Papa Francisc, catre ambasadorul roman la Vatican: Sper sa va fac o vizita

 

Papa Francisc s-a intalnit joi cu noul ambasador roman la Vatican, Liviu-Petru Zapirtan, sugerandu-i la final intentia de a efectua o vizita in Romania, conform imaginilor difuzate de agentia de stiri Rome Reports.
Papa Francisc l-a primit in audienta joi pe Liviu-Petru Zapirtan, noul ambasador al Romaniei la Sfantul Scaun, ocazie cu care diplomatul roman a prezentat scrisorile de acreditare, transmite site-ul oficial al Vaticanului.Liviu-Petru Zapirtan a venit la intalnirea cu Suvernanul Pontif alaturi de sotia sa si de o delegatie din Romania.La sfarsitul intrevederii, Papa Francisc i-a transmis noului ambasador al Romaniei urmatorul mesaj, conform unei inregistrari video difuzata de agentia Rome Reports: „Rugati-va pentru mine si sper sa fac o vizita”.

Singurul Suveran Pontif care a efectuat o vizita in Romania a fost Papa Ioan-Paul al II-lea, in anul 1999. In 2015, Papa Francisc s-a intalnit cu presedintele Klaus Iohannis, noteaza Rome Reports, o agentie de presa privata si independenta cu sediul in Roma si specializata in relatari despre activitatile Vaticanului.

Sursa

Atitudinea Sfintilor Parinti fata de eretici si erezii 

Data fiind starea „caldicica” a clerului si poporului fata de eretici, vom prezenta cateva cuvinte ale Sfintilor Parinti cu privire la eretici si erezii. Starea aceasta a oamenilor se datoreaza tocmai lipsei duhului Sfintilor Parinti, acest duh fiind inlocuit de teologia modernista, care a ajuns sa tolereze si boala, fara sa caute insanatosirea celui bolnav sufleteste.  Astfel s-a ajuns ca ecumenismul sa fie socotit ceva „bun”, „promotor al dragostei” etc. , cand defapt acesta inghite suflete, si sapa direct la temelia Bisericii Lui Hristos. Iata ce spun Sfintii Parinti:

SfEfrem Sirul (+379)

„Vai acelora care se intineaza cu blasfemiatorii eretici! Vai acelora care batjocoresc Dumnezeiestile Scripturi! Vai de cei citi murdaresc sfinta credinta cu eresuri sau incheie vreo intelegere cu ereticii!”

Sfantul Ioan Gura de Aur (+407)

Daca episcopul sau clericul este viclean in chestiunile credintei, atunci fugi si leapada-te de el, nu numai ca de un om, ci chiar si inger din cer de-ar fi. Cel care doreste mintuire personala, cel care vrea sa fie un adevarat fiu al Bisericii Ortodoxe, acela cauta la corabia lui Noe scapare de potop. Cel care are teama de trasnetul strasnic al anatemei, care omoara sufletul si trupul, acela sa ia asupra-i dulcele jug al dogmelor Bisericii lui Hristos, sa-si imblinzeasca indaratnicia cugetului sau, cu ajutorul legilor bisericesti si sa se supuna in toate maicii sale – Biserica… Dupa mine, pacea nu este aceea care se tine pe saluturile si mesele comune fara rost, ci pacea intru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovniceasca. Multi distrug astazi tocmai aceasta unire, cind, dintr-o rivna nechibzuita, neluind in seama hotaririle noastre si dind mai multa importanta celor iudaice, socotesc pe iudei drept invatatori care merita o incredere mai mare decit Parintii nostri.”

Sfântul Chiril al Alexandriei (+444)

Daca cineva schimba ceva în sfintele si dumnezeiestile dogme patristice, acest lucru nu trebuie sa-l luam drept clarviziune, ci drept crima si abatere de la dogma si pacatuire împotriva lui Dumnezeu”

Sfîntul Teodor Studitul (+826)

Atunci cînd Credinţa e primejduitã, porunca Domnului este de a nu pãstra tãcere. Dacã e vorba de Credinţã, nimeni nu are dreptul sã zicã: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cîrmuitor? Nici acesta nu doreşte sã aibã vreun amestec. Sau un sãrac care de-abia îşi cîştigã existenta? … Nu am nici cãdere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacã voi veţi tãcea şi veţi rãmîne nepãsãtori, atunci pietrele vor striga, iar tu rãmîi tãcut si dezinteresat?” „Sinodul nu este aceasta: sa se întruneascã simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacã ar fi mulţi; ci sã se întruneascã în numele Domnului, spre pace şi spre pãzirea canoanelor… şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stãpînirea de a încãlca canoanele, fãrã numai sã le aplice şi sã se alãture celor predanisite, şi sã urmeze pe Sfinţii Pãrinţi cei dinaintea noastrã… Sf. Ioan Gurã de Aur a spus deschis cã duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.” “Avem poruncã de la însuşi Apostolul Pavel cã, atunci cînd cineva învaţã ori ne sileşte sã facem orice alt lucru decît am primit şi decît este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmeazã a fi osîndit, ca nefãcînd parte din clerul sfinţit. Nici un sfînt nu a încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfînt, dacã ar fi cãlcat-o.” „Şi chiar dacã am fi pãcãtoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mãdulare ale Bisericii Universale, îndepãrtîndu-ne de orice erezie şi urmînd oricãrui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotãrîrilor pe care le-au luat şi le-au propovãduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desãvîrşit, ci pe jumãtate, cel care crede cã are dreapta credinţã, dar nu se alãturã dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG EpistolaII.81)”

Sfîntul Ioan Damaschin (+749)

„ Sã ne pãzim cu toate puterile noastre sã nu primim împãrtãşire de la eretici, nici sã le-o dãm acestora…, ca sã nu ne facem pãrtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreunã cu ei.”

Auziţi popoare, seminţii, limbi, bãrbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfîntul neam al creştinilor! Dacã cineva va învãţa, în afara acestora pe care le-a primit Sfînta Bisericã Soborniceascã, de la Sfinţii Apostoli, de la Pãrinţi şi de la Sinoade, sã nu-l ascultaţi, nici sã primiţi sfatul şarpelui, dupã cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacã v-ar învãţa un înger sau un împãrat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vã urechile.” (Stupul Ortodox, 1999)

Sfîntul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (sec.X)

Cea mai bunã comuniune este comuniunea în credinţã şi în dragostea cea adevãratã… Nu existã nimic mai minunat decît Adevãrul! Existã doar o singurã Bisericã a lui Hristos, apostoleascã si soborniceascã. Nu mai multe, nici mãcar douã. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al rãzvrãtiţilor. Noi, dreptcredincioşii creştini, acestea gîndim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie sã pãzeşti toate fãrã nici o excepţie şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. Pentru cã dacã ai devia cît de puţin, pãcãtuieşti pãcat de moarte… Şi acestea care au fost hotãrîte la Sinoadele ecumenice şi de obşte, trebuie ca toţi sã le pãzeascã. Şi toţi cîţi pãzesc cele pe care fie unul dintre Pãrinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecatã. Dar pentru cei care nu le primesc este înfiorãtoare neglijenţa.” (Epistola I cãtre papa Nicolae)by 

Sfîntul Grigorie Teologul (+389)

Unde este evidentã necredinta, trebuie sã preferãm mai bine focul si sabia si situatiile critice si mîinile tiranilor – si toate cu dãruire – decît sã luãm parte la aluatul pãcatului si sã ne unim cu cei care bolesc în credintã… De mii de ori este mai bunã dezbinarea care se face pentru cuvintele bunei credinte ortodoxe decît pacea, cînd aceasta este unitã cu patimile.”

Sfîntul Maxim Mãrturisitorul (+662)

„A tãinui cuvîntul adevãrului înseamnã a te lepãda de el. Bine este sã trãim în pace cu toti, dar numai cu aceia care cugetã aceleasi despre buna credintã ortodoxã. Si este mai bine sã ne rãzboim, atunci cînd pacea lucreazã conglãsuirea cãtre rãu”. (Vietile Sfintilor din greacã, 21 ianuarie

Sfîntul Nichifor Mãrturisitorul, Patriarhul Constantinopolului (+828)

„Si chiar dacã foarte putini rãmîn înlãuntrul Ortodoxiei si a bunei credinte, acestia sunt Biserica si în mîinile lor se gãseste autoritatea si apãrarea asezãmintelor Bisericii. Si dacã acestia ar trebui sã sufere pentru buna credintã, aceasta va fi vesnica laudã pentru ei si li se va dãrui mîntuirea sufletului.” (Stupul Ortodox, 2000)

Sfîntul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului (+1444)

„Credinta noastrã este dreapta mãrturisire a Pãrintilor nostri. Cu ea, noi nãdãjduim sã ne înfãtisãm înaintea Domnului si sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbãvi de chinul cel vesnic. Toti Dascãlii, toate Sinoadele si toate dumnezeiestile Scripturi ne îndeamnã sã fugim de cei ce cugetã în mod diferit si sã ne îndepãrtãm de împãrtãsirea cu ei.”
” Învãtãturile dascãlilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredintat fiind cã sunt înselãtoare. În materie de credintã ortodoxã nu existã concesie. Distrugerea credintei obstesti este pierzarea de obste a tuturor. Chestiunile credintei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodatã nu s-au îndreptat cele bisericesti prin solutii de mijloc. Între luminã si întuneric poate cineva sã spunã cã existã ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevãr si minciunã nu poate nimeni sã gîndeascã, oricît s-ar strãdui. Mijloc de împãcare între adevãr si minciunã nu existã! În problemele de credintã nu încape pogorãmîntul si iconomia, deoarece pogorãmîntul provoacã împutinarea credintei. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei.”
” Noi pentru nimic altceva nu ne-am despãrtit de latini, decît pentru cã sunt nu numai schismatici, dar si eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sã ne unim cu ei!”
„Acela care îl pomeneste pe papã ca arhiereu ortodox este vinovat si latino-cugetãtorul trebuie considerat ca un trãdãtor al credintei. Prin urmare, fugiti de ei, fratilor, ca si de împãrtãsirea cu ei, pentru cã unii ca acestia sunt apostoli mincinosi, lucrãtori vicleni. Nu este altceva de mirare dacã si ispititorii lui Satana se preschimbã în îngeri ai dreptãtii, al cãror sfîrsit va fi dupã faptele lor.”
„Îi rugam, si ce nu le spuneam care sã poatã sã atragã chiar si inimile de piatrã: sã revinã la acea bunã conglãsuire pe care o aveam mai înainte si între noi si cu Pãrintii nostri, cînd toti spuneam aceleasi si nu exista în mijlocul nostru schisma… cãci altfel pãrem „a cânta în gol” sau „a coace pietre” sau „a semãna pe pãmînt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau cîte altele spun proverbele despre cele imposibil de realizat.”(Scurta scrisoare, P G 159, 1931C)
„Nu voi face aceasta niciodatã, orice s-ar întîmpla! Nu voi semna niciodatã unirea, chiar dacã ar trebui sã-mi primejduiesc însãsi viata mea!” – a rãspuns Sfîntul Marcu împãratului Bizantului care cãuta sã-l înduplece a semna mincinoasa si trãdãtoarea unire cu ereticii catolici la sinodul tîlhãresc de la Ferrara-Florenta, 1438-1439.

Sfîntul Nicodim Aghioritul (+1809)

„Se cuvine sã ne îngrãdim pe noi însine si sã ne separãm de episcopii care, în chip vãdit, stãruie în gresealã privitor la cele ce tin de credintã si de adevãr, asadar se vãdesc a fi eretici sau nedrepti.”
„Zice încã si dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea de La început era Cuvântul) „Nu te amãgeascã pe tine o ascultãtorule adunãrile ereticilor, cã au Botez dar nu luminare, ci se boteazã cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineazã.” Ci si sfântul Leon în Epistolia cea cãtre Nichita zice: „Nici un eretic nu dã sfintenie prin taine.” Iar Ambrosie în Cuvântul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rãu cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste”
(Tâlcuirea Canonului 46 Apostolic, Pidalionul de la Neamt de la 1844)

Sfîntul Ioan de Krnostadt (+1908)

„Care dintre ortodocsi nu ar dori unirea cu toti catolicii sau luteranii si sã fie una cu ei în Hristos, o singurã Bisericã, o singurã obste a celor credinciosi! Care însã, dintre aceste-zise biserici, mai ales dintre întîi-stãtãtorii numiti papi, patriarhi, mitropoliti, arhiepiscopi si episcopi, xiondzi (numele polonez pentru preot n.n.) sau pateri se va învoi sã se lepede de rãtãcirile sale? Nici unul. Iar noi nu putem sã ne învoim la învãtãtura lor ereticã fãrã sã aducem vãtãmare mîntuirii sufletului nostru. Oare se pot uni cele de neunit – minciuna cu adevãrul?
Iezuitii catolici în folosul papei si a propriei lor vederi si scopuri egoiste si meschine, au pervertit legea constiintei si legea Evangheliei, afirmînd cã pentru atingerea scopurilor proprii sau a scopurilor religioase, catolicii pot întrebuinta toate mijloacele nelegiuite: adicã si ca sã omoare si ca sã vicleneascã în tot felul si sã prigoneascã credinta ortodoxã, sã o numeascã schismaticã si o credintã de cîini, si sã-i ardã pe ruguri pe ortodocsi, ca pe Hus si pe altii.
Neîndoielnice sunt cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos: Cel ce nu este cu Mine, este împotriva Mea (Matei 12,30). Catolicii, luteranii si reformatii au apostaziat de la biserica lui Hristos – ei nu sunt de un cuget cu noi, nutresc vrãjmãsie împotriva noastrã, cautã din rãsputeri sã ne omoare, ne strîmtoreazã în tot chipul pentru credinta noastrã, ne batjocoresc si ne fac toate felurile de neplãceri mai ales în asezãrile lor cele mai însemnate, ei merg în chip vãdit împotriva lui Hristos si a Bisericii Sale, nu cinstesc de viatã fãcãtoarea Cruce, sfintele icoane, sfintele moaste, nu respectã posturile, strîmbã dogmele credintei celei mîntuitoare. Ei nu sunt cu noi ci împotriva noastrã si împotriva lui Hristos. Întoarce-i Doamne la adevãrata Ta Bisericã si mîntuieste-i!
„De gresita întelegere de cãtre catolici a cuvintelor Mîntuitorului: Tu esti Petru si pe aceastã piatrã (pe Hristos, pe Care Petru L-a mãrturisit Fiu al lui Dumnezeu) voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui (Matei 16,18) depind toate rãtãcirile catolicilor si papilor si mai ales pãrelnicul primat papal în Bisericã si pãrelnicul rang al papilor de loctiitori ai lui Hristos. Ci uitati-vã cîte rãtãciri sunt îngãduite în credinta papei (iar nu a lui Hristos) rãtãciri ciudate, hulitoare de Dumnezeu – si le veti întoarce spatele cu nemultumire si groazã! O trufie omeneascã! O trufie sataniceascã! Auzi, papa infailibil! O, iezuitism!”
„Catolicii recunoscîndu-l drept cap al bisericii pe papa, pe adevãratul Cap al Bisericii – Hristos L-au pierdut si au rãmas lipsiti de Cap. Întreaga istorie a papismului dã mãrturie cã la catolici nu este Cap fiindcã ei fac lucruri necuvioase, luptã împotriva Bisericii Ortodoxe. Iar în învãtãtura lor dogmaticã – vai, cîte erezii, inovatii, abateri de la adevãr! O, pierzãtor sistem papist! Singurul Cap al Bisericii ceresti, pãmîntesti si din cele mai dedesubt este Hristos Dumnezeu!” (Spicul Viu, ed. Sophia, Bucuresti, 2002)

Sursa si multe altele:http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sfp_ecum.html

Despre aceste anunțuri publicitare

Falsa toleranta si adevarata iubire scripturistica.

I. Toleranta de azi nu e iubirea propavaduita de Hristos.

Exista o adevarata iubire, cea propavaduita de Hristos, insa pot exista si false iubiri. Satana, incercand in multe feluri sa insele pe om, dupa ce a vazut ca secole de-a randul a fost infrant de sfinti desi a incercat sa-i ingrozeasca pe acestia cu persecutii, torturi, sau, in cazul sfintilor pustiei, prin felurite aratari si ingroziri, acum a schimbat tactica. A inteles ca frica nu e specifica unui adevarat crestin, care are nadejdea si isi doreste cu ardoare sa treaca din viata asta in cealalta, astfel ca acum isi desfasoara inselarile intr-un alt mod: falsa toleranta si falsa iubire. Omul satul dupa o istorie plina de razboaie, dusmanie si lipsa de unitate, cauta acum aceasta unitate. Insa marea drama a oamenilor de azi, asa cum observa si Sfantul Iustin Popovici, e cautarea iubirii si a unitatii fara a tine cont de poruncile lui Dumnezeu. Oamenii vor si cauta o iubire asa cum cred ei ca e bine, asa cum o inteleg ei. Nu cauta unitate in jurul lui Hristos, si a adevarului sau (Ortodoxia). Si pentru ca simt in adancul constiintei ca ceva nu e in regula, isi iau drept resort faptul ca ei nu fac altceva decat sa indeplineasca poruncile biblice ale iubirii.

Dar lucrurile nu stau chiar asa. Hristos a propavaduit iubirea, ba chiar a cerut sa ne iubim vrajmasii (Matei 5:44). Nicaieri insa nu spune ca iubirea pentru aproapele trebuie sa fie atat de mare, incat sa-ti tradezi credinta. De ce? Pentru ca tradarea credintei inseamna tradarea lui Dumnezeu. Iar iubirea pentru aproapele inseamna si dorinta ca acesta sa cunoasca adevarul.

Credinta reprezinta revelatia lui Dumnezeu, temeiul necesar pentru a ne inchina in duh si in adevar (Ioan 4:24). E imposibil sa afirmam ca respectam porunca iubirii data de Hristos, daca nu respectam in primul rand credinta, mai exact, daca nu il acceptam pe Dumnezeu asa cum S-a revelat El. De aceea si Hristos e atat de drastic atunci cand spune: „Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor; iar cel ce va face si va invata, acesta mare se va chema in imparatia cerurilor” (Matei 5:19). Deci, daca noi nu ne inchinam lui Dumnezeu asa cum S-a revelat, nu ne inchinam Dumnezeului adevarat, ci unei inchipuiri proprii. Tocmai de aceea ereticii nu se inchina aceluiasi Dumnezeu. Dogmele si poruncile au fost date de Dumnezeu tocmai pentru ca omul sa-L cunoasca pe cat ii este cu putinta, si sa se desavarseasca. Astfel si iubirea devine o porunca biblica atunci cand e unita cu adevarul credintei.

In plus, Hristos ne si avertizeaza despre cei care vin in „haine de oi” (Matei 7:15). Ce inseamna acele „haine de oi” ? Evident ca se refera la cei care vin la noi sub masca blandetii, iubirii, tolerantei, dar defapt ei lucreaza faradelegea. In acelasi capitol Mantuitorul adauga:
21.    Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.

22.    Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut?

23.    Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.
Cine pot fi acestia, daca nu ereticii mai vechi si mai noi care se folosesc de numele lui Hristos pentru a imprastia samanta cea rea? Tocmai de aceea e necesara omului credinta cea adevarata, pentru ca fiind adevar revelat de Dumnezeu, ne ajuta sa separam graul de neghina. Peste tot sunt minuni, peste tot sunt persoane „harismatice”, sau care propavaduiesc iubirea si toleranta, dar pentru a intelege daca acestia sunt de la Dumnezeu sau „lucreaza faradelegea” e nevoie de dogmele credintei ca sa putem distinge inselaciunea. O credinta golita de adevar si de dogmele revelate, nu face altceva decat sa aduca intunericul, iar oamenii sa orbecaie prin el. Orice virtute scoasa din contextul credintei, devine patima, pentru ca porneste doar din dorinta omului de a fi mai bun prin el insusi, fara smerita cugetare. In acest sens trebuie amintit si ce ne zice sfantul Antonie cel Mare in Pateric: „A spus avva Antonie: am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ, şi am suspinat zicând: cine o să treacă printre ele? Şi am auzit o voce care zicea: smerenia.”. Sfantul Ignatie Briancianinov adauga intr-un comentariu facut la aceasta intamplare: „Să o smerim (mintea n.n.) întru ascultarea faţă de Biserică, smerind orice cugetare care se ridică împotriva minţii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), împotriva minţii Bisericii”. Iar „toleranta” si „iubirea” de azi se intemeiaza tocmai pe nerespectarea dogmelor revelate de Dumnezeu si pe nerespctarea canoanelor Bisericii. De aici vedem ca asa zisa iubire de azi se ridica impotriva asezamintelor date de Biserica lui Hristos, iar in situatia neascultarii de Biserica, Hristos indruma: „de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18:17).  Ascultarea de Biserica e necesara, pentru ca ea e „trupul lui Hristos” si Hristos este capul ei (vezi Epistola catre Efeseni). Astfel aceasta ascultare ne face sa crestem in Hristos dupa cum El ne-a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15:5). Cu alte cuvinte daca noi nu crestem in vita Hristos, nu avem cum sa aducem roada. Chiar daca daca suntem „toleranti” sau credem ca ne iubim aproapele, daca nu facem asta in trupul Bisericii, ci dupa capul nostru, nu mai poate fi iubire adevarata. De aceea si Mantuitorul a spus „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” (Matei 10:40) si „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte.”(Matei 12:30), prin asta Hristos artandu-ne limpede ca virtutile pe care nu le cultivam in credinta Sa si dupa predaniile apostolice si patristice, nu sunt adevarate virtuti si nici nu ne aduc desavarsirea ci din contra, pieirea! Astfel iubirea nu poate exista cu adevarat decat in ascultarea de Hristos si de urmasii Sai. Iar acestea impreuna reprezinta fundamentul prin care noi ajungem la adevarata cunoastere si la iubirea de Dumnezeu.

Nu poate fi iubirea adevarata cea propavaduita azi  si pentru faptul ca privam aproapele nostru de aflarea adevarului, pe cand Dumnezeu vrea altceva: „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1Timotei 2:4). Poate fi iubire atunci cand ne lasam aproapele in intuneric, si nu-i aratam calea spre mantuire? Nu e asta o ingropare a talantului pe care l-am primit? Caci Dumnezeu a binevoit ca noi sa ne nastem in adevar, si in loc sa-l propavaduim si altora, noi incuviintam caderile lor? Ce ne-am fi facut daca si apostolii erau „toleranti” cu credintele paganilor? Iubirea de aproapele inseamna sa-ti pese si de sufletul lui, nu doar de el ca entitate in societate. Adevarata iubire e atunci cand nu lasi un om sa rataceasca, si ii arati calea pe care sa mearga.

E foarte sigur ca adevarata iubire biblica este impotriva conceptiilor de „unitate in diversitate” si globalizare prezente azi in societate, iar cine expune aceasta adevarata conceptie e „ingust” si „extremist”. Dar tot sfantul Antonie in Pateric ne zice: „A spus avva Antonie: va veni o vreme când vor înnebuni oameni, şi dacă vor vedea pe unul nesmintit, se vor ridica împotriva lui, zicând: aiurezi – pentru că nu va fi ca ei.” si insusi Hristos a vorbit de „calea cea stramta pe care putini o afla”. (Matei 7:13).
II. Toleranta ca odrasla a umanismului antihristic.
Toleranta de azi presupune acceptarea tuturor ereziilor ca fiind credinte adevarate si cu posibilitate de a da mantuire celor care si le insusesc.  Cu alte cuvinte, trebuie sa depasim „ruginitele” bariere dogmatice si canonice, pentru a ne putea infrati. Si mai exact, trecem peste descoperirile lui Dumnezeu, propavaduite de Sfintii Apostoli si predanisite de Sfintii Parinti, pentru a ajunge la „iubire”. Ce nebunie! Sa ajungi sa crezi ca poti sa ajungi la iubire dand la o parte chiar calea pe care Dumnezeu ne-a dat-o pentru a ajunge la masura desavarsirii prin iubire!

Si  o alta nebunie si mai mare: sa accepti toate hulele adresate lui Dumnezeu prin erezii, doar pentru a te „infrati” si a fi in „unitate”. Aici insa se vad ca in palma radacinile adevarate ale tolerantei de azi: umanismul si iluminismul, nicidecum vre-o porunca biblica. Umanismul asta a stabilit ca doctrina: omul mai presus de orice, chiar si decat dogmele de credinta, iar iluminismul ne-a spus ca „toate religiile sunt la fel”. Umanismul asta ne-a invatat: pentru a ajunge la unitate si la valorile morale necesare convietuirii, omul nu are nevoie sa „atarne” de credinta sau de vre-o doctrina religioasa. Asta ne invata si toleranta de azi: nu trebuie sa atarnam de dogme sau de credinta, e nevoie doar sa fim „toleranti”. Si iluminismul apoi ne-a invatat ca omul nu are nevoie de constrangerea Bisericii pentru a fi desavarsit. Poate face totul prin el insusi, prin ratiunea lui (pervertita). Cam asta ne spune si toleranta de azi: „Nu avem nevoie de Biserica si dogme ca sa ne unim”. Unire cum vrem noi, dar nu cum vrea Dumnezeu.
Pe principiile acestea ale umanismului si iluminismului, omul iubeste mai mult pe omul de langa el decat pe Dumnezeu. Dar Hristos a avertizat:
„Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10:37)
III. Apararea adevarului si asa-zisul extremism.
O alta moda printre „toleranti” este sa-i numeasca pe ortodocsii anti-ecumenisti cu apelative gen „extremist”, „taliban”, „ingust” etc.  Dar sfantul apostol Pavel ii contrazice: „Este un Domn, o Credinta, un Botez.” (Efeseni 4:5) si apoi Crezul: „Intru Una, Sfanta,Soborniceasca si Apostoleasca Biserica”. Si chiar logica ii contrazice. Daca e un Dumnezeu, automat e si o singura credinta, dupa cum un om nu poate sa aibe doua gandiri simultane care se contrazic. Dumnezeu accepta inchinarea doar in „duh si in adevar”, pentru ca restul credintelor lumii au aparut din amestecarea ratiunii cu credinta sau mai bine zis cu amestecarea ideilor omenesti in revelatia dumnezeiasca. In plus toate credintele se contrazic intre ele. Cum ar putea fi toate credintele „cai” prin care ajungem la acelasi Dumnezeu daca aceste „cai” se contrazic intre ele? Cum ar putea fi Ortodoxia cale catre Dumnezeu, la fel si islamul care zice ca oricine spune ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu trebuie sa fie nimicit de Allah? Cum ar putea sa fie si Ortodoxia si catolicismul doua cai catre aceeasi destinatie, cand sunt atatea puncte de contradictie? In Ortodoxie zicem ca Hristos e Capul Bisericii, catolicii zic ca e si papa. Un Dumnezeu care accepta atatea contradictii ca fiind cai ale Sale nu ar da siguranta si s-ar indreptati ateismul. Dar Dumnezeu cel adevarat nu se contrazice pe Sine tocmai de aceea nu accepta decat o credinta. Daca in Vechiul Testament vedem cum Dumnezeu nu suferea amestecarea vechiului Israel cu alte popoare si pedepsea parasirea Legii, oare credem ca in Legea cea Noua, infaptuita pe insasi jertfa lui Hristos, Dumnezeu nu va pedepsi pe noul Israel pentru abaterile de la credinta?

Deci apararea unicului adevar nu este „extremism”, ci din contra, ceva absolut normal si intemeiat pe cuvintele Scripturii si pe invatatura generala a Bisericii:

 „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Is. 5, 20)

„Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna… Căci nu este în gura lor adevăr, inima lor este deşartă; groapă deschisă grumazul lor; cu limbile lor viclenesc.” (Ps. 5, 6)

„Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.” (Ioan 4, 23-24)

„Certa-mă-va dreptul cu milă şi mă va mustra, iar untdelemnul păcătoşilor să nu ungă capul meu; că încă şi rugăciunea mea este împotriva vrerilor lor. ” (Ps. 141)

„Căci se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi.” (Mat. 24, 24)

„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia.” (Luc. 12, 32);

„Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci. La învăţături străine şi de multe feluri să nu vă mutaţi.” (Evrei 13, 8-9)

„În numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără de rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi.” (II Tes. 3, 6)

Pentru ce care cred ca ortodocsii anti-ecumenisti vor raul cuiva:

„Am ajuns deci vrăjmaşul vostru spunându-vă adevărul?” (Gal. 4, 16)

Si exemplele sunt multe. Apararea si propavaduirea adevarului este un exemplu de iubire, in nici-un caz extremism. Cu totii vrem ca ereticii si vina in Biserica mantuitoare. Si binenteles respectam liberul arbitru al fiecaruia pe care Dumnezeu l-a dat, neobligand pe nimeni pentru ca fiecare isi este siesi osanda:

„de omul eretic, după întâia şi a doua mustrare depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit 3, 10-11).
„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte, din care pornesc: ceartă, pizmă, defăimări, bănuieli viclene, gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr, care socotesc că evlavia este un mijloc de câştig. Depărtează-te de unii ca aceştia. . (…) Îţi poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: Să păzeşti porunca fără pată, fără vină până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (…)” (I Tim. 6, 3-5, 13-15, 20-21).
IV. Concluzie.

La adevarata iubire nu putem ajunge decat ca membrii ai Bisericii celei Una si prin credinta cea adevarata care ne ajuta sa mergem pe calea cea dreapta prin care ne putem desavarsi. Doar adevarul ne poate face liberi (Ioan 8:32). Fara respectarea poruncilor lui Hristos si ale Bisericii nu avem cum sa ajungem la iubirea cea adevara, dupa cum mladita aduce rod doar in vita.

Conceptia toleranta pe alta parte ne invata contrariul: putem sa ne unim in „iubire” chiar daca sarim peste poruncile Bisericii si chiar daca nu suntem membrii ai Bisericii celei adevarate. Dar noi stim ca iarna doar celui ce este in casa ii este cald, pe cand celui de afara ii va fi frig cu toate ca cel din casa si cu cel de afara se mint unul pe celalalt ca stau la aceeasi temperatura.
Andrei Dinu.

Sursa

Primatul Papal. Sfintii Parinti si problema pasajelor de la Matei 16:18 si Ioan 21: 15-17 (II)

time-person-of-the-year-cover-pope-francisI. Matei 16:18

Dupa cum am vazut in articolul precedent, Scriptura insasi arata ca primatul petrin (in forma pe care o promoveaza papalitatea) este inexistent. Cu toate acestea insa, papismul si-a gasit justificarea primatului in pasajul de la Matei 16:18, care spune:

„Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.”

Pentru rezolvarea acestui pasaj nici nu este cazul sa apelam la dovezile din articolul precedent. Este suficient doar sa fie luat in calcul intregul context.

  1. Hristos intreaba toti apostolii: „Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt?” (16:15).
  2. Petru raspunde in numele apostolilor: „Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. ” (16:16).
  3. Hristos spune apoi: „Şi Eu zic ţie că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Mt. 16,18 )
  4. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.

Petru marturiseste dumnezeirea lui Hristos, iar aceasta e piatra adevarata. Este extrem de fortat sa omiti dumnezeirea lui Hristos si marturisirea acesteia de catre Petru si sa intelegi din tot episodul doar ca Petru a primit cheile. Tocmai ca a marturisit credinta, Hristos ii da un alt nume, Petru (Πέτρος), care, desigur, este derivat de la piatra (πέτρᾳ ) pe care a marturisit-o. Apoi, parca profetind contra papismului, Hristos arata ca Biserica nu se zideste in momentul respectiv (cum apare in unele invataturi catolice), ci in viitor, si intareste ca Biserica este a Lui si numai a Lui. Tot in viitor va primi si Petru cheile, nu in momentul respectiv.

Deci din citatul acesta reiese ca Petru a primit cheile (care inseamna puterea de a lega si dezlega, putere pe care au primit-o TOTI apostolii, vezi Ioan 20:23) in urma marturisirii de credinta, subliniindu-se astfellegatura indisolubila dintre episcopat si dreapta marturisire a credintei. Astfel, cat timp papa persista in filioque si alte erezii, in mod clar a ramas si fara „chei”.

Aceasta legatura este subliniata de mai multe ori in Sfanta Scriptura, cea mai clara fiind: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! ” (Galateni 1:8). A se vedea cum filioque contrazice in mod explicit cuvintele Mantuitorului de la Ioan 15:26.

De altfel legatura aceasta dintre episcopat si dreapta credinta a fost aratata si de Sfintii Parintii pe care romano-catolicii ii considera partizani ai primatului papal (Sfantul Irineu de Lyon, Sfantul Ciprian al Cartaginei etc.).

Sa vedem acum si ce spun Sfintii Parinti pe tema pasajului invocat [1]:

Sfantul Atanasie cel Mare: „Mantuitorul este Piatra pe care s-a zidit pentru vecie Biserica sa.” (Expositiones in Psalmos, PG 27, col. 220)

Sfantul Grigorie de Nazianz: „Vezi cum, dintre toti ucenicii lui Hristos, cu totii vrednici de alegere, lui Petru doar i s-a zis „piatra” pentru ca sa intemeieze Biserica pe credinta lui” (Sermo 32, PG 36, col. 193).

Sfantul Vasile cel Mare: „Sufletul fericitului Petru a fost ales drept piatra, pentru ca era puternic intarit in credinta si pentru ca infrunta ispitele cu multa barbatie”. (Commentarius in Isaiam, PG 30, col. 233 B).

Sfantul Ioan Gura de Aur: „Si noi il avem pe Petru de vom avea credinta apostolilor marturisita de Petru”. (In Acta Apostolorum, PG 60, col. 86)

„Vrand a indrepta in Petru cusurul grairii impotriva, Hristos ingaduie ca acest apostol sa se lepede… Ascultati ce ii zice: <<M-am rugat pentru tine, ca sa nu piara credinta>> . El ii graieste astfel pentru a-l misca cu mai multa putere si a-i arata ca mai grea va fi caderea sa decat a celorlalti, si ca va avea nevoie de un mai mare ajutor. Caci era in aceasta un indoit pacat: al grairii impotriva si al inaltarii mai presus de ceilalti ucenici. Era chiar si un al treilea, mai grav, acela de a se bizui cu totul pe propriile puteri. Pentru a vindeca pe Petru, Mantuitorul il lasa sa cada si, punand de o parte pe ceilalti ucenici, ii zice: << Simone, Simone, iata Satana v-a cerut ca sa va cearna ca pe grau>>;, adica sa va tulbure, sa va ispiteasca, << dar eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu piara credinta ta >>. Daca Satana a cerut sa cearna pe toti apostolii, pentru ce Domnul nu zice tuturor << M-am rugat pentru voi >>? Au nu pentru cuvantul ce am aratat mai sus? Au nu i-a adresat cuvantul numai lui Petru singur pentru a-l misca si a-i arata ca va avea o cadere mai grea decat a celorlalti? (…) Cum dar a putut Petru sa se lepede de Hristos, cu toate ca Domnul S-a rugat pentru el? Hristos nu i-a zis: << ca sa nu te lepezi de Mine >>, ci: <<ca sa nu piara credinta >>;, ca sa nu piara cu totul.”  (Omilii la Evanghelia dupa Matei, Cuvantul 82)

Sfantul Ambrozie al Milanului: „Despre credinta s-a spus ca moartea nu va avea putere asupra ei si portile iadului nu o vor birui.” ; „Piatra, aici, are un caracter metaforic si simbolizeaza marturisirea credintei, care confera lui Petru si tuturor celor ce cred in Hristos calitatea de a fi pietre pe care este zidita Biserica.” (Expositio Evangelii secundum Lucam, PL 15, col. 1781) – n.m.Interesanta aceasta viziune, cu atat mai mult cu cat vine de la un Parinte din Apus…

Fericitul Augustin: ” Textul biblic se refera la credinta in dumnezeirea lui Hristos. Biserica nu va pieri in veac, fiind zidita pe piatra cea din capul unghiului, care este Hristos” ; „Petru este reprezentantul si prototipul totalitatii si unitatii Bisericii.” ; „E drept ca dupa Invierea Sa, Domnul i-a incredintat persoanei lui Petru sarcina de a paste turma Lui. Insa cu adevarat el nu este singurul vrednic de a paste turma Domnului. Insa Hristos vorbeste catre unul, ca sa arate unitatea.” (Sermo 61, PL 38, col 479)

Sfântul Teofilact al Bulgariei: Domnul îi răsplăteşte lui Petru dându-i lui mare plată, a se zidi Biserica pe mărturisirea lui. Căci, de vreme ce Petru L-a marturisit pe El că este Fiul lui Dumnezeu, această mărturisire va să fie temelia celor ce cred, căci tot omul care vrea să zidească casa credinţei pune ca temelie această mărturisire. Căci oricâte fapte bune am zidi, dacă temelie nu vom avea dreapta mărturisire, şubred vom zidi.”  (Talcuire la Evanghelia de la Matei, Editura Sophia. 2007, pp. 290)

De altfel, lista Sfintilor Parinti care au talcuit ortodox acest pasaj este mult mai lunga. Printre altii, ii avem pe: Sfantul Nil al Ancirei, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschin, Ilarie de Poitiers, Teodoret al Cyrului etc. [2]

II. Ioan 21: 15-17

„Petru a luat-o înaintea celorlalţi, nevrând să vină cu corabia de teamă să nu întârzie, iubirea faţă de Hristos fiind neasemănat de caldă şi vrednică de pomenit. De aceea şi ajunge primul şi trage mreaja. Căci era mereu un om grabit, gata să vorbească şi să lucreze cu mare râvnă. De aceea a şi fost primul care a mărturisit credinţa, când Mântuitorul i-a intrebat în părţile Cezareei lui Filip: „cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Matei 16, 13). Iar dintre ceilalţi raspund: „unii Ilie, altii Ieremia sau unul dintre prooroci”. Întrebând Hristos iarăşi: „Dar voi cine spuneţi că sunt?” Petru sare iarăşi înaintea celorlalţi şi zice: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Matei 16, 16). Când ceata ostaşilor, împreună cu slujitorii iudeilor au venit să ia pe Iisus la căpetenii, toti ceilalţi, părăsindu-L, au fugit, după cum s-a scris (Matei 26, 56), dar Petru i-a tăiat urechea lui Malhus. Căci socotea că trebuie să apere în orice chip pe Învăţător, chiar dacă încercarea lui nu a plăcut Mântuitorului. Sosit şi acum mai repede decât ceilalţi, Hristos îl întreabă de-L iubeşte mai mult decât aceia, şi o repetă de trei ori. Petru răspunde afirmativ şi mărturiseşte că-L iubeşte, declarând că Hristos Însuşi ştie aceasta. După fiecare mărturisire, aude pe Hristos spunându-i ca în chip diferit să aibă grijă de oile Sale, căci aşa numeşte oamenii în pildă.

Eu socotesc (căci spun că trebuie să cercetăm înţelesul ascuns al acestora) că nu degeaba s-au scris acestea, şi cuvântul scoate la iveală înţelesul ascuns al celor de faţă. Va întreba cineva: pentru care pricină Mântuitorul întreabă numai pe Simon, deşi erau prezenţi şi ceilalţi ucenici? Şi ce vrea să spună zicând: „Paşte mieluşeii Mei” şi celelalte? Răspundem că dumnezeiescul Petru fusese deja chemat, împreună cu ceilalţi ucenici, să fie Apostol al lui Dumnezeu. Dar deoarece când s-au săvârşit cele uneltite de iudei împotriva Lui, s-a întamplat căderea lui Petru (căci dumnezeiescul Petru, cuprins de o frică nestăpânită, s-a lepadat de trei ori de Domnul), Hristos vindecă ceea ce a pătimit Petru şi îi cere de trei ori, în mod diferit, mărturisirea, opunand-o acelora (lepădarilor) şi aducând o îndreptare a greşelilor. Astfel, ceea ce a greşit prin cuvânt şi i-a adus vină prin simple vorbe, primeşte dezlegarea în acelaşi fel. Îi cere deci să-I spuna de-L iubeşte mai mult decât ceilalţi. Şi, într-adevar, ca unul ce s-a bucurat de o mai mare iertare şi a primit printr-o mână mai bogată iertarea păcatelor, simte pe drept cuvânt în el o mai mare iubire decât ceilalţi, răsplătindu-L pe Binefăcător cu o iubire la culme. Deşi toţi ucenicii au fugit de duşmănia iudeilor, care le-a produs o frică de nesuportat, şi de sălbăticia ostaşilor, care-i ameninţaseră cu o moarte crudă când au venit să prindă pe Iisus, singur Petru a păcătuit în mod deosebit prin tăgăduirea de trei ori a lui Iisus.

Deci, ca celui ce a primit o mai mare iertare decât ceilalţi, i se cere să spună de-L iubeşte mai mult, căci, după cuvântul Mântuitorului, cel căruia i se iartă mult, va şi iubi mai mult (Luca 7, 47 ). Dar aceasta este şi o pilda dată Bisericilor, că trebuie să se ceară o întreită mărturisire a lui Hristos de la cei ce s-au hotarat să-L iubească venind la El prin Sfântul Botez. Iar de aici învăţătorii cunosc că nu vor putea mulţumi pe Arhipăstorul tuturor, adică pe Hristos, de nu se vor îngriji de întărirea oilor cuvântatoare şi de stăruirea lor în bine.
[…] Deci, prin întreita mărturisire a fericitului Petru, s-a desfiinţat păcatul săvârşit prin întreita tăgăduire. Iar prin cuvântul Domnului: „Paşte oile Mele”, înţelegem înnoirea apostolatului dat lui, înlăturandu-se osânda greşelilor adăugate şi depărtând lipsa lui de curaj, pricinuită de slăbiciunea omenească.” (PSB41, Sf. Chiril al Alexandriei, Tâlcuire la Evanghelia dupa Ioan, pp. 815-816 )

„Petru a sters vina caderii sale de dinainte si se admoniaza de trei ori, ca sa pasca si este intrebat de trei ori daca il iubeste pe Domnul, ca de trei ori sa-l marturiseasca pe Acela, de care inainte de cruce de trei ori s-a lepadat”. (Sfantul Ambrozie cel Mare ) [3].

Si in talcuirea Sfantului Ioan Gura de Aur se arata ca Petru a fost intrebat de trei ori pentru ca s-a lepadat de trei ori, dar, datorita elogiilor pe care Hrisostom le aduce lui Petru aici, catolicii au inteles de acolo ca el il considera pe acesta capetenie absoluta si cap al Bisericii.

Insa, privita in ansamblul ei, omiletica Sfantului Ioan Hrisostom arata ca el avea aceleasi cuvinte pentru toti apostolii si mai ales,  din punct de vedere teologic (al harului pe care l-au primit toti apostolii), Hrisostom subliniaza de multe ori egalitatea dintre apostoli [4].

Ca exemplu, dam talcuirea pe care Sfantul Ioan o face la pasajul: „Si cunoscand harul ce mi-a fost dat mie, Iacov si Chefa si Ioan, cei socotiti a fi stalpi, mi-au dat mie si lui Barnaba dreapta spre unire cu ei, pentru ca noi sa binevestim la neamuri, iar ei la cei taiati imprejur”,  de la Galateni 2:9: „cei întâi cu vrednicia între apostoli, temeliile Bisericii, cei întâi chemaţi şi vârful ucenicilor” (Talcuire la Epistola către Galateni, Cuvântul 1 )

Iata asadar ca Sfintii Parinti au talcuit ortodox aceste pasaje. De altfel, nici nu este nevoie sa ne oprim in mod special asupra acestor talcuiri. Simpla cercetare a gandirii eclesiologice, exprimata in scrierile Parintilor, dar si in dreptul canonic al Bisericii, arata ca nu este loc pentru un „suveran pontif”.

In primele doua articole am aratat interpretarea ortodoxa a eclesiologiei patristice si a celor doua pasaje-problema, asta in eventualitatea in care Sfantul Apostol Petru chiar a fost la Roma.

Dar oare a fost vreodata la Roma?

_______________________________________________

[1]. Citatele din PG sunt preluate apud. „Iisus Hristos Pantocrator”, Preot Profesor Dumitru Popescu, E.I.B.M.B.O.R., 2005, pp. 248

[2]. Vezi pe larg in: Jean-Claude Larchet, „Biserica, Trupul lui Hristos”, vol. 2, „Relatiile dintre Biserici”, Editura Sophia, 2014, pp. 60 si urmatoarele.

[3]. Citatul este preluat apud. Ioan Broju, „Primatul si infailibilitatea papei”, 1890, pp. 13, cu referinte bibliografice.

[4]. Vezi pe larg in: Stylianos Papadopoulos, „Gandirea teologica a Sfantului Ioan Hrisostom”, Editura Bizantina, 2014, pp. 255-271.

Fariseismul si Hristos. Diferenta dintre fariseism si acrivie. Hristos a condamnat fariseismul sau acrivia?


I. Fariseii si acrivia.
Cred ca ne-am intalnit cu totii cu interpretarea conform careia din cuvintele adresate de Hristos fariseilor se intelege ca Hristos condamna respectarea cu strictete a invataturii de credinta. Sau cu alt cuvinte, fariseii erau suporterii acriviei, iar cei care stalcesc Scriptura vor sa-l prezinte pe Hristos ca pe un rebel, care prezinta ceva total opus respectarii Legii.
De fapt interpretarea asta e una tendentioasa si pe alocuri chiar eretica, inducand ideea ca acrivia dogmatica si canonica e fariseism, in ciuda faptului ca Sfanta Scriptura arata clar ca fariseii nu erau rigoristi de fapt, iar acrivia dogmatica si canonica este o porunca data chiar de Hristos.
In primul rand fariseismul nu inseamna rigorism, ci inseamna a invata ceva pe care tu insuti nu il practici. Deci lipsa rigorismului. Asta reiese foarte clar din ceea ce spune Mantuitorul: „Vai şi vouă, învăţătorilor de Lege! Că împovăraţi pe oameni cu sarcini anevoie de purtat, iar voi nu atingeţi sarcinile nici cel puţin cu un deget.” (Luca, 11:46). Deci fariseii nu se pretau in nici un caz la acrivie, ci ei nu atingeau „nici cel putin cu un deget” sarcinile.
Apoi avem urmatorul „vai” al Mantuitorului adresat fariseilor: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, dar aţi lăsat părţile mai grele ale Legii: judecata, mila şi credinţa; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Mt. 23:23). Din nou, la fel de clar, Hristos arata ca de fapt fariseii nu implineau decat o parte din Lege. Fariseii se rezumau la ceea ce este simplu si ritualic, lasand partile mai grele, care de altfel erau si scopul Legii. Mantuitorul conchide spunand ca pe unele trebuia sa le faca, iar pe celelalte sa nu le lase. Deci nu era gresit cat faceau ei, gresit era, culmea, ca nu faceau tot! Deci rigoristul aici e Insusi Hristos, care indruma la respectarea tuturor invataturilor, nu doar a unei parti convenabile. De aceea le si zice apoi: „Calauze oarbe, care strecurati tantarul si inghititi camila!” (Mt. 23:24).
Sfantul Teofilact al Bulgariei talcuieste aici in felul urmator: „Iarasi ii infrunta ca pe niste nepriceputi, ca poruncile cele mari nu le bagau in seama, iar pentru cele mici cereau luare-aminte cu de-amanuntul”.
Sfantul Ignatie Briancianinov spune de asemenea, intr-o predica la Duminica Vamesului si a Fariseului: „Fariseul, îngrijindu-se sa apara drept înaintea oamenilor fiind dupa suflet fiu al satanei, vâneaza din Legea Lui Dumnezeu câteva trasaturi, se împodobeste cu ele, ca ochiul necercat sa nu recunoasca în el un vrajmas al lui Dumnezeu si, încredintându-i-se ca unui prieten al lui Dumnezeu sa-i cada jertfa.”
Este destul de clar ca fariseii nu erau rigoristi. Insa pentru ca oamenii astazi talcuiesc Scriptura dupa propriile pareri teologice, mai este o problema: a afirma ca Hristos era oarecum rivalul rigorismului Legii te face sa te intrebi de ce a mai zis: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Mt. 5:17)? Hristos tocmai ca nu a incalcat absolut nimic din Lege, ci El a desavarsit-o, a implinit-o, eliberand astfel omul vechi de sub robia Legii si a pacatului. In Hristos se intelege cu adevarat si care a fost scopul Legii, El fiind Datatorul si Implinitorul ei.
Pe langa aceste evidente, mai este si locul in care Hristos adreseaza urmatorul indemn: „Zicând: Cărturarii şi fariseii au şezut în scaunul lui Moise; Deci toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor nu faceţi, că ei zic, dar nu fac” (Mt. 23, 2-3). Din nou se arata lipsa rigorismului fariseilor, din nou Hristos indeamna ca tot ce spun fariseii sa fie ascultat, deci un indemn clar la acrivie.
Din cate se poate observa, cei care interpreteaza opozitia lui Hristos fata de farisei ca opozitie fata de acrivie, nu doar ca stalcesc si interpreteaza eretic Scriptura, dar scot chiar si din context, uitand ca Scriptura se interpreteaza prin ea insasi si nu poti sa talcuiesti un pasaj fara a avea in vedere restul Scripturii.
II. Scriptura si acrivia.
Dupa ce ne-am convins ca fariseii nu erau rigoristi, ci chiar Hristos este rigoristul prin excelenta, acum sa vedem si daca mai sunt alte indemnuri la acrivie dogmatica in Sfanta Scriptura:
„Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, şi va învăţa aşa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăţia cerurilor; iar cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor.” (Mt. 5:19)„…iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Mt. 18:17)
„Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.” (Tes. 2:15)
„Ci macar de noi sau inger din cer va binevesti voua afara de ce am vestit voua, anathema sa fie!” (Galateni 1:8)
„Ia aminte tie si invataturii: ramii intru acestea; pentru ca aceasta facind si pre tine vei mintui si pre cei ce te asculta.” (I Timotei 4:16)
„Caci va veni o vreme cind nu vor mai suferi invatatura sanatoasa ci – dornici sa-si desfateze auzul – isi vor gramadi invatatori dupa poftele lor si isi vor intoarce auzul de la adevar si se vor abate catre basme.” (II Timotei 4:3-4)
Dar Sfintii Parinti ce zic despre rigorism?
Sfantul Preacuvios Isidor Pelusiotul (n.360)

„Acei care cuteaza sa scoata sau sa adauge ceva la cuvintele inspirate de Dumnezeu, sufera de o boala sau alta: ori nu cred ca Dumnezeiasca Scriptura a fost dictata de Duhul Sfint, ceea ce ii arata necredinciosi, ori se cred mai intelepti decit Sfintul Duh, si asta inseamna ca sunt smintiti” 
Sfintul Ioan Gura de Aur (+ 407)

„Daca cineva contraface macar o mica parte a chipului regelui pe moneda regala, in felul acesta o falsifica; la fel si in credinta cea adevarata, acel care va schimba chiar cit de putin in ea, o vatama pe toata. Caci daca, pe de o parte, dogma este rastalmacita, si inger de ar fi, sa nu-l credeti. Nimic nu foloseste viata virtuoasa, daca credinta nu este sanatoasa.”
Sfintul Chiril al Alexandriei (+444)
„Atunci se mareste numele pacii, cind nu ne vom impotrivi parerilor Sfintilor, nici nu vom faptui impotriva hotarelor acelora.”
Asadar, nici fariseii nu erau rigoristi, iar cei care tin la acrivia credintei patristice in nici-un caz nu sunt farisei. Din contra, cei care ii acuza pe cei care tin la acrivie de fariseism, arata ca nu cunosc invatatura Bisericii si lupta impotriva ei, folosindu-se ca toti inselatii vechi si noi, de talcuiri anapoda ale Scripturii.

Sursa