Din orice stare ne putem ridica!

Atunci când omul este mândru peste măsură, Dumnezeu îi trimite ispite peste puterile lui. Așa spune și Gheron Iosif Isihastul. Îi dă ispite peste puterile lui. Și vezi că ești nimic și nu poți lucra nici o poruncă, nu poți lucra nimic, tu ești așa cum ești… Ei, asta aduce smerenie. Tu înțelegi că fără Dumnezeu nu poți face nimic.Numește-te pe tine așa cum ești. Dacă suntem împietriți, înseamnă că nu ne-am spovedit cum trebuie, că ne-am ascuns după deget. Nu spune în gândul tău: „Ei, n-a fost vina mea!”. Pune totul înaintea lui Dumnezeu și, pentru o revărsare sinceră a inimii, Dumnezeu îndată dă harul și ne putem ruga. Din toate stările este cu putință să ne ridicăm. El e puternic!  Dumnezeu ne-a dat porunci după nevoile sufletului nostru. Foarte interesant. Nu ne-a dat nimic din cele care nu sunt proprii inimii noastre. Iubiți-vă unii pe alții, Iertați și vi se va ierta – toate așa de bune, toate pentru noi. Ceea ce noi din fire trebuie să le facem, El ni le-a dat ca pe niște porunci. Așa e El de bun. Da, să-I mulțumim lui Dumnezeu. Mulțumirea atrage harul.

Ieromonah Savatie Baștovoi, Puterea duhovnicească a deznădejdii, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2014

Care este armă cea mai puternică împotriva diavolului?

Zis-a avva Antonie cel Mare: „Am văzut toate cursele vrăjmaşului întinse pe pământ şi suspinând am zis: «Oare cine poate să le treacă pe acestea?». Şi am auzit glas zicându-mi: «Smerenia!»“. Astfel de curse semănate pe pământ, pe care le-a văzut Sfântul Antonie cel Mare, sunt şi astăzi mereu întinse de vrăjmaşul diavol împotriva oamenilor, ca să-i încurce în calea lor către Dumnezeu, către mântuire. Şi la întrebarea Sfântului Antonie: „Cine poate să treacă nevătămat prin aceste curse?“, oare de ce nu ne-a recomandat Mântuitorul Hristos rugăciunea, postul, milostenia, credinţa sau alte fapte bune, ci a recomandat smerenia? Pentru că toate celelalte fapte bune sunt scumpe şi de folos nouă, creştinilor, dar cea mai puternică armă împotriva curselor diavoleşti este smerenia. Aşa cum cea mai vicleană armă a diavolului împotriva noastră este mândria. Şi, Doamne, câtă mândrie este astăzi pe globul pământesc! Smerenia autentică, spun Sfinţii Părinti, este singură virtute care nu poate fi infectată sau umilită de diavol. De ce? Pentru că este plină de har dumnezeiesc.

Vrăjmaşul diavol, tatăl minciunii şi al mândriei, se amestecă în toate faptele bune şi le deformează. Vrea cineva să postească? I se şopteşte de către vrăjmaşul diavol că, dacă posteşte, va slăbi, nu va putea munci şi nu va putea învăţa. Şi îi fură postul. Vrea cineva să se roage? Diavolul îi risipeşte mintea, îi aduce imagini spurcate sau îi aduce somn şi oboseală şi astfel îi fură rugăciunea. Vrea cineva să facă milostenie? Diavolul îi aduce frică de sărăcie, îi aduce zgârcenia şi ura de sărăci şi aşa este înşelat de diavol, acest tată al minciunii, răpindu-i faptele bune. Smerenia însă, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru că izvorăsc din Însăşi Persoana Mântuitorului Hristos, Care ne îndeamnă: „Învătaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“.

Extras din Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe

Schitul Rădeni cu demnitate va continua nepomenirea până când un sinod va corecta documentele eretice din Creta sau ierarhul se va dezice de ele

Înaltpreasfinţite Părinte Mitropolit,
Am primit cu recunoştinţă adresa nr. 15157 din data de 12.12.2016, pe care aţi avut dragostea părintească de a mi-o trimite ca răspuns la scrisoarea adresată Exarhatului Arhiepiscopiei Iaşilor şi Stăreţiei Mănăstirii Petru Vodă, semnată de preoţii slujitori de la Schitul “Sfânta Cuvioasa Parascheva” din Rădeni, Neamţ şi susţinută de peste 200 de credincioşi, care au semnat-o direct, dar şi de alţi ortodocşi români, din toată ţara, care semnează o petiţie de susţinere a acelei mărturisiri antiecumeniste, dimpreună cu personalităţi teologice din străinătate, precum Gheron Savva Lavriotul, protopresbiter prof. univ. dr. Theodoros Zisis, pr. Matei Vulcănescu. În acea scrisoare anunţam întreruperea pomenirii ierarhului locului, din motiv de participare la sinodul eretic din Creta, de semnare a documentelor eretice ale acelui sinod şi de susţinere a lor în continuare. Scopul demersului era de a ruga exarhatul şi stăreţia să înceteze presiunile asupra schitului şi să ne permită să ne desfăşurăm activitatea în linişte, în condiţiile prevăzute de sfintele canoane pentru astfel de situaţie.

Vă mulţumesc pentru grija părintească pe care o purtaţi credincioşilor de la Rădeni şi pentru răspunsul pe care mi-l adresaţi, în care încercaţi să mă convingeţi că am săvârşit o greşeală întrerupând pomenirea Înaltpreasfinţiei Voastre şi îmi cereţi să reiau pomenirea, pentru a nu risca sancţiuni disciplinare.

Aşa cum menţionaţi în cel de-al doilea paragraf al scrisorii pe care mi-aţi trimis-o, grija unui ieromonah este de a rămâne în dreapta credinţă şi de a nu se abate de la rigorile tradiţiei bisericeşti. Exact această acribie în păstrarea dreptei credinţe şi grija de a nu mă abate de la rigorile tradiţiei m-au determinat să întrerup pomenirea ierarhului, atunci când am observat că, prin sinodul din Creta, la care Înaltpreasfinţia Voastră aţi participat şi ale cărui documente le-aţi semnat, în învăţătura Bisericii Ortodoxe au fost introduse învăţături noi şi extrem de nocive, care contravin învăţăturii şi tradiţiei bisericeşti, în speţă a fost acceptat ecumenismul ca linie de gândire eclesiologică şi misionară a Bisericii Ortodoxe, în ciuda faptului că această erezie eclesiologică a fost condamnată de sfinţi ai Bisericii, precum Ignatie Brancianinov, Iustin Popovici, Nicolae Velimirovici, Paisie Aghioritul, de teologi mari precum părintele Dumitru Stăniloae, Serafim Rose, de duhovnici mari precum părintele Arsenie Papacioc, părintele Justin Pârvu, părintele Ilie Cleopa, părintele Iulian Prodromitul, de sinoade locale precum Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Georgiene, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil, de teologi de marcă contemporani, precum Dimitrios Tselenghidis, pr. prof. Theodoros Zisis, pr. prof. G. Metallinos şi alţii.

Ştiu şi îmi asum faptul că ieromonahul este dator să asculte de episcopul său, că are obligaţia să îl pomenească la sfintele slujbe şi că, prin întreruperea pomenirii ierarhului, preotul se exclude din comuniunea Bisericii, însă precizez că toate aceste afirmaţii corecte din scrisoarea Înaltpreasfinţiei Voastre operează în orice situaţie imaginabilă în care preotul s-ar revolta împotriva episcopului său, cu o singură excepţie: cazul în care episcopul s-a făcut părtaş la o erezie, pe care „o propovăduieşte cu capul descoperit”, adică în mod public, în cazul de faţă părtăşia la erezia ecumenistă propovăduită în Creta, prin semnarea documentelor acelui sinod, prin reconfirmarea lor în sesiunea din 29 octombrie 2016 a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi prin apărarea lor, chiar şi în această scrisoare, pe care aţi avut bunăvoinţa de a mi-o adresa. În această situaţie, sfintele canoane pe care le invocaţi în continuarea scrisorii îmi permit să întrerup pomenirea Înaltpreasfinţiei Voastre înainte de cercetarea sinodală a situaţiei create prin semnarea acelor documente eretice.
Resping acuzaţia că invocarea canonului 15 I-II Constantinopol pentru întreruperea pomenirii episcopului ar fi un abuz, din următoarele motive:

  • 1.Canonul 15 I-II are două părţi, prima, care vorbeşte despre obligativitatea pomenirii superiorului ierarhic şi despre relaţia dintre mitropolit şi patriarh din acest punct de vedere, fiind o continuare a canoanelor 13 şi 14, în care se reglementează relaţia dintre preot şi episcop, respectiv dintre episcop şi mitropolit din perspectiva pomenirii lor la slujbe; a doua parte a canonului permite preotului să înceteze pomenirea ierarhului său în situaţia în care acesta din urmă ar propovădui o erezie în mod public. Cea de-a doua parte nu are legătură cu canoanele 13, 14, 15 (prima parte), deoarece aceste canoane se referă la situaţia în care preotul, episcopul sau mitropolitul întrerup pomenirea “cu pricinuire de oarecare vinovăţie”, adică pentru orice altă faptă pe care ierarhul nepomenit ar fi săvârşit-o (tâlcuirea canonului ne dă şi două exemple de astfel de fapte1), cu excepţia ereziei, pentru care canonul permite, în partea a doua, ca preotul, episcopul sau mitropolitul să se despartă de întâi-şezătorul lor înainte de sinodala cercetare. Faptul că şi preotul are dreptul să facă acest lucru rezultă din formularea “cei ce se despart pe sine de împărtăşirea cea către întâiul şezător”, care îi include şi pe preoţi, şi din legătura pe care o face tâlcuirea canonului 31 apostolic (care vorbeşte strict despre întreruperea pomenirii ierarhului de către preot) cu partea a doua a canonului 15 I-II.
  • 2.Canonul 31 apostolic vorbeşte despre osândirea preotului care s-ar despărţi de episcopul său pentru orice alt motiv decât erezia, după cum rezultă din tâlcuirea canonului: “oricare prezbiter ar defăima pe episcopul său şi, fără să cunoască că greşeşte el arătat sau întru bună credinţă, sau întru dreptate, adică fără să-l cunoască pe el că arătat este sau eretic, sau nedrept”2 (s.n.). Când însă preotul întrerupe pomenirea pe motiv de părtăşie la erezie a ierarhului, el nu poate fi supus niciunei represiuni: “iar câţi se despart de episcopul lor mai înainte de sinodiceasca cercetare pentru că el propovăduieşte în auzul tuturor vreo rea socoteală şi eres, unii ca aceia nu numai că cercetării celor de mai sus nu se supun, ci şi cuviincioasei cinstei celor dreptslăvitori se învrednicesc, după Canonul 15 al celui 1 şi 2 sobor”3 (s.n.).
  • 3.Legătura dintre canonul 31 apostolic şi partea a doua a canonului 15 I-II o face tâlcuirea din Pidalion a canonului 31 apostolic, după cum se vede din citatul de mai sus, şi o respectă toţi canoniştii ortodocşi. Acesta este duhul canonului 31 apostolic, la care face referire Înaltpreasfinţia Voastră, şi aceasta este interpretarea corectă a celor două canoane, iar asupra acestei interpretări, pe care o consemnează Pidalionul însuşi, nu îşi poate permite niciun teolog contemporan să facă interpretări personale, în funcţie de interese de moment. În consecinţă, precizarea că “după a doua şi eventual a treia chemare preotul trebuie să fie pedepsit” nu se aplică acestei situaţii, deoarece, aşa cum arată clar tâlcuirea canonului 31 apostolic, în caz de părtăşie la erezie a episcopului, preotul care întrerupe pomenirea “nu este supus certării celor mai de sus”4.
  • 4.Canonul 15 I-II vorbeşte despre propovăduirea unor eresuri condamnate de Sinoadele Ecumenice sau de Sfinţii Părinţi. Eresul ecumenist, semnat la Creta, este condamnat atât de către Sfintele Sinoade, care ne vorbesc despre o singură Biserică, cea ortodoxă, neadmiţând nicio altă formă de bisericitate pentru erezii şi schisme, cu atât mai puţin ideile sincretiste ale ecumenismului, care caută realizarea “unităţii Bisericii” prin punerea laolaltă a ortodocşilor cu ereticii, cât şi de către Sfinţii Părinţi din secolul XX, care au condamnat la unison ecumenismul, şi de către Sfinţii Părinţi din vechime, care condamnă ereziile pe care sinodul din Creta le numeşte “biserici eterodoxe” şi consideră inacceptabilă orice sincretism teologic între ortodocşi şi eretici. Această realitate reiese şi din cuvintele Părintelui Iulian Prodromitul: “Mărturisesc că nu recunosc sinodul ţinut în Creta, între 16-27 iunie 2016, întrucât a încălcat învăţătura celor Şapte Sfinte Sinoade şi promovează ecumenismul, care este erezie absolută şi pregăteşte venirea lui antihrist”5.
  • 5.Este un abuz întreruperea pomenirii ierarhului canonic pentru orice motiv, însă nu pentru părtăşia la erezie a acestuia. Canonul 15 I-II permite întreruperea pomenirii episcopului care s-a făcut părtaş la erezie “înainte de sinodiceasca cercetare”6, sinodul putând să se pronunţe, dacă este cazul, şi asupra stării canonice a episcopului, ca urmare a părtăşiei sale la erezie.
  • 6.Canonul 15 I-II nu condiţionează întreruperea pomenirii ierarhului de faptul că acesta continuă să se afle sau nu în comuniune cu restul episcopilor (în cazul de faţă, foarte mulţi dintre ei părtaşi la aceeaşi erezie) sau că Bisericile locale însele, participante sau nu la propovăduirea unei erezii, se află încă în comuniune. Întreruperea pomenirii este o măsură pe care preotul are dreptul să o ia pentru a se păzi pe sine şi turma sa de erezie, până când Biserica va judeca, prin intermediul unui sinod ortodox, în problema acelei erezii. Prin urmare, ideea că întreruperea pomenirii unui episcop părtaş la erezie, menţinut încă în comuniune cu Sinoadele locale ale Bisericilor Ortodoxe (multe dintre ele părtaşe la aceeaşi erezie, în situaţia de faţă), ar fi schismă nu are nicio bază canonică.

În consecinţă, consider că interpretarea canoanelor 15 I-II şi 31 apostolic, ca de altfel toată argumentarea scrisorii, ignoră faptul că motivul pentru care am întrerupt pomenirea este părtăşia la erezie, şi nu vreun alt motiv. Această interpretare pare a susţine ideea că, din punctul de vedere al Înaltpreasfinţiei Voastre, în Creta nu s-a produs niciun fel de deviere de la dreapta credinţă şi de la rigorile tradiţiei bisericeşti ortodoxe. În realitate, sinodul din Creta a admis erezia eclesiologică a ecumenismului ca mod de gândire în Biserica Ortodoxă, deoarece a ratificat minimalismul dogmatic al Constituţiei Consiliului Mondial al Bisericilor şi premisele eclesiologice eretice ale Declaraţiei de la Toronto. Faptul că sinodalii înşişi au adoptat eclesiologia ecumenistă a Declaraţiei de la Toronto se vădeşte din alăturarea articolelor 6 şi 19 ale documentului sinodal Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, în care “acceptarea denumirii istorice de biserici eterodoxe” este justificată prin premisa eclesiologică eretică din Declaraţia de la Toronto care spune că “din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (premisa IV.2)7. Astfel, trecând peste două milenii de eclesiologie ortodoxă, care ne învaţă că există o singură Biserică, Biserica Ortodoxă, iar restul sunt erezii şi schisme, sinodul din Creta admite o convenţie eclesiologică eretică, potrivit căreia pot exista diferite grade de bisericitate, mai mult sau mai puţin deplină, mai mult sau mai puţin adevărată, de dragul legitimării partenerilor de dialog ecumenic. Unde s-a mai auzit aşa ceva în istoria Bisericii? Mai grav, prin ratificarea acestei premise eclesiologice, Biserica Ortodoxă este de acord cu această viziune relativistă a CMB şi admite că oricare dintre membrii CMB poate uza de această premisă pentru a judeca, în funcţie de propria eclesiologie, dacă Biserica Ortodoxă este “biserică în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” sau nu. O astfel de greşeală este erezie în sine, deoarece permite punerea în discuţie şi relativizarea caracterului de Biserică unică şi adevărată a Bisericii Ortodoxe şi, în plus, anulează ataşamentul exprimat iniţial faţă de afirmaţia din Crez, potrivit căreia Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească. Mai mult, acceptarea premisei III.2 a Declaraţiei de la Toronto face ca Biserica Ortodoxă să fie de acord cu “scopul Consiliului Mondial al Bisericilor… să realizeze un contact viu între biserici, să promoveze studiul şi dezbaterea problemelor ce privesc unitatea Bisericii” (s.n.). Nebăgând de seamă că prima parte a premisei este infirmată de cea de-a doua, specific de altfel limbajului duplicitar al textelor ecumeniste ale CMB, sinodalii din Creta au admis că Biserica Ortodoxă este de acord cu scopul CMB de realizare a unui contact viu între “biserici” (termenul goleşte de conţinut eclesial real toate participantele la acest contact viu, inclusiv Biserica Ortodoxă), de studiu şi dezbatere a problemelor ce privesc unitatea Bisericii. Dat fiind că “unitatea Bisericii” din acel document nu priveşte Biserica Ortodoxă, ci structura pe care doreşte să o creeze CMB prin “redescoperirea Bisericii Catolice pe care o mărturisesc Crezurile, Biserica adevărată”, rezultă că sinodul din Creta angajează Biserica Ortodoxă într-un proces sincretist de unire a Ortodoxiei cu eterodocşii, ceea ce este erezie, condamnată de Sfintele Sinoade şi de către Sfinţii Părinţi.

Acestea sunt câteva dintre “nemulţumirile legate de Sinodul din Creta şi a participanţilor”. Canonul 15 I-II ne permite să ne îngrădim de erezie prin nepomenirea ierarhului, lăsând în seama “celor în drept”, cum bine precizaţi, să prezinte unui sinod acuzaţiile împotriva episcopilor cu privire la participarea la erezie. Prin poziţia adoptată, Schitul Rădeni a luat doar la cunoştinţă faptul că ierarhul nostru s-a făcut părtaş documentelor eretice din Creta şi a procedat în funcţie de ceea ce sfătuiesc canoanele 15 I-II şi 31 apostolic în această situaţie, neerijându-ne în judecătorii nimănui.

Este adevărat că schisma poate izvorî din contestarea autorităţii sinodului, însă prin întreruperea pomenirii ierarhului părtaş la erezia cretană nu se contestă autoritatea sinodului de a legifera pe tărâm dogmatic sau canonic, nici statutul său de organ legislativ şi judecătoresc suprem în Biserică, ci doar erorile dogmatice produse prin aplicarea eretică a acestei autorităţi sinodale incontestabile de către ierarhii care au participat la acest sinod sau au acceptat în vreun fel hotărârile acestuia. Din acest motiv, invocarea citatului Sfântului Ioan Gură de Aur, care a acceptat un verdict sinodal abuziv de caterisire a sa, în anul 403, „nearogându-şi slujirea”, nu are nicio legătură cu contextul discuţiei, deoarece situaţia în care a fost pus Sfântul Ioan Gură de Aur nu se referea la propovăduirea vreunei erezii, ci cu maşinaţiuni politice stârnite de ura faţă de râvna sa pentru impunerea unei morale creştine publice. De altminteri, Sfântul Ioan Gură de Aur ne explică, în alt loc, atitudinea sa corectă de a nu rupe unitatea Bisericii din pricina unei persecuţii abuzive şi a unor păcate omeneşti ale persecutorilor săi, învăţându-ne însă ca, atunci când vine vorba de erezie, să ne îngrădim de învăţătorii mincinoşi şi chiar să îi judecăm: “Trebuie ascultat de învăţători și de preoţi și de a nu-i judeca, chiar dacă ar avea o viață urâtă; dacă însă credința le e greșită, nu trebuie doar să nu îi ascultăm, ci să fugim de ei și să îi judecăm. […] Dacă preotul are o credinţă stricată (greşită), chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune; iar dacă învaţă drept, nu te uita la viaţă, ci la cuvintele lui”8. Iată cât de tranşant este Sfântul Ioan în privinţa atitudinii pe care trebuie să o avem faţă de preotul (evident şi de ierarhul, de la care preotul are această învăţătură) care are credinţă stricată, adică este părtaş la erezie, şi cum ne îndeamnă să ne abţinem de la judecarea preotului pentru motive lumeşti (exact ce a făcut el în pasajul din Omilia la Epistola către Efeseni), dar ne cere să ne îngrădim de el pentru motive de părtăşie la erezie. După ce citim aceste cuvinte, ni-l putem închipui pe Sfântului Ioan Gură de Aur îndemnându-ne să rămânem în comuniune cu cel ce este părtaş la erezie?

Aşa cum bine aţi remarcat, rolul poporului în Biserică este “să atragă atenţia asupra unor probleme pe care le identifică în viaţa bisericească”. Când aceste probleme sunt create de un sinod panortodox, care a luat decizii greşite, această atragere a atenţiei se numeşte receptare nefavorabilă a hotărârilor sinodului şi este o prerogativă a poporului credincios, chemat de acelaşi Duh care a inspirat un sinod ortodox să recunoască ortodoxia doctrinelor stabilite de către acesta, iar în cazul în care ele nu au fost inspirate de Duhul, să le respingă ca eretice. Această măsură de siguranţă pe care Biserica a luat-o a făcut ca sinoadele ecumenice din trecut să nu cadă într-o infailibilitate de tip papistaş şi a fost recunoscută până şi de Conferinţa Panortodoxă presinodală din 1976, care a stabilit ca “consensul credincioşilor în procesul de receptare a sinodului să stabilească dacă a fost panortodox sau ecumenic”9. Din păcate, Regulamentul de organizare şi funcţionare a Sfântului şi Mare Sinod acordă importanţă scăzută rolului pliromei Bisericii, decizând, în art. 12, că după ce hotărârile sinodului se vor fi aprobat, ele vor fi comunicate poporului, după care vor avea autoritate panortodoxă10. Mai mult, documentul despre relaţia Bisericii Ortodoxe cu lumea creştină osândeşte, în articolul 22, orice formă de contestare a acestui sinod, de către “persoane individuale sau grupuri, sub pretextul păstrării sau a unei presupuse apărări a Ortodoxiei autentice”11. Prin această decizie, pe care şi Mitropolia Moldovei şi Bucovinei o pune în aplicare prin atitudinea faţă de cei ce au contestat în Moldova sinodul din Creta, vocea pliromei este redusă la tăcere, ceea ce viciază procesul de receptare a hotărârilor sinodului din Creta. Chiar dacă revine unui sinod obligaţia şi competenţa de a judeca documentele sinodului din Creta şi de a decide în mod ortodox în privinţa lor, acest lucru nu ştirbeşte dreptul pliromei de a accepta aceste documente sau a le respinge ca eretice.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a arătat că există posibilitatea explicitării, nuanţării şi dezvoltării documentelor sinodului din Creta, nu a “îmbunătăţirii, modificării şi completării”, aşa cum speră Înaltpreasfinţia Voastră. Această diferenţă de termeni se vede şi în traducerea în limba greacă a deciziei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în care apare termenul “a schimba”, în loc de a “nuanţa”12, versiune pe care probabil a cunoscut-o şi IPS Ierotheos Vlachos, când a venit în Moldova, crezând că sinodul naţional român a decis că textele “trebuie să fie corectate, interpretate, să schimbe alte teme”13. Ce alt sinod din istorie, pretins “mare şi sfânt”, a creat probleme teologice grave, pe care să le lase spre rezolvare unor sinoade ulterioare? Următoarele “sinoade mari şi sfinte” nu vor fi organizate de către aceiaşi ierarhi care l-au organizat pe acesta? Ce şanse sunt să se rezolve greşelile grave pe care le-a făcut sinodul din Creta? Cine să judece dacă un ierarh actual este sau nu părtaş la erezie, de vreme ce cei mai mulţi dintre ierarhii participanţi la acel sinod sunt la fel de părtaşi la erezia cretană? Cum pot fi nuanţate nişte texte profund eretice, în aşa fel încât ele să ajungă să fie ortodoxe, când cele mai optimiste definiţii pentru ecumenişti din DEX ale termenului “nuanţă” spun că înseamnă “aspect uşor diferit al sensului de bază al cuvântului, ceea ce se adaugă esenţialului, modificându-l uşor”? Documentul Relaţiile Bisericii cu ansamblul lumii creştine nu are nevoie de nuanţe, de uşoare modificări, ci de anularea sa cu totul, în acelaşi timp cu întreruperea participării Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor.

Am răspuns chemării pe care mi-aţi adresat-o de a discuta cu Înaltpreasfinţia Voastră în 25 noiembrie 2016, ajungând la Mitropolie cu întârziere, datorită unor condiţii meteorologice nefavorabile. Faptul că am fost în acea zi la mitropolie îl poate confirma părintele exarh Nichifor, cu care am discutat pe holurile Centrului eparhial. În ziua în care m-aţi invitat la Popăuţi nu am putut participa, deoarece în acea zi a trebuit să particip la slujba de înmormântare a unui creştin care a decedat în drum spre sfânta biserică, în zi de duminică, în urma unui atac de cord, provocat, pe lângă alte cauze medicale, şi de stresul pe care l-a resimţit, ca om de bază al comunităţii, ca urmare a presiunilor ce s-au făcut asupra schitului în ultima perioadă. Sunt deschis oricând discuţiei pe baza documentelor sinodului din Creta, pentru ca, printr-o analiză teologică onestă, să se stabilească în ce măsură acestea sunt în concordanţă cu ceea ce Biserica Ortodoxă a învăţat întotdeauna, în toate locurile şi pe toţi.

Faptul că nu am reuşit să răspund chemării Înaltpreasfinţiei Voastre de două ori nu înseamnă în niciun fel că mă aflu acum la a treia mustrare, după care poate surveni pedeapsa, întrucât, aşa cum am arătat mai sus, prevederea canonului 31 apostolic referitoare la faptul că preotul care face schismă poate beneficia de trei mustrări “cu dulceaţă şi blândeţe”14 din partea episcopului, după care poate fi supus pedepsei, nu se aplică în acest caz, în care operează prevederea canonului 15 I-II, potrivit căruia preoţii ce se îngrădesc de episcopul părtaş la erezie nu pot fi supuşi cercetării canonice sau pedepselor, ci sunt vrednici de cinstire, ca unii care au luptat împotriva schismei şi divizării Bisericii. Orice sancţiune aplicată împotriva mea pe motivul nepomenirii ierarhului pentru părtăşie la erezie nu va avea nicio valabilitate canonică, din motivele arătate mai sus, lucru consemnat şi în Hotărârea Sinaxei Clericilor şi Monahilor din Volos, desfăşurată în 14 decembrie 2016, care a dat o declaraţie de susţinere a tuturor preoţilor nepomenitori din România15.

Ţinând seama de toate cele afirmate mai sus, Vă informez că nu voi relua pomenirea ierarhului decât în momentul în care hotărârile sinodului din Creta vor fi “explicitate, nuanţate, modificate, completate şi dezvoltate” în aşa fel încât ele să nu mai conţină nicio prevedere eretică, sau în momentul în care Înaltpreasfinţia Voastră veţi renunţa la aceste documente eretice. Îmi asum toate consecinţele acestei decizii, cu conştiinţa că fac ceea ce permit canoanele Bisericii în situaţia dată. În această decizie mă bucur de susţinerea tuturor celor care de luni întregi îşi găsesc un refugiu sufletesc la Schitul Rădeni. Reafirm că prin această decizie nu m-am separat de Biserică, ci am rămas şi rămân în continuare în Sfânta Biserică Ortodoxă Română, cu nădejdea că aceasta îşi va regăsi liniştea în momentul în care se va curăţi de erezia ecumenismului. Sper într-o atitudine părintească din partea Înaltpreasfinţiei Voastre, prin care să permiteţi ca la Rădeni să se desfăşoare în continuare activitatea liturgică netulburată, în aşa fel încât cei ce, din motive de conştiinţă, nu doresc să fie părtaşi la erezia din Creta, să îşi poată găsi un loc în care să se roage bunului Dumnezeu.
Întreaga obşte din Rădeni se roagă pentru ca Dumnezeu să Vă dea puterea de a lua decizia ortodoxă în privinţa sinodului din Creta.
16.12.2016 Cu deosebit respect,

Ieromonah Pamvo Jugănaru
Înaltpreasfinţiei Sale Teofan, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei
1 Pidalion, Cârma Bisericii Ortodoxe, Editura “Credinţa Strămoşească”, 2007, p. 362.

2 Idem, p. 68.

3 Idem, p. 70.

4 Pidalion, p. 70.

5 „Sfântul şi Marele Sinod” (Creta, 2016). Între providenţă şi eşec, Oradea, 2016.

6 Pidalion, p. 362.

7 Această premisă nu era citată în documentul presinodal, ea apărând odată cu expresia “biserici eterodoxe”.

8 Omilia la 2 Timotei, http://www.ioanguradeaur.ro/638/omilia-ii-2timotei/.

9 Pr. Prof. V. Ioniţă, Hotărârile întrunirilor panortodoxe din 1923 până astăzi, Editura Basilica, Bucureşti, 2013, p. 90.

10 http://basilica.ro/regulamentul-de-organizare-si-functionare-a-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe/

11 http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/

12 http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2016/12/sinodul-bor-respins-sinodul-din-creta.html

13 http://astradrom-filiala-bihor.blogspot.ro/2016/12/surprize-traducere-cu-cantec-ips.html

14 Pidalion, p. 70

15 https://graiulortodox.wordpress.com/2016/12/15/hotararea-sinaxei-clericilor-si-monahilor-ortodocsi-din-grecia-vine-in-apararea-romanilor-care-au-oprit-pomenirea-ierahilor/.

sursa: http://aparam-ortodoxia.ro/2016/12/16/schitul-radeni-va-continua-nepomenirea-pana-cand-un-sinod-va-corecta-documentele-eretice-cretane-sau-ierarhul-se-va-dezice-de-ele/

sursa

Hristos ne mantuieste. De ce? – Omilie la Duminica dinaintea Nasterii lui Hristos

OMILIE INALTPREASFINTITULUI MITROPOLIT AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA DINAINTEA NAŞTERII LUI HRISTOS

(MATEI 1, 1-25)

„…şi vei chema numele Lui Iisus”(Matei 1, 21)

Iubiţii mei, cât de repede trece timpul! Peste puţin timp vom sărbători pentru încă o dată marea sărbătoare a Naşterii lui Hristos. De aceea, duminica aceasta se numeşte Duminica dinaintea Naşterii lui Hristos.

***

Sfânta noastră Biserică a hotărât să se citească astăzi ca Evanghelie începutul sau primul capitol din prima Evanghelie, cea după Matei. Este un catalog al strămoşilor lui Hristos.

– Dar a avut strămoşi Hristos?…

1Ca Dumnezeu fără început, nu a avut. Drept tată îl are pe Tatăl cel Ceresc. Dar odată ce s-a arătat pe pământ, ca om desăvârşit în afară de păcat, înseamnă că a purtat trup din curatele sângiuri ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi s-a născut într-un mod supranatural. Tată pământesc nu are, ci doar mamă. Mama Sa este Preasfânta (Panaghia) noastră. Iarăşi, părinţi ai Preasfintei sunt Ioachim şi Ana, iar părinţii lui Ioachim şi ai Anei sunt alţii şi aşa mai departe. În felul acesta se formează un mare lanţ de strămoşi.
2Primul inel al lanţului strămoşilor lui Hristos este o mare personalitate istorică, Avraam. Lui Avraam, după cum am auzit la Apostol, i s-a făcut o mare făgăduinţă şi anume că din urmaşii săi, din seminţia lui Iuda, se va naşte Izbăvitorul.
Conform acestui catalog, de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri, de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri şi de la strămutarea în Babilon până la3naşterea lui Hristos sunt iarăşi paisprezece neamuri (Matei 1, 17). Aproape cincizeci de nume, care nu ne impresionează. Sunt evreieşti şi ni se pare obositor să auzim „a născut…”, „a născut…”, „a născut…”, până ce coboară scara strămoşilor să ajungă la Fecioara Maria, din care s-a născut Hristos.
Însă aceste nume, pe care noi acum le ascultăm cu indiferenţă, în acele vremuri creau o mare impresie. Dintre ei unii erau generali, alţii erau conducători, alţii profeţi, alţii patriarhi, alţii împăraţi, alţii bogaţi, alţii înţelepţi precum Solomon, David şi alţii. Acum nu mai impresionează. Ce înseamnă asta? După cum aceste nume au fost uitate, aşa şi toate câte astăzi impresionează şi se aud şi se promovează, după 50-100 de ani cine îşi va mai aminti de ele? Undeva, pe vreo pagină a istoriei, cu litere mici, se va scrie că au trecut pe pământ. Se sting ca focurile de artificii şi ca licuricii. Concluzia? „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune” (Ecclesiast 1, 2). Zero bogăţiile, funcţiile, zero toate. Un singur lucru rămâne: împlinirea voii lui Dumnezeu.
1Dar dacă numele istoriei israelite şi universale şi ale vieţii contemporane se afundă în adâncul timpului, un singur nume rămânea pururea în actualitate, spre pizma demonilor – care? Este acela care a fost dat Dumnezeiescului Prunc. Îngerul, la porunca Domnului, a spus lui Iosif, ocrotitorului Preasfintei: „Şi vei chema numele Lui Iisus” (Matei 1, 21). Ce înseamnă numele „Iisus”? Nu este elin, este evreiesc şi tradus în elină înseamnă „Mântuitor”. Adică acel copil care se va naşte este Mântuitorul. Vă rog să fim atenţi la numele acesta, „cel mai presus de orice nume” (Filipeni 2, 9). De ce s-a numit Hristos „Mântuitor”? Trebuie să dăm o explicaţie.

***

Aici pe pământ, unde trăim de când omul a fost izgonit din Rai, în orice parte, omul este1 biciuit de diversitatea nereuşitelor şi nenorocirilor, care sunt consecinţele vieţii lui păcătoase. Foamete, sete, lipsă de îmbrăcăminte şi de acoperiş, boli… Acestea sunt nenorocirile, relele, pe care încearcă să le şteargă. Dar există şi altele. Mai există relele naturale. Astfel de rele sunt cutremurul, seceta, inundaţia, incendiul, epidemiile, bolile incurabile precum cancerul şi în cele din urmă moartea. Toate acestea sunt rele groaznice.
Dar nu v-am spus încă nimic. Există ceva mai grav – Dumnezeu să ne lumineze să înţelegem lucrul acesta. Singurul rău care constituie rădăcina a tot răul, a întregii noastre ticăloşii – şi, din nefericire, nu-i dăm importanţa care i se cuvine – în limba Sfintei Scripturi se numeşte păcat. De acolo provin toate relele; cauza este păcatul. Ne îngrozim când auzim de cancer, însă păcatul nu ne provoacă frică. Ne jucăm cu el, precum copiii se joacă de Anul Nou cu jucăriile ce le primesc în dar de Sfântul Vasile. Nu îl luăm în considerare deloc, şi cu toate acestea el biciuieşte umanitatea. Fie ca adulter, şi desfrânare, şi destrăbălare, fie ca îndrăcire a gâtlejului şi îndrăcire a pântecelui, fie ca gelozie şi invidie, fie ca mânie şi supărare şi înverşunare, fie ca răutate şi ură şi răzbunare şi crimă, păcatul, acesta este izvorul a toată ticăloşia. Dacă s-ar putea printr-o minune să se dezrădăcineze acesta, pământul s-ar transforma în rai.
Protoparintii cu Hristos – fagaduitCine ne va mântui? Şi dacă noi vom tăcea, până şi pietrele vor striga: Unul singur mântuieşte! Desigur, deschizând istoria, oricine va putea să numere vreo 155 de persoane, pe care popoarele, pentru mici servicii pe care aceştia le-au adus, îi numeşte „mântuitori” sau “salvatori”. Aceştia sunt salvatori mici. Salvatorul sau Mântuitorul (prin excelenţă) este Unul singur: Hristos.

***

Dacă cineva îţi face un bine, îl ţii minte, îl consideri binefăcător. Faţă de medic, de pildă, care te-a vindecat, îţi exprimi recunoştinţa. Însă superior tuturor binefăcătorilor este Hristos, deoarece ne mântuieşte de cel mai mare rău, de păcat. Mântuieşte prin Biserica Sa. Este adevăratul Mântuitor – o simţim? Doar cine-şi simte păcătoşenia sa şi spune ca şi vameşul „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” (Luca 18, 13), sau precum fiul cel risipitor „Greşit-am la cer şi înaintea Ta” (Luca 15, 18), sau precum tâlharul, „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42), acela înţelege că Hristos este harrowing-adam-c-ossemanMântuitorul.
Şi sigur că nu este suficient doar să spui că este Mântuitorul oamenilor, în general. Trebuie1să simţi că este şi Mântuitorul tău personal.Şi Dumnezeu te va învrednici să simţi acest lucru, dacă te vei pleca întru pocăinţă şi vei spune păcatele tale părintelui tău duhovnicesc, dacă te vei mărturisi. Atunci vei simţi că pleacă deasupra ta un munte şi vei simţi faţă de Hristos o adâncă recunoştinţă.
Aceasta a simţit-o tâlharul pe cruce, aceasta au simţit-o apostolii, martirii, toţi sfinţii, ca de pildă, Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei. Când îl duceau la Roma ca să-l arunce la fiare, scria despre Hristos: „Iubirea mea se răstigneşte, adică Hristos este iubirea inimii mele”. Mici iubiri mai mişcă astăzi neamul nostru trupesc; doar sexul. Nu-l condamn, Dumnezeu l-a sădit; dar nu ca să stingă toate celelalte iubiri. Neamul nostru, neamul sodomiţilor şi al gomorenilor, nu cunoaşte alte iubiri. Pe drept cuvânt a spus un filosof, că epoca noastră este fără iubire, crudă. Dacă nu-L iubeşti pe Hristos, n-ai înţeles nimic, degeaba ai venit pe pământ. Iubirile frumoase sunt iubirea faţă de ştiinţă, iubirea faţă de patrie, dar mai presus de toate este iubirea faţă de Hristos. În anii de deread1mult, numele lui Hristos era cel mai dulce lucru. Bunica îl lua pe genunchii ei pe micul copilaş, îl învăţa să-şi facă semnul crucii, iar primul cuvânt pe care-l1învăţau să zică era Hristos. Am văzut astfel de exemple. Acum, din nefericire, iubirea dumnezeiască nu numai că s-a stins, dar uneori se preface cu desăvârşire în ură satanică.
Când eram predicator în Krevena şi cutreieram pe munţi înalţi, acolo pe unde treceam, aud deodată o înjurătură; pentru prima oară auzeam o astfel de înjurătură. Măi, măi! – zic: Ce este aici? Dracii locuiesc pe-aici? Deci m-am apropiat şi am privit: în spatele unui copac şedea un tată, avea pe genunchii săi un băieţel şi-l învăţa să-L înjure pe Hristos! Dumnezeul meu, încă nu s-au transformat stelele în fulgere ca să cadă în capetele noastre? Unde este iubirea faţă de Hristos?
Însă chiar dacă Hristos este înjurat şi necinstit, numele Său va rămâne veşnic. După cum norii negri nu pot să şteargă soarele, aşa înjurăturile nu pot să şteargă numele lui Hristos. Va rămâne în veacul veacurilor, în ciuda demonilor. Doresc ca în ţara noastră să nu se audă nicio înjurătură, ci mici şi mari, bărbaţi şi femei, toţi fără excepţie să spunem: Binecuvântat este Dumnezeu şi preaslăvit este numele Lui; pe Care, copii ai elinilor lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Amintaios, 20.12.1987)

(traducere din elină de monahul Leontie)

cuvantulortodox

PREDICI VIDEO SI AUDIO la Duminica dinaintea Nasterii Domnului. TALCUIREA NEDUMERIRILOR trezite de EVANGHELIA “GENEALOGIEI”, “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De ce era nevoie ca Maica Domnului sa fie logodita cu Iosif?


“De ce a trebuit eu să depind de oamenii aceia, de ce a trebuit să am părinţii aceştia, să mă nasc în ţara asta, în generaţia asta…?”

Predica Pr. Ciprian Negreanu la Evanghelia Genealogiei Mantuitorului (2013):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

*

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) din Duminica sfintilor parinti dupa trup ai Domnului(2012):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Ce legatura este intre SUFLETUL OMENESC al fiecaruia dintre noi, MAICA DOMNULUI si NASTEREA LUI HRISTOS?

CUM LUCREAZA DUMNEZEU MANTUIREA NOASTRA PRIN OAMENI?

 

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în duminica dinaintea Crăciunului, a Naşterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi, ca la orice sărbătoare mare şi această duminică este închinată sau prevesteşte şi pregăteşte sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, începutul mântuirii noastre.Această duminică se numeşte, și a ajuns să fie numită în mod obişnuit, Duminica strămoşilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos; alţii o numesc genealogia, chiar dacă ea nu cuprinde numai genealogia Mântuitorului ci-i cuprinde şi pe drepţii și profeţii care au fost înaintea Sa şi au pregătit cumva calea lui Dumnezeu şi întruparea Lui, şi mai cuprinde chiar şi o parte a povestirii Nașterii Mântuitorului. Dar se insistă asupra genealogiei, pentru că despre Naştere o să vorbim în zilele următoare şi chiar în ziua Naşterii, dar, în mod deosebit, se opreşte în general Biserica asupra acestei cărţi a strămoșilor, a neamului lui Iisus Hristos, cum zice Sfântul Apostol și Evanghelist Matei.

Doi evanghelişti vorbesc despre cartea neamului lui Iisus Hristos: Matei şi Luca. Sfinţii Părinţi și teologii care explică Evangheliile spun că una dintre deosebirile dintre cele genealogii este aceea că una dintre ele înfăţişează mai degrabă o cale regală, iar cealaltă mai degrabă o cale profetică. Aceea a lui Matei merge pe o cale regală, a lui David, a lui Solomon. Cealaltă, a lui Luca, merge mai mult pe partea profetică, arătând toate cele trei demnităţi ale Mântuitorului: Preot în veac şi din veac, nefăcut de mână omenească, Profet sau Prooroc – partea profetică – şi Rege.
Când o auzim, când o ascultăm, ni se pare obositoare la prima auzire, mai ales că noi cunoaştem foarte puţin Vechiul Testament. Dacă am cunoaşte mai bine Vechiul Testament ni s-ar părea foarte familiar să auzim de toţi aceştia de care auzim şi multora dintre noi ni se par niște nume foarte străine, necunoscute nouă, care nu ne spun nimic, dar, de fapt, în spatele fiecărui nume e o istorie întreagă, o lume întreagă. De fapt, cred că fiecare dintre aceştia aduce sau poartă cu sine, sau s-a lucrat în ei o caracteristică, un chip, ceva din frumuseţea de mai târziu a Maicii Domnului. In fiecare a fost ceva care a dus la naşterea Maicii Domnului – şi o să vedeţi de ce mă refer la naşterea Maicii Domnului, deşi acolo textul se sfârşeşte cu: “Şi s-a născut Iosif, logodnicul Mariei“. O să vorbim imediat despre asta.
Dar toate aceste generaţii, toate aceste neamuri, paisprezece, paisprezece, paisprezece, parcă fiecare dintre ei, începând de la Adam, continuând cu Set şi cu ceilalţi, aduc o mireasmă, o nuanţă, o frumuseţe care se adaugă celei mai frumoase flori pe care a putut s-o dea pământul şi din care S-a născut mai târziu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Maicii Domnului. Au înfrumuseţat toţi acest chip. Am putea să ne oprim la fiecare dintre ei şi să zicem ce a adus fiecare, ce virtute a lucrat, în ce s-a desăvârşit, în ce s-a luminat, în ce s-a înălţat și ce a adus nou în neamul Mântuitorului Iisus Hristos. Nu ne oprim la asta. Ce ne tulbură, poate, mai ales, pe cei cunoscători, este că Sfântul Apostol Matei ţine în mod special să numere câte 14 de trei ori neamul de la Adam până la Mântuitorul şi cei care cunosc foarte bine Scriptura ştiu că în Cartea Regilor, în loc de 14 neamuri pe care le pune el la mijloc, sunt 17 neamuri. Matei a ştiut cu siguranţă, mai ales că el n-a vorbit de la sine, ci a vorbit ajutat şi inspirat de Duhul Sfânt. Atunci de ce în loc de 17 generaţii a pus 14, la un moment dat? Celelalte 14 sunt valabile, însă una dintre cele 14 rânduri de neamuri sunt, de fapt, 17, după cum vedem citind cu atenţie Cartea Regilor. A greşit? N-a greşit. A minţit? N-a minţit. Atunci care este înţelesul? Şi Sfântul Ieronim ne spune un cuvânt care ne cutremură. Că în vremea lui Ahaz, au fost trei neamuri care au ieşit dintr-o femeie păcătoasă, o femeie care nu s-a întors spre Dumnezeu, trei neamuri care n-au trăit în ascultare de glasul conştiinţei și de glasul lui Dumnezeu şi aceste trei neamuri sunt trecute sub tăcere absolută de Matei. Aceste trei generaţii sunt lăsate deoparte, ca şi cum n-ar exista. Acest lucru era obişnuit în vechime, chiar dacă nouă acum ni se pare de mirare. Dacă într-un oraş cineva aducea necinste acelui oraş, dacă unul dintre copii făcea necinste casei aceleia, neamului aceluia, numele lui era şters din toate scriptele si din toate locurile unde era notat. El dispărea, nu mai exista. A-i rosti numele era o ruşine, o batjocură pe care o aduceai familiei aceleia, neamului aceluia. Aşa era şi în lumea romană, şi în lumea greacă, dar cu atât mai mult la evrei, unde numele avea o importanţă foarte mare. Şi căderea unuia din credinţă sau întoarcerea spre cele rele era din neam în neam vestită şi cunoscută, de îngrozire pentru ceilalţi şi aceste nume erau, în general, trecute sub tăcere.

1

1

Vedem, cumva, că Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei se foloseşte de lucrarea aceasta, dar cu ştiinţa şi sub inspirația lui Dumnezeu, trei neamuri sunt ca şi cum n-ar exista. Aşa cum, la bogatul care trăia în lux, îmbrăcat în porfiră şi în vison, care petrecea strălucit în toate zilele vieţii sale – adică zilnic pentru el era petrecere, erau oameni care se adăpau din vorbele lui, din bogăţia lui, care îl vesteau pretutindeni – dar înaintea lui Dumnezeu era necunoscut, nici nu are nume acest om, acel om nu exista în faţa lui Dumnezeu, deşi exista în faţa lumii. Aşa şi aceste trei generaţii, care n-au fost în duhul lui Dumnezeu, pe calea lui Dumnezeu: sunt ca şi uitate. Adică Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei nici nu le trece, dar asta cu inspiraţie dumnezeiască. Şi asta pe noi ne îngrozeşte și ne înspăimântă, pentru că n-am vrea să fim din acele neamuri, n-am vrea să fim dintre cei care nici nume nu au înaintea lui Dumnezeu, adică înaintea Lui nici nume n-am avea dacă nu încercăm să mergem pe calea Lui, să facem poruncile Lui, cât putem. E groaznic ca Dumnezeu să nici nu te cunoască. Am văzut cât de greu este într-un loc în care nimeni nu te cunoaşte și nici nu te bagă în seamă, trec peste tine ca şi cum nici n-ai fi. Poţi să strigi, să faci orice, ei au treaba lor, eşti un nimeni. E un sentiment de goliciune și de neputinţă mare. Dar asta este nimic în faţa unei asemenea întâmplări la măsură dumnezeiască, adică înaintea lui Dumnezeu să nu fii ştiut, să nu te ştie sfinţii, să nu te ştie îngerii, să nu te cunoască.

Acest fel de a fi şi de a Se raporta al Mântuitorului ni l-a mai arătat în câteva dăţi. Ştiţi, când au venit fecioarele neînţelepte şi le-a spus:
Nu vă cunosc pe voi.
Şi s-a mai repetat asta în mai multe pilde, cuvântul acesta care pare uşor de purtat, dar el este unul dintre cele mai grele lucruri, să nu fii cunoscut, să nu se ştie cine eşti. Că
nu toţi care-Mi zic Doamne, Doamne, vor intra în Împărăţia Cerurilor,
zice Dumnezeu. Şi vor veni mulţi şi vor zice:
Doamne, oare nu în uliţele Tale am făcut minuni, oare nu Te-am mărturisit noi?
Şi Dumnezeu va zice:
Nu vă cunosc pe voi.
Nu e vorba că nu-i cunoaşte, ci că aceşti oameni au făcut lucrurile greşit, după capul lor, au schimbat legea, au făcut-o pentru mândrie, pentru altceva, nu pentru Dumnezeu. Şi a nu fi cunoscut de Dumnezeu. Aşa cum centrul Liturghiei și centrul vieţii noastre creştine este să te pomenească Dumnezeu. Când moare cineva se zice să-l pomenească Dumnezeu, să te binecuvânteze Dumnezeu – adică să te cuvânteze de bine, să te numească de bine –, pomenirea numelui nostru de către Dumnezeu,  cum s-a rugat tâlharul pe cruce şi a zis:

1

Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta.

Ce înseamnă pentru Dumnezeu pomenire? Să fii cu El! Să te cunoască, să fii prietenul Lui!
Azi vei fi cu Mine în Rai.
Nu era ca o numire. A te numi Dumnezeu înseamnă a te asuma, a te primi desăvârşit.
Dumnezeu nu e ca noi, care îl asumăm cu greu pe un om, să-i ştim numele, să-l cunoaştem, să-l vedem, să vedem dacă putem să ne înţelegem, să rămânem împreună, să ne cercetăm şase luni, un an, până vedem dacă ne potrivim… Când Dumnezeu te numeşte, El te asumă desăvârşit. E ca un om bun, căruia dacă i-ai intrat în casă, deşi nici nu-ţi ştie numele, dar dacă te-a primit în casa sa nu pleci de acolo fără să-ţi dea ceva. Nu te mai uită, totdeauna îţi va scrie de sărbători, totdeauna îşi va aminti de tine. Ei, Dumnezeu e mai mult decât un asemenea om. Şi de aceea noi zicem: Pomeneşte-mă, Doamne…, zicem ca tâlharul. Şi, când scriem pomelnice, tot de asta o facem, să ne pomenească Dumnezeu, să nu ne uite, să ne pomenească în Împărăţia Sa; dacă Dumnezeu ne pomeneşte, noi suntem; dacă El nu ne pomeneşte, începem să ne apropiem de nefiinţă, nu mai suntem, cine mai suntem noi? Or, chiar dacă cuvântul acesta, Nu vă cunosc pe voi, pare uşor, e, de fapt, unul dintre cele mai grele cuvinte pe care le spune Scriptura.
Dar, întorcându-ne, nu-i vorba că Matei a greşit. Vedem, la un moment, dar, o altă întrebare care ne apare în minte, pe lângă aceea referitoare la de ce trebuie să fie înfăţişaţi toţi strămoşii, spuneam că pentru că fiecare aduce ceva chipului Maicii Domnului, o altă virtute, pe lângă faptul că sunt pomenite paisprezece generaţii, deşi au fost şaptesprezece, ar mai fi o întrebare la care cred că ne-am gândit toţi: de ce avea nevoie Maica Domnului să se căsătorească, să fie logodită? De ce această povară? Că, din exterior, pare o povară. Adică Crinul lumii, Maica Domnului, ceea ce a putut da lumea mai frumos, cea pentru care atâtea şi atâtea generaţii s-au ostenit şi s-a ţinut poporul iudeu cu atâta stricteţe şi cu atâta atenţie în Legea lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a purtat prin Egipt şi prin Asiria şi prin atâtea locuri ca să ţină credinţa şi să-i apropie tot mai mult, a trimis atâţia profeţi, a trimis atâţia sfinţi, a făcut atâtea minuni, Naşterea Mântuitorului, în primul rând, și cele zece plăgi din Egipt şi trecerea prin Marea Roşie şi toate minunile. Şi se naşte Maica Domnului.

1Era nevoie ca această Floare a neamului omenesc – din toate punctele de vedere floare, nu numai al frumuseţii exterioare, trupeşti, ci mai ales al frumuseţii interioare, sufleteşti, al chintesenţei de frumuseţe sufletească, a inimii, a minţii, a curăţiei minţii şi inimii, al apropierii de Dumnezeu – avea nevoie această Floare de un bătrân văduv? Un bătrân văduv cu câţiva copii, cu cinci copii din prima căsătorie. Avea nevoie Maica Domnului de această povară? Ar părea, la prima vedere, un auxiliar, aşa, adică ce nevoie mai e şi de asta? De ce nu se putea altfel? De ce nu se putea să rămână Maica Domnului aşa, singură, născându-L, că nu avea nevoie? Decât că s-au spus vorbe pe care le spun şi azi protestanţii, şi ne-am putea gândi că ce rost a avut, că s-au mai născut şi vorbe aşa. Şi tot Sfântul Ieronim, dar și ceilalţi Părinţi, însoţindu-l, spun că au fost trei motive pentru care a fost nevoie ca Maica Domnului să fie logodită:

1. Ştiţi că în Israel numele neamului s-a păstrat prin bărbat, aşa se socotea, aşa cum la noi numele rămâne prin bărbat, aşa şi la ei neamul s-a păstrat prin bărbat. Şi a fost nevoie să se logodească cu Iosif, ca să se afle cartea neamului lui Iisus Hristos, ca să se ştie din ce neam vine Iisus Hristos. În ce sens? Am mai spus asta, dar repetăm. O fecioară, o fată dintr-un neam, care era singură la părinţi, această fată era obligată prin lege să se căsătorească cu cineva din neamul ei, în mod special din neamul ei, din aceeaşi spiţă, cât de apropiat se putea. Bine, nu era vorba de rudenie de sânge, aşa spunea legea, ca să nu se piardă sângele, că nu se ştia câţi mai erau din neamul acela şi astfel se continua neamul acela. Şi Dumnezeu aşa S-a îngrijit, spunând ca fecioara singură la părinţi să se căsătorească cu cineva din neamul ei. Pentru evrei era foarte cunoscută această poruncă, de aceea Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei nici nu stă să explice, ci zice: Cartea neamului lui Iisus Hristos: acela a născut pe acela, şi tot aşa, şi Iacov a născut pe Iosif, logodnicul Mariei, din care S-a născut Iisus, Care se cheamă Hristos. Şi noi ne mirăm: Bine, dar ce legătură are? Că Maica Domnului L-a născut pe Iisus Hristos şi nu prin Iosif, ci umbrită de Duhul Sfânt și de puterea Celui Preaînalt. Şi atunci ce legătură are cartea neamului lui Iosif cu neamul Maicii Domnului? Dar pentru ei era de la sine înţeles că o fecioară, singură la părinţi, se căsătoreşte cu cineva din neamul ei. Şi atunci, dacă neamul lui Iosif era din neamul lui David, din neamul lui David era şi Maica Domnului. De aceea cu atâta uşurinţa strigă orbul: Miluieşte-ne, Fiul Lui David! El era Fiul lui David. Era din neamul lui Dumnezeu, dar, omeneşte, era şi din neamul lui David.
Deci primul motiv pentru care era nevoie de această logodnă era ca să se ştie care era neamul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Pentru că atâtea profeţii vorbiseră despre asta. Ca să nu zică iudeii că n-au ştiut din ce neam este Hristos, ca să nu zicem noi, ca să nu zică nimeni, niciodată, că n-a ştiut. Aşa, sunt atâtea mărturii, atâtea proorociri că din neamul lui David. Si atâtea cuvinte, Daniil ajunge să spună exact anii până la Naşterea Mântuitorului: şaptezeci de săptămâni de ani, în anul 490 înainte de Hristos. Şaptezeci ori şapte, 490. 490 de ani până Se va naşte Hristos, spune el. Adică mai clar decât atât ce putea să se spună? Şi altele, multe. Isaia vorbeşte despre Omul durerilor, despre cum va lua El păcatele noastre, cum va vindeca El pe tot bolnavul şi tot necăjitul şi tot întristatul. Dar iudeii erau atât de cârcotaşi şi trebuiau să ştie exact că Acesta este, din neamul lui David. Deci, ca să se ştie că El e din neamul lui David, a fost logodită Maria cu Iosif.

mary-and-joseph-register-for-the-census-e1419150191477.jpg

2. Al doilea motiv pentru care s-a socotit important să se logodească cu Iosif a fost această ocrotire de care avea nevoie Maica Domnului în faţa oamenilor; ocrotire de a duce cineva măgarul de căpăstru prin Egipt, de a fi cineva acolo… Totdeauna, Dumnezeu lucrează în situaţii omeneşti prin oameni. Asta e una din tainele pe care Dumnezeu ni le descoperă prin Părinţi. Ei spun că, dacă Dumnezeu poate lucra printr-un om, printr-un om va lucra. Dumnezeu nu se repede să facă minuni de dragul minunilor.

Este o întâmplare în Patericul egiptean în care se spune că un mare părinte duhovnicesc s-a încurcat la un cuvânt din Scriptură şi se întreba: Doamne, oare ce pot eu să înţeleg de aici? Şi era foarte complicat cuvântul şi el ştia multă teologie și a zis:
[…]
[Fragmentul din Pateric:
Povestesc unii despre un batran oarecare ca a petrecut saptezeci de saptamani mancand o data in saptamana. Deci, se ruga lui Dumnezeu pentru un cuvant din Scriptura sa i-l descopere si nu-i descoperea lui Dumnezeu. Astfel, a zis in sine: desi am facut atata osteneala, inca nimic n-am castigat. Voi merge de acum la un frate si-l voi intreba. Si daca a inchis chilia, vrand sa plece, a fost trimis ingerul Domnului la dansul, graind: saptezeci de saptamani ai postit si nu s-a apropiat rugaciunea ta de Dumnezeu. Iar cand te-ai smerit a iesi la fratele tau, sunt trimis sa-ti vestesc tie cuvantul; si acestea spunandu-i-le a plecat de la dansul.]
Şi, când a deschis uşa, i s-a arătat îngerul şi i-a zis:
“Vezi? Atâtea zeci de zile ai postit şi te-ai rugat şi Dumnezeu nu s-a plecat să-ţi coboare ţie înger şi să-ţi descopere. Şi numai pentru smerenia asta, că ai vrut să mergi să-l întrebi pe cel din faţă – că Dumnezeu prin oameni lucrează – imediat a binevoit Dumnezeu şi a coborât şi înger pentru asta”.
Şi, în general, Părinţii spun că unde auziţi de un om obişnuit căruia dintr-o dată i se întâmplă mulţime de minuni de nu mai ştie să le drămuiască, minuni care, în general, nu se lucrează prin oameni, cum sunt vedenii, vise, arătări, tot felul de lucruri, totdeauna să te gândești că s-ar putea ca ceva să nu fie în ordine, să fii foarte critic şi foarte atent, că s-ar putea să fie înşelare. Pentru că Dumnezeu, de obicei, lucrează prin oameni, lucrează prin împrejurări, prin situaţii. Aşa cum noi, de multe ori, rugându-ne pentru ceva, vine cineva şi îţi poate oferi acel lucru, să zicem că ii rămăsese şi ţi-l dă ţie. Şi tu nu te miri prea mult, zici că nu e mare chestie, că îi rămăsese şi de aceea. Dar Dumnezeu aşa lucrează! Nu face el un lucru din nimic pentru tine ca să facă o minune absolută, ci lucrează prin oameni!

journey-to-bethlehem-e1419150269772.jpgDeci al doilea motiv pentru care l-a îngăduit Dumnezeu pe Iosif ca logodnic al Mariei este ca s-o ajute. Să călătorească cu ea, să fie blând, că poate ştiţi că părinţii n-au atâta răbdare câtă au bunicii. El era ca un bunic care avea răbdare, care îngăduia, care răbda, care înţelegea neputinţele, altfel se purta, altfel ştia să poarte povara zilelor, fără să se mânie repede, răbdând mai mult, înţelegând mai mult, gândind mai mult, judecând mai mult înainte de a face ceva. Şi pe acesta l-a pus să-i fie ocrotitor Maicii Domnului şi, cu siguranţă, Iosif nu era oricine, dacă l-a pus Dumnezeu să fie ocrotitor al Maicii Domnului.

3. Un al treilea motiv este că, după legea iudeilor și după legea multor neamuri, dacă s-ar fi aflat că ea are în pântece şi nu se ştia de la cine şi cum, nimeni n-ar fi crezut niciodată că e de la Dumnezeu şi ar fi lapidat-o, ar fi fost omorâtă cu pietre. Dacă nu era căsătorită şi era însărcinată, în vremea aceea era omorâtă cu pietre. Şi atunci, el a fost ocrotitorul cumva şi acoperământul sub care Dumnezeu a lucrat, încât el a înţeles, a crezut, iar Maica Domnului a putut să-L nască pe Hristos.
Mergând mai departe, am putea zice că şi nouă ni se întâmplă la fel. Sufletul totdeauna este chipul Maicii Domnului, sufletul nostru. Zice cineva:
Fericiţi sunt sânii de la care ai supt şi pântecele care te-a purtat!
Şi Hristos zice:
Aşa este, dar fericiţi sunt cei care cred în cuvântul Meu şi-l urmează pe el.
Deci face Dumnezeu o asemănare între sufletele care cred în Dumnezeu şi-L urmează şi Maica Domnului. Deci, aşa cum e fericită Maica Domnului, aşa sunt şi cei care Îl urmează pe Hristos şi-L ascultă. Şi se face o asemănare, un fel de oglindă între Maica Domnului şi sufletul omenesc. Sufletul omenesc e asemenea Maicii Domnului, adică şi el este zidit de Dumnezeu ca să Se nască acolo Hristos, ca să vină Hristos în noi, ca să Se poată odihni Hristos în adâncul inimii noastre, ca şi în Maica Domnului.

ibv_familia_sfanta_l-e1419150439262.jpg

Ziceau Părinţii: Aşa cum Dumnezeu i l-a dat ca logodnic Maicii Domnului pe Iosif – și, la prima vedere, noi ne-am întreba ce nevoie avea ea de bătrânelul ăsta văduv, cu copii, când ea era Floarea neamului omenesc – aşa şi sufletul nostru are nevoie de un asemenea bătrânel. În ce sens? Că e o greutate, din punctul nostru de vedere. Greutăţile, ispitele, încercările, cele care, la prima vedere, din exterior, ar părea încercări, cum e o boală, o încercare în familie, o neputinţă de lungă durată într-un neam, ceva care ar părea, la prima vedere, că-ţi opreşte sufletul din evoluţie, de la creştere, de fapt sunt poveri îngăduite de Dumnezeu ca un fel de alt Iosif, ca noi să ne trezim cumva.

Ştiţi că în faţa necazurilor, în faţa încercărilor, omul se trezeşte şi-şi aduce aminte de obârşia lui dumnezeiască. Aşa cum prin Iosif ni se spune din ce neam e Maica Domnului, aşa, prin necazurile și încercările și neputinţele vieţii sau împrejurările în care ne pune Dumnezeu, prin anumiţi oameni, când noi ne visăm în alte părţi şi în alt fel şi ne întrebăm: de ce a trebuit noi să depindem de oamenii aceia, de ce a trebuit noi să avem părinţii aceştia, să mă nasc în ţara asta, în generaţia asta, de ce nu suntem mai mari sau mai mici sau mai înalţi sau altceva, toate acestea sunt nişte alţi “Iosif” care, cumva, ne trezesc pe noi şi ne aduc aminte din ce neam suntem. Pentru că omul, luptându-se cu aceste ispite, străduindu-se împotriva lor sau văzând neputinţele care-l încearcă și puţinătatea pe care o are, îşi aduce aminte că e de altă obârşie, ca oamenii nu sunt numai trupul ăsta, nu sunt numai omul acesta care locuieşte aici, în ţara aceasta, în oraşul acesta, ci mult mai mult de atât. Şi începe omul să se trezească şi să vadă că are altă obârşie, că
de la Dumnezeu ieşim şi la El ne întoarcem, întregim cercul,
cum zicea părintele Arsenie.
“Unii, însă, nu se mai întorc”.
De la Dumnezeu ieşim și la El ne întoarcem şi ne descoperim obârşia. Prin neputinţele şi slăbiciunile și caracteristicile pe care le avem, neamul în care ne naştem, greutăţile pe care le purtăm în neamul acela, în ţara aceea, toate acestea cumva ne trezesc din moarte, din neştiinţă, şi începem să ne aducem aminte că noi suntem şi altceva decât un simplu om, că suntem fiii lui Dumnezeu mai mult decât fiii oamenilor, că suntem zidirea lui Dumnezeu mai mult decât zidirea voinţei unor oameni.

3016.jpg

După aceea, un al doilea motiv, ca şi la Maica Domnului, este aşa cum [s-au randuit] toate acelea ca să Se poată naşte Mântuitorul, aşa toate se întâmplă în viaţa noastră ca să Se poată naşte Mântuitorul în sufletele noastre. Şi toate necazurile şi ispitele și puţinătăţile în care suntem aşezaţi ne ajută să Se nască Hristos în noi. Nu numai să ne aducem aminte din ce neam suntem, ci să Se poată naşte Hristos, să-L cerem pe Dumnezeu, să-L vrem pe Dumnezeu acolo, în inima noastră, să se facă inima noastră din peşteră de tâlhari peşteră primitoare de Hristos, iesle în care să Se nască Dumnezeu. Şi ştiţi, dacă ne ducem undeva, la o discotecă, cred că n-are nimeni carte de rugăciuni sau vreo icoană la el, dar, dacă vă duceţi la spital, toţi au. Adică necazurile, încercările ne apropie de Dumnezeu. Iosif acesta bătrân şi obosit de zile cu care ne leagă Dumnezeu, trupul acesta bolnăvicios, slăbănog de multe ori, povârnit spre patimi, învârtoşat, puţin, muritor, ne întoarce spre Dumnezeu. Nu numai că ne aducem aminte din ce neam suntem, ci începem să-L dorim pe Dumnezeu în inima noastră, începe să Se nască în inima noastră Dumnezeu, începe, de fapt, să se nască sufletul nostru cu adevărat. Începe să fie aşa cum trebuie să fie sufletul nostru cu adevărat: unit cu Dumnezeu, legat de Dumnezeu.
Dacă n-ar fi aceste încercări, aceste ispite în care Dumnezeu ne pune, şi sufletele noastre cred că ar fi fost deja ucise şi aruncate în gheenă la Judecata de Apoi. Aşa că au ajuns Părinţii să spună:
Ia ispitele şi nu mai este cine să se mântuiască.
Pentru că, la un moment dat, fiind prea multe încercări şi ispite, Părinţii din Egipt au hotărât să se roage să nu mai fie ispite. Şi s-au rugat pentru asta şi Dumnezeu i-a ascultat şi n-au mai fost ispite, ci pace şi linişte, nicio încercare, nimic, nimic, şi s-au îndepărtat toţi de Dumnezeu, au uitat de El. Şi au zis:
Doamne, mai bine era când erau ispitele!
Când era o ispită, te luptai cu ea, te osteneai, Îl rugai pe Dumnezeu ziua şi noaptea, nu te lăsai de El, stăteai agăţat ca ciucurul de haină şi ziceai “Doamne, nu mă lăsa! Nu mă lăsa!“ Şi ziceau că de acum nu se vor mai ruga să nu mai fie ispite, ci zor zice:
“Dă-ne ispite, dar dă-ne şi putere să le biruim neîncetat.“
Şi aşa s-au rugat. Şi a rămas de atunci cuvântul ăsta:
Ia ispita și nu mai este cine să se mântuiască.
Aşa şi aici: dacă nu vor mai fi aceste încercări, pe care noi, de cele mai multe, ori, le blestemăm şi socotim viaţa noastră un coşmar şi de ce suntem aşa şi de ce suferim şi altul nu suferă şi tot timpul ne supărăm pe acest Iosif al vieţii noastre, dacă n-ar fi aceste încercări, s-ar putea să zicem şi noi ca acei Părinţi: dacă n-ar fi ispita, n-ar fi cine să se mântuiască, adică nu ne-am mai mântui, nu ne-am mai apropia de Dumnezeu.
Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească!”