Parintele Paisie Aghioritul, cel mai cunoscut si mai iubit monah de la Sfantul Munte Athos si un Mare Sfant ortodox contemporan, mare facator de minuni. Sarbatorit pe 12 IULIE. Trecut oficial in randul Sfintilor Bisericii Ortodoxe pe 13 ianuarie 2015

1

Vocea Cuviosului Paisie Aghioritul

Sunt incluse mai jos trei videoclipuri, gasite pe Youtube, si care se pare ca redau o inregistrare audio foarte rara a vocii Parintelui Paisie Aghioritul, oferind sfaturi importante. Parintele vorbeste in limba greaca, dar videoclipurile sunt integral subtitrate in limba romana.

Sfaturi duhovnicesti foarte valoroase


Fotografii ale Cuviosului Paisie Aghioritul


Infatisarea Cuviosului Paisie Aghioritul
Infatisarea exterioara a Cuviosului Paisie Aghioritul era cea a unui monah obisnuit. Era de talie mijlocie, aproximativ de 1,60 metri inaltime. Era foarte slab, din pricina ascezei de multi ani si a bolilor sale – de multi ani respira doar cu jumatate de plaman, dupa ce i-a fost scos plamanul drept si jumatate din plamanul stang. Avea trasaturile fetei frumoase, armonioase si fine. Toata infatisarea lui inspira bunatate si simpatie.

  • Privirea sa era vioaie, foarte expresiva, patrunzatoare si scanteietoare, inca de cand era copil. Cand era la scoala primara, Parintele Paisie Aghioritul, care pe atunci era micutul Arsenie Eznepidis (aceasta era numele lui de mirean), avea ochii vioi, expresivi si atat de luminosi, incat colegii sai il numeau „Gumbisia”, care inseamna licurici, in limba farasiota. Mai multe detalii inedite si deosebit de impresionante despre copilaria si viata Marelui Sfant capadocian gasiti in articolul „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, publicat pe acest blog, si mai ales in cartea sa biografica, „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac.
  • Miscarile lui erau insotite de pace, siguranta si noblete.
  • Barba lui era potrivit de mare, deasa si aproape cu totul alba inainte de adormirea sa.


  • Parul sau – care era carunt si foarte des – ii ajungea pana la umeri. De obicei purta un fes impletit din lana, destul de gros, ca sa-l protejeze de frig. Iar atunci cand iesea afara din Sfantul Munte il purta pe cel aghiorit.

  • Palmele mainilor lui, mai mari decat masura obisnuita, erau viguroase si aratau un om care se ocupase cu lucrari manuale.
  • Talpile picioarelor lui erau mari, neproportionale cu inaltimea lui.
  • Dintii ii lipseau aproape toti, in afara de doi din maxilarul de sus, si de cativa din cel de jos. Nu a vrut sa-si puna dinti, desi fiii sai duhovnicesti i-au propus aceasta. A consimtit insa sa-si puna doua proteze. Atunci cand radea, se vedeau destul de bine. Desi ii lipseau dintii, vorbea clar si nu se vedea aceasta ca o meteahna trupeasca. Dumnezeiescul har, care era vadit la Cuviosul Paisie Aghioritul, acoperea aceasta lipsa, si il facea sa arate si mai frumos.


  • Chipul sau era luminos si plin de har.
  • Simturile sale au ramas foarte dezvoltate pana la adormirea sa. Cu mirosul sau putea simti pe cineva care fuma de la un kilometru. Auzul sau era foarte sensibil. Vederea sa era uimitoare, caci putea vedea lucruri mici de foarte departe. Desi nu vedea aproape, cu ochelari a facut sculptura cu detalii marunte, pana la sfarsitul vietii sale.


Caracterul Cuviosului Paisie Aghioritula


  • La exterior parea un om normal, dar in „omul cel tainic al inimii”, zidit dupa chipul lui Dumnezeu, ascundea harul dumnezeiesc, care era cu neputinta sa fie ascuns.

Desi era batran, cu parul alb, bolnav si fara dinti, cu toate acestea era ca un leu. Avea in el o putere, o ravna, ceva dumnezeiesc. In acest trup bolnavicios si mic, se ascundea un suflet plin de barbatie, care avea multa putere si iutime. Iutimea, Sfintii Parinti o numesc „nervul sufletului”. Aceasta putere (iutimea), Cuviosul Paisie Aghioritul a intors-o spre bine si o folosea pentru a dobandi virtutile.
Era din fire deschis si placut, iubitor de straini si milostiv – era un capadocian autentic. Ii placea sa povesteasca istorioare pline de har, cu continut duhovnicesc. Adeseori, voind sa inveseleasca inimile oamenilor, impodobea aceste istorioare cu umorul sau caracteristic. „Din nefericire, astazi, spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, a disparut de la multi oameni rasul firesc.” Uneori izbucnea in plans atunci cand compatimea pe cineva, sau il saruta ca pe fratele sau pe un om indurerat, desi il vedea pentru prima data, si se jertfea pentru el ca sa-l odihneasca si sa-l ajute. Iar toate acestea le facea din inima, in mod firesc si spontan.

Fotografii ale Cuviosului Paisie Aghioritul

1

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul

1

1

SFÂNTUL PAISIE ANGHIORITUL ÎN FAȚA USII CHILIEI

1

Parintele Paisie Aghioritul si alti monahi


Parintele Paisie Aghioritul, intre monahi si inchinatori

Blandul, bunul si smeritul Parinte Paisie Aghioritul, hranind un iepuras

Cuviosul Paisie Aghioritul

Bunul Monah Paisie Aghioritul, inconjurat de inchinatori

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul, ingenuncheat la rugaciune

Cuviosul Paisie Aghioritul, la varsta de 5 ani, cu parintii lui

Cuviosul Paisie Aghioritul, ca tanar monah

Sfantul Paisie Aghioritul, dupa calugaria sa

Cuviosul Paisie Aghioritul, asezat langa sihastria sa

Cuviosul Paisie Aghioritul (primul din stanga), la ultima Slujba de Paste facuta impreuna cu ucenicii lui – in anul 1992

Cuviosul Paisie Aghioritul, lucrand ca tamplar la restaurarea icoanelor de la Sinai

Smeritul Parinte Paisie Aghioritul – „Carnurile sale si le-a jertfit, din marime de suflet, pentru dragostea lui Hristos”

Cuviosul Paisie Aghioritul, la Sf. Manastire a Cinstitului Inaintemergator, de la Metamorfosi, din Halkidiki

Cuviosul Paisie Aghioritul, sfatuind un inchinator

Cuviosul Paisie Aghioritul, participand la litania facuta cu Icoana Maicii Domnului (1992

Sursa

Raiul este dragostea lui Dumnezeu

1

Raiul este dragostea lui Dumnezeu. Înlăuntrul acesteia se află desfătarea tuturor fericirilor. În acest Rai, fericitul Pavel  s-a hrănit cu hrană cerească. Și după ce a gustat din pomul vieții, a strigat zicând: „Pe cele ce ochiul nu le-a văzut și urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc” (I Corinteni 2, 9). De la acest pom al vieții a fost împiedicat Adam prin sfatul diavolului.

Pomul vieții este iubirea lui Dumnezeu din care a decăzut Adam și nu s-a mai putut bucura de ea, ci lucra și vărsa sudoarea lui pe pământul cu spini. Toți câți au fost lipsiți de dragostea lui Dumnezeu, adică de Rai, se hrănesc prin munca lor în mijlocul spinilor, cu pâinea sudorii, chiar dacă pășesc pe drumul drept al virtuților. Este pâinea pe care a îngăduit-o Dumnezeu protopărintelui nostru să o mănânce după căderea lui. Până să găsim așadar iubirea, munca noastră este pe pământul spinilor și în cadrul acestuia semănăm și secerăm, chiar dacă sămânța noastră este sămânța dreptății. Neîncetat ne înțeapă spinii și, chiar dacă ne îndreptățim, trăim în mijlocul acestora cu sudoarea feței noastre.

Când însă, în toiul acestei strădanii, descoperim dragostea lui Dumnezeu, ne hrănim cu pâine cerească și ne întărim, fără să lucrăm până la agonie și fără să ne ostenim precum se ostenesc oamenii fără dragoste. Pâinea cerească este Hristos, Care a venit din Cer pe pământ și dă lumii viața veșnică. Și această viață este hrana îngerilor.

Cine a descoperit dragostea, în fiecare zi și în fiecare ceas Îl „mănâncă” pe Hristos și din această cauză devine fără de moarte (Ioan 6, 58). Deoarece, „cel ce va mânca – zice – din pâinea pe care i-o voi da, viu va fi în veci”. Fericit este, deci, acela care mănâncă din Pâinea Iubirii, care este Iisus. Căci cel care mănâncă din această dragoste, mănâncă pe Hristos, pe Dumnezeul tuturor, o mărturisește apostolul Ioan, când spune că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Așadar, cine trăiește în iubire, primește de la Dumnezeu, ca rod, viața, și încă din această lume presimte acel aer al învierii în care se desfată cei drepți adormiți întru Domnul.

sursa: doxologia.ro

Din scrisorile Sfantului Nectarie catre ucenicele sale monahii – pilde de iubire si grija parinteasca plina de discernamant: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi aveti nevoie de sanatate pentru a putea sa lucrati…”

1

“Să nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi încontinuu în păcatele vechi. Multe dintre ele sunt puternice din firea lor, dar şi din obişnuinţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, cu sârguinţa voastră, acestea vor fi biruite. Nimic să nu vă facă să cădeţi în deznădejde. Să cereţi şi veti primi de la Domnul”.

***

Scrisoarea a V-a

Atena, 7 martie 1905

Iubita mea fiică întru Domnul Ecaterina, bucură-te!
Am primit scrisoarea ta şi am aflat noutăţile de la voi. Boala ta m-a întristat, precum şi faptul că aţi răcit din cauza umidităţii din chilie. Mă minunez de felul cum gândiţi: de vreme ce starea chiliei este în felul acesta, aţi putea-o repara cu puţini bani. De ce nu mi-aţi scris să vi-i trimit, ca să nu răciţi şi să vă primejduiţi în felul acesta viaţa? Şovăiala voastră si reţinerea de a-mi cere un lucru atât de mic m-au întristat. Credeţi că m-aţi fi deranjat dacă mi-aţi fi mărturisit problema şi mi-aţi fi cerut banii de care aveaţi nevoie pentru a vă proteja sănătatea? N-aţi făcut bine! Scrieţi-mi chiar acum care sunt costurile, pentru a vă trimite banii. Sănătatea este prima de care trebuie să vă îngrijiţi. Cu excepţia lui Filio, toate sunteţi suferinde, cu nervii slăbiţi.
Felul vostru de viaţă trebuie să fie caracterizat de multă luare-aminte şi grijă. Cu trupuri bolnăvicioase nu se poate ajunge la sporire duhovnicească pentru cei care nu s-au desăvârşit. Voi aveţi nevoie de sănătate pentru a putea să lucraţi în acest scop. Aflaţi că cei care încă nu sunt sporiţi duhovniceşte – ca să nu mai vorbesc de cei abia intraţi în arena de luptă – dacă nu au sănătatea bună, vor fi înfrânţi, fiind lipsiţi de puterea duhovnicească care-i întăreşte pe cei înaintaţi. Sănătatea, pentru cei care încă nu s-au desăvârşit, este carul care-l poartă pe atlet la capătul luptei.
De aceea vă recomand să aveţi discernământ în toate şi înţelepciune şi vă sfătuiesc să vă feriţi de extreme. Asprimea trebuie să înainteze în paralel cu măsura virtuţii. Cel ce nu are virtuţi morale înalte şi se luptă împreună cu cei desăvârşiţi, vrând să trăiască aspru precum sfinţii asceţi, este ameninţat să fie cuprins de înaltă cugetare şi va cădea. Felul vostru de viaţă să se îmbine cu smerenia inimii, întrucât sunteţi începătoare, pentru a vă acoperi mila lui Dumnezeu. Aş vrea ca fiecare dintre voi să se străduiască a se cerceta pe sine cu smerită cugetare şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru a o întări. Să fie cu mare luare-aminte încât să nu judece sau să osândească pe vreo altă monahie, căci poate provoca întristare, şi întristarea este începutul rupturii şi despărţirii. Dacă vreo soră se sminteşte de vreun lucru, s-o spună cu dragoste, fără să vrea să se impună pentru a fi ascultată. Iar dacă nu se linişteşte aşa, să-mi scrie, încât s-o liniştesc eu.
Să tânjiţi spre cele duhovniceşti. Cele trupeşti să slujească duhului. Acestea le scriu pentru tine, Ecaterina, fiindcă te-ai îmbolnăvit şi acum ai nevoie de vindecare.
S-o rogi pe Filio – căreia îi urez din inimă să se vindece trupeşte şi sufleteşte – să te însoţească, pe tine şi pe Angeliki, la doctor. Trebuie ca medicul să le consulte, pentru a vedea dacă nu cumva răceala a lăsat urme, iar tu trebuie să urmezi sfaturile lui. Dacă sunteţi sănătoase, veţi spori, altfel, ostenelile voastre vor fi zadarnice.
Atunci când citiţi capitolul despre post, să vă gândiţi că este necesar ca postul să meargă împreună cu sănătatea, încât să nu fiţi nevoite să părăsiţi monahismul şi să vă refugiaţi în lume, pentru a vă trata trupul bolnav. Nu veţi da răspuns în faţa lui Dumnezeu pentru ce mâncaţi. Aş dori ca, pentru a nu vă întoarce în lume, să mâncaţi orice găsiţi, de dragul sănătăţii voastre, dar să rămâneţi rugându-vă în obşte.
Vă trimit prin poştă şaizeci de drahme pentru nevoile chiliei şi am anunţat-o pe Isidora să aibă grijă să primească banii. Să chemaţi meşterul şi să-l întrebaţi care sunt costurile reparaţiilor…
Prin poştă vă trimit şi o sticluţă de colonie* [*In trecut, astfel de produse erau făcute din extracte concentrate din plante, uleiuri esenţiale etc, astfel încât le puteai lua liniştit ca leac], ca medicament. Astăzi doctorii mărturisesc că aceasta are un loc mai bun în farmacii decât în magazinele cu parfumuri, de aceea să nu pregetaţi s-o folosiţi ca medicament, din cauza asprimii vieţii voastre. Iar dacă vreuna dintre voi nu poate suporta durerile să nu refuze medicamentul recomandat, iar când îl foloseşte să nu-i fie ruşine de surori.
Vă binecuvântez pe toate din inimă şi-mi doresc să aflu că sunteţi sănătoase. Să-i spui lui Hrisanthi că-i voi trimite mamei sale cele cinci drahme, până când va găsi cu ce să trăiască, iar în vară să vină acolo. De asemenea, doamnei Elena Zervou-lakou îi trimit regulat câte zece drahme.
După Duminica Tomii, voi avea grijă să vin să vă văd.
Am aflat că v-aţi tulburat ca nu cumva s-o trimit pe Mosha. Sunteţi împuţinate la suflet şi aţi lăsat tulburarea să vă cuprindă cugetele, neţinând seamă de faptul că nimic nu voi făptui fără ca mai înainte să mă gândesc dacă nu cumva v-ar supăra. Vă îndemn deci să rămâneţi liniştite. Domnul ştie dacă o voi trimite, văzând cum stau lucrurile cu voi.
Vă urez să treceţi sănătoase perioada sfântului post. Întrucât Ecaterina s-a îmbolnăvit, dacă nu puteţi să citiţi toată slujba, citiţi mai puţin, iar în restul timpului rostiţi Rugăciunea lui Iisus.
Revin la chestiunea cu Mosha, pentru că mi-am amintit de Angeliki. Îmbolnăvirea nervilor lui Angeliki a provenit de la maşina de cusut. Fiindcă a lucrat la maşină de mic copil, i s-a zdruncinat sistemul nervos şi va ajunge să nu poată sta pe picioarele ei. Domnul Konstantinos Iavopoulos, doctorul, văzând simptomele ei a spus că are reumatism şi că trebuie să meargă vara la băi, la Methana.
Reumatismul a cuprins-o pentru că a găsit sistemul nervos slăbit. Starea ei m-a făcut să mă gândesc să trimit o tânără care să poată învăţa să coasă la maşină stând lângă Angeliki şi apoi să lucreze în locul ei. Astfel m-am gândit la Mosha, dar dacă voi nu sunteţi de acord, atunci sunt de părere că trebuie ca altcineva să se ocupe cu maşina de cusut. Angeliki, dacă va continua să lucreze, nu se va vindeca.
Vă trimit şi un termometru, puţină mentă şi chinină. Atunci când îmi scrii, te sfătuiesc să ai în faţă epistola mea şi să-mi răspunzi la toate cele scrise acolo.

Mă rog pentru voi.
Părintele vostru duhovnicesc,
Nectarie al Pentapolei

***

Scrisoarea a VI-a

Atena, 14 martie 1905

Fiicele mele iubite întru Domnul, bucuraţi-vă!
Am primit cele două scrisori ale lui Filio, pe care le-a trimis pe 8 şi pe 12 martie, şi mă grăbesc să vă răspund.
In legătură cu fata aceasta despre care îmi scrieţi, aş dori ca mai întâi s-o văd şi s-o întreb câteva lucruri. Oricum, dacă arde de iubire dumnezeiască, dacă iubeşte din inimă rugăciunea şi este cuprinsă de râvnă pentru ea, dacă are lepădare de sine, dacă-şi poate tăia propria voie, dacă poate face ascultare de voia altuia, dacă le poate făptui pe cele care sunt împotriva voii ei, dacă poate să nu se împotrivească şi să primească poruncile fără cârtire, dacă poate să spună către Domnul „nu precum voiesc eu, Doamne, ci precum voieşti Tu”, dacă poate să rabde ispita, dacă are cu totul încredere în pronia dumnezeiască şi, în fine, ca să nu adaug mai multe, dacă poate să ierte toate surorile înainte de apusul soarelui, după cum cere porunca iubirii; aşadar, dacă le primeşte pe toate acestea, s-o mărturisească în prezenţa voastră, în faţa icoanei Domnului din biserică, şi să daţi slavă Lui Dumnezeu pentru că a chemat-o la monahism, şi după ce vă rugaţi pentru ea s-o întărească Domnul, s-o îmbrăţişaţi toate şi s-o păstraţi ca soră. Ca stareţă, căreia va face ascultare în toate, o va avea pe Hrisanthi.
Acestea am avut să le spun despre ea. Dumnezeu s-o acopere şi s-o păzească în veci. S-o dovedească vrednică de chemarea ei şi s-o aşeze în ceata fecioarelor celor înţelepte, aşa cum mă rog pentru voi toate. Amin.
Îmi scrieţi că v-a aflat oarecare ispită şi v-aţi înspăimântat ca nişte prunci. Vai şi amar dacă vă speriaţi şi deznădăjduiţi atât de repede. Dacă nu răbdaţi ispitele, nu vă veţi desăvârşi. Să faceţi răbdare, chiar dacă sunteţi lovite. Domnul este cu voi. în fiecare zi cântaţi „cu noi este Dumnezeu” şi totuşi se pare că nu înţelegeţi bine asta. Vă încredinţez că, atunci când veţi înţelege aceste cuvinte, inima voastră se va linişti.
Aflaţi că împotriva voastră se vor ridica puterile celui potrivnic, dar voi să cântaţi „cu noi este Dumnezeu, de frica voastră nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, căci cu noi este Dumnezeu“ şi celelalte. Întăriţi-vă şi statorniciţi-vă, căci Dumnezeu este cu voi. Dacă veţi răbda până la capăt, numele voastre vor fi scrise în Cartea Vieţii. Vreau să aflu că v-a vizitat harul dumnezeiesc şi v-aţi liniştit.
Tânăra fată, dacă Dumnezeu a chemat-o să rămână, cred că ar fi foarte bine să înveţe să lucreze la maşină, ca să se odihnească Angeliki.

[…]

Scrisoarea a IX-a

Atena, 17 mai 19o5

Fiicele mele iubite întru Hristos, bucuraţi-vă!
Vă trimit în această scrisoare patru cântări, pe care le-am compus către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru ca inima voastră să se umple de bucurie şi s-o cinstiţi pe Maica Domnului prin noi cântări. Şi vă doresc ca bucuria dăruită de harul Sfântului Duh să reînvioreze veşnic sufletele voastre, să vă odihnească tainic şi să vă facă fericite. Aveţi grijă să păziţi această bucurie în inimile voastre şi să nu-i îngăduiţi vrăjmaşului să le umple cu amărăciune. Fiţi cu luare-aminte, încât Raiul care se află înlăuntrul vostru să nu se preschimbe în iad. Să fiţi mereu pregătite, să vă rugaţi să nu intraţi în ispită. Să nu deznădăjduiţi atunci când cădeţi încontinuu în păcatele vechi. Multe dintre ele sunt puternice din firea lor, dar şi din obişnuinţă. Cu toate acestea, odată cu trecerea timpului, cu sârguinţa voastră, acestea vor fi biruite. Nimic să nu vă facă să cădeţi în deznădejde. Să cereţi şi veti primi de la Domnul.
Transmiteţi binecuvântările mele bunei doamne Elena Zervoulakou, a cărei filantropie arată mulţimea virtuţilor ei. De asemenea, transmiteţi binecuvântările mele doamnei Evtihia, doamnei Afrodita, doamnei Sofia şi doamnei Hrisi.
De asemenea, mă rog să primiţi ajutor şi ocrotire dumnezeiască de sus.

Al vostru rugător către Dumnezeu, Nectarie al Pentapolei

(din: Sfantul Nectarie al Pentapolei, Scrisori de la un sfant, Editura Egumenita, 2015)

cuvantulortodox

1

ATITUDINEA SFANTULUI NECTARIE FATA DE ERETICI sau “mersul pe sfoara” al Ortodoxiei, intre iubirea pentru cei aflati in ratacire si ravna dogmatica. CAUZELE SCHISMEI SI DE CE NU SE POATE FACE UNIREA CU CATOLICII

Atitudinea Sfântului Nectarie faţă de eretici
Cea mai desăvârşită stare a sufletului este iubirea, dar nu cea a simţurilor. Dacă iubirea este a rudelor, se numeşte afecţiune, iar dacă nu, este mulţimea de emoţii născute din simţuri şi aflate pe diferitele trepte ale necurăţiei. Aceste emoţii capătă chipul celui ce iubeşte şi al celui iubit. Despre iubirea aceasta a spus Domnul: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei“ (Luca 6, 32). Ca şi firea, această iubire se preschimbă neîncetat.
Iubirea cea mai desăvârşită este însă roada luptei şi a smereniei celei multe. Ea se naşte după ce sufletul s-a lepădat şi s-a eliberat de egocentrismul firesc vieţuitoarelor şi vine după ce sufletul nostru cuprinde în sine şi la rându-i se lasă cuprins în chip tainic în sufletul „aproapelui”. Atunci Duhul Sfânt ce locuieşte în sufletul nostru ni-l luminează ca să poată vedea în toţi oamenii firea cea unită; ne aprinde inima ca să nu-l mai deosebim pe prieten de vrăjmaş. Mai cu seamă în sânul Bisericii această iubire desăvârşită dimensiuni dumnezeieşti, pentru că Însuşi Domnul Iisus Hristos mijloceşte şi îi uneşte pe credincioşi în Duhul Sfânt. Astfel se împlinesc spusele Apostolului: „Şi să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste si fapte bune” (Evrei 10,24).
De Dumnezeu purtătorul Părinte Nectarie avea această iubire, în toată desăvârşirea ei, iubire ce arde şi înflăcărează necontenit inima şi pe care nimic n-o poate schimba. O mărturisesc viaţa-i plină de sfinţenie şi scrierile. Avand această iubire, Părintele putea spune: „eu dorm, dar inima mea veghează“. Această iubire neschimbată şi neclintită este „împlinirea legii”, fiindcă îl preschimbă pe om în creatură heruvimică şi duh serafimic şi fiindcă îl face asemenea lui Dumnezeu, conducându-i întreaga fiinţă. Trăind deja „dimpreună cu sfinţii şi casnic al lui Dumnezeu”, Părintele era inima lumii, primind durerile, căderile, mizeria, nenorocirile, deznădejdile şi nefericirile lumii ca pe ale sale.

1Acesta era Părintele nostru. Simţea într-însul toată durerea şi suferinţa lumii. Plângea şi se ruga pentru lume, pentru toţi copiii lui Dumnezeu „cei risipiţi”, pentru toată zidirea, chiar şi pentru demoni. De aceea, în ochii săi ereticii ce altceva puteau fi decât copiii rătăciţi ai Tatălui şi Dumnezeului său şi „în putinţă” fraţii săi întru Hristos. Cum să nu-i iubească, să nu-i plângă şi să nu se roage pentru ei? Cum ar fi putut face altfel, când într-însul stăpânea „iubirea ce nu ale sale le caută”? Şi, de vreme ce nu el trăia, ci Hristos trăia într-însul, cum să nu-i fi simţit ca pe propriile sale mădulare?

Toţi sfinţii care L-au avut pe Hristos în inima lor plangeau pentru eretici. Apostolul Pavel ajunsese în punctul în care ar fi primit să se despartă de Hristos de dragul semenilor săi care-l războiau:

„Că mare îmi este întristarea şi necurmată dorinţa inimii. Căci aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine, după trup, care sunt israeliţi…” (Rom. 9, 2,3).

Ase­menea locuri sunt multe la Sfinţii lui Dumnezeu, cei care L-au avut în inima lor pe Cel Ce “este iubire”.
Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul Părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranţei ce chinuie suflete­le necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Părintele şi-a prefăcut durerea faţă de cei din afara Bisericii în învăţătură întemeiată pe morala Bisericii.
Iată ce lucruri neobişnuite pentru câţi n-au gustat din iu­birea lui Hristos scria sfântul în „Teologia Pastorală”:
„Episcopul e dator a rămâne veşnic în principiile morale ale Sfin­tei Evanghelii şi a nu ieşi niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credinţă, lasă liberă şi neatinsă iubi­rea, căci dogma nu se războieşte cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă «toate le suferă şi toate le rabdă». Iubirea creştină este neschimbată pentru aceea că nici cre­dinţa şchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea în­dreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la cre­dinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dra­goste chiar şi pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubeşte pe eretici şi nu lucrează şi pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă şi este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este şi adevăr, şi lumină, iar râvna cea mincinoa­să şi slava plină de rătăcire sunt vădite şi alungate de lu­mină şi de iubire. Chestiunile legate de credinţă nu trebuie să micşoreze iubirea. Învăţătorii urii sunt ucenicii celui rau. Fiindcă dintru acelaşi izvor nu curg şi dulcele, şi amarul. Invăţătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putinţă sa nu iubească, fiind cu desăvârşire neputincios să urască, aceasta pentru pentru că preaplinul iubirii izgoneşte ura” (69).

1L-am descris deja pe Părintele nostru ca fiind un barbat plin de râvna cea întru cunoştinţă, stăpânit de iubire pentru oricine avea altă credinţă şi care, cu orice chip, se îngrijea şi se ruga pentru cei rătăciţi, să le deschidă Domnul ochii sufletului ca să poată vedea lumina adevărului. Cităm in continuare dintr-o carte a Părintelui nostru purtător al întelepciunii dumnezeieşti o descriere psihologică a ierarhului plin de râvna cea fără cunoştinţă. In câteva linii ne înfățişează cum lucrează sufletul aceluia, plin de patimă şi ura împotriva celor ce s-au depărtat de dogmele adevărate.

„Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, rătăceşte în gândirile şi lucrările sale; închipuindu-şi că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuieşte cele potrivnice poruncilor legii şi von dumnezeieşti. Făptuieşte răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge şi nimiceşte. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toţi cei ce nu-i împărtăşesc principiile şi convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoştinţă, îi urăşte pe toţi ce au altă religie sau altă credinţă, nutrind faţă de ei pizmă şi mânie nestin­să. Se împotriveşte pătimaş la duhul adevărat al legii dumnezeieşti, stăruie fără judecată să-şi apere propriile-i păreri şi credinţe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiţie, de dorinţa de a învinge cu orice preţ, de vrajbă şi de plăcerea de a aduce pretutindeni şi oricând tulburare. In sfârşit, este un om aducător de pieire” (70).
Inima de Dumnezeu purtătorului Părinte Nectarie era aprinsă de iubire pentru toţi oamenii. Se îngrijea nu numai de mântuirea ortodocşilor, ci şi de cea a neortodocşilor, cum au făcut de altfel toţi Sfinţii Bisericii. Socotind că „prin iubire (episcopul) poate atrage la credinţa sa chiar şi o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greşită a dogmelor”, sfântul a desfăşurat o considerabilă activitate în toate direcţiile. A purtat corespondenţă cu prelaţi romano-catolici, catolici de rit vechi şi anglicani, cărora le trimi­tea scrierile sale şi pe care încerca a-i aduce la dialog cu Patriarhia Ortodoxă.

1Sigur de ortodoxia de diamant a sfintei noastre Biserici, preaînţeleptul ierarh, deplângându-i pe fraţii săi rătăciţi, nu numai că nu era spăimântat de a avea legături cu dânşii, ba chiar nădăjduia că toate contactele şi discuţiile teologice aveau a duce la ceva bun. In ce măsură au dat roade încercările sale bine-plăcute lui Dumnezeu nu ştim, oricum nu acest lucru este neapărat important. Cu adevărat vrednic în ochii lui Dumnezeu este a avea pururea sentimentul dato­riei, iubire şi truda pentru lucrarea binelui.

Pentru noi, care istorisim şi cercetăm perioade ale sfintei sale vieţi, importanţă au dreptatea faptelor sale, cele ce-i vădesc sfinţenia, şi vederile largi asupra marilor teme ale Ortodoxiei. Aşadar, autoritatea sa morală să ne fie pildă. In vreme ce toţi dorim să rămânem ortodocşi, nu toţi suntem de acord în privinţa alegerii metodelor. Avem a îndura tăgada şi atacurile ce vin fie din partea „celor prea-puţin râvnitori”, cum îi numeşte Sfântul Grigorie Teologul, fie din partea „celor prea-mult râvnitori”, atunci când se întâmplă să lucrăm ca unii ce doar sunt „râvnitori”. Şi atunci pilda sfinţilor care „mergeau pe sfoară”, fiindcă „a fi ortodox înseamnă a merge pe sfoară”, ne este foarte preţioasă.
[…]
Iubirea Părintelui pentru cei despărţiţi de Biserica orto­doxă, şi mai cu seamă pentru cei ce se născuseră în medii eterodoxe, nu l-a împiedicat niciodată însă să vadă rătăciri­le, ereziile şi cerinţele lor pline de vanitate, ce fuseseră tocmai cauza care a dat naştere blestematei schisme. Numai auzind acest cuvânt sfântul îşi simţea greu de Dumnezeu purtătorul său suflet, astfel că scria:
„Schisma, ce cuvânt greu pentru auz şi care ne arată şi cât de nevrednici ne so­coteşte Biserica soră, arătând atât despărţirea fraţilor ce fu­seseră ai unei singure Biserici, cât şi urmările nefericite ale acestei despărţiri…” (72).
Cartea care redă în modul cel mai concis şi limpede po­ziţia dumnezeiescului Părinte faţă de neortodocşi, în spe­cial faţă de papistaşi, este „Cauzele Schismei”, o adevărată catapultă îndreptată împotriva latinilor.
„Lucrarea noastră, scrie în Prolog, s-ar putea numi Istoria Schismei, deoarece se întemeiază pe fapte istorice şi a fost scrisă cu acribie istorică şi cu nepărtinire. Scopul nostru, pe care l-am avut întotdeauna, a fost să căutăm adevărul şi numai adevarul si să-l afirmăm pentru apărarea drepturilor Bisericii de Rasarit, drepturi pe care le-au nesocotit teologii Bisericii Apusene, magistri neîntrecuţi ai jurisprudenţei, care au subiectul ca nişte magistraţi şi nu ca teologi, aruncand pe seama Bisericii de Răsărit atât cauzele Schismei, cat si motivele perpetuării ei…”.
Această lucrare în două volume, cuprinzând 560 de pagini, a fost scrisă în 1895. Sfântul mai notează în Prologul său că „mai există şi o a treia parte, adică un al treilea volum, care începe cu căderea Constantinopolului sub turci, ajungând până în zilele noastre. Acest al treilea volum voim a-l publica mai târziu.” Din păcate, n-a apărut niciodata şi nici nu se află pe lista lucrărilor nepublicate, de aceea e nevoie de cercetări pentru a fi descoperit.
Continuând cu cercetarea cauzelor schismei, înţeleptul nostru ierarh şi istoric ajunge la concluzia:
„Cauzele schismei nu sunt socotite a fi aceleaşi de cele două Biserici. Biserica Apuseană, de pildă, invocă semeţia Bisericii Răsăritene, care, din această pricină, refuză să recunoaască primatul Papei de la Roma în Biserică, aşa cum îl înţelege Biserica Catolică. Mai precis, îi reproşează Bisericii Ortodoxe faptul de a nu recunoaşte 1) Statornicirea primatului apostolic întru fericitul Petru. 2) Continuitatea neîntrerupta a primatului Pontifului Romei. 3) Firea şi fiinţa primatului Pontifului şi 4) Autoritatea infailibilă a Papei.
La rândul ei, Biserica de Răsărit consideră că cele mai importante cauze ale schismei au fost următoarele:
1) Pretenţiile trufaşe şi necanonice de acceptare a primatului Papilor, pretenţii ce se împotrivesc duhului Uneia sfinte Soborniceşti şi Apostolice Biserici, despre care vorbeşte limpede Sfânta Scriptură, duh păzit cu străşnicie de cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice.
2) Inovaţiile aduse care au făcut ca Biserica Romană să se depărteze din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească şi Apostolică şi
3) Nerecunoaşterea autorităţii Sfintelor Sinoade, singurele în care se află adevărul Bisericii.” 
Continuându-şi analiza deosebirilor dintre Ortodocşi şi Catolici, Prea Sfinţitul Părinte şi istoric ajunge la concluzii si propuneri nobile şi generoase, care, numai prin simpla lor acceptare, ar fi putut pune capăt schismei.
„Patru au fost aşadar cauzele care au despărţit cele două Biserici. Una a fost cea invocată de Biserica de Apus, iar pe celelalte trei le-a susţinut Biserica de Răsărit. Pentru a se putea înfăptui reconcilierea şi unirea lor, aceste cauze trebuiau să dispară, dar aici rezidă importanţa întregii probleme, fiindcă fiecare Biserică susţine crede că în ea se află adevărul. Fiecare cerea din partea celeilalte supunere, ca o condiţie a unirii. Astfel, Biserica Catolică îi cerea Bisericii Ortodoxe să accepte primatul Papei şi cele patru Capete, în vreme ce Biserica Ortodoxă cerea de la cea Catolică egalitate frăţească «Primus inter pares» şi ortodoxie după canoanele Sinoadelor Ecumenice, singurele care au infailibilitate.
Condiţiile unirii propuse de cele două Biserici erau de aşa natură, încât s-o facă cu neputinţă de înfăptuit. Aceste condiţii nu se întâlneau în nici un punct, fiindcă unii cereau de la alţii nici mai mult, nici mai puţin decât ca fiecare Biserică să se lepede de sine şi de principiile sale de căpătâi, cele pe care se întemeiază. Biserica Apuseană, pe de o parte, se întemeia pe primatul Papei, aşa cum îl înţelegeau apusenii, iar Biserica Răsăriteană, pe de altă parte, se întemeia pe Sinoadele Ecumenice. Aşa stând lucrurile, era cu neputinţă să fie acceptate condiţiile de unire ale celor doua părţi, ca unele ce aveau a răsturna din temelii fie o Biserica, fie pe cealaltă. Din această pricină, concesiile pe care erau gata a le face nu şi-au atins scopul. De pildă, primatul de onoare pe care i l-ar fi recunoscut Papei Biserica de Rasarit era o concesie inutilă, fiindcă era lipsită de valabilitate in ceea ce priveşte guvernarea Bisericii de Apus. Iarăşi, concesiile pe care le-ar fi făcut Papa Bisericii de Răsărit, îngaduindu-i să rămână în dogmele, cutumele şi rânduielile ei, n-au fost luate în consideraţie ca atare, de vreme ce acestea erau cele legiuite şi întemeiate pe canoanele Bisericii. Nu numai că Biserica Ortodoxă avea a rămâne întru aceleasi dogme şi rânduieli, dar cerea ca Papa însuşi dimpreuna cu toată Biserica Apusului să le adopte, să se întoarcă în sânul ei, lepădându-se de viaţa de până atunci, şi să se apropie de ea cu căinţă. Aşadar, nici una din aceste aparente concesii nu conta, fiindcă nu erau adevărate. Ca să se înfăptuiasca unirea, ar fi trebuit ca ele să înlăture cauzele separarii. Concesiile aveau a fi adevărate numai atunci când Papa ar fi cedat de la sine, iar nu când tolera cele bine întocmite ale Bisericii de Răsărit. Prin urmare câtă vreme cauzele separării celor două Bisericii rămâneau neschimbate, dat fiind că fiecare parte se agăţa de condiţiile sale, şi unirea lor rămânea imposibilă. Pentru a căpăta temei, unirea ar fi trebuit să se fundamenteze pe aceleaşi principii, altfel orice trudă este în zadar” (73).
Sfântul Nectarie s-a ocupat în continuare de un subiect de dispută pentru teologi, anume dacă Apostolul Petru s-a dus vreodată la Roma. Sprijinindu-se pe dovezile serioase aduse, a ajuns la concluzia că Sfântul Petru n-a călătorit la Roma. Indiferent dacă punctul său de vedere convinge sau nu, Părintele a încercat să surpe orgoliul latinilor şi o dată cu acesta şi temeiul întâietăţii pretinse de instituţia papală in întreaga Biserică creştină.
Chiar dacă se va admite într-adevăr faptul că Apostolul Petru este întemeietorul Bisericii Romano-catolice, totuşi nu rezultă din nici o sursă că aceasta ar deţine primatul puterii, transmis de la un Papă la altul. Istoria Bisericii grăieşte de la sine că autoritatea supremă sunt Sinoadele Ecumenice. Ca să arate cât de neîntemeiate sunt pretenţiile latinilor în legătură cu infailibilitatea Papei, de Dumnezeu purtătorul Părinte şi profesor a avut răbdarea de a face o retrospectivă istorică, dovedind că numeroşi Papi n-au fost deloc fără greşeală, de vreme ce unii au căzut pradă ereziilor, iar alţii au dus o viaţă scandaloasă, lucru adeverit de nenumărate mărturii. Multă lumină revarsă asupra subiectului capitolul „Despre erorile de dogmă ale Papilor”, demonstrând fragilitatea dogmei Infailibilităţii (74).
Acest studiu ştiinţific şi istoric remarcabil dedicat cauzelor schismei, prin care Părintele desfiinţează catolicismul, se sfârşeşte astfel:
„Indiferenţa Papei a condamnat întreg Răsăritul să sufere nenorocirile celei mai crude tiranii şi aceasta pentru că Biserica de Răsărit n-a trădat credinţa Sinoadelor Ecumenice, deşi toate i le-a conces Papei. Dumnezeu va să judece cu judecata cea dreaptă şi va da răsplata Sa în ziua cea mare, Ziua de Apoi. Dumnezeu să fie ajutor Neamului şi Bisericii” (75).
(in: Monah Teoclit Dionisiatul, Sfantul Nectarie din Egina, facatorul de minuni. Viata, invataturi, predici, scrisori, Editura Sophia, 2007)

sursa