BISERICA ORTODOXĂ ESTE SINGURA ADEVARATĂ BISERICĂ! Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor, nici pe cea a bisericii invizibile. Ce fel de UNITATE este posibilă cu CELELALTE CONFESIUNI CREȘTINE RUPTE DE BISERICA UNA? Jean-Claude Larchet: “ÎNSTRĂINAREA BISERICII ROMANO-CATOLICE de la credința dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o STRĂINĂ DE BISERICA ÎNSĂȘI şi a lipsit-o de plinătatea harului”

  Jean-Claude Larchet: Cum se raportează Biserica Ortodoxă la celelalte confesiuni creştine
Potrivit mai multor principii examinate [în capitolele precedente] – în mod particular credinţa Bisericii Ortodoxe că Biserica nu poate fi decât una şi universală, şi convingerea ei că ea însăşi este această Biserica una şi universală (ca una ce este întemeiată de Hristos şi de Apostoli şi a păstrat nealterate credinţa şi vieţuirea propovăduită de ei, şi deci ca una ce este sfântă şi apostolică) –, Biserica Ortodoxă se consideră unica Biserică a lui Hristos şi nu poate recunoaşte celorlalte confesiuni creştine calitatea de Biserică.Aceasta a fost dintotdeauna şi întotdeauna poziţia Bisericii Ortodoxe.

Ea continuă să fie susţinută şi în ziua de azi de ecleziologii şi teologii ortodocşi. Astfel, Părintele Georges Florovsky spune că Biserica Ortodoxă„se ştie pe sine a fi păzitoarea credinţei apostolice şi a Tradiţiei în deplinătatea lor şi, în acest sens, adevărata Biserică, ca una ce posedă tezaurul harului dumnezeiesc prin continuitatea slujirii preoţeşti şi a succesiunii apostolice”[1].
„Biserica Ortodoxă are […] conştiinţa de a fi singura adevărată Biserică”, scrie Părintele Meyendorff,[2] adăugând:
„Faţă de protestanţi şi faţă de Biserica Romano-Catolică, Ortodoxia se afirmă ca adevărata Biserică, de care creştinii din Apus s-au despărţit”[3].
Părintele Placide Deseille, la rândul său, spune:
„Ecleziologia ortodoxă a rămas, în esenţă – în pofida distorsiunilor cauzate de circumstanţele istorice şi păcatele omeneşti – cea a vechii Biserici, cu care Biserica Ortodoxă de azi se simte în deplină continuitate, fără nici o ruptură. Ea are conştiinţa de a fi pur şi simplu Biserica lui Dumnezeu. Pe celelalte confesiuni creştine ea nu le poate privi decât ca pe mădulare desprinse din unitatea eclezială, păstrată deplin în sânul ei. Tradiţia sa are drept conţinut normativ tot ceea ce creştinii, înainte de epoca separărilor, au considerat cu toţii că face parte din zestrea apostolică, fie că este vorba de credinţa însăşi, fie de viaţa bisericească”[4].
Această poziţie este de asemenea susţinută de membri eminenţi ai ierarhiei ortodoxe, dintre care unii foarte implicaţi în curentul ecumenist. Mitropolitul Maxim de Stavropolis, din Patriarhia de Constantinopol, subliniază:
„Ortodoxia nu este o Biserică printre alte Biserici, ci Biserica însăşi. Ea a păstrat întocmai şi cu adevărat învăţătura lui Hristos, în întreaga sa curăţie. Dincolo de o simplă continuitate şi tărie istorică neclintită, în ea există o autenticitate ontologică şi duhovnicească. Aceeaşi credinţă, acelaşi Duh, aceeaşi vieţuire. Aceasta constituie trăsătura distinctivă a Ortodoxiei şi o îndreptăţeşte să declare că este şi rămâne Biserica prin excelenţă”[5].
Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-o cuvântare rostită în faţa monahilor din Muntele Athos, a declarat: „Singură Biserica Ortodoxă este cu adevărat Biserica cea una, universală şi apostolică”[6].
Mitropolitul (viitor patriarh al Moscovei) Chiril, într-o declaraţie a sa referitoare la documentul Vaticanului Subsistit in, în care se afirmă că Biserica Romano-Catolică este unica Biserică, spune: „Biserica Ortodoxă este moştenitoarea cu drepturi depline, potrivit succesiunii apostolice, a vechii Biserici celei una. De aceea, tot ceea ce se spune în documentul catolic raportăm cu drept deplin la Biserica Ortodoxă”[7].
Această poziţie figurează şi într-un mare număr de declaraţii ortodoxe făcute în cadrul instituţiilor ecumenice. Declaraţia ortodoxă prezentată la încheierea Adunării CEB, ţinută la Toronto în 1950, stipulează că:
„Apartenenţa la Consiliu (ecumenic) nu implică obligaţia ca fiecare Biserică să le recunoască pe toate celelalte drept Biserici în adevăratul sens al cuvântului”.
Iar cea de la Evanston, din 1954, precizează:
„Nu putem să nu afirmăm profunda noastră convingere că numai Biserica Ortodoxă a păstrat deplin neştirbită „credinţa dată odinioară sfinţilor” […] şi că anumite elemente fundamentale care constituie realitatea plenitudinii Bisericii nu se regăsesc în comunităţile despărţite (de ea)”.[8]
Această poziţie a fost prezentată în documentele oficiale ale Bisericilor locale ori de câte ori a fost necesar.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din America (OCA), într-o enciclică a sa, declară:
„Este de datoria noastră, ca episcopi ai Bisericii şi păzitori ai credinţei apostolice, să mărturisim că singură Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Mărturisim aceasta deoarece suntem încredinţaţi că din timpul Domnului nostru Iisus Hristos şi al Apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă nu a primit nici o învăţătură greşită şi nici o regulă de viaţă strâmbă, în pofida greşelilor săvârşite, în mod colectiv sau individual, de membrii Bisericii” (cf. I Ioan 1, 8).”[9]
Consiliul episcopal al Bisericii Ortodoxe Ruse, întrunit la Moscova în august 2000, a promulgat o declaraţie cu privire la Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, în care se spune:
„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică a lui Hristos, întemeiată de Domnul şi Mântuitorul nostru, Biserica pe care Duhul Sfânt a zidit-o şi o plineşte, Biserica despre care Însuşi Domnul zice: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18). Ea este Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolică, păzitoarea şi dătătoarea Sfintelor Taine în întreaga lume, „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 15). Ea poartă deplina răspundere a propovăduirii adevărului Evangheliei lui Hristos, ca şi deplina putere de a mărturisi „credinţa dată sfinţilor, o dată pentru totdeauna” (Iuda 3)[10].
Şi puţin mai jos:
„Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică, în care se păstrează neştirbite Sfânta Tradiţie şi plinătatea harului mântuitor al lui Dumnezeu. Ea a păstrat în deplinătatea şi curăţia ei moştenirea primită de la Apostoli şi de la Sfinţii Părinţi. Ea recunoaşte identitatea învăţăturii sale, a structurii liturgice şi a vieţuirii, cu propovăduirea apostolică şi Tradiţia vechii Biserici. Ortodoxia nu este „un atribut naţional şi cultural” al Bisericii Răsăritene. Ortodoxia este o însuşire intrinsecă a Bisericii, păzirea adevărului doctrinar, a structurii liturgice şi ierarhice şi a principiilor de viaţă duhovnicească, necontenit şi neschimbat păstrate în Biserică din timpurile apostolice”[11].
Biserica Ortodoxă nu recunoaşte pretenţia analogă a Bisericii Romano-Catolice de a reprezenta singura şi unica Biserică, Biserica cea una şi universală[12]. Având puternica convingere că unitatea mărturisirii de credinţă şi a modului de viaţă (ethos) este fundamentul unităţii şi al deplinătăţii (catolicităţii) Bisericii, ea consideră că înstrăinarea Bisericii Romano-Catolice, începând cu veacul al IX-lea mai ales, din punct de vedere dogmatic şi ecleziologic, de la credinţa dintru început, păstrată de Tradiţia ortodoxă, a făcut-o străină de Biserica însăşi şi, ca urmare, a lipsit-o de plinătatea harului şi de puterea de a-l împărtăşi.
Biserica Ortodoxă nu împărtăşeşte nici concepţia pe care o au denominaţiunile ieşite din Reformă, potrivit căreia:
1) diviziunile pe care istoria le-a produs între creştini sunt diviziuni reale ale Bisericii celei văzute;
2) de aceea, nici o Biserică empirică nu poate să se identifice cu Biserica lui Dumnezeu;
3) unitatea Bisericii menţionată în Crez există însă în mod nevăzut;
4) scopul mişcării ecumenice este acela de a o face din ce în ce mai vizibilă;
5) această unitate văzută comportă o credinţă minimală comună, o intercomuniune sacramentală, o recunoaştere a Tainelor, care lasă loc pentru diferenţele dogmatice şi instituţionale prin care se păstrează identitatea fiecărei Biserici[13].
Părintele Placide Deseille scrie pe această temă, spunând: „Este evident că o astfel de concepţie nu poate fi privită de ortodocşi decât ca o pan-erezie, şi pentru ei nu se pune problema de a face vreo concesie”[14].
Biserica Ortodoxă nu acceptă nici teoria ramurilor (branch theory), de origine anglicană, potrivit căreia diferitele concepţii creştine ar fi ramurile unui acelaşi arbore, avându-şi unitatea profundă în trunchiul comun, fiind toate în aceeaşi măsură Biserici depline şi apostolice, şi părtaşe toate, în mod complementar, la moştenirea comună a Bisericii cea una şi nedespărţită[15].
Biserica Ortodoxă nu vede Biserica nedespărţită în Biserica din primul mileniu creştin, ci pe sine însăşi se socoteşte a fi, azi, ca şi ieri, Biserica nedespărţită. Schisma produsă în 1054 nu a divizat Biserica, ci i-a divizat pe creştini. Părintele Meyendorff scrie în această privinţă:
„Unitatea creştină este o unitate cu Hristos în Duhul Sfânt, şi nu o unitate între oameni pierdută de-a lungul istoriei; această unitate se află în Biserica cea una, pe care certurile dintre oameni n-o pot diviza. Oamenii nu-L pot diviza pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să îi reunifice; ei pot să-L părăsească pe Dumnezeu şi Adevărul Său, şi apoi să se întoarcă la El. La o astfel de întoarcere cheamă Biserica Ortodoxă pe ceilalţi creştini: o întoarcere la credinţa Apostolilor şi a Părinţilor, pe care ea are conştiinţa că a păstrat-o în toată deplinătatea ei”[16].
Putem cita, drept concluzie, această afirmaţie din recentul document al Bisericii Ortodoxe Ruse, menţionat mai sus:
„Biserica Ortodoxă afirmă că unitatea autentică nu este posibilă decât în sânul Bisericii celei una, sfântă, sobornicească şi apostolică [care este ea însăşi]. Toate celelalte „modele” de unitate sunt inacceptabile”[17].


[Jean-Claude Larchet, Biserica, Trupul lui Hristos, vol. II, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2013, pp. 161-166]
[1] « Une vue sur l’Assemblée d’Amsterdam », Irénikon, 22, 1949, p. 10.
[2]L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[3]Ibidem, p. 180. El adaugă : « Avem de-a face aici cu un exclusivism tot atât de hotărât ca acela al Romei, dar exprimat în numele unei noţiuni diferite despre Biserică».
[4]Points de vue orthodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval, 1984.
[5]Episkepsis, 227, 15 martie 1980.
[6] Cuvânt rostit în biserica Protaton (Kareia, Muntele Athos), pe dat de 21 august 2008.
[7] Declaraţie făcută Agenţiei de presă Interfax, pe 10 iulie 2007.
[8]L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 179.
[9]Encyclical Letter of the Holy Synod of Bishops of the Orthodox Church in America on Christian Unity and Ecumenism, 1973, I, C, “The Orthodox Church is the True Church”.
[10]Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 1. 1.
[11]Ibidem, 1. 18-19.
[12] Cu privire la poziţia Bisericii Romano-Catolice, a se vedea îndeosebi documentele Congregaţiei pentru doctrina credinţei : « Referitor la expresia ‘Biserici surori’» (30 iunie 2000), « Dominus Iesus » (6 august 2000), cap. IV, 16-l7 şi « Subsistit in » (29 iunie 2007).
[13] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 4.
[14]Points de vue orhodoxes sur l’unité des chrétiens, Font-de-Laval (fără dată).
[15] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 5.
[16]L’Eglise orthodoxe hier et aujourd’hui, Paris, 1960, p. 178.
[17] A se vedea documentul Principiile de bază după care se conduc relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu eterodocşii, 2. 3.

Sursa

CATEHEZĂ. Mitropolitul Ierótheos Vlachos: Temelia hristologică a Bisericii. (Partea a II-a: Biserica – „societatea îndumnezeirii”)

2. Biserica – ”societatea îndumnezeirii”

Abordând învățătura Apostolului Pavel că Biserica este Trupul lui Hristos, Sfântul Grigorie Palama precizează că [Biserica] este și ”societate a îndumnezeirii”. Nu este vorba de un element al său de originalitate, ci acest lucru se vede din toată antropologia, hristologia și eclesiologia Sfinților Părinți. Omul a fost creat după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu, acesta este scopul cel mai înalt al omului, Hristos S-a întrupat ca să îndumnezeiască trupul și în continuare să îi integreze pe toți oamenii prin Taine și nevoința lor în Trupul Lui, trăind în Biserică, după cuvântul lui Hristos către Ucenicii Lui de a învăța neamurile ”botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei 28: 19-20).

Sfântul Grigorie Palama, tâlcuind cuvântul Sfântului Grigorie Theologul despre cele trei cutremure care au avut loc în istorie, scrie că primul cutremur a avut loc prin Moise, când evreii s-au mutat de la închinarea idolilor la cunoașterea lui Dumnezeu, confuză [încă pentru ei], dar adevărată. Al doilea cutremur a avut loc prin Fiul și Duhul Sfânt, când iudeii treceau de la Lege la Evanghelie. Și al treilea cutremur a avut loc când Hristos a trecut prin Cruce la adevăratul pustiu și în iad, iar [atunci] pământul s-a cutremurat și în mod simțit. Vorbind Sfântul Grigorie Palama despre cel de-al doilea cutremur, scrie: ”când iudeii treceau de la Lege la Evanghelie, și orice neam era chemat la societatea evanghelizată a îndumnezeirii” .

Expresia ”societatea îndumnezeirii” în realitate înseamnă că membrii Bisericii se împărtășesc de harul necreat al lui Dumnezeu, în Trupul lui Hristos, și prin har oamenii se curățesc, se luminează și se îndumnezeiesc. Prin urmare, harul lui Dumnezeu este caracterizat, în funcție de rezultatele sale, ca fiind curățitor, luminător și îndumnezeitor. Este vorba de creștinii care, rămânând în Trupul lui Hristos, se împărtășesc [fiecare după starea sa] de harul lui Dumnezeu și se numesc îndumnezeiți. Aceasta înseamnă și denumirea de ”sfinți”, anume că se împărtășesc de energia¬-lucrarea lui Dumnezeu.

Ce anume este ”societatea îndumnezeirii” se vede clar în învățătura Sfântului Dionisie Areopagitul, în scrierea sa cu titlul ”Despre Ierarhia bisericească”. 

1În această lucrarea a sa examinează cele trei Taine de bază ale Bisericii, adică Botezul sau luminarea, Euharistia sau adunarea [euharistică] sau desăvârșirea și Mirungerea. Apoi examinează cele trei trepte preoțești, adică a ierarhului, a preotului și a slujitorului, adică a diaconului. Și în continuare prezintă în ordine inversă cele trei trepte ale celor care se sfințesc, adică cei care se curățesc (catehumeni, cei aflați în pocăință, energumeni), credincioșii și monahii sau tămăduitorii.

Astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul corelează cele trei trepte ale urcușului duhovnicesc către Dumnezeu, care sunt curățirea, luminarea și desăvârșirea, cu cele trei trepte ale preoției, adică a diaconului, preotului și episcopului, și cele trei Taine ale Bisericii, adică a Botezului, Mirungerii și dumnezeieștii Euharistii.

Scrie Sfântul Dionisie despre cele trei Taine ale Bisericii, adică Botezul, Mirungerea și dumnezeiasca Euharistie:

”Tagma sfințiților slujitori ai Tainelor are ca primă putere sfințita curățire a celor neînvățați, ca putere mijlocie aceea de a conduce la lumină pe cei curățiți, iar ca ultimă putere și recapitulatoare a puterilor celor dinainte, desăvârșirea celor învățați prin cunoașterea Tainelor respective”.

Despre liturghisitori, adică despre diaconi, preoți și ierarhi scrie:

”Împodobirea liturghisitorilor cu prima putere îi curățește pe cei neînvățați prin slujbe, prin cea de mijloc îi luminează pe cei ce se curățesc, iar prin cea din urmă și mai înaltă îi desăvârșește pe cei ce se împărtășesc de dumnezeiasca lumină în desăvârșita cunoaștere a strălucirilor pe care le-au primit”.

Despre cei învățați în această cunoaștere liturgică și empirică, adică despre creștini, scrie:

”Puterile celor învățați sunt, prima, cea curățitoare, mijlocie, cea de după curățire, [adică] cea luminătoare, iar ultima și cea mai dumnezeiască decât celelalte, [adică] cea care luminează cunoașterea desăvârșitoare a sfințitelor luminări, cărora le-a devenit văzător” .

Toată această învățătură este la bază biblică și provine din învățătura Apostolului Pavel, însă în anumite puncte se folosește terminologia epocii în care au fost scrise aceste opere.

Această învățătură a fost exprimată de către toți teologii empirici și Părinții Bisericii, de Sfântul Maxim Mărturisitorul, de Sfântul Simeon Noul Teolog, de Cuviosul Nichita Stithatul, de Sfântul Grigorie Palama și de toți Părinții isihaști până la Sfântul Nicodim Aghioritul.

Această învățătură este de altfel un punct de bază al învățăturii și vieții ortodoxe, de aceea a trecut și în imnografia Bisericii, care este rugăciunea neîncetată a Bisericii. Toate troparele care se referă la Sfinții Părinți vorbesc despre energia-lucrarea curățitoare, luminătoare și îndumnezeitoare a lui Dumnezeu.

Mă voi limita aici să menționez câteva fragmente dintr-o rugăciunea a Sfântului Simeon Noul Teolog dinainte de dumnezeiasca Împărtășanie, care arată cum Biserica își recunoaște membrii și cum aceștia se pregătesc pentru împărtășirea Dumnezeieștii Euharistii și cum lucrează înlăuntrul lor Dumnezeiasca Euharistie, în funcție de starea lor duhovnicească:

”Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala câtă este și toate păcatele mi le lasă, Dumnezeule a toate, încât cu inimă curată, cu gândul înfricoșat și cu sufletul zdrobit să mă împărtășesc cu Preacuratele și Preasfintele Tale Taine prin care se face viu și se îndumnezeiește tot cel ce mănâncă și bea din ele cu inimă sinceră”.

Și mai jos scrie: ”ci pe cei ce fierbinte se pocăiesc cu mila îndurării îi curățești și îi luminezi și cu Lumina îi unești, părtași Dumnezeirii Tale făcându-i fără pizmuire; și lucru străin și de gândurile îngerești și omenești vorbești cu ei de multe ori ca și cu niște prieteni ai Tăi adevărați”.

1Biserica nu este un organism omenesc, nici o corporație omenească, ci este binecuvântatul Trup al lui Hristos și ”societatea îndumnezeirii”, dat fiind că membrii ei se află în felurite și diferite trepte pe calea îndumnezeirii.

Acestea pot suna paradoxal în urechile unora, dar, din fericire, Biserica l-a caracterizat pe Sfântul Simeon ca Nou Teolog, iar scrierile Sfântului Dionisie Areopagitul au un loc însemnat în învățătura Părinților, mai ales în învățătura și viața Bisericii. Astfel, nimeni nu poate tăgădui această învățătură.
(Traducere de Tatiana Petrache pentru Revista Atitudini, din Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos, comunicare susținută la congresul teologic ”Subiecte de eclesiologie”, organizat de Mitropolia de Nafpaktos, pe 1 octombrie 2016).

Sursa

Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Sinoadele ecumenice ale Bisericii

Conciliile bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci cand nu s-a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea conciliilor au fost locale, desi in unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o larga acceptare (asa cum sunt cele Sapte Concilii Ecumenice). Primul Sinod al Bisericii s-a tinut de catre Apostoli la Ierusalim, in primul secol (Fapte 6:1-7).

Cele sapte Concilii Generale ale intregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele de Concilii Ecumenice. Ele acopera perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezinta temelia invataturii crestine acceptate de ramurile rasariteana si apuseana a Bisericii Crestine. Deciziile acestor Concilii Ecumenice au fost luate sub calauzirea Duhului Sfant, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

La aceste Concilii Ecumenice au fost intocmite multe Canoane sau norme care guverneaza administrarea Bisericii.

Biserica Catolica accepta ca ecumenice si unele concilii ulterioare, organizate numai de autoritatile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste concilii, dintre care ultimul este al doilea Sinodl de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxa ca avand valabilitatea sau autoritatea adevaratelor Concilii Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile in Biserica Ortodoxa. Pentru a intelege mai bine motivele convocarii lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Concilii Ecumenice sunt prezentate in continuare in ordine cronologica.

Primul Sinod Ecumenic

1Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a intrunit la Nicaea, in provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarari, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negand astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme in care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme in care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie intre cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat in prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pana atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentand arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, insa a fost respins imediat. In cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentand Crezul de la Ierusalim, avand inclus termenul foarte important „homoousis”, insemnand „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul:

Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamantului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai inainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire s-a pogorat din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara, si s-a facut om.

Si s-a rastignit pentru noi in timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a ingropat si a inviat a treia zi, dupa Scripturi.

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Imparatie nu va avea sfarsit.

O alta hotarare a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.

Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atat pentru cler, cat si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care ii poarta numele.

Un alt participant, care prin argumentarea lui impotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului in Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfantului Antonie. El suferise atatea greutati si cruzimi in timpul prigoanei lui Maximin, incat trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.

Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a incheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita in Biserica Ortodoxa in a saptea duminica dupa Pasti.

Al doilea Sinod Ecumenic

1Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Imparatul Teodosie I la Constantinopol, in 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un aparator al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodlui a fost eradicarea completa a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formuland invatatura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.

Macedonie invata ca Sfantul Duh nu este o persoana („hypostasis”), ci o simpla putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmand deci ca Duhul Sfant este inferior Tatalui si Fiului. Sinodl a condamnat invatatura lui Macedonie si a formulat invatatura despre Sfanta Treime. Aceasta invatatura afirma ca exista „un Dumnezeu in trei ipostasuri”, proclamand ca Duhul Sfant este Dumnezeu, egal cu Tatal si cu Fiul, de aceeasi fiinta cu Acestia. Aceasta a devenit baza invataturii crestine.

Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii care stabileau invatatura despre Sfantul Duh, despre Biserica, Taine, invierea mortilor si viata veacului care va sa vina:

Si [cred] intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, care impreuna cu Tatal si Fiul este inchinat si slavit, care a grait prin prooroci.

Intr-una sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica,

Marturisesc un Botez spre iertarea pacatelor,

Astept invierea mortilor si viata veacului ce va sa vina. Amin.

Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. In privinta privilegiilor ierarhice, Sinodl a stabilit ca Episcopul de Constantinopol are intaietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important in dezvoltarea invataturii crestine au fost Sf. Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodl) si Sf. Grigorie de Nyssa.

Al treilea Sinod Ecumenic

1

Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes in 431, de catre Imparatul Teodosie. Sinodl a condamnat invatatura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care invata ca in Hristosul intrupat au existat doua persoane separate, una divina si una omeneasca.

Nestorie accentua firea omeneasca a lui Hristos in dauna firii divine, invatand ca Fecioara Maria nascuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvantul” sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvantul”) doar ar fi locuit in Hristos, ca intr-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un „purtator de Dumnezeu”. Aceasta invatatura era vadit contrara invataturii ortodoxe prin care Hristosul intrupat era o singura Persoana, Dumnezeu si Om i acelasi timp.

Unul din punctele invataturii lui Nestorie era respingerea denumirii de „Theotokos” („Maica a lui Dumnezeu”) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria „Christotokos” („Nascatoare de Hristos”), dand astfel nastere „controversei hristologice”.

Sinodl a reafirmat invatatura Bisericii cum ca Domnul nostru Iisus Hristos este o singura persoana, nu doua persoane separate. Sinodl a stabilit ca Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor doua firi ale lui Hristos se face astfel incat una nu o tulbura pe cealalta. Sinodl a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic in Biserica, intarind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicand orice adaugare sau eliminare din acesta.

La acest Sinod au participat doua sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei, luptand pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.

Al patrulea Sinod Ecumenic


1Acest Sinod a fost convocat in 451 la Calcedon, in partea asiatica a Constantinopolelui, de catre Imparatul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbatuta o alta controversa privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea ca firea umana (mai putin desavarsita) a lui Hristos ar fi fost complet absorbita de firea Sa divina, cele doua firi fiind astfel confundate intr-una. Prin aceasta unire, Eutih sustinea ca Hristos ar fi avut o singura fire. Aceasta erezie s-a numit „monofizitism” („o singura fire”). Sinodl a condamnat aceasta invatatura si a stabilit ca au existat doua firi desavarsite in una persoana a lui Hristos, unite „in mod neamestecat, neschimbat, nedespartit si neimpartit”.

La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotararile dogmatice ale Sinodlui au fost exprimate printr-o marturisire de credinta cunoscuta sub numele de Marturia de la Calcedon. Printre celelalte hotarari adoptate s-a aflat una neacceptata de Biserica apuseana: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmandu-se astfel hotararea de la al doilea Sinod Ecumenic care dadea intaietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod ii acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolelui, facandu-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsa de apuseni cu explicatia ca „trebuie pastrate atributiile patriarhiilor rasaritene initiale”.

Al cincilea Sinod Ecumenic


1Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, in 553, fiind convocat de Imparatul Iustinian I. Controversa monofizita continuase dupa condamnarea lui Eutih si dupa emiterea Marturisirii de la Calcedon.

Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului in problemele teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericita in Biserica, situatie pe care nici macar autoritatea si influenta lui Iustinian nu a putut-o solutiona.

Iustinian a luat initial apararea monofizitilor, insa ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Imparateasa Teodora i-a incurajat pe monofiziti sa genereze noi probleme, punand in discutie pozitia teologica a trei ilustri teologi care murisera deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si parinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia era ca scrierile celor trei, patrunse de nestorianism, fusesera condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.

Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar daca acestia erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse sa convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui.

Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei insisi anatemizati. Aceasta hotarare a fost acceptata cu greu in Apus. In timpul Sinodlui a aparut o disputa intre episcopii rasariteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanenta intre Rasarit si Apus a fost evitata prin eforturile lui Iustinian.

Sinodl a confirmat invatatura Bisericii privind dubla natura a lui Hristos si a reafirmat ca El este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Insusi Imparatul Iustinian si-a marturisit credinta ortodoxa in forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-nascut si Cuvant al lui Dumnezeu”, care se canta la Sfanta Liturghie.

Al saselea Sinod Ecumenic

Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol in 680, fiind convocat de Imparatul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi.

In ciuda hotararilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a masurilor represive luate impotriva lui, monotelismul („o singura voie”) a continuat sa produca tulburare in Biserica si in Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea armeana, cea etiopiana si a altora.

Ca rezultat al eforturilor impaciuitoare ale Imparatului Herakleu pentru aducerea inapoi a armenilor la Biserica Ortodoxa, a inceput sa se raspandeasca o noua invatatura privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se spunea ca in Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singura voie. Aceasta invatatura s-a numit „monotelism” si a fost propusa initial ca un compromis intre monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea inapoi in Biserica a monofizitilor, intr-o vreme in care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.

Atat Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cat si Papa Honorius, au acceptat formularea imparatului, prin care existau in Hristos doua firi, insa un singur „mod de lucru”. In afirmarea invataturii insa, Papa a folosit nefericita expresie „o singura voie” in Hristos, care inlocuia expresia „o singura energie” asupra careia convenisera ambele parti.

Dupa dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit sa stinga controversa monotelita. Monotelismul a fost condamnat impreuna cu sustinatorii lui.

Sinod a stabilit ca „Hristos a avut doua firi cu doua moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrand minuni, inviind din morti si urcand la cer; ca Om lucrand faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire isi exercita propria ei voie”. Natura divina a lui Hristos a avut o misiune specifica de indeplinit si la fel natura Lui umana, fara ca acestea sa se amestece, sa se schimbe sau sa lupte una impotriva alteia. „Cele doua firi (naturi) distincte si activitatile lor specifice erau in mod tainic unite in una Persoana Divina a Mantuitorului Iisus Hristos.”

Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod”)

Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degrada o completare la Conciliile Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol in sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului imparatesc. De aceea se numeste Sinodl Trullan, in greaca fiind numit „al cinci-saselea”, iar in latina „quinisext”.

Sinodl a fost convocat de Iustinian II, in 692. Atat Sinodl Ecumenic al cincilea cat si al saselea dezbatusera exclusiv problema hristologica, fara a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Conciliilor Ecumenice anterioare, avand in vedere ca prin al doilea sau canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane Apostolice”, canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Parinti ai Bisericii, acordandu-le astfel autoritate ecumenica.

Canoanele de disciplina ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papa iar in Rasarit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la marirea diferentelor intre Rasarit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind casatoria clericilor, altele referitoare la varsta pentru hirotonire sau la oprirea casatoriei pentru clerici, erau contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat sa le schimbe conform hotararilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a intarit prin al saselea canon o practica aparte din Rasarit, potrivit careia o persoana nu se mai putea casatori dupa ce a fost hirotonita intr-una din treptele preotesti. Astfel, pentru prima oara, preotiei ca taina i se acorda intaietate fata de taina cununiei. Desi nu exista nici o justificare dogmatica pentru aceasta inferioritate doctrinara a tainei cununiei, interzicerea casatoriei dupa hirotonire continua pana in ziua de azi in Biserica Ortodoxa.

Al saptelea Sinod Ecumenic


1Acest Sinod a dezbatut in principal controversa referitoare la icoane si la locul lor in inchinarea ortodoxa. El a fost convocat la Nicaea in 787, de catre Imparateasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.

Mai inainte cu aproape o suta de ani, controversa iconoclasta (impotriva icoanelor) zguduise inca o data temelia Bisericii si a Statului in Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite icoanelor de catre unii membrii ai societatii au facut ca cinstirea icoanelor si inchinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu sa aduca a idolatrie. Aceasta a generat la randul ei cealalta extrema, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata liturgica a Bisericii. Iconofilii considerau ca icoanele serveau la pastrarea invataturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin arta si frumusete.

Sinodl a stabilit invatatura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu inchinate. Raspunzand invitatiei Imparatesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a raspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si inchinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu.

Hotararea Sinodlui de reintroducere a icoanelor in Biserica continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor in Biserica Ortodoxa pana in ziua de azi: „Spunem ca sfintele icoane, vopsite, in mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse in sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobila, in case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Nascatoarea, ale ingerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu cand sunt privite aceste reprezentari, ele ii fac pe cei care le privesc sa-si aduca aminte si sa iubeasca prototipul lor. Spunem, de asemenea, ca ele trebuie sarutate si ca sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevarata inchinare (latreia), care ii este rezervata numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divina. Venerarea adusa unei icoane este de fapt transmisa prototipului ei. Cel care venereaza icoana il venereaza in realitate pe cel reprezentat in ea”.

Sinodl a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar, condamnand simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de catre autoritatea statala si construirea de manastiri mixte. Totusi, in ciuda recunoasterii de catre Papa a acestui Sinod, Carol cel Mare al Frantei a refuzat sa-l recunoasca nu numai ca ecumenic, ci in totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotararea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, in 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea intregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut in Apus abia la sfarsitul secolului al 9-lea, insa fara acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Catolica.

Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol in anul 843, sub Imparateasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamata in Catedrala Sfanta Sofia. Calugari si preoti au mers in procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei” si pana in prezent este sarbatorita anual printr-o slujba aparte in prima duminica din Postul Mare – „Duminica Ortodoxiei”.

Sursa

Erezia de la Balamand a fost acceptată prin hotărâre sinodală doar de BOR

1

Bazându-se pe hotărârile adoptate de sinodul BOR unii ierarhi români au săvârşit erezii smintitoare trădând jerfele de aproape două mii de ani ale martirilor care au murit pentru dreapta credinţă şi pe care Biserica Ortodoxă îi cinsteşte cu zi de prăznuire în calendar.
În urma smintelilor făcute de doi ierarhi din vestul ţării (Oradea şi Timişoara), din iniţiativa IPS Bartolomeu Anania, Sinodul BOR a interzis orice comuniune prin slujbe cu ereticii şi schismaticii. După trecerea la cele veşnice a mitropolitului de la Cluj, această hotărâre a fost dată uitării de către înaltele feţe bisericeşti din România.

În iunie 1993 în localitatea Balamand din Liban a avut loc o consfătuire între catolici şi ortodocşi în care partea ortodoxă a făcut câteva concesii foarte grave. Printre aceste concesii sunt şi recunoaşterea reciprocă a Tainelor, dar şi a ideii eretice de biserici surori. Ulterior concesiile şi ereziile acceptate acolo au fost combătute de mulţi teologi greci. Acestora s-a alăturat şi chinotita Sfântului Munte Athos.
Şase Biserici Ortodoxe locale nu şi-au trimis reprezentanţii, iar unele au boicotat aceasta întrunire. Au participat reprezentanţi a nouă Biserici Ortodoxe locale. În cele din urmă, documentul semnat la Balamand, nu a fost acceptat de niciun sinod al vreunei Biserici Ortodoxe locale care a trimis reprezentanţi, mai puţin Biserica Romaniei. Prima dată, documentul a fost condamnat sinodal de catre Biserica Greciei.
Acest document a stârnit multe tulburări în lumea teologică ortodoxă. Bazându-se pe acest acord adoptat doar de sinodul BOR, unii ierarhi din România au căzut în erezie. Este cunoscut cazul celor doi ierarhi Sofronie de la Oradea şi Nicolae de la Banat. Nu de mult IPS Andrei Andreicuţ a săvârşit o sfeştanie cu un episcop catolic la Cluj iar, IPS Serafim Joantă al Germaniei a căzut într-o altă erezie afirmând că, după părerea sa, Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe sunt foarte apropiate de cele ale Bisericii Catolice.
În afirmaţiile sale, IPS Serafim îi contrazice pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, pe marii noştri teologi şi pe Patriarhii Răsăriteni. Decât să ne lăsăm înşelaţi de falsele învăţături ale “blândului” ierarh român din Germania preferăm să ascultăm de “aprigii” Sfinţi Părinţi care şi-au dat viaţa pentru păstrarea neschimbată a învăţăturii Bisericii Ortodoxe mărturisită şi de Patriarhii Răsăritului.
În mai 1848 patriarhii ortodocşi ai răsăritului au condamnat în unanimitate eresurile catoliceşti mărturisind că tainele acestora nu sunt valide. Azi, prin documentul semnat la Balamand, mărturisirea de credinţă a Sfinţilor Părinţi a fost ignorată cu dispreţ de către cei ce ar fi trebuit să o apere cu tărie. Noi de cine să ascultăm? De Sfinţii Părinţi sau de diplomaţia politico-religioasă a ierarhilor care au semnat şi aprobat cele scrise în acel document?
Expresia de “Biserici surori” folosită în cercurile ecumeniste dă impresia că ambele au putere egală de mântuire ceea ce este fals, contrazice toată învăţătura de credinţă a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. În acest sens, teologul român de talie internaţională, părintele Dumitru Stăniloae, spune că “Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă nu sunt două surori. Nu există decât un cap al Bisericii, Iisus Hristos. Nu poate exista decât un singur trup, adică o singură Biserică. Deci noţiunea de Biserici surori este improprie” (în “Omagiu memoriei părintelui Dumitru Stăniloae”, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pg. 93).
Şi iarăşi ne întrebăm de cine să ascultăm? De cei ce au semnat astfel de documente sau de Sfinţii lui Dumnezeu?
prof. Mihai Cosma, licenţiat în teolog

Sursa

Ce vor ereticii și sectanții ? Sursa ASCUNSĂ a ereziei

Va prezentam, in cele ce urmeaza, traducerea unei predici a Arhimandritului Boris (Doljenko), efectuata pentru Agentia de stiri Lăcaşuri Ortodoxe.

Sursa ascunsa a ereziei ramane intotdeauna mandria mintii umane.“Zilele trecute am cinstit memoria Sfinților Părinți ai Sinoadelor Ecumenice, care au lucrat în apărarea Credinței Ortodoxe, împotriva diferitelor învățături eretice. Dar, ce este erezia?

Erezia este o aberație a credinței; este o denaturare a adevăratei învățături a lui Hristos, care a fost propovăduită de Apostoli și a fost păstrată intactă de Biserică.Sursa ascunsa a ereziei ramane întotdeauna mândria minții umane, care nu vrea să se supună învățăturii Bisericii, dar pune propria minte, înțelegerea proprie, deasupra Bisericii. Eretici au fost oameni care au fost siguri de sine, incapatanati și gata sa reziste chiar si in fata adevărului evident, mergand împotriva Sinoadelor Sfinților Părinți. Având grijă de puritatea Credinței Ortodoxe, Părinții Bisericii au gasit un mijloc eficient pentru a face fata ereticilor: Sinoadele au examinat doctrinele lor și au sugerat, că cei care au căzut în eroare trebuie sa se pocăiască. Și, dacă ei nu acceptau pocainta, trebuia sa fie exclusi din Biserică, iar doctrina lor sa fie anatemizata, pentru a-i proteja pe ceilalti fii ai Bisericii, de pericol. Fiecare rand din Simbolul Credinței (Crezul Ortodox), care se intoneaza la Sfanta Liturghie, este un răspuns sinodal la o erezie concreta. Pericolul învățăturilor eretice constă în faptul că eroarea este atât de inteligent acoperită, susținuta și amestecata cu invataturi adevarate, incat persoana lipsita de experiență va mai putea intelege cu greu ce este bine și ce este greșit. Spre exemplu, in învățătura lui Arie totul era corect, cu excepția faptului că Iisus Hristos nu era recunoscut drept Dumnezeu adevărat. Un alt eretic, Macedonius, a fost corect în toate, cu excepția faptului că el nu L-a recunoscut pe Duhul Sfânt, ca pe Dumnezeu Adevărat. Nestorie nu a recunoscut-o pe Maica lui Dumnezeu, ca Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos). Simbolul de Credință (Crezul) Catolic nu diferă de cel al ortodocșilor, cu excepția faptului că Duhul Sfânt ar purcede atât din Tatăl cat și din Fiul. Protestanții poarta cu ei și citesc o aceeași Evanghelie ca si noi, dar ei nu recunosc Tainele Bisericii, Crucea sau icoanele. Mai mult decât atât, pentru a dovedi învățăturile lor eretice, ereticii fac uz de Sfânta Scriptură, de argumente și dovezi științifice. Ei au chiar propriile lor universități. Și, spre ce i-a condus invatatura lor sofisticată? În vremurile noastre, confesiunile protestante au preoți și episcopi care chiar pot fi femei, sodomiți, asa incat cuplurile de același sex se pot căsători în bisericile lor. Iar ei vin, acum, in tara noastra, să ne învețe Credința Creștină.
Uneori, în viață, avem de-a face cu oameni care, deși cred în Dumnezeu, nu sunt ortodocși. Ei încearcă de multe ori sa înceapa o conversație cu noi, despre credință, încercând să ne demonstreze și să ne explice cate ceva. Si ne trezim prost pregătiți pentru astfel de argumentari, neștiind cum sa raspundem. Nu este nevoie să va simtiti jenati pentru asta, pentru că nu sunteti pe picior de egalitate: ei s-au pregătit în prealabil, marcând pasajele necesare din Biblie, și au primit instrucțiuni privind modul de a raspunde in cazuri diferite. Nu ne pun propriile lor întrebări, ci unele special concepute în centre misionare de specialiști de înaltă calificare. Si, ei se apropie de cineva de pe stradă, care se grăbește spre casă, de la locul de muncă, sau care merge la magazin, a cărui minte este ocupata cu lucruri complet diferite, la acel moment… Poate că persoana oprita a fost la biserică doar de câteva ori în viața sa și nu poate recita nici macar “Tatăl nostru” fără vreo greșeala. Și iată, dintr-o dată, ca i se cere să răspundă la întrebări teologice dificile. Desigur, ea nu poate găsi un răspuns decent! Asta seamănă cu un atac surpriză, al unor tâlhari care sar pe o persoană nepregătită.
Ce ar trebui să se facă, în astfel de cazuri? Există cazuri cunoscute, când unii oameni din Biserică au putut purta cu succes astfel de polemici. Dar trebuie să fie pregătiti, fiindca dacă răspund la o prima întrebare, atunci li se va cere sa raspunda la o a doua, a treia și a patra întrebare, până când se clatina. Insa, chiar dacă veți câștiga o astfel de argumentatie, ei tot nu vor renunța la erorile lor; ei pur și simplu vă vor lăsa în pace și vor merge dupa altii. Acest lucru se datorează faptului că acestia nu sunt în căutarea adevărului, ci mai degrabă in sporirea rândurilor organizației lor. O persoana nepregătita ar face mai bine să nu să se angajeze în astfel de dialoguri. Este mai bine să spunem, pur și simplu, că nu suntem buni la astfel de întrebări. Dar, dacă doriți cu adevărat sa aveti un răspuns corect, atunci cel mai bine este să apelati la Seminarul Teologic sau la Departamentul Misionar Eparhial. Adesea, pseudo-misionarii stradali spun: “Ne-ar plăcea să va intalnim din nou”. De ce au nevoie de asta? Pentru a se familiariza, pentru a va găsi punctele slabe, pentru a aduce o persoană avansata, cu ei, și astfel să o atragă în organizația lor. Prin urmare, este cel mai bine sa se răspunda politicos: “Nu, nu. Nu e nevoie. Imi pare rau, dar ma grabesc”. Asta-i tot.
În istoria statului rus, exista un astfel de exemplu, similar. Odată, armata suedeză a asediat Novgorodul. Capitanul suedez i-a cerut, atunci, Arhiepiscopului ortodox de Novgorod sa organizeze o dezbatere pe tema credinței. El a promis că, în cazul în care cei din Novgorod castiga, se va retrage din oras; dar dacă suedezii câștiga, atunci li se va permite sa preia orașul fără luptă. Arhiepiscopul Novgorodului a răspuns: ‘Am primit credința de la greci. Prin urmare, dacă doriți să discutati despre credința, mergeti la Constantinopol’.”
 sursa

Așteptăm moartea ca pe o mare paradă, ca pe o mare sărbătoare

1

Vai de acela care uita de moarte, ca acela moare cu trupul la vremea lui, dar cu sufletul moare cand face pacatul. Daca am fi avut totdeauna pe moarte inaintea ochilor, n-am face pacatul nu numai cu lucrul, nici cu cuvantul, nici cu gandul. Pentru ca Dumnezeu judeca pacatul si cu gandul ca pacat desavarsit. Ce spune dumnezeiescul parinte Efrem Sirul ? „Nu mai aruncati in negrija, fratii mei, pentru pacatele cu gandul, ca ar fi usoare. Daca pacatele cu gandul ar fi usoare, nu socotea Insusi Hristos, Intelepciunea lui Dumnezeu, preacurvie intru pofta de muiere si ucidere intru ura de frate.
Numai ai cugetat cu patima la muiere si te-ai facut preacurvar! Numai ai cugetat cu ura asupra fratelui tau, si-l urasti, esti ucigas! ” Ai auzit ?! Preacurvie din gandire, precurvie din a gandi, din a ura pe fratele, ucidere. Vezi ? Iar moartea nici aici nu te lasa. Moartea te opreste nu numai sa nu te iei la pacatul cu lucrul, nici la acel cu gandul. Pentru ca Dumnezeu osandeste gadurile ca pe fapte in Legea Darului. El n-a venit sa strice Legea, si sa o desavarseasca. In Legea Veche era „sa nu furi”, iar in Legea Darului, nici sa nu poftesti lucrul altuia. Deci, te opreste nici sa nu gandesti cu patima asupra lucrului altuia.
Fratii mei, fericit, de trei ori fericit, este omul acela care si-a luat semen pe moarte, si totdeauna cand il lupta lenevia sa nu faca canonul, sa nu-si faca canonul dat de duhovnic, cand il lupta dracul sa nu pazeasca posturile sa dezlege la mancare de orisicand nu trebuie, sau cand il lupta dracul sa fure, sau sa adune avere, sau sa razbune pe altul, sau sa curveasca, sau sa fure, sau sa injure, sau sa se imbete, sau sa fumeze, el intreaba pe moarte: „Ce zici moarte: sa fac lucrul acesta ?”. Si moartea ii spune: „Nu, nu fa! Ca plata pacatului este moartea. Si eu vin indata dupa pacat, si te iau si te duc in Gheena.” Si iata cum moartea de care noi ne temem, ea ne este cel mai mare prieten si cel mai mare sfetnic in viata, spre viata vesnica. Nu, filosofia noastra a crestinilor nu este sa fugim de moarte!
Dar ce ? Sa ne pregatim de moarte. Sa o asteptam sa vie la noi. Si cum ? Sa ne marturisim curat pacatele, sa ne facem canonul, sa ne impacam cu toti, sa incetam de la pacate, sa facem fapte bune. Si atunci asteptam moartea ca pe o mare parada, ca pe o mare sarbatoare. Auzi ce spune Sfantul Efrem: „barbatul mustrat de stiinta sa pentru pacat, foarte se teme de moarte. Iar omul drept asteapta moartea ca pe o mare sarbatoare: sa vie sa trecem din moarte la viata, ca viata de acum este moartea sufletului, pentru cei ce se lovesc de dansul.”
Vezi moartea, nu ne temem, vai de mine, mor! Ne temem ? Sa nu ne temem de ea. Sa ne temem de pacat, ca pacatul ne duce la moarte, ca plata pacatului este moarte. Si adevarata moartea a sufletului este pacatul. Si acestea am zis pe scurt despre moarte.

Pr. Cleopa

De ce PAPUSARII l-au desemnat PRESEDINTE SUA pe MISTER BREXIT, adica pe DONALD TRUMP?

Foto:http://www.confusedelectorate.com/main/2016/5/breaking-ted-cruz-out-trump-essentially-gop-nominee-for-president

Cuviosul Serafim Rose:

„Nu vreau să vă sperii, însă este mai bine să conştientizăm faptul că ceea ce suferă ei acum, sau ceva asemănător, va veni probabil şi aici, şi cât de curând. Noi trăim vremurile din urmă, Antihrist este aproape, iar ceea ce se petrece în Rusia şi în alte ţări asemenea ei reprezintă experienţa normală a vremurilor noastre. Aici, în Occident, noi trăim într-un paradis la nebunilor, care oricând se poate pierde şi, foarte probabil, aşa se va şi întâmpla. Să începem dar să ne pregătim – nu făcând stocuri de alimente sau alte lucruri, aşa cum s-au apucat unii să facă în America, ci cu o pregătire lăuntrică de creştini ortodocşi.”„

Profetea despre America si compara situatia cu Rusia bolsevica.

Cititi va rog mai multe la:

PROFETII DESPRE AMERICA. Staretul Ignatie: „Ceea ce a inceput in Rusia se va incheia in America”. Parintele Serafim Rose: „Noi traim vremurile din urma, Antihrist este aproape”. Staretul Antonie: „Va fi stearsa de pe fata pamantului Sodoma – New York. Nu va ramane fara rasplata nici Gomora – Los Angeles

Asadar, Donald Trump a castigat alegerile prezidentiale din SUA. A fost ales. Ales de popor? Sau “ales”, intre ghilimele? Evident, au fost multi americani care l-au votat. Problema e insa alta.

El figureaza a fi anti sistem. Iar discursul sau chiar asa si pare. Comparativ cu temele abordate pe acest blog, discursul sau e de fapt o limonada caldicia. Daca-l comparam insa cu discursul, istoricul si activitatea serpoaicei Hillary Clinton, atunci spusele lui Trump par … wow. Tare de tare. Asta a facut ca si campania prezidentiala sa fie cu totul altfel decat cele cu care americanii si omenirea erau obisnuiti de o gramada de ani. S-au abordat teme tabu si s-a zgaltait politicul corect. A fost o dezbatere intre un barbat viu si o femeie zombi moarta, intre cel ce zicea in public lucruri pe care multi cetateni nu aveau curajul sa le vorbeasca decat in particular si cea care repeta lozincile pe care deja cetatenii le ascultasera pana la scarba la scoala, mass-media, filme. Si multi americani au zis, dar mai mult in soapta: “da, el e altfel, el e o solutie”.

Pana aici e clar. Clar dar uluitor. Cum de a ajuns un asemenea personaj in finala?

Donald Trump vine din partea republicanilor, republicani care i-au dat si pe sinistrii Bush, tata si fiu. Iar cand spui Bush, spui 9/11:

11.09.2001 … SI LUMEA S-A SCHIMBAT sau de la ce ni se trage iminentul Big Brother

9/11, adica cea mai ticalosita masinatiune de pe teritoriul SUA, din intreaga sa existenta. Punct de pornire necesar implementarii satanicului angrenaj Big Brother – cip – eGuvernare – internetul obiectelor – disparitia banilor cash.

Deci, inca o data, cum de SISTEMUL a permis unui Donald Trump, simbol anti sistem, sa candideze la prezidentiale?

Unii raspund cu lozinci, negandit sau neintelegand mecanismele: “Donald Trump a invins SISTEMUL. Vointa poporului. Hai ca se poate”. Doar ca n-ai cum sa invingi SISTEMUL de maniera asta. Nu in 2016. SISTEMUL il putea dobori inca inainte de a incepe lupta. Simplu. Nu putea candida din partea republicanilor. Ar fi candidat ca independent, caz in care adio finala. Iar cine sustine ca pe republicani i-ar fi lovit o reala dorinta de lupta anti sistem, se cheama ca e atat de departe de intelegerea lucrurilor incat bine ar fi sa nu se mai bage in vreo discutie, ci sa puna mana serios pe carte.

Asadar, raspunsul nu poate fi decat unul singur: papusarii SISTEMULUI au considerat ca le e de folos sa ajunga in finala.

Dar nu doar ca a ajuns in finala, dar a si castigat alegerile. De ce? Acelasi raspuns. Ca daca n-ar fi fost asa, nu le castiga, indiferent de cat de multi l-ar fi votat. Cine nu intelege ca alegerile sunt de fapt “alegeri”, doarme pe el.

Pana aici e clar?

Sa trecem mai departe. De ce SISTEMUL a desemnat in functia de presedinte SUA un personaj anti sistem?

E un real luptator impotriva SISTEMULUI? Nu stiu. Inclin sa cred ca nu. Dar nici nu conteaza. Chiar daca ar fi, SISTEMUL are toate parghiile necesare pentru a-l manipula sau lichida. Cum a fost in cazul lui Kennedy. Iar daca le e necesara si o revolutie, vor proceda ca in cazul lui Ceausescu, care si el pe cateva directii a fost anti sistem.

Asadar, cu ce le-ar fi papusarilor de folos un om precum Donald Trump?

Aici ar fi mai multe variante. Iata cateva:

  • Il lasa sa-si faca de cap, iar la momentul considerat oportun, va fi asasinat. El are multi sustinatori sinceri, majoritatea cu ideea libertatii posesiei armelor in cap. Vor fi incurajati prin mijloace specifice sa se revolte. Pe cine sa se revolte? Poate pe indoctrinatii sustinatori ai politicii corecte, poate pe institutiile statului, tinte se gasesc. Adica se va declansa taraboiul cu consecinta fireasca a instituirii legii martiale.
  • Nu e asasinat, ba din contra, e lasat sa faca una alta din cele ce a promis in campania electorala. Sustinatorii stangii vor declansa o teribila revolutie si ajungem tot la cele ce ne avertiza Cuviosul Serafim Rose.
  • Viitorul razboi mondial are nevoie de o revigorare a nationalismului, dar unul controlat de cine trebuie, dupa cum am explicat la:

ACTIVE NEWS ne cheama pe baricade: “POPOARELE EUROPENE ISI IAU TARILE INAPOI”. Asa ca fratilor, nu va mai pierdeti timpul cu ecumenismul, cu cipurile si alte nimicuri apocaliptice, caci bate peste Europa un vant de bine

SA NU FIM NAIVI: Daca Marea Britanie iese din UE, iese pentru ca asa vor papusarii

Dar pot fi si combinatii de cate doua. Adica intai il lasa sa se implice intr-un razboi. Apoi una din celelalte doua. Ba chiar poate fi o combinatie din toate trei si atunci America chiar va avea parte de ceea ce a avut parte Rusia: simultan raboi mondial, razboi civil, revolutie.

Cam asta ar fi parerea mea.

Unii intreaba de ce mass-media, ce se afla in mana papusarilor, l-a atacat pe Donald Trump, daca papusarii il doreau pe Donald Trump la Casa Alba? Pai e evident, Donald Trump trebuie sa fie cat mai credibil rolul sau de luptator anti sistem, deci si luptator impotriva mass-media.

Iata si cateva semne, ce zic eu ca adeveresc toate cele de mai sus.

Liderul partidului Alianța Noastră România, Marian Munteanu, a transmis un mesaj de felicitare noului șef de la Casa Albă.

Cititi va rog mai multe in articolul de peActive News:

Primul partid politic din România care a salutat victoria lui Donald Trump

Sa nu uitam nici ca Donald Trump, s-a autoproclamat „Mister Brexit”:

Donald Trump a cerut sa i se spuna altfel: Ce titulatura si-a ales politicianul miliardar

Manifestatii anti Trump:

Mii de americani au protestat în stradă împotriva alegerii lui Donald Trump VIDEO


   Ce credeti ca inseamna asta?

Donald Trump promite că va recunoaște Ierusalimul ca fiind capitala Israelului

Razboi?

Iata si un desen animat din 2 000:


Sursa –