Impartasania (Cuminecarea)

 

193. Cine are dreptul de a da Sfanta Impartasanie? 

Numai preotul (sau arhiereul). Diaconul poate impartasi la vreme de mare nevoie pe mireanul ce se apropie de moarte, numai daca e lipsa de preot. Daca intr-un asemenea caz lipsea si diaconul, dar erau la indemana Sfintele Taine, Sfantul Simion al Tesalonicului – pentru cazuri «de mare nevoie si cu multa luare aminte» – ingaduia prin pogoramant ca, chiar si un cantaret sau un credincios mai curat si mai cucernic sa poata impartasi pe cel ce e pe moarte, spre a nu raposa acesta lipsit de merindea vietii celei vesnice. Calugarii si pustnicii, care vietuiesc in locuri departate de biserici si de preoti, de asemenea se pot impartasi singuri, dar cu o anumita randuiala 527 (Sf. Simion al Tesalonicului, Raspuns la intrebarea 41, trad. rom. p. 323).

194. Cand si de cate ori pe an se cuvine sa se impartaseasca credinciosul?
 

Impartasirea crestinului fiind strans legata de spovedanie sau marturisire, tot ce am spus despre timpul sau termenele de spovedanie se potriveste si aici. Adaugam ce spun despre acest lucru Povatuirile din Liturghier: «Preotii de enorie sa invete pe poporenii lor ca, intr-un cuget curat, atat parte barbateasca cat si femeiasca, de va fi cu putinta la praznice, iar de nu, negresit in cele patru posturi de peste an, sa se pregateasca pentru Sfanta impartasanie… Iar de vor vrea sa se apropie de Sfanta impartasanie si afara de cele patru posturi obisnuite, sa posteasca mai inainte… si sa se pregateasca dupa randuiala, prin marturisirea pacatelor…”528 (Liturghier, ed. 1987, p. 442).

De dorit este ca fiecare crestin sa se impartaseasca cat mai des, bineinteles pregatindu-se din vreme pentru aceasta (I Cor. 11, 28-29).
195. Cine se poate impartasi?

Numai cei pregatiti si vrednici, caci asa ne invata Sf. Apostol Pavel:


 
“Sa se cerceteze omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar; caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea, nesocotind Trupul Domnului” (I Cor. 11, 28-29). La fel ne invata si Sfintii Parinti529 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia la epist. catre Efes; St. Anastasie, Patriarhul Antiohiei (La Nic. Milas, Canoanele…, 11, 2, p. 261-263). Comp. si Molitfele din Can. (Randuiala Sf. Impartasiri)).

In general, sunt opriti de la impartasire cei vinovati de pacate grele (lepadare de credinta, ucideri, desfranare, curvii, furturi si hotii, camatarii530 (Can. 32 al Sf. Nichifor Marturisitorul (La Nic. Milas, op. cit., vol. II, part. II, p. 239), cei ce umbla cu farmece sau vraji si descantece), dupa cum scrie in Molitfelnic la invatatura pentru canoanele de spovedanie, si aceia pe care ii va gasi nevrednici duhovnicul531 (Vezi mai pe larg Liturghierul ed. 1987, p. 445-446). Dar chiar cei curati si vrednici nu se pot impartasi fara pregatirea trebuincioasa.

196. Cum se cuvine sa ne pregatim pentru impartasire?
 

Pregatirea pentru impartasire este trupeasca si sufleteasca. Ea consta din:

a) spovedanie (marturisirea pacatelor), fara de care nimeni nu se poate impartasi. Numai copiii pana la varsta de 7 ani sunt scutiti de spovedanie;

b) impacarea cu toti. Sa nu fi certat cu nimeni si sa nu ai nimic impotriva cuiva;

c) infranarea de la orice pofta (impreunarea trupeasca) cel putin cu cateva zile inainte532 (Sf. Ap. Pavel, in Epist. 1 catre Cor., 7,5; Timotei, Episcopul Alexandriei, Can. 5 (la Milas, op. cit., trad. p. 152), Sf. Simion al Tesalonicului, Rasp. la intreb. 16, trad. rom. p. 315; Tipicul cel Mare (al Sf. Sava), cap. 34, p. 42) si abtinerea de la mancare si bautura in ziua impartasirii; numai celor bolnavi pe moarte li se poate da Sfanta impartasanie pe mancate533 (Sf. Nichifor Marturisitorul, Can. 9, (la Nic. Milas, op. cit., trad. p. 231));

d) citirea pravilei pentru impartasire, adica a rugaciunilor pregatitoare pentru impartasirea cu vrednicie, pe care uneori le citeste preotul in numele credinciosilor, in biserica, inainte de impartasire534 (Despre pravila de cuviincioasa pregatire sufleteasca si trupeasca pentru impartasire, vezi mai pe larg in Povatuirile din Liturghier, ed. 1987). (Vezi-le in Ceaslov sau in Cartea de Rugaciuni).
197. Cand si cum se impartasesc credinciosii (mirenii)? 

Credinciosii (mirenii) se impartasesc afara din Altar, in fata usilor imparatesti, dupa ce se impartasesc sfintitii liturghisitori, anume atunci rand rasuna chemarea: “Cu frica lui Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati”. In fruntea lor, adica indata dupa clerici, se impartasesc mai intai slujitorii bisericesti inferiori, care au hirotesie de ipodiaconi, citeti sau cantareti, apoi calugarii fara hirotonie si in fine credinciosii de rand535 (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sfanta Liturghie, cap. 99 si cap. 142, trad. rom. p. 105, 107, 126). La vremea cuvenita se apropie fiecare cu cuviinta si cu evlavie, in liniste si cu buna randuiala, intai barbatii, incepand cu cei mai batrani, apoi femeile si in urma copiii, tinand in mana cate o lumanare aprinsa, in semn de bucurie si cinste pentru Stapanul Hristos al Carui Sfant Trup si Sange il vor primi in casa trupului si a sufletului lor. Inainte de a-i impartasi, preotul citeste, in inimile lor si in auzul tuturor, rugaciunile pe care le zic si sfintitii slujitori in altar in timpul impartasirii lor: «Cred, Doamne, si marturisesc…», «Cinei Tale celei de taina…» si «Nu spre judecata sau spre osanda.». Bun si frumos este obiceiul vechi ca, inainte de impartasire, fiecare sa-si ceara iertare de la toti cei din biserica536 (”Drept aceea se cuvine celui ce vrea sa se cuminice, a se inchina si a cere iertaciune de la arhiereu, sau de la preotul ce-l cuminica si de la toti credinciosii mai inainte”. Sf. Simion al Tesalonicului, ibidem, cap. 99, trad. rom., p. 107), sarutand cei mai mici mana celor mai mari in semn de supunere si de respect (copiii fata de parinti, finii fata de nasi). Spre deosebire de clerici, credinciosii primesc deodata atat Trupul cat si Sangele Domnului din potir, cu lingurita, din mana preotului, care spune de fiecare data: “Se impartaseste robul (roaba) lui Dumnezeu (N) cu cinstitul si Sfantul Trup si Sange al Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci”.

In timpul cand se impartasesc credinciosii, la strana se anta chinonicul, adica imnul impartasirii: “«Trupul lui Hristos primiti… » sau «Cinei Tale celei de taina…».

Dupa impartasire fiecare isi sterge buzele cu stergarul din mana preotului, saruta Sfantul Potir, ca pe insasi coasta lui Hristos, din care a curs sange si apa, si se inchina multumind lui Dumnezeu. Apoi primeste anafora, la Paste artos sau “Paste mic”, putin vin pentru a-si clati gura si pentru ca sa nu manance altceva dupa Sfanta impartasanie.

Cel ce a primit Sfanta impartasanie se cuvine sa nu mai sarute icoane sau mana cuiva, sa nu scuipe pe jos si sa aiba grija mai cu seama ca nici un cuvant de ocara, de blestem, de clevetire sau orice vorbire desarta sa nu spurce gura sa, pentru cinstirea dumnezeiescului Trup si Sange pe care l-a primit in ea.
198. Cum se face impartasirea bolnavilor? 

Bolnavii pot fi impartasiti de preot afara din biserica, adica la casele lor, sau la spital, cu particele din Sfantul Trup, Sfintit anume pentru acest scop in Joia Patimilor si pastrat in Alfar, in chivotul de pe Sfanta Masa. In aceste cazuri, impartasirea se face dupa o randuiala deosebita, inscrisa in Molitfelnic (Randuiala, ce se face cand se va intampla a se da foarte grabnic celui bolnav impartasirea). Nu se poate da insa Sfanta impartasanie bolnavilor cazuti in stare de inconstienta, nesimtire sau celor iesiti din minti, nebuni.

Sursa

​Deși suntem nevrednici – preoți și mireni – pentru a ne împărtăși, totuși Hristos ne chemă zilnic pentru a-L primi

1

În Dumnezeiasca Liturghie și în celelalte Taine, Dumnezeu a dăruit Bisericii Ortodoxe atât de mult că nici o minte omenească nu poate prețui mărimea acestor daruri: darul celei de-a doua nașteri, al înfierii, al înnoirii, dreptul la viața veșnică, intrarea în cer, împreună-viețuirea cu îngerii și cu toți sfinții și veșnica împăcare cu Tatăl Cel Ceresc și părtășia la sfințenia și bunătatea Lui. Oare prețuiți voi, creștini dreptslăvitori, acest dar Dumnezeiesc, oare vă străduiți să trăiți în chip vrednic de chemarea creștină, în curăție și sfințenie și întru toată virtutea?

Înfricoșătorul Sânge al lui Dumnezeu, adus ca jertfă la Liturghie, mijlocește pentru noi în fiecare zi. Și ce minunată împărtășire este Liturghia -împărtășire cu Dumnezeu, cu Capul Bisericii, cu toți sfinții adormiți și vii! De câtă dragoste trebuie să fie înflăcărat săvârșitorul tainei – arhiereu sau preot! Cât de dator este să fie desfăcut de toată împătimirea pământească! Doamne, fă-ne în stare, cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt, a săvârși cu evlavie această Taină.
Împărtășirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sănătoși, împăcați, înnoiți. Câte daruri din cele mai mari sunt ascunse în Liturghie! Să mulțumim Domnului, Care ne dă viață prin minunatele Sale taine! Creștini dreptslăvitori, închinați-vă Liturghiei, Care ne îndumnezeiește pe noi prin mila lui Dumnezeu! Preoți și mireni, înnoiți-vă prin ea în fiecare zi! Slavă îndurărilor lui Dumnezeu, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.
Privește câte rude, câți apropiați, câți casnici ai în Hristos: Maica Domnului, sfinții îngeri, patriarhii, proorocii, apostolii, ierarhii, preacuvioșii, cetele mucenicilor, drepților și tuturor sfinților. Săvârșește cu luare-aminte, cu înțelegere, din inimă, cu evlavie, proscomidia și Liturghia toată, pricepe-o în adâncime, străpunge-te și plângi înaintea lui Dumnezeu cu lacrimi de pocaință și de uimire. De câte bunatăți a învrednicit Dumnezeu neamul creștinilor dreptslăvitori în săvârșirea Liturghiei! – După moarte se va descoperi la arătare toată bogăția bunătăților pregătite de Dumnezeu celor ce Îl iubesc – iar acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură (1 Corinteni 13,12).
Biserica e trupul lui Hristos, de care țin toți sfinții, începând cu Maica lui Dumnezeu și terminând  cu cel din urmă dintre sfinți, de care țin toți creștinii ortodocși care fără fățarnicie cred și se străduiesc să se poarte întotdeauna potrivit cu chemarea lor creștină, toți mirenii duhovnicești – în fine, toți cei care au adormit în credință și pocăință. Toți, ca madulare ale unui singur Trup, ajută unul celuilalt – și mai ales sfinții nouă, celor care ne nevoim pe pământ și cu osârdie alergăm la ei; iar în primul rând ne mântuiește Preabunul și Atotputernicul, Preadreptul Cap al Bisericii – Hristos, Acest Miel al lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatele noastre și ale întregii lumi (Ioan 1, 29). Liturghia e slujba atotmijlocitoare, Dumnezeiască, pentru toți cei vii și adormiți; Sângele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, curață păcatele tuturor credincioșilor care se pocăiesc și cu osârdie se roagă și au râvnă pentru viața creștinească. Minunată, atotîmpăcătoare, atotsfințitoare, atotcurățitoare, atotînnoitoare și atotîndumnezeitoare Liturghie! Trebuie să mergem în chip statornic la Liturghie, să luăm parte la rugăciunile ei, să proslăvim pe Domnul și să mulțumim Lui.

Luați, mâncați… Beți dintru acesta toți… (Matei 26, 26-27). Oare toți mănâncă și beau Trupul și Sângele Domnului, după porunca Lui? La noi, în lumea ortodoxă, în unele locuri să cauți cu lumânarea și nu vezi pe cineva care să se împărtășească; […]… Să ne vedem de ale noastre. Ce se face la noi! O, Dumnezeiasca noastră credință! Dumnezeiasca ortodoxie, ortodoxie care luminezi mai strălucitor decât soarele, cucerită pentru noi prin sângele apostolilor, ierarhilor, mucenicilor, preacuvioșilor și tuturor drepților, vino la noi! – O, mărgăritar de mult preț! O, comoară ascunsă în țarină (în inimă și în Biserică)! O, înnoire! O, nestricăciune! O, lumină! O, sare Dumnezeiască! O, soare preastrălucitor! O, însăși viața veșnică! O, împacare cu Dumnezeu Cel Drept a oamenilor păcătoși! O, lanț de aur ce ne leagă cu cerul! O, scară de aur către cer!
Dat fiind că păcatul, în toate chipurile sale, a pătruns toată ființa omului – sufletul și trupul – și s-a amestecat și împreunat cu ea, Domnul, Preaînțeleptul Făcător și Doctor, bine a voit să și vindece omenirea prin ceea ce este asemănător cu ea: Doctorul Însuși S-a împreunat cu cel doftoricit și i-a dat lui să guste preacuratul Său Trup și preacuratul Său Sânge și a împreunat cu el Dumnezeirea Sa și Omenitatea Sa.
Omenirea este spurcată și stricat cu toate păcatele; sângele este molipsit de toate patimile și omul este necurat în tot sângele, măduva și oasele sale; numai Preasfanta Fecioară de Dumnezeu Născătoare a fost și este cu sânge preacurat și feciorelnic, din care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Pentru izbăvirea de toată întinăciunea păcatului și pentru înnoirea firii omenești a fost nevoie ca Doctorul Cel Preaînțelept, Drept și Atotputernic să rânduiască Taina Botezului și Taina Împărtășaniei cu Trupul și Sângele Său, și ele au fost rânduite [instituite] de Însuși Hristos Mantuitorul.
Pe Fiul Cel Unul-Născut, Părinte Bunule, curațire L-ai trimis în lume. Este în lume o cumplită necurație, ce strică sufletul și trupul omului, le spurcă, le întunecă, le desparte pe vecie de Dumnezeu, Izvorul vieții, și nu poate fi curațită prin nimic altceva decât prin Sângele Fiului lui Dumnezeu, cel vărsat pentru păcatele lumii. Acest Sânge a fost menit dinainte de toți vecii în Sfatul lui Dumnezeu pentru curațirea lumii, adică a oamenilor credincioși, și a fost preînchipuit în Vechiul Testament prin jertfele sângeroase de țapi și de viței. Jertfele vechi-testamentare, însă, curațeau doar necurația trupească, nu pe cea sufletească – în timp ce Sângele Fiului lui Dumnezeu curăță și sufletul și trupul, însă doar ale acelor oameni ce se apropie cu credință și pocăință de Taina împărtășaniei. Așadar, credeți, pocăiți-vă, curățiți-vă, îndreptați-vă.
O, fățărnicie a cărturarilor și fariseilor! O, ticăloasă năzuință a lor de a găsi cusur în Dumnezeu Cel fără de păcat, Care umbla pe pământ în trup dimpreună cu ucenicii Săi! Ucenicii lui Hristos cei simpli cu inima și smeriți, mergând în urma Mantuitorului pe țarina semănată, au smuls de foame spice, le-au frecat în mâini și au mâncat în ziua sâmbetei (Matei 12). Firește, o astfel de călcare la vedere a poruncii cu privire la sâmbată și-a aflat vrajmași în persoana fariseilor plini de răutate, și aceștia au început să cârtească asupra călcării sâmbetei; însă Domnul, dând în vileag fățărnicia și pizma lor, a apărat dreptatea ucenicilor Săi. Dar iată, te întreb, omule: oare simți tu foamea și setea duhovnicească de a gusta spicul cel de viață făcător și mai presus de fire și grăuntele îndoit, de viață făcător prin firea sa – Trupul și Sângele lui Hristos, Dătătorul de viață, adevărata Pâine cerească, cea care dă viață lumii? Dacă nu simți această mântuitoare foame, înseamnă că ești mort duhovnicește. Omul care începe să se însănătoșească sau care este sănătos simte în chip firesc foame și sete. Dar câți astfel de morți nu sunt în Rusia, în Biserica Ortodoxa, care nu simt aceasta sete mântuitoare? – Puhoaie! O mulțime fără număr de intelectuali nu vin deloc la împărtășanie, o mulțime de oameni vin foarte rar, mulți se împărtășesc doar o dată în an. lar Domnul cheamă în fiecare zi: luați, mâncați…beți toți…, și nu este cine să mănânce și să bea!
Mărire negrăită și dar nepovestit este împărtășirea cu Preacuratul Trup și Sânge al Fiului lui Dumnezeu! Cât de adâncă e căderea și stricăciunea pricinuită de păcat, cât de nemaipomenite sunt mijloacele reașezării celui căzut, ce minunată este înnoirea celui stricat, curațirea preamarii spurcăciuni a păcatului, ce prin nimic altceva se putea curăți decât prin neprețuitul și preacuratul și atotcurățitorul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, Celui mai Sfânt decât toți sfinții! Suntem datori a cugeta la această taină a mântuirii ziua și noaptea, a da neîncetat mulțumită și slavă lui Dumnezeu pentru ea și a ne strădui să fim pe măsura ei cu toate puterile, dorințele noastre și prin împlinirea de către noi a tuturor mântuitoarelor porunci ale lui Dumnezeu. – Spăimântatu-s-a cerul de aceasta și s-au minunat marginile pământului, că Dumnezeu S-a arătat oamenilor în trup. O, ce dragoste! Ce pogorământ! Ce dreptate, ce înțelepciune, ce sfințire, îndumnezeire, înalțare a firii noastre mai sus de toate cerurile!
Slavă, Doamne, Dumnezeieștilor Tale Taine, cu care mă înveșmântezi ca și cu o Dumnezeiască haină și stăpânire. Cu adevărat, preamare podoabă Dumnezeiască sunt pentru cel ce întru adevăr se împărtășește, preot sau mirean, Dumnezeieștile Taine. De câtă cinste ai învrednicit, Doamne, neamul creștinesc de mărturisire dreptslăvitoare, încredințându-i și dându-i moștenire Sângele Tău Cel Dumnezeiesc, întreaga Dumnezeire și Omenitate, îmbogățind și înnemurind tot omul. Cu câtă dragoste suntem îndatorați față de Tine, Doamne, cu câtă recunoștință, ce dragoste suntem datori să avem între noi, ce datori suntem să ne iubim și să ne cinstim unii pe alții mai mult decât pe sine (Filipeni 2, 3)! Multumesc Tie, Doamne, pentru toate milele Tale cele negrăite!
Preoții și diaconii, de la țară și de la oraș, oare cu vrednicie se împărtășesc la fiecare Liturghie? Nu – mulți o fac cu nevrednicie. Dumnezeu vede ce gândesc și fac ei. Doamne, Tu ești Dreptul Judecator al tuturor: nu ne osândi pe noi, cei nevrednici, care des ne împărtășim din potir cu Sfântul Tău Trup. – Iată, noi toți suntem nevrednici de înfricoșătoarele și cele mai presus de ceruri și de viață făcătoarele Tale Taine. Nemăsurata Ta milostivire să acopere păcatele noastre!

Oare prețuiești tu, preote care în fiecare zi slujești și săvârșești Liturghia, roadele împărtășaniei cu Sfintele, de viață făcătoarele, înfricoșătoarele și mai presus de ceruri Taine?! Oare simți curățirea de păcate, înnoirea, luminarea, renașterea, sfințirea, pacea lui Dumnezeu, care întrece toată mintea, simți că jugul este bun și sarcina este ușoară (Matei 11, 30), simți libertatea duhului, bucuria în Duhul Sfânt? Fericit ești tu dacă simți toate acestea și mulțumești lui Dumnezeu. Aprinde în tine darul lui Dumnezeu, nu fi nepăsător, nesimțitor, nemulțumitor. Pentru simțământul recunoștinței te vei învrednici de mai mare har; îndreaptă-te pe tine însuti, în toate să tinzi către desăvârșirea vieții și a virtuții, ca sa te învrednicești a auzi glasul Domnului: Slugă bună și credincioasă! În puține ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău (Matei 25,21).
Tu, preot al lui Dumnezeu, slujitor al Făcătorului Preaînalt, slujește Liturghia cu frică și cu pregătirea cuvenită, mai ales dacă slujești în fiecare zi; ia seama ce faci din pântecele tău, care în fiecare zi este biserică a lui Dumnezeu prin împărtășirea cu sfintele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine – oare nu-l faci unealta desfătării pântecelui și lăcomiei, unealtă a diavolului, care prin pântece a tras în iad neamul omenesc și l-a supus blestemului? Ține cu tărie postul cel poruncit de Mântuitorul, ia aminte la tine însuți și la ceilalți, și mântuiește-te pe tine însuți mântuind totodată poporul.
Să se cerce pe sine omul ce vrea a se împărtăși cu Sfintele Taine, și atunci să se împărtășească el cu Pâinea cea cerească, cu Trupul lui Hristos, și să bea din Paharul vieții: că cel ce mănâncă și bea cu nevrednicie, osândă, își  mănâncă și își bea, nesocotind Trupul Domnului (1 Corinteni 11, 28-29). Deci, cei ce doriți împărtășirea, cercetați-vă pe voi înșivă, conștiința voastră, amintiți-vă păcatele voastre – osândiți-vă pe voi înșivă mai înainte de înfricoșata Judecata: fiindcă dacă am socoti, adică ne-am cerceta cu de-amănuntul viața și ne-am îndrepta, nu am fi osândiți”.
Sfântul Ioan de Kronstadt, Spicul viu, p. 72-79

Când Sfânta Jertfa (Euharistia) va înceta în Biserica lui Hristos, atunci va fi sfârșitul lumii și înfricoșătoarea Judecată

             Odată ce va dobândi puterea mondială, Antihrist îşi va schimba năpraznic purtarea.În locul atitudinii făţarnice şi grijulii faţă de oameni şi a bunăvoinţei mincinoase faţă de vrăjmaşii lui, se va întoarce spre prigonirea crâncenă a tuturor creştinilor credincioşi care refuză să i se închine ca unui dumnezeu.

              El va

„asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi îşi va pune în gând să schimbe sărbătorile şi legea” (Daniil 7, 25; Apocalipsa 12, 13-17; 13, 6-7).

             Slujba creştinească săvârşită de obşte – Sfânta Liturghie – va trebui să înceteze. Antihrist şi adepţii săi, scrie Beliaev,

„vor nimici cărţile Sfintei Scripturi, îi vor urmări şi-i vor chinui pe propovăduitorii cuvântului lui Dumnezeu şi pe cei ce iau parte la slujbele bisericeşti creştine. Vor pândi ca Euharistia să nu se mai săvârşească nicăieri. Cu toate acestea, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu nu va fi redusă la tăcere, iar dumnezeieştile slujbe nu vor conteni şi Euharistia se va săvârşi” (numai în locuri ascunse, precum în primele veacuri ale creştinismului).

           Citind Cartea Apocalipsei (10, 1-7), vedem un înger strigând cu glas mare în ţinuturile creştine, către cei care au apostaziat de la Biserica lui Hristos cea adevărată. Îngerul le aminteşte tuturora de Zidire şi de Cel Care a zidit toate, Care S-a întrupat şi S-a sălăşluit între [întru] noi, a Cărui slavă a fost văzută, slavă a Fiului Celui Unul-Născut din Tatăl – Fiul Care S-a pogorât pe pământ, ca dintru a Sa plinătate toate să se împărtăşească de har (Ioan 1, 14-16). Însă în vremea aceea, oamenii se vor fi înturnat de la har şi vor fi căzut deja în negrijă faţă de Sfintele Taine, şi de bunăvoie vor fi atraşi de aşa-numitele semne ale hristosului-mincinos şi ale proorocilor celor mincinoşi.

          Când vor înceta prinoasele în Biserica de pe pământ, când toate aceste lucruri vor ajunge să se plinească, cea de-a Doua Venire a Domnului va urma fără preget. Domnul însuşi, în Sfânta Sa Evanghelie, ne îndeamnă să fim cu luare-aminte: „Iar aceasta cunoaşteţi: că de ar şti stăpânul casei în care ceas furul va veni, ar priveghea şi nu ar lăsa să-i spargă casa lui. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul carele nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Luca 12,39-40). Cu adevărat, nimeni în vremea aceea nu va bănui că lumea se apropie de sfârşit, nici nu-şi va închipui în care ceas va veni Fiul Omului – aşadar omenirea va fi luată cu totul pe neaşteptate. Nenorocirile pricinuite de cei doi trimişi ai lui Dumnezeu vor fi încetat, iar aceşti Prooroci care vădiseră păcatele omenirii, vor fi luaţi de pe pământ la Cer (Apocalipsa 11,12) – aceştia sunt Ilie şi Enoh, socotiţi de lume ca pricinuitori de mâhnire, cei care i-au mustrat cu asprime pe închinătorii lui Antihrist, avertizându-i pe cei care se veseleau de soarta lor sub stăpânirea fiului pierzării.

http://www.razbointrucuvant.ro/2009/07/20/despre-epoca-lui-antihrist-si-revenirea-prorocului-ilie-ca-%e2%80%9eal-doilea-inaintemergator-al-venirii-lui-hristos/

Fuga de Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesființare

Vrednicia și nevrednicia în împărtășirea credincioșilor cu Sf. Taine este o problemă puțin discutată, discretă și lăsată cu toată autoritatea la alegerea duhovnicului 


Vrednicia și nevrednicia în împărtășirea credincioșilor cu Sf. Taine este o problemă puțin discutată, discretă și lăsată cu toată autoritatea la alegerea duhovnicului. Contextul istoric și euharistic în care se află țara noastră azi „nu permite” tratarea acestei practici în libertate și deschidere prea mare și aceasta se explică prin conștientizarea îndrăzneață și ascetică de care trebuie să dăm dovadă atunci când ne propunem un astfel de parcurs.

Atunci când Sfântul Simeon Noul Teolog îl sfătuiește pe un tânăr viețuitor în lume să nu se apropie de Euharistie înainte ca pocăința sa fie lucrătoare, scrie într-o epistolă: „Trebuie să te oprești de la Dumnezeieștile și Înfricoșătoarele Daruri, până ce vei avea o stare duhovnicească neschimbată privind faptele rele ale păcatului, vei dobândi o voință lucrătoare și vei avea o ură definitivă împotriva păcatului.“ Sfântul descrie în puține cuvinte perspectiva ce o are creștinul în viața sa. Ce înțelege Sfântul Simeon prin împărtășirea cu nevrednicie? “Cel care mănâncă Trupul Fiului lui Dumnezeu și bea Sângele Lui dacă nu știe în mod limpede, precis și cu conștiința că el rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el, n-a fost încă părtaș în tot cazul cu vrednicie la aceste Taine.“ Realitatea estă că numai printr-o împărtășire conștientă, cu simțire în mod lăuntric, te poți uni cu Dumnezeu, certificând în acești parametri duhovnicești o împărtășire reală și adevărată. Nu devine cineva un credincios vrednic doar atunci când se împărtășește foarte rar așa cum se mai înțelege în spiritualitatea noastră, ci dacă experiază o viață după poruncile și tainele lui Hristos și învățăturile Sfinților Părinți în duh de pocăință neîncetată.

Unul din cele mai enunțate motive din cauza căreia credincioșii nu se apropie de Sfintele Taine este sentimentul de nevrednicie, în mod normal această simțire care poate fi percepută doar sufletește nu poate fi simțită sub nici o formă rațional. Este paradoxal că, frecvent, creștinul care are o cunoaștere a învățăturii ortodoxe și o familiaritate cu tainele Bisericii se protejează cu pretextul de nevrednicie, atunci când este chemat la Cina Domnului în timpul Sf. Liturghii. Probabilitatea este mare să nu fie sincer și să nu exprime adevărul, deoarece această stare de nevrednicie îndeamnă pe orice suflet la o comuniune strânsă și curăție prin zdrobirea inimii și firesc este predispus să caute o apropiere mai deasă de Hristos prin rugăciune și Euharistie. Dar majoritatea credincioșilor care se regăsesc în această categorie de persoane se declară nevrednici mai mult rațional, deoarece consideră că păcatele lor sunt impediment la Euharistie; firesc este o stare normală să ai o rezervă. Dar gravitatea acestei înțelegeri denotă o înțelegere nepotrivită a Euharistiei, care în mod direct și tainic este însăși rezolvarea acestor înclinații păcătoase. Această rațiune nu este condamnabilă, dar este obligatoriu în acest context să existe o explicație în care teama de Euharistie să reflecte neconcordanța care se creează în definirea adevăratei credințe. Părintele Alexander Schmemann zice că: „nevrednicia este adevărul nezdruncinat, lipsit de rezerve, cunoscând ceea ce a făcut Hristos“, iar Apostolul Pavel afirmă: „Hristos încă fiind noi păcătoși la timpul hotărât a murit El pentru cei necredincioși.“ (Rom. V, 6-8). A măsura dorul acesta cu meritele și vrednicia noastră în fața Sfintei Împărtășanii care ni se dăruiește din plin este începutul mândriei și esența păcatului. Aceasta este latura extremă, care induce în eroare cealaltă înțelegere a vredniciei euharistice.

„Când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăși“

Dacă vorbim despre cei credincioși, care se consideră vrednici pentru primirea Euharistiei, părintele A. Schmemann explică: „Este o capcană care nu-și găsește soluția în judecata umană. Dramatizând puțin constatăm un fapt ce ține de regulă: este înspăimântător în conștiința liniștită și curată cu care episcopii, preoții și laicii deopotrivă și în special aceia care pretind a fi iscusiți «în cele ale sufletului» acceptă situația sacramentală actuală. Un membru al Bisericii este considerat a fi vrednic, dacă pentru 51 de săptămâni nu s-a apropiat de Sfântul Potir din cauza nevredniciei sale, iar în cea de-a 52-a săptămână după ce a săvârșit ceva rânduieli să treacă printr-o spovedanie de patru minute ca apoi să se reîntoarcă imediat după primirea Împărtășaniei la nevrednicia sa“. (Alexander Schmemann, „Postul Mare“)

Replica părintelui constă în nemulțumirea adusă unei categorii din Biserică, care se declară nevrednici sau califică pe mulți ca fiind nevrednici. În sensul că teama exagerată a multor slujitori de a opri de la Sfintele Taine pe credincioși creează o siguranță „mistagogică“ care îi apără în fața pericolului de a fi „vinovați“ și răspunzători la Judecata de Apoi. Dar în Ortodoxie, cum spunea Nicolae Cabasila: „Prin sfinți înțelegem nu numai pe cei desăvârșiți în virtute, ci pe toți câți se străduiesc spre desăvârșire, chiar dacă n-au ajuns la ea, nimic nu-i împiedică pe aceștia să se sfințească și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, și să devină sfinți…“ (Nicolae Cabasila, „Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii“). Atunci când te consideri nevrednic și tinzi să te învrednicești de Sfintele Taine, chiar dacă elementele păcătoase au reminescențe vizibile în viață, Hristos conlucrează cu cea mai adâncă dragoste și înțelepciune.

Aceste suprarealități nu sunt la discreția libertății noastre, ci sunt niște fapte mai presus de ființă, pe care fiecare dintre noi trebuie să și le însușească mai des, și fără de care valoarea noastră umană își pierde sensul existenței. Prin urmare, fuga de Sfânta Euharistie prin atribuirea nevredniciei este pasul spre autodesființare, Dumnezeu nu iubește astfel de persoane, care se cred nevrednice, știind bine că au daruri și calități; această categorie de oameni sunt mai înrobiți orgoliului și lipsiți de credință, mai mult decât cred ei.

În acest context duhovnicul este singura persoană care se încrede în Hristos și în experiența vieții sale de ascet și preot, care poate rafina și discerne păcatele, slăbiciunile și toate obstacolele care opresc pe credincios de la Euharistie. Conștiința nevredniciei noastre este singura realitate sigură, necesară și aducătoare de mântuire, dar nu este funcțională ca să ne despartă de Hristos, ci să ne întărească să credem că Hristos prin dumnezeiască Euharistie ne poate ierta și vindeca patimile.

Sfântul Ioan Gură de Aur era foarte pornit împotriva păcătoșilor, care se apropiau de Sfintele Taine, dar aceste reflecții au oferit Bisericii conștiința pe care trebuie s-o avem în fața acestei Slăvite Taine, dar specificăm că starea creștinului și a duhovnicului în fața acestor mesaje patristice este de a conștientiza valoarea pe care o avem, dar nu luarea unei atitudini radicale prin care ne autoproclamăm nevrednici și ne ferim de Sf. Împărtășire. Această aparentă discrepanță o apreciază părintele D. Stăniloae într-o notă scrisă despre nevrednicia greșită: „Se recomandă o smerenie continuă. Niciodată să nu ne socotim vrednici, și când ne socotim nevrednici atunci ne putem împărtăși, chiar dacă ne socotim vrednici, nu suntem vrednici“.

Sursa: http://www.doxologia.ro/

Parintele Dragos Bahrim de la Iasi este demascat in legatura cu minciunile despre asa-zisii „schismatici” inventati peste noapte in ce priveste opoziţia faţă de erezia ecumenistă decretată oficial în Creta.

1Parintele Dragos Ciprian Bahrim se coteste dupa cuvinte dar refuza sa discute fata catre fata cu traditionalistii. Parintele Dragos Bahrim este director al seminarului teologic din Iasi si educa elevii intr-un duh eretic ecumenist pe care il prezinta ca si cum ar fi unul curat ortodox. Astfel se explica cum elevilor le spune ca sinodul din Creta este ortodox, si “Acolo nu s-a schimbat nimic”. Tuna si fulgera inducand ideea ca cei care se opun ecumenismului decretat in Creta ar fi “schismatici”, dar refuza sa stea de vorba fata catre fata cu opozanti ai sinodului, in fata credinciosilor, despre subiectul “Creta”.
Mentionam ca, cu ocazia conferintei de la Iasi, schimonahul Sava Lavriotul l-a invitat sa discute public despre documentele sinodului din Creta, dar parintele Bahrim a evitat orice discutie fata catre fata cu monahii athoniti.
Parintele Bahrim este unul dintre cei care a lansat diversiunea ca: aplicarea canonului 15 de la Sinodul I-II din Constantinopol (anul 861) ar fi schisma. Prezentam in cele ce urmeaza un raspuns teologic prin care se arata felul in care parintele Bahrim rastalmaceste canoanele dupa bunul plac inducand in eroare credinciosii, dar si pe elevii de la seminar:

Un raspuns manipularilor parintelui Dragos Bahrim

Motto: „Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire; Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; ” (II Petru, 2, 2)

Pe parintele Dragos l-am admirat mult timp, atat pentru munca depusa la Editura Doxologia, studiile teologice, dar si pozitia pe care o avea la un moment dat in chestiunea Sinodului din Creta. Pozitie care subit a devenit diametral opusa pana in punctul in care a inceput sa scoata artificii teologice pentru a justifica comuniunea cu erezia. Un exemplu de astfel de artificiu e ultimul articol postat pe pagina Parohiei Copou (acolo unde este preot paroh):

http://www.parohiacopou.ro/poate-oferi-canonul-15-de-la-sinodul-i-ii-861-legitimitate-pentru-schisma

Inca din titlu se poate sesiza cum parintele se „joaca” putin cu termenii. E evident ca respectivul canon nu ofera in niciun caz legitimitate schismei, dar mai clar este ca leaga episcopatul de dreapta credinta, chestie subliniata si de Sfantul Teodor Studitul (care afirma in scrisoarea 40 ca degeaba un preot este perfect ortodox daca pomeneste un episcop eretic).
Apoi parintele ne prezinta comentariul canonistului Matei Vlastares la canoanele 13, 14, si 15 ale Sinodului I-II din Constantinopol din care vrea sa reiasa ca cine se desparte de epsicopul sau inaintea condamnarii sinodale a respectivului episcop, face schisma.
Afirmatii destul de tendentioase, data fiind istoria Bisericii de care parintele Dragos nu tine cont deloc. Insa nu este primul care apeleaza la procedee de genul acesta, in care sunt selectate anumite surse care par a sustine o cauza, iar surselor respective le fortam intelesul prin interpretari personale.

Astfel, parintele isi incepe expunerea, pe puncte:                                                                            1Este bine de observat mai întîi că în Canonul 15 se spune deschis că cel care nu pomenește pe superiorul său ierarhic care l-a rânduit pentru mystagogia dumnezeiască prin hirotonie, în absența unei condamnări sinodale explicite, săvârșește schismă: dacă […] ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit […] face schismă. De aceea observăm că este greșită interpretarea nouă care circulă astăzi, cum că nepomenirea ierarhului este un avertisment sau sancțiune dată acestuia, dar nu este schismă. Nepomenirea este schismă în toată regula, chiar dacă ea nu este asociată, în cazul preoților, pentru o vreme, cu alipirea de un alt episcop care nu este în comuniune cu cel nepomenit.

Inceputul este destul de „promitator”. Canonul sustine ferm ca se poate intrerupe pomenirea inaintea unei judecati sinodale in momentul in care erezia este predicata „cu capul descoperit” de un episcop, iar parintele Dragos zice ca ba: nepomenirea este schisma. Pe langa aceasta concluzie, se vede ca parintele nu a inteles nici cum sta treaba cu nepomenirea, aceasta actiune pe care o au in comun atatia Sfinti Parinti, care in ziua de azi ar fi fost numiti la fel de „schismatici” de catre apologetii „unitatii” in erezie. Sfantul Vasile cel Mare de exemplu a rupt comuniunea cu mentorul sau, episcopul Dianios desi acesta nici macar nu semnase din convingere marturisirea ariana (Epistola 51, catre Bosforios)

Parintele continua insa si mai halucinant:.
2. Conform aceluiași canon, separarea/delimitarea prin nepomenirea unui episcop sau a patriarhului, pentru conștiință, se poate face, chiar până la emiterea unei decizii sinodale în ce-i privește, doar în cazul în care aceștia propovăduiesc cu capul descoperit, adică public/vădit/evident pentru toată lumea, o erezie deja condamnată de Sinoade și de Sfinții Părinți. În contextul istoric al anului 861 această erezie vizată, condamnată de un Sinod (Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, 787), ale cărei rămășițe nu se stinseseră, era iconoclasmul. Potrivit unor bizantinologi, „condamnarea iconoclasmului a fost motivul dogmatic cel mai important pentru convocarea Sinodului din 861”              3. Canonul 15 are în vedere, așa cum scriam anterior, doar adeziunea la erezii deja condamnate și mărturisirea publică a lor, încât el devine inutilizabil în cazul unor erezii noi. Aceasta pentru că el nu a fost scris cu intenția de a fi un panaceu universal pentru tot felul de posibile probleme bisericești viitoare, care să deschidă discuții ulterioare interminabile, ci a fost dat într-un context istoric concret. Soluția universală rămâne totCanonul 31 Apostolic, și cele care l-au completat și întărit ulterior, care interzic cu desăvârșire schisma.

Sincer sa fiu, nu stiu cum o avea parintele Dragos relatie cu propria constiinta din moment ce emite astfel de idei, iar apoi merge sa slujeasca la o biserica ce are hramul Sfantului Maxim Marturisitorul.
Unul din aspectele cele mai importante din viata Sfantului Maxim este ca a intrerupt orice fel de comuniune cu Patriarhia Constantinopolului inaintea oricarei judecati sinodale in primul rand si in al doilea, pentru o erezie care nu fusese condamnata inainte. Condamnarea oficiala a monotelismului a venit, culmea, dupa moartea sfantului.
Cazul Sfantului Teodor Studitul e identic: nu a asteptat Sinodul VII Ecumenic (pe care initial nici macar nu l-a recunoscut ca fiind ecumenic), ci a intrerupt pomenirea din momentul formularii ereziei. Interesant este ca in ambele situatii, daca ambii sfinti ar fi recurs la laxismul propavaduit de parintele Dragos, erezia ar fi avut de castigat. Asa, Sfintii Parinti au preferat sa fie „schismatici”.
Este insa si ciudat cum de parintele forteaza nota atat prin adaosul personal la comentariul lui Vlastares, incercand cu disperare sa arate ca trebuie sa intelegem ca sfintia sa canonul 15 si talcuirea aleasa, dar omite si alte comentarii (cum ar fi cele din Pidalion sau cele ale parintelui N. Floca) care nu insista in niciun caz pe faptul ca erezia trebuie musai sa fie deja condamnata clar. Adica, ar trebui sa asteptam acum ca ecumenistii sa se condamne pe ei insisi? Asa cum au facut-o in Creta?
Apoi, nu este putin evident ca ecumenismul este deja condamnat de Sfintii Parinti? Daca Sfantul Maxim Marturisitorul are vedea documentul B.E.M. al C.M.B. sau acordul de unire cu monofizitii semnat de BOR, ar trata situatia relaxat pentru a nu deveni „schismatic”? Dar daca mai adaugam si deciziile din Creta in care eclesiologia ortodoxa se imbina cu cea ecumenista?
Aici se naste o intrebare: parintele Dragos ne invata sa nu devenim schismatici sau mai degraba ne invata sa avem partasie cu erezia in mod constient de dragul „unitatii” (adica in stilul ecumenist cel mai pur)? Probabil ca parintele nu constientizeaza ca partasia constienta cu erezia (atunci cand aceasta e pe fata si fara echivoc) este extrem de grava si include in ea inclusiv pacatul schismei (pentru ca a incuraja erezia inseamna a incuraja si schisma). Adica parintele cade fix in groapa pe care el o sapa altora facandu-se avocatul ereziei si a comuniunii cu erezia.
Este problema parintelui daca are nevoie de o certificare oficiala ca ecumenismul este o erezie, cetificare ce nu va veni in mod sigur in urmatorii ani (ca d-aia Creta e atat de problematic si nimeni nu intelege asta – pentru ca nici nu a anatemizat ecumenismul, nici nu l-a negat explicit). In mod cert insa, linia patristica este total alta. Niciun Parinte nu si-a gasit argumente pentru a sta in comuniune constienta cu erezia. S-au facut eforturi de indreptare a celor rataciti, s-a recurs la iconomie pentr o vreme, dar niciodata nu au ales calea de care vorbeste parintele Dragos. Sfantul Teodor afirma clar: „Ştiţi, prea sfinţite, că prin acordul comun al duhovnicilor în viață şi al celor ce au trecut de curând la Domnul, s-a hotărât să interzicem de la slujire pe cei care au fost chiar şi o dată seduşi să intre în comuniune cu ereticii – ceea ce este de la sine înțeles, până la momentul pedepsei din partea Proniei dumnezeieşti, adică, pâna la convocarea unui sinod ce restabileşte ortodoxia.” (Scrisoarea 212)
E clar ca Sfintii Parinti nu au inteles separarea de eretici asa cum o intelege parintele. Nici ca distrugand vreo unitate (unitate care e data de adevar) si mai ales, ca fiind schisma.
Iar daca tot vrea parintele baze pentru a se intrerupe pomenirea in caz de ecumenism, pe langa elementele dogmatice absolut clare pe care doar orbii nu le vad (Biserica este Una, iar crestinii nu si-au pierdut unitatea) exista condamnari explicite al ecumenismului din alte secole (Lyon, Ferrara-Florenta). Sa mai spunem ca ecumenismul este o creatie a lumii protestante care de altfel sta si la baza a a ceea ce se numeste C.M.B. (atat de laudat la Sinodul din Creta)?

Sursa:https://theologiepatristica.wordpress.com/2016/11/02/un-raspuns-manipularilor-parintelui-dragos-bahrim-partea-i/#more-1488

Parintele Arsenie Papacioc – indemn la lupta impotriva ecumenismului.

Parintele Arsenie Papacioc indeamna la lupta cu sabia impotriva ecumenismului. La care sabie se refera? Firesc ca se refera la sabia cuvantului, la marturisire. In discutia sa, cu teologul Dimitrie Tselenghidis si cu parintele Metalinos din grecia, spune ca sabia cuvantului trebuie scoasa atunci cand credinta este atacata de erezii: „Ortodoxia se apara cu sabia la momentul asta istoric„.

Partea 1

Partea 2

Convorbirea intre parintele Arsenie si teologii greci a avut loc in anul 2010. indemnul sau este valabil si azi, cu atat mai mul pentru ca ecumenismul a fost admis oficial la sinodul din Creta.

Sursa

​Sf. Paisie Aghioritul: „Copii vor căldura din braţele mamei, vor chiar să şi doarmă lângă ea, tocmai ca să simtă afecţiunea ei, îmbrăţişarea ei,,

Creșterea ortodoxă a copiilor

Părinţii au o mare răspundere în ceea ce priveşte educaţia copilului, deoarece ei sunt „împreună-creatori” cu Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu le-a dat „marea binecuvântare” de a oferi trupul noului suflet1. Cu toate acestea, mama are o răspundere mai mare, întrucât ea este cea care poartă în pântece copilul. După cum este binecunoscut, mama are un rol central în perioada sarcinii, pentru că întregul mod de viaţă al acesteia se răsfrânge şi aspra fătului. Sfântul Paisie este grăitor în acest sens:

„Educaţia copilului începe încă din timpul sarcinii. Dacă mama care poartă în pântece se supără şi se mâhneşte, atunci şi fătul se tulbură în ea. Iar dacă mama se roagă şi trăieşte duhovniceşte, copilaşul […] se sfinţeşte”2.
Dincolo de responsabilitate, mama se bucură şi de marele privilegiu de a fi prima educatoare a copilului. Dacă mama va fructifica această perioadă în sens duhovnicesc, va cultiva în conştiinţa copilului dragostea faţă de Dumnezeu, dragostea faţă de părinţi, ascultarea evlavia, etc. Legătura dintre copil şi mamă se realizează în acest moment, legătură care, după naştere, va fi decisivă în vederea modelării caracterului viitorului adult.
În contextul actual al epigeneticii, considerăm că doi dintre cei trei factori decisivi în devenirea omului (mediul de viaţă, experienţele persoanei în mediul de viaţă şi semnificaţia pe care o acordă în mod liber experienţelor acumulate)3 sunt valabili şi în viaţa intrauterină. Mediu intrauterin este mediul de viaţă al fătului timp de nouă luni. În acest mediu îşi manifestă primele trăiri, cum ar fi primele bucurii sau, dimpotrivă, primele stări mai puţin plăcute. Pe scurt, în mediul intrauterin, fătul are parte de primele sale experienţe. Prin urmare, nu putem fi de acord cu poziţia profesorului Peter Singer, care afirmă că nici măcar nou-născuţii nu sunt persoane. În opinia sa, un copil de o săptămână nu poate fi considerată o persoană, întrucât nu are conştiinţă de sine, nu poate realiza că există4. Într-adevăr, poate că un copil nou-născut nu conştientizează că există, poate că nu simte că există, dar ştie şi simte că există mama încă din viaţa intrauterină.

„De aceea, femeia când este însărcinată trebuie să rostească rugăciunea lui Iisus, să citească puţin din Evanghelie, să psalmodieze, să nu-şi pricinuiască nelinişti, dar şi cei din jur să caute să nu o mâhnească. Făcând astfel, copilul care se va naşte va fi sfinţit, iar părinţii nu vor avea probleme cu el, nici când este mic, nici când va creşte mare”5.

Este bine să amintim aici faptul că un grup de cercetători de la Universitatea Irvine, California, format din profesorii Curt A. Sandman, Elysia P. Davis şi Laura M. Glynn, au studiat felul în care starea psihologică a mamei se răsfrânge asupra fătului. Un principal aspect a fost acela că mama trebuie să aibă o stare constantă de echilibru emoţional pentru ca fătul să se dezvolte normal. În urma amplei cercetări, profesorul Sandman a evidenţiat legătura dintre făt şi mamă prin următoarea afirmaţie: „Copilul se pregăteşte pentru viaţă pe baza mesajelor pe care mama i le furnizează”6.

Sfântul Paisie era cunoscut ca un monah care avea un umor foarte fin. Acest umor era cu totul aparte deoarece întotdeauna avea forma unei apoftegme; întotdeauna aducea folos celui care se împărtăşea de el. Un tânăr care venise la dânsul şi care se gândea să se căsătorească a fost sfătuit de cuvios să-şi aleagă o bună creştină pentru a deveni şi o bună mamă. Viciile viitoarelor mame au efect imediat supra copiilor. În acest sens, cuviosul l-a întrebat pe tânăr: „Femeile care îţi par interesante şi fumează, vor naşte copii sau peşti afumaţi?”7 Această întrebare, dincolo de nota umoristică, poate fi considerată o sinteză a întregii perioade de pregătire a femeii pentru a deveni soţie şi mamă. Această pregătire se cere a fi puternic ancorată în duhul învăţăturii şi trăirii creştine.
Perioada de după naştere

În această perioadă, un factor important îl reprezintă alăptatul (thēlasmos). După Sfântul Paisie, în momentul în care mama îşi alăptează pruncul la sân, acesta nu se hrăneşte doar cu lapte, ci şi cu „dragoste, afecţiune, mângâiere, siguranţă, dobândind, astfel, un caracter puternic”8. Mama trebuie să-şi alăpteze copilul cât mai mult timp cu putinţă, deoarece, pe lângă beneficiile de ordin fizic care se răsfrâng asupra pruncului, se va consolida şi legătura dintre mamă şi copil. Alăptatul presupune şi apropierea fizică plină de afecţiune, apropiere de care are nevoie atât copilul, cât şi mama: „Bebeluşii au nevoie de îmbrăţişare, nu este corect ca mamele să îi ţină în pătuţuri şi să le dea o sticluţă din care să mănânce. Copii vor căldura din braţele mamei, vor chiar să şi doarmă lângă ea, tocmai ca să simtă afecţiunea ei, îmbrăţişarea ei, căldura ei”9. Copilul care primeşte afecţiune, va fi capabil şi el să ofere afecţiune atunci când va fi mare şi când va deveni la rândul său părinte.

De asemenea, şi felul în care se raportează tatăl la această realitate are un rol important. Dacă ambii părinţi au o stare duhovnicească bună, se roagă, postesc, se spovedesc şi se împărtăşesc, „copilaşul se va naşte sfinţit” şi va fi de folos nu numai familiei, ci şi Bisericii şi întregii societăţi10.

În contextul actual, mamele nu mai sunt încurajate să nască în mod natural şi nici măcar să alăpteze (bineînţeles, nu ne referim aici la cazurile de urgenţă majoră în care este nevoie de intervenţie chirurgicală). Predominant, tinerele mame aleg intervenţia chirurgicală pentru a naşte sau produsele substitutive laptelui matern, din motive neîntemeiate, fără să existe o situaţie reală care să solicite astfel de practici. În urma acestor fapte, copilul, dar şi mama, vor avea de suferit din punct de vedere psiho-somatic.
Cătălin Dobri

Extras din „Relevanţa educaţiei creştine în societatea actuală conform gândirii Sfântului Paisie Aghioritul.”