/

Sursa

Mos Craciun, globalizarea și religia Noii Ordini Mondiale

După brad, elementul cheie al așa-numitei «Magii a Crăciunului» pe care vor să îl impună în sărbătoare, este un…bătrân scandinav, dolofan, cu barbă lungă și albă, haine roșii (de ce oare?), sănii pline cu cadouri și cu zâmbet larg, numit «Moș Crăciun»! Aceasta nu este numai o afacere bine elaborată cu numele «Moș Crăciun S.A.», și nici un simplu…dealer al mărfurilor de toate tipurile, așa cum mulți dintre noi credem!

Este vorba de o minciună inventată perfect de o societate de origine pur occidentală. Și asta pentru că «Νew Age» – dorind să personifice «duhul» Crăciunului, în special în ochii copiilor și să creeze un produs clasic globalizat pe baza căruia să uniformizeze tradițiile, valoriile și să denatureze imaginea reală a unor persoane importante sau chiar sfinte ale poporului, cum ar fi Sfântul Ierarh Vasile cel Mare- a creat un model clasic de personaj exotic, specific unei sărbători exotice, lipsite de conținut, false și plină de … magie, și nu unei sărbători duhovnicești și adevărate, așa cum o vrea Ortodoxia noastră!
Atât de fals este acest personaj, că nu îl găsim nici în basmele bunicii noastre!
Chiar și ea se întreabă, cine este acest Moș Crăciun, care brusc în ultima vreme ne aduce daruri și de ce nu ne aducea și acum câțiva ani în urmă? Atât de ireal este, că nici măcar acum nu poate să inventeze ceva, ca să-l introducă în basmele sale!
Și, pe urmă sunt unii care se întreabă, de ce Moș Crăciun în mijlocul sărbătorilor de iarnă nu poate să ne umple inimile, nici pe ale copiilor, care în final sunt cuprinși de tristețe!
Dar să luăm lucrurile în ordinea lor …

Povestea lui Moș Crăciun

Ce urmărim să vedem în această poveste? Dacă vom cerceta bine, vom putea ajunge pînă la atelierul ei de proiectare…Coca Cola. Deci,…

1. Potrivit celei mai recente legende, el s-a născut în Europa, unde este cunoscut drept Pere Noel, Saint Nicolas, Father Christmas, Pere Janvier sau în special drept Santa Claus! Acest Santa Claus nu este nimeni altul decât Sfântul Nicolae, un mare Sfânt al Ortodoxiei noastre, încărcat însă cu mituri și legende nord-europene, a căror rădăcină o vom vedea în continuare.

2. Sfântul Nicolae este foarte iubit în Biserica Ortodoxa, cinstindu-i pomenirea pe 6 decembrie. A trăit în secolul al IV-lea d.Hr., a fost Episcop al Mirelor Lichiei (Asia Mică) și a luat parte la primul Sinod Ecumenic. A făcut o mulțime de minuni, a desfășurat o importantă activitate filantropică, ajutându-i mult pe săraci. Îi iubea în mod special pe copii, făcea multe binefaceri chiar și deghizat, ca să nu fie recunoscut, ajuta fetele sărace să se căsătorească etc.. A devenit ocrotitorul navigatorilor, al copiilor etc.. După moartea sa (345 d.Hr.) a devenit cel mai popular Sfânt din toată Europa.

3. Protestanții, prin perceperea lor eretică, au anihilat valoarea și personalitatea Sfinților. Astfel, faima Sfântului Nicolae, care rămăsese vie, în special la germani și olandezi, prin influențele protestanților a ajuns să se transforme într-o figură folclorică a imaginației populare, lipsită de conținut duhovnicesc și de semnificație bisericească, pregătindu-se astfel bine terenul pentru Santa Claus!

4. Apoi, în secolul al XVII-lea, Olandezii au luat cu ei ideea de «cel mai simpatic bătrânel» (ceea ce mai rămăsese, ca amintire, din Sfântul Nicolae) în America, mai exact în New Amsterdam, orașul nou construit de colonia lor, care mai târziu devine New York. În 1809, scriitorul Washington Irving, în lucrarea sa «Istoria New-York-ului», descrie pentru prima oară apariția lui «Moș Crăciun», care venea pe un cal în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae! Cu timpul, ziua sărbătoririi sale (6 decembrie), legată de vizita pe care o făcea el copiilor, a fost mutată de Crăciun!

5. Apoi, americanii preiau mitul lui «Santa» (amestecat cu toate credințele și obiceiurile din emisfera nordică) și, adâugând propriile lor elemente, îl exportă în Europa și în întreaga lumea, comercializându-l și astfel, globalizându-l! Forma lui actuală s-a conturat în primul val de globalizare, adică înainte de anul 1930!

Trei evenimente importante se consideră a fi contribuit la forma globalizată a lui «Santa Claus»:

a. Poemul «Vizita Sfântului Nicolae» compus de Clement Clark Moore în anul 1822, fără vreo referire religioasă, însă cu multe mituri scandinave și germane! Se voia o încercare de a atinge suflete copiilor mici! În acest poem, Santa Claus își căpătă multe dintre caracteristicile actuale, cum ar fi: Zboară cu sania trasă de reni zburători, poartă haină cu blană, coboară pe horn, are obrajii roșii și barbă albă! Are, potrivit poemului, un trup mic și firav, ca un duh și este însoțit în călătoriile sale tot de un duh (=demon)! Se spune că dimensiunile corporale de azi și le-a dobândit în anul 1841, când un negustor din Philadelphia a plătit pe cineva să se costumeze în Santa Claus și să stea pe hornul magazinului său pentru reclamă!

1

b. Schițele celebrului desenator Thomas Nast, care în anul 1863 și în anii următori a creat primele schițe reprezentându-l pe «Moș Crăciun», asemănător imaginii sale din prezent, așa cum și-l amintea din povestirile strămoșilor săi germani! În anul 1866 schița cu imaginea lui «Santa Claus», l-a impus ca producător de jucării! În 1869 a stabilit, prin alte proiecte desenate, că reședința lui Moș Crăciun se află la Polul Nord.

c. Reclamele…Coca Cola! În 1931 această companie a decis să folosească imaginea lui Santa Claus în reclamele sale de Crăciun, pentru a mări cererea produselor sale în perioada sărbătorilor de iarnă. Astfel, l-a angajat pe designer american, Haddon Sundblom să stilizeze forma «bătrânului plin de bunătate», care simbolizează «spiritul bun al Crăciunului și al Anului Nou». Acesta l-a desenat pe Moș Crăciun… dolofan, îmbrăcat în culorile Coca Cola și l-a pus să dăruiască sticlele companiei! De atunci imaginea sa a rămas neschimbată, iar campania publicitară, care a avut mare succes, se repetă în fiecare an de Crăciun cu variații diferite!

1

6. Trebuie remarcat faptul că promovarea sa la nivel mondial a avut loc după al doilea război mondial, prin organizarea unui impresionant târg internațional nu numai cu codouri, ci și cu diverse figurine de Santa Claus. Păpuși estetice și inestetice, de diferite dimensiuni, forme și materiale (plastic, lemn, ceară etc.) inundă piețele mondiale, impunându-ni-l! După câte vedem, globalizarea aceasta dirijează chair și piețele care nu sunt creștine, pentru că «Sfântul» în forma lui de azi le facilitează în mare măsură câștigul!

Am văzut pe scurt istoria lui Moș Crăciun. Să vedem în cele ce urmează cum s-a impus la noi în țară și în celelalte țări ale lumii.

În țara noastră

În țara noastră, ne este cunoscut tuturor încă din vechime Sfântul Vasile cel Mare, a cărui pomenire Biserica noastră o sărbătorește de Anul Nou, pentru că a murit pe 1 ianuarie 379 d.Hr.

1

Sărbătoarea a avut doar o conotație religioasă, credincioșii sărbătorindu-l și cinstindu-l pe Sfântul
Vasile cu evlavie și cucernicie nu pentru cadourile sale, ci pentru binecuvântările și ajutorul dat copiilor, oamenilor săraci și celor neputincioși.

Renumitul Profesor de Folclor și Academician, Gheorghios Megas scria foarte semnificativ: «Anul Nou capătă o conotație deosebită, deoarece este sărbătorit în memoria unuia dintre cei mai mari Părinți ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Vasile cel Mare. Prin personalitatea sa, Sfântul Vasile dă viață și strălucire sărbătorii. Se face mijlocitor și garant al rugăciunilor și al binecuvântării pe care omul, aflat la începutul unei noi perioade cronologice, nădăjduiește să le primească de la Dumnezeu, Dătătorul tuturor bunurilor ».
În zilele de sărbătoare, copii îl așteaptau doar pe Sfântul Vasile, cântau colinde, mergeau la biserică, participau la masa festivă, unde preotul tăia vasilopita [plăcintă cu răvașe de Anul Nou] etc.
De vreme ce, într-o versiune de colinde, Sfântul Vasile este înfățișat ca elev, se spune că el este creația copiilor care cântau: «Vasile al meu, de unde vii și încotro te îndrepți? De la maica mea vin și mă duc la școală…». Cât de apropiat lor îl considerau!
În țara noastră, Santa Claus al globalizării a venit odată cu promovarea pomului de Crăciun (adică după anii 1930-40), pe care îl însoțește, chipurile, pentru a nu pierdem nici noi nimic din așa-numita «magie» a sărbătorii!
În mod paradoxal, numele s-a schimbat în «Moș Crăciun» și, fără să aibă vreo legătură cu cel pe care îl serbam, s-a înrădăcinat, firește, și în tradiția ortodoxă elenă, încercând de atunci nu numai să o eclipseze (am putea spune că a și reușit deja!), ci să o desființeze, în măsura în care îi vom permite acest lucru!

În celelalte țări ale lumii

Ciudat este că, pe lângă asaltul acestui Santa Claus comercial pe care îl observăm în întreaga lume, există o figură similară și în mitologiile celorlalte țări din lume, un Santa Claus, care oferă cadouri și toate bunurile materiale!

-În Finlanda, care își revendică exclusivitatea lui, chiar și astăzi îndrăgitul «sfânt» al copiilor se numește Joulupukki, însemnând«Țapul Crăciun»!

-În Anglia se numește Father Christmas, adică «Părintele Crăciun». El este înalt, slab, cu barba și paltonul foarte lungi!

-În Franța se numește Pere Noel, care înseamnă același lucru,«Părintele Crăciun», păstrând multe din caracteristicile lui Santa Claus!

-În Italia este Baddo Natale, adică «Tatăl Crăciun», despre care se crede că este rău cu toată lumea pe tot întregul anului, cu excepția acelor zile, în care ține un coș cu cadouri pentru copii!

-În Spania este Papa Noel!

-În Germania este Christindlesau Kris Kringle (o pervertire a lui Kris Kind, însemnând pruncul Hristos), care reflectă încercarea protestanților de a desființa iubirea «idolatră» față de Sfântul Vasile!

-În Rusia îl avem pe Ded moroz, adică pe «Moș Gerilă»!

-În Suedia este Jultomten, în Norvegia Julenissen, în Japonia este Hotei Osho, un bătrân plin de bunătate și jucăuș, cu ochi chiar și la spate, ca să vadă năzdrăvăniile copiilor și, prin urmare, să știe la cine își lăsă darurile sale. În China este Dun Țe Kao Pen, care împarte daruri copiilor potrivit Anului Nou chinezesc tradițional (sfârșitul lui ianuarie-începutul lui februarie).

Și, cu toate că numele său se schimbă de la o țară la alta, totuși nu observăm nici o schimbare substanțială în înfățișare și cu atât mai puțin în scopul și în lucrarea sa!

Originea- rădăcinile sale!

Tocmai acest lucru creează o suspiciune bine întemeiată, cum că altceva mai profund și mai semnificativ s-ar petrece. Astfel, dacă i-am căuta originea și rădăcinile sale îndepărtate, care constituie se pare deja un fenomen, vom constata următoarele:

1. În vremurile păgâne, comunitățile erau pline de personaje mitologice, zâne și zei, care împărțeau daruri copiilor, un obicei foarte vechi, întâlnit la popoarele europene!
În ziarul «Cotidianul», într-un articol intitulat «Povestea lui Moș Crăciun» se scrie: «Potrivit americanilor, Sfântul, care se serbează în prima zi a anului, s-a născut în anul 1822 în SUA. A fost adus pe lume de condeiul poetului Clement Clark Moore, care l-a numit Santa Claus. Totuși, această imagine ciudată a sa nu este rodul fanteziei unui singur om. Mitologia universală este plină de personaje mitologice, care împart daruri copiilor la date fixe, chiar de la începutul omenirii»!
Potrivit istoricului Arnold Van Gennep, povestea lui Moș Crăciun în forma sa actuală începe acum 3000 de ani!

2. Se pare deci, că prin imaginea sa se urmărește integrarea unui număr mare de obiceiuri păgâne, cum ar fi «credința într-un spirit bun, care aduce daruri în special copiilor, în acea seară magică» după cum scrie revista «Al treilea ochi»!
Nu întâmplător, în comunitățile europene occidentale, Sfântul Nicolae vizita casele copiilor îmbrăcat nu în odăjdiile sale (pentru că a fost episcop), ci într-o manta lungă. De asemenea, era reprezentat cu barba lungă și albă, venind pe un cal zburător, căruia copiii îi lăsau ultimul spic de gâu din recolta precedentă! Desigur, Luther în încercarea sa de a elimina aceste elemente, în loc să accentueze ceea ce îl reprezenta cu adevărat pe Sfântul Nicolae, l-a înlocuit cu «pruncul Hristos» sau cu «Christkindl», denumirea sa din germană, iar, în cele din urmă, nu a rămas decât denaturarea acestei denumiri, «Kriss Kringle», cu care germanii îl numesc astăzi pe «Santa Claus»!

3. Toate acestea erau caracteristice lui Odin (în saxona veche numindu-se «Votan»), zeitate din mitologia scandinavică, adorată de toate popoarele vechi germane!
Odin, zeul suprem al popoarelor teutonice (a vechilor germani), domn al cerului și al pământului și zeul victoriei, supraveghea de pe tronul său întreaga lume, fiind identificat mai târziu cu Hermes al romanilor. El avea cel mai bun cal, Sleipnir cu opt picioare, căruia copiii din vremurile idolatre îi lăsau ultimul spic de grâu din recoltă!
Acesta deci, care era sărbătorit de sătenii Germaniei antice și ai Europei de Nord în timpul solstițiului de iarnă, în schimbul ajutorului pe care îl dădea oamenilor ca să învingă forțele răului, cum ar fi uriașii iernii și ai nopții, le primea jertfele aduse în acest scop. Așadar, în timpul sărbătoririi sale, răspunzându-le în același mod, străbătea țările nordice în nopțile geroase cu calul și cu spiritele sale (iată-le, încă de-acum!), împărțind cadouri copiilor, care dormeau! Mai înainte, însă, trimitea corbi(!) pe pamânt, ca să cerceteze dacă copiii au fost cuminți sau nu!

4. Potrivit cercetătorilor de la «Centrul Național de Cercetare Științifică» din Franța, cel mai vechi strămoș al lui «Moș Crăciun» francez, Pere Noel, face parte și el din mitologia păgână, fiind indentificat cu Gkarkan, fiul lui Bel, zeul celților!
În folclorul păgân, Gkarkan era un uriaș dolofan, cu burtă mare și plin de bunătate, care împărțea cadouri copiilor, și el în timpul solstițiului de iarnă, transportându-le într-un coș imens! Se spune că el l-a inspirat pe Fr. Rabelais când acesta l-a creat pe uriașul plin de bunătate, Gargantua, simbolul lăcomiei!
În Germania, copiii o așteptau pe Frau Holle, o bătrână cu părul foarte alb. Se credea despre ea că este zână (=ființă demonică), dar și vrăjitoare! Le juca farse mamelor, care nu-și îngrijeau copiii și cerceta casele înainte să lase cadourile!

5. Rușii, în vremurile idolatre, serbau pe zeul Mikoula din mitologia lor, zeul recoltei și al belșugului! Îl invocau la sfârșitul fiecărui an, pentru a recompensa copiii cu darurile pe care le meritau! De asemenea, o aveau și pe Babușca, o bătrână care simboliza călătoria. În Italia, în afară de cel la care ne-a referit deja, au avut-o și pe această bătrână «bună»!, vrăjitoarea Befana, care zboara pe o coadă de mătură șiarunca cadourile prin horn! În Danemarca cadourile erau aduse de spirite (iată-le iarăși!), care trăiau în grajduri și în mansarde! În țările din regiunea arctică (Polul Nord) există și un mit al «prințesei zăpezii», care lasă la această epocă dulciuri (în loc de cadouri)!

6. Potrivit cercetărilor de specialitate, vestimentația așa-numitului Moș Crăciun nu are doar culorile Coca Cola. Această firmă le folosește pur și simplu, pentru că se potriveau cu ale ei! Vestimentația sa, după concepția păgână, este inspirată de piticii roșii, care simbolizează viața și sângele, ei fiind cei care mențin în viață rădăcinile pomilor până la venirea primăverii salvatoare!

7. Clement Moore este cercetătorul care s-a ocupat cu o pasiune obsesivă de miturile și legendele Crăciunului, de la care a împrumutat multe din cele deja menționate, cum ar fi ideea hornului (prin care intră, potrivit tradiției populare, și spiridușii în case!), spiritele care cândva îl însoțeau, piticii care îl ajutau la fabricarea cadourilor (toate ființe demonice!), sania zburătoare trasă de opt cerbi zburători etc!

***

Prin urmare, putem observa foarte clar că acele câteva elemente păgâne, care au fost strecurat în imaginea Sfântului Nicolae, sunt folosite acum, odată mai mult la reînnoirea și la impunerea așa-numitului «Moș Crăciun» al globalizării și al «Noii Ordini», adică lui Santa Claus, care l-a înlocuit!
Nu apar deloc întâmplător săniile zburătoare, cerbii (oare ce mănâncă și cum trăiesc acolo în ghețare și în atâta zăpadă?), spiritele și piticii, care fabrică cadouri, hornurile (cum încape oare?), vestimentația roșie, barba lui exagerat de mare și de albă (vă spune oare ceva venerabilul….vrăjitor Dumbledore, directorul școlii de magie și descântece, unde își urmează cursurile Harry Potter?), burta mare și…greutatea lui!
Și, pentru că vorbim de globalizare, se încercă aplicarea tuturor acestor elemente chiar și în emisfera sudică a pământului, unde este vară, potrivit solstițiului de vară. Așadar, vedem în Australia, spre exemplu, că sania este trasă nu de cerbi sau de reni, ci…de cangur!
Ce povești îngrozitoare se inventează astăzi pentru ademenirea oamenilor naivi!

***

În concluzie, în perioada antică păgână, vechile popoare europene asociază sărbătoarea solstițiului de iarnă cu prezența «Stăpânilor iernii», așa cum îi numeau, care nu erau alții decât zeii, zeițele și vrăjitoarele (nimic altceva decât figuri demonice sau slujitorii lor), care împărțeau cadouri copiilor, pentru a participa și ei la bucuria generală a nașterii «Soarelui invincibil»! Chiar el, «Stăpânul iernii» este readus la viață astăzi de globalizare și de «Noua Ordine» prin persoana lui Santa Claus, reprezentat în mod grosolan în chip de spirit…darnic, care aduce (împreună cu bradul) în casele și în viața noastră «magia Crăciunului»!

Ὀρθόδοξος Τύπος, 2. 12. 2011, nr. 1904, p. 4

Traducere: Oana Paraipan

sursa

Când și unde S-a născut Mântuitorul?

 

Nu ştim ziua şi luna naşterii Lui, avem cu aproximaţie anul. Totuşi, profeţia este uluitor de exactă. Cu aproximativ 720 de ani înainte a fost prezis locul exact al naşterii Lui, Betleem, deşi părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu aproximativ 530 de ani înainte, a fost prezis timpul apariţiei şi, implicit, al naşterii Lui.

a) Timpul naşterii

În ceea ce priveşte timpul venirii, un prim reper sunt cuvintele profetului Agheu:
„Voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă templul acesta, zice Domnul Savaot. Al Meu este argintul, al Meu este aurul, zice Domnul Savaot. Şi slava acestui templu de pe urmă va fi mai mare decât a celui dintâi, zice Domnul Savaot, şi în locul acesta voi sălăşlui pacea, zice Domnul Savaot.” (2, 7-9), care anunţă venirea lui Mesia în timpul templului al doilea.
Aşa cum se ştie acesta a fost zidit după ieşirea din robia babiloniană şi cu ajutoare însemnate de la împăratul Cirus al perşilor (I Ezdra 1, 2-11; 6, 3-16).
Profetul Daniel anunţă venirea lui Mesia, după o vreme de „şaptezeci de săptămâni”: „Şaptezeci de săptămâni sunt hotărâte pentru poporul tău şi pentru cetatea ta cea sfântă până ce fărădelegea va trece peste margini şi se va pecetlui păcatul şi se va ispăşi nelegiuirea, până ce dreptatea cea veşnică va veni, vedenia şi proorocia se vor pecetlui şi se va unge Sfântul Sfinţilor. Să ştii şi să înţelegi că de la ieşirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului şi până la Cel-Uns – Cel-Vestit – sunt şapte săptămâni şi, respectiv, şaizeci şi două de săptămâni; şi din nou vor fi zidite pieţele şi zidul din afară, în vremuri de strâmtorare. Iar după cele şaizeci şi două de săptămâni, Cel-Uns va pieri fără să se găsească vreo vină în El, iar poporul unui domn va veni şi va dărâma cetatea şi templul. Şi sfârşitul cetăţii va veni prin potopul mâniei lui Dumnezeu şi până la capăt va fi război – prăpădul cel hotărât.
Şi El va încheia un legământ cu mulţi într-o săptămână, iar la mijlocul săptămânii va înceta jertfa şi prinosul şi în templu va fi urâciunea pustiirii, până când pedeapsa nimicirii cea hotărâtă se va vărsa peste locul pustiirii” (Daniel 9, 24-27).
Cele „şaptezeci de săptămâni” au fost interpretate ca „şaptezeci de săptămâni de ani”, adică 70×7 = 490 ani. Aceşti ani s-ar calcula începând cu edictul de eliberare din robia babiloniană dat la anul 458 î. H., când s-a început şi reconstrucţia templului.
Ştiind că, după legile israelite, cineva trebuia să aibă cel puţin 30 de ani împliniţi pentru a ocupa o funcţie în stat sau la templu şi că Iisus a împlinit această condiţie (Luca 3, 23), trebuie scăzuţi 30 de ani de la momentul prevăzut pentru apariţia Lui publică, pentru a şti data aproximativă a naşterii.
Timpul proclamării lui Hristos, al descoperirii Lui înaintea poporului iudeu, a fost momentul botezului Său la Iordan, când Ioan Botezătorul L-a prezentat mulţimilor adunate. Profeţia lui Daniel este, de fapt, o revelaţie a arhanghelului Gavriil (Daniel 9, 21) – acelaşi înger al Domnului care avea să anunţe atât naşterea lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Iisus (Luca 1, 19, 26).
Stihul al treilea din textul tradus mai sus se armonizează cu Septuaginta şi cu traducerile ortodoxe. „Şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni.” Aceasta este o formă poetică de a spune „69 de săptămâni”. În acelaşi timp, ea conţine un cod de cronologie apocaliptică, descifrat cu cheia clasică din Scriptură (Numeri 14, 34; Ezdra 4, 6), care arată că în cod profetic o zi apocaliptică simbolizează un an. Exprimarea din profeţie subliniază de fapt că întreaga perioadă a celor „70 de săptămâni”, adică 490 de ani (cf. v. 24), este formată din jubilee (perioade de câte 7×7 ani), care la rândul lor sunt formate din septenale (săptămâni de ani, cf. Levitic 25).
Două sărbători importante pentru israeliţi sunt implicit menţionate în profeţie: anul sabatic şi anul jubiliar. În fiecare al şaptelea an, numit an sabatic după modelul săptămânii de zile, sclavii israeliţi trebuiau eliberaţi, iar ogoarele lăsate necultivate, ca să se „odihnească”, să nu se epuizeze.
Jubileul se sărbătoarea o dată la 49 de ani, în al 50-lea an, care era totodată primul din perioada următoare. Această sărbătoare extraordinară prevedea întoarcerea gratuită la primii proprietari a tuturor bunurilor înstrăinate (pământuri şi case, Levitic 25, 23). Anul al 49-lea fiind an sabatic, iar al 50-lea fiind jubiliar, efectul ideii de eliberare şi restaurare se cumulează.
Dar profeţia lui Daniel nu se referă doar la 7 ani sau la 7×7 ani, ci la o perioadă de 70×7 ani, adică un megajubileu – singurul cunoscut în Scriptură, reprezentând şi numărul maxim, simbolic, de ocazii până la care Iisus a extins iertarea (Matei 18,22).
Împlinirea profeţiei este sprijinită şi de o dată menţionată de Ioan (2m20). La primul Paşte de după botezul lui Iisus, trecuseră 46 de ani de când Irod cel Mare, pe la anul 19 î.Hr., începuse restaurarea Templului, ceea ce înseamnă că acel Paşte de după botez a avut loc probabil în primăvara anului 28 d.Hr. Data confirmă împlinirea profeţiei.
Profeţia a fost făcută în primul an de după cucerirea Babilonului de către mezi şi perşi (Daniel 9,1; cf. 5, 30-31), adică în 538 î.Hr.. Îngerul spune că perioada menţionată de profeţie trebuie calculată începând cu edictul care avea să legalizeze restituirea şi reconstrucţia Ierusalimului, cu alte cuvinte, restaurarea civilă (politică) a iudeilor, după exilul babilonic.
Nu trebuie uitat că, pe vremea lui Iisus, oamenii aveau diferite sisteme de calculare a timpului.
Dar cu atât mai strălucită este prezicerea răsăritului Soarelui creştinătăţii şi al lumii. Perioada de 69 de „săptămâni” (69×7) după decretul restaurării civile (457 î.Hr.) înseamnă 483 de ani, din care, scăzându-i pe cei 457 de dinaintea erei creştine, ajungem la anul 27 d.Hr., când, potrivit profeţiei, ar fi trebuit să apară în public Mesia Conducătorul. Numărând înapoi 30-31 de ani, vârsta maturităţii şi a începutului misiunii lui Iisus, ajungem la anii -4 sau -3 (4 sau 5 î.Hr.).
La patru secole după Naşterea lui Hristos, când a fost inventată era creştină de către cunoscutul călugăr dobrogean Dionisie Exiguul, calculul a fost făcut greşit cu cel puţin 4 ani. Aşadar, profeţia lui Daniel cere ca dată a apariţiei publice a lui Iisus anul 27 al erei creştine şi o dată a naşterii Sale cu 30-31 de ani înainte.
Luna şi ziua naşterii Lui nu le ştim.
25 decembrie este sărbătoarea romană a solstiţiului de iarnă (Ziua Naşterii Soarelui Învingător), pe care creştinii au transformat-o în Ziua Naşterii lui Hristos, Soarele Dreptăţii, făcând din ea sărbătoare imperială, sfântă şi obligatorie. Ştiind că Irod, în timpul căruia S-a născut Iisus, murise în luna aprilie a anului 4 î.Hr, Naşterea Domnului a avut loc, cel mai probabil, în toamna anului 5 î.Hr.
Este ştiut că în secolele II-III şi în unele locuri chiar mai târziu, Biserica Răsăriteană obişnuia să sărbătorească Naşterea Domnului în data Botezului, stabilită convenţional la 6 ianuarie. De altfel, şi pentru creştin, adevărata naştere, adică naşterea din Dumnezeu („din apă şi din Duh”), coincide cu botezul.
Nu ştim ziua şi luna naşterii Lui, avem cu aproximaţie anul. Totuşi, profeţia este uluitor de exactă. Cu aproximativ 720 de ani înainte a fost prezis locul exact al naşterii Lui, Betleem, deşi părinţii Săi erau din Nazaretul Galileii. Cu aproximativ 530 de ani înainte, a fost prezis timpul apariţiei (27 d. Hr.) şi, implicit, al naşterii Lui (5 î.Hr.).
În general, Părinţii Bisericii acceptă această interpretare. Îl cităm pe Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iar dacă vrei să numeri anii spuşi de înger lui Daniel şi cuprinşi în numărul de săptămâni, de la zidirea Ierusalimului şi până la naşterea lui Hristos, vei vedea că anii aceştia ne dau exact data naşterii lui Hristos”

b) Locul naşterii

Cu circa 720 de ani înainte de naşterea lui Mesia, profetul Miheia a prevăzut locul în care pruncul Iisus Hristos avea să Se nască: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (5, 1).

Betleemul, numit la origine Bit Lahmi (cunoscut de pe la 1440 î.Hr.), apoi Beyth Léhem, a fost redat în greaca Evangheliei sub forma Betleem, care mai târziu s-a pronunţat Vithleem, de unde provin variantele româneşti Vicleim, Viflaim şi altele, printre colindele noastre.
Numele cetăţii înseamnă „casă pentru cereale” (hambar), „casa pâinii”  sau „templul lui Laham”, zeu canaanit. Numele Betleem are şi un sens simbolic de prosperitate materială (solul locului era fertil) şi un sens simbolic de binecuvântare spirituală.
Cetatea Betleem, deşi era locul de unde provenea regele David (I Regi 16, 2-4), era una destul de mică şi de neînsemnată. În recensământul cetăţilor făcut de Iosua apare „Efrata sau Betleemul” (15, 59) la partea lui Iuda. Aici se găseşte şi mormântul tradiţional al Rahelei.
Teofilact al Ohridei arată totuşi că Betleemul va deveni o mare cetate, poate nu neapărat matrială, ci una spirituală.
Traducerea românească preia aceasta din Septuaginata, însă în unele manuscrise ebraice nu se pomeneşte nimic de Betleem.
Acest lucru a dat naştere unor presupuneri, cum că numele cetăţii ar fi fost şters intenţionat de evrei din textul sfânt, pentru a ascunde originea davidică a lui Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur semnalează exactitatea profeţiei lui Miheia: „Uită-te cât de precise sunt cuvintele profeţiei! Profetul n-a spus: Va locui în Betleem, ci din tine va ieşi. Deci profeţia spune că se va naşte acolo”. Hristos S-a născut nu numai într-o cetate mică ci şi într-un staul, pe paie (Luca 2, 7) etc., toate fiind semne ale chenozei – a deşertării de slava Sa Dumnezeiască – şi a smereniei Fiului lui Dumnezeu. Naşterea lui Hristos în Betleem împlineşte şi celelalte profeţii care vorbesc despre Mesia ca de un urmaş a lui David (Isaia 11, 1. 10; Ieremia 23, 5; 33, 15).
Această profeţie este citată liber de către rabinii care îi răspund regelui Irod (Matei 2,6), indicând „Betleemul din ţara lui Iuda” ca echivalent pentru „Beyt-Léhem, Efrata”. Această precizare a profeţiei referitoare la Betleemul din Iudeea este importantă deoarece mai exista un Bet-Léhem în Galileea, în ţara lui Zabulon (Iosua 19,15). Primul dintre ele a fost, într-adevăr, locul naşterii lui Iisus (cf. Luca 2,4.15; Ioan 7, 41-42).

Sursa

Video: ECUMENISM in ITALIA, decembrie 2016.


Cine crede că BORu, neparticipantă la „sinodul” din Creta e scăparea, se înşeală amarnic. Patriarhia Moscovei este nesinceră. BORu pe 2-3 februarie 2016 a adoptat toate proiectele de documente pentru Creta la Soborul Arhieresc UNANIM. Adică la nivel oficial, BORu a adoptat tot ce s-a decis la Creta înainte ca „sinodul” tîlhăresc să se petreacă. Ăsta a fost motivul pentru care PS Longhin Jar a încetat pomenirea ereziarhului Kiril al Moscovei în martie 2016.
Menţionez încă o dată: Patriarhia Moscovei şi-a schimbat regulamentul în 2013, astfel că Soborul Arhieresc este considerat acum organ suprem deliberativ-decizional în BORu în detrimentul Sinodului Local al BORu (cînd se adună pleroma întreagă a BORu) cum ar trebui să fie în mod normal în Biserica Sobornicească, respectiv Soborul Arhieresc a uzurpat Sobornicitatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Ceea ce adoptă din 2013 Soborul Arhieresc al BORu este definitiv şi de necontestat. După Soborul Arhieresc din februarie 2016 ereziarhul Kiril s-a întîlnit cu ereziarhul Francisc în Cuba fără a se consulta nici cu Soborul, nici cu vreun alt organ administrativ, tocmai pentru că deciziile Soborului Arhieresc i-au permis acest lucru. Acum veţi vedea tot mai des împreună-rugăciuni ale ereziarhilor ruşi cu tot felul de eretici şi asta va fi considerată normalitate, căci totul e parafat din februarie.
Faptul că vedeţi că PM spune că „sinodul” nu a fost panortodox, asta de fapt nu înseamnă nimic, ei toate deciziile „sinodului” le implementează. Ei doar nu au condamnat „sinodul” tîlhăresc din Creta şi nici nu o vor face. Maxim ce ar putea face e să scoată o hotărîre ambiguă cu referire la sinodul tîlhăresc cu scopul de organiza un altul la Moscova şi mai tîlhăresc, dar care să întrunească unanimitatea Bisericilor Locale a Ortodoxiei Mondiale.

sursa

1