Cuvintele lui Iisus Hristos rostite pe cruce

 

„Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac”.

Prin aceste cuvinte, Domnul a aratat in primul rand mila Sa fata de ucigasi, a caror rautate nu L-a lasat nici in chinurile de pe Cruce; iar in al doilea rand a proclamat de pe varful stancii Golgotei un adevar dovedit, dar niciodata bagat la cap – si anume: ca facatorii de rele nu stiu niciodata ce fac. Omorandu-l pe cel drept, ei se omoara in fapt pe sine, in vreme ce pe drept il proslavesc. Calcand legea lui Dumnezeu, ei nu vad piatra de moara ce se pogoara nevazut asupra lor ca sa ii macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu vad cum isi preschimba propria fata in bot de animal. imbatati de rau, ei niciodata nu stiu ce fac.

„Adevarat zic tie: astazi vei fi cu Mine in Rai”. Aceasta spusa a fost indreptata catre talharul care s-a pocait pe Cruce. Foarte mangaietor cuvant pentru pacatosii care se pocaiesc fie si in ultima clipa. Milostivirea lui Dumnezeu e negrait de mare. Domnul isi savarseste misiunea si pe Cruce. Pana la ultima suflare, El mantuieste pe cei care arata fie si cea mai mica vointa de a se mantui.
„Femeie, iata fiul tau”.Asa i-a zis Domnul sfintei Sale Maici, care statea sub Crucea iubitului ei Fiu rastignit. Iar apostolului Ioan i-a zis: iata mama ta. Cuvintele acestea arata grija de fiu, pe care oricine o datoreaza parintilor. Iata, Cel ce a dat porunca: „sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta” implineste El insusi porunca Sa pana in ultima clipa.

„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”. Cuvintele acestea arata pe cata neputinta a firii omenesti, pe atata clarviziune – fiindca omul este cel care patimeste. Aici, insa, sub suferinta omeneasca se ascunde o taina. Iata, fie si doar cuvintele acestea puteau zdrobi erezia ce avea sa cutremure mai tarziu Biserica si care invata gresit ca Dumnezeirea a patimit pe Cruce. Insa Vesnicul Fiu al lui Dumnezeu S-a intrupat ca om tocmai pentru a putea ca om, cu trupul si cu sufletul, in clipa randuita sa patimeasca pentru om si sa moara pentru om; caci daca in Hristos a patimit Dumnezeirea, inseamna ca Dumnezeirea a murit in El – iar acest lucru e de neconceput.
Adanciti-va cat mai mult in aceste mari si infricosatoare cuvinte: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?”

„Mi-e sete”. I se scursese sangele. De aici setea. Soarele care apunea ii batea in fata, si una peste alta cu celelalte chinuri il ardea cumplit. Fireste ca Ii era sete. Dar – o, Doamne! – oare chiar Ti-e sete de apa sau esti, cumva, insetat de dragoste? Esti insetat ca om sau ca Dumnezeu? Sau si una si alta? Iata, legionarul roman Iti da buretele inmuiat in otet. O singura picatura de mila pe care ai simtit-o de la oameni in trei ceasuri cat ai fost atarnat pe Cruce! Soldatul roman micsoreaza pacatul lui Pilat – pacatul imparatiei romane – fata de Tine, fie si cu otet. De aceea, Tu vei strica imparatia Romei, insa in locul ei vei zidi o imparatie noua.
„Parinte, in mainile Tale imi dau duhul”. Fiul isi da duhul in mainile Tatalui Sau. Ca sa se stie ca de la Tatal a venit, nu cu de la Sine putere, cum il invinuiau evreii. Cuvintele acestea au fost rostite, insa, si ca sa auda si sa priceapa budistii, pitagoreii, ocultistii si toti acei filosofi care basmuiesc despre salasluirea sufletelor celor morti in alti oameni, sau in animale, sau in plante, sau in stele si minerale. Lepadati toate aceste fantezii si priviti incotro se indreapta duhul Dreptului mort: „Parinte, in mainile Tale imi dau duhul”.
„Savarsitu-s-a”. Aceasta nu inseamna: „S-a savarsit viata”. Nu; ci inseamna: „S-a savarsit misiunea rascumpararii si mantuirii neamului omenesc”. Savarsitu-s-a, si s-a pecetluit cu sange si moarte pe pamant, lucrarea cea dumnezeiasca a singurului Mesia adevarat al oamenilor. Savarsitu-s-a chinul, dar viata de-abia apare. Savarsitu-s-a tragedia, insa nu drama. Urmeaza ultimul, maretul act: biruinta asupra mortii, invierea, slava!
Sfantul Nicolae Velimirovici

Sursa

Îngradirea de erezie. Metoda terapeutică a Bisericii pentru boala ereziei. Mărturiile sfinților.” vă îndemn să luptaţi pentru  credinţa    dată sfinţilor, odată pentru totdeauna”  ( Iuda 1,3) 

                     

A trece sub tăcere cuvântul Adevărului este totuna cu a te lepăda de Hristos1, fiindcă Duhul Sfânt grăiește prin gura proorocului: nu sunt graiuri nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă(Ps. 18: 3)
După învăţătura Bisericii Ortodoxe, încă din vremea Sfinţilor Apostoli, erezia a fost socotită ca având urmări dezastruoase asupra omului. Îl îndepărtează de Dumnezeu şi îl duce la pieire. De aceea şi Domnul Însuşi şi Apostolii sunt foarte aspri faţă de „ereziile pierzării” (Matei.7,15; Fapte 20, 29; II Corinteni. 11,13; II Petru. 2,1;  I Ioan 4,1; II Ioan 1,7).
Păcatul personal este o încălcare a Legii şi pe care Dumnezeu îl poate şterge. Dar erezia este o schimbare a Legii şi care face imposibilă orice comuniune cu Dumnezeu. Un episcop sau un preot care păcătuieşte în mod individual îşi face rău doar lui însuşi, în timp ce episcopul căzut în erezie pune în pericol de moarte şi sufletele care i-au fost încredinţate. (Sf. Nicodim Aghioritul)
Sfântul Maxim afirmă că Duhlul Sfânt este absent din acea biserică care nu mai mărturiseşte Credinţa Ortodoxă, ceea ce face zadarnică orice comuniune cu ea.

1

1

Comuniunea cu o biserică presupune unitatea credinţei, mărturisirea unei credinţe neortodoxe de către această biserică exclude orice comuniune cu ea. (pag.181) (Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, 2010)

Dacă Hristos nu este mărturisit corect, atunci comuniunea cu El şi cu cei care Îl mărturisesc în mod ortodox devine imposibilă, căci cel care nu Îl mărturiseşte pe Hristos în mod corect, adică în conformitate cu Tradiţia, se plasează în afara Lui. Acela care nu primeşte pe Apostoli, pe Prooroci şi pe Învăţători, ci nesocoteşte expresiile şi glasurile lor, acela dispreţuieşte pe Hristos Însuşi. (pag. 200) (Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, 2010)

La un moment istoric dat, când erezia s-a răspândit în toate bisericile, Biserica Sobornicească s-a redus la un mic număr de credincioşi, chiar putem spune, la unul singur… Fiecare parte, chiar şi cea mai mică a Bisericii, fie şi un singur credicios, poate fi numit Biserică Sobornicească. Celor care voiau să-l silească pe Sfântul Maxim să se împărtăşească cu monoteliţii, le răspunde: “chiar dacă întregul univers (Oikoumeni) s-ar împărtăşi cu voi, eu unul nu mă voi împărtăşi”. El opune catholicitatea sa unei ecumenicităţi eretice. (pag. 209) (Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, 2010)

1Din procesul Sf. Maxim Mărturisitorul
Dacă „porţile iadului nu vor putea birui Biserica”  întemeiată  de Hristos, aceasta nu înseamnă că o anumită Biserică Locală nu ar putea cădea niciodată în erezie, din pricina unei harisme, unei puteri sau unui privilegiu, pentru că nici o biserică particulară nu se identifică „a priori” şi definitiv cu Biserica. (pag. 211) (Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, 2010)

Toate bisericile au căzut într-un moment sau altul în erezie şi deci s-au aflat în afara Bisericii Soborniceşti (Catholiceşti). În anumite momente chiar toate bisericile au căzut în erezie, şi Biserica Sobornicească n-a mai existat decât prin câţiva credincioşi care nu încetau a mărturisi Credinţa Ortodoxă. (pag. 211)(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. Mediator între Răsărit şi Apus Ed. DOXOLOGIA, 2010)

Comuniunea care se realizează în împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos presupune încă şi mai mult adevărata credinţă. Dacă nu se mărturiseşte Dreapta Credinţă, se răstoarnă şi se desfiinţează marea, luminoasa, prealuminata şi slăvita Taină a Ortodoxiei creştinilor. Invocarea Sfântului Duh în epicleza Sfintei Liturghii rămâne fără de răspuns şi,  prin urmare, Darurile ce se pun înainte nu mai sunt sfinţite.  Aşadar, nu se mai realizează o comuniune  adevărată. (pag. 263)(Sursa: Larchet, Jean-Claude – Sfăntul Maxim Marturisitorul. O introducere, Ed. DOXOLOGIA, Iaşi 2013)
Unitatea Bisericii stă în păzirea întreagă şi nevătămată a învăţăturilor Dreptei Credinţe Ortodoxe lăsate nouă de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi…şi, deci, dezbinaţi de Biserică, schismatici sunt toţi cei care cugetă osebit de Sfinţii Bisericii.
Unde nu există „Adevărul şi moştenirea Mărturisirii de Credinţă”, nu există nici un fel de Biserică Sobornicească (Catholicească) – şi, implicit, nici Preoţie, nici Botez, nici Taine. (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Din cartea Străjerii Ortodoxiei –Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei (Arhimandrit Vasilios Papadakis, Ed. Egumeniţa, 2015)
Pag. 76 – Fiind adus Moise și văzând că Luchie [episcopul] se pornise să-și pună mâinile peste el, a zis: «Să nu fie ca eu să fiu hirotonit prin mâna ta. Căci nu se pogoară Harul Sfântului Duh când îl chemi tu». Luchie însă a zis: «De ce rostești cu bănuială acestea?». Iar Moise i-a răspuns: «Nu vorbesc din bănuială, ci știu bine cele pe care le grăiesc. Fiindcă tu nu numai că lupți împotriva dogmelor apostolești și înveți cele contrarii, ci la cuvintele de hulă adaugi încă și fapte fără de lege. Căci ce rău-credincios nu a pătruns prin tine în adunările bisericești? Care dintre bărbații vrednici de laudă n-a fost izgonit?»
Pag. 95 – Toți acești clerici au încetat, până astăzi, comuniunea cu Nestorie și tot de aceea și alții se feresc, în ascuns, de împărtășirea cu el. Alți Preoți preaevlavioși au fost opriți să predice, pentru că în Biserica Sfintei Irina cea de lângă mare au osândit dogma eretică, ce s-a arătat acum din nou în chip nelegiuit.
Pag. 91 – Poporul credincios, care luptase atât de mult împotriva rătăcirii ariene, vedea o nouă primejdie a coborârii Persoanei lui Iisus la treapta de creatură – de data aceasta pe o altă cale. Nestorie cugeta cele ale lui Arie, iar credincioşii „nu au voit să aibă părtăşie cu el, de vreme ce are astfel de cugete. Astfel, chiar şi acum, poporul din
Constantinopol nu merge la bisericile lui, afară de câţiva nemintoşi şi adulatori de-ai săi. Mai toate Mănăstirile şi Arhimandriţii nu au comuniune cu el, temându-se ca nu cumva să se vatăme din pricina credinţei lui.”
Pag. 102 – Când Ipatie a cunscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce se cunveneau să fie, a șters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu mai fie pomenit la Proscomidie… Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: «De ce ai șters numele lui, mai-nainte de a vedea ce se va petrece?». Iar Ipatie i-a răspuns: «De când am auzit că vorbește necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el și nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop». Atunci Evlalie i-a spus cu mânie: «Mergi și îndreaptă ceea ce ai făcut, căci pot să te și pedepsesc.» Și i-a răspuns Ipatie: «Fă tot ce voiești, căci eu mi-am pus în gând să le sufăr pe toate, și cu un cuget ca acesta am făcut ceea ce am făcut».
Pag. 287  – Păzitor riguros al Sfintelor Canoane și al Sfintelor Predanii, s-a ferit până la moarte de împărtășirea cu ereticii și de pomenirea episcopilor eretici. Credea și propovăduia că până și simpla pomenire a unui episcop eretic constituie o ‚,întinare” și știrbește ortodoxia celui care îl pomenește, în timp ce comuniunea cu ereticii ne desparte cu totul de Hristos’’; credea, de asemenea, odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că nu numai ereticii, dar și cei ce sunt în comuniune cu ei sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și, potrivit, lui Atanasie cel Mare, trebuie să ne ferim nu numai de cei dintâi, dar și de cei de-al doilea.

Împărtăşania bisericii eretice a iconoclaştilor, care „s-au rupt pe sine din trupul cel cu încincite vârfuri al Bisericii” şi „s-a tăiat” din trupul lui Hristos, „supunându-se anatemelor veşnice”, nu este numai lipsită de valabilitate şi vrednică de lepădat, ci, mai mult, de-a dreptul vătămătoare. După marele Mărturisitor Teodor, împărtăşania ereticilor din afara Bisericii nu este „Trupul lui Hristos”, ci „împărtăşire de vrăjmaşul”, „pâine veninoasă” şi „otravă nu de trup vătămătoare, ci care înnegreşte şi întunecă sufletul.” „Precum se osebeşte lumina de întuneric, aşa şi împărtăşania ortodocşilor de cea a ereticilor; una luminează, cealaltă întunecă, una uneşte cu Hristos, cealaltă cu diavolul, una dă viaţă sufletului, cealaltă ucide”. Cel ce se împărtăşeşte cu acestea (împărtăşania ereticilor) este, ca şi Iuda, străin de moştenirea lui Hristos, şi părtaş celor cate L-au răstignit pe Domnul.
„Precum dumnezeiasca Pâine, atunci când se ia de la drept-credincioşi, îi face pe toţi ce se împărtăşesc un singur trup, aşa şi pâinea eretică, de vreme ce îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtăşanie) să aibă părtăşie între ei, îi face un trup potrivnic lui Hristos. ” De altfel, „biserica ce se pângăreşte de eretici nu mai este biserică sfântă a lui Dumnezeu, ci casă pângărită, cum zice Marele Vasile, de vreme ce, îngerul care se află într-însa, precum în orişice biserică, s-a îndepărtat din pricina necucerniciei ereticilor. De aceea nici jertfa ce se săvârșește într-însa nu este bine-primită la Dumnezeu. Ascultă-l pe Cel ce zice: «Iar cel fărădelege, care jertfeşte Mie viţel, ca cel ce bate om»(Isaia 66,3) ”
Spunea de asemenea că este bine ca cel nebotezat să se boteze, la caz de nevoie, de către monah sau un mirean ortodox, decât să moară nebotezat sau să primească botezul de la eretici. Interzicea să facem rugăciune, să aducem prinoase de ulei sau ceară pentru eretici, ori să le facem parastase, „căci nu sunt lucruri de joacă cele dumnezeieşti […] Nici nu va fi aşezat cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu Ortodoxia, măcar în cel din urmă ceas. În ceea ce vei fi aflat, în aceea vei fi şi judecat.” De asemenea, nu îngăduia să facem panaghii, panihide sau rugăciune pentru ortodocşii care au murit având împărtăşire cu ereticii, nici să-i pomenim la Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă ar fi vorba de tatăl, mama sau fratele nostru.
În acord cu învățătura dumnezeieştilor canoane, interzicea chiar statul la masă cu ereticii sau cu cei ce sunt în comuniune cu aceştia. Astfel, „dacă cineva este în comuniune cu eresul, nu poate să se facă prieten al lui Dumnezeu, ci rămâne vrăjmaş, chiar dacă ar da toţi banii acestei lumi. Dar, pentru ce vorbesc despre comuniune? Chiar şi dacă mănâncă împreună, sau bea, sau are o legătură de prietenie cu ereticii, are să dea răspuns.”
În sfârşit, spunea că în vremurile de înflorire a ereziei, „nu numai cel ce este mai înalt în rang şi cunoştinţă trebuie să lupte, să grăiască şi să înveţe cuvântul Ortodoxiei, ci şi cel din treapta ucenicului este dator să propovăduiască adevărul şi să vorbească cu slobozenie.”
Pag. 333 – Într-o altă scrisoare de a sa (1229), Sfinţitul Gherman îi îndeamnă pe credincioşii din Cipru: „Fugiţi cu grăbire, depărtându-vă de preoţii care s-au plecat stăpânirii latine. Să nu vă adunaţi cu ei în biserică, nici să nu primiţi din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în casele voastre, decât să vă adunaţi în biserică dimpreună cu slugarnicii latino-cugetători.
[…] Acei clerici care recunosc Biserica noastră şi voiesc să ţină credinţa predanisită de Părinţi, să nu se plece arhiereilor lor care s-au supus latinilor. Nici să nu le dea câtuşi de puţin ascultare, din pricină că episcopii îi vor afuirisi (cu scopul de a-i convinge să se supună „bisericii latine”), fiindcă o asemenea afurisenie n-are nicio putere, ci se abate mai curând asupra celui ce a dat-o. Iar aceasta deoarece s-au făcut pricină de sminteală poporului lui Dumnezeu, ca unii care au călcat acrivia Sfintelor Canoane şi i-au primit pe episcopii străini şi uzurpatori şi le-au dat mâna, semn al supunerii şi al înrobirii […]
[…]Cât despre voi, popor ales al lui Dumnezeu, întăriţi-vă în Credinţă, îmbărbătaţi-vă, fiţi tari, îndreptaţi-i pe cei fără rânduială şi mustraţi-i pe cei ce răstălmăcesc buna-cinstire. Să nu trădaţi niciodată dintre Dogmele drepte pe care le-aţi primit din vechime. Să socotiţi bucurie şi câştig orice necaz pământesc şi orice pagubă, ca să păstraţi întru voi neatinsă comoara Credinţei Ortodoxe.”
Pag. 353 –  Antiunioniştii însă au respins unirea şi privindu-i ca pe nişte întinaţi pe cei ce o recunoscuseră, s-au despărţit de patriarhul Vekkos şi de partida lui. Îi învinuiau pe aceştia că au căzut din preoţie, iar Tainele pe care le săvârşesc sunt nevalide, potrivit canoanelor 1 şi 2 ale Sinodului al III-lea Ecumenic. De aceea, îi îndemnau pe credincioşi să nu meargă la bisericile unde slujeau patriarhul şi clericii unionişti. Vekkos a validat unirea în cadrul unui sinod, iar în iulie 1277 a lansat o „excomunicare patriarhală împotriva „schismaticilor unionişti”.
Pag. 541 – Arienii, de exemplu, „au fost dovedinţi eretici şi excluşi din Biserică, după judecata întregului Sobor (cel Dintâi) Ecumenic”. „Cine nu ştie – spune Sfântul Grigorie al Nyssei – că ceea ce desparte erezia de Biserică este cugetul rău-credincios, în care stăruind ereticii, îi scoate afară din „trupul Bisericii”, adică îi înstrăinează „şi de Dumnezeu, şi de Biserica Sobornicească”. „Cum să ţină de Biserica Sobornicească cei care s-au depărtat de Credinţa Apostolească şi s-au făcut născocitori de inovaţii rele?”, se întreabă şi Marele Atanasie.
Pag. 542 – Îndepărtarea din trupul Bisericii a ereticilor osândiți are drept firească urmare golirea tainelor lor de Harul Preasfântului Duh, acestea devenind în continuare fără valoare, „mincinoase și deșarte”. «Iar cei ce s-au rupt, făcându-se mireni, nu aveau puterea (autoritatea) nici de a boteza, nici de a hirotoni, nici nu puteau să dea altora Harul Sfântului Duh, de la care ei au căzut.»
Pag. 543 – Prin urmare, atât acești episcopi eretici, care s-au abătut de la Dreapta Credință și au părăsit Biserica cea Una, cât și cei hirotoniți de ei sunt socotiți de către Părinții Bisericii simpli mireni, chiar dacă au fost hirotoniți canonic și n-au întrerupt continuitatea lanțului hirotoniei canonice, care și-a luat începutul de la Apostolii înșiși. Cu alte cuvinte, ereticii, în afara Bisericii fiind, nu au succesiune apostolică, de vreme ce, potrivit învățăturii Părinților, succesiunea apostolică nu se întrerupe doar printr-o transmitere nelegitimă sub raport exterior a hirotoniei, ci și din pricina abaterii de la Dreapta Credință.
Pag. 552 – Sfântul Ioan Teologul a mers odată la o baie, dar auzind că se afla acolo ereticul Cerint, a plecat îndată din baie, fără să apuce măcar să se spele. Atâta grijă au avut Apostolii și ucenicii lor, ca nici măcar în cuvânt să nu aibă părtășie cu vreunul din cei ce strâmbau adevărul. În același fel și Marele Vasilie afirmă că trebuie să evităm orice părtășie cu ei  (cu ereticii) și să le respingem cuvintele, ca unele ce sunt otravă pentru suflete, iar Sfântul Chiril al Ierusalimului întregește: Fugi, dar, de necucernicie și nici măcar să nu-l saluți pe unul ca acesta, ca să nu fi părtaș la faptele cele neroditoare ale întunericului (Efeseni 5,11); și nici să nu te amesteci cu (ereticii), nici să nu voiești să intri în discuție cu ei.

Pag. 566 – Într-adevăr, ortodocșii au întrerupt comuniunea cu Sfântul Macedonie al Constantinopolului când acesta a consimțit la abandonarea Sinodului al IV-lea Ecumenic. Restabilirea comuniunii a avut loc numai după ce Patriarhul a mărturisit public recunoașterea Sinodului. […] Locuitorii Constantinopolului preferau să rămână neîmpărtășiți cu anii, decât să se împărtășească cu patriarhul eretic Timotei.

Min. 23:58
Sfântul Grigorie de Nissa, în scrierea sa ‚Despre rugăciune’: La Matei 6:22 scrie că  Luminătorul trupului este ochiul. Luminatorul Bisericii este episcopul. De aceea luminătorul trebuie să fie pur, curat, pentru ca Trupul să se miște drept spre Împărăția Cerurilor. Dacă ochiul este întunecat și trupul – adică Biserica – nu va putea merge înainte. Rugăciunile creștinilor nu ar trebui să fie adunătură de minciuni, fiindcă ei se adresează lui Dumnezeu, Părintele Adevărului. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu poate minți. Când credincioșii și preoții pomenesc pe un episcop eretic, eu nu se adresează tatălui Ceresc, ci se adresează lui Satan însuși, care este mincinosul și tatăl minciunii.’’
(Sursa: https://youtu.be/C-y6Q-eKXi0 Nou – Ecumenism și Sinodul din Creta)

Min 25:08
Sfântul Vasile cel Mare compara situația din Biserică – așa cum este ea în vremea noastră – cu o bătălie pe timp de noapte. Episcopii eretici în mod voit doresc să falsifice Credința, seducându-i pe cei simpli, dar și pe cei învățați.
(Sursa: https://youtu.be/C-y6Q-eKXi0 Nou – Ecumenism și Sinodul din Creta)

Min 24:52
Dacă episcopul care este pomenit în Biserică este eretic, dar oamenii nu-l consideră astfel, atunci o astfel de rugăciune îl insultă pe Hristos Domnul, care nu poate fi parte din minciună. (Sursa: https://youtu.be/C-y6Q-eKXi0 Nou – Ecumenism și Sinodul din Creta)

Min 23:46
Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioșii continuă să-l considere pe el episcop ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească ‚,darurile’’ sau ‚,binecuvântările’’ lui, atunci vor cădea cu toții în afara Bisericii. (Sursa: https://youtu.be/C-y6Q-eKXi0 Nou – Ecumenism și Sinodul din Creta)

Din viata Sf. Maxim Mărturisitorul
„Aflând eu Biserica Bizanţului aşa precum era înainte, atunci şi eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, şi voi merge la împărtăşirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice şi smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtăşesc cu dânşii vreodată”. (http://www.doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-maxim-marturisitorul)
Scrisoare deschisă a unor Părinți Athoniţi către Patriarhia Ecumenică, către celelalte Biserici Ortodoxe Autocefale, către Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, către toți credincioșii Bisericii cei purtători ai numelui lui Hristos (Sf. Munte – mai 2016)
Prin urmare vom fi nevoiți să oprim pomenirea la Sfântul Disc al Proscomidiei, care simbolizează Biserica Ortodoxă, a numelor tuturor acelor episcopi, preoți și laici care vor semna hotărârile acestui sinod eretic, precum și a tuturor celor care sunt de acord cu ei și vor urma conștient erezia aceasta. Cu toți aceștia, care pentru Biserică vor fi pe mai departe eretici, nu putem avea comuniune bisericească până ce nu se vor pocăi public și vor renega erezia ecumenismului după cum va rândui Biserica Ortodoxă prin Sinod. (pag.6)
Cei o sută de ani de iconomie dusă la culme și de îngăduință față de episcopii ecumeniști, de cugetare papistaşă (romano-catolică) și filo-uniați sunt prea de ajuns. Paguba și schimbarea pe care această impropriu numită «iconomie» a adus-o felului ortodox de a judeca al clerului și poporului a luat deja dimensiuni uriașe. Avem, însă, la Sfântul Munte – ca moștenire sfântă de la cuvioșii părinți și stareți athoniți, moștenire din care învățăm – tradiția istorică și de Duhul Sfânt insuflată ca, ori de câte ori apare o erezie în Biserică, să purcedem de nevoie la oprirea pomenirii tuturor acelora care propovăduiesc erezia sau a acelora care din frică și lașitate urmează episcopilor eretici și nu opresc pomenirea acestora la Sfintele Taine. (pag.7)
Astfel făcând, un Sinod ca acesta care va recunoaște pe eretici ca «biserici» încetează a mai fi Sinod și ajunge sinod tâlhăresc, eretic și fals-sinod. Cei ce vor semna și cei ce vor primi hotărârile lui se vor osândi ca eretici ai vremurilor de pe urmă, mai răi decât toți cei dinainte. În acea zi grozavă a Judecății căderea lor va fi mai grozavă și decât căderea lui Iuda, a lui Arie și a Papei. (pag.9)
Sursa:https://acvilaortodoxa.wordpress.com/2016/05/13/parinti-din-sfantul-munte-athos-despre-sfantul-si-marele-sinod-din-06-06-2016

Interviul Pr. Matei Vulcănescu cu Gheron Sava Lavriotul (Sf. Munte Athos) despre problemele sinodului din Creta
Gheron Sava: Poporul are o putere foarte mare și poporul a fost întotdeauna păzitorul credinței noastre. Monahismul și poporul. Noi, ca monahi, vom urma drumul Sfinţilor Părinţi, drumul patristic, vom anunța ca să nu fie primit acest sinod, episcopii să nu primească acest sinod. După care, dacă nu se va întâmpla aceasta, nu mai mergem la bisericile unde episcopii primesc acest sinod. Același lucru îl spunem și poporului român: să nu pomenească, nici să se împărtășească, să nu aibă nicio comuniune cu episcopii care acceptă acest sinod și să nu-i asculte pe cei care spun cum că dacă nu-l pomenești pe episcopul tău este păcat. Este modul dat de Dumnezeu ca să rămânem în Biserică. Noi vrem să rămânem în interiorul Bisericii și ca să poți rămâne în interiorul Bisericii Ortodoxe, trebuie să fii în Adevăr și aceasta este adevărata dragoste. Pentru că, în felul acesta, arătăm drumul corect pentru a rămâne aproape de Hristos. Să nu vă fie teamă de nimic!  Dumnezeu este chivernisitorul Bisericii, este Capul Bisericii și noi trebuie să rămânem uniți cu Capul Bisericii, anume cu Hristos, iubind în Adevăr.
(Sursa: https://youtu.be/chD21moX7C4)

Convorbirea Părintelui Antim cu Părintele Hariton Aghioritul sept. 2016

Pr.Hariton: Dintru început, de la Sfinții Apostoli, pomenirea Episcopului, a Ierarhului, înăuntru, la Sf.Masă, înseamnă comuniunea cu credința Episcopului! O considerau comuniune cu credința Ierarhului! De exemplu, eu când îl pomenesc pe Bartolomeu înseamnă că eu am aceeași credința cu Bartolomeu! Nu există altă explicație! E ceva absolut, clar, nu există alt înţeles! Absolut înseamnă perfect, nu există alt înţeles, nu poţi să o dai stânga, dreapta! Nu există. Deci, încă o dată, pomenirea Patriarhului de către Preot şi de către popor în Biserică reprezintă, că eu ca Preot şi ca popor, sunt în aceeași credință cu Ierarhul pe care îl pomenesc.

Pr.Antim: – Dacă el are o credință dreaptă sunt în comuniune adevărată cu el şi cu Cerul, dacă are o credință rea sunt în aceeași credință cu el spre pierzare!
Pr.Hariton: – Da, mă molipsesc şi eu de la el! Cum spunem noi acum în Sf. Munte: îl pomenesc (pe Patriarh), nu am treabă cu el, da îl pomenesc! Sfinții Părinți nu binecuvântează acest lucru! Când pomenesc numele lui sunt în acelaşi nume cu el, am aceeaşi credinţă cu el! După Axion, Preotul zice: întâi pomenește Doamne pe episcopul nostru care mărturiseşte Adevărul! Acolo sunt îngerii și întreabă: măi preote, dar care episcop spune Adevărul de care spui tu aici? Eu să fac ascultare!? Sursa: https://youtu.be/6gufuC1ph50

Sfântul Ciprian al Cartaginei:
„Iar mulţimea să nu se mângâie cu gândul, că ar putea rămâne neatinsă de molima păcatului, fiind în comuniune cu un Episcop păcătos şi dându-şi încuviinţarea pentru slujirea nedreaptă şi nelegluită ca Episcop a întâistătătorului ei, de vreme ce prin profetul Osea (9, 4), asprimea lui Dumnezeu ameninţă şi spune: „Jertfele lor ca o pâine de jale; toţi cei ce mănâncă din ea se vor molipsi”, învăţând de bună seamă, şi arătând că sunt cu totul prinşi de păcat toţi cei care se vor fi molipsit de ofranda unui Episcop profan („din afara Bisericii”) şi nelegiuit. (…)

Pentru aceasta, mulţimea, supunându-se poruncilor Domnului şi temându-se de Dumnezeu, trebuie să se depărteze de Ierarhul păcătos şi să nu se lase amestecată în jertfele unui preot nelegiuit, mai cu seamă că ea (mulţimea, poporul) însăşi are mare putere, atât de a alege Episcopi vrednici, cât şi de a-i îndepărta pe cei nevrednici. Noi vedem că şi acest lucru îşi are obârşia la Dumnezeu, anume ca Episcopul, să fie ales sub ochii tuturor, înaintea mulţimii, şi să fie socotit vrednic şi potrivit printr-o judecată şi mărturie obştească… Dumnezeu porunceşte ca Episcopul să fie rânduit în faţa întregii adunări, adică a învăţat şi a arătat că înscăunările Episcopilor nu trebuie făcute decât cu ştirea poporului aflat de faţă, pentru ca, fiind de faţă mulţimea, să se dezvăluie păcatele celor răi sau să se vestească înaintea tuturor faptele vrednice ale celor buni, şi înscăunarea să fie dreaptă şi legiuită, ca fiind încuviinţată prin voinţa şi judecata tuturor.”
(Sfântul Ciprian al Cartaginei, Scrisori, Editura Sophia, Bucureşti, pg. 315-316)

Sf. Atanasie cel Mare
“Dacă episcopul sau preotul, cu adevărat ochii Bisericii, se comportă rău şi scandalizează poporul, pe unii ca aceştia trebuie să-i îndepărtezi. Căci mai de folos este fără de aceştia să vă adunaţi în casa de rugăciune, decât să fiţi aruncaţi cu aceştia ca şi Ana şi Caiafa în gheena focului.”

1…”Fugiţi de cei care, prefecându-se că nu sunt de accord cu Arie (ereticii), de fapt slujesc împreună cu cei care îl urmează. (Patrologia Graeca, 26:1185D-1188C)

Din viaţa Sf. Mc. Eusebiu al Samosatelor
” Iar în cetatea Samosatelor, în locul Sf. Eusebiu a fost trimis de arieni un episcop cu numele Eunomie care cugeta cele arieneşti. Acela venind în cetate, nimeni nu i-a dat cinstea ce i se cuvinea unui episcop; pentru că nu a ieşit întru întămpinarea lui nici un om, nici bogat, nici sărac, nici meşter, nici lucrător de pământ, nici bărbat, nici femeie, nici bătrân, nici tânăr, nici măcar un copil, deoarece toţi cetăţenii erau dreptcredincioşi şi nu vroiau să cinstească pe episcopul cel răucredincios, nici să se binecuvinteze de el şi nici să-l vadă. Deci Eunomie a intrat în episcopie şi a luat Biserica Sobornicească cu stăpânire împărătească. Iar oamenii, văzând aceasta, nu se mai duceau la biserica aceia, neiubind pe ereticul care era într-însa arhiereu şi nimeni nu mergea la el nici în casă, nici în biserică, nici la casa arhierească.”
Sfîntul Nicodim Aghioritul († 1809)
“Se cuvine să ne îngrădim pe noi înşine şi să ne separăm de episcopii care, în chip vădit, stăruie în greşeală privitor la cele ce ţin de credinţă şi de adevăr, aşadar se vădesc a fi eretici sau nedrepţi.”

Arhim. Arsenie Papacioc:
“ Cu o moarte toţi suntem datori, dar una-i ortodox să mori, alta-i ecumenism vândut”. Şi dacă unul singur ţine adevărul, acolo este Biserica. Nu e numai o fracţiune din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia sa fiţi acel unul… Dragii mei, vreţi să fiţi fericiţi? Muriţi pentru adevăr! Apără adevărul. Moartea nu înseamnă moarte, dragii mei. Ai trecut de la moarte la viaţa… Adevărul îl poate apăra oricine. Că acolo unde e Adevărul, acolo e Biserica. Nu unde este mulţime, unde e gălăgie, unde e “hai dom’ne să ne împăcăm, să ne unim!”… Fiecare ortodox este obligat să se pună la punct, şi dacă a făcut un mare efort, a devenit o mare forţă. Şi acolo e Biserica , la ăla care e pus la punct. Unde e Adevărul, acolo e Biserica… Voi nu cunoaşteţi bucuria care te cuprinde atunci când aperi Adevărul… Şi a nu apăra Adevărul e groaznic, e o suferinţa teribilă… nu vă daţi seama ce durere ai când eşti un om vândut (lepădat); încă o dată vă spun: Adevărul poate fi la unul singur şi să fii fericit că esti acel singur, căci cu atât mai puternic vei fi… Pentru că apărând Adevărul toate cerurile ştiu, toţi Sfinţii, toată Împărăţia de sus ştie că tu ai apărat Adevărul, şi nu te lasă. Da, Dumnezeu dă Harul, dar nu-l dă la milogi, ci îl dă la eroi… Apără Adevărul, că nu mai contează viaţa … în momentul când aperi Adevărul eşti îmbrăcat cu haina morţii. (Revista Atitudini,februarie, martie, aprilie 2008)

În Tradiţia Ortodoxă, ierarhii eretici, chiar încă neosândiţi de către un sinod, au fost socotiţi dintotdeauna caterisiţi: în afara comuniunii de Credinţă şi în afara Bisericii.
Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).

Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de Mărturisirea Ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.
Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a îngrădit pe sine Sfântul Vasilie cel Mare?
Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).
Mai târziu, Episcop fiind, Sfântul Vasilie cel Mare nu a ezitat să rupă prietenia cu episcopul de gândire ariană Eustatie de Sevastia şi să întrerupă orice legătură cu el. Explicând poziţia sa strictă, el scria: “În orice caz, dacă acum refuzăm să-i urmăm pe aceştia [cei din cercul lui Eustatie] şi să-i evităm pe toţi cei de o împreună-cugetători cu aceştia, cu siguranţă merităm să dobândim iertare“, punând adevărul şi propria noastră statornicie în Dreapta Credinţă înainte de toate” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 925BC Epistola 245: Episcopului Theofil]).
Sursa: http://luptapentruortodoxie.blogspot.ro/2011/11/care-este-exemplul-sfintului-vasile-cel.html?m=1

Sf. Gherman al II– lea (1240) Patr. Constantinopolului

“Şi le poruncesc tuturor laicilor, câţi sunteţi toţi fii adevăraţi ai Bisericii Soborniceşti, să fugiţi departe de preoţii căzuţi în supunere latină (romano-catolică) şi nici în biserica lor să nu vă adunaţi şi nici cea mai simplă binecuvântare să nu primiţi din mâinile lor. Căci este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu în casele voastre, decât să vă adunaţi în biserică cu filolatinii”. Sf. Gherman recomanda să fie oprită comuniunea bisericească cu acei ortodocşi care se împărtăşeau cu latinii eretici.

Fragment din Epistola Părinţilor Aghioriţi către împăratul Mihail Paleologul cu mărturisirea de credinţă împotriva uniaţiei de la Lyon (1272-1274)

[…] Dar ce este în comun între comuniune şi pomenirea numelui? Foarte multe, după cum vom arăta […]
Sfinte stăpâne, ascultă mărturia cuvintelor Atotsfântului Duh, din care nici un corn de literă nu poate să cadă (Lc. 16:17). Marele Apostol al Domnului şi Evanghelist Ioan Teologul spune: Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă şi să nu-i ziceți: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaș la faptele lui cele rele (2 Ioan I, 10-11). Dar dacă ni se interzice măcar să-l salutăm în cale, dacă se interzice să-l aducem într-o casă obişnuită, atunci cum să-l primim nu în casă, ci în biserica lui Dumnezeu, în însuşi Altarul, la tainica şi înfricoșata Cină a Fiului lui Dumnezeu, care Se aduce în jertfă nesângeroasă? Întâi ca Dumnezeu, apoi ca miel neprihănit, pentru a ne împăca cu Tatăl şi cu Sine şi a curăţi păcatele noastre cu sângele Său, ca Unul fără de păcat.
Ce om întunecat va zbiera pomenirea celui pe care l-a vărsat pe bună dreptate Duhul Sfânt, ca pe unul ce s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi a Sfinţilor, şi prin asta se va face [acel om] vrăjmaș al lui Dumnezeu? Căci dacă numai cuvântul de „Bun venit!” te face părtaş la faptele cele viclene, atunci cu atât mai mult înseamnă pomenirea sa răsunătoare, când stau înainte înfricoşatele Taine dumnezeieşti. Iar dacă Cel ce stă înainte este Însuşi Adevărul, atunci cum să primeşti ca adevăr această mare minciună – să-l socoţi ca patriarh ortodox[1]? Săvârşind înfricoşatele Taine vei glumi ca pe o scenă? Cum să rabde acestea sufletul ortodox, cum să nu se depărteze îndată de cei ce pomenesc, cum să nu-i socoată drept vânzători de cele sfinte? Căci dintru început Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu socotea pomenirea numelui Arhiereului în timpul sfintelor slujbe drept comuniune desăvârşită. Căci este scris în Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii (a Sf. Gherman): „cel ce slujeşte cele sfinte rosteşte numele Arhiereului, arătând şi supunerea sa faţă de cel de mai sus, şi comuniunea cu el, şi succesiunea credinţei acestuia şi a celor sfinte”. Şi marele părinte al nostru şi mărturisitor Teodor Studitul aşa spune într-o scumpă scrisoarea a sa: „Mi-ai spus că te-ai temut să-i faci observaţie preotului tău să nu pomenească numele ereziarhului, iar eu nu găsesc ce să-ţi spun acum despre asta altceva decât că comuniunea prin singură pomenirea lui întinează, chiar dacă cel ce pomeneşte ar fi ortodox”. Aşa spune acest părinte. Dar mai înaintea lui şi Dumnezeu a indicat asta, spunând: Preoţii lui calcă legea Mea şi pângăresc lucrurile sfinte ale Mele. Cum? Nu osebesc ce este sfânt de ce nu este sfânt (Iez. 22:26), ci totul era la ei fără deosebire. Ce este mai limpede şi mai adevărat decât asta?
Dar să îngăduim asta ca o iconomie cumpătată? Cum să îngădui o iconomie care pângăreşte sfânta slujbă, după cum s-a spus, şi alungă Duhul Sfânt de acolo şi de aceea îi face pe credincioși să nu fie părtași la iertarea păcatelor şi la înfiere? Şi ce ar putea fi mai vătămător decât o asemenea iconomie? Acea comuniune chiar şi într-un singur punct este o pierdere vădită şi o stricare a toată dreptatea. Căci cel ce-l primește pe eretic se supune aceleași osândiri ca şi acela; şi cel ce intră în comuniune cu cel afurisit să fie afurisit, ca unul ce încalcă canonul bisericesc.
Şi aşa încât aceşti binecunoscuţi, nerespectând rânduielile bisericești, intră în comuniune şi cu iudeii, şi cu armenii, şi cu iacobiţii, şi cu nestorienii, şi cu monoteliţii, şi, mai pe scurt, cu toţi ereticii, atunci măcar pentru asta, dacă nu pentru altceva, fără îndoială că nu merită iertare şi comuniune, ci se fac vinovaţi de toate ereziile potrivnice lui Dumnezeu ale acelora. Şi se pare că din cauza aceasta, adică din nedeosebirea ereticilor după rânduiala Bisericii şi după legea de sus a lui Dumnezeu, ei au început să se umple de tot felul de erezii – nu din altă cauză.
Iar să-i dai întâietatea asupra întregii Biserici ortodoxe a lui Hristos unui om eretic este drept? Aceasta e o desăvârșită trădare, iar nu iconomie. El acum nu e vrednic nici de locul cel din urmă. Căci marele nostru părinte, Grigorie Teologul, vorbind despre cei ce se pocăiesc, spune în cuvântul său sfânt: „dacă pe cei ce se pocăiesc (nu-i primea Novat), nici eu nu-i primesc pe cei ce fie sunt neclintiţi, fie nu se îmblânzesc destul şi nu răsplătesc lucrul rău cu îndreptare. Iar dacă îi voi primi, le voi indica un loc după cuviință”. Unde este îndreptarea la el şi la cei dimpreună cu el? Unde este răsplata pentru fapta rea? Desigur că nu sunt vrednici nici de locul cel din urmă, dar cum să aibă întâietate? Şi dacă vor avea putere asupra uneia din dumnezeieștile biserici, vai! Oare cei călăuziți de cârmuitori orbi nu vor cădea în cursele iadului, după cum ne previne nemincinoasa gură (Lc. 6:39)? Şi dacă lumina este întuneric, atunci e limpede ce urmează (Mt. 6:23; Lc. 11:34-36). Şi iarăşi după marele teolog Grigorie, fiecare supus se aseamănă celui ce-l stăpâneşte.
Şi după care rânduieli bisericești va judeca el însuşi şi mai marii săi? Lepădând cu totul dumnezeieștile Canoane ale sfintelor Soboare, neavând nici urmă sau pomină de viață duhovnicească, ci fiind eretici în multe lucruri, ei vor umple cu adevărat Biserica de tulburare şi sminteli. Căci cele de neunit nu pot fi unite, nici cele de nelegat nu pot avea legătură. Căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul, după dumnezeiescul cuvânt (II Cor. 6:14), sau ortodocșii cu ereticii, de care, dimpotrivă, ni s-a poruncit să ne despărţim cu totul.
Şi mai presus de toate Dumnezeu ne-a poruncit, spunând: Scoateți afară dintre voi pe cel rău (Deut. 13:5, I Cor. 5:18). Şi în multe alte locuri, precum acesta din Noul Testament: „de te smintește ochiul tău, scoate-l” (Mc. 9:47) şi altele despre mădularele ce smintesc la cine se referă, dacă nu la aceștia? Şi marele Pavel, prin Însuşi Domnul ce grăia întru dânsul (II Cor. 13:3), spune limpede unele ca acestea: de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, știind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3:10-11). Şi iarăși îndeamnă să ne ferim de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi (II Tes. 3:6). Şi în alte locuri ne poruncește cu unii ca aceștia nici măcar să nu ședem la masă (I Cor. 5:11, II Tes. 3:14). Asemenea şi marele părinte al nostru de Dumnezeu purtător Ignatie, ferindu-ne de dobitoacele cele cu chip de om – ereticii, ne poruncește nu numai să nu îi primim, ci după putinţă nici să nu ne întâlnim cu ei. Iar pe cei cu care nu ni se îngăduie nici să şedem la masă, nici să îi salutăm nu ni se îngăduie din cauza necomuniunii desăvârşite şi cu care, după putință, trebuie să evităm chiar a ne întâlni, cum să îi recunoaștem pe unii ca aceștia drept întâistătători şi judecători ai bisericilor ortodoxe şi cum să pronunțăm pomenirea lor ca ortodocși în biserică şi la însăşi cina cea de taină, așa încât să o lăsăm pe ea să ne sfințească neprihănit?
sursa:http://lumea-ortodoxa.ro/celor-ce-spun-ca-pomenirea-ecumenistilor-se-poate-face-din-iconomie-marturia-parintilor-aghioriti-din-sec-xiii/

Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) (fragment din proces)

Atunci când toţi Patriarhii, din convingere sau de frica împăratului, au devenit monoteliţi (eretici care mărturisesc că este numai o voinţă în Hristos), Sfântul Maxim Mărturisitorul, care era simplu monah, nu a primit să se împărtăşească cu ei.
Când trimişii Patriarhului au venit la el în temniţă, au încercat să-l facă să creadă că este în afara Bisericii, căci toate bisericile locale erau oficial monotelite (eretice):
– De care Biserică aparţii? L-au întrebat trimişii. De cea de Constantinopol, de Roma, de Antiohia, de Alexandria sau de Ierusalim? Fiindcă toate aceste Biserici, cu părţile cele ce se află sub ele, sunt unite (în comuniune). Deci, de eşti fiu al Bisericii Soborniceşti, intră neântârziat în comuniune cu noi, ca să nu te trezeşti pe cine ştie ce drum străin sau nou, care te va face să cazi acolo unde nu te aştepţi! Iar Sfântul a grăit:
– Domnul Iisus Hristos a numit Sobornicească Biserică pe aceea care păzeşte adevărata şi mântuitoarea mărturisire de credinţă. Pentru această mărturisire El l-a numit pe Petru fericit şi a spus că va zidi Biserica Sa pe această mărturisire (Matei 16,18). Totuşi, eu vreau să cunosc mărturisirea voastră, pe care se întemeiază, ziceţi voi, unitatea întregii Biserici. Dacă ea nu se împotriveşte Adevărului, nu voi mai rupe comuniunea cu voi. Apoi, văzând că această mărturisire a lor se îndepărta de Adevăr, Sfântul Maxim nu a primit să semneze. Apoi a continuat:
– Dacă de dragul iconomei credința mântuiroare (ortodoxă) se amestecă cu credința mincinoasă (erezia), acest soi de așa zisă iconomie este totală despărțire de Dumnezeu, nu unire.
– Prin cuvintele pe care le spui , bagi dihonie în Biserică. Iar Sf. Maxim a spus:
– Dacă cel ce mărturisește învățăturile Sfintelor Scripturi și ale Sfinților Părinți provoacă schismă în Biserică, atunci cel care șterge învățăturile Părinților ce va provoca în Biserică? Fără acestea nu poate exista nici numele Bisericii…Căci dacă ștergem cuvintele care ne învață despre Dumnezeu, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm.
Eu nu am o învățătură a mea, ci învățătura de obște a Bisericii Sobornicești. N-am formulat nici o părere a mea, ca să se poată spune că am scornit vreo dogmă.
Mai apoi, când Patriarhul Romei care era încă ortodox, a condamnat monotelismul Patriarhilor Răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de Credinţa Ortodoxă, Patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea Apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”. Ei (care susțin erezia) ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați, și de Preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de Taine săvîrșesc? Apoi ce duh vin asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceștia? Vrăjmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:
– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?

Iară Sfântul Maxim, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:
– „Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.” Zis-au lui:
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă(Galateni 1,8).
Cu alt prilej, Eparhul Constantinopolului l-a întrebat pe Sfântul Maxim:

– Vei intra în comuniune cu Biserica noastră sau nu?
– Nu voi intra, a răspuns Sfântul.
– De ce? a întrebat Eparhul.
– Deoarece a încălcat Hotărârile Sinoadelor Ortodoxe, a spus Sfântul Maxim. Eparhul a continuat:
– Dacă este aşa, cum se face că Părinţii acelor Sinoade rămân în dipticele Bisericii noastre?
– Ce câştigaţi pomenindu-i, dacă vă lepădaţi de învăţăturile lor? l-a contrazis Sfântul. Nimic nu câştigaţi! Apoi trimișii Patriarhului i-au spus:
–Într-un singur lucru îi superi pe toți, că îi faci pe mulți să rupă legătura cu Biserica de aici. Atunci Sf. Maxim a spus:
-Este vreunul care spune că l-am îndemnat să rupă legăturile cu Biserica Bizanțului? Apoi ei au răspuns:
-Faptul că tu ai rupt legăturile este cel mai mare îndemn pentru toți. Sf. Maxim a zis:
-Nimic nu este mai puternic decât conștiința care te mustră și nimic nu este mai încurajator decât conștiința împăcată.
(Sursa: Măreția Ortodexiei – Ed. Egumenița 2009)
… „A tăinui cuvîntul adevărului înseamnă a te lepăda de el. Bine este să trăim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetă aceleaşi despre buna credinţă ortodoxă. Şi este mai bine să ne războim, atunci cînd pacea lucrează conglăsuirea către rău”(erezie). (Vieţile Sfinţilor din greacă, 21 ianuarie).
…Orice om se sfințește prin mărturisirea corectă a credinței. Cel care are credință nefalsificată în Hristos, acela are în el toate harismele Dumnezeiești.
Nu există compromis și iconomie în chestiunile de credință, de care depinde mântuirea veșnică a sufletelor oamenilor. (Sf. Maxim Mărturisitorul)
Sfantul Teodor Studitul:
”Porunca Domnului este să nu tăcem atunci când Credința se află în primejdie… Când este vorba de Credință nu putem să spunem: Cine sunt eu? Sunt Preot? Nu. Sunt conducător? Nu. Sunt ostaș, țăran? Nici asta. Sunt un sărac, care îmi asigur doar hrana de zi cu zi. Nu am cuvânt, nici vreun interes față de acest subiect. Vai de tine! Pietrele vor striga, iar tu rămâi tăcut și indiferent? Chiar și săracul nu va avea în ziua judecății nici o îndreptățire dacă nu vorbește acum, pentru că va fi judecat și numai pentru acest lucru.” (în Epistola a 81-a, în Filocalia, p. 77).

[1] E vorba de patriarhul uniat Ioan XI Vekkos (1275-1282)
si eu marturisesc la fel c toti sfintii citati mai sus si cred cu toata inima ca a nu intrerupe pomenirea ierarhilor care au semnat in Creta este un act de necredinta si lasitate duhovniceasca.  preot Matei Vulcanescu

Sursa

Cel care mă întăreşte este Iisus Hristos

Dezlegarea misterului lucrării nucleare după scindarea atomului ne-a dat posibilităţi uimitoare pentru mari cuceriri tehnologice şi ştiinţifice. Sunt puterile înfricoşătoare care s-au descătuşat înlăuntrul tainei nucleului atomului. Însă, evenimentul acesta atât de uimitor este incontestabil cu mult mai mic faţă de lucrarea dumnezeiască nesfârşită, care există şi se revarsă din Persoana teandrică a lui Hristos. Acesta este în mod continuu Fiinţa dinamică, apocaliptică, neţărmurită, Scânteia dumnezeirii. El descătuşează puterile Sale negrăite, neistovite în toate direcţiile. La El nimic nu este cu neputinţă. Prin Cuvântul Său toate s-au făcut şi pot să renască, deoarece lumea voieşte acest lucru.

Se bucură în mod special să renască, să se prefacă şi să se sălăşluiască în existenţa omenească cea „după Chipul Său”, pe care a creat-o El Însuşi, cu scopul să ajungă la „asemănarea cu El”. De ajuns ne-am rătăcit, înşelaţi de forţele viclene, este timpul să alergăm la adevărul dumnezeiesc, la puterea lui Iisus. Şi este cert că vom striga şi noi împreună cu „vasul cel ales”, cu Dumnezeiescul Pavel şi cu zecile de mii de credincioşi: Pe toate le pot în Hristos, Cel care mă întăreşte!, pentru că Hristos este Dumnezeu.

Astăzi nu ne lipsesc artele şi ştiinţele, ci ne lipseşte din viaţă Hristos. Am rămas fără Hristos, fără păstor, dar dacă Îl căutăm, este gata să vină să locuiască cu noi, să renască întreaga noastră existenţă. Este de ajuns să-L căutăm în mod adevărat în Evanghelie, în Biserică, în Tainele Sale dumnezeieşti. Nu abstract, platonic, ideologic, ci adevărat. Desigur, aceasta necesită curăţire interioară, nevoinţă, rugăciune, studiu şi punerea în practică a cuvântului Său. Hristos şi Evanghelia Sa nu sunt o explicare oarecare despre viaţă, ci însăşi viaţa noastră.

Vă urez din tot sufletul ca toţi să trăim în Harul Lui, cât mai adânc cu putinţă, în Hristos şi în Evanghelia Sa. Hristos nu moare niciodată, cu cât ne apropiem, cu atât Îl experiem mai mult.


(Arhimandritul Timotei Kilifis, Hristos, Mântuitorul nostru, Editura Egumeniţa, 2007, pp. 142-143)


Cu rugăciune și credință, izgonim lucrarea vrăjmașului din viața noastră

   Să nu ne tulburăm din cauza ispitelor, nici să nu ne minunăm de îndrăzneala diavolului, ci stăruind în credinţă şi în rugăciune fierbinte şi împărtăşindu-ne de ajutorul de sus, să izgonim lucrarea vrăjmașului din viața noastră.

Mare lucru este omul care creşte înlăuntru şi sporeşte în virtuţi! Dar această fiinţă mare se teme de păcat, la fel ca elefantul de şoarece, „ca nu cumva, după ce a vestit altora, el însuşi să ajungă de lepădat” (I Corinteni 9, 27).
Nu numai aproape de sfârşitul lumii va grăi diavolul cuvinte împotriva Celui Preaînalt, cum zice Domnul, ci şi acum se întâmplă uneori că trimite prin gândurile noastre huliri grele către Cer şi grăieşte ocări împotriva Celui Preaînalt, a făpturilor Lui şi a sfintelor lui Hristos taine. Dar noi, stând pe piatra cunoştinţei, nu ne tulburăm de aceasta, nici nu ne minunăm de îndrăzneala blestematului, ci stăruind în credinţă şi în rugăciune fierbinte şi împărtăşindu-ne de ajutorul de sus, izgonim pe vrăjmaş.
(Sfântul Ioan Carpatiul, Capete de mângâiere, în Filocalia IV, traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 131)

Vom merge în rând cu sfinții și îngerii dacă suntem pașnici și liniștiți

1Sfinții Părinții spun: „Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege”. Este cu neputință să dobândim pacea dacă suntem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de aceste însușiri diavolești, atunci cum vei intra în veșnicie? Numai Domnul ne poate schimba. Duhul se contopește cu gândurile. După cum ne este trăsătura caracteristică aici, așa vom trece și în veșnicie.

Trebuie să fim pașnici. Este mai bine să înduri vătămare, decât să aduci. Dacă vom răbda ocara, Domnul ne va da putere și pace. Dacă nu vom răbda ocara, conștiința nu ne va da pace. Conștiința este judecata dumnezeiască. Orice-am face, nu vom avea nici pace, nici liniște. Trăsătura noastră de caracter este temelia trecerii în veșnicie. Dacă suntem pașnici și liniștiți, vom merge în rând cu sfinții și îngerii. Pe aceștia Domnul i-a răsplătit, dăruindu-le harul, iar în sufletele acestea nu se găsește nici o trăsătură din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletele lor sunt călăuzite de Sfântul Duh.
Sfântul Serafim de Sarov a fost întrebat : Care este telul vieții creștine? Întoarcerea în sânul Părintelui Ceresc. Noi tulburăm pacea. Domnul ne lasă cu gândurile noastre – iată suferința noastră.

Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița

Extras din ”Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața”, Ed. Predania, București, 2010, pag. 99

Ganduri despre rugaciune

Eşti obosit şi neprielnic rugăciunii, de toată truda unei zile grele? Iată ce spune un Sfânt: „Voi vorbi şi eu ca unul care puţin am învăţat din însăşi cercarea vieţii mele. Când vei şedea seara sau noaptea în linişte, rugând cu smerenie şi stăruinţă pe Dumnezeu, şi când mintea nu va mai fi în stare să rostească lămurit, iar trupul şi toată fiinţa ta se va scufunda în plictiseală sau în somn, opreşte-te. Plimbă-te puţin şi apoi din nou, adună-te, reculege-te şi iar porneşte la rugăciune, cu luptă”. Iar alt preacuvios spune: „Fă-o aprinsă şi stăruitoare rugăciunea ta, mai ales atunci când nu ai dorire şi nici râvnă să o faci”. (Sfântul Tihon 1724-1783)

Să ne întoarcem asupra noastră înşine cu toată limpezimea conştiinţei, spre a intra în stăpânire de noi-înşine, şi aşa a ne aduce lui Dumnezeu la rugăciune.
Rugăciunea, oricare ar fi ea, trebuie necurmat şi lim-pede, să ţâşnească întreagă numai din inima omului. Altminteri ea este sunet gol de chimval zadarnic sau vorbă mincinoasă. De aceea, rugăciunea e ca aerul pentru noi sau aşa cum e apa pentru peşte. Fără ea nu putem dăinui prea mult, murim, ajungem repede: cadavre vii, oameni de prisos, morţi printre morţi.
Chemarea lui Dumnezeu e rugăciunea prin excelenţă: strigătul Numelui. Rugăciunea e o lipsă, o foame de Dumnezeu. Rugăciunea este ecoul Logosului în suflet, e răsunetul muzicii dumnezeieşti în inimile noastre, e semnul sfânt al dragostei în noi, ea este duhovnicia noastră vie.

Parintele Daniil de la Rarau (Sandu Tudor)

Sunt putred mucegai înaintea Ta Măicuţă

1

Sunt putred mucegai înaintea Ta Maicuţă. Mi-am coborât sufletul în iad pentru că pământul din mine nu a ştiut să asculte de Tine. Greşesc în tot locul şi la tot pasul, judec, mă mândresc în sinea mea, îmi doresc ce e mai bun material. Am uitat de sufletul meu, Maicuţă şi acum zac în patul meu plin de păcate şi încerc să mă ridic să fiu un om nou, să mă laşi să te iubesc şi să am parte de mila Ta spre iertarea mea.
Mă simt neputincios şi şters, speriat de dreapta Ta judecată, mă simt pierdut în lumea asta şi nu găsesc altă scăpare decât la Tine. Mi-e teamă că nu sunt tare în credinţă, mi-e ruşine că nu ştiu să mă rog cu sufletul Ţie. Mă simt scârbit de toate gândurile mele, mi-e urât de mirosul ucigaş ce zace în păcatele mele. Am întristat fiinţa Ta, Doamne şi acum strig din rărunchii inimii mele:
Nu mă lăsa Maicuţa mea şi Mântuitorul meu, niciodată! Am greşit şi simt că nu mai am scăpare, iartă-mă Bunule pentru toate păcatele mele, iartă-mă că nu ştiu să iubesc şi să tac, să fiu smerit. Nu mai plânge Maica mea, pentru că eu nu merit izvorul tămăduitor ce se naşte în ochii Tăi. Te rog, Maica mea, nu mai plânge pentru sufletul meu amorţit, că îmi este ruşine de mine…..Poate dacă nu erau lacrimile Tale, şi blândeţea cu cate te rogi Mântuitorului, eu eram demn de focul cel viu pentru mintea mea spurcată.
Mie frică de mine însumi, pentru că firea mea e tot un mucegai şi nu merit toate câte am. Nu ştiu să apreciez, nu ştiu să-mi cinstesc părinţii şi iubirea lor pentru mine. Pentru ce mă chinuiesc vrăjmaşii mei?Apără-mă Maicuţă cu Preasfânt Acoperământul Tău, şi dă-mi liniştea de care am nevoie. Nu mă lăsa, ajută-mă să mă ridic, pune în graiul duhovnicului meu toată învăţătura cea bună. Dă-mi o haină albă ca s-o port cu cinste, ochi deşchişi ca să văd Binele, dă-mi tăcere ca să nu am răspuns în faţa vrăjmaşlor care mă chinuiesc şi vor să mă ispitească. Dă-mi mie bucuria de a iubi din nou, dă-mi mie minte trează ca să mă rog neîncetat. Te rog, să mă îmbrăţişezi pe mine, marele păcătos, pentru că sufletul meu e însetat de iertare, de iubire, te rog să mă laşi să plâng la picioarele Tale, Doamne că mult am greşit. Te rog să primeşti rugăciunile noastre şi să fii alături de noi mereu. Îmbrăţisează-mă Maica mea că sunt singur, neputincos şi păcătos.