SFINTII ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIIL. Predica Parintelui Sofian despre arhangheli, ingeri si celelalte puteri ceresti

1

“Frati crestini,

Vreau sa va spun doua-trei lucruri despre acesti sfinti arhangheli, despre cerul care este plin de arhangheli si de ingeri.
Cei doi arhangheli, Mihail si Gavriil, de-a lungul istoriei neamului omenesc, s-au aratat de multe ori in viata oamenilor.

1Sfantul Arhanghel Mihail: prima data cand se stie despre el, era momentul [infatisat] din aceasta icoana, adica atunci cand puterile raului, acelui Lucifer care a fost ingerul luminii, mai marele ingerilor din ceruri, i-a venit un gand vrajmas in inima lui, un gand trufas: sa se inalte, sa-si puna scaunul mai presus de scaunul lui Dumnezeu. Ce gand viclean si rau! Si in clipa aceea… s-a prabusit. Si a aparut sfantul Arhanghel Mihail care a strigat din inaltimile cerului: „sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte!” – cuvinte rostite in mijlocul sfintei Liturghii. El striga aici, in centrul acestei icoane si in jurul lui sunt cetele celorlalti arhangheli.

De atunci, de-a lungul istoriei neamului omenesc, Sfantul Arhanghel Mihail, socotit, cum e cu adevarat, ingerul dreptatii sau al legii dumnezeiesti, s-a aratat de foarte multe ori, in Vechiul Testament si in Noul Testament. Intervine in fata ostirilor dusmanilor, aparand pe cei care cereau lui Dumnezeu ajutor. Sunt multe cazuri de interventii in Vechiul Testament. In Noul Testament, Arhanghelul Mihail apare la Invierea Domnului si el ridica piatra de pe usa mormantului. Si dupa aceea continua sa se arate si sa vesteasca oamenilor voile lui Dumnezeu.

1Arhanghelul Gavriil este arhanghelul bucuriei; chipul lui frumos, fiinta lui duioasa si buna, totdeauna aduce vesti de bucurie. Incat in Vechiul Testament, sfantul Arhanghel Gavriil a binevestit nasteri de profeti: el vesteste pe Ana, sotia lui Elcana, ca va naste pe Samuil profetul. Dupa aceea, aproape de noi, de Noul Testament, sfantul Gavriil vesteste pe Zaharia si pe Elisabeta ca vor naste prunc, pe sfantul Ioan Botezatorul. Sfantul Arhanghel Gavriil se arata Maicii Sfinte, Sfintei Fecioare Maria si ii vestente nasterea lui Iisus Hristos, Emanuil. Si dupa aceea, Arhanghelul Gavriil ocroteste pe Maica Domnului in Templu, in timpul copilariei sale. Si de-a lungul istoriei Noului Testament, de asemenea se arata de multe ori acest Arhanghel al bucuriei.


1Frati crestini, in ierarhia aceasta cereasca, arhanghelii sunt numai o ceata. Sunt de fapt trei triade, adica trei grupuri de cate trei. Cea mai de sus triada este a tronurilor ceresti, serafimii si heruvimii; a doua triada este a puterilor, domniilor si incepatoriilor (adica sefii arhanghelilor); mai jos, arhanghelii si ingerii. Cei de sus, triada din apropierea Sfintei Treimi, in iconografie sunt infatisati fara trup omenesc. Serafimii si heruvimii sunt infatisati cu sase aripi, heruvimii si cu ochi multi, iar tronurile – niste cercuri ca de foc, cu aripi, plini de lumina si de vapaie (semnul dragostei), care slujesc marelui Dumnezeu, laudat in Sfanta Treime. Ceilalti, arhanghelii si ingerii, toti, cand s-au aratat in istoria neamului omenesc, totdeauna au purtat trup omenesc. Asa apar si sfantul Gavriil si sfantul Mihail.

Ca numar sunt mii de mii si zeci de mii si mii de mii. Asa ni-i prezinta sfantul proroc Daniil (Daniil 7,10), acel barbat al doririlor, plin de Duhul Sfant si de lumina, acel om bun, cum il numeste imparatul Nabucodonosor, adica un om al lui Dumnezeu cu adevarat. A vazut cerul deschis si acesti ingeri, aceste fiinte ceresti, nenumarate siruri, nenumarate cete care umplu cerul lui Dumnezeu.
Dintre toti acestia, cea mai de jos ceata e ceata ingerilor pazitori ai vietii noastre. De la botez, fiecare din noi avem strajnic un inger pazitor. 

1Acest inger pazitor al fiecaruia din noi este martorul vietii noastre, merge cu noi cand calatorim, sta cu noi cand ne odihnim. E martor la faptele bune si la faptele rele. Cand facem lucruri rele, el plange, se intristeaza, pentru ca stie ce ne asteapta. Cand facem fapte bune, se bucura tare mult de vrednicia noastra. Pe acesti ingeri pazitori, frati crestini, sa-i chemam mereu in sprijinul nostru, in viata noastra de toate zilele si sa ne gandim ca totdeauna, asa cum constiinta noastra ne spune cand facem bine si cand facem rau, tot asa si acest inger al lui Dumnezeu, ingerul pazitor al vietii noastre ne inspira gandurile bune, gandurile frumoase, gandurile mantuitoare si simtim in constiinta noastra ca suntem indemnati, imbolditi la un lucru sfant, la un lucru bun. Sa ascultam glasul lui!

Stiu de la mama… care-mi spunea: „Dragul mamei, fiecare din noi avem cate o prezenta, de-a dreapta ingerul pazitor si de-a stanga vrajmasul diavol. Ingerul ne indeamna la bine, vrajmasul la rau”. Sa ne gandim bine la acest lucru, ca-i foarte adevarat. Asa invata si sfanta Biserica de totdeauna.
Totdeauna avem si un martor rau al vietii noastre care noteaza faptele [rele], ne indeamna sa le facem si le noteaza.

1Si va veni candva cu acest teanc de pacate si rautati ale noastre si le va pune pe cantarul acela al dreptatii dumnezeiesti. Ingerul sfant vine cu faptele bune, daca sunt, insa cel rau vine cu faptele urate si rele si pune si apasa cantarul in jos si coboram si noi in jos.

De aceea, de-a lungul vietii noastre, in amintirea sfintilor arhangheli si pazitori ai vietii noastre, sa ne straduim a face bine, cat putem noi, stiind ca binele nostru se inscrie, se inregistreaza si candva se vor desfasura si aceste secvente din viata noastra buna si vom merge la bine; ca nu cumva facand raul, sa avem parte de vrajmasul care e foarte dornic sa ne tarasca in jos, sa se simta bine ca a mai castigat inca un suflet sau mai multe.
Frati crestini, va indemn si va rog, cititi cat de des canonul catre sfantul inger pazitor, veti simti aievea prezenta lui in cele ce spuneti. Atunci cand vrei sa intretii o prietenie cu cineva, ori ii scrii, ori ii vorbesti, ori ii urezi ceva si atunci se intretine aceasta prietenie cu acea persoana pe care o doresti sa fie aproape de tine, macar in mintea si in inima ta. Aceste prezente ceresti asteapta si ele sa fie intrebate, sa fie cerute, sa fie rugate, sa fie chemate. Chemati, frati crestini si surori crestine, pe acesti prieteni buni si calzi si duiosi si binefacatori ai vietii noastre, pe acesti ingeri pazitori de-a lungul vietii fiecaruia din noi. Amin”.
(in: Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti)

SURSA

SUS SA AVEM INIMILE! Ce sunt ingerii?

“Multe frumuseti minunate a raspandit inaintea ochilor nostri darnica dreapta a Celui Preainalt. Campii, lunci, lanuri aurii, impodobite cu flori ca niste pietre scumpe, imbracate cum nu s-a imbra­cat nici Solomon in toata slava lui, codrii desi cu tri­lurile necurmate ale inaripatelor, muntii salbatici cu trecatori si stanci ce par a fi incremenit intr-o ingandurare mareata, marea cea mare, albastra, cu valuri ce fierb si spumega, paraul lin ce susu­ra pasnic si gingas undeva, intr-o vale verde, can­tarea rasunatoare a ciocarliei ce se inalta in zbor, cerul cu miile de ochi ai stelelor, fiece fir de iar­ba al campului, fiece astru de pe cer: toata zidirea este plina de asemenea frumuseti negraite incat, cu adevarat, dupa cum spune unul dintre invata­torii Bisericii, mintea n-ar putea indura, inima n-ar putea incapea daca ne-am naste maturi si consti­enti si am vedea deodata toate aceste frumuseti. In aceasta lumina devine limpede si imnul extaziat pe care Imparatul-Psalmist l-a scris in cinstea Facatorului acestei splendori:

Cat s-au marit lucru­rile Tale, Doamne! Toate cu intelepciune le-ai facut. Doamne, Dumnezeul nostru, cat de minunat este numele Tau in tot pamantul! Ca s-a inaltat slava Ta mai presus de ceruri (Ps. 103,25; 8,1).

Dar… ce sunt toate aceste frumuseti vazute fata de cele nevazute! Ce sunt aceste frumuseti vazute, daca nu o rasfrangere, daca nu o umbra a celor nevazute cu ochii trupului? Dincolo de acest cer instelat pe care il vedem noi exista, iubitii mei, un alt cer – cerul cerurilor, unde a fost rapit candva marele Apostol al neamuri­lor, unde el a auzit si a vazut ceea ce ochiul n-a vazut, si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-a suit. Şi acest cer e presarat cu stele, insa cu nis­te stele cum noi nici nu putem sa ne inchipuim acum, cu stele ce nu cad niciodata, ce stralucesc pururea, stele de dimineata, potrivit Scripturii, care zice ca temeliile pamantului au fost intarite si piatra lui cea din capul unghiului a fost pusa atunci cand stelele diminetii cantau laolalta (v. Iov 38, 6-7). Aceste stele de dimineata sunt inge­rii Domnului.
Iubitilor! Ştiti voi, simtiti voi toata nemargini­rea milei lui Dumnezeu in faptul ca noua, fiilor taranei, ni s-a deschis cerul, noua, celor intune­cati de pacat, ni se daruiesc prin Tainele Bisericii Ortodoxe ochi duhovnicesti luminati, cu care ii putem vedea pe locuitorii cerului, pe ingerii lui Dumnezeu? De acum, ni s-a fagaduit, veti vedea cerul deschizandu-se si pe ingerii lui Dumnezeu suindu-se si coborandu-se peste Fiul Omului (In 1, 51).
“Cerul”, striga cu acest prilej un propovaduitor, „fericita locuinta a duhurilor nevazute si vesnica noastra locuinta din viitor, era foarte putin cunoscut inainte vreme. Cat de chinuitoa­re, cat de ucigatoare era pentru noi aceasta nesti­inta! In clipele de necaz, in ceasurile de tangu­ire, unde puteam sa zburam cu sufletul? In cli­pele de moarte, in ceasurile de despartire, unde puteam gasi mangaiere? Şi ce viata ar fi fost cea care trebuia sa se incheie fara putinta de intoar­cere? Mai bine ar fi fost sa nu traim deloc. Şi ce bucurii ar fi fost cele care trebuiau sa piara pen­tru totdeauna? Mai bine ar fi fost sa nu ne bucu­ram deloc. Acum, odata cu venirea pe pamant a Mantuitorului Hristos, aceste ganduri nu pot si nu trebuie sa ne tulbure. Acum avem cerul – taramul bucuriei si mangaierii, unde zburam atat de des, lasand desertaciunile lumii pentru a ne odihni sufletul, pentru a ne impaca inima; acum avem viata vesnica, unde vom trai candva o viata noua, nedespartita de toate cele ce sunt atat de scumpe si de dragi inimii noastre.”[1]
Sus sa avem inimile!

Dar… cum sa se inalte acolo omul cazut, de vreme ce pacatul il trage mereu in jos?
„Avandu-mi eu trupul mama, iar tina tata si tarana stramos, prin inrudirea cu acestea, la pamant neincetat caut; ci da-mi, ajutatorul meu, ca fara fri­ca sa ma uit vreodata si in sus la frumusetea cerului” (Canonul Ingerului Pazitor, cantarea a 7-a).
Sa ne ridicam la aceasta cale cereasca nu prin puterile noastre, ci luand ca aripi cuvintele lui Dumnezeu, scrierile si marturiile Parintilor si invatatorilor de Dumnezeu inteleptiti ai Biseri­cii, sa le desfasuram in toata largimea si puterea lor, si fara indoiala ca aceste aripi vor ridica sus duhul nostru, care se clatina si cade mereu in jos. Sus – la ingeri – sa avem inimile!
Ingerii… Ce sa fie acestia? Ce fel de fiinte? Oare sunt multi la numar? Ce fac, cum traiesc ei in cer? Vin vreodata pe pamant, la noi?
Ce sunt ingerii? La toate popoarele, in toate timpurile, odata cu ideea innascuta de Dumne­zeu a trait intotdeauna ideea de lume ingereas­ca, insotita de anumite conceptii despre aceasta. Şi noi, desi n-am vazut cu ochii trupesti ingeri, putem sa le schitam chipul, putem sa spunem ce fel de fiinte sunt: in sufletul nostru este adanc inradacinat gandul la ei, in gand fiecare si-i inchi­puie intr-un fel.
„Inger”… Cand rostim acest cuvant, sau il auzim rostit de gurile altora, sau cand ne gandim la ingeri, de fiecare data acest nume starneste in noi gandul la ceva neobisnuit de luminos, curat, desavarsit, sfant, minunat de gingas, la ceva spre care sufletul nazuieste fara sa vrea, ceva ce el iubeste, ceva in fata caruia se inchina. Şi tot ce vedem sfant, luminos, curat, preafrumos si desa­varsit pe acest pamant suntem inclinati sa numim „ingeresc”. De pilda, vedem niste copii dragalasi, suntem incantati de privirea lor increzatoare, de zambetul lor naiv, si spunem: „ca niste ingeri”, „ochi ingeresti”, „zambet ingeresc“. Auzim o can­tare armonioasa, miscatoare, voci delicate, ascul­tam cu luare-aminte toate modulatiile si trilurile lor, ba triste si ingandurate, ba marete si triumfa­le, si zicem: „Canta ca ingerii in cer.” Suntem la o familie care traieste in buna intelegere, in dra­goste, in rugaciune, unde toti poarta pecetea linis­tii si blandetii unei paci neobisnuite, unde sufle­tul se odihneste fara sa vrea, si zicem: „Traiesc ca ingerii.” Ne uimeste ochii o frumusete neobisnu­ita, iarasi zicem: „Frumusete ingereasca.” Şi daca vom fi rugati, daca vom fi insarcinati sa desenam un inger si daca ne pricepem sa desenam, cum il vom desena? Neaparat ca pe un tanar preafru­mos, in haine albe ca zapada, cu fata luminoasa si limpede, cu privire curata, cu aripi albe – pe scurt, ne vom stradui sa zugravim ceva atragator, delicat, strain de cele pamantesti si de orice pati­ma grosolana a simturilor; si cu cat vom reda mai bine caracterul acesta nepamantesc, eteric, usor, duhovnicesc, netrupesc, ceresc, cu atat va fi mai desavarsit desenul, cu atat va atrage mai mult pri­virile, cu atat le va aminti mai limpede privitori­lor de un locuitor al cerului. Asadar, iata ce sunt ingerii, iata ce ne vorbeste despre asta, in primul rand, simtul nostru launtric, sensibilitatea noastra duhovniceasca, experienta noastra launtrica!
Cu numele de inger asociem tot ce este mai scump, sfant, atragator, curat, desavarsit, prea-frumos si nepamantesc. Ingerul se infatiseaza privirii noastre launtrice ca o fiinta care nu e din aceasta lume, ca o fiinta duhovniceasca, libera de orice grosolanie si senzualitate – pe scurt, ca o fiinta cereasca. Şi ceea ce simtul nostru launtric ne spune despre ingeri poate nu prea limpede, poate tulbure, cuvantul lui Dumnezeu ne desco­pera cu o deosebita limpezime si evidenta.
Cuvantul lui Dumnezeu este veste din cer si despre cele ceresti.
Cu cat il citim mai des si mai in adancime, cu atat se apropie de noi si lumea cereasca, inge­reasca, si cu atat mai palpabil incepem sa o sim­tim cu inima noastra, cu atat mai deslusit ajung la auzul nostru launtric cantarile ei de biruinta.
In apa curata se rasfrang soarele si cerul instelat: in cuvantul lui Dumnezeu – acest izvor al apei vietii – se rasfrange cerul duhovnicesc: lumea ingereasca; in cuvantul lui Dumnezeu ii vedem pe ingeri ca si cum ar sta inaintea noastra.
Din firea lor, ne invata cuvantul lui Dumnezeu, ingerii sunt duhuri.
Ingerii, oare, nu sunt toti duhuri slujitoare, trimise ca sa slujeasca pentru cei ce vor fi mostenitorii mantuirii? (Evr. 1,14).
„Doresti sa stii”, zice Fericitul Augustin, „numele firii ingeresti? Numele ei este cel de duh. Vrei sa stii rostul ei? Este cel de inger. Prin firea sa este duh, iar prin lucrarea sa – inger[2].”

1

Ingerii sunt insa duhuri care nu sunt legate, ca duhul nostru, de trup, care se lupta impotriva duhului, care il robeste cu legea pacatului, care il stramtoreaza si-i curma zborul catre cer, care il trage tot timpul catre pamant. Ingerii sunt liberi de orice materialitate grosolana si sunt straini de legile acesteia. Nu ii roade foamea, nu ii chinuie setea. Ca atare, le este necunoscuta si toata osteneala noastra staruitoare de dobandire a painii de zi cu zi.

Blestemat va fi pamantul pentru tine… spini si palamida iti va rodi el… intru sudoarea fetei tale vei manca painea ta (Fac. 3, 17-19).
Aceasta osan­da groaznica a dreptei judecati dumnezeiesti a fost rostita numai asupra omului cazut, pe cand ingerii au ramas credinciosi pana la capat Faca­torului lor. Spini si palamida nu cresc in cer, sudoarea nu acopera fata ingerilor. Acestia nu seamana, nu secera, nu aduna in hambare, nu ii usuca grija zilei de maine; lupta noastra pen­tru paine, pentru existenta, certurile, dezbina­rile, razboaiele, mania, ura, invidia care au loc intre noi din aceasta pricina sunt necunoscute duhurilor netrupesti. Ce-i drept, ele simt foa­me si sete, insa nu foamea noastra dureroasa, nu setea noastra chinuitoare. Foamea lor este nevoia neincetata de a se satura cu dulceata contemplarii frumusetii dumnezeiesti, dulcea­ta cunoasterii intelepciunii vesnice, saturarii cu singura Paine Vie.

1„Paine sfanta”, zice Sfantul Ambrozie al Mediolanului,

„Paine sfanta, Paine vie, Paine preadulce, Paine dorita, Paine preacurata, prea-plina de toata dulceata si de toata buna mireas­ma! Cu Tine se hranesc din belsug ingerii in ceruri; sa se sature cu Tine, pe cat ii sta in putin­ta, si omul cel pribeag pe acest pamant!“[3]
„Se hranesc din belsug ingerii in ceruri”, si tot vor, iar si iar, sa se sature cu dulceata contem­plarii Dumnezeirii. Ce foame inalta, cu adeva­rat cereasca, preafericita! Cuprinsi sunt ingerii si de sete, insa de o sete tot cereasca si fericita – de setea impartasirii tot mai stranse cu Dumnezeu, patrunderii de Dumnezeire, luminarii de catre Ea. Setea lor este nazuinta neincetata spre Dum­nezeu. O mica analogie pamanteasca gasim: vul­turul, intinzandu-si aripile puternice, se inalta si zboara ridicandu-se tot mai sus, in adancul ceru­lui, insa oricat s-ar inalta, tot trebuie sa se coboare pana la urma. Şi mintea noastra, in minutele de maxima incordare duhovniceasca, de inspiratie, de rugaciune, rupand legaturile trupului se inalta ca un vultur spre ceruri, Il contempla pe Dumnezeu, se patrunde de El – dar, din paca­te, si ea, fiind nestatornica, din inaltimile ceresti cade iarasi jos, se sparge in multimea ganduri­lor desarte, se raspandeste. Cu ingerii insa nu se intampla asta: mintea lor tinde fara incetare, fara abatere, catre Dumnezeu, nu se abate de la El nici macar o clipa, nu stie ce inseamna intoarcerea inapoi.
„Cu minte statornica, manati de dorinta neabatuta” contempla Dumnezeirea. Asa canta despre ei Biserica. „De dragostea dumnezeiasca se inflacareaza” ingerii (Octoih, gl. 1). Inflacarati de aceasta dragoste, aprinsi de lumina Dumnezeirii, de aceasta sete dumnezeiasca, inge­rii devin ei insisi „carbune purtator de Dumnezeu” (Octoih, gl. 2).
„Cu impartasirea dumneze­iescului foc ca vapaia se face.” „In vapaie de foc Stau inaintea Ta heruvimii si serafimii, Doamne” (Octoih, gl. 4).
Ce sete cu adevarat dumnezeiasca, preadulce! Astfel, in necurmata contemplare a Dumne­zeirii, in necurmata nazuinta si inaltare catre Ea, in lauda ce niciodata nu amuteste a nemasuratei Sale slave si maretii traiesc ingerii in cer.
In calea necurmatei lor nazuinte si inaltari catre Dumnezeu ei nu stiu de nici un fel de pie­dici, nu stiu de piedica cea mai grea in aceasta cale: pacatul, care cu lanturile sale leaga mereu aripile duhului nostru, ii stramtoreaza zborul catre cer, catre Dumnezeu. Ingerii nu mai pot sa pacatuiasca. Dupa invatatura Fericitului Augustin, la inceput ei au fost ziditi de Dumnezeu cu putinta de a pacatui; dupa aceea, exersandu-si neabatut vointa in bine si intarindu-se in ascul­tarea de Dumnezeu, prin puterea harului dum­nezeiesc, s-au desavarsit pana intr-atat, incat au ajuns la starea in care nu mai pot sa pacatuiasca.

1In aceasta preafericita si sfanta stare ingerii petrec pana acum in cer.Ca duhuri netrupesti, au alt raport cu spatiul si cu timpul decat noi; nu le fac trebuinta mij­loacele noastre de deplasare, care sunt legate de atatea eforturi si greutati. Ingerii sunt repede zburatori, repede miscatori: ingerul este acum intr-un loc, peste o clipa in altul; pentru ei nu exista nici ziduri, nici usi, nici lacate.

„Ei”, inva­ta Sfantul Grigorie Teologul, „umbla fara impiedicare in jurul Tronului celui mare, fiindca sunt minti repede miscatoare, flacara si duhuri dum­nezeiesti, care se muta grabnic prin vazduh dintr-un loc in altul.”
Ei trec si prin usile incuiate, si vad prin ziduri, si nici o fortareata, oricat de inalta si de inexpugnabila ar fi ea, nu e in stare sa le opreasca zborul. Ingerii zboara fara impiedi­care cu aripile lor repezi: in fata repeziciunii duhului lor (Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel 43) se destrama, ca fumul, orice spatiu.
Ingerii ii pot misca la fel de usor si pe oameni: daca se apropie de unul dintre ei si-l iau pe aripi­le lor, pentru acela inceteaza sa mai existe spatiul asa cum il cunostea; acoperit de aripile ingeresti, el strabate cele mai mari distante intr-o clipita. Asa se povesteste in cartea Faptelor Apostolilor despre Sfantul Apostol Filip:
Şi un inger al Dom­nului a grait catre Filip, zicand: „Ridica-te si mergi spre miazazi, pe calea care coboara de la Ierusalim la Gaza”… El, ridicandu-se, a mers.
Pe drum a intal­nit un barbat etiopian, eunuc, dregator al Candachiei, imparateasa Etiopiei; a intrat in vorba cu el, l-a adus la Hristos si l-a botezat.
Şi iata, cand au iesit din apa, Duhul Domnului a rapit pe Filip, si famenul nu l-a mai vazut… Iar Filip s-a aflat indata in Azot (Fapte 8, 27-40).
Un lucru si mai minunat este povestit in Cuvantul lui Dumnezeu despre Prorocii Daniel si Avacum. Prorocul Daniel se afla in robia babi­lonica; in urma rautatii si uneltirilor paganilor babilonieni, a fost aruncat de imparat in groa­pa cu lei. Şase zile s-a chinuit fara mancare aco­lo; leii nu s-au atins de drept, insa foamea il chi­nuia. Pe atunci traia in Iudeea Prorocul Avacum, care, facand o fiertura si faramand in oala, s-a dus la camp ca sa-i hraneasca pe seceratori, insa ingerul Domnului i-a grait:
„Du pranzul care-l ai, in Babilon, lui Daniel, in groapa leilor”. Şi a zis Ava­cum: „Doamne! Babilonul nu l-am vazut si groapa n-o stiu unde este!” Şi l-a luat ingerul Domnului de crestet si, tinandu-l de parul capului sau, l-a pus in Babilon deasupra gropii, intru repeziciunea duhului sau. Şi a strigat Avacum zicand: „Daniele! Daniele! Ia mancarea pe care ti-a trimis-o tie Dumnezeu.” Şi a zis Daniel: „O, Ţi-ai adus aminte de mine, Dumne­zeule, si n-ai parasit pe cei care Te cauta si Te iubesc pe Tine!” Şi s-a sculat Daniel si a mancat; iar inge­rul Domnului indata a dus pe Avacum la locul sau (Istoria omorarii balaurului si a sfaramarii lui Bel 40-46).
Minunat, uimitor este lucrul acesta, prieteni!
Pentru noi, care suntem legati de trup, este ciudat; pentru noi, care suntem inlantuiti de spa­tiu din toate partile, este cu neputinta de inte­les cum se poate una ca asta: sa te afli acum aici, iar intr-o secunda sa strabati sute, mii, zeci de mii, milioane de kilometri si sa ajungi imediat intr-un alt loc, intr-o alta tara, sa auzi o limba straina, sa vezi alte peisaje, un alt relief. Este ciu­dat, insa nu pana intr-atat incat aceasta repezi­ciune a miscarii sa nu poata incapea nicidecum in mintea noastra; este de neinteles, insa nu pana intr-atat incat aceasta repeziciune a miscarii sa fie in directa contradictie cu mintea noastra. Omul, care, dupa Cuvantul lui Dumnezeu, a fost cu putin micsorat fata de ingeri, poarta in sine putinta de a se misca cu repeziciunea ingerilor. Chiar asa: nu este repede miscator duhul nostru, nu este repede zburator gandul nostru? Pentru gandul nostru, pentru duhul nostru nu exista, la fel ca pentru ingeri, nici un fel de piedici si ingradiri. Intr-o clipita putem strabate cu gandul cele mai mari distante, intr-o clipita putem merge cu duhul in diferite locuri. Iar aceasta nazuinta, care devine acum tot mai puternica, de a birui, de a cuceri spatiul, de a-l strabate cu tot felul de masini repezi, aceasta sete tot mai mare a omu­lui de a se rupe de pamant si a pleca pe noile corabii ale vazduhului, ca pe niste aripi, departe-departe, in adancul cerului albastru, nu vor­besc, oare, tocmai despre faptul ca omul a fost „cu putin micsorat” fata de ingeri, ca duhul lui este repede miscator, ca gandul lui este repede zburator, ca in ce priveste duhul si gandul sau omul este ca ingerul si nu e legat de spatiu?
Insa, vai, pacatul care traieste in noi isi pune pecetea grea si pe aceasta nazuinta a omului de a zbura repede ca un inger! Zborul de o repeziciune ingereasca al gandului nostru este otravit de pacat cu otrava sa ucigatoare si pierzatoare: omul strabate cu iuteala fulgerului mari depar­tari, trece marea ca sa aduca distrugere cat mai grabnic; se inalta ca o pasare, si de la aceasta inaltime arunca bombe nimicitoare.
Scumpii mei frati! Sa ne rugam ca iutele zbor ingeresc, care se afla si in duhul nostru, in gan­dul nostru, sa strabata tot mai adanc si sa destrame spatiul pacatului care ne inconjoara; sa muncim pentru a ne imbunatati pe noi insine, pentru ca duhul nostru repede miscator sa se inalte in zbor catre Dumnezeu, sa se ridice cat mai des la lumea de sus, la lumea ingerilor!
Dupa cum am vazut, ingerii, fiind duhuri netrupesti, nu sunt impiedicati ca noi de spatiu. Ei au si alt raport cu timpul. In cer nu exista nici ieri, nici azi, nici maine – mai bine zis, acolo este doar astazi, pururea fiintare; ingerii nu stiu nici de zilele, nici de noptile, nici de minutele, nici de orele noastre; in imparatia lor nu este iarna, nici primavara, nici vara, nici toamna – sau, mai bine zis, acolo este doar primavara luminoasa si vese­la; intre ingeri este intotdeauna Paste, sarbatoare neincetata, veselie vesnica. Dupa cuvantul Man­tuitorului, ingerii nu mai pot sa moara (v. Lc. 20, 36). Mormantul deschis si intunecat, lespezile de mormant nu tulbura privirile ingeresti, cantarile triste de inmormantare nu le tulbura auzul; cel din urma ramas-bun de la cel mort le e necunos­cut; amaraciunea despartirii nu le roade inima, moartea nu schimonoseste cu suflarea sa strica­toare frumusetea ingerilor.
Viata, prieteni, doar viata se afla in cer, via­ta vesnica, fericita, impreuna cu Dumnezeu si in Dumnezeu – in El este viata (v. In 1,4). Ati vazut marea? Atat de larga, pare fara sfarsit… gandul se pierde in necuprinsul ei ca un firicel de praf, ca un firicel de nisip. Asa este si viata ingereas­ca: nemarginita, fara sfarsit si fara masura. Noi pe zi ce trece slabim, imbatranim, ne vestejim, pe cand ingerii cu fiecare apropiere de Dumnezeu intineresc tot mai mult, suie din putere in putere, din desavarsire in desavarsire.
O, ingeri ai lui Dumnezeu, ce liniste harica, ce dulceata aduce in suflet contemplarea vietii voas­tre fericite! Trimiteti, din inaltimile de sus, in ini­mile noastre macar o picatura a vietii acesteia!
Iar inima noastra, dragi frati, este intocmita in asa fel incat poate sa recepteze, sa simta, sa pre­guste inca de pe pamant viata ingereasca. Ştiti ca ingerii nu sunt afectati de timp si de tot ce este legat de timp – ofilire, imbatranire, moarte – tocmai fiindca traiesc in Dumnezeu. Şi omul, cand traieste in Dumnezeu, intrand prin rugaciune in impartasire cat se poate de stransa cu El, inceteaza sa mai tina seama de timp, adeseori ii trece hotarul si se apropie de pragul vesniciei. Vremea devine pentru el nebagata de seama. Trec mul­te ore, dar lui i se pare ca de-abia au trecut cate­va minute, asa de dulce e sa vorbesti cu Dumnezeu! „Dumnezeu”, zice Sfantul Ioan Damaschin, „cuprinde in Sine Insusi fiintarea deplina, ca pe o mare nemarginita si nesfarsita” – si pen­tru cel care intra in aceasta mare, care se cufunda in necercetatele ei adancuri, pier minutele, orele, piere cu totul timpul si ramane doar vesnicia, iar in vesnicie Vesnicul Dumnezeu.
Nu departe de vestita Lavra a Sfantului Serghie din Radonej se afla schitul Ghetsimani. In acest schit s-a nevoit in zavorare staretul Alexandru († 9 februarie 1878), lucrator neobosit al rugaciunii mintii si inimii. Despre acest staret, fostul lui ucenic, acum igumen venerabil, ajuns la randul sau staret intelept si indrumator iscusit in viata duhovniceasca, istoriseste:
„Uneori, ducandu-ma la Miezonoptica, tre­ceam pe la staret, pe la parintele Alexandru; sedea in fata mea pe scaun. Plecam de acolo la Miezonoptica, iar dupa sfarsitul slujbei treceam din nou pe la staret, iar staretul tot acolo sedea, rugandu-se. Auzind zgomot, ridica fruntea si, vazandu-ma, intreba cu mirare: «Ce, s-a si termi­nat Miezonoptica? Mi se parea ca de-abia m-am asezat, dar uite ca au trecut deja patru ore; cand fac Rugaciunea lui Iisus nu mai vad cum trece timpul; trece atat de repede, parca ar zbura.»”
Daca aici, pe pamant, in imparatia mortii si a timpului, omul, stand de vorba cu Dumnezeu, uita cu desavarsire de timp, iese din valtoarea acestuia, va dati seama, iubitii mei, de ce in cer, in impara­tia vietii vesnice, nu poate nicidecum sa fie timp? Acolo, ingerii au in gand si in inima un singur lucru: pe Vesnicul Dumnezeu.
Iar „vesnicia”, filosofeaza Sfantul Grigorie Teologul, „este un continuum care se intinde deopotriva cu cel vesnic, nu se imparte in parti, nu se masoara prin vreo mis­care, nici prin crugul soarelui… vesnicia nu este timp, nici parte a timpului; ea e nemasurata.”
O porunca nemasurata, nesfarsita, ne-a fost data si noua, prieteni: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este (Mt. 5,48).
Sprijiniti de dreapta lui Dumnezeu, porniti cu tarie, neabatut, pe aceasta cale a cresterii duhov­nicesti si desavarsirii in Hristos Iisus, si va veti asemana ingerilor: cu tot sufletul veti simti cum inaintea voastra incep sa piara timpul, zilele, saptamanile, lunile, anii, si sub ochii vostri, ca inaintea ingerilor, se va desfasura in toata maretia si necuprinderea sa vesnicia…

1Îngerii sunt multi? Pot fi numarati? Nu. Nemasurata e fericirea ingerilor, nemasurat e si numa­rul lor. Ei inconjoara Tronul lui Dumnezeu cu miile de mii si cu miriadele de miriade.

Am pri­vit, povesteste Prorocul Daniel, pana cand au fost asezate scaune, si S-a asezat Cel vechi de zile… Un rau de foc se varsa si iesea din El; mii de mii Ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui (Dan. 7, 9-10).
Iar pastorii din Bethleem au vazut in sfan­ta noapte a Nasterii Domnului multime de oaste cereasca, ce canta: Slava intru cei de sus lui Dum­nezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire (Lc. 1, 14). Atunci cand Domnul Iisus Hristos a fost prins in Gradina Ghetsimani si Apostolul Petru, in apararea Invatatorului sau, a tras sabia, lovindu-l pe slujitorul arhiereului, Domnul i-a zis: Intoarce sabia la locul ei… Sau ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? (Mt. 26, 52).
Legiuni de ingeri… multime de oaste… Mii de mii si miriade de miriade… Vedeti cum ii numa­ra pe ingeri cuvantul lui Dumnezeu? Prin toate acestea el vrea sa ne spuna: lumea ingereasca e necuprinsa. Iata de ce in cuvantul lui Dumne­zeu ingerii sunt comparati cu stelele (v. Iov 38, 7). Poti sa admiri stelele, poti, uitandu-te la ele, sa dai slava Facatorului, insa nu le poti numara. Asa e si cu ingerii: te poti ruga lor, ii poti canta, insa nu poti sa spui cati sunt. La Sfantul Chirii al Ierusalimului gasim niste ganduri remarcabile despre necuprinderea lumii ingeresti.
„Inchipuie-ti”, spune el, „cat de numeros e poporul impa­ratiei romane; inchipuie-ti cat de numerosi sunt barbarii, cei care sunt acum si cei care au pierit in ultima suta de ani; inchipuie-ti cati oameni au fost ingropati in ultima mie de ani; inchipuie-ti toti oamenii, incepand de la Adam si pana in ziua de astazi: mare este multimea lor, dar este totusi mica fata de cea a ingerilor, care este mai numeroasa. Ei sunt nouazeci si noua de oi, iar neamul omenesc este doar o oaie; dupa largimea locului trebuie judecat si cu privire la multimea locuitorilor.
Pamantul locuit de noi este ca un punct ce se afla in mijlocul cerului. Ca atare, locuitorii ceru­lui, care il inconjoara, sunt cu atat mai multi cu cat este mai mare intinderea lui decat a paman­tului, iar in cerurile cerurilor se afla intr-un numar necuprins de mintea noastra; mii de mii ii slujeau si miriade de miriade stateau inaintea Lui (Dan. 7, 10) – nu fiindca acesta ar fi fost numa­rul ingerilor, ci fiindca prorocul nu se pricepea sa numeasca un numar mai mare.”
Asa de mare, de necuprinsa, este lumea ingerilor! Şi ce ordine, ce armonie minunata domnesc in lumea inge­reasca, cu toata necuprinderea ei! Auzind de dragostea dintre ingeri, sa nu cautati in mijlocul lor egalitatea sau libertatea neinfranata care sunt propovaduite adeseori la noi ca ideal, ca pisc al desavarsirii. Nu, la ei nu veti gasi asa ceva.
„Şi acolo”, observa un ierarh, „unii sunt capetenii si intai-statatori, iar altii se supun si urmeaza aces­tora. Egalitate deplina se afla numai intre Persoanele Sfintei Treimi: Dumnezeu-Tatal, Dumnezeu-Fiul si Dumnezeu-Sfantul Duh.”

1„Dar de ce”, vor spune unii, „exista deose­bire de treapta chiar si intre locuitorii cerului? Oare in cer nu se poate fara ranguri si trepte? Şi aceste ranguri si trepte nu introduc oare in via­ta ingerilor o anumita dezbinare, o anumita dizarmonie? Şi oare este cu putinta deplina fericire arunci cand ea nu este distribuita in mod egal? Daca in ceruri unii «sunt capetenii si intai-stata­tori, iar altii se supun si urmeaza acestora», nu rezulta si acolo ceea ce se intampla mai mereu la noi, pe pamant? Cei care se supun nu nutresc oare un anumit sentiment de invidie, o anumita nemultumire fata de cei ce conduc? Starea mai inalta a unora si mai joasa a celorlalti nu arun­ca o umbra, chiar daca foarte mica, asupra lumi­noasei vieti ingeresti?”

Toate intrebarile nedu­merite de acest gen ne vin fiindca suntem prea legati de pamant, asa incat si despre cele ceresti gandim adeseori pamanteste, scapand cu totul din vedere cea mai importanta si cea mai mare deosebire dintre cer si pamant: pe pamant este pacat, in cer nu. Or, tocmai in pacat isi au obarsia si din el cresc, ca dintr-o radacina, toate anormalitatile, toate deviatiile de la dreptate si adevar. Asa e si in cazul dat: nu deosebirea de rang si treapta naste in cei deosebiti nemultumire, invi­die, ci pacatul da deosebirii nuanta sa pacatoasa, de desertaciune ce umple deosebirea cu amara­ciunea sa otravita. Deosebirea pamanteasca vine adeseori din vanitate meschina; cu aceasta se hraneste si de aceasta este intretinuta, introdu­cand in superiori simtamintele iubirii de putere, iubirii de cinstiri, nemilostivirii si chiar cruzimii fata de inferiori, iar in inferiori cartirea, lingusi­rea, ploconirea, dorinta de a placea oamenilor, fatarnicia, slugarnicia. Toate acestea sunt defor­mari aduse de pacat. In cer nu poate exista asa ceva. Rangurile si treptele ingeresti sunt ca nis­te diferite tonuri ale aceleiasi armonii, ca niste diferite culori in unicul tablou al Marelui Pictor. Deosebirile dintre ingeri sunt ca deosebirile din­tre stelele de pe cer, dintre florile bineinmiresmate ale poienelor, dintre glasurile dintr-un cor maiastru – deosebire ce creeaza armonie, mare­tie si frumusete.
[…]
Da, adanca, nepatrunsa e taina Dumnezeirii Intreit Ipostatice, si numai Duhul lui Dumnezeu cerceteaza si stie aceste adancuri dumnezeiesti; adanca, nepatrunsa e taina si treimicitatea lumii ingeresti, si nici ingerii n-o inteleg deplin. Cu adevarat, Mare esti, Doamne, si minunate sunt lucrurile Tale, si nici un cuvant nu este de ajuns pentru a lauda minunile Tale!
[…]
[1] Predicatorul respectiv este preotul Rodion Putiatin, unul dintre cei mai vestiti si mai iubiti propovaduitori ai Rusiei secolului al XIX-lea. Om de o vasta cultura si cu alese insusiri sufletesti, a scris opere a caror colectie completa a fost reedi­tata de 25 de ori inainte de revolutia bolsevica, fiind tradus si in limbi straine (n. tr.).
[2] Fericitul Augustin se refera aici la faptul ca in limba grea­ca „inger” (anghelos) inseamna „trimis” (n. ir.).
[3] Cuvintele acestea sunt luate dintr-o serie de rugaciuni pen­tru fiecare zi a saptamânii, atribuite Sfântului Ambrozie, care in Occident erau rostite de catre preoti inainte de Liturghie. Papa Pius V (1504-1572) le-a inclus in Missalul Roman (n. tr.).

(din: Sfantul Serafim al Dmitrovului, “Despre ingeri”, Editura Sophia, 2013

Sfintii Mihail si Gavriil: dreptatea si bunatatea

1

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil sunt praznuiti pe 8 noiembrie. Două sunt, după cum învaţă teologii, cele mai de căpătâi lucrări şi neasemuite însuşiri ale lui Dumnezeu: una este dreptatea, care se mai numeşte şi judecată şi putinţa de a fi de sine stătător, şi cealaltă este bunătatea, care se mai numeşte facerea de bine şi milostivirea şi mila; despre care spune David: „Mila şi judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne” (Ps. 100, 1).

Prin dreptate, Dumnezeu judecă şi îi mustră pe oameni, când păcătuiesc şi nu ţin poruncile Lui, iar prin bunătate iarăşi îi miluieşte.
Acum, Arhanghelul Mihail se arată a fi un Înger fără de seamă al dreptăţii Dumnezeieşti, pentru că pe acesta îl vedem rânduit slujitor în a-i mustra şi a-i cuminţi pe cei răi, păzindu-i şi apărându-i pe cei buni; după cum lucrul acesta este vădit şi în multe alte locuri ale dumnezeieştii Scripturi, şi anume din moartea pe care a adus-o Mihail asupra celor întâi-născuţi ai Egiptului, păzind în acelaşi timp viaţa celor întâi-născuţi ai Evreilor.
Pe de altă parte, Arhanghelul Gavriil se arată a fi Îngerul cel fără de seamăn al bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu, pentru că pe acesta îl vedem rânduit ca slujitor când are de făcut cuiva vreo milostivire excepţională, după cum lucrul acesta este vădit şi din multe altele, şi anume din bunele vestiri pe care le-a adus el lumii, cele despre marea milostivire a venirii lui Hristos.
Trei sunt lucrările cele mai de seamă şi mai mari pe care le-a săvârşit Dumnezeu: în primul rând, crearea lumii înţelegătoare, în al doilea rând, crearea lumii sensibile şi, în al treilea rând, iconomia întrupării lui Dumnezeu Cuvântul. În toate acestea trei, primii şi cei mai de importanţi slujitori au fost Mihail şi Gavriil.
Dumnezeu creează din nefiinţă întru fiinţă mai întâi lumea înţelegătoare, adică cerul cel numit de foc, şi îl umple ca şi cu nişte astre prea luminoase cu mulţimi nenumărate de îngeri nematerialnici, îl împodobeşte cu trei triade de ierarhii: Tronuri, Heruvimi şi Serafimi; Domnii, Puteri şi Stăpânii; Începătorii, Arhangheli şi Îngeri, şi peste toate aceste cete îngereşti îi aşează ca primi conducători şi învăţători pe Mihail şi Gavriil. Şi cum de a fost rânduit astfel? Ascultaţi!
Mihail, rămânând slujitor recunoscător al Dumnezeului Celui Atotţiitor, a purtat război înţelegător-noetic în Cer cu diavolul cel ce s-a lepădat şi cu îngerii lui când aceştia s-au semeţit împotriva Dumnezeului Celui viu. Mihail este cel care i-a aruncat pe ei întru cele mai adânci ale pământului, după cum stă scris în Sfânta Apocalipsă: „Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul… Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsă 12, 7-9). De aceea, pentru marea lui faptă vitejească pe care a săvârşit-o a fost aşezat mai mare peste toate cetele Îngerilor şi le-a învăţat pe ele să păzească recunoştinţa faţă de Dumnezeu, ascultarea, smerenia şi rămânerea neîncetată şi nedespărţită în comuniune cu El.
Gavriil, la rândul lui, prin aceea că i s-a încredinţat doar lui dintre toţi ceilalţi Îngeri taina iconomiei întrupării, după cum spune şi dumnezeiescul Gură de Aur – împreună cu acesta singur şi cântăreţii la Bunavestire, ţie singur încredinţându-ţi taina – şi a devenit primul şi neasemuitul slujitor al tainei, de la început până la sfârşit, pentru aceasta a fost aşezat întâiul conducător şi învăţător [dimpreună cu Mihail] al cetelor îngereşti, până şi al prea înalţilor Heruvimi şi Serafimi, şi i-a învăţat pe toţi cuvintele şi cunoştinţele ascunse care sunt acoperite în adâncul acestei taine.
Şi dacă Pavel spune că prin Biserică „înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri să se facă cunoscută acum, prin Biserică, începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri” (Efeseni 3, 10) acest lucru trebuie înţeles că s-a petrecut prin mijlocirea dumnezeiescului Gavriil, care a aflat direct de la Cuvântul întrupat şi de la Duhul Sfânt, Cel împreună-fiitor cu El, această înţelepciune de multe feluri – înţelepciune care înseamnă, după cuvântul lui Grigorie de Nissa, să biruiască Dumnezeu cele potrivnice prin cele potrivnice: mândria prin smerenie, slava prin necinste, puterea prin slăbiciune, înţelepciunea prin nebunie – şi astfel a transmis această înţelepciune cea de multe feluri şi tuturor cetelor îngerilor fără a avea nici urmă de invidie, spunând acestora cuvântul lui Solomon: „am învăţat-o fără de viclenie, o împărtăşesc fără de invidie” (Înţelepciunea lui Solomon 7, 13).
Faptul că Gavriil a stat cel dintâi dintre toate cele nouă cete îngereşti este vădit şi din aceasta: este comună părerea Bisericii, arătată şi prin cuvântul lui Avva Isaac, că de la Hristos primesc toată luminarea toate cetele îngerilor, urcând, potrivit lui Pavel, „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Efeseni 1, 21). De asemenea, este comună părerea că de la Născătoarea de Dumnezeu, cea fără de asemănare mai presus decât Serafimii, sunt luminate toate cetele îngereşti, după cum spune Grigorie al Thessalonicului [Palama] (cuvântul întâi din omilia sa la Intrarea Maicii Domnului în Biserică şi omilia la Adormirea Maicii Domnului).
Şi, pentru că mai aproape de Hristos şi de Maica Domnului nu este nimeni altul decât Gavriil, aşadar prin acesta sunt luminate toate celelalte cete ale îngerilor. Căci, dacă dumnezeiescul Dionisie spune că prima ceată este cea a Tronurilor şi a opta este a Arhanghelilor, trebuie să înţelegem că acest lucru era valabil înainte de Întrupare; căci după Întrupare s-a răsturnat ordinea, după cuvântul Sfântului Isaac, şi primii au devenit cei din urmă, iar cei din urmă au devenit cei dintâi.
Şi în acest chip, şi cei doi Arhangheli, deopotrivă Mihail şi Gavriil, prin această sfântă şi desăvârşitoare lecţie de sfântă smerenie pe care au predat-o tuturor Îngerilor, i-au desăvârşit pe aceştia şi i-au făcut să fie nu doar greu de mişcat înspre rău, aşa cum erau mai înainte de cădere, după cuvântul Sfântului Grigorie Theologul, dar cu totul nemişcaţi spre rău şi neschimbători, aşa cum spune marele Grigorie al Thessalonicului [Palama] şi Sfântul Nichita, comentatorul Sfântului Grigorie Theologul.
În al doilea rând, Dumnezeu creează în şase zile această lume văzută, împodobeşte cerul cu multe felurimi de astre şi luminători, înfrumuseţează pământul cu diferite plante şi animale, umple aerul cu cele mai dulci cântări ale păsărilor, şi, la sfârşit, îl creează pe om şi îl aşează în Rai şi îl pune să păzească dumnezeiasca Lui poruncă, cea cunoscută de toţi. Dar omul – vai, mie! – se face călcător de poruncă şi este scos afară din Raiul desfătării în acest tărâm al plângerii. Şi aici din nou rânduieşte Dumnezeu pe Mihail şi pe Gavriil slujitori neasemuiţi ai proniei şi ai judecăţii pe care le-a arătat omului vreme de cinci mii şi jumătate de ani.
Astfel, dumnezeiescul Mihail, îndată ce Adam a fost scos afară din Rai, a arătat milă faţă de nenorocirea lui şi l-a învăţat – ca pe unul ce era fiinţă fără de experienţă – cum să cultive pământul, cum să însămânţeze, cum să secere şi, pe scurt, cum să-şi chivernisească viaţa cea plină de osteneală, de la hrană până la îmbrăcăminte, după cum ne arată Sfinţii Învăţători ai Bisericii. Acelaşi Mihail nu a întârziat să prevadă [cele de trebuinţă] şi să păzească pe toţi Strămoşii noştri cei dinaintea Legii: pe Set, pe Enos, pe Enoh, pe Noe, pe Avraam, Isaac, Iacov şi pe toţi cei 12 Patriarhi: pe de o parte, conducându-i la cunoaşterea singurului Dumnezeu adevărat, iar, pe de alta, mustrând şi pedepsind pe toţi aceia care vroiau să I se împotrivească. Mihail a fost învăţătorul şi conducătorul întregului popor israelitean, mergând înaintea acestuia şi împreună cu acesta, biruind popoarele de alt neam şi conducându-i pe israeliteni în pământul făgăduinţei.
Şi aici se cuvine să ne minunăm de măreţia dumnezeiescului Mihail. Căci, ştiind el că Îngerii şi-au împărţit între ei neamurile şi a fost aşezat câte unul pentru fiecare neam în parte, după cum spune Moise în cântarea sa: [Cel Preaînalt] „a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu” (Deuteronom 32, 8), pe poporul israelitean însă nu l-a luat un Înger în grijă, ci Însuşi Dumnezeu. Şi totuşi, acest Dumnezeu îi spune de multe ori lui Moise că în locul Lui vrea să îi dea păzitor lui Israel pe Îngerul Său, adică pe dumnezeiescul Mihail, după cum tâlcuiesc Învăţătorii.
De aceea, şi Dionisie Areopagitul spune că teologia îl numeşte conducător ale poporului iudeu pe Mihail. Vedeţi ce privilegii? Vedeţi cum Mihail a stat ca mijlocitor nevăzut şi ca slujitor prin care Dumnezeu a dat Legea lui Moise pe Muntele Sinai? Pentru că, dacă legea s-a dat prin Îngeri, după cum spune Pavel: „dacă s-a adeverit cuvântul grăit prin îngeri” (Evrei 2, 2) şi iarăşi: „deci, ce este legea?… [ea] a fost rânduită prin îngeri în mâna unui mijlocitor” (Galateni 3, 39), cu siguranţă ea a fost dată prin mai-marele peste Îngeri, Mihail.
Şi dumnezeiescul Gavriil, la rândul lui, nu a lipsit nici el, fie binevestind bunele vestiri de bucurie ale naşterii de prunci pentru multe femei sterpe înainte de Lege şi după Lege, fie desluşind Prorocilor descoperirile şi vedeniile pe care le vedeau, pentru ca prin toate acestea să îi călăuzească la credinţa lui Mesia ce avea să vină; de asemenea, după nume este pomenit Gavriil în dumnezeiasca Scriptură arătându-se că el l-a învăţat cât se poate de limpede pe Prorocul Daniil, nu doar despre cum avea să se nască şi să se răstignească Hristos, dar şi spunându-i peste câţi ani aveau să se petreacă toate acestea.
În prorocia lui Daniil cea care s-a citit în această seară la vecernie, amândoi Arhanghelii sunt înfăţişaţi limpede ca fiind uniţi. Iată ce se spune: Daniil, după ce a postit 21 de zile în Babilon, Îl roagă pe Dumnezeu să îi elibereze pe Evrei din robia Perşilor şi Babilonienilor. Arhanghelul Gavriil duce cererea lui Daniil înaintea lui Dumnezeu. Arhanghelul care era conducătorul acelor neamuri se împotriveşte şi împiedică eliberarea evreilor – nu cu scop rău, ci pentru că mulţi dintre idololatri care trăiau împreună cu evreii ajungeau să creadă în adevăratul Dumnezeu, după cum tâlcuieşte Ieronim; probabil că Îngerul s-a opus eliberării şi pentru că nu s-a descoperit de la Dumnezeu Însuşi vestea despre eliberarea evreilor – dar mai-marele Îngerilor, Mihail, a venit şi l-a ajutat pe Gavriil şi astfel prin cei doi Îngeri s-au eliberat iudeii (Daniel 10, 12-14).
La sfârşitul tuturor acestora a venit plinirea vremii, când urma să vină pe lume Fiul lui Dumnezeu, ca să desăvârşească lucrarea cea mare şi neasemuită a mântuirii oamenilor. Şi aici, din nou, îi rânduieşte slujitori excepţionali pe cei doi Arhangheli, cu următoarea deosebire însă: Gavriil devine primul şi Mihail al doilea; căci Gavriil cel care L-a vestit pe „Dumnezeu şi omul”, după cuvântul Sfântului Proclu, trebuia să devină şi primul slujitor al Cuvântului Dumnezeu-Om. Gavriil, cel după asemănare dumnezeiască, singur face arătată această taină, aşa cum am spus.
El este cel trimis către Împărăteasa tuturor şi Pururea-Fecioara Maria şi îi aduce bunavestire a bucuriei, spunându-i salutul cel de-lume-mântuitor: „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine!”. Tot Gavriil este cel care le binevesteşte păstorilor naşterea cea de bucurie a Stăpânului întrupat, el este cel care pe magi îi conduce prin stea, îl învaţă în vis pe Iosif să coboare în Egipt şi de acolo iarăşi să urce în pământul lui Israel, le binevesteşte femeilor mironosiţe Învierea Mântuitorului şi la Înălţare, coborât fiind, le spune dinainte Apostolilor despre a doua venire a lui Hristos cel înălţat.
La fel şi dumnezeiescul Mihail, după cum spun unii, va fi fost Îngerul care l-a întărit şi I-a dat putere lui Iisus aflat în agonia Patimii Sale, după cum spune Sfântul Luca: a venit din cer Înger şi Îl întărea, şi au tras concluzia că Îngerul acela era Mihail pornind de la numele lui, pentru că „Mihail” înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, putere şi tărie este el. Mihail dimpreună cu Gavriil au binevestit mironosiţelor Învierea, precum spune Ioan Damaschin în canonul Arhanghelilor. Mihail dimpreună cu Gavriil au spus dinainte Apostolilor despre venirea lui Hristos Care S-a înălţat la cer. Tot despre Mihail se spune că l-a scăpat pe Apostolul Petru din închisoare şi l-a lovit pe Irod care a murit mâncat de viermi. Vedeţi acum în ce fel Mihail şi Gavriil au fost amândoi slujitori fără de seamăn ai energiilor şi lucrărilor fără de seamăn ale lui Dumnezeu, aşa cum am spus la începutul cuvântului nostru?
Aşadar, Mihail şi Gavriil sunt amândoi prea luminoşi ochi ai Atotvăzătorului Dumnezeu prin care vede şi luminează întreaga lume văzută şi nevăzută. Mihail şi Gavriil sunt cele două mâini prea tari ale Atotţiitorului, prin care ocârmuieşte toate, pe cele cereşti şi pe cele pământeşti. Mihail şi Gavriil sunt cele două picioare prea iuţi cu mii de aripi ale Domnului Care este peste tot prezent, cu care înconjură şi umblă nu doar întreaga lume, ci, până şi la aceste suflete nematerialnice ale oamenilor ajunge, până în cele mai întunecate adâncuri. Pentru aceasta, într-o clipă îi vezi că se află într-un capăt al lumii şi în altă clipă, în celălalt capăt, acum fac minuni pe pământ şi acum apucă din adâncurile hăului pe cei ce se scufundă.
Mihail, Îngerul fricii lui Dumnezeu; Gavriil, Îngerul dumnezeiescului har. Mihail, dreapta mustrătoare a Dreptului; Gavriil dreapta milostivă a Iubitorului de oameni. Mihail, cel ce este peste Puteri; Gavriil, vestitorul celor negrăite. Mihail, ochiul neîndurat al Judecătorului; Gavriil, privirea blândă a Celui Care mai înainte vede. Mihail, glasurile înfricoşătoare şi tunetele şi fulgerele şi trâmbiţele pogorârii Domnului în Muntele Sinai, Gavriil, adierile uşoare, salutările blânde, luminile line şi picăturile de rouă aşezate fără zgomot pe lână, ale pogorârii lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Mariei. Mihail, slujitorul formidabil al Legii Vechi; Gavriil, slujitorul ales al noului har al Evangheliei.

Sfântul Nicodim Aghioritul

Troparul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil

Mai-marilor Voievozi ai oștirilor cerești, rugămu-vă pe voi noi, nevrednicii, ca prin rugăciunile voastre să ne acoperiți cu acoperământul aripilor măririi voastre celei netrupești, păzindu-ne pe noi, cei ce cădem cu dinadinsul și strigăm: Izbăviți-ne din nevoi, ca niște Mai-mari peste cetele Puterilor celor de sus.

sursa

Învăţăturile Preacuviosului Stareţ Iosif de la Optina

Toate sfaturile cuviosului Iosif sunt pătrunse de duhul învăţăturii Sfinţilor Părinţi şi al stareţilor. Prin ele întotdeauna s-a străduit cu dragoste să explice că fiecare om trebuie să aibă răbdare în toate, în fiecare loc, până la sfârşit.
Dacă te-ai apucat de un lucru, ţine-te de el şi îndură toate câte există, numai să nu părăseşti locul şi întotdeauna să te mustri – şi te vei mântui.

Necazurile sunt drumul nostru; vom merge pe el până când vom ajunge în patria veşniciei pregătită nouă, însă nenorocirea e că ne îngrijim puţin de veşnicie şi nu răbdăm nici cel mai mic cuvânt de dojană.Noi înşişi ne mărim necazurile atunci când începem să cârtim. Cine a biruit patimile şi a dobândit raţiunea duhovnicească, acela şi fără cultură exterioară are acces la inima fiecăruia.

Pravila impusă întotdeauna e grea, iar săvârşirea ei cu smerenie este şi mai grea.Ce se dobândeşte cu trudă, acela e şi folositor. Cel care este întrebat nu trebuie să vorbească mult, ci doar să răspundă celui ce întreabă, pentru ca binele să fie făcut prin voinţă liberă.Dacă vezi greşeala aproapelui şi ai vrea să o îndrepţi şi dacă ea îţi alungă pacea ta sufletească şi te supără, atunci şi tu vei greşi, prin urmare, nu vei îndrepta greşeala cu greşeală – ea se îndreaptă prin blândeţe.Dacă cele trebuincioase sunt imperfecte, înseamnă că sunt şi folositoare; căci cu răul se pune la încercare binele.

Conştiinţa omului e asemenea unui ceas deşteptător. Dacă ceasul a sunat şi te scoli imediat, ştiind că trebuie să mergi la ascultare, atunci înseamnă că îl vei auzi întotdeauna. Dar dacă nu te scoli imediat câteva zile la rând, spunându-ţi: „Mai stau puţin!“, atunci la urma urmelor nu vei mai reuşi să te trezeşti când sună.

Ce e uşor pentru trup, acela e nefolositor pentru suflet, iar ce e folositor pentru suflet, acela e greu pentru trup. Rugăciunea însăşi ne învaţă. Răbdarea este mama mângâierilor. Mântuirea înseamnă a răbda cu mulţumire.Sunt mulţi cei care plâng, însă nu pentru ce trebuie, sunt mulţi care se mâhnesc, însă nu pentru păcate; sunt mulţi care par smeriţi, însă nu sunt cu adevărat. Exemplul Domnului Iisus Hristos ne arată cu câtă blândeţe şi răbdare trebuie să suportăm greşelile oamenilor.

​Rugaciunea Parintelui Adrian Fageteanu

1

Împărate Sfinte, mult milostive şi iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, caută spre noi păcătoşii şi ascultă umilele noastre rugăciuni, Tu, Cel ce eşti bun şi binecuvântat în veci.

Dezleagă, Doamne, lasă, iartă ne nouă toate greşelile cu care ne am spurcat, cu lucrul, cu cuvântul şi cu gândul, cu voie şi fără de voie; străluceşte întru noi harul Tău cel de viaţă dătător ca să nu pierim lepădaţi de la faţa Ta; luminează, întăreşte şi sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, ca să înţelegem şi să facem voia Ta. Umple inimile noastre cu Duhul Tău Sfânt şi sporeşte întru noi iubirea Ta, ca uniţi fiind cu Tine să lucrăm la mântuirea noastră şi a semenilor.

Întăreşte şi înmulţeşte, Doamne, Sfânta Ta Biserică, luminându i pe toţi oamenii ca să Te cunoască pe Tine şi pe Tatăl Tău şi pe Duhul Sfânt, singurul Dumnezeu adevărat. Surpă grabnic, Doamne al puterilor, uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi care ne împresoară, şi cu roua iubirii Tale stinge toate îndemnurile spre dezbinare.

Aşa, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, odihneşte întru noi şi ne mântuieşte împreună cu cei din gândurile şi din inimile noastre, dreptmăritori creştini, care se roagă Ţie sau şi prin noi cer mila Ta cea bogată:

– ierarhi şi clerici ortodocşi, monahi şi monahii care se roagă pentru lumea întreagă;

– părinţi şi fraţi ai noştri duhovniceşti, păstori şi învăţători ai Bisericii Tale;

– rudenii după trup, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri de pretutindeni;

– conducători ai ţării noastre România;

– oameni pe care ne ai dat a i întâlni, care ne urăsc sau ne iubesc pe noi, sau pe care noi cu nesocotinţă i am smintit, sau i am scârbit, sau i am necinstit în vreun fel, cu voie sau fără de voie;

– prunci, copii, tineri în floarea vârstei şi bătrâni;

– văduve, orfani, oameni ce sunt în încercări de întristare, de sărăcie, de supărare, de boală, de singurătate, de prigoană şi de temniţă;

– oameni ce rătăcesc în întunericul păcatelor, al urii, al deznădejdii şi al necredinţei în Tine.

Luminează i, Doamne, şi pe eretici şi pe păgâni cu harul Tău şi i uneşte cu Sfânta Ta Biserică.

Dăruieşte ne tuturor, Doamne, credinţă dreaptă, nădejde tare şi dragoste curată; tinde mâna Ta cea nevăzută din sfânt lăcaşul Tău şi ne binecuvântează pe toţi. Adu Ţi aminte, Doamne, Dumnezeul nostru, în mulţimea îndurărilor Tale, de tot poporul Tău şi peste toţi oamenii varsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cele către mântuire.

Pe cei ce rătăcesc în necredinţă, adu i la Tine, Dumnezeule al milei, iar pe credincioşi îi întăreşte în iubirea de fraţi, milostive, Doamne. Însuţi tuturor toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare dintru început şi voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină. Pe noi pe toţi ne primeşte, Doamne, în împărăţia Ta, fii ai luminii şi ai zilei neînserate arătându ne; pacea Ta şi dragostea Ta dăruieşte ni le nouă, Doamne, Dumnezeul nostru, că Tu toate ni le ai dat nouă. Ca şi noi, împreună cu toţi Sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie, să ne facem părtaşi veşnicelor Tale bunătăţi, pe care le ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine.

Odihneşte, Doamne, în împărăţia Ta, şi pe cei ce au adormit în dreapta credinţă, rudenii, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri după duh şi după trup, şi pe toţi oamenii care s au săvârşit cu nădejdea învierii şi a vieţii veşnice care este la Tine. Auzi ne pe noi, Dumnezeule Preabun, şi ne miluieşte pe toţi.

Că singur Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru Care ne miluieşti şi ne mântuieşti, şi a Ta este împărăţia şi puterea şi slava împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Parintele Adrian Fageteanu

ACATISTUL SFINŢILOR ROMÂNI DIN ÎNCHISORI

1

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin

Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindeni eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieste-ne pe noi.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele nostre, Stăpâne, iartă fărădelegile noastre; Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Ca a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, acum si pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Miluieste-ne pe noi, Doamne, miluieste-ne pe noi, ca, nepricepandu-ne de nici un raspuns, aceasta rugaciune aducem Tie, ca unui Stapan, noi pacatosii robii Tai, miluieste-ne pe noi.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh

Doamne, miluieste-ne pe noi, ca intru Tine am nadajduit, nu Te mania pe noi foarte, nici pomeni faradelegile noastre, ci cauta si acum ca un milostiv si ne izbaveste pe noi de vrajmasii nostri, ca Tu esti Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Tau, toti lucrul mainilor Tale si numele Tau chemam.

Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Usa milostivirii deschide-o noua binecuvantata Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, ca sa nu pierim cei ce nadajduim in tine, ci sa ne mantuim prin tine din nevoi, ca tu esti mantuirea neamului crestinesc.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste,

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste,

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh Si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Apoi:
Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos, Împăratul nostru Dumnezeu!
Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos, Împăratul şi Dumnezeul nostru!

Psalmul 142


Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioşia Ta; auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmaşul prigoneşte sufletul meu şi viaţa mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morţii cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine şi inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoşat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ţi întoarce faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineaţa mila Ta, că la Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmaşii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povăţuiască la pământul dreptăţii. Pentru numele Tău, Doamne, dăruieşte-mi viaţă. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpeşte pe vrăjmaşii mei şi pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Aliluia,aliluia,aliluia,Slavă Ție,Dumnezeule!

Aliluia,aliluia,aliluia,Slavă Ție Dumnezeule!

Aliluia,aliluia,aliluia,Slavă Ție Dumnezeule!

Dumnezeu este Domnul si S-a arătat nouă,bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului. (de 3ori).

1

Troparul, glasul 1: 

Mărturisitorii cei adevăraţi ai lui Hristos cu vitejie au stat împotriva uneltirilor satanei, şi nici prigoana, nici temniţa, nici chinurile, nici lanţurile nu i-au spăimântat, ci cu putere de sus credinţa şi neamul românesc au păzit. Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, mântuieste sufletele noastre.

Condacele şi Icoasele

Condaculul 1: 
Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să îi lăudăm zicând: Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Icosul 1: 
De la icoană şi de la altar aţi pornit, Sfinţilor Mărturisitori, să apăraţi dreapta-credinţă şi neamul românesc de urgia ce venea dinspre Răsărit, şi nici prigoana, nici temniţa nu v-au îngrozit, ci cu tărie aţi stat împotriva uneltirilor satanei, pentru care bucurându-ne vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, suflete curate de crin. 
Bucuraţi-vă, că pe acestea nu le-a întinat nici un chin. 
Bucuraţi-vă, că robia neamului aţi voit a o frânge. 
Bucuraţi-vă, că pământul ţării l-aţi temeluit cu sânge. 
Bucuraţi-vă, că vrăjmaşii lui Hristos v-au prigonit.
Bucuraţi-vă, că vânzătorii de neam v-au lovit. 
Bucuraţi-vă, că zdrobiţi fiind, iarăşi v-aţi ridicat. 
Bucuraţi-vă, că gândul la morţii voştri putere v-a dat. 
Bucuraţi-vă, că viaţa v-a fost rugă şi plâns. 
Bucuraţi-vă, că ardere de tot v-aţi adus. 
Bucuraţi-vă, că darul Arhanghelului v-a umbrit. 
Bucuraţi-vă, căci cu puterea cinstitei Cruci aţi biruit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 2-lea: 
Fiara roşie cu mânie s-a pornit împotriva Bisericii lui Hristos şi lumea întreagă s-a îngrozit de cumplitele nelegiuiri: că icoanele au fost călcate în picioare, moaştele sfinţilor batjocorite, preoţii ucişi şi mulţime de biserici dărâmate; iar voi, Sfinţilor, nevoind a ne lăsa nouă o ţară fără altare şi cruci, v-aţi împotrivit cu bărbăţie celor rău-credincioşi, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea: 
Se clătina aşezarea creştină a lumii şi puterile întunericului cumplit spumegau, iar ostaşii lui Hristos cu inimă vitează, nesuferind unele ca acestea, au pornit grabnic spre Spania însângerată unde moarte de martiri cu bucurie au primit; iar voi, Sfinţilor, legământ aţi făcut pe mormântul lor să duceţi lupta cea bună pentru izbăvirea neamului, pentru care cu mulţumire grăim: 
Bucuraţi-vă, apărători ai neamului românesc. 
Bucuraţi-vă, fii vrednici ai pământului strămoşesc. 
Bucuraţi-vă, că doi tineri pildă vie v-au dat. 
Bucuraţi-vă, că la moarte fericiţi au plecat. 
Bucuraţi-vă, că la mormântul lor legământ aţi rostit. 
Bucuraţi-vă, că-n sărăcie a vieţui aţi făgăduit. 
Bucuraţi-vă, că de bucuriile pământeşti v-aţi lepădat. 
Bucuraţi-vă, că ţara s-o slujiţi v-aţi legat. 
Bucuraţi-vă, că munţi de suferinţă aţi străbătut. 
Bucuraţi-vă, că tinereţe cei mai mulţi n-aţi avut.
Bucuraţi-vă, că neamul prin voi s-a împlinit. 
Bucuraţi-vă, că durerea voastră însutit a rodit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 3-lea: 
Voit-au vrăjmaşii Crucii şi vânzătorii de ţară să rupă sufletul românesc de Hristos, dar s-a ridicat nouă viteaz apărător cu suflet de Arhanghel, care viaţa pentru legea strămoşească şi-a pus zicând: „Cel ce luptă, chiar singur, pentru Dumnezeu şi neamul său, nu va fi învins niciodată”; iar acum, biruitor, cu îngerii în ceruri, acestuia neîncetat îi cântă: Aliluia!

Icosul al 3-lea: 
Tiranul cel ucigaş şi nelegiuita evreică, nesuferind a vedea sufletele voastre curate arzând de dragoste pentru credinţă şi neam, diavolească poruncă au dat să fiţi noaptea duşi în pădure şi sugrumaţi, apoi ciuruiţi de gloanţe, aruncaţi într-o groapă, arşi cu vitriol şi acoperiţi cu lespezi grele de piatră, dar nici mormântul, nici moartea nu v-au ţinut, ci la Viaţa cea adevărată v-aţi mutat, pentru care auziţi de la noi unele ca acestea: 
Bucuraţi-vă, lacrimi pe obrazul ţării vărsate. 
Bucuraţi-vă, suflete greu încercate. 
Bucuraţi-vă, că aţi ştiut că la moarte plecaţi. 
Bucuraţi-vă, că senini v-aţi despărtit de ceilalţi. 
Bucuraţi-vă, că-n întunecata pădure v-au dus. 
Bucuraţi-vă, că picioarele în lanţuri v-au pus. 
Bucuraţi-vă, că frânghii după gât v-au întins. 
Bucuraţi-vă, că miseleşte pe toţi v-au ucis. 
Bucuraţi-vă, căci Catapeteasma Neamului s-a despicat. 
Bucuraţi-vă, că voievozii din morminte s-au sculat. 
Bucuraţi-vă, că Horea sfârtecat a zvâcnit. 
Bucuraţi-vă, că Tudor cel vândut s-a îngrozit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 4-lea: 
Spăimântatu-s-au slugile satanei de dârzenia şi credinţa voastră, Sfinţilor, şi socotind să vă piardă, cu mânie s-au pornit asupra voastră în temniţele de la Râmnicu Sărat, Miercurea Ciuc, Braşov şi Vaslui, şi în înfricoşătoarea „noapte a răzbunării” cu moarte de martiri v-aţi încununat, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea: 
Uneltirile celor fără de lege nicicum nu v-au îngrozit, vitejilor Mărturisitori, ci înţelegând că veţi fi ucisi, în curtea lagărului toţi aţi îngenuncheat şi în tăcerea noptii rugăciunea „Tatăl Nostru” cu umilinţă aţi rostit, apoi gloanţele au pornit potop asupra voastră, în vreme ce un preot întemniţat săvârsea în taină cea din urmă slujbă pentru voi şi pentru cei ce aveau să mai moară, pentru care noi vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, că la moarte cu Hristos aţi plecat. 
Bucuraţi-vă, că neamului jertfă curată v-aţi dat. 
Bucuraţi-vă, că s-au minunat călăii de a voastră purtare. 
Bucuraţi-vă, că s-au cucerit de credinţa voastră cea tare. 
Bucuraţi-vă, că gloantele nemilos v-au secerat. 
Bucuraţi-vă, că durere în urmă aţi lăsat. 
Bucuraţi-vă, că trupurile vi le-au pus la răscruci. 
Bucuraţi-vă, că v-au lăsat fără groapă şi cruci. 
Bucuraţi-vă, cei ce şi după moarte aţi fost umiliţi. 
Bucuraţi-vă, cei ce „trădători de ţară” aţi fost numiţi. 
Bucuraţi-vă, fii ai unui neam răstignit. 
Bucuraţi-vă, că sufletul prin dureri v-aţi sfinţit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 5-lea: 
Satana însuşi s-a pogorât ca să vă piardă, Sfinţilor Mărturisitori, în grozava temniţă de la Pitesti, iar călăul cel îndrăcit tocmit să vă zdrobească sufletele striga: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, nu mai ajungea nici El pe cruce şi n-ar fi înviat. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum pe stârvurile voastre!”; iar voi, Sfinţilor, neavând nădejde de izbăvire decât de la Dumnezeu, Acestuia cu lacrimi Îi strigaţi: Aliluia!

Icosul al 5-lea: 
Îngerii cei din ceruri şi-au ascuns faţa neputând suferi nebunia urâtorilor de Dumnezeu, că în Vinerea Patimilor, spre batjocură, un tânăr pe perete au răstignit şi cu loviri sălbatice l-au ucis, iar zidurile temniţei se cutremurau de urletele celor schingiuiti şi gropile înghiţeau flămânde grămezi de carne zdrobită şi sânge, dar în adâncul iadului Dumnezeu putere şi tărie v-a dat, pentru care vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, martiri care mult aţi pătimit. 
Bucuraţi-vă, că fiare cu chip de om v-au lovit. 
Bucuraţi-vă, că peste cap cu pari ascuţiţi v-au bătut. 
Bucuraţi-vă, că degetele cu cleşti vi le-au frânt. 
Bucuraţi-vă, că în picioare cu ură aţi fost călcaţi. 
Bucuraţi-vă, că-n genunchi, cu mâinile legate mâncaţi.
Bucuraţi-vă, că sare spre mâncare aţi primit. 
Bucuraţi-vă, că de apă zile-ntregi v-au lipsit. 
Bucuraţi-vă, că dureri peste fire aţi răbdat. 
Bucuraţi-vă, că Marilor Mucenici v-aţi asemănat. 
Bucuraţi-vă, căci cu trupul cumplit aţi pătimit. 
Bucuraţi-vă, că ţarina sufletului mai bogat a rodit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 6-lea: 
Au socotit ucigaşii cei năimiţi din temniţa Aiudului să piardă şi pomenirea voastră, Sfinţilor, şi mult-chinuitele voastre trupuri în râpa de la „Dealul Robilor” au aruncat, neştiind ei puterea lui Dumnezeu cea arătată în vedenia prorocului Iezechiel care zice: „Mâna Domnului a fost peste mine şi m-a luat în Duhul şi m-a pus în mijlocul unei văi pline de oase şi mi-a zis: «Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învieze?». Eu am răspuns: «Doamne, Dumnezeule, Tu ştii lucrul acesta!». El mi-a zis: «Proroceste despre oasele acestea şi spune-le: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Iată, voi face să intre în voi duh şi veţi învia!». Şi a intrat duhul în ele şi au înviat şi au stătut în picioare. Si era ca o oaste mare, foarte mare la număr”, care slăvea neîncetat pe Dumnezeu, cântându-I: Aliluia!

Icosul al 6-lea: 
Sălaş de rugăciune temniţa Aiudului v-a fost, că acolo neîncetat în post şi priveghere aţi petrecut, trezvia minţii şi smerenia inimii aţi dobândit şi Dumnezeieştile Scripturi aţi învăţat, iar noaptea îngenunchind cu lacrimi vă rugaţi pentru morţii voştri şi pentru cei ce vă prigoneau, pentru care noi vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, Sfinţi purtători de cunună. 
Bucuraţi-vă, că aţi ales nevoinţa cea bună. 
Bucuraţi-vă, că luptă îndoită aţi dus. 
Bucuraţi-vă, că patimile din voi le-aţi supus. 
Bucuraţi-vă, că şi pe călăi i-aţi înfruntat. 
Bucuraţi-vă, că aceia să vă piardă au cugetat. 
Bucuraţi-vă, că loviri şi scuipări aţi primit. 
Bucuraţi-vă, că mădularele în bătăi v-au zdrobit. 
Bucuraţi-vă, că în celule îngheţate aţi stat. 
Bucuraţi-vă, că apă rece pe podea v-au turnat. 
Bucuraţi-vă, că toate cu răbdare aţi suferit. 
Bucuraţi-vă, că putere de sus v-a întărit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 7-lea: 
Cuvintele Mântuitorului: „frate pe frate la moarte va da” au voit să le împlinească în temniţa de la Gherla, că îndrăciţii călăi cu ură vă porneau unii împotriva altora, şi chemând pe un tată l-au silit să-şi calce în picioare copilul, iar acela căzând în genunchi a strigat: „Ucideţi-mă pe mine, numai nu-mi schingiuiţi băiatul!”; iar voi, înţelegând nebunia satanei, v-aţi rugat zicând: „Doamne, dă-ne putere să răbdăm sau ia-ne viaţa!” şi lui Dumnezeu aţi strigat:Aliluia!

Icosul al 7-lea: 
Mintea omenească nu poate pricepe cruzimea chinurilor pe care le-aţi răbdat, Sfinţilor, căci răstigniţi pe podea, cu frânghii ude aţi fost bătuţi, degetele cu cleşti v-au zdrobit şi cu scânduri peste faţă v-au lovit încât înfăţişare de oameni nu mai aveaţi, dar voi, urmând lui Hristos Cel Răstignit, toate aţi suferit şi pe călăi aţi iertat, pentru care vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, trupuri în chinuri zdrobite. 
Bucuraţi-vă, suflete în foc lămurite. 
Bucuraţi-vă, că satana a cerut să vă cearnă. 
Bucuraţi-vă, căci credinţa avut-aţi drept armă. 
Bucuraţi-vă, că până în sfârsit aţi răbdat. 
Bucuraţi-vă, că Hristos putere v-a dat. 
Bucuraţi-vă, că mult pătimind v-aţi sfârşit. 
Bucuraţi-vă, căci cu chip luminat aţi murit. 
Bucuraţi-vă, că v-au nins flori de nea pe mormânt. 
Bucuraţi-vă, că îngeri v-au plâns nevăzut. 
Bucuraţi-vă, că munţi de durere-aţi suit. 
Bucuraţi-vă, că Domnul la El v-a primit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 8-lea: 
Iudeii cei robiţi în Egipt nici în parte n-au răbdat suferinţele voastre, Sfinţilor Mărturisitori, că nu pietre şi cărămizi v-aţi trudit a frământa, ci cu braţe istovite munţi de pământ din loc aţi mutat, şi aţi croit albie de lacrimi şi sânge pe care toate apele Dunării n-o vor putea spăla, căci glasul suferinţei voastre neîncetat se-nalţă la cer, strigând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 8-lea: 
Glas au dat apele şi adâncurile cumplitului Canal s-au cutremurat, că nu sunt graiuri care să nu se audă şi dureri care să nu rodească; iar noi, Sfinţilor, glasul pătimirii voastre din străfunduri auzindu-l, grăim către voi unele ca acestea: 
Bucuraţi-vă, suflete tari ca munţii bătrâni. 
Bucuraţi-vă, pomi viscoliţi de furtuni. 
Bucuraţi-vă, că-n arsiţă şi ger aţi trudit. 
Bucuraţi-vă, că pământul cu sânge-aţi sfinţit. 
Bucuraţi-vă, că goi şi flămânzi aţi răbdat. 
Bucuraţi-vă, căci cu lacrimi în stâncă aţi săpat. 
Bucuraţi-vă, că-n sudori drum prin piatră aţi croit. 
Bucuraţi-vă, că drept plată lovituri aţi primit. 
Bucuraţi-vă, că sub valuri aţi fost risipiti. 
Bucuraţi-vă, că sub mal şi nisip odihniti. 
Bucuraţi-vă, că trupul istovit v-au zdrobit. 
Bucuraţi-vă, că sufletul mai vârtos a rodit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 9-lea: 
Lumină a răsărit în temniţa suferinzilor de la Târgu Ocna, căci ca un soare a strălucit într-însa, senin la suflet şi chip, sfântul temniţelor românesti, mângâierea suferinzilor şi lauda nevoitorilor, cel ce în trezvie şi rugăciunea inimii petrecând, darul Duhului Sfânt a agonisit, şi sfârşitul mai dinainte cunoscându-şi, cu bucurie s-a mutat la Domnul, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea: 
„Iubiti pe cei ce vă prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfinţilor, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit, că la Târgu Ocna în noaptea Naşterii Domnului un preot muribund a cerut să fie dus la cel care cumplit îl chinuise, şi mângâindu-l cu blândete i-a spus: „Te iert din toată inima şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El”. Iar acela, căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi în aceeaşi noapte amândoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunându-ne de puterea dragostei vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, următori ai poruncilor dumnezeieşti. 
Bucuraţi-vă, râvnitori ai măririi cereşti. 
Bucuraţi-vă, că Rugăciunea lui Iisus aţi primit. 
Bucuraţi-vă, că darul Duhului Sfânt v-a umbrit. 
Bucuraţi-vă, că Evanghelia v-a fost îndreptar. 
Bucuraţi-vă, c-aţi aflat luminare şi har. 
Bucuraţi-vă, că soare între voi a strălucit. 
Bucuraţi-vă, că „sfântul închisorilor” l-aţi numit. 
Bucuraţi-vă, că a odrăslit din durere şi chin. 
Bucuraţi-vă, că sufletul i-a fost alb ca un crin. 
Bucuraţi-vă, că în mormânt neştiut l-au zvârlit. 
Bucuraţi-vă, că cerul în giulgi de nea l-a învelit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 10-lea: 
Voit-au vrăjmaşii lui Hristos nu doar să vă zdrobească trupurile şi sufletele, ci şi credinţa cea adevărată să o batjocorească, pentru aceea la Sfintele Sărbători ale Ortodoxiei vă sileau a săvârşi blasfemii pe care mintea omenească nu le poate închipui, iar voi Sfinţilor umilinţa şi chinurile răbdând, cereaţi ajutorul lui Dumnezeu, întărindu-vă şi strigând: Aliluia!

Icosul al 10-lea: 
Bucuria Învierii a strălucit în întunecata mină de la Baia Sprie, când în măruntaiele pământului preoţii întemniţaţi cu cutremur au strigat: „Veniţi de luaţi lumină!” şi sfredelele în chip de clopot au început a răsuna, lămpaşele s-au aprins iar osândiţii îngenuncheaţi cu lacrimi au cântat „Hristos a înviat!”, de care lucruri minunându-ne vă lăudăm strigând: 
Bucuraţi-vă, cei ce de vii aţi fost îngropaţi. 
Bucuraţi-vă, că de Hristos n-aţi voit să vă lepădaţi. 
Bucuraţi-vă, că-n batjocură carne în Vinerea Mare v-au dat. 
Bucuraţi-vă, că foamea răbdând, n-aţi mâncat. 
Bucuraţi-vă, că Învierea în adâncuri aţi prăznuit. 
Bucuraţi-vă, că prin post şi mărturisire v-aţi curăţit. 
Bucuraţi-vă, că o cruce din bârne aţi înălţat. 
Bucuraţi-vă, că sfredele în chip de clopote au sunat. 
Bucuraţi-vă, că odăjdii de preţ n-aţi avut. 
Bucuraţi-vă, că epitrahil din ştergar alb aţi făcut. 
Bucuraţi-vă, căci cu îngerii împreună aţi slujit. 
Bucuraţi-vă, că sub pământ pe Hristos aţi mărturisit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 11-lea: 
Cumplita prigoană cea cu mânie pornită asupra voastră n-a cruţat nici firea femeiască cea slabă, şi întocmai muceniţelor de demult, mulţime de femei cu îndrăzneală au mărturisit dragostea lor pentru Hristos şi neam, şi chinurile au răbdat cu bucurie, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea: 
Îngrozitu-s-au credincioşii văzând adus spre ardere un trup de femeie schingiuit, iar călăii cei cu inima de piatră, nicicum luând seamă că acela viată mai avea într-însul, cu grăbire l-au aruncat în cuptor şi vaiete surde din flăcări au răsunat, iar noi cutremurându-ne de unele ca acestea cu frică grăim: 
Bucuraţi-vă, trupuri firave cu suflet călit. 
Bucuraţi-vă, că pe Hristos cu îndrăzneală aţi mărturisit. 
Bucuraţi-vă, că muceniţelor din vechime v-aţi asemănat. 
Bucuraţi-vă, că multe feluri de chinuri aţi răbdat. 
Bucuraţi-vă, că batjocuri şi loviri aţi primit. 
Bucuraţi-vă, că spânzurându-vă, cumplit v-au strujit. 
Bucuraţi-vă, că spre împuşcare pieptul vostru l-au dat. 
Bucuraţi-vă, că mâinile soldaţilor pe arme au tremurat. 
Bucuraţi-vă, că trupurile v-au bătut până la sânge. 
Bucuraţi-vă, că de suflete nu s-au putut atinge. 
Bucuraţi-vă, cu Sfinţii acestui neam prigonit. 
Bucuraţi-vă, toţi care în credinţă aţi murit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 12-lea: 
Harul cel dumnezeiesc v-a umbrit în chip minunat, Sfinţilor, şi-n temniţele de la Piteşti, Aiud, Gherla, Sighet, Baia Sprie, Târgu Ocna şi Canal asemenea mucenicilor din vechime pătimiri de multe feluri aţi răbdat, iar voi bine ştiind că lucrare de sus era aceasta, mai vârtos pe Hristos L-aţi chemat, cântând: Aliluia!

Icosul al 12-lea: 
De nimic aţi socotit viata aceasta pământească şi sufletul v-aţi pus pentru dreapta-credinţă şi neamul strămosesc, iar acum la limanul cel fără de durere şi întristare vă veseliţi, cu toţi drepţii lăudând pe Dumnezeu şi auzind de la noi unele ca acestea: 
Bucuraţi-vă, aripi în zbor secerate. 
Bucuraţi-vă, chipuri de har luminate. 
Bucuraţi-vă, vieţi care-n lanţuri v-aţi frânt. 
Bucuraţi-vă, că lumea pe voi v-a urât. 
Bucuraţi-vă, raze în beznă aprinse. 
Bucuraţi-vă, braţe la ceruri întinse. 
Bucuraţi-vă, sfinţi fără cruce şi nume. 
Bucuraţi-vă, tâmple cu albe cunune. 
Bucuraţi-vă, râuri cu ape curate. 
Bucuraţi-vă, ramuri de rod încărcate. 
Bucuraţi-vă, soli care bine-aţi vestit. 
Bucuraţi-vă, stânci cu tării de granit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Condaculul al 13-lea: 
O, Sfinţilor Mărturisitori, cei ce în temniţă chinuri de multe feluri aţi răbdat şi pentru Învierea neamului românesc moarte mucenicească cu vitejie aţi primit, îndrăznire având către Hristos Dumnezeu, faceti rugăciune ca să ne izbăvim de toată înşelăciunea diavolească şi credinţa ortodoxă cu bărbăţie să mărturisim, ca mântuindu-ne, pururea să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!    (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zice  Icosul întâi 
De la icoană şi de la altar aţi pornit, Sfinţilor Mărturisitori, să apăraţi dreapta-credinţă şi neamul românesc de urgia ce venea dinspre Răsărit, şi nici prigoana, nici temniţa nu v-au îngrozit, ci cu tărie aţi stat împotriva uneltirilor satanei, pentru care bucurându-ne vă lăudăm zicând: 
Bucuraţi-vă, suflete curate de crin. 
Bucuraţi-vă, că pe acestea nu le-a întinat nici un chin. 
Bucuraţi-vă, că robia neamului aţi voit a o frânge. 
Bucuraţi-vă, că pământul ţării l-aţi temeluit cu sânge. 
Bucuraţi-vă, că vrăjmaşii lui Hristos v-au prigonit. 
Bucuraţi-vă, că vânzătorii de neam v-au lovit. 
Bucuraţi-vă, că zdrobiţi fiind, iarăşi v-aţi ridicat. 
Bucuraţi-vă, că gândul la morţii voştri putere v-a dat. 
Bucuraţi-vă, că viaţa v-a fost rugă şi plâns. 
Bucuraţi-vă, că ardere de tot v-aţi adus. 
Bucuraţi-vă, că darul Arhanghelului v-a umbrit. 
Bucuraţi-vă, căci cu puterea cinstitei Cruci aţi biruit. 
Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Şi   Condaculul întâi :
Pe Mărturisitorii cei aleşi ai lui Hristos, podoaba Bisericii noastre, pe cei ce în temniţă chinuri şi batjocuri au răbdat, ostaşii cei adevăraţi ai Domnului care cu puterea Crucii pe slujitorii satanei au ruşinat şi în ceruri se roagă pentru noi, cu dorire să îi lăudăm zicând:Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţă Golgota neamului românesc aţi suit!

Apoi se citeste această rugăciune:

RUGĂCIUNE   O, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţe şi prigoane, prin multele voastre pătimiri aţi stăvilit întărâtarea vrăjmaşului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă celor ce aţi suferit foame, ger, schingiuiri, umilinţă şi chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoşeşti, vă aducem mulţumirile noastre. 
   Ca cei ce bine v-aţi săvârşit pentru Învierea neamului românesc, iar acum cu îngerii şi cu arhanghelii vă veseliţi în lumina cea neînserată a Împărăţiei cereşti, vă rugăm să nu încetaţi să mijlociţi la Preaputernicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate şi să ne păzească pe noi şi Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredinţă şi de războiul cel dintre noi. 
   Povăţuiţi-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării şi a dragostei, ca neclintiţi şi uniţi să rămânem până la sfârşitul vieţii întru credinţa cea adevărată. Aşa, Sfinţilor Mărturisitori, care în strâmtorările şi necazurile din viaţa voastră pământească aţi cerut ajutorul Puterilor cereşti, rugămu-vă pe voi noi nevrednicii, ca să primiţi în acest ceas rugăciunile noastre şi să ne acoperiţi de smintelile veacului acestuia şi de răutăţile celor potrivnici, ca şi noi pe calea ce strâmtă şi cu chinuri neînfricati să mărturisim Evanghelia lui Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea neamului românesc. Amin.

+ + +

IPS Justinian Chira a trecut la Domnul. BOR a rămas fără niciun ierarh ortodox, toţi cozi de topor ai ecumenismului

Arhiepiscopul Justinian Chira a încetat din viață duminică, la ora 10.36. A fost stentat, suferise un infarct miocardic acut. Ierarhul ortodox a suferit, sâmbătă seara, un infarct miocardic și a fost internat la SJU Baia Mare.

Se ştie de la ucenicii apropiaţi că şi-a exprimat dezacordul faţă de hotărârile “sinodului” din Creta şi a dat binecuvântare pentru informarea poporului prin pliante, cărţi, conferinţe şi alte mijloace despre pericolul acceptării hotărârilor eretice din Creta. Moartea sa este suspectă, căci a survenit imediat după sinodul BOR, în urma căruia s-au aprobat hotărârile “sinodului” din Creta, iar cei care nu-l primesc au fost catalogaţi schismatici. În filmarea de mai jos, IPS Justinian Chira şi-a exprimat public, clar şi răspicat, poziţia anti-ecumenistă:

Sursa