Preotul Adrian Singurov sminteste NEW AGE

*

De la minutul 14, acest preot alaturi de cititori in stele si alti ezoteristi afirma si da dreptate astroloagei ca Biserica a fost necesara in evul mediu,I ar acum dupa cum ii spune astroloaga (iar el o aproba) nu mai e nevoie sa mergi la preot cand te poti ruga personal si sa te adresezi cosmosului. De la inceputul emisiunii, insa preotul o mixeaza cu ezoterismul, astroloaga ii spune ca s-au scos de Constantin cel Mare parti din Scriptura care zac in beciurile Vaticanului , el aproba . Ce sa creada un caldicel, cand si unul mai induhovnicit se poate sminti?

E vorba despre Preotul Adrian Singurov, despre care iata ce putem citi lahttp://liocenter.ro/parintele-adrian-singurov/

Nascut la 5 aprilie 1970 dintr-o familie de oameni credinciosi, mama nepoata unui staret de la Caldarusani, iar tatal descendent din romanovi, indigenizati in tarile romanesti si exceland ca preoti, militari, si oameni ai legii.
Am absolvit Seminarul Teologic din Bucuresti, am fost licentiat in drept la Universitatea Dimitrie Cantemir in psihologie criminalistica, apoi in teologie la Universitatea de stat Valahia din Targoviste. Hirotonit preot pe 21 mai 1998 la catedrala Patriarhala din Bucuresti unde am slujit aproape un an, urmand apoi sa slujesc ca preot paroh in Giurgiu, comuna Ralesti, apoi in Zimnicea pana in 2003 cand am obtinut transferul la Biserica Ortodoxa din America aflata sub jurisdictia Patriarhiei Ecumenice. Din 2011 pana in prezent sunt preot in cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, sub ascultarea Mitropolitului Damaschin din Moscova.
Casatorit cu doi copii, unul de 20 de ani student la Teologie in Bucuresti, celalalt de aproape 4 ani, viitor solist si practicant de sporturi extreme, cred.
Am avut duhovnici in Bucuresti pe parintele Adrian Fageteanu de la manastirea Antim, iar la Frasinei pe parintele Ghelasie Gheorghe, “isihastul”.
Experienta si initierile ma califica “pazitor” al pragului (Rudolph Steiner, Treptele Initierii), al Focului Sfant si al Adevarului. Ca personaj ma identific cu Cerberus, si Caron care trecea sufletele cu luntrea lui peste raul Styx. Am reusit sa gasesc echilibrul dintre lumi si Timp, cunoscand harul divin hristocentric si energiile divine create din Biserica, simultan cu harismele si energiile vitale din scolile initiatice.
Consider ca lumea si viata de pe pamant mai poate fi salvata doar printr-o noua paradigma sociala, un nou modus vivendi, regasit si decriptat din mesajul real si ultim al crestinismului, isihasmul, prin revendicarea si marturisirea Lui Hristos in fiecare detaliu al Creatiei si al lumii inconjuratoare.

sursa

Simbolistică Satanista într-o Biserica Ortodoxa din Germania : o icoana a Sfântului Ioan Botezatorul si SEMNUL COARNELOR SATANISTE !

Mano Cornuto-acest gest care se numeste „COARNELE DIAVOLULUI ,, şi este un semn de recunoaştere al anticei fratii luciferiene din care fac parte elitele lumi ce guvernează lumea din umbră ,cu scopul de a instaura imperiul luciferian pe pământ.

Acest simbol este prezent aproape peste tot in muzica rock facut atat de cântaretii de muzica rock cat si de fanii lor in timpul concertelor.
Acest salut satanic,care reprezintă mâna cu două coarne a diavolului si apartine sectelor satanice sau altor grupuri necredincioase ,ca si de altfel întrebuințat în secte satanice şi de preotii sinagogilor satanicesti.Acelasi gest îl întâlnim acum în Biserici Ortodoxe cum ar fi intr-o biserică din Germania din orasul  SCHWABISCH- GMUND românii plecati în strainătate si care i -au parte la Slujba de Dumninică din aceasta Biserică Ortodoxă se inchina  Sfântului IOAN Botezătorul, dar priviti cu foarte mare atentie icoana Sf. Ioan Botezatorul: a fost pictat facand semnul coarnelor sataniste ! Merg bietii oameni si se inchina in fata icoanelor si habar n-au ce reprezinta cu adevarat.nu cunosc ca acestui Sfânt îi este  pictată mâna cu bine-cunoscutul simbol satanic – “capra”adică coarnele satanei“Mâna cu coarne” sau “Mano Cornuto” Unii cred ca acest semn este semnificaţia   în limbajul surdo-muţilor care înseamnă „Te iubesc”.Dar este un este un salut satanic care înseamnă ,,Hail Satan L’love Satan (te iubesc satan),,

Precum Iisus Hristos tine degetele mainii drepte când binecuvânteaza incat sa formeze numele Lui ,asa si vrăjmașul lui Dumnezeu şi al omenirii si -a facut

1facut propriul semn pentru idolatrizarea lui.

“Cat de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”

„Si iata, venind un tinar la El, I-a zis: „Invatatorule bune, ce sa fac pentru ca sa mostenesc viata de veci?” (Matei 19, 16)

[Omilia LXIII]

“Unii il defaima pe tinarul acesta, spunind ca era viclean si rau, ca a venit la Iisus spre a-L ispiti; eu insa nu voi sta la indoiala sa spun ca era un iubitor de argint, un om biruit de averi, pentru ca si Hristos tot aceasta mustrare i-a facut. Nu-l socotesc deloc viclean. Si e primejdios sa indraznesti sa te pronunti asupra unor lucruri pe care nu le cunosti, mai cu seama atunci cind ai de gind sa invinuiesti. De altfel si evanghelistul Marcu inlatura banuiala ca tinarul acesta ar fi un ispititor. El spune: „A alergat la El si ingenunchind inaintea Lui, il ruga” (Marcu 10, 17); Si:„Cautind la el Iisus, l-a iubit”(Marcu 10, 21).

Tirania banilor este mare; dovada, tinarul acesta. De-am savirsi toate virtutile, dragostea de bani le prihaneste pe toate. Pe buna dreptate a spus Pavel ca este radacina tuturor relelor: „Iubirea de argint este radacina tuturor relelor“. (I Tim. 1, 10).

– Dar pentru ce Hristos i-a raspuns, zicind: „Nimeni nu este bun.”  (Matei 19, 17)

– Pentru ca tinarul a venit la El ca la un simplu om, ca la unul din cei multi, ca la un invatator iudeu. De aceea si Hristos ii vorbeste ca om. Totdeauna Hristos vorbeste cu cei care vin la El potrivit socotintei ce o au ei despre El. De pilda: „Noi ne inchinam la ceea ce stim” (In 4, 22); si: „Daca marturisesc Eu de Mine insumi, marturia Mea nu este adevarata” (In 5, 31). Acum cind zice: „Nimeni nu este bun“, nu graieste asa pentru a arata ca nu este bun – Doamne fereste! -, ca n-a spus: „Nu sunt bun”, ci: „Nimeni nu este bun”, adica nici un om. Si iarasi, cind spune aceasta nu o spune pentru a lipsi pe oameni de bunatate, ci pentru a pune bunatatea oamenilor in comparatie cu bunatatea lui Dumnezeu. De aceea a si adaugat: “Decit unul Dumnezeu“.

Si n-a spus: „Decit Tatal Meu“, ca sa afli ca nu S-a descoperit tinarului pe El insusi. Tot asa si mai inainte a numit pe oameni rai, zicind: „Daca voi, fiind rai, stiti sa dati daruri bune fiilor vostri” (Matei 7, 11); i-a numit rai, fara sa numeasca intreaga fire omeneasca rea – ca „voi” nu inseamna: „voi oamenii” -, ci i-a numit asa, comparind bunatatea oamenilor cu bunatatea lui Dumnezeu; de aceea a si adaugat: „Cu cat mai virtos Tatal vostru va da cele bune celor care cer de la El.“

– Dar ce L-a facut pe Hristos, m-ar intreba cineva, sau la ce I-a folosit ca sa-i raspunda tinarului asa?

– Hristos voia sa-l ridice incetul cu incetul la cunoasterea de Dumnezeu si sa-l invete sa nu mai fie lingusitor; voia sa-l desprinda de cele de pe pamint si sa-l apropie de Dumnezeu; voia sa-l convinga sa caute cele viitoare, sa stie ce este adevaratul Bine, radacina si izvorul tuturor bunatatilor; si numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, sa-L cinsteasca. Si alta data, cind Hristos a spus:„Sa nu numiti pe nimeni invatator pe pamint” (Matei 23, 10), a spus-o pentru a arata deosebirea dintre El si alti invatatori si pentru ca lumea sa stie ca El este principiul tuturor lucrurilor.
Mare rivna avea tinarul acesta de I-a pus Domnului o astfel de intrebare! A venit la Hristos sa-L intrebe de viata vesnica, in timp ce altii veneau minati de alte pricini: unii sa-L ispiteasca, altii ca sa-i vindece, sau pe ei sau pe altii.
Pamintul, adica sufletul tinarului, era bun si gras, dar multimea spinilor inabusea saminta. Uita-te ca era chiar pregatit pentru ascultarea poruncilor; il intrebase doar:„Ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?” Era deci gata sa faca tot ce-i va spune Hristos. Daca ar fi venit la Hristos ca sa-L ispiteasca, evanghelistul ne-ar fi spus-o, cum a facut cu altii, de pilda cu legiuitorul (Matei 22, 35-39). Iar daca evanghelistul ar fi tacut, n-ar fi ingaduit Hristos ca tinarul sa ramina tainuit, ci sau l-ar fi mustrat pe fata sau ar fi dat sa inteleaga ca e un ispititor, ca sa nu creada ca L-a inselat, ca s-a putut ascunde de El si prin aceasta sa se vatame. Daca ar fi venit sa-L ispiteasca, n-ar fi plecat intristat de ce auzise. Fariseii niciodata n-au plecat intristati, ci se salbaticeau cind li se inchidea gura. Tinarul acesta nu; ci a plecat trist; semn puternic ca n-a venit la Hristos cu gind rau, ci cu gind slab; semn puternic ca dorea viata vesnica, dar era stapinit de o alta patima, o patima foarte cumplita.
Cand Hristos i-a spus: „Daca voiesti sa intri in viata, pazeste poruncile“, el L-a intrebat: „Care?” (Matei 19, 17-18). Nu L-a ispitit – Doamne fereste! -, ci credea ca sint alte porunci in afara de cele din lege, care puteau sa-l ajute sa intre in viata; iar aceasta arata ca dorea cu tarie sa indeplineasca si aceste porunci. Apoi, cind Hristos i-a spus poruncile legii, el i-a raspuns: „Pe toate acestea le-am pazit din tinerete” (Matei 19, 20). Si nu s-a oprit aici, ci-L mai intreaba iarasi: „Ce imi mai lipseste inca?“ (idem).
Si intrebarea aceasta era un semn al puternicei lui dorinte de a mosteni viata de veci. Nu era putin lucru sa creada ca-i mai lipseste ceva, ca nu-i sint de ajuns cele spuse, ca sa dobindeasca ce dorea!

– Ce-i spune Hristos?

– Pentru ca avea sa dea o mare porunca, adauga si rasplata, spunind: „Daca vrei sa fii desavirsit, mergi, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer; si vino si urmeaza Mie!“ (Matei 19, 21).

Ai vazut cite premii, cite cununi da celor care merg pe drumul acesta de lupta? Daca tinarul L-ar fi ispitit, Hristos nu i-ar fi grait asa. Ii graieste asa, ca sa-l atraga la El; ii arata ca il asteapta mare rasplata; lasa totul la libera lui alegere si pune in umbra prin tot ce spune aparenta greutate a sfatului Sau. De aceea, inainte de a-i vorbi de lupta si oboseala, ii arata premiul, zicind: „Daca vrei sa fii desavirsit”; apoi ii spune: „Vinde-ti averile si le da saracilor”; si indata ii vorbeste iarasi de rasplati: „Vei avea comoara in cer”; si „vino si urmeaza Mie”. Iar urmarea lui Hristos are mare rasplata: „Si vei avea comoara in cer”. Pentru ca era vorba de averi, Hristos l-a sfatuit sa se lipseasca de toate; dar ii arata ca nu i se vor lua averile, ci se vor mai adauga altele la acelea pe care le are si ca are sa primeasca mai mult decit i-a poruncit sa dea; dar nu numai mai mult, ci cu atit mai mult cu cit cerul e mai mare decit pamintul si inca si mai mult. A spus „comoara”, ca sa arate, atit cit se poate omeneste arata, cit de bogata este rasplatirea; ca nu se pierde, ca nu poate fi furata. Nu-i de ajuns sa dispretuiesti banii si averile, ci trebuie sa hranesti cu ele pe saraci si inainte de toate sa urmezi lui Hristos, adica sa faci toate cele poruncite de El, sa fii gata de junghiere, de moarte in fiecare zi.

„Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea lui si sa-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24). Porunca aceasta de a-ti varsa singele e cu mult mai mare decit porunca de a te lipsi de averi; si nu putin ajuta la aceasta despartirea de averi.

„Auzind, tinarul a plecat intristat” (Matei 19, 22). Evanghelistul, ca si cum ar fi vrut sa arate ca a patimit ceva firesc, a zis: „Ca avea avutii multe“.

Nu sint stapiniti de patima aceasta cei care au putine averi la fel ca aceia care sint inconjurati de multe avutii! Dragostea de avutii este mai tiranica la acestia din urma. Am spus mereu si nu voi inceta de a o spune ca inmultirea averilor aprinde mai mult flacara, ii face mai saraci pe cei bogati; ca bogatia le inmulteste dorinta si-i face sa duca lipsa de multe. Uita-te si aici cit de puternica era dragostea de averi la tinarul acesta! Se apropiase de Domnul cu bucurie si cu dorinta de a ajunge mai bun; dar cind Hristos i-a poruncit sa se desparta de averi, dragostea de averi l-a apasat si l-a ingreuiat atita, ca nu l-a mai lasat sa mai graiasca ceva, ci l-a facut sa plece tacut, trist si amarit.
Ce a spus Hristos? „Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!” (Matei 19, 23).
Hristos nu defaima averile, ci pe cei stapiniti de averi. Daca un bogat intra cu greu in imparatia cerurilor, cu mult mai greu lacomul. Daca esti impiedicat sa intri in imparatia cerurilor cind nu dai averile tale, gindeste-te ce foc stringi pe capul tau cind iei averile altora!

– Dar pentru ce Hristos a spus ucenicilor ca bogatul va intra cu greu in imparatia cerurilor, cind ucenicii erau saraci si n-aveau nimic?

– Ca sa-i invete sa nu se rusineze de saracie; isi indreptateste oarecum porunca ce le-o daduse de a nu avea nici un fel de avere (Matei 10, 9-10).
Cind a spus ca e greu, a spus mai mult chiar, a spus ca e si cu neputinta; si nu simplu cu neputinta, ci a spus cu tarie ca e cu neputinta, aratind lucrul acesta cu pilda camilei si a acului.

„Mai lesne este sa intre camila prin urechile acului, decit bogatul in imparatia cerurilor”(Matei 19, 24). Prin aceasta pilda Hristos a aratat ca nu mica este rasplata pentru cei care sint bogati si pot sa filozofeze. De aceea a si spus ca aceasta e lucrarea lui Dumnezeu, ca sa arate ca cel care vrea sa indeplineasca porunca are nevoie de mult har.

Tulburindu-se ucenicii la auzul acestor cuvinte, Hristos a spus:„Aceasta este cu neputinta la oameni, dar la Dumnezeu toate-s cu putinta” (Matei 19, 26).

– Dar pentru ce s-au tulburat ucenicii cind ei erau saraci, ba chiar foarte saraci? Pentru ce dar s-au tulburat?

– S-au tulburat, pentru ca se intristau de mintuirea celorlalti oameni, pentru ca aveau mare dragoste de toti oamenii, pentru ca isi si capatasera inima de invatatori. Cuvintele lui Hristos i-au facut sa tremure si sa se teama atit pentru intreaga lume, incit au avut nevoie de multa mingiiere. De aceea Hristos S-a uitat mai intii la ei si apoi le-a zis: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu”. A mingiiat sufletul lor cutremurat de spaima cu privirea Lui blinda si dulce.
Dupa ce le-a potolit nelinistea – ca aceasta a aratat-o evanghelistul prin cuvintul: „privind la ei” -, ii incurajeaza cu cuvintul, le vorbeste de puterea lui Dumnezeu si asa ii face sa aiba incredere.
Iar daca vrei sa afli in ce chip ajunge cu putinta ceea ce-i cu neputinta, asculta. Hristos n-a spus: „Cele cu neputinta la oameni sint cu putinta la Dumnezeu” ca sa te descurajeze si sa te faca sa te departezi de virtutea aceasta ca fiind cu neputinta de indeplinit, ci ca sa te gindesti la maretia acestei fapte, ca sa sari cu usurinta la indeplinirea ei, ca sa rogi pe Dumnezeu sa-ti ajute in aceste lupte frumoase si sa dobindesti viata vesnica.

– Dar cum pot ajunge cu putinta cele cu neputinta?

– Daca te lepezi de averi, daca te desparti de bani, daca smulgi din sufletul tau pofta cea rea. Ca savirsirea unei astfel de fapte nu se datoreste numai lui Dumnezeu; Hristos a grait asa ca sa arate maretia acestei fapte. Asculta ce spune indata. Cind Petru I-a spus: „Iata noi am lasat toate si Ti-am urmat Tie” si L-a intrebat: „Ce, oare, va fi noua?” (Matei 19, 27), Hristos, dupa ce a aratat care e rasplata lor, a adaugat: „Si oricine a lasat case sau tarine sau frati sau surori sau tata sau mama va lua insutit si viata vesnica va mosteni“. Asa ajung cu putinta cele cu neputinta !

– Dar cum poate bogatul lasa toate averile sale? ma intrebi. Cum mai poate iesi la suprafata cel care a fost cufundat intr-o pofta atit de mare de averi?

– Daca va incepe sa se desparta de cele ce are, daca va renunta la tot ce e de prisos. Facind asa, va putea merge si mai departe, si va alerga mai usor pe aceasta cale.
Nu cauta, dar, sa faci totul dintr-o data; ci, daca ti se pare greu sa te lepezi dintr-o data de averi, paseste pe scara aceasta, care te duce la cer, incetul cu incetul, treapta cu treapta. Dupa cum celor bolnavi de friguri, carora li se varsa fierea in ei, nu numai ca nu li se stinge setea daca maninca si beau, ci li se aprinde si mai mult arsita, tot asa si cu iubitorii de averi; acestia aprind si mai mult pofta aceasta rea – mai amara chiar decit fierea – daca o hranesc cu averi. Atunci o sting, cind scot din sufletul lor pofta de cistig, dupa cum mincarea putina si golirea stomacului scapa pe om de boala de fiere.

– Dar cum ajungi sa-ti scoti din suflet pofta de cistig?

– Daca te gindesti ca nu-ti va inceta pofta de cistig atita vreme cit esti bogat, atita vreme cit te topesti de dorinta de a avea mai mult. Odata scapat de averi, vei pune capat si acestei boli. Nu umbla, dar, dupa cit mai multe averi, ca sa nu umbli dupa lucruri ce nu le poti atinge, ca sa nu te imbolnavesti de o boala fara leac, ca sa nu ajungi un om vrednic de mila, innebunit dupa averi.

Raspunde-mi la intrebarea aceasta: Cine se chinuie si sufera: Cel care doreste mincaruri si bauturi scumpe si nu-si poate satisface pofta cum vrea sau cel care nu are aceasta pofta? Negresit, cel care pofteste, dar nu poate sa aiba parte de ce pofteste. Atit este de dureros sa nu-ti poti satisface pofta cind poftesti ceva si sa nu bei cind iti este sete, ca Hristos, vrind sa ne descrie chinul din iad, ni l-a zugravit sub chipul unui om care nu-si poate satisface dorinta; ne-a dat ca pilda pe bogatul care se pirjolea de sete; dorea o picatura de apa si n-o putea avea; asa se chinuia. Deci omul care dispretuieste banii si averile pune capat poftei; iar cel care vrea sa se imbogateasca si umbla dupa cit mai multe bogatii isi aprinde si mai mult pofta si n-o stinge niciodata; de-ar cistiga mii de talanti, pofteste altii tot pe atit de multi; de-i cistiga si pe acestia, pofteste altii de doua ori pe atitia; si, mergind tot asa inainte, doreste ca totul sa i se prefaca in aur: si muntii si pamintul si marea. Este innebunit de o nebunie noua si infricosata, care nu poate fi niciodata stinsa.

Si ca sa cunosti ca raul acesta nu-l opreste adaugindu-i mereu noi averi, ci luindu-i averile, ia aminte la cele ce-ti spun: Daca ti-ar veni vreodata pofta nebuneasca sa zbori si sa mergi prin vazduh, spune-mi cum ti-ai potoli pofta aceasta nebuna? Ti-ai face, oare, aripi, ti-ai construi, oare, alte mijloace de zburat sau ti-ai convinge mintea ca doresti lucruri imposibile si ca nu trebuie sa incerci asa ceva? Negresit ca ti-ai convinge mintea.

– Dar e cu neputinta sa zbori, mi-ai raspunde.

– Dar e mai cu neputinta sa afli hotar poftei acesteia. Este mai usor ca oamenii sa ajunga sa zboare, decit sa puna capat poftei de averi prin adaugirea de averi. Cind cele poftite sint cu putinta se poate pune capat poftei prin satisfacerea poftei; dar cind cele poftite sint cu neputinta, un singur lucru trebuie sa urmarim: sa indepartam de la noi pofta; altfel nu-i cu putinta sa-ti linistesti sufletul. Asadar, ca sa nu ne chinuim zadarnic sufletul, sa parasim dragostea de averi, care ne supara necontenit si niciodata nu poate sa taca, si sa ne indreptam spre o alta dragoste, care ne face fericiti si are multa usurinta. Sa dorim comorile cele de sus! Nici oboseala nu-i atit de mare, iar cistigul, nespus. E cu neputinta sa nu izbutesti cind priveghezi cit de cit, cind esti cu mintea treaza, cind dispretuiesti averile, dupa cum neaparat trebuie sa pierzi comorile cele de sus cind esti robit de averi si inlantuit de ele.

Gindindu-te, dar, la toate acestea, alunga din sufletul tau pofta aceasta rea dupa averi si bani. Nici asta n-o poti spune: ca daca esti lipsit de comorile cele viitoare, esti fericit cu comorile acestea pamintesti. Dar chiar daca ar fi asa, asta ar fi cea mai mare pedeapsa si chin. Dar nu-i cu putinta asta. Pofta de bani si de averi, inainte de a te arunca in iad, te arunca aici, pe pamint, in niste chinuri groaznice. Pofta aceasta a darimat multe case, a dezlantuit cumplite razboaie, a silit pe multi sa-si puna capat zilelor; dar inainte de aceste primejdii prihaneste nobletea sufletului; il face pe om las, lipsit de curaj, obraznic, mincinos, clevetitor, rapitor, lacom si adeseori il impinge sa savirseasca cele mai mari pacate.

Poate insa ca te incinta sa vezi stralucirea argintului, multimea slugilor, frumusetea caselor, cinstea si respectul cind iesi in oras!

– Cum se poate vindeca rana aceasta grea?

–Daca te gindesti ce fac din sufletul tau bogatiile; daca te gindesti cit il intuneca, cit il pustiesc, cit il fac de nerusinat, cit il uritesc. Daca te gindesti cite rele ai savirsit ca sa aduni atitea averi; daca te gindesti cu cite oboseli si cu cite primejdii iti pastrezi bogatiile. Dar, mai bine spus, nici nu le poti pastra pina la sfirsit, ci tocmai cind ai inlaturat toate primejdiile, atunci vine moartea si de multe ori arunca toate bogatiile tale in miinile dusmanilor tai, iar pe tine te duce cu miinile goale, fara sa poti lua ceva din toate averile tale, ci numai ranile si buboaiele ce le-ai capatat din pricina lor. Asa pleaca sufletul tau de pe lumea aceasta!

Cind vezi, dar, pe cineva stralucind pe dinafara din pricina hainelor si din pricina suitei lui numeroase, cerceteaza-i cu de-amanuntul constiinta lui si vei gasi inauntru numai pinza de paianjen, vei vedea mult praf. Gindeste-te la Pavel si la Petru! Gindeste-te la Ioan Botezatorul si la Ilie! Dar, mai bine spus, gindeste-te la insusi Fiul lui Dumnezeu, Care nu avea unde sa-Si plece capul. Imita-L pe El si pe robii Lui! Gindeste-te cit de mare si de nespusa este bogatia lor! Iar daca dupa ce ai privit putin bogatiile lor ti se intuneca iarasi mintea si vederea din pricina bogatiilor de pe pamint, ca si cum te-ar fi lovit intr-un naufragiu niste valuri puternice, asculta hotarirea lui Hristos, Care-ti spune ca este cu neputinta sa intre bogatul in imparatia cerurilor. Pune in fata acestei hotariri a lui Hristos muntii, pamintul si marea si prefa-le pe toate, daca vrei, cu mintea in aur. Vei vedea ca toata aceasta bogatie de aur nu egaleaza pierderea imparatiei cerurilor. Imi vorbesti de atitea si atitea hectare de pamint, de zece, de douazeci sau chiar mai multe case, de tot atitea bai, de mii de robi sau de doua ori pe atitia, de trasuri ferecate in aur si argint! Eu iti spun numai atita: Daca fiecare dintre voi, bogatilor, si-ar parasi saracia lui – ca bogatia voastra e saracie fata de aceea de care vreau sa va vorbesc – si ar ajunge proprietarul intregii lumi; daca fiecare din voi ar avea sub stapinirea lui atitia oameni citi sint acum peste tot pe pamint si pe mare; daca fiecare din voi ar stapini toate: lumea, pamintul, marea, casele, orasele si neamurile; daca pretutindeni toate izvoarele i-ar izvori aur in loc de apa, ei bine, eu voi spune ca un om atit de bogat nu face trei parale daca pierde imparatia cerurilor! Daca se chinuiesc cumplit cei care iubesc aceste bogatii trecatoare, atunci cind nu le dobindesc, ce n-ar mingiia, oare, daca si-ar da seama cit de mari sint bogatiile cele negraite de pe lumea cealalta? Nimic! Nu-mi vorbi mie de bogatia averilor, ci gindeste-te la paguba mare ce o sufera indragostitii de averi din pricina averilor lor! Pierd cerul de dragul bogatiei lor; patesc la fel ca unul care pierzind onorurile cele mari din palatele imparatesti, are numai o gramada de baligar si se fuduleste cu ea. Ca intru nimic nu se deosebeste multimea bogatasilor de o gramada de baligar. Dar, mai bine spus, baligarul e mai bun decit averile; e de folos si pentru ingrasarea pamintului si pentru incalzitul bailor si pentru multe alte treburi de acest fel; dar aurul ingropat la nimic din acestea nu este de folos. Si de-ar fi numai nefolositor! Dar asa, daca nu este intrebuintat cum trebuie, aurul aprinde multe cuptoare in sufletul stapinului lui, da nastere la nenumarate rele. Din pricina asta scriitorii pagini au numit iubirea de argint acropola a rautatilor, iar fericitul Pavel a numit-o, cu mult mai bine si mai nimerit, radacina a tuturor relelor.
Gindindu-ne la toate acestea, sa invatam sa rivnim cele ce merita a fi rivnite. Sa nu rivnim case stralucite si nici mosii intinse, ci pe barbatii care au multa indraznire inaintea lui Dumnezeu, pe cei care se imbogatesc in ceruri, pe stapinii acelor comori, pe cei cu adevarat bogati, pe cei saraci de dragul lui Hristos, ca sa dobindim bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, cu Care Tatalui impreuna cu Sfintul Duh, slava, putere, cinste, acum si pururea si in vecii vecilor, Amin”.

(Din “Omiliile la Matei“, Sf. Ioan Gura de Aur)

cuvantulortodox

PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!”

 “Aceasta este cea mai mare tragedie si este, din pacate, probabil tara secolului nostru, cand oamenii se sfasie unii pe altii ca sa se ‘realizeze’”    

        

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Arhimandrit Policarp Chitulescu:

BOGATIA SINELUI CARE NE DESPARTE DE HRISTOS si “CIVILIZATIA” LUPTEI DINTRE OAMENI

“Frati crestini, iata ca, de-a lungul acestor duminici care au pregatit deschiderea postului Nasterii Domnului, si chiar primele duminici din acest post ne pun inainte mai multe persoane care intreaba despre mantuire, despre cum se poate cineva mantui. Si, daca observam cu atentie, ele sunt persoane diferite, dar mai ales bine pozitionate cumva in lumea aceasta. Acum cateva duminici aveam pe cel care intreba cine este aproapele sau, si Mantuitorul ii spune pilda Samarineanului milostiv, alta data un dregator bogat intreaba care este cea mai mare porunca, iar acum Sf. Evanghelist Luca ne spune ca un om oarecare Il intreaba pe Mantuitorul: “Ce sa fac ca sa mostenesc Viata vesnica?” Insa finalul ne arata ca nu era chiar un om oarecare: era un om bogat, un om care era asezat “bine” in lumea aceasta, era pozitionat – cum am crede noi astazi – “sigur”.
Dar acesti oameni – care, iata, sunt cautati sau doriti sau a caror ipostaza e dorita foarte mult in lumea noastra – sunt nelinistiti, sunt framantati, ceea ce arata ca linistea noastra nu vine din lucruri, sau din multimea lor, ci din alta parte vine asezarea noastra sufleteasca si rostul nostru pamantesc.

1Si acest om Il intreaba pe Mantuitorul, iar Mantuitorul ii raspunde, stiind ca el e bogat. Ii spune:

“Stii poruncile: sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu minti, sa nu desfranezi, cinsteste pe mama si pe tata”.
Desigur ca aceste porunci au legatura si cu viata bogatului, pentru ca bogatia fara Dumnezeu, sau mai degraba alergarea, sau goana dupa bogatie fara Dumnezeu, duce la lucrurile acestea. Duce la furt pentru ca omul care dobandeste este ispitit de lacomie, doreste sa-si sporeasca avutul si aproape intotdeauna face aceasta, isi sporeste avutia prin furt, prin inselaciune, prin lacomie. “Sa nu desfranezi” pentru ca bogatia aduce o oarecare siguranta de sine, o incredere in sine, o mandrie, un orgoliu, si care imbata pe om si la propriu si la figurat, si urmeaza desfranarea, aceasta patima cumplita. Si desfranarea mai inseamna si tradarea lui Dumnezeu, pentru ca noi avem legamant cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Biserica lui Hristos, prin botez. In clipa cand noi Il parasim pe Dumnezeu, sau parasim inchinarea la Dumnezeu si ne inchinam la idoli prin patimile noastre, prin pacatele noastre, atunci desfranam. Chiar daca poate nu e si trupul implicat in aceasta desfranare. Apoi, ii mai spune: “Cinsteste pe mama si pe tata”. Si stim prea bine ca, de foarte multe ori, oamenii care s-au pozitionat oarecum bine in lumea aceasta uita de parintii lor sau ii parasesc, in loc sa ii ingrijeasca, ii neglijeaza si ii izgonesc. Am intalnit multe situatii de felul acesta. Si, deci, Mantuitorul nu intamplator i-a amintit aceste porunci.
Dar as mai vrea sa spun si faptul ca se poate ca un om in lumea noastra sa nu desfraneze, sa nu fure, sa nu minta dar, totusi, sa nu Il urmeze pe Hristos. Deci nu neaparat implinirea acestei sume de fapte poate sa insemne ca Il slujesti pe Dumnezeu. Aceste fapte, sau aceasta infranare [de la rau] trebuie inchinate lui Dumnezeu, pentru ca un om poate sa nu faca aceste rautati dintr-o oarecare dorinta de performanta personala, sau ca sa isi protejeze sinele, sau pentru un confort personal, nu pentru ca Il slujeste pe Hristos si pentru ca isi doreste vesnicia, viata vesnica. Si iata de ce Mantuirul nu i-a spus: “Ai implinit aceste porunci, inseamna ca Imi urmezi Mie”. Mai este inca ceva, iubiti crestini. Mantuitorul ii spune: “Daca vrei sa fii desavarsit” – pentru ca desavarsirea presupune sa te asemeni cu Dumnezeu, nu este un lux al vietii sufletesti, asa cum deseori ni se pare, vorbim despre sfinti ca despre niste entitati… supranaturale. Nu, [sfintii] au fost niste oameni tot ca noi, dar oameni care au inteles ca viata de aici este un firicel scurt care se rupe repede, si au renuntat sa se imbogateasca lumeste, si s-au imbogatit in Dumnezeu, exact acesta este mesajul Evangheliei, si al Evangheliei de astazi.

1


Si Mantuitorul spune:




“Vinde tot ce ai, imparte saracilor, si vei avea comoara in cer. Si apoi urmeaza Mie!”

Va sa zica urmarea Lui Hristos nu se intampla pana nu vindem tot ce avem, sau ceea ce credem noi ca avem. Si o sa spunem: “Bine, dar noi nu avem bogatii din acestea materiale pe care sa le vindem”. Va voi spune ca e mai usor sa renunti la lucrurile materiale uneori, decat la bogatia interioara, bogatia rea interioara pe care o avem. Pentru ca bogatia noastra inseamna ceea ce pretuim noi mai mult in sufletul nostru: dorintele noastre, gandurile noastre, micile noastre placeri, sau obiceiuri sau lucruri, obiecte. Si aceasta bogatie interioara, daca ne umple, nu mai lasa loc iubirii lui Dumnezeu si nu Ii mai lasa loc lui Hristos sa vina in noi. Si, evident ca, daca ne-am umplut cu asemenea lucruri, nu mai avem loc pentru ceilalti, nu mai putem iubi.
Si, nu intamplator, Apostolul de astazi se refera tocmai la – sau indeamna tocmai la – “a ne imbraca in iubire, pentru ca ea este legatura desavarsirii”. Deci desavarsirea este, de fapt, a invata sa iubim pe celalalt, sa descoperim pe Dumnezeu in celalalt, in omul de langa noi. Ar fi putut Mantuitorul sa ii ofere acestui om solutii mai practice intr-un fel, sa ii spuna sa construiasca spitale, scoli – despre care tot vuieste lumea astazi, ca si cum aceasta ar fi scopul final al existentei omului. Ei bine, Mantuitorul nu ii spune astfel de lucruri – si care as spune ca erau mai la indemana intr-un fel, chiar daca un bogat se desparte destul de greu de ceea ce are el. Dar nu ii cere Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste, ci a venit sa spuna despre Imparatia Cerurilor. Vrem – nu vrem, ne gandim sau nu ne gandim, tot in fata acestei realitati ne aflam in clipa in care murim, desi ar trebui sa o intalnim si sa o traim inca din lumea aceasta. Si, cu adevarat, cine intalneste Imparatia in lumea aceasta, cine se impartaseste cu Hristos in mod constient in lumea aceasta, Il va intalni si dincolo. Cine nu poate aici, nici dincolo nu va putea. Si iata ca Mantuitorul spune: “Vinde tot ce ai!” – renunta, desparte-te de tot ce te-ai legat, de legaturile, de robia in care te afli, de jugul care te apasa. Si robia aceasta este, de fapt, acest atasament patimas pe care noi il avem fata de lucruri sau obiecte. Sa stiti, iubiti crestini, ca e mai usor sa fii sarac material – sa n-ai bani, sa n-ai obiecte – decat sa fii sarac sufleteste [de patimi]: adica sa n-ai vicii, sa n-ai patimi, sa stii sa nu fii lipit de nimic din lumea aceasta. Sunt unii care poate ca au obiecte, dar nu le pasa de ele, nu sunt lipiti de ele, ar renunta oricand, nu se mahnesc de pierderea lor, nu se framanta pentru inmultirea lor. Si sunt altii care sunt saraci material, dar care sunt si saraci sufleteste, pentru ca nu-L au pe Dumnezeu, sunt umpluti de alte lucruri care nu au legatura cu Dumnezeu – diferite rautati, patimi, lucruri urate. Si iata de ce: esti lipsit de bogatia materiala, dar asta nu inseamna ca esti mantuit, si trebuie sa te imbogatesti in Dumnezeu. Si iubirea nu costa bani. A iubi, a te jerti, a te rastigni pentru Hristos nu presupune cheltuieli; presupune – e adevarat – cheltuirea.. sinelui. Presupune aceasta rupere din sine in favoarea, in beneficiul celorlalti. Si viata ne pune, de multe ori, in situatia in care putem sa rupem din noi, sa ne rastignim atunci cand trebuie sa iertam pe cineva care ne-a suparat, cand trebuie sa cedam ceva. Cate case, cati familii, parinti, frati nu se dezbina pentru obiecte, pentru lucruri. Si atunci inseamna sa rupi ceva din tine, sa rastignesti, ca sa castigi iubirea, sa castigi omul. iadul mancatorie.

1Nu sa castigam obiecte si sa pierdem omul de langa noi. Aceasta este cea mai mare tragedie si este, din pacate, probabil tara secolului nostru, cand oamenii se sfasie unii pe altii ca sa se “realizeze”. Aceasta iubire de sine este, de fapt, cea mai mare saracie sufleteasca, este – as spune – iadul trait inainte de iadul de dincolo, singuratatea vesnica.

Si, de asemenea, vedem ca Mantuitorul da acest raspuns care aproape i-a infricosat si pe Apostoli. Pentru ca, pana la urma, omul acela spunea ca implineste niste porunci, avea un statut – sa spunem – omenesc, implinise “statura umana”: nu fura, nu mintea, nu desfrana. Dar nu era cu Dumnezeu. Le implinise poate in litera legii, nu le inchinase desavarsirii. Si Apostolii s-au infricosat si au intrebat:
“Dar cine poate, atuncea, sa se mantuiasca?!”
Si Mantuitorul explica faptul ca nu trebuie sa consideram lucrurile acestea imposibile, sau nu trebuie sa le consideram utopice, ci spune:
“Ceea ce la oameni este cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta!”
De fapt aici intervine credinta. Atunci cand cred cu adevarat in Dumnezeu, in Hristos – Dumnezeu intrupat, atunci si fac, atunci chiar am incredere ca o sa reusesc orice mi-as propune (bun fiind); nu reusesc acum, voi reusi mai tarziu. Dar omul trebuie sa vanda aceasta bogatie a sa, acest sine al sau, sa se instraineze de sinele sau, sa ne lepadam de acest sine. Cum s-ar mai spune lepadare, sau vinde tot ce ai, cum s-ar mai spune?: Luarea crucii si urmarea lui Hristos. Nu este a renunta la sine sau rastignirea sinelui, nu inseamna sa imi iau crucea? Si ce mai inseamna? Sa fiu asemenea cu Dumnezeu. Nu este chemarea noastra pe care ne-a facut-o Dumnezeu la inceput? De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Ca sa aiba bogatii pe pamant? Sa-si faca tot felul de lucruri si pe urma sa moara, cand ti-e lumea mai draga? Nu! Ar fi absurd, Dumnezeu S-ar fi contrazis pe Sine daca-l destina pe om unei astfel de “existente”. E absurd, n-are sens sa traim astfel. Dumnezeu l-a chemat pe om sa fie asemenea cu El, ca sa-l tina langa El in vesnicie.
Si iata, deci, mesajul Evangheliei de astazi este ca trebuie sa aruncam din viata noastra tot ce ne separa de Dumnezeu, tot ce ne instraineaza de Dumnezeu si de semenii nostri. Pentru ca, pana la a-L intalni pe Dumnezeu in mod personal, intr-o experienta personala, Il intalnim in cel de langa noi, care si el e creat – ca si noi – spre aceasta asemanare cu Dumnezeu. Deci, aceasta este asteptarea Mantuitorului, si spune ca este cu putinta! Este posibil! Se poate si in lumea de astazi.

Parintele Policarp – Radu-Voda

Cred de asemenea ca, in lumea de astazi – in lumea pe care o consideram mai “civilizata”, sau mai “avansata” in ceea ce priveste progresul stiintei, al tehnicii – in lumea noastra este mai greu intr-un fel sa renunti, as spune, la bogatia sinelui, la sine, pentru ca totul in lumea de astazi se bazeaza pe principiul acesta al concurentei, al luptei – nu o numesc chiar de clasa – dar este o lupta care se da intre oameni, din nefericire. Si lupta aceasta este foarte paguboasa pentru ca ea, de fapt, ne face sa ne compromitem sufleteste, sa ne despartim de oameni, nu mai pretuim omul. Omul – culmea – in atat de proclamata “civilizatie a drepturilor omului”, de fapt omul este cel mai pagubit, omul este cel mai denigrat, omul este cel mai injurat, cel mai injosit in aceasta lume. Sigur ca totul e de fatada, aceste “beneficii” asa zise “pentru om si pentru civilizatie” – sunt in beneficiul unora, nu pentru cei multi.
Dar, de aceea, noi trebuie sa avem atentie sa nu-L pierdem pe Hristos, aceasta este tot ce conteaza in viata noastra, tot pentru ceea ce merita sa traim. NU merita sa traim pentru altceva! Pentru ca altceva nu stapanim.
Uitati-va cum o minte stralucita, atunci cand plesneste un vas de sange, s-a anulat in secunda urmatoare, s-a terminat. Cum inima noastra de multe ori vrem sa simta ceva si nu simte. Deci, nu suntem stapani, nu stapanim de fapt nimic, nu avem nimic. Dar ceea ce este cel mai greu este, deci, sa reusim sa ne imbogatim in Hristos. Si Dumnezeu sa ne ajute sa avem aceasta dorinta permanenta, pentru ca de fapt credinta ne motiveaza sa ne imbogatim in Hristos si totodata sa ne dorim sa ne eliberam de noi: de bogatia noastra, de bogatia aceasta rea din sinele nostru. Pentru ca, atunci cand un om are daruri sufletesti de la Hristos, bogatia aceasta buna el o imparte: nu poti sa fii iubitor cu Hristos si egoist, evident ca e un paradox. Si din [ceea] ce imparti, din aceea sporesti! Vedeti, aceasta este minunatia credintei noastre: numai cand daruim si cat daruim, aceea ne imbogateste si sporeste de fapt. Si aceea ne asigura comoara in ceruri, cum spune Hristos. Pentru ca noi intalnim toata investitia noastra duhovniceasca, depinde sub ce forma s-a facut, c-a fost sub forma materiala sau spirituala, toata se gaseste inmultita, inmiita in Ceruri.
Interesant este ca Apostolii, Evanghelia n-a mai continuat cu acest verset, dar Apostolii spun: “Doamne, noi am lasat toate pentru Tine! Am lasat casa, am lasat familie, am lasat avere, bunuri”, ce aveau ei acolo, si Mantuitorul le spune:
“Adevarat va spun voua ca nu e nimeni care sa fi lasat pentru Mine case, sau frati, sau surori, sau sotie, si sa nu ia mai mult in lumea aceasta si Viata vesnica!”

1

Deci cred ca Dumnezeu ajuta pe cei care renunta pentru El in lumea aceasta – ii ajuta, ii scapa de griji, si chiar in lumea aceasta un om care are pe Hristos nu mai e nelinistit, nu mai e framantat de viata cotidiana, de luptele acestea ale vietii, inutile, zilnice. Pentru ca el priveste spre altceva, asa cum spune sfantul Pavel:

Sa luptam sa traim in lumea aceasta – sigur sa respiram, sa muncim – dar cu mintea atintita spre Cer, adica la Hristos.
Si atunci suntem cu adevarat odihniti, Dumnezeu ne da aceasta odihna. Mantuitorul sa ne dea aceasta tarie a credintei, aceasta dorinta de renuntare la sine si sa ne saracim pentru El, pentru ca cine saraceste pentru Hristos se imbogateste in iubire inca de aici si in lumea cealalta – cum spune chiar Mantuitorul – va primi plata Vietii vesnice. Amin!”

Sursa

Predică la Duminica a XXX-a după Rusalii – Dregătorul Bogat – Păzirea poruncilor (Pr. Ilie Cleopa)

1

Cum i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea” (Psalmi 61, 10)

Un tânăr oarecare s-a apropiat de Mântuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: „Învățătorule bun, ce voi face ca să dobândesc viața cea veșnică?” (Luca 18, 18).
Vedeți, fraților, că acest tânăr a venit cu mare evlavie înaintea Mântuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mântuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tânărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mântuitorul aceste cuvinte, a spus: 

„Încă una îți lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie” (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvârșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mântuitorul i-a spus: „Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvârșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă” (Luca 18, 23). Vedeți cât de mare piedică în calea mântuirii, și mai ales a desăvârșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mântuitorul a zis: „Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului” (Matei 19, 23) și că „mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decât bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu?” (Luca 18, 25).
Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mântuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: „Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur” (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvântat de Dumnezeu decât el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungând chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).
Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfânta Scriptură, zicând: „Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte” (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: „Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pământ, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău?” (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pământ și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov când a pierdut toate averile sale: „Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21).
Cât de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci când ni se întâmplă o mică pagubă, plângem, ne întristăm și cădem în mâhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atâtor cârduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvânt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: „Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece” (I Corinteni 7, 29-31).
Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: „Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decât toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim”… (Ecclesiastul 2, 4-7) „Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sunt deșărtăciuni și vânare de vânt și nimic nu este prisosire sub soare” (Ecclesiastul 2, 11). „Și am urât viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sunt deșertăciune și vânare de vânt” (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofând despre moarte a zis: „Precum am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pământ și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mâna mea” (Ecclesiastul 5, 14).

Iubiți credincioși,

Dacă din toate câte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrânare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri „unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică” precum a zis Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfânta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vârf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicându-i: „Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mângâiere sau ajutor n-a dobândit” (Luca 16, 24-25).
Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucât n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea „agonisită cu dreptate” este „dată omului de Dumnezeu” (Psalmi 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

Iubiți credincioși,

Cine poate să spună îndeajuns câtă dreptate are Dumnezeu când ne poruncește în porunca întâia din Decalog: „Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostrum” (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtând ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mâinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzându-le la furturi și desfrânări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultând cele sfinte, iar nu cântece de desfrânare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cânte psalmi și laude și cântări dumnezeiești.
Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pântece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrânare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrânare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfârșit, toate câte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grâu, op. cit., p. 397-398).
Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pământești, decât pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, câtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitând noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalmi 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalmi 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cât de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decât pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?
Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atâtea țări și împărății, ajungând la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mâinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mâinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: „vreau să arăt la toți împărații și regii pământului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate câte avem aici rămân și noi plecăm la veșnicie cu mâinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!” Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pământ.
Iată și o istorioară adevărată:
Mergând un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzând pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mântuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: „Cel ce rânduiește bine cele pământești, i se dăruiesc și cele cerești”. A zis acela: „Bine ai zis, părinte”. Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.
Apoi i-a povestit lui, zicând așa: „Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: «Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?» Iar eu, luând aminte la cele ce grăia, am zis: «Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sunt și mâine se duc și trec». După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încât când a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam având nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.”
 

Iubiți credincioși,

Când tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mântuitorului că „Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele” (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: „Ce îmi mai lipsește?” Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: „dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții” (Matei 19, 20-22).
Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tânărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mântuitorul îl chema la desăvârșire, prin renunțarea la averile pământești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfânta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.
Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvârșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sângele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrânarea de la orice fel de păcate trupești, blândețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sunt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mântuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pământ, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osândă veșnică.
Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atâta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrâni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; „Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmi 33, 9).
Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cât mai multe fapte bune. Acestea sunt averea noastră, nădejdea mântuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mântuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cânta cu psalmistul David: 

„Bogații au sărăcit și au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmi 33, 10). Amin.

Sursa

In Consistoriu, au incercat sa-l prinda in cuvant pe parintele CLAUDIU BUZA. N-au reusit, asa ca-l vor mai chema in decembrie

Dupa cum stiti, ieri:

SA NE RUGAM PENTRU parintele CLAUDIU BUZA. E chemat in Consistoriu si propus pentru CATERISIRE

Pe surse am aflat ca l-au anchetat serpeste, cam cum au procedat cei din acelasi soi si cu Sfantul Maxim, cand incercau sa-l prinda in cuvant.

E bine ca preotii ce se hotarasc sa intrerupa pomenirea sa-si reaminteasca de acele dialoguri din vechime, caci le vor fi de folos la “judecata”:

Mai apoi, când Patriarhul Romei care era încă ortodox, a condamnat monotelismul Patriarhilor Răsăriteni, Sfântul Maxim a mărturisit că, fiind lipsiţi de Credinţa Ortodoxă, Patriarhii acestor aşezări şi-au pierdut continuitatea Apostolică, deci şi „puterea de a lega şi a dezlega”. Ei (care susțin erezia) ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați, și de Preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de Taine săvîrșesc? Apoi ce duh vin asupra acelora care se hirotonesc de unii ca aceștia?

Vrăjmaşii lui au încercat să-l facă să spună vorbe de prisos, întrebându-l astfel:
– Atunci, doar tu te vei mântui, în timp ce toţi ceilalţi se vor pierde?
Iară Sfântul Maxim, cu mare înţelepciune de la Duhul Sfânt care se odihnea întru el, răspunse:
– „Dumnezeu mă opreşte să osândesc pe cineva sau să pretind că doar eu mă mântuiesc! Acestea fiind zise, voi alege mai degrabă să mor decât să apostaziez în vreun fel de la credinţa cea adevărată şi să sufăr apoi chinurile conştiinţei.”

Zis-au lui:
– Dar ce vei face, de vreme ce cei din Roma sunt uniţi cu cei din Constantinopol? Căci aseară au sosit de la Roma două delegaţii şi mâine dimineaţă, în ziua duminicii, se vor împărtăşi cu Patriarhul din Preacuratele Taine. Cuviosul răspunse:
– Chiar dacă tot Universul va fi în comuniune cu Patriarhul, eu nu voi fi în comuniune cu el. Precum ştiu că Sfântul Duh prin Apostolul Pavel spune că îngerii înşişi vor fi anatema dacă ar propovădui într-alt chip, aducând ceva nou în credinţă(Galateni 1,8).

Cititi va rog mai multe la:

La fel ca avocatii diavolului din vremea Sfantului Maxim Marturisitorul, Mitropolitul Teofan ne zice ca Patriarhul Georgiei (care n-a fost la Marele Sinod) va veni in Romania, deci …

Si cum n-au putut sa-l prinda in cuvant pe parintele Claudiu Buza, au hotarat sa-l mai cheme o data la inceputul lui decembrie. Pana atunci spera ca dracul sa-i invete ce sa intrebe. Parintele insa daca ramane drept, va fi invatat de Duhul Sfant ce sa spuna:

Iar când vă vor duce în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi răspunde, sau ce veţi zice,

Că Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi.

Sursa