Parintele Paisie Aghioritul, cel mai cunoscut si mai iubit monah de la Sfantul Munte Athos si un Mare Sfant ortodox contemporan, mare facator de minuni. Sarbatorit pe 12 IULIE. Trecut oficial in randul Sfintilor Bisericii Ortodoxe pe 13 ianuarie 2015

1

Vocea Cuviosului Paisie Aghioritul

Sunt incluse mai jos trei videoclipuri, gasite pe Youtube, si care se pare ca redau o inregistrare audio foarte rara a vocii Parintelui Paisie Aghioritul, oferind sfaturi importante. Parintele vorbeste in limba greaca, dar videoclipurile sunt integral subtitrate in limba romana.

Sfaturi duhovnicesti foarte valoroase


Fotografii ale Cuviosului Paisie Aghioritul


Infatisarea Cuviosului Paisie Aghioritul
Infatisarea exterioara a Cuviosului Paisie Aghioritul era cea a unui monah obisnuit. Era de talie mijlocie, aproximativ de 1,60 metri inaltime. Era foarte slab, din pricina ascezei de multi ani si a bolilor sale – de multi ani respira doar cu jumatate de plaman, dupa ce i-a fost scos plamanul drept si jumatate din plamanul stang. Avea trasaturile fetei frumoase, armonioase si fine. Toata infatisarea lui inspira bunatate si simpatie.

  • Privirea sa era vioaie, foarte expresiva, patrunzatoare si scanteietoare, inca de cand era copil. Cand era la scoala primara, Parintele Paisie Aghioritul, care pe atunci era micutul Arsenie Eznepidis (aceasta era numele lui de mirean), avea ochii vioi, expresivi si atat de luminosi, incat colegii sai il numeau „Gumbisia”, care inseamna licurici, in limba farasiota. Mai multe detalii inedite si deosebit de impresionante despre copilaria si viata Marelui Sfant capadocian gasiti in articolul „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, publicat pe acest blog, si mai ales in cartea sa biografica, „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac.
  • Miscarile lui erau insotite de pace, siguranta si noblete.
  • Barba lui era potrivit de mare, deasa si aproape cu totul alba inainte de adormirea sa.


  • Parul sau – care era carunt si foarte des – ii ajungea pana la umeri. De obicei purta un fes impletit din lana, destul de gros, ca sa-l protejeze de frig. Iar atunci cand iesea afara din Sfantul Munte il purta pe cel aghiorit.

  • Palmele mainilor lui, mai mari decat masura obisnuita, erau viguroase si aratau un om care se ocupase cu lucrari manuale.
  • Talpile picioarelor lui erau mari, neproportionale cu inaltimea lui.
  • Dintii ii lipseau aproape toti, in afara de doi din maxilarul de sus, si de cativa din cel de jos. Nu a vrut sa-si puna dinti, desi fiii sai duhovnicesti i-au propus aceasta. A consimtit insa sa-si puna doua proteze. Atunci cand radea, se vedeau destul de bine. Desi ii lipseau dintii, vorbea clar si nu se vedea aceasta ca o meteahna trupeasca. Dumnezeiescul har, care era vadit la Cuviosul Paisie Aghioritul, acoperea aceasta lipsa, si il facea sa arate si mai frumos.


  • Chipul sau era luminos si plin de har.
  • Simturile sale au ramas foarte dezvoltate pana la adormirea sa. Cu mirosul sau putea simti pe cineva care fuma de la un kilometru. Auzul sau era foarte sensibil. Vederea sa era uimitoare, caci putea vedea lucruri mici de foarte departe. Desi nu vedea aproape, cu ochelari a facut sculptura cu detalii marunte, pana la sfarsitul vietii sale.


Caracterul Cuviosului Paisie Aghioritula


  • La exterior parea un om normal, dar in „omul cel tainic al inimii”, zidit dupa chipul lui Dumnezeu, ascundea harul dumnezeiesc, care era cu neputinta sa fie ascuns.

Desi era batran, cu parul alb, bolnav si fara dinti, cu toate acestea era ca un leu. Avea in el o putere, o ravna, ceva dumnezeiesc. In acest trup bolnavicios si mic, se ascundea un suflet plin de barbatie, care avea multa putere si iutime. Iutimea, Sfintii Parinti o numesc „nervul sufletului”. Aceasta putere (iutimea), Cuviosul Paisie Aghioritul a intors-o spre bine si o folosea pentru a dobandi virtutile.
Era din fire deschis si placut, iubitor de straini si milostiv – era un capadocian autentic. Ii placea sa povesteasca istorioare pline de har, cu continut duhovnicesc. Adeseori, voind sa inveseleasca inimile oamenilor, impodobea aceste istorioare cu umorul sau caracteristic. „Din nefericire, astazi, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, a disparut de la multi oameni rasul firesc.” Uneori izbucnea in plans atunci cand compatimea pe cineva, sau il saruta ca pe fratele sau pe un om indurerat, desi il vedea pentru prima data, si se jertfea pentru el ca sa-l odihneasca si sa-l ajute. Iar toate acestea le facea din inima, in mod firesc si spontan.

Fotografii ale Cuviosului Paisie Aghioritul

1

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

1

1

SFÂNTUL PAISIE ANGHIORITUL ÎN FAȚA USII CHILIEI

1

Parintele Paisie Aghioritul si alti monahi


Parintele Paisie Aghioritul, intre monahi si inchinatori

Blandul, bunul si smeritul Parinte Paisie Aghioritul, hranind un iepuras

Cuviosul Paisie Aghioritul

Bunul Monah Paisie Aghioritul, inconjurat de inchinatori

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul, ingenuncheat la rugaciune

Cuviosul Paisie Aghioritul, la varsta de 5 ani, cu parintii lui

Cuviosul Paisie Aghioritul, ca tanar monah

Sfantul Paisie Aghioritul, dupa calugaria sa

Cuviosul Paisie Aghioritul, asezat langa sihastria sa

Cuviosul Paisie Aghioritul (primul din stanga), la ultima Slujba de Paste facuta impreuna cu ucenicii lui – in anul 1992

Cuviosul Paisie Aghioritul, lucrand ca tamplar la restaurarea icoanelor de la Sinai

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul – „Carnurile sale si le-a jertfit, din marime de suflet, pentru dragostea lui Hristos”

Cuviosul Paisie Aghioritul, la Sf. Manastire a Cinstitului Inaintemergator, de la Metamorfosi, din Halkidiki

Cuviosul Paisie Aghioritul, sfatuind un inchinator

Cuviosul Paisie Aghioritul, participand la litania facuta cu Icoana Maicii Domnului (1992

Sursa

Raiul este dragostea lui Dumnezeu

1

Raiul este dragostea lui Dumnezeu. Înlăuntrul acesteia se află desfătarea tuturor fericirilor. În acest Rai, fericitul Pavel  s-a hrănit cu hrană cerească. Și după ce a gustat din pomul vieții, a strigat zicând: „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). De la acest pom al vieții a fost împiedicat Adam prin sfatul diavolului.

Pomul vieții este iubirea lui Dumnezeu din care a decăzut Adam și nu s-a mai putut bucura de ea, ci lucra și vărsa sudoarea lui pe pământul cu spini. Toți câți au fost lipsiți de dragostea lui Dumnezeu, adică de Rai, se hrănesc prin munca lor în mijlocul spinilor, cu pâinea sudorii, chiar dacă pășesc pe drumul drept al virtuților. Este pâinea pe care a îngăduit-o Dumnezeu protopărintelui nostru să o mănânce după căderea lui. Până să găsim așadar iubirea, munca noastră este pe pământul spinilor și în cadrul acestuia semănăm și secerăm, chiar dacă sămânța noastră este sămânța dreptății. Neîncetat ne înțeapă spinii și, chiar dacă ne îndreptățim, trăim în mijlocul acestora cu sudoarea feței noastre.

Când însă, în toiul acestei strădanii, descoperim dragostea lui Dumnezeu, ne hrănim cu pâine cerească și ne întărim, fără să lucrăm până la agonie și fără să ne ostenim precum se ostenesc oamenii fără dragoste. Pâinea cerească este Hristos, Care a venit din Cer pe pământ și dă lumii viața veșnică. Și această viață este hrana îngerilor.

Cine a descoperit dragostea, în fiecare zi și în fiecare ceas Îl „mănâncă” pe Hristos și din această cauză devine fără de moarte (Ioan 6, 58). Deoarece, „cel ce va mânca – zice – din pâinea pe care i-o voi da, viu va fi în veci”. Fericit este, deci, acela care mănâncă din Pâinea Iubirii, care este Iisus. Căci cel care mănâncă din această dragoste, mănâncă pe Hristos, pe Dumnezeul tuturor, o mărturisește apostolul Ioan, când spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Așadar, cine trăiește în iubire, primește de la Dumnezeu, ca rod, viața, și încă din această lume presimte acel aer al învierii în care se desfată cei drepți adormiți întru Domnul.

sursa: doxologia.ro

Din scrisorile Sfantului Nectarie catre ucenicele sale monahii – pilde de iubire si grija parinteasca plina de discernamant: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi aveti nevoie de sanatate pentru a putea sa lucrati…”

1

“Să nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi încontinuu în păcatele vechi. Multe dintre ele sunt puternice din firea lor, dar şi din obişnuinţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, cu sârguinţa voastră, acestea vor fi biruite. Nimic să nu vă facă să cădeţi în deznădejde. Să cereţi şi veti primi de la Domnul”.

***

Scrisoarea a V-a

Atena, 7 martie 1905

Iubita mea fiică întru Domnul Ecaterina, bucură-te!
Am primit scrisoarea ta şi am aflat noutăţile de la voi. Boala ta m-a întristat, precum şi faptul că aţi răcit din cauza umidităţii din chilie. Mă minunez de felul cum gândiţi: de vreme ce starea chiliei este în felul acesta, aţi putea-o repara cu puţini bani. De ce nu mi-aţi scris să vi-i trimit, ca să nu răciţi şi să vă primejduiţi în felul acesta viaţa? Şovăiala voastră si reţinerea de a-mi cere un lucru atât de mic m-au întristat. Credeţi că m-aţi fi deranjat dacă mi-aţi fi mărturisit problema şi mi-aţi fi cerut banii de care aveaţi nevoie pentru a vă proteja sănătatea? N-aţi făcut bine! Scrieţi-mi chiar acum care sunt costurile, pentru a vă trimite banii. Sănătatea este prima de care trebuie să vă îngrijiţi. Cu excepţia lui Filio, toate sunteţi suferinde, cu nervii slăbiţi.
Felul vostru de viaţă trebuie să fie caracterizat de multă luare-aminte şi grijă. Cu trupuri bolnăvicioase nu se poate ajunge la sporire duhovnicească pentru cei care nu s-au desăvârşit. Voi aveţi nevoie de sănătate pentru a putea să lucraţi în acest scop. Aflaţi că cei care încă nu sunt sporiţi duhovniceşte – ca să nu mai vorbesc de cei abia intraţi în arena de luptă – dacă nu au sănătatea bună, vor fi înfrânţi, fiind lipsiţi de puterea duhovnicească care-i întăreşte pe cei înaintaţi. Sănătatea, pentru cei care încă nu s-au desăvârşit, este carul care-l poartă pe atlet la capătul luptei.
De aceea vă recomand să aveţi discernământ în toate şi înţelepciune şi vă sfătuiesc să vă feriţi de extreme. Asprimea trebuie să înainteze în paralel cu măsura virtuţii. Cel ce nu are virtuţi morale înalte şi se luptă împreună cu cei desăvârşiţi, vrând să trăiască aspru precum sfinţii asceţi, este ameninţat să fie cuprins de înaltă cugetare şi va cădea. Felul vostru de viaţă să se îmbine cu smerenia inimii, întrucât sunteţi începătoare, pentru a vă acoperi mila lui Dumnezeu. Aş vrea ca fiecare dintre voi să se străduiască a se cerceta pe sine cu smerită cugetare şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru a o întări. Să fie cu mare luare-aminte încât să nu judece sau să osândească pe vreo altă monahie, căci poate provoca întristare, şi întristarea este începutul rupturii şi despărţirii. Dacă vreo soră se sminteşte de vreun lucru, s-o spună cu dragoste, fără să vrea să se impună pentru a fi ascultată. Iar dacă nu se linişteşte aşa, să-mi scrie, încât s-o liniştesc eu.
Să tânjiţi spre cele duhovniceşti. Cele trupeşti să slujească duhului. Acestea le scriu pentru tine, Ecaterina, fiindcă te-ai îmbolnăvit şi acum ai nevoie de vindecare.
S-o rogi pe Filio – căreia îi urez din inimă să se vindece trupeşte şi sufleteşte – să te însoţească, pe tine şi pe Angeliki, la doctor. Trebuie ca medicul să le consulte, pentru a vedea dacă nu cumva răceala a lăsat urme, iar tu trebuie să urmezi sfaturile lui. Dacă sunteţi sănătoase, veţi spori, altfel, ostenelile voastre vor fi zadarnice.
Atunci când citiţi capitolul despre post, să vă gândiţi că este necesar ca postul să meargă împreună cu sănătatea, încât să nu fiţi nevoite să părăsiţi monahismul şi să vă refugiaţi în lume, pentru a vă trata trupul bolnav. Nu veţi da răspuns în faţa lui Dumnezeu pentru ce mâncaţi. Aş dori ca, pentru a nu vă întoarce în lume, să mâncaţi orice găsiţi, de dragul sănătăţii voastre, dar să rămâneţi rugându-vă în obşte.
Vă trimit prin poştă şaizeci de drahme pentru nevoile chiliei şi am anunţat-o pe Isidora să aibă grijă să primească banii. Să chemaţi meşterul şi să-l întrebaţi care sunt costurile reparaţiilor…
Prin poştă vă trimit şi o sticluţă de colonie* [*In trecut, astfel de produse erau făcute din extracte concentrate din plante, uleiuri esenţiale etc, astfel încât le puteai lua liniştit ca leac], ca medicament. Astăzi doctorii mărturisesc că aceasta are un loc mai bun în farmacii decât în magazinele cu parfumuri, de aceea să nu pregetaţi s-o folosiţi ca medicament, din cauza asprimii vieţii voastre. Iar dacă vreuna dintre voi nu poate suporta durerile să nu refuze medicamentul recomandat, iar când îl foloseşte să nu-i fie ruşine de surori.
Vă binecuvântez pe toate din inimă şi-mi doresc să aflu că sunteţi sănătoase. Să-i spui lui Hrisanthi că-i voi trimite mamei sale cele cinci drahme, până când va găsi cu ce să trăiască, iar în vară să vină acolo. De asemenea, doamnei Elena Zervou-lakou îi trimit regulat câte zece drahme.
După Duminica Tomii, voi avea grijă să vin să vă văd.
Am aflat că v-aţi tulburat ca nu cumva s-o trimit pe Mosha. Sunteţi împuţinate la suflet şi aţi lăsat tulburarea să vă cuprindă cugetele, neţinând seamă de faptul că nimic nu voi făptui fără ca mai înainte să mă gândesc dacă nu cumva v-ar supăra. Vă îndemn deci să rămâneţi liniştite. Domnul ştie dacă o voi trimite, văzând cum stau lucrurile cu voi.
Vă urez să treceţi sănătoase perioada sfântului post. Întrucât Ecaterina s-a îmbolnăvit, dacă nu puteţi să citiţi toată slujba, citiţi mai puţin, iar în restul timpului rostiţi Rugăciunea lui Iisus.
Revin la chestiunea cu Mosha, pentru că mi-am amintit de Angeliki. Îmbolnăvirea nervilor lui Angeliki a provenit de la maşina de cusut. Fiindcă a lucrat la maşină de mic copil, i s-a zdruncinat sistemul nervos şi va ajunge să nu poată sta pe picioarele ei. Domnul Konstantinos Iavopoulos, doctorul, văzând simptomele ei a spus că are reumatism şi că trebuie să meargă vara la băi, la Methana.
Reumatismul a cuprins-o pentru că a găsit sistemul nervos slăbit. Starea ei m-a făcut să mă gândesc să trimit o tânără care să poată învăţa să coasă la maşină stând lângă Angeliki şi apoi să lucreze în locul ei. Astfel m-am gândit la Mosha, dar dacă voi nu sunteţi de acord, atunci sunt de părere că trebuie ca altcineva să se ocupe cu maşina de cusut. Angeliki, dacă va continua să lucreze, nu se va vindeca.
Vă trimit şi un termometru, puţină mentă şi chinină. Atunci când îmi scrii, te sfătuiesc să ai în faţă epistola mea şi să-mi răspunzi la toate cele scrise acolo.

Mă rog pentru voi.
Părintele vostru duhovnicesc,
Nectarie al Pentapolei

***

Scrisoarea a VI-a

Atena, 14 martie 1905

Fiicele mele iubite întru Domnul, bucuraţi-vă!
Am primit cele două scrisori ale lui Filio, pe care le-a trimis pe 8 şi pe 12 martie, şi mă grăbesc să vă răspund.
In legătură cu fata aceasta despre care îmi scrieţi, aş dori ca mai întâi s-o văd şi s-o întreb câteva lucruri. Oricum, dacă arde de iubire dumnezeiască, dacă iubeşte din inimă rugăciunea şi este cuprinsă de râvnă pentru ea, dacă are lepădare de sine, dacă-şi poate tăia propria voie, dacă poate face ascultare de voia altuia, dacă le poate făptui pe cele care sunt împotriva voii ei, dacă poate să nu se împotrivească şi să primească poruncile fără cârtire, dacă poate să spună către Domnul „nu precum voiesc eu, Doamne, ci precum voieşti Tu”, dacă poate să rabde ispita, dacă are cu totul încredere în pronia dumnezeiască şi, în fine, ca să nu adaug mai multe, dacă poate să ierte toate surorile înainte de apusul soarelui, după cum cere porunca iubirii; aşadar, dacă le primeşte pe toate acestea, s-o mărturisească în prezenţa voastră, în faţa icoanei Domnului din biserică, şi să daţi slavă Lui Dumnezeu pentru că a chemat-o la monahism, şi după ce vă rugaţi pentru ea s-o întărească Domnul, s-o îmbrăţişaţi toate şi s-o păstraţi ca soră. Ca stareţă, căreia va face ascultare în toate, o va avea pe Hrisanthi.
Acestea am avut să le spun despre ea. Dumnezeu s-o acopere şi s-o păzească în veci. S-o dovedească vrednică de chemarea ei şi s-o aşeze în ceata fecioarelor celor înţelepte, aşa cum mă rog pentru voi toate. Amin.
Îmi scrieţi că v-a aflat oarecare ispită şi v-aţi înspăimântat ca nişte prunci. Vai şi amar dacă vă speriaţi şi deznădăjduiţi atât de repede. Dacă nu răbdaţi ispitele, nu vă veţi desăvârşi. Să faceţi răbdare, chiar dacă sunteţi lovite. Domnul este cu voi. în fiecare zi cântaţi „cu noi este Dumnezeu” şi totuşi se pare că nu înţelegeţi bine asta. Vă încredinţez că, atunci când veţi înţelege aceste cuvinte, inima voastră se va linişti.
Aflaţi că împotriva voastră se vor ridica puterile celui potrivnic, dar voi să cântaţi „cu noi este Dumnezeu, de frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu“ şi celelalte. Întăriţi-vă şi statorniciţi-vă, căci Dumnezeu este cu voi. Dacă veţi răbda până la capăt, numele voastre vor fi scrise în Cartea Vieţii. Vreau să aflu că v-a vizitat harul dumnezeiesc şi v-aţi liniştit.
Tânăra fată, dacă Dumnezeu a chemat-o să rămână, cred că ar fi foarte bine să înveţe să lucreze la maşină, ca să se odihnească Angeliki.

[…]

Scrisoarea a IX-a

Atena, 17 mai 19o5

Fiicele mele iubite întru Hristos, bucuraţi-vă!
Vă trimit în această scrisoare patru cântări, pe care le-am compus către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru ca inima voastră să se umple de bucurie şi s-o cinstiţi pe Maica Domnului prin noi cântări. Şi vă doresc ca bucuria dăruită de harul Sfântului Duh să reînvioreze veşnic sufletele voastre, să vă odihnească tainic şi să vă facă fericite. Aveţi grijă să păziţi această bucurie în inimile voastre şi să nu-i îngăduiţi vrăjmaşului să le umple cu amărăciune. Fiţi cu luare-aminte, încât Raiul care se află înlăuntrul vostru să nu se preschimbe în iad. Să fiţi mereu pregătite, să vă rugaţi să nu intraţi în ispită. Să nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi încontinuu în păcatele vechi. Multe dintre ele sunt puternice din firea lor, dar şi din obişnuinţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, cu sârguinţa voastră, acestea vor fi biruite. Nimic să nu vă facă să cădeţi în deznădejde. Să cereţi şi veti primi de la Domnul.
Transmiteţi binecuvântările mele bunei doamne Elena Zervoulakou, a cărei filantropie arată mulţimea virtuţilor ei. De asemenea, transmiteţi binecuvântările mele doamnei Evtihia, doamnei Afrodita, doamnei Sofia şi doamnei Hrisi.
De asemenea, mă rog să primiţi ajutor şi ocrotire dumnezeiască de sus.

Al vostru rugător către Dumnezeu, Nectarie al Pentapolei

(din: Sfantul Nectarie al Pentapolei, Scrisori de la un sfant, Editura Egumenita, 2015)

cuvantulortodox

1

ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII

Atitudinea Sfântului Nectarie faţă de eretici
Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“ (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Iubirea cea mai desăvârşită este însă roada luptei şi a smereniei celei multe. Ea se naşte după ce sufletul s-a lepădat şi s-a eliberat de egocentrismul firesc vieţuitoarelor şi vine după ce sufletul nostru cuprinde în sine şi la rându-i se lasă cuprins în chip tainic în sufletul „aproapelui”. Atunci Duhul Sfânt ce locuieşte în sufletul nostru ni-l luminează ca să poată vedea în toţi oamenii firea cea unită; ne aprinde inima ca să nu-l mai deosebim pe prieten de vrăjmaş. Mai cu seamă în sânul Bisericii această iubire desăvârşită dimensiuni dumnezeieşti, pentru că Însuşi Domnul Iisus Hristos mijloceşte şi îi uneşte pe credincioşi în Duhul Sfânt. Astfel se împlinesc spusele Apostolului: „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste si fapte bune” (Evrei 10,24).
De Dumnezeu purtătorul Părinte Nectarie avea această iubire, în toată desăvârşirea ei, iubire ce arde şi înflăcărează necontenit inima şi pe care nimic n-o poate schimba. O mărturisesc viaţa-i plină de sfinţenie şi scrierile. Avand această iubire, Părintele putea spune: „eu dorm, dar inima mea veghează“. Această iubire neschimbată şi neclintită este „împlinirea legii”, fiindcă îl preschimbă pe om în creatură heruvimică şi duh serafimic şi fiindcă îl face asemenea lui Dumnezeu, conducându-i întreaga fiinţă. Trăind deja „dimpreună cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu”, Părintele era inima lumii, primind durerile, căderile, mizeria, nenorocirile, deznădejdile şi nefericirile lumii ca pe ale sale.

1Acesta era Părintele nostru. Simţea într-însul toată durerea şi suferinţa lumii. Plângea şi se ruga pentru lume, pentru toţi copiii lui Dumnezeu „cei risipiţi”, pentru toată zidirea, chiar şi pentru demoni. De aceea, în ochii săi ereticii ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi „în putinţă” fraţii săi întru Hristos. Cum să nu-i iubească, să nu-i plângă şi să nu se roage pentru ei? Cum ar fi putut face altfel, când într-însul stăpânea „iubirea ce nu ale sale le caută”? Şi, de vreme ce nu el trăia, ci Hristos trăia într-însul, cum să nu-i fi simţit ca pe propriile sale mădulare?

Toţi sfinţii care L-au avut pe Hristos în inima lor plangeau pentru eretici. Apostolul Pavel ajunsese în punctul în care ar fi primit să se despartă de Hristos de dragul semenilor săi care-l războiau:

„Că mare îmi este întristarea şi necurmată dorinţa inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi…” (Rom. 9, 2,3).

Ase­menea locuri sunt multe la Sfinţii lui Dumnezeu, cei care L-au avut în inima lor pe Cel Ce “este iubire”.
Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul Părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie suflete­le necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Părintele şi-a prefăcut durerea faţă de cei din afara Bisericii în învăţătură întemeiată pe morala Bisericii.
Iată ce lucruri neobişnuite pentru câţi n-au gustat din iu­birea lui Hristos scria sfântul în „Teologia Pastorală”:
„Episcopul e dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfin­tei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubi­rea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă «toate le suferă şi toate le rabdă». Iubirea creştină este neschimbată pentru aceea că nici cre­dinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea în­dreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la cre­dinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dra­goste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoa­să şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lu­mină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Învăţătorii urii sunt ucenicii celui rau. Fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă sa nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura” (69).

1L-am descris deja pe Părintele nostru ca fiind un barbat plin de râvna cea întru cunoştinţă, stăpânit de iubire pentru oricine avea altă credinţă şi care, cu orice chip, se îngrijea şi se ruga pentru cei rătăciţi, să le deschidă Domnul ochii sufletului ca să poată vedea lumina adevărului. Cităm in continuare dintr-o carte a Părintelui nostru purtător al întelepciunii dumnezeieşti o descriere psihologică a ierarhului plin de râvna cea fără cunoştinţă. In câteva linii ne înfățişează cum lucrează sufletul aceluia, plin de patimă şi ura împotriva celor ce s-au depărtat de dogmele adevărate.

„Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândirile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi von dumnezeieşti. Făptuieşte răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toţi ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestin­să. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fără judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă şi de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire” (70).
Inima de Dumnezeu purtătorului Părinte Nectarie era aprinsă de iubire pentru toţi oamenii. Se îngrijea nu numai de mântuirea ortodocşilor, ci şi de cea a neortodocşilor, cum au făcut de altfel toţi Sfinţii Bisericii. Socotind că „prin iubire (episcopul) poate atrage la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor”, sfântul a desfăşurat o considerabilă activitate în toate direcţiile. A purtat corespondenţă cu prelaţi romano-catolici, catolici de rit vechi şi anglicani, cărora le trimi­tea scrierile sale şi pe care încerca a-i aduce la dialog cu Patriarhia Ortodoxă.

1Sigur de ortodoxia de diamant a sfintei noastre Biserici, preaînţeleptul ierarh, deplângându-i pe fraţii săi rătăciţi, nu numai că nu era spăimântat de a avea legături cu dânşii, ba chiar nădăjduia că toate contactele şi discuţiile teologice aveau a duce la ceva bun. In ce măsură au dat roade încercările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu ştim, oricum nu acest lucru este neapărat important. Cu adevărat vrednic în ochii lui Dumnezeu este a avea pururea sentimentul dato­riei, iubire şi truda pentru lucrarea binelui.

Pentru noi, care istorisim şi cercetăm perioade ale sfintei sale vieţi, importanţă au dreptatea faptelor sale, cele ce-i vădesc sfinţenia, şi vederile largi asupra marilor teme ale Ortodoxiei. Aşadar, autoritatea sa morală să ne fie pildă. In vreme ce toţi dorim să rămânem ortodocşi, nu toţi suntem de acord în privinţa alegerii metodelor. Avem a îndura tăgada şi atacurile ce vin fie din partea „celor prea-puţin râvnitori”, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, fie din partea „celor prea-mult râvnitori”, atunci când se întâmplă să lucrăm ca unii ce doar sunt „râvnitori”. Şi atunci pilda sfinţilor care „mergeau pe sfoară”, fiindcă „a fi ortodox înseamnă a merge pe sfoară”, ne este foarte preţioasă.
[…]
Iubirea Părintelui pentru cei despărţiţi de Biserica orto­doxă, şi mai cu seamă pentru cei ce se născuseră în medii eterodoxe, nu l-a împiedicat niciodată însă să vadă rătăciri­le, ereziile şi cerinţele lor pline de vanitate, ce fuseseră tocmai cauza care a dat naştere blestematei schisme. Numai auzind acest cuvânt sfântul îşi simţea greu de Dumnezeu purtătorul său suflet, astfel că scria:
„Schisma, ce cuvânt greu pentru auz şi care ne arată şi cât de nevrednici ne so­coteşte Biserica soră, arătând atât despărţirea fraţilor ce fu­seseră ai unei singure Biserici, cât şi urmările nefericite ale acestei despărţiri…” (72).
Cartea care redă în modul cel mai concis şi limpede po­ziţia dumnezeiescului Părinte faţă de neortodocşi, în spe­cial faţă de papistaşi, este „Cauzele Schismei”, o adevărată catapultă îndreptată împotriva latinilor.
„Lucrarea noastră, scrie în Prolog, s-ar putea numi Istoria Schismei, deoarece se întemeiază pe fapte istorice şi a fost scrisă cu acribie istorică şi cu nepărtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut întotdeauna, a fost să căutăm adevărul şi numai adevarul si să-l afirmăm pentru apărarea drepturilor Bisericii de Rasarit, drepturi pe care le-au nesocotit teologii Bisericii Apusene, magistri neîntrecuţi ai jurisprudenţei, care au subiectul ca nişte magistraţi şi nu ca teologi, aruncand pe seama Bisericii de Răsărit atât cauzele Schismei, cat si motivele perpetuării ei…”.
Această lucrare în două volume, cuprinzând 560 de pagini, a fost scrisă în 1895. Sfântul mai notează în Prologul său că „mai există şi o a treia parte, adică un al treilea volum, care începe cu căderea Constantinopolului sub turci, ajungând până în zilele noastre. Acest al treilea volum voim a-l publica mai târziu.” Din păcate, n-a apărut niciodata şi nici nu se află pe lista lucrărilor nepublicate, de aceea e nevoie de cercetări pentru a fi descoperit.
Continuând cu cercetarea cauzelor schismei, înţeleptul nostru ierarh şi istoric ajunge la concluzia:
„Cauzele schismei nu sunt socotite a fi aceleaşi de cele două Biserici. Biserica Apuseană, de pildă, invocă semeţia Bisericii Răsăritene, care, din această pricină, refuză să recunoaască primatul Papei de la Roma în Biserică, aşa cum îl înţelege Biserica Catolică. Mai precis, îi reproşează Bisericii Ortodoxe faptul de a nu recunoaşte 1) Statornicirea primatului apostolic întru fericitul Petru. 2) Continuitatea neîntrerupta a primatului Pontifului Romei. 3) Firea şi fiinţa primatului Pontifului şi 4) Autoritatea infailibilă a Papei.
La rândul ei, Biserica de Răsărit consideră că cele mai importante cauze ale schismei au fost următoarele:
1) Pretenţiile trufaşe şi necanonice de acceptare a primatului Papilor, pretenţii ce se împotrivesc duhului Uneia sfinte Soborniceşti şi Apostolice Biserici, despre care vorbeşte limpede Sfânta Scriptură, duh păzit cu străşnicie de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.
2) Inovaţiile aduse care au făcut ca Biserica Romană să se depărteze din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolică şi
3) Nerecunoaşterea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele în care se află adevărul Bisericii.” 
Continuându-şi analiza deosebirilor dintre Ortodocşi şi Catolici, Prea Sfinţitul Părinte şi istoric ajunge la concluzii si propuneri nobile şi generoase, care, numai prin simpla lor acceptare, ar fi putut pune capăt schismei.
„Patru au fost aşadar cauzele care au despărţit cele două Biserici. Una a fost cea invocată de Biserica de Apus, iar pe celelalte trei le-a susţinut Biserica de Răsărit. Pentru a se putea înfăptui reconcilierea şi unirea lor, aceste cauze trebuiau să dispară, dar aici rezidă importanţa întregii probleme, fiindcă fiecare Biserică susţine crede că în ea se află adevărul. Fiecare cerea din partea celeilalte supunere, ca o condiţie a unirii. Astfel, Biserica Catolică îi cerea Bisericii Ortodoxe să accepte primatul Papei şi cele patru Capete, în vreme ce Biserica Ortodoxă cerea de la cea Catolică egalitate frăţească «Primus inter pares» şi ortodoxie după canoanele Sinoadelor Ecumenice, singurele care au infailibilitate.
Condiţiile unirii propuse de cele două Biserici erau de aşa natură, încât s-o facă cu neputinţă de înfăptuit. Aceste condiţii nu se întâlneau în nici un punct, fiindcă unii cereau de la alţii nici mai mult, nici mai puţin decât ca fiecare Biserică să se lepede de sine şi de principiile sale de căpătâi, cele pe care se întemeiază. Biserica Apuseană, pe de o parte, se întemeia pe primatul Papei, aşa cum îl înţelegeau apusenii, iar Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, se întemeia pe Sinoadele Ecumenice. Aşa stând lucrurile, era cu neputinţă să fie acceptate condiţiile de unire ale celor doua părţi, ca unele ce aveau a răsturna din temelii fie o Biserica, fie pe cealaltă. Din această pricină, concesiile pe care erau gata a le face nu şi-au atins scopul. De pildă, primatul de onoare pe care i l-ar fi recunoscut Papei Biserica de Rasarit era o concesie inutilă, fiindcă era lipsită de valabilitate in ceea ce priveşte guvernarea Bisericii de Apus. Iarăşi, concesiile pe care le-ar fi făcut Papa Bisericii de Răsărit, îngaduindu-i să rămână în dogmele, cutumele şi rânduielile ei, n-au fost luate în consideraţie ca atare, de vreme ce acestea erau cele legiuite şi întemeiate pe canoanele Bisericii. Nu numai că Biserica Ortodoxă avea a rămâne întru aceleasi dogme şi rânduieli, dar cerea ca Papa însuşi dimpreuna cu toată Biserica Apusului să le adopte, să se întoarcă în sânul ei, lepădându-se de viaţa de până atunci, şi să se apropie de ea cu căinţă. Aşadar, nici una din aceste aparente concesii nu conta, fiindcă nu erau adevărate. Ca să se înfăptuiasca unirea, ar fi trebuit ca ele să înlăture cauzele separarii. Concesiile aveau a fi adevărate numai atunci când Papa ar fi cedat de la sine, iar nu când tolera cele bine întocmite ale Bisericii de Răsărit. Prin urmare câtă vreme cauzele separării celor două Bisericii rămâneau neschimbate, dat fiind că fiecare parte se agăţa de condiţiile sale, şi unirea lor rămânea imposibilă. Pentru a căpăta temei, unirea ar fi trebuit să se fundamenteze pe aceleaşi principii, altfel orice trudă este în zadar” (73).
Sfântul Nectarie s-a ocupat în continuare de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sfântul Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietăţii pretinse de instituţia papală in întreaga Biserică creştină.
Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nici o sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un Papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea Papei, de Dumnezeu purtătorul Părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi Papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei Infailibilităţii (74).
Acest studiu ştiinţific şi istoric remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel:
„Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces Papei. Dumnezeu va să judece cu judecata cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii” (75).
(in: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007)

sursa

Pammakaristos, locaşul Celei Preafericite

1

Nepământeană taină ascunde această măreaţă biserică. Timp de 131 de ani, locaşul Celei Preafericite a fost Patriarhia Ecumenică a Ortodoxiei. Când ajungeţi la Constantinopol, în nici un caz nu uitaţi să-i treceţi pragul!

Fethiye Camii

Astăzi, turcii o numesc Fethiye Camii – Moscheea Victoriei. Dacă Murad III, în 1587, nu ar fi cu­cerit Georgia şi Azerbaidjanul, poate că Patriarhia s-ar fi aflat şi acum la Pammakaristos. Cine poate şti? După cucerirea acestor popoare, părându-i-se sultanului că în Capitală creş-tinii nu prea s-au bucurat de isprava sa, a hotărât să-i umilească prin pre­schimbarea Patriarhiei în Moscheea Victoriei. Creştinii au mutat în grabă toate odoarele sfin­te într-o altă biseri­că, mai ferită. „Re­modelatorii” s-au apucat serios de trea­bă, însă, pentru a termina la vreme amenajarea noii mos­chei, multe din­tre mozaicurile sfinte le-au ascuns sub straturi groase de var. Sultanul, is­pitit de frumu­seţea Bisericii Celei Prea­fe­ricite, ardea de ne­răbdare să şi-o însuşească. În urma restaurării, efectuate de către Institutul Bizantin din SUA, ace-laşi care s-a ocupat şi de Mănăstirea Chora, au ieşit la iveală mai multe mozaicuri, executate într-o tehnică inegalabilă. Unele au necesitat doar o simplă curăţire, în vreme ce altele au fost restaurate cu migală. Reconstruită din temelii de către Mihail Tarhont Glabas, un mare demnitar (protostrator) al împăratului Andronic II Paleologul (1282-1328) – Pammakaristos este una dintre puţinele biserici ale oraşului păstrate din perioada Paleologilor. După căderea cetăţii în mâinile turcilor, biserica va rămâne ortodocşilor. Patriarhia îşi va stabili sediul aici, după ce o scurtă perioadă (de doar 3 ani) „staţionase” la Biserica Sfinţilor Apostoli. Aici au fost mutate multe dintre comorile scăpate de furia celor trei zile de jaf îngăduite de sultan odată cu cucerirea cetăţii. La Pa-mmakaristos se presupune că a avut loc celebra întâlnire dintre Pa-triarhul Ghenadie Scholarul şi Mahomed II Cuceritorul. Ce s-ar fi întâmplat dacă sultanul – care fusese cât pe-aici să se convertească –, aşa cum spun cronicile, ar fi trecut cu adevărat la Ortodoxie în acele zile?
Tot în biserica Celei Preafericite, un Sinod local a denunţat falsa unire de la Florenţa, reglementând relaţiile dintre Dreapta Credinţă şi romano-catolici.

Astăzi – Taina veşniciei

Icoana hramului acestei biserici se află în prezent la Biserica Patriarhiei din Fanar. Este aşezată în partea dreaptă, între Stâlpul Flagelării şi racla Sf Teofana. Executată în mozaic, la fel ca şi icoana Sfântului Ioan Botezătorul (care provine tot de la Biserica Celei Preafericite şi se află tot aici), aceasta este considerată una dintre ma-rile icoane făcătoare de minuni ale Ortodoxiei. A fost realizată cu o desăvârşită măiestrie artistică în veacul al 11-lea, precedând mozaicurile de la Sfânta Sofia. În Biserica Celei Preafericite impresionează, pe o boltă a unui paraclis, icoana în mozaic reprezentându-L pe Hristos Pantocrator. Proorocii au de ase­menea o strălucire cerească. Sce­na Bote­zului, singura rămasă dintre toate scenele praznicale, este de neuitat. Într-un alt mozaic impresionant este reprezentată scena magilor aducând daruri Risipitorului de daruri sfinte.
Fiecare colţişor al bisericii, de altfel, îţi spune ceva. Fiecare ungher te umple de pace. Raţiunea încetează în faţa tainei. Imaginaţia, sătulă de lucrurile lumeşti, este inutilă. Risipa aceasta de Har devine cel mai preţios lucru din întreg Universul. O simt toţi cei care vin la Pammakaristos. Mângâierea Maicii Domnului acoperă orice suflet zdrobit. Nu ştii dacă Liturghiile săvârşite odinioară aici te poartă în acest „zbor”de pace lăuntrică. Nu ştii dacă fericirea aceasta neînţeleasă nu izvorăşte cumva din moaştele unor sfinţi ascunse în zidirea sfântului locaş. Te simţi în această casă a Maicii Domnului ca după o spovedanie adâncă. Nu ai cuvinte pentru nimic din jur, nu ai „alfabet”. Doar timpul doare, ase­menea unei cruci vestind veşnicia.
Eu unul am simţit că nu merit să fi ajuns aici. Vei constata doar la plecare, iubite pelerin, că aici este cu adevărat locaşul Celei Preafericite.

Gheorghițã Ciocioi

sursa

Maica Domnului in spiritualitatea ortodoxa

1

In Biserica noastra drept-maritoare -Biserica Ortodoxa -, Maica Domnului este la loc de cinste si este pomenita totdeauna dupa Domnul nostru Iisus Hristos. Anume, la sfarsitul slujbelor, cand se face incheierea, preotul, dupa ce Il pomeneste pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicand, de pilda: „Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru”, spune indata: „Pentru rugaciunile Preacuratei Maicii Sale”, apoi ii pomeneste si pe unii dintre sfinti si cere ajutor de la Mantuitorul nostru Iisus Hristos, ca sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi. Asta inseamna ca, in gandirea ortodoxa, indata dupa Domnul nostru Iisus Hristos este Maica Domnului.
Slujbele dumnezeiesti ale Bisericii noastre, care sunt prilej de intalnire cu Dumnezeu, prilej de a sta in fata lui Dumnezeu, prilej de indoctrinare, de invatatura duhovniceasca, sfintele noastre slujbe care ne aduc in fata lui Dumnezeu, care creeaza o atmosfera pentru Dumnezeu si pentru credinciosi, in gandul la Dumnezeu, sfintele slujbe ale Bisericii noastre o cuprind la loc de cinste si pe Maica Domnului. La sfintele slujbe suntem cu totii si cinstitori ai Maicii Domnului, pentru ca la sfintele slujbe slujesc toti cei care participa. Unele slujbe sunt in asa fel randuite de parintii cei duhovnicesti, incat in cuprinsul lor sunt chemati toti cei care iau parte la ele, ca slujitori, nu ca asistenti; adica noi suntem in fata lui Dumnezeu ca sa facem lucrul lui Dumnezeu, cu totii. As vrea sa retineti, pentru toata cealalta vreme a vietii, ca la sfintele slujbe nu slujesc numai slujitorii sfintiti si cei care-i ajuta pe slujitorii sfintiti, de pilda cantaretii sau corul bisericesc, ci toti credinciosii trebuie sa slujeasca; si slujesc, la masurile lor. Daca ne gandim la ziceri de la sfintele slujbe care o pomenesc pe Maica Domnului, cel mai des auzita in legatura cu Maica Domnului e partea 22aceea care zice asa:

„Pe Preasfanta, curata, preabinecuvantata, marita, stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii sa o pomenim”

;

„Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam.”

Asa se zice mai nou. Cand eram eu copil si cand eram tanar, zicerea aceasta era in felul urmator:

„Pe Preasfanta, curata, preabinecuvantata, marita stapana noastra, de Dumnezeu003Nascatoarea si pururea Fecioara Maria, cu toti sfintii pomenind-o, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”

iar in timpul cat se ziceau aceste cuvinte, credinciosii cantau:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi”

Mai nou, zicem:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.

Asa cum se zic cuvintele acestea in vremea noastra, se are in vedere mai mult un indemn de a o pomeni pe Maica Domnului, de a ne gandi la Maica Domnului, iar cum se zicea in trecut, tot in Biserica noastra, dupa randuiala care era atunci, faptul de a o pomeni pe Maica Domnului se considera ca un lucru de sine inteles.
Indemnul pe care ni-l da Biserica acum, sa o pomenim pe Maica Domnului, cuprinde in contextul lui sapte calitati care tin de Maica Domnului. Mai intai, pe Maica Domnului, pe Fecioara Maria, o numim Preasfanta; dupa aceea, curata; apoi, preabinecuvantata – a treia; marita – a patra; stapana noastra – a cincea; de Dumnezeu Nascatoarea – a sasea; si pururea Fecioara Maria – a saptea. Deci sapte lucruri care tin de Maica Domnului. Cine nu cunoaste ceva despre Maica Domnului, poate invata, daca e atent la sfintele slujbe, aceste sapte lucruri care tin de Maica Domnului. Astfel, invata ca Maica Domnului este Preasfanta, deci e mai mare decat sfintii ceilalti, e cea dintai intre sfinti; apoi, e curata; e0002binecuvantata:

„Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau”

sunt cuvinte pe care le gasim in Sfanta Evanghelie de la Luca (1, 28). Si anume, ingerul binevestitor, dupa marturia Sfantului Evanghelist Luca, i-a zis Preasfintei Fecioare Maria, cand i-a vestit ca este aleasa sa-L nasca pe Fiul lui Dumnezeu: „Bucura-te, cea plina de dar, Domnul este cu tine; binecuvantata esti tu intre femei”. Iar Sfanta Elisabeta, mama Sfantului Ioan Botezatorul, purtandu-1 in pantecele sau pe Sfantul Ioan Botezatorul si primind vizita Preasfintei Fecioare Maria, care ii era rudenie si care il purta in pantecele ei pe Mantuitorul lumii, a zis catre Maica Domnului:12

„Binecuvantata esti tu intre femei si binecuvantat este rodul pantecelui tau”Luca 1, 42)

si apoi a pus intrebarea:

„De unde mie cinstea aceasta, ca sa vina Maica Domnului meu la mine?”

Deci Maica Domnului este Preasfanta, este curata, este preabinecu vantata si este marita – de ingeri si de oameni; este stapana noastra, este facatoare de Dumnezeu si este pururea Fecioara.
Toate slujbele dumnezeiesti ale Bisericii noastre o au in vedere si pe Domnului. Sa ne gandim, de pilda, la ceea ce se intampla la Sfanta Liturghie. Dupa ce preotul zice cuvintele:

„Ale Tale dintru ale Tale, Tie iti aducem de toate si pentru toate”

credinciosii canta:

„Pe Tine Te laudam, Tine bine Te cuvantam, Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru”.

In timpul acestor cuvinte cantate, in timpul acestui imn se intampla prefacerea celor ce inchipuie Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, adica prefacerea painii anume pregatite (prescura anume pregatita) si a vinului amestecat cu apa din potir in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Iar cele dintai cuvinte rostite de preot dupa imnul „Pe Tine Te laudam…” sunt: „Mai ales pentru Preasfanta, curata, preabinecuvantata, marita, stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria”. Ca si cand ni s-ar spune: „E bine ca-I aduceti lauda lui Dumnezeu, dar sa nu uitati nici de Maica Domnului”. Numai asa ne putem explica alaturarea cuvintelor: „Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam, Tie iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru”, cu cuvintele: „Mai ales pentru Preasfanta, curata, preabinecuvantata, marita, stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria”.
Legatura intre aceste cuvinte si cele care se spun inainte, insa nu cu glas tare, ci in taina (adica se spun de catre preot fara sa se auda), este urmatoarea: dupa ce se prefac Cinstitele Daruri in Trupul si Sangele Mantuitorului nostru Iisus Hristos, preotul spune de ce anume cere sa se intample aceasta, adica sa fie la indemana credinciosilor, pentru impartasire, Trupul si Sangele Mantuitorului. Si zice asa:
„Inca aducem aceasta slujba cuvantatoare pentru cei ce s-au savarsit intru buna credinta: parinti, patriarhi, prooroci, apostoli, propovaduitori, evanghelisti, mucenici, marturisitori, pustnici si pentru tot sufletul cel drept care s-a savarsit intru buna credinta”. Aceste cuvinte se spun fara sa se auda; si apoi, cu glas tare, in auzul tuturor: „Mai ales pentru Preasfanta, curata, preabinecuvantata, Marita, stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria”.
Noi spunem cuvintele acestea in legatura cu Sfanta Liturghie; anume, spunem ca Sfanta Liturghie este in amintirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si in amintirea celor alesi ai Lui, dintre care-i pomenim, cum am zis, pe parinti, pe patriarhi, pe prooroci – acestia toti din Vechiul Testament; apoi, pe sfintii apostoli, pe sfintii propovaduitori, pe evanghelisti – cei patru evanghelisti si pe toti evanghelistii, pentru ca toti propovaduitorii sunt, intr-un fel, evanghelisti, adica aducatori de veste buna; apoi pe mucenici, adica pe cei care si-au dat viata pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pentru credinta in Mantuitorul. Pe urma, pe marturisitori – cei care au suferit chinuri pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos; n-au murit, pentru ca n-au ajuns sa moara, nu li s-a cerut sa moara, dar au suferit inchisoare, au suferit mutilari si chinuri. Apoi, ii pomenim pe pustnici si pomenim tot sufletul drept care s-a savarsit intru buna credinta.
Si, dupa ce noi, preotii, spunem aceste cuvinte fara sa se auda, spunem apoi cu glas tare: „Mai ales – deci dintre toti acestia, o pomenim in chip special pe Maica Domnului – mai ales pentru Preasfanta, curata, preabinecuvantata marita, stapana noastra, de Dumnezeu Nascatoarea si pururea Fecioara Maria”.
Apoi se continua lista de sfinti si, tot fara sa se auda, preotul zice „Pentru Sfantul Ioan Proorocul, Inaintemergatorul si Botezatorul, pentru Sfintii, slavitii si intru-tot-laudatii Apostoli, pentru Sfantul (i se spune numele), a carui pomenire o savarsim, si pentru toti sfintii, cu ale caror rugaciuni, miluieste-ne pe noi, Doamne!” Si apoi, se pomenesc cei din Biserica luptatoare si cei din Biserica triumfatoare, se pomenesc credinciosii care au murit intru dreapta credinta, se pomenesc apoi episcopii ortodocsi, preotii si diaconii; se aduce aminte de cei care vietuiesc intru dreapta credinta, de conducatorii care asigura linistea popoarelor, de cei vii si de cei morti, si in felul acesta se arata ca Sfanta Liturghie ii cuprinde pe toti.
Dupa ce se spun cuvintele aducatoare-aminte de Maica Domnului, de obicei credinciosii izbucnesc din sufletele lor, isi revarsa cinstirea catre Maica Domnului prin cuvintele:

1„Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim”.

Aceste cuvinte sunt cuprinse in doua parti: o parte este cea in care se spune: „Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul ai nascut, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim. Acestea sunt cuvinte alcatuite, sub puterea Duhului Sfant, de catre un imnograf, de catre un bun cinstitor al Maicii Domnului, Sfantul Cosma Melodul, la inceputul secolului al VIII-lea. Deci pe la anii 700 au inceput sa se spuna in Biserica cuvintele acestea: „Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii…”. Vorbim cu Maica Domnului prin aceste cuvinte si spunem ca Maica Domnului este mai cinstita decat heruvimii si mai marita fara de asemanare decat serafimii.
Cine sunt heruvimii, cine sunt serafimii? Heruvimii sunt fiinte ceresti re care se spune ca sunt cu ochi multi, adica sunt cu multa cunostinta de Dumnezeu (pentru ca asta inseamna ochi multi: multa cunostinta). Prin ochi vin foarte multe cunostinte in constiinta omului, iar despre heruvimi se spunene ca sunt cu ochi multi, deci cu multe posibilitati de a cunoaste. Pe cine? Se intelege, pe Dumnezeu. Revarsarea de cinstire fata de Dumnezeu, de preamarire fata de Dumnezeu, de cinstire fata de Maica Domnului, este o varsare pe masura cunostintei. In masura in care cunoastem maretiile lui Dumnezeu, in masura in care cunoastem maretiile Maicii Domnului, noi aducem preamarire lui Dumnezeu si preacinstire Maicii Domnului. Si zicem: „Ceea ce esti mai cinstita decat heruvimii – decat cei care au cunostinta multa de Dumnezeu – si mai marita fara de asemanare decat serafimii”, adica decat fiintele care sunt in imediata apropiere de Dumnezeu. Heruvimii, serafimii si tronurile sunt in apropiere de Dumnezeu, iar Maica Domnului e mai cinstita decat heruvimii si e mai marita fara de asemanare decat serafimii.

Si zicem:

„Care fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul L-ai nascut”. L-ai nascut pe Dumnezeu Cuvantul, pe Domnul nostru Iisus Hristos, in chip mai presus de fire, intr-un chip in care numai Domnul Hristos S-a nascut in aceasta lume, ca Fiu al lui Dumnezeu care S-a facut om. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a nascut din Preasfanta Fecioara Maria, de la Duhul Sfant, in chip mai presus de fire, numai El, El singur S-a nascut in felul acesta. De aceea zicem: „Fara stricaciune pe Dumnezeu Cuvantul L-ai nascut – deci in chip mai presus de fire -, pe tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim”. Adica pe tine, care esti cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, nu numai dupa parerea noastra, ci esti cu adevarat, in intelesul ca asa s-a intamplat in realitate.
Cum e Maica Domnului Nascatoare de Dumnezeu? Maica Domnului e Nascatoare de Dumnezeu in intelesul ca a nascut nu un om cu care S-a unit apoi Dumnezeu (cum ziceau ereticii, de exemplu nestorienii), ci L-a nascut pe Mantuitorul Iisus Hristos, Care este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut om, si om adevarat, nascut din Preasfanta Fecioara. Deci, cum s-ar zice intr-o alcatuire de la slujbele noastre, Maica Domnului L-a nascut pe
„Dumnezeu nu simplu, ci unit cu omul, si pe omul nu gol, ci unit cu Dumnezeu” (Penticostar la Duminica Tomii). Aceasta este credinta noastra, si anume credinta noasta drept-maritoare (credinta ortodoxa) este ca firea dumnezeiasca cea vesnica Fiului lui Dumnezeu s-a unit cu firea omeneasca in pantecele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, asa incat Maica Domnului este Nascatoare de Dumnezeu in acest inteles, ca a nascut un om unit cu Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu din vesnicie este Fiul lui Dumnezeu, „S-a nascut mai inainte de veci” – zicem noi in Crez.
Deci Maica Domnului il naste pe Acela care este Dumnezeu adevarat din vesnicie si om adevarat in vremelnicie, in vremea in care a trait Maica Domnului.
Asa ca o marim pe Maica Domnului pentru ca e mai cinstita decat heruvimii, e mai marita fara de asemanare decat serafimii, care L-a nascut pe Dumnezeu si care este Nascatoare de Dumnezeu. Asta este lucrarea Bisericii noastre.
Dar aceste cuvinte, scrise de Sfantul Cosma Melodul la inceputul veacului al VIII-lea, sunt precedate de alte cuvinte, care spun asa:
„Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea nevinovata si Maica Dumnezeului nostru”. Aceste cuvinte au fost aduse din cer pe pamant, prin ingerul Gavriil, in valea Adin din Sfantul Munte, prin secolul al XI-lea, asa incat din aceste doua alcatuiri s-a format una singura, care este reprezentativa pentru credinta noastra in Maica Domnului.
Cinstirea Maicii Domnului face parte din credinta noastra, in asa fel incat cineva care vrea sa slujeasca Sfanta Liturghie, preot fiind sau diacon sau episcop, slujitor sfintit, trebuie sa faca marturie despre cinstirea fata de Maica Domnului.
Inainte de a intra in altar ca sa slujeasca Sfanta Liturghie, face o marturisire de credinta ortodoxa prin rugaciunile pe care le spune; mai intai, face marturie despre cinstirea icoanei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, zicand asa, inaintea icoanei Mantuitorului:
„Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare greselilor noastre, Hristoase Dumnezeule. Ca de voie bine ai voit a Te sui cu trupul pe Cruce, ca sa-i mantuiesti din robia vrajmasului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu multumire iti strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea”; apoi saruta icoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos, in semn de ortodoxie. in cuvintele acestea marturisim ca Domnul Hristos are un chip si, daca are un chip, noi, cand il cinstim pe Domnul Hristos, cinstim si chipul Lui, pentru ca-i chipul Lui.
Apoi la icoana Maicii Domnului se spune asa: Ceea ce esti izvorul milei, milostivirii invredniceste-ne pe noi, Nascatoare de Dumnezeu! Cauta spre poporul cel pacatos, arata, precum de-a pururea, puterea ta, ca intru tine nadajduind, strigam: Bucura-te, asa cum a strigat oarecand Gavriil, al celor fara de trupuri mai-marele voievod.”
Fara aceasta marturisire cinstitoare a Maicii Domnului nu exista Ortodoxie, iar cineva care nu-i ortodox nu poate sluji Sfanta Liturghie in Biserica Ortodoxa. Liturghia o pot face numai aceia care sunt cinstitori ai Mantuitorului si ai chipului Mantuitorului si cinstitori ai Maicii Domnului. Fara cinstirea Maicii Domnului nu exista Ortodoxie. Cei care nu-s ortodocsi _ credinciosi fiind, crestini fiind – se numesc eterodocsi, adica straini de credinta ortodoxa. Toti cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului nu sunt ortodocsi, ci sunt straini de credinta ortodoxa.
La Liturghia Sfantului Vasile cel Mare (pentru ca in Biserica Ortodoxa sunt doua liturghii depline: Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si Liturghia Sfantului Vasile cel Mare), in loc de „Cuvine-se cu adevarat…” se spune asa: „De tine se bucura, ceea ce esti plina de dar, toata faptura, soborul ingeresc si neamul omenesc; ceea ce esti biserica sfintita si rai cuvantator, lauda fecioriei, din care Dumnezeu S-a intrupat si prunc S-a facut, Cel ce este mai inainte de veci. Ca bratul tau, scaun l-a facut, si pantecele tau, mai desfatat decat cerurile l-a lucrat. De tine se bucura, ceea ce esti plina de dar, toata faptura, marire tie.”
Ii aducem marire Maicii Domnului, de care se bucura toata faptura, soborul ingeresc si neamul omenesc. Ingerii si oamenii se bucura de Maica Domnului. Spunem despre Maica Domnului ca este biserica sfintita si rai cuvantator, lauda fecioriei.
Intr-o alcatuire de la slujba de Ziua Crucii, din 14 septembrie, vorbind cu Maica Domnului, zicem asa:

65„Rai de taina esti, Nascatoare de Dumnezeu, care L-ai odraslit nelucrat pe Hristos, intru care lemnul Crucii, cel de viata purtator, pe Pamant s-a sadit. Pentru aceasta, inaltat fiind acum (lemnul Crucii, se intelege), inchinandu-ne lui (deci inchinandu-ne Crucii Mantuitorului), Pe tine te marim.”

In Biserica noastra se face o legatura intre Maica Domnului si Crucea Domnului. O numim pe Maica Domnului „biserica sfintita si rai cuvantator”; asa o numeste Biserica si asa o numim noi, ca oameni care facem parte din Biserica Ortodoxa. De ce? Pentru ca din ea S-a nascut Dumnezeu cel mai inainte de veci, adica Dumnezeu cel mai inainte de veci Si-a lucrat in pantecele Preasfintei Fecioare Maria firea omeneasca cu care S-a unit, trupul in care S-a intrupat pentru vesnicie. De aceea Maica Domnului este biserica sfintita si rai cuvantator, pentru ca Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, intrupandu-Se, Si-a facut locas in Maica Domnului. Si zicem:

„Ca bratul tau, scaun l-a facut, si pantecele tau, mai desfatat decat cerurile l-a lucrat”.

Si de aceea, spunem inca o data, ca la inceput:

„De tine se bucura ceea ce esti plina de dar, toata faptura, marire tie!”

Acum, in vremea aceasta, cand avem in vedere inaltarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, avem prilejul sa zicem catre Maica Domnului asa:
„Pe tine, Maica lui Dumnezeu, – fiti atenti si luati aminte! – cea mai presus de minte si de cuvant, care ai nascut negrait sub ani pe Cel fara de ani, noi, credinciosii, cu un gand, te marim (sau te fericim).”

Cum zicem?

„Pe tine – vorbim cu Maica Domnului, cu Maica lui Dumnezeu, si-i spunem cum e -, cea mai presus de minte si de cuvant”. Maica Domnului nu poate fi cuprinsa cu mintea omeneasca si nu poate fi cuprinsa cu gandul omenesc; e mai presus de minte si de cuvant. Nu ne-ajunge mintea ca sa intelegem maretiile Maicii Domnului, iar maretiile Maicii Domnului tin de maretiile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat din ea. Si nu ne ajunge cuvantul ca sa exprimam ceea ce am intelege cu mintea, daca am intelege, cat de mult am intelege. De aceea zicem: „Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvant, care ai nascut negrait sub ani pe Cel fara de ani – pe Cel care n-are ani, Care-i din vesnicie si ramane in vesnicie -, credinciosii, cu un gand, te marim”.
Stimati ascultatori, intr-o alta alcatuire de la sfintele slujbe, vorbind cu Maica Domnului, zicem asa:18

„Spaimantatu-s-au toate de dumnezeiasca marirea ta, ca tu, Fecioara neispitita de nunta, L-ai avut in pantece pe Dumnezeu, Cel peste toate, si ai nascut fiu pe Cel fara de ani, Cel ce daruieste pace tuturor celor ce te lauda pe tine.”

Vorbim cu Maica Domnului despre o marire a Maicii Domnului care copleseste, care uimeste, pentru ca asta inseamna „spaimantatu-s-au toate”: s-au uimit toate, toate stau cu uimire in fata maretiilor tale. De ce? „Ca tu, Fecioara neispitita de nunta – deci in chip mai presus de fire -, L-ai avut in pantece pe Dumnezeu, Cel peste toate, si L-ai nascut, ca fiu, pe Cel fara de ani, Care daruieste pace tuturor celor ce te lauda pe tine”. Domnul Hristos S-a nascut din vesnicie din Tatal, fara mama, iar in vremelnicie S-a nascut din maica, fara tata, de la Duhul Sfant.
Stimati ascultatori, acestea sunt perle de gand! Sunt lucruri pe care le auzim, le spunem, le citim si le cantam la slujbele noastre, dar la care prea putin luam aminte. Ne gandim prea putin la ceea ce se spune, ne gandim prea putin la ceea ce spunem, ne gandim prea putin la Maica Domnului.
La mine vin la spovedit multi credinciosi – destul de multi – si obisnuiesc sa-i pun, adica as vrea sa-i pun pe toti sa spuna „Cuvine-se cu adevarat”. De ce? Pentru ca eu, cand eram copil, in 1942 – aveam treisprezece ani si jumatate – am ajuns sa ma spovedesc la Parintele Arsenie Boca, Dumnezeu sa-l odihneasca; si l-am auzit pe parintele, dupa ce a sfarsit spovedania, dupa ce mi-a dat dezlegare, spunand: „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu…”. Dupa aceea, m-am mai spovedit eu de multe ori si la multi alti preoti, si nimeni n-a zis „Cuvine-se cu adevarat”, desi in Molitfelnic scrie ca preotul trebuie sa spuna „Cuvine-se cu adevarat” dupa ce-l dezleaga pe credincios. Dar prin anii ’80 (in ’81 parca) a venit la noi, in Eparhia Sibiului, un episcop-vicar, Preasfintitul Lucian, care acum este episcop plin la Tomis, la Constanta, si el ne-a spovedit pe noi la manastire; iar de fiecare data cand m-a spovedit pe mine, m-a pus sa zic „Cuvine-se cu adevarat”. Eu atunci inca eram diacon, dar apoi mi-am luat si eu obiceiul acesta, sa-l pun pe credincios sa spuna „Cuvine-se cu adevarat”. Si cu ocazia asta pot sa-mi dau seama si cat sunt oamenii de cinstitori ai Maicii Domnului, cati stiu rugaciunea. Totusi n-as putea spune ca de fiecare data ii pun sa zica… uneori ma mai si satur sa aud ca nu stiu s-o spuna, si atunci o zic eu si nu-i mai pun pe oameni. Dar de obicei intreb: stii sa zici „Cuvine-se cu adevarat”? Si multi zic: „Da, parinte!” Dar cand ii pun sa zica, ei zic doar „cuvine-se cu adevarat”, ca si cand asta ar fi tot. Nu-i asta tot, dar omul nici nu stie despre ce-i vorba.
Asta inseamna ca oamenii nostri nu sunt destul de cinstitori ai Maicii Domnului, chiar daca fac parte din Biserica cinstitoare a Maicii Domnului. Pentru ca nu se poate ca cineva, facand parte din Biserica noastra si luand aminte la sfintele slujbe, sa nu auda la sfintele 36slujbe chemari la cinstirea Maicii Domnului. De pilda:

„Pe ceea ce este marirea a toata lumea, care din oameni a rasarit si pe Stapanul L-a nascut, usa cea cereasca, pe Maria Fecioara sa o laudam.”

E o chemare, e o zicere in care ni se arata importanta Maicii Domnului.
Lucrurile mari si minunate nu pot fi cuprinse in ganduri intinate, nu pot fi cuprinse in ganduri firesti, fiindca sunt supralogice, suprapamantesti, sunt ceresti. Si atunci, noi le primim in gand la masurile la care putem primi -ceva care-i mai presus de noi. Mi-as inchipui – sa zicem asa – credinta noastra si lucrurile sfinte si mari si minunate, asa cum este, de pilda, aerul care e si in noi, si in afara de noi, iar noi cuprindem din aer atata cat ne trebuie noua, atata cat cuprinde fiinta noastra, cat cuprind plamanii nostri Dar aerul e mult mai mult decat putem noi cuprinde in noi. Tot asa-i si cu adevarurile de credinta: putem sa zicem ca ele sunt la masurile noastre, cat putem cuprinde noi, dar avem constiinta ca sunt mult mai presus de noi, sunt mult mai multe, mult mai inalte si nu putem cuprinde in fiinta noastra decat o parte din ele. Asa-i cu adevarurile de credinta.
Eu v-am spus acum niste lucruri pe care le puteati sti si fara mine, dar poate ca singuri nu v-ati gandit la ele. V-am atras atentia asupra unor lucruri care-s mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune. Am spus mai devreme ca zicem catre Maica Domnului: „Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte si de cuvant”. Noi intelegem lucrul acesta si ne dam seama ca oricat ne-am sili sa-i aducem cinstire Maicii Domnului, totusi nu-i putem aduce atata cinstire cata i se cuvine.
In fata Maicii Domnului stam in fata unor taine, in fata unor lucruri de necuprins. Noi zicem ca tainele nu pot fi cercetate. La o alcatuire pregatitoare pentru atmosfera de gand de la sarbatoarea Nasterii Mantuitorului nostru Iisus Hristos, vorbim cu Maica Domnului si-i spunem Maicii Domnului ca ea L-a purtat in pantece pe Mantuitorul Iisus Hristos, ca L-a purtat in brate pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pe Dumnezeu Cuvantul intrupat, si ca aceasta e o taina, iar taina nu sufera ispitire, taina nu poate fi cercetata, ci taina ramane taina. Cata vreme am putea s-o cercetam, daca am putea ajunge s-o cercetam, atunci n-ar mai fi taina si n-ar mai fi mai presus de noi si n-ar mai trebui credinta. Or noi avem o credinta pe care parintii cei duhovnicesti – Sfantul Isaac Sirul, de exemplu – o numesc „usa tainelor”. Prin credinta ajungem sa pretuim tainele credintei, care raman pentru noi tot taine si pe mai departe.
Ca sa putem intelege ceva din maretiile Maicii Domnului, trebuie sa avem o invrednicire, un ajutor chiar de la Maica Domnului. Sa stiti ca toate adevarurile de credinta sunt descoperite de Dumnezeu omului, nu sunt descoperite de om, in legatura cu Dumnezeu.
„Fericit esti, Simone, fiul lui Iona, ca nu trup si sange ti-a descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu, Cel din ceruri” (Matei 16, 17) – spune in Sfanta Evanghelie cuvantul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, referitor la Sfantul Apostol Petru, care a inteles ca Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut om. Deci nu din putere omeneasca, din putere fireasca ai ajuns sa-ti dai seama ca Eu sunt Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ci Tatal Meu, Cel din ceruri, ti-a descoperit.
Toate adevarurile de credinta ni le descopera Dumnezeu prin credinta, in masura in care suntem curati cu sufletul:
„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia il vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8) – sunt cuvinte ale Mantuitorului nostru Iisus Hristos si sunt cuvinte care trebuie sa ne dea de gandit. Daca suntem nereceptivi fata de lucrurile dumnezeiesti, inseamna ca inca suntem invartosati pamanteste si ne trebuie o sensibilizare pentru lucrurile lui Dumnezeu. Domnul Hristos a spus: „Fericiti cei curati cu inima, a aceia il vor vedea pe Dumnezeu”. Vrei sa-L vezi pe Dumnezeu? Ce inseamna sa-L vezi pe Dumnezeu? Nu sa te uiti undeva sus si sa-L vezi, sa-L privesti pe Dumnezeu. Nu! Ci sa-L vezi pe Dumnezeu inseamna sa-ti dai seama ca Dumnezeu e mai presus de ceea ce poti intelege din Dumnezeu, ca orice ai vedea, Dumnezeu e mai presus de ceea ce vezi tu; si de fapt, Dumnezeu Se descopera omului cand vrea El si cum vrea El. Dar mai ales ni Se descopera daca intelegem ca Dumnezeu exista si ca Dumnezeu e Tatal nostru si ca Dumnezeu e „bun si iubitor de oameni”, ca Dumnezeu e „milostiv si iubitor de oameni” si ca Dumnezeu are ca lucrare sa-i mantuiasca pe oameni: „Al Tau este a ne milui si a ne mantui”.
Daca toate acestea le intelegem, deja L-am vazut pe Dumnezeu mai mult decat daca am vedea undeva, stiu eu, pe un nor, o aparitie care-am zice noi ca-i Dumnezeu. Parintii cei duhovnicesti se si fereau de astfel de imprejurari. Daca de exemplu vedeau ceva, isi inchideau ochii si ziceau ca nu-i pentru ei ceea ce vad. Si la mine vin oameni si-mi zic: „Parinte, L-am vazut pe Domnul Hristos!” Si de fapt n-a vazut pe nimeni… a vazut o imagine si si-a inchipuit… Si mai ales ca el e si pacatos si face fel de fel de pacate, si-apoi zice ca L-a vazut pe Domnul Hristos… Nu se poate asa ceva!
Sau c-a vazut-o pe Maica Domnului… Nu se poate! Pe Maica Domnului o vezi atunci cand ai constiinta ca n-o poti vedea, cand ai constiinta ca Maica Domnului e mai presus de ceea ce ti se pare tie, ca Maica Domnului e de necuprins, ca Maica Domnului e o fiinta mai presus de ceea ce poate cuprinde mintea si de ceea ce poate cuprinde cuvantul. De aceea noi, pentru a intelege maretiile Maicii Domnului, cerem ajutor chiar de la Maica Domnului.
Am sa va aduc aminte acum de o alcatuire de la Sfantul Maslu, care uneori se spune, uneori nu se spune… Cel putin cand nu se face un Maslu deplin, e cam ocolita, dar mie-mi pare rau ca nu-i cunoscuta. E vorba de o alcatuire in care vorbim cu Maica Domnului si zicem asa:148

”Pe tine, preacuratul palat al imparatului ceresc, ceea ce esti mult laudata, te rog, curateste mintea mea cea intinata cu tot felul de pacate si o fa locas infrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti, ca sa laud si sa maresc puterea ta si mila ta cea nemasurata, fiind mantuit eu, netrebnicul robul tau.”

Ce frumos! Ce minunat! Vorbim cu Maica Domnului si o intai, „palat preacurat al imparatului ceresc”. Ce e Maica Domnului? Palat preacurat al Imparatului ceresc”. Cine este Imparatul ceresc? Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a facut om. Maica Domnului, care L-a purtat in pantece pe Domnul Hristos, a devenit „palat preacurat al imparatului ceresc”; de aceea, noi o rugam pe Maica Domnului sa faca si din mintea noastra, din fiinta noastra, locas al Preasfintei Treimi. Zicem: „Curateste mintea mea cea intinata cu tot felul de pacate si o fa locas preacurat al imparatului ceresc”. Zicem catre Maica Domnului asa pentru ca dorim sa fim si noi cum a fost ea: palat preacurat al imparatului ceresc.
Bineinteles ca asta se poate intampla in alte conditii, in alt chip de cunoastere, in alt chip de realizare. Iar ca sa putem fi si noi palat al imparatului ceresc, trebuie sa avem mintea curatita; mintea, care-i intinata cu tot felul de pacate, s-o avem minte curatita. Daca nu avem minte curatita de tot felul de pacate, nu putem fi palat preacurat al imparatului ceresc. De aceea zicem: „Curateste mintea mea cea intinata cu tot felul de pacate si o fa locas infrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti”. E vorba de locas infrumusetat al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.

189Maica Domnului a fost si este locas infrumusetat al Preasfintei Treimi. De unde stim? Cum am ajuns la gandul acesta? Am ajuns urmarind relatarea de la Bunavestire, pe care o face Sfantul Evanghelist Luca in Evanghelia sa. Cand Preasfanta Fecioara Maria a intrebat: „Cum va fi aceasta?” (cum voi putea fi mama, de vreme ce nu stiu de barbat si nu am in vedere niste legaturi de felul acesta, care m-ar putea face mama?; cum pot sa-L nasc pe Fiul lui Dumnezeu?), ingerul binevestitor a zis asa: „Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; de aceea, Sfantul care Se va naste din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1, 35). Sunt cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Stiti ca noi credem in Dumnezeu unul in fiinta si intreit in persoana. E o taina de nepatruns, dar o taina in care noi credem. Si marturisim ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat din Preasfanta Fecioara Maria de la Duhul Sfant si S-a facut om, fiind de fata si Dumnezeu Tatal, Care a umbrit-o („puterea Celui Preainalt te va umbri”), si Dumnezeu Duhul Sfant, Care S-a pogorat peste Preasfanta Fecioara, si Dumnezeu Fiul, Care S-a intrupat si S-a nascut din Preasfanta Fecioara Maria.
Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi au fost de fata in Preasfanta Fecioara Maria si raman de fata pana in vesnicia vesniciilor. De ce? Pentru ca Maica Domnului nu L-a purtat pe Domnul Hristos numai in pantecele ei, ci L-a purtat si in inima ei. O mama nu se desparte de copil atunci cand il naste; desi copilul se desparte de mama, el ramane in inima mamei in vesnicie. O mama este mama in vesnicie, nu-i in vremelnicie.
Maica Domnului ramane locas al Preasfintei Treimi, pentru ca il poarta si in inima ei pe Domnul nostru Iisus Hristos, il are pe Duhul Sfant asupra ei si il are pe Tatal ceresc impreuna cu ea; asa incat Maica Domnului, fiind ea insasi locas al Preasfintei Treimi, ne poate ajuta sa venim si noi locas infrumusetat al Treimii celei dumnezeiesti.
Si spunem de ce, si aici e foarte important de luat-aminte. Spunem de cerem noi sa fim curatiti de tot felul de pacate, ca sa avem mintea locas al Preasfintei Treimi. De ce? Zicem noi: „Ca sa laud si sa maresc puterea ta si mila ta cea nemasurata, fiind mantuit eu, netrebnicul robul tau”. Deocamdata, Maica preacurata, eu sunt un netrebnic rob al tau. Ce-mi doresc? Intai si-ntai, imi doresc sa fiu mantuit. Ce inseamna „sa fiu mantuit”? Inseamna sa fiu curatit de tot felul de pacate, ca sa pot deveni locas al Preasfintei Treimi, si apoi, fiind locas al Preasfintei Treimi, sa-I aduc marire lui Dumnezeu si sa-ti aduc marire tie, cunoscand maretiile tale.
Sunt niste lucruri extraordinare, stimati ascultatori, pe care le avem noi in comorile Ortodoxiei noastre! Cand suntem mantuiti, intelegem ceva din lucrurile pe care nu le intelegem ca oameni nepasatori, ca oameni pacatosi, ca oameni care nu urmarim lucrurile sfinte. Dar pe masura curatiei sufletesti, suntem tot mai proprii pentru a-i aduce cinstire Maicii Domnului.
V-am spus lucrurile acestea in legatura cu sfintele slujbe ale Bisericii noastre, care cuprind maretiile Ortodoxiei, care cuprind invatatura ortodoxa. Biserica noastra se exprima pe sine in slujbele dumnezeiesti, si mai ales in Sfanta Liturghie. Slujbele Bisericii noastre sunt prilejuri de a ne ruga si de a invata, sunt prilejuri de a invata rugandu-ne si de a ne ruga invatand. Ne aduc in constiinta noastra evenimentele pe care le sarbatorim, ni-i aduc in constiinta pe cei pe care ar trebui sa-i avem mereu in constiinta (si pe care abia daca-i avem) la sfintele slujbe. Aceasta este ceea ce are Biserica noastra mai deosebit si mai specific, slujbele dumnezeiesti.
Am amintit toate lucrurile acestea pentru ca cinstirea Maicii Domnului ne este prezentata in slujbele Bisericii noastre si slujbele noastre ne angajeaza si spre cinstirea Maicii Domnului, chiar daca noi nu ne-am gandi la lucrul acesta, ca trebuie sa fim si cinstitori ai Maicii Domnului.
Dintre cei care cred in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, dintre crestini, nu toti sunt si cinstitori ai Maicii Domnului, ci unii sunt oameni care nu-i aduc cinstire Maicii Domnului. Ei cauta niste motive ca sa nu fie cinstitori ai Maicii Domnului, dupa cum noi avem niste temeiuri pentru a fi cinstitori ai Maicii Domnului. Adevarul este ca nu vorbim aceeasi limba, nu avem in vedere aceleasi lucruri. Si anume, cei care nu au credinta in Maica Domnului cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului… hai sa nu zicem cei care o hulesc, pentru ca poate ca nu au intentia de a o huli pe Maica Domnului, dar faptul acesta ca nu o cinstesc, ca nu-i aduc cinstire Maicii Domnului, deja ii face straini de Ortodoxie. Si n-am avea nicio treaba cu ei si nici n-avem nicio treaba cu ei, numai ca sunt unele situatii de confruntare intre unii si altii, si omul poate sa-si puna intrebarea: Bine, dar uite, noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului; de ce nu sunt toti cinstitori ai Maicii Domnului? Ce motive au cei care nu o cinstesc pe

Maica Domnului, sa n-o cinsteasca?

Unii dintre ei spun ca in Scriptura nu este destul de lamurit faptul ca noi trebuie sa avem un cult fata de Maica Domnului. Adevarul este ca, daca vrei sa gasesti temeiuri, gasesti, iar daca nu vrei sa gasesti temeiuri, le ocolesti pe cele pe care le-ai putea gasi. Si anume, stimati ascultatori, noi, care suntem cinstitori ai Maicii Domnului, stim ca Dumnezeu a ales-o pe Preasfanta Fecioara Maria sa fie mama a Fiului Sau, Care S-a intrupat; ca Preasfanta Fecioara Maria a primit sa fie mama a Fiului lui Dumnezeu, Care S-a intrupat, si asta inseamna ca Maica Domnului este aleasa de Dumnezeu, de Dumnezeu Tatal. Stim ca Dumnezeu Duhul Sfant S-a pogorat peste ea si a conlucrat la intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, deci Maica Domnului este aleasa si a Duhului Sfant. Fiul lui Dumnezeu a primit sa Se intrupeze din Preasfanta Fecioara Maria, deci Maica Domnului este aleasa si de Fiul lui Dumnezeu. Aleasa de Dumnezeu Tatal, aleasa de Dumnezeu Fiul, aleasa de Dumnezeu Duhul Sfant. Aceasta este credinta noastra si nu se poate opune nimic acestui adevar. Ori crezi ca Maica Domnului este aleasa de Dumnezeu Tatal, de Dumnezeu Fiul si de Dumnezeu Duhul Sfant si o cinstesti pe Maica Domnului, ori neglijezi lucrul acesta, pentru ca nu vrei tu, nu te intereseaza.
Si-apoi vin unii – si Dumnezeu sa-i ierte – si zic: „Pai, Maica Domnului e o femeie ca toate femeile”. Stimati ascultatori, e o inselare sa zici ca Maica Domnului e femeie ca toate femeile! Ganditi-va: daca noi credem in Domnul nostru Iisus Hristos si in maretia Lui si stim cine este Domnul Hristos, mai putem zice ca Maica Domnului e o femeie ca toate femeile?!
Se zice ca un copil s-a pierdut de mama lui si o cauta prin multime; si zicea catre cei din jurul lui: „N-ati vazut-o pe mama? N-ati vazut-o pe mama?” Si cineva-i raspunde: „Mai copile, am vazut adineaori o femeie care a trecut pe aici”. Si copilul zice: „Eu nu caut o femeie, eu o caut pe mama!” Deci nici in ordinea fireasca o femeie nu-i ca toate femeile. Sotia cuiva, daca-i o femeie ca toate femeile, atunci nu-i sotia lui adevarata. Mama mea, daca-i o femeie ca toate femeile, nu-i mama mea; ci, dintre toate femeile, mama mea e o aleasa: asa a ales-o Dumnezeu, sa fie mama mea, si atunci eu o cinstesc pe mama mea mai mult decat pe alte femei. Mama mea are o situatie speciala -si la fiecare-i asa -, deci mama mea e una intre femei. Sora mea nu-i o femeie ca toate femeile; chiar daca-i si o femeie ca toate femeile, dar dintre toate, ea este deosebita: e sora mea, are un regim special in constiinta mea.
Deci Maica Domnului nu-i o femeie ca toate femeile. Ingerul vestitor a zis: „Binecuvantata298esti tu intre femei”, Sfanta Elisabeta a zis: Binecuvantata esti tu intre femei”, deci una intre femei, celelalte femei sunt mai prejos de tine, tu esti unica fata de celelalte femei; si vine un amarat de pacatos si zice: „Apai, Maica Domnului e o femeie ca toate femeile”.
Atunci, inseamna ca ingerul n-a spus drept, Sfanta Elisabeta n-a spus drept, dar el spune drept, ca Maica Domnului e o femeie ca toate femeile. Apai, pe astfel de oameni trebuie sa-i ocolim.
Calatoream cu trenul de la Bucuresti spre Fagaras, in toamna, si-mi spune cineva ca i-a zis la serviciu o femeie: „Numai degeaba te mai rogi la Maica Domnului, ca Maica Domnului e o femeie moarta”. Iubiti credinciosi, stimati ascultatori! Sunt lucruri hulitoare, poti sa zici hulitoare de Maica Domnului! Ce spune Biserica despre Maica Domnului, unde-i Maica Domnului? Intr-o alcatuire din 15 august, de la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, se spune: „Pe Nascatoarea de Dumnezeu, cea intru rugaciuni si in folosinte neadormita, nadejdea cea neschimbata, mormantul si moartea n-au tinut-o. – De ce? – Caci ca pe Maica Vietii, la viata a mutat-o – cine? -Cel ce S-a salasluit in pantecele ei cel pururea fecioresc.”
Credinta noastra este ca Maica Domnului e ridicata cu trupul si cu sufletul la cer. Nu-i numai cu sufletul la cer, ci e inaltata la cer si cu trupul, inviat si preschimbat. Nu stim unde este locul Maicii Domnului, dar fata de noi stim ca locul Maicii Domnului este mai presus de ceea ce putem noi gandi. E indata dupa Domnul Hristos, asta-i invatatura Bisericii noastre.
Multi oameni spun acum ca-i cauta unii si altii, care se prezinta ca martori ai lui Iehova, ca ce stiu eu ce, trimisi de Dumnezeu, si ca vor sa le aduca un mesaj, sa le spuna ceva deosebit. Stimati ascultatori, cand vin de astia, puneti-i sa zica: „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!”, iar daca nu zic asa, nu stati de vorba cu ei, pentru ca nu sunt ortodocsi Si nu dau marturie despre Ortodoxie. Or noi n-avem ce vorbi cu oameni care ei insisi sunt inselati si care vor sa-i insele si pe altii.
Stimati ascultatori, ganditi-va ca Maica Domnului este la loc de cinste in credinta noastra si pentru faptul ca au cinstit-o cei care au fost in jurul ei. Am zis ca a fost aleasa de Dumnezeu Tatal, a fost aleasa de Dumnezeu Fiul, a fost aleasa de Dumnezeu Duhul Sfant, a fost si este locas al Preasfintei Treimi. Ca e mai presus de minte si de cuvant. Apoi, Maica Domnului a fost cinstita si de oameni din multime. In Sfanta Evanghelie de la Luca se spune ca Maica Domnului a fost cinstita de catre o femeie care a zis catre Domnul Hristos: „.fericit este pantecele care te-a purtat si pieptul la care ai supt”. Si Domnul Hristos a zis: „Adevarat! Dar fericiti sunt si cei ce asculta cuvanti lui Dumnezeu si il pazesc” (Luca 11, 27-28).

372Deci noi, ca cinstitori ai Maicii Domnului, suntem mai presus de cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului. Am zis ca n-avem nicio treaba cu ei Dumnezeu sa-i miluiasca si sa-i lumineze, ca fara lumina de la Dumnezeu nu se poate ajunge la credinta drept-maritoare a noastra. Cei care n-o cinstesc pe Maica Domnului si n-o socotesc pururea fecioara, cum o marturisim noi, spun ca in Sfanta Evanghelie sunt texte din care reiese ca Domnul Hristos a mai avut frati. E drept, se spune in Sfanta Evanghelie ca s-au dus la Domnul Hristos mama Lui si fratii Lui si ca Domnul Hristos a zis: „Mama Mea si fratii Mei sunt cei care asculta cuvantul lui Dumnezeu si-l implinesc” (Luca 8, 21).
E drept, dar asta nu inseamna ca Domnul Hristos a refuzat-o pe mama Lui si i-a refuzat pe fratii Lui, iar despre fratii Mantuitorului nu se spune nicaieri ca sunt fiii Maicii Domnului. Oricat ai cauta in Evanghelie sa gasesti asa ceva, nu gasesti. Auzi de fratii Domnului, gasesti „fratii Domnului”, dar nu gasesti ca fratii Domnului sunt fiii Maicii Domnului. Deci fratii Domnului pot fi intelesi sau ca fii ai dreptului Iosif din casatoria lui, pentru ca s-ar putea intampla sa fi fost casatorit (nu e foarte sigura treaba, dar in orice caz, se da si explicatia aceasta, ca fratii Domnului ar putea fi fii ai lui losif din casatoria lui), sau au fost rudenii foarte apropiate, veri in special, pentru ca in limba ebraica, „frate” inseamna si var, si ruda apropiata.
Nu noi explicam lucrurile acestea, ci Biserica noastra vine si ne spune ca Maica Domnului e pururea fecioara, si noi primim invatatura Bisericii, iar la cei ce spun altceva nu luam aminte, desi si noi avem aceeasi Evanghelie. De altfel, textele din Sfanta Evanghelie in care vine vorba despre fratii Domnului sunt texte in care nu e vorba de niste adevaruri de credinta, ci e vorba despre ceea ce credeau si despre ceea ce stiau oamenii din vremea Mantuitorului. insa unii dintre ei il dispretuiau pe Mantuitorul si ziceau: „A, pai cine-i el, cine-i Iisus? Pai nu-i stim noi pe tatal lui si pe mama lui si pe fratii lui?
Un om dintr-o familie modesta…” (cf. Ioan 6, 42). Deci ei il defaimau pe Domnul Hristos, il scadeau pe Domnul Hristos, cand spuneau lucrurile acestea. Or noi stim ca Domnul Hristos e mai presus de oricine din lumea aceasta si ca Maica Domnului e mai presus de orice femeie, pentru ca L-a nascut pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Asta-i logica noastra, si supra-logica noastra este mai presus de ceea ce putem noi cugeta si spune.
Ne spaimantam de maretiile Maicii Domnului. Dumnezeu sa-i lumineze pe toti care gandesc altfel, iar pe noi sa ne intareasca in credinta pe care o are Biserica noastra. Credinta noastra este izvoratoare de evlavie, de revarsare de cinstire fata de Maica Domnului; nu exista in Ortodoxie fara Maica Domnului. Adevarata noastra Ortodoxie o cuprinde pe Maica Domnului, ii cuprinde pe sfintii lui Dumnezeu, ii cuprinde pe alesii lui Dumnezeu, ii cuprinde pe cei sfintiti de Dumnezeu pentru randuielile de slujba ale Bisericii noastre.
Evlavia noastra fata de Maica Domnului se arata mai ales la sarbatorile Maicii Domnului:397 la Nasterea Maicii Domnului, din 8 septembrie, la Intrarea in Biserica a Maicii Domnului, din 21 noiembrie, la Soborul Maicii Domnului, din 26 decembrie, la Bunavestire, din 25 martie, la Adormirea Maicii Domnului, din 15 august.
Apoi, la sfintele slujbe sunt atatea si atatea alcatuiri in cinstea Maicii Domnului si sunt si slujbe speciale pentru Maica Domnului, de exemplu acatistele Maicii Domnului; ma gandesc la Acatistul Buneivestiri, la Acatistul „Bucuria celor intristati”, la Acatistul Adormirii Maicii Domnului. Apoi, paraclisele Maicii Domnului, care sunt slujbe speciale in cinstea Maicii Domnului. Ne revarsam cinstirea noastra de drept-maritori crestini in aceste slujbe. Dintre sarbatorile Maicii Domnului, una singura are temei in Noul Testament, si anume Bunavestire; celelalte sunt sarbatori ale Bisericii, ale traditiei Bisericii noastre, si noi nu ne intemeiem numai pe Sfanta Scriptura, ci ne intemeiem si pe Sfanta Traditie a Bisericii noastre; asa incat noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului pentru ca ne conduce Biserica noastra sa fim cinstitori ai Maicii Domnului si avem bucurie din cinstirea Maicii Domnului.

Parintele Teofil Paraian

sursa

Cinstirea Maicii Domnului in Traditia Ortodoxa

1

1. Cinstirea Maicii Domnului în timpul vietii sale pămînteşti.

Încă din timpurile apostolice şi pînă în zilele noastre, toţi cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a născut, L-a crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale.
Dacă Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumezeu-Duhul Sfînt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul S-a sălăşluit întru ea supunîndu-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea atunci „cînd era spînzurat pe Cruce”, nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi mărturisesc credinţa în Sfînta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului?
Chiar din zilele vieţii sale pămînteşti, prietenii lui Hristos, Sfinţii Apostoli au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. Intre toţi, cel mai mult Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan care, împlinind porunca Dumnezeiescului ei Fiu a luat-o la sine şi a îngrijit-o ca pe propria sa mamă din clipa în care Mîntuitorul i-a spus de pe Cruce „Iată mama ta” (Ioan 19, 27).

2. Cei dintîi potrivnici ai cinstirii Maicii Domnului

Cu cat credinţa în Hristos se întindea şi numele Mîntuitorului era slăvit în tot pămîntul, iar împreună cu El şi Cea care primise să-I fie Maică -, cu atît mînia potrivnicilor lui Hristos creştea împotriva ei. Maria a fost mama lui Iisus.
Ea a arătat o nemaiauzită curăţie şi, mai mult, fiind acum în cereştile lăcaşuri este un sprijin pentru toţi creştinii. Prin urmare, toţi cei care-L urau pe Iisus Hristos şi care nu credeau în El, cei care nu-I înţelegeau învăţăturile sau, mai bine spus nu voiau să le înţeleagă aşa cum le-a înţeles Biserica, cei care doreau să pună în locul dumnezeieştilor învăţături ale lui Hristos propriile judecăţi omeneşti, toţi aceştia şi-au aţintit ura pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru Biserică asupra Preacuratei Fecioare.
Au urmărit să-i ştirbească cinstea, pentru ca în acest fel să poată distruge şi credinţa în Fiul său. Au dorit să-i ştirbească cinstirea printre oameni pentru a putea să schimbe din temelii întreaga învăţătură creştină. În pîntecele Fecioarei s-a întîlnit omul cu Dumnezeu. Ea a fost cea aleasă a-I sluji Fiului lui Dumnezeu, ca scară pentru a Se pogorî El din Ceruri.
A defăima cinstirea sa înseamnă a smulge creştinismul din rădăcini, a-l distruge din înseşi temeliile sale.

3. Încercările iudeilor şi ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului

Hulitorii iudei au priceput curînd că era cu neputinţă să o necinstească pe Maica Domnului, iar după ceea ce ei înşişi cunoşteau despre ea era cu mult mai uşor a-i dovedi viaţa vrednică de laudă. Aşadar au lăsat la o parte defăimarea, de care oricum se ocupau acum păgînii (Origen, împotriva lui Celsus, I) şi încercau să dovedească măcar faptul că Maria nu fusese fecioară atunci cînd L-a născut pe Hristos.
Grăiau chiar că profeţiile care vorbeau despre naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară nici nu au fost vreodată, prin urmare era cu totul în deşert faptul că, în credinţa creştinilor Iisus era slăvit, deoarece o proorocie s-ar fi împlinit în Persoana Sa.
S-au aflat chiar tălmăcitori iudei (Aquila, Symmachus, Theodotion) care au alcătuit traduceri noi, în elină după cărţile Vechiului Testament, traduceri în care binecunoscuta proorocie a lui Isaia (Isaia 7, 14) zicea: „Iată, tînăra va lua în pîntece”.
Aceşti tălmăcitori spuneau că înţelesul cuvîntului ebraic Aalma este „tînără” şi nicidecum „fecioară”, aşa cum „greşit” s-a pus în Septuaginta (a celor şaptezeci), unde acest verset spune: „Iată, Fecioara va lua în pîntece”.

4. Erezia nestoriană şi cel de-al treilea Sinod ecumenic

Cand toti cei care au îndrăznit să hulească împotriva sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Fecioare Maria au fost aduşi la tăcere, vrăjmaşii au încercat să-i ştirbească cinstirea ce i se aducea ca Maică a lui Dumnezeu. In secolul al V-lea Arhiepiscopul Constantinopolului, Nestorie începea să predice poporului o învăţătură nouă, potrivit căreia Maria nu ar fi născut decît numai pe omul Iisus, în Care mai apoi Dumnezeu Şi-ar fi făcut sălaş şi ar fi locuit în El ca într-un templu.
La început i-a îngăduit numai unui preot al său, Atanasie să propovăduiască unele ca acestea, dar mai apoi a început el însuşi să propovăduiască în biserică această străină învăţătură, cum că nimeni nu ar trebui să o numească pe Maria „Născătoare de Dumnezeu”, de vreme ce ea nu născuse pe Dumnezeu-Omul. Nestorie socotea că pentru sine este înjositor să se închine unui prunc înfăşat în scutece si dormind într-o iesle.

5. Încercarea iconoclaştilor (luptătorilor împotriva sf. icoane) de a micşora slava Împărătesei Cerurilor şi cum au fost ei ruşinaţi

Dupa cel de-al treilea sinod a toată lumea, creştinii atît în Constantinopol, cît şi în celelalte părţi ale Imperiului, au început a cere cu şi mai multă putere mijlocirea Maicii Domnului, iar nădejdile puse în rugăciunile ei nu au fost zadarnice.
Maica Domnului a fost ajutătoarea nenumărator suferinzi, necăjiţi şi a multora aflaţi în nenorociri. De multe ori a pus pe fugă duşmanii care împresurau Constantinopolul, arătîndu-se astfel ca apărătoare preaputernică a cetăţii, oarecînd chiar arătînd în chip văzut Sfîntului Andrei cel nebun pentru Hristos, minunatul ei Acoperămînt întinzîndu-se asupra credincioşilor ce stăruiau noaptea în rugăciune în biserica din Vlaherne.

6. Rîvnă fără cunoştinţă. (Romani 10, 2)

Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă a „Imaculatei Concepţii”a adevăratei cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria
Cînd aceia care au încercat să prihănească viaţa neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară în acelaşi chip cu aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care i-au defăimat icoanele, atunci cînd slava Maicii lui Dumnezeu lumina întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.
Această învăţătură numită a Imaculatei Concepţii a Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. în ea se spune că „Preabinecuvîntata Fecioară Maria din chiar primul moment al conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Hristos, Salvatorul neamului omenesc a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă).
Cu alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc de la chiar zămislirea sa prin harul lui Dumnezeu, ajungînd astfel într-o stare în care îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de secolul al IX-lea, cînd abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus a adus în discuţie pentru prima dată faptul că Preasfînta Născătoare de Dumnezeu a fost zămislită fără păcatul strămoşesc. Începînd cu secolul al XII-lea, această idee a prins rădăcini şi a început să se răspîndească tot mai mult între clerul şi mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sînul Bisericii Soborniceşti, pierzînd prin aceasta darul Duhului Sfînt.
Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut! (Ps. 103, 25) exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate? În alt psalm se spune: Cu cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor (Ps. 32, 6).
Iar Sfîntul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (In. l, 1-3).
Înţelepciunea lui Dumnezeu sau Cuvîntul lui Dumnezeu, prin care toate s-au făcut de Dumnezeu nu este doar un concept abstract al unei însuşiri a lui Dumnezeu. Acelaşi evanghelist glăsuieşte mai departe: Şi Cuvîntul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl (In. l, 14).
Aşadar, Cuvîntul prin Care toate s-au făcut este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi. El se mai numeşte şi „înţelepciunea lui Dumnezeu”, aşa cum spune în epistola sa Sfîntul Apostol Pavel: Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit”; puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. l, 22-24).
Fiul lui Dumnezeu Se numeşte Cuvîntul şi înţelepciunea lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu-Tatăl pe toate le săvîrşeşte prin Fiul Său. În acest fel, prin Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ni Se vesteşte prin faptele Sale şi prin El [Fiul] s-a arătat în diversitatea ei înţelepciunea lui Dumnezeu.
Înţelepciunea lui Dumnezeu s-a manifestat prima oară la crearea lumii văzute şi nevăzute. Noi vedem acum lumea ajunsă la starea păcătoasă, după ce şi-a pierdut bunătatea dintru început, dar lumea este minunată, chiar şi stricată de păcat şi răsfrînge în ea înalta înţelepciune a Creatorului.
Dacă vom privi cerul, vom vedea mişcările armonioase ale luminătorilor cereşti, totul se mişcă după legi veşnice, date naturii de Ziditor, la facerea ei. Dacă vom privi în jurul nostru, în fiecare plantă, în fiecare animal, chiar şi în oricare pietricică vom vedea înţelepciunea Celui ce le-a zidit!

Sf. Ioan Maximovici