Lucrati in slujba Domnului cat timp este ziua, căci “vine noaptea, cand nimeni nu mai poate sa lucreze”!

1

„Cât timp este ziuă

“Priveghează şi intăreşte ce-a mai rămas şi era să moară”(Apocalipsă 3, 2)

Când durerea stă să ţi se prefacă in disperare, intr-o neostoită suferinţă pentru ceva ce ai pierdut, adu-ţi aminte de ceea ce incă mai ai. Amintirea răposaţilor nu trebuie să se şteargă din inima noastră, dragostea faţă de ei nu trebuie se stingă, dar această amintire să se prefacă in iubire pentru cei rămaşi in viaţă, să ne facă să slujim acestora in amintirea răposaţilor.
Când se intâmplă să-i pierdem pe apropiaţii noştri ne cuprinde părerea de rău şi ne mustrăm că nu i-am preţuit indeajuns in timpul vieţii, nu i-am iubit pe cât meritau, nu i-am mângâiat, ne este greu să recunoaştem că nu le-am oferit tot ce ne stătea in putinţă şi că acum nu mai putem nimic. N-ar trebui să ne lăsăm copleşiţi de aceste sentimente, dar se cuvine să tragem invăţăminte. Dându-ne seama de tot ce puteam face şi n-am făcut in trecut, să ne propunem să fim mai activi în prezent. Iar pentru ca părerile de rău să nu ne fie zadarnice, să le prefacem forţă lucrătoare, in iubire, să ardă de dorinţa de autosacrificiu, spre slujirea celor pe care îi mai avem printre noi. Aţi pierdut mult? Gândiţi-vă insă că mai puteţi fi de folos multora. Câte lacrimi mai puteţi şterge, câte suferinte mai puteţi uşura, câte inimi rămase in singurătate mai puteti incălzi cu iubirea voastră!

„Vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze” (Ioan 9, 4).

Lucraţi cât timp este ziuă şi „intăriţi ce-a mai rămas”.

***

Fii activ

„Secerisul este mult, dar lucratorii sunt putini.” (Matei 9, 37)

Ce minunate sunt zilele de vara, cu campii bogate, presa­rate cu flori, cu lanuri acoperite cu grane care dau in copt si ce bine se potriveste acest anotimp cu viata omului! Fieca­re zi care ne este data de Dumnezeu ne ofera o infinitate de posibilitati de a sluji Domnului in fiecare clipa. Daca vom fi atenti si grijulii cu ea, ar putea fi o splendida floare deschisa ochilor nostri. Frumusetea si mireasma ei ar trebui sa ajun­ga in acele cotloane intunecate unde iubirea lui Dumnezeu nu patrunde.
Holda vietii noastre este incarcata de spice care nu s-au copt inca, dar care promit o recolta bogata; sa-i purtam de grija, sa nu irosim nicio clipa, niciun prilej de a fertiliza pamantul, pentru a face ca recolta sa dea in parg cat mai repe­de. Taramul de activitate care ni se deschide in fata este ne­tarmurit, depinde doar de noi sa muncim, sau sa ramanem cu mainile incrucisate.
Fiecare sa se intrebe astazi: Cum mi-am folosit ziua de ieri? Iar la sfarsitul saptamanii, ajunsi in Ziua Domnului, sa privim in urma si sa ne intrebam cum ni se prezinta campul: infloritor, cu roade coapte, sau lasat in paragina, nelucrat, neingrijit, napadit de buruieni? Sa ne aducem aminte cat de scump este timpul, sa nu irosim nicio clipa si atunci campul vietii noastre ni se va infatisa infloritor, plin de frumuse­le. Secerisul este mult peste tot, sa ne grabim sa fim lucratori harnici pe ogorul Domnului, sa fim gata sa ne dam si viata pentru a-l lucra cum se cuvine.

(din: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu – 366 Cuvinte de folos pentru toate zilele anului“, Editura Sophia, 2008)

cuvantulortodox

1

Pentru crestinii ortodocsi care merg la eretici și la Biserica Ortodoxă

1

– Ce puteți spune despre cei care merg și la Biserica Ortodoxă și la alte confesiuni?

– Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credințã? Există un singur adevăr de credință: adevărul ortodox! Crezul! Și dacă ești ortodox, respecți Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie și tu.

– Dar dacă există un imbold interior de a căuta și într-o parte și în alta?

– Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocși. Dacă ești ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ți-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus și dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-și fac cruce!… Domnilor, s-au făcut Sinoade; Sinoade ecumenice și Sinoade locale și apostolice. Și au condamnat cu anatematizãri pentru un singur motiv de credință, de adevăr de credință – cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Și pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.
Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice și o mulțime de alte Sinoade locale. Și atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce și în altă parte? Atunci nu e ortodox! Și noi nu stăm de vorbã, nu facem catehizări aici. E o greșeală! Să se țină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!… Dumnezeu e bogat! Ne așteaptă!… Ne așteaptă să cerem. Dar să-L recunoaștem pe El, că El este Cel Ce este!

Ne vorbește Părintele Arsenie, ed. a 2-a, vol. 1, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 96-97

Numai in Dumnezeu sa avem incredere

52

– Dacă încerci să explici unui om că ceea ce face nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu şi, totuşi, acesta refuză cu încăpăţânare să accepte acest lucru, ce să facem pentru el, ţinând cont de faptul că ţinem mult la el?

– Cred că Pilda fiului risipitor din Biblie ne răspunde la întrebare. Fiul zice: „Dă-mi averea”. Tatăl nu-i spune: „Amărâtule, din ce-ai să trăieşti pe urmă, vii tu la mine, îţi arăt eu ţie, nu-ţi dai seama ce-o să ţi se întâmple?”. Nimic. Ce fel de tată, ce fel de iubire e asta? Nu-şi ima­gina cât o să sufere copilul lui când va ajunge să mă­nânce roşcovele porcilor? Nu, nimic. Şi mi-am dat seama cât de greşită e „pedagogia” asta bazată pe a face binele cu forţa. Sau a tot explica ce e bine şi ce e rău… Nu în­ţelege, maică, nimic, nimeni. Suntem surzi. Într-o ureche surdă n-ai ce să spui. Numai Dumnezeu ştie când şi cum să-Şi şoptească dragostea ca să întoarcă sufletul rătăcit.
Iubirea noastră este bolnavă. Noi credem că ne e bine atunci când nu avem necazuri şi că ne e rău când ne doare ceva, când avem necazuri. Din cauza acestei defi­niţii proaste a iubirii, a binelui, iubim prost. Noi credem că-i iubim pe cei de lângă noi dacă-i ferim de rele, de necazuri. E o proastă/falsă iubire şi păguboasă. Sigur, trebuie să-i învăţăm, mai ales dacă am fost numiţi în responsabilitatea asta, dacă suntem părinţi sau profesori sau stareţi, duhovnici, şi cred că acesta-i gândul care acum, zilele astea, a apărut în sărmana mea minte: trebuie doar să-i ajutăm să-şi asume răspunderea. Tu vei vedea! Este cuvânt de la Dumnezeu. Tu vei vedea şi să-ţi dea Dum­nezeu să-ţi fie spre folos. Pentru că Mântuitorul spune: „Veniţi şi vedeţi!”. Vino şi vezi! Altfel, dacă omul este adus cu forţa, se împotriveşte, închide ochii, nu vede ni­mic şi chiar dacă îi ţine deschişi, îi ţine deschişi asupra unei alte perspective şi vede altceva…
Nu ne rămâne decât să avem încredere în Dumnezeu! Ce-o să se întâm­ple cu copilul tău, care se duce la discotecă chiar dacă tu nu-l laşi: poate să fie rănit, poate să fie bătut, poate să fie violat, dar dacă el vrea la discotecă, tu să-i spui: „Eu nu vreau să te las, pentru că mie mi-e frică pentru viaţa ta, mi-e frică să nu păţeşti asta sau asta sau asta, dar dacă ţie nu ţi-e frică, du-te, şi să-ţi asumi asta. Poţi să-ţi asumi asta?”. Atunci, copilul poate că va înţelege ce este cu tine şi poate nu-şi va asuma asta şi se va potoli. Nu ştiu dacă sub forma asta, dar să ne ajute Dumnezeu, pentru că eu vreau să învăţ asta. Să dăm voie oamenilor să-şi trăiască lecţiile pe care şi le pregătesc. Să nu le zicem să lip­sească de la şcoală pentru că s-ar putea să ia nota patru.

Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 94-96

16

Cei care își trăiesc viața fără rost sunt nebuni

1

Această perioadă este cea mai potrivită pentru prefacerea inimii noastre. Să se schimbe mintea idolatră în închinătoare singurului adevăratului Dumnezeu Treimic. Aceasta se înfăptuiește prin nevoință, prin credință fierbinte, prin rugăciune nevisătoare, prin post cu discernământ, cu înălțătoare smerenie, cu dragoste, cu blândețe, cu înfrânare și dreaptă credință. Duhul Sfânt prin aceste virtuți evanghelice va aduce desăvârșita sănătate sufletului. Sănătatea sufletului va aduce minte curată și inimă luminată și va avea gânduri curate, mișcări drepte, cuvinte înțelepte. Înțelepciune este să trăiască cineva după Evanghelie. Prostia și nebunia este viața păcatului.
Nebuni sunt cei care își trăiesc viața fără rost. Înțelept este acela care face a sa voia lui Dumnezeu. Prezența Duhului Sfânt îl face pe om înțelept, priceput, cuvios și înfrânat. Credincioșii sunt întăriți cu Duhul Sfânt prin Sfintele Taine și prin dumnezeieștile virtuți. Duhul Sfânt ne ajută să ne izbăvim din păcatul cel complicat și meșteșugit și să ni-L însușim pe Hristos. Duhul Sfânt care locuiește în noi nu îi lasă pe vrăjmașii noștri să ne desființeze. În prigoane și persecuții, exiluri și calomnii credincioșii rămân viteji și neînfricați, bucuroși și liniștiți, pentru că îi împodobește Duhul Sfânt Care dăruiește „pacea cea mai presus de toată mintea” și nefrica.
Chemăm în rugăciunea noastră pe Împăratul ceresc, pe Bunul Mângâietor, Duhul Adevărului care este pretutindeni și plinește toate și este cu adevărat comoara tuturor bunătăților și dătătorul de viață să vină și să se sălășluiască înlăuntrul nostru și să ne curățească de toată întinăciunea murdară a păcatului și să ne mântuiască și să ne izbăvească și să ne facă liberi ca un Dumnezeu Preabun.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia [Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)

2

Numai noi să vrem să intrăm în el, usa e deschisa

1

Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune aşa, că „eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog“, nu. Tu să spui aşa: „De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicuţei Domnului, am să mă mântuiesc.“ Uşa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul şi cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar „pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu“.
Poate că scrie undeva: „Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată“… D-apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmaşului. Diavolul asta face – îţi dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, şi apoi tot el îţi aminteşte că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie şi spui ce ţi-a venit în gând: „Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preoţilor…“. Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Şi tot timpul asta faci: cazi şi te ridici… Nu te laşi în disperare.
Cum nu-L iubeşti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul… Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mănăstire? Ce asculţi tu ce spune vrăjmaşul? Şi de ce să nu te mântuieşti? Nu, tătucă… lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că, dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, şi ar fi mai rău: „Rugăciunea minţii o am, milostenie fac…“. Dar dacă vezi că nu poţi face, te mai smereşti. „Puterea lui Dumnezeu întru neputinţe se desăvârşeşte.“ Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedeşti, mai mergi la biserică, mai te împărtăşeşti – măcar la o lună… Şi nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteşte până când ţi-e foame. Mai citeşte câte o carte, spune mereu „Doamne Iisuse“ şi să n-o uiţi pe Maica Domnului. Ia şi caietul ăsta, „Urmarea lui Hristos“ – îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învaţă ce să faci şi cum să faci. Şi fă tot ce depinde de tine…
Aşa, tătucă. Hai să punem şi noi, de acum, început bun. Noi trăim cu nădejdea vieţii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuţa îmi spunea: „Postim, draguâ mamii, şi după ce se termină postul, să vezi ouă roşii şi pască şi sarmale…“. Şi aşa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vieţii? Tu nu ai nici un drept asupra vieţii. Doamne fereşte…

„Parintele Paisie de la Sihla” Editura Bizantină, Bucureşti, 1999

1

Să nu judecăm pe niciun frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă

2

Atunci când basarabenii plecau în Sfântul Munte în căutarea bătrânilor călugări înţelepţi, erau întrebaţi: “Ce căutaţi aici? Îl aveţi pe bătrânul Selafiil acasă.” Mulţi nu-l ştiau, căci a fost o comoară duhovnicească ascunsă de ochii lumii, într-o mică chilioară din Mănăstirea basarabeană Noul Neamţ. Deşi au trecut şase ani de când părintele a urcat în Ceruri, prezenţa bătrânului schimnic se mai simte pe pământurile româneşti din stânga Prutului, atât de însetate după duhovnici buni.
Părintele Selafiil s-a născut la 1 septembrie 1908 în satul Răcoleşti din raionul Criuleni, primind la botez numele Ciprian. Mama părintelui era o femeie obişnuită, care se mai ducea din când în când la biserică. De altfel, viitorul stareţ nu a fost prea credincios în copilărie, fiind un copil mai degrabă năzbâtios, care făcea gălăgie şi râdea în biserică şi chiar a luat o dată bătaie de la taică-său pentru asta, pârât de o femeie credincioasă.
A început să umble la biserică în adolescenţă, după ce mama i-a povestit o întâmplare minunată pe care a trăit-o în copilărie. La vârsta de 3 ani, viitorul călugăr a murit şi a petrecut în această stare o zi şi o noapte. Tatăl s-a dus de acum la târg să cumpere cele de trebuinţă pentru îngropare, iar mama l-a spălat şi l-a pus pe pernă ca pe mort, cu candela la cap, şi a chemat femeile ca să-l plângă. Numai că mare le-a fost mirarea atunci când, pe la miezul nopţii, copilul s-a sculat şi a cerut… bomboane. Amintindu-şi despre aceasta, părintele spunea că Dumnezeu nu a vrut ca el să moară atunci, ci a trimis pe Îngerul său ca să-l învie din morţi, pentru a ajunge la viaţa pe care a avut-o şi să moară cu chipul pe care l-a avut, adică de ieroschimonah, nu de copil.

“De ce am lăsat lumea?”

Viaţa grea a ţăranilor din perioada stalinistă l-a determinat pe tânărul Ciprian să încerce cum se trăieşte la mănăstire. La început a intrat în Mănăstirea Ţigăneşti din Basarabia, unde a petrecut doar vreo două luni, pe urmă la Curchi, unde a petrecut un an. La Mănăstirea Căpriana fratele Ciprian a vieţuit aproape cinci ani. Aici, pe lângă alte ascultări, a fost pus la lăptărie, unde trebuia să aibă grijă şi de droaia de copii care trăiau la mănăstire, să-i pună la treabă. Bătrânul îşi aminteşte că uneori era nevoit să-i mai croiască cu varga, pentru că erau zbânţuiţi. Această stare de lucruri nu-i convenea tânărului însetat de viaţa călugărilor, despre care citea cu mult nesaţ în “Vieţile Sfinţilor”. “Oare am lăsat eu lumea, gândea tânărul Ciprian, ca să vin aici să bat copiii oamenilor?” Şi într-o noapte, fără să spună nimănui, şi-a luat traista şi a fugit cu trenul la Mănăstirea Dragomirna, peste Prut.
În această mănăstire a petrecut un an pentru că stareţul de la Căpriana a mijlocit la episcop să-l trimită înapoi în Basarabia. Ciprian a intrat în mănăstire după armată, la vârsta de 22 de ani, iar peste şase ani, timp care l-a petrecut în ascultare, a fost călugărit cu numele Serafim. La vârsta de 38 de ani a fost făcut diacon. Prigoana stalinistă nu l-a ocolit şi în 1945 a fost arestat pentru “propagandă religioasă”. După arestare, a fost ţinut trei luni la interogatoriu în Chişinău. Aici a aflat chiar de la ofiţerul care-l interoga că a fost trădat de un “călugăr” care a venit la ei în mănăstire. Astfel de “călugări” deghizaţi erau trimişi de KGB prin toate mănăstirile, ca să informeze despre fiecare. Părintele a petrecut în lagăr, în Siberia, cinci ani, însă nu a povestit niciodată nimic despre cele îndurate acolo, aşa încât puţini ştiau că a fost în lagăr. Toate povestirile bătrânului despre acea perioadă sunt pline de haz, ca să alunge de la sine orice impresie de martir.
După eliberarea sa, nu i s-a permis să vină înapoi în Basarabia, fiind trimis în regiunea Odessei. Aici a petrecut încă trei ani, până la moartea lui Stalin, de unde s-a întors în Basarabia şi a fost primit în Mănăstirea Suruceni. În 1954, episcopul rus Nectarie îl hirotoneşte ieromonah. Însă în 1959 a început închiderea mănăstirilor în Basarabia, rămânând deschise numai Căpriana şi Noul Neamţ, părintele mutându-se la cea de-a doua. În 1961 a fost închisă şi Mănăstirea Noul Neamţ, iar toţi călugării au fost trimişi pe la casele lor. Astfel, părintele Serafim s-a întors la el în sat, unde a petrecut până în 1997, într-o cămăruţă, unde îşi ţinea rânduiala sa călugărească. În sat, părintele săvârşea uneori botezuri sau cununii în taină şi mărturisea puţinii credincioşi ce mai rămăseseră.
Spre bătrâneţe, părintele a orbit, petrecându-şi ultimii 23 de ani ai vieţii mai mult în rugăciune. În 1997 a fost readus în Mănăstirea Noul Neamţ, unde fost tuns în schima mare, la doar câteva săptămâni, primind numele de Selafiil.
Părintele s-a mutat la Domnul în ziua de 19 iunie 2005 şi a fost înmormântat la Mănăstirea Noul Neamţ.

“Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”

Trecut prin lagărele siberiene, părintele Selafiil păstra în memorie amintirea morţii multor oameni, unii morţi pe drum, unii înecaţi, unii în timp ce mâncau, alţii prin somn sau în multe alte feluri. De aceea punctul de plecare al trăirii părintelui Selafiil a fost obsesia morţii şi a deşertăciunii bunurilor acestei vieţi, în contrast cu veşnicia şi bunurile vieţii viitoare. Învăţătura bătrânului Selafiil se cuprinde în câteva cuvinte, pe care le repeta tuturor: “Acestea trebuie să le avem noi: smerenia vameşului, blândeţea lui David, răbdarea lui Iov şi dragostea care niciodată nu cade.”
În mănăstire părintele era, după cum spun unii care l-au cunoscut mai aproape, ca un Pateric viu. Fraţii tineri care mergeau la sfinţia sa după un sfat sau să vadă cum se mai simţea ziceau că merg la “Patericul” lor. El povestea că atunci când a revenit la Mănăstirea Noul Neamţ, în 1997, a descoperit Patericul Sfântului Sava. L-a pus atunci pe fratele cu care vieţuia în chilie să-i citească în fiecare zi, ca să înveţe din scrierile de acolo. Atunci când a citit cartea, părintele Selafiil era trecut de 85 de ani, însă chiar şi la această vârstă el a găsit putere şi voinţă să se schimbe cu o sârguinţă mai mare decât cea a tinerilor. Astfel, părintele mereu folosea în învăţăturile sale pilde şi povestiri din Pateric, descoperindu-le fiecăruia potrivit puterii sale de înţelegere. “Cel ce va crede şi va avea fapte bune se va mântui”, spunea adeseori ieroschimonahul.
Bătrânul Selafiil a fost unul din acei părinţi care a predicat mai mult cu fapta decât cu cuvântul, iar cei care s-au învrednicit să se apropie de el şi să-l asculte descopereau înţelepciunea sa îmbrăcată în simplitate şi multă iubire de aproapele. Era o simplitate copilărească, la care părintele a ajuns urcând pe muntele nevoinţei. O rugăciune copilărească, dar foarte ajutătoare împotriva mâniei, pe care bătrânul o spunea era: “Doamne, îndepărtează de la mine mânia aceasta, că nu-mi trebuieşte ea mie.” Altă dată, bătrânul rostea această rugăciune din Pateric: “Doamne, vrei, nu vrei, mântuieşte-mă. Tu M-ai zidit, Tu mântuieşte-mă.” Şi celelalte cereri ale părintelui erau tot atât de simple, vădind o mare apropiere de Dumnezeu.
Patimile omului părintele le explica înr-un mod foarte iscusit. Zicea el că “noi n-avem voie să judecăm pe nici un frate, pe nimeni, numai să grăim: Doamne, iartă-l, că n-o greşit el, dar vrăjmaşul îl pune să facă.” Gândurile rele părintele sfătuia să le alungăm cu rugăciunea, ca ele să zboare din minte, “să nu-şi facă cuibar acolo”. Deznădejdea o găsea ca fiind răufăcătoare omului, de aceea îndemna la speranţă necătând la încercări şi ispite: “Noi suntem ostaşi şi trebuie să luptăm până în ultima clipă. Ai căzut, scoală-te iar şi nu te deznădăjdui, luptă iar, pune început bun.”
Cu o deosebită dragoste, părintele Selafiil îndruma oaspeţii chiliei sale să citească “Vieţile Sfinţilor”, explicând că e cel mai bine pentru mireni, dar şi pentru călugări. Îşi amintea că, fiind tânăr, citea cu drag toată noaptea aceste scrieri, până când adormea cu cartea în mână.
Deşi părintele nu a scris niciodată nimic, veacul de experienţă ce l-a trăit a fost relatat în crâmpeie fiilor săi duhovniceşti şi credincioşilor apropiaţi lui, care păstrează vie flacăra înţelepciunii primite de la Selafiil cel orb şi o transmit celorlalţi. Supranumit de monahii din Muntele Athos “stâlp al Ortodoxiei din Basarabia”, bătrânul Selafiil a fost o comoară duhovnicească de nepreţuit pentru obştea de la Noul Neamţ, dar şi pentru credincioşii de rând. Prin sfaturile şi pilda sa de viaţă, alături de ceilalţi câţiva bătrâni care au revenit după prigoana comunistă, părintele Selafiil a restabilit continuitatea, după ruptura de 30 de ani produsă în monahismul basarabean. Smerenia schimnicului Selafiil l-a ascuns de slava oamenilor şi, astfel, el a petrecut retras în chiliuţa sa, până la adormirea în Domnul.

Ecaterina Luțișina                                                                                                                       Publicat în săptămânalul ”Lumina”, 13 noiembrie 2011

Am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară cu duhul. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.

Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă. Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.

Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.

Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.
Sf. Siluan Athonitul – ”Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, Ed. Deisis

Se unește cerul cu pământul prin Maica Domnului

1

Maica Domnului se roagă neîncetat pentru noi, acoperindu-ne cu omoforul milei și dragostei sale. Ori de câte ori o căutăm în rugăciune pe Preasfânta noastră Maică, ea ne sprijină și ne întărește. După Mântuitorul Hristos, ea este apărătoarea neamului nostru creștinesc. Neîncetat şi necontenit de secole și pentru veșnicie este alături de noi – noi însă o uităm. O uităm atunci când cădem în necredință și deznădejede, o uităm când pierdem timpul prețios al mântuirii pe lucruri de nimic, o uităm și atunci când nu găsim câteva clipe pentru ca cu dragoste si evlavie să-i adresăm câteva cuvinte de rugăciune.
Spunea părintele Ilie Cleopa: „Mult pot și sfinții lui Dumnezeu, dar nici unul cât Maica Domnului. Dacă nu era Maica Domnului în ceruri, între Sfânta Treime și noi, lumea asta se pierdea demult. Ea pururea stă în genunchi și se roagă Preasfintei Treimi.”
Prin Maica Domnului se unește cerul cu pământul. Ea este mijlocitoarea lumii care înalță rugăciunile noastre către tronul Fiului lui Dumnezeu. Durerea lumii, păcatele lumii, suferințele lumii sunt și durerea Maicii Domnului. Ea se roagă cu lacrimi cu noi și pentru noi. Și cât de necesar e ca fiecare dintre noi să-și aducă aminte inima cui este rănită de păcatele și greșelile noastre, cu ale cui lacrimi se spală șirul fărădelegilor noastre.
Ne aflăm pururea sub acoperământul Maicii Domnului, în ocrotirea ei, în cuprinsul dragostei ei. Și oricine dintre noi poate simți acest lucru dacă cu credință și evlavie o va cinsti, i se va ruga și va încerca să fie acel fiu sau fiică pe carea ar vrea să-l vadă în fiecare dintre noi.

Episcop Ioan (Moşneguţu)

1

In orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva să ai pacea sufletului

1

Fiecare să fie conştient că dacă lucrează ceva este pentru Dumnezeu şi are plată de la Domnul. Deci nu-l interesează ce face altul. Dacă apare cârteala, lucrul ăla nu mai are valoare duhovnicească.

Să te rogi să-ţi dea Domnul răbdare şi smerita cugetare ca să ai pacea sufletului. Cel mai mare lucru este să ai pacea sufletului, în orice situaţie, orice ţi-ar zice cineva.
Ascultă, când cineva se învinovăţeşte pe sine de toate, să ştii că atunci e aproape de Dumnezeu iar când se îndreptăţeşte pe sine, atunci diavolul este cu el.
Nimeni nu vrea să ştie că cel mai mare lucru este să te cunoşti cu adevărat pe sine, cine eşti cu adevărat. Asta este cea mai mare virtute. Nicăieri Ortodoxia nu ne obligă să vedem greşelile altuia, ci să ne vedem pe noi şi să ne smerim şi să ne considerăm mai răi ca toţi.

Starețul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Athos, Editura Prodromos, 2009, p.287-289-297

1

În afara Bisericii, această Arcă a lui Noe, nu există mântuire

1În calitate de așezământ dumnezeiesc, Biserica este călăuzită de Sfântul Duh. El rămâne în ea și o face să nu greșească în ceea ce privește dogmele, “stâlp și temelie a Adevărului.” Biserica este cea care păstrează neschimbată învățătura apostolească. Doar ea ne poate conduce către Adevăr și numai ea poate fi judecătorul infailibil în măsură să se pronunțe asupra adevărurilor mântuitoare ale învățăturii relevante.
Biserica cea Una Sfântă Sobornicească și Apostolească, reprezentată de toți slujitorii săi la Sinoadele Ecumenice, este singurul Judecător adevărat, unicul păzitor natural rânduit păstrării învățăturii relevante.
Doar Biserica hotărăște asupra autenticității și autorității Sfintelor Scripturi. Ea garantează și conține cu strictețe în sânul sau curate și neschimbate Tradiția și învățătura apostolică. Doar ea poate să întărească, să tâlcuiască și să formuleze adevărurile, acoperită de Duhul Sfânt. Numai ea își păstrează copii pe calea mântuirii, pe care îi îndrumă cu siguranță la mântuire.
Doar în Biserică credincioșii dețin asigurarea fermă a adevărurilor în care cred și mântuirea sufletului. În afara Bisericii, această Arcă a lui Noe, nu există mântuire.

Sfantul Ierarh Nectarie

sursa