Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume”

​      

MILOSTIVIREA INDURERATA A LUI DUMNEZEU SI SUFERINTA OMULUI
ESENTIAL ESTE GANDUL CU CARE VENIM LA BISERICA, CU CARE NE APROPIEM DE DUMNEZEU

“Umbra privirii lui Cain se întinde peste lume şi s-a întins şi peste viaţa Mântuitorului, Care a fost ucis, şi se întinde până târziu, și toţi cei care-L vor urma pe Hristos şi vor încerca să trăiască cucernic, vor simţi, mai mult sau mai puţin, această umbră a privirii lui Cain. Şi duşmanii acestora, a unora ca aceştia, nu vor fi atât de mulţi cei care nu ştiu de Hristos sau care nu cred în Dumnezeu, ci vor fi cei chiar apropiaţi lor, foarte apropiaţi. Preoţii vor avea între preoţi, ierarhii între ierarhi, unii cu alţii, fiecare unul pe altul pizmuind şi dorindu-i răul şi invidiind şi bucurându-se când celălalt cade sau are ispite sau greutăţi“.
***

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la Duminica a 24-a dupa Rusalii (Invierea fiicei lui Iair) si la praznicul Sfantului Nectarie de Eghina (2008):
AUDIO:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a 24-a duminică după Rusalii, duminică în care se aminteşte despre învierea fiicei lui Iair, dar să nu uităm nici de vindecarea femeii care avea scurgere de sânge de 12 ani. Aceasta a fost prima Evanghelie pe care aţi auzit-o, de la Luca, cap. 8, iar cea de-a doua este pusă şi citită în şi pentru prăznuirea Sfântului Nectarie al Eghinei, marele tămăduitor şi ierarh, de care toţi ştim şi cred că nu mai este cineva să nu fi auzit de el. Şi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu o bucăţică din moaştele lui şi de aceea, cu atât mai mult, îl prăznuim. Şi vedem multe minuni făcute de el până în zilele noastre, nu numai atunci, în timpul vieţii sale, ci şi între noi. Iar la Utrenie, pentru el, s-a citit Evanghelia ierarhului de la Ioan, în care ni se spune că păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Acum ni s-a vorbit, în a doua Evanghelie, despre puterea de tămăduire pe care o aveau și o au sfinţii tămăduitori, că el era şi tămăduitor, nu numai ierarh, avea şi darul acesta de a tămădui și îl are și acum. Şi de această putere este vorba când se spune că putere ieşea din El încât oricine se atingea – mai ales că am văzut că şi femeia cu scurgere de sânge s-a atins numai de poala hainei lui şi s-a tămăduit. Şi ea îşi cheltuise toate averile cu doctoriile şi cu doctorii şi nimic n-a reuşit. Şi numai venind pe la spatele Lui cu credinţă şi atingându-se în grabă, în fugă, în mijlocul mulţimilor acelora care-L înconjurau şi-L strâmtorau şi s-a tămăduit în clipa aceea.
Deci s-a citit această Evanghelie la Sfântul Nectarie ca să ne aducă aminte că acea putere care-i tămăduia pe toţi, atingându-se de Mântuitorul, atunci, în vremea aceea, iată că lucrează şi în sfinţi. Şi nu este puterea lor, ci este puterea lui Hristos, a lui Dumnezeu. Nu ei au putere de la ei înşişi, ci Dumnezeu lucrează prin ei. Și Dumnezeu Se ascunde şi Se smereşte sub chipul lor. Dumnezeu Se smereşte neîncetat sub chipul sfinţilor şi le dă lor slava care Lui I s-ar cuveni şi-l ridică pe om şi…
nu-l întoarce întru smerenie, El, Cel ce a zis: Ridicaţi-vă, fii ai oamenilor!
Tot aici şi bine se citeşte în această Evanghelie a Sfântului Nectarie că i se vesteşte într-un fel, prin ultima fericire:
Fericiţi veţi fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru numele Meu!
Şi Sfântul Nectarie a fost unul dintre aceștia care au pătimit pentru numele lui Hristos. Şi a pătimit nu de la păgâni și de la cei fără de Hristos şi de Dumnezeu, de la care ne-am fi putut aştepta, ci iată că pătimirile lui au venit de la fraţii lui în Hristos. Şi să ştiţi că cele mai grele pătimiri și ale sfinților, cele mai dureroase pentru ei, n-au venit de la cei străini în credinţă, ci de la cei apropiaţi lor, de la fraţii lor. Aşa cum cea mai dureroasă pătimire în inima şi în sufletul Mântuitorului a fost lepădarea lui Iuda şi vânzarea lui Iuda. Nu atât de mult S-a tulburat Mântuitorul de ceea ce urmau să facă străinii, păgânii, care nu ştiau de El, dar L-a durut Iuda, acela care ştia bine, cunoscuse bine toate, văzuse trei ani jumătate minuni cum nu văzuse nimeni şi, totuşi, să-L vinzi pe Omul Acesta, totuşi să-L vinzi pe treizeci de arginţi…

Şi aşa a pătimit şi Sfântul Nectarie de la ierarhii apropiaţi lui, de la patriarhul Alexandriei, care-l numise pe el acolo, din ciudă, din invidie, pentru că el lucra mai cu osârdie în via lui Dumnezeu şi se ostenea mai mult. Pentru aceasta l-au vândut cei apropiaţi lui. Şi l-au trimis ca un simplu preot în Grecia, el, care fusese ierarh, şi cu vorbe grele în urma lui, încât multă vreme a fost vorbit de rău acolo, în Grecia, de spuneau oamenii că ce ierarh putea să fi fost, din moment ce a fost scos din ierarhie, ce fel de mizerii şi de prostii trebuie să fi făcut. Şi această povară a gândurilor întunecate ale oamenilor, a vorbelor grele venite de acolo, le-a purtat Sfântul ani de zile până când s-au dumirit oamenii că nu era aşa, că acesta era omul lui Dumnezeu.
Iar această smerenie, Dumnezeu n-a lăsat-o [nerasplatita], pentru că niciun fir de păr nu se mişcă şi nu cade din capul omului fără știrea lui Dumnezeu şi, dacă se osteneşte omul şi rabdă pentru Dumnezeu, va fi răsplătit. Şi iată, se vădeşte şi se vede până acum. Dintre toţi sfinţii greci, nu este niciunul parcă mai vestit în ultimele veacuri ca el. El, care a pătimit mai mult şi s-a smerit mai mult, el e mai cunoscut. Dacă ne uităm între sfinţii dinspre Rusia, n-a fost unul vorbit mai de rău decât Sfântul Serafim de Sarov, bănuit, socotit că cine ştie ce face, că de ce se îngrijeşte de acele maici, că de ce face aia şi aia, dar el este cel mai cunoscut acum. Dumnezeu este drept şi mare şi milostiv şi nu lasă nimic neîndreptat!
Ziceam de această putere care ieşea din Mântuitorul. Dacă ne uităm şi vedem acum ca pe o pagină scrisă istoria, veacurile care au trecut sau măcar în experienţa noastră mică, amărâtă, aţi auzit vreodată de cineva care numai să se fi atins de morţi şi aceştia înviau? S-a auzit vreodată de vreun om care numai cu hainele să se atingă de cineva şi acela să se vindece? Nu de boli uşoare, ci cronice, grele. S-a auzit vreodată de vreun om care a umplut golul ochilor cu tină şi cu pământ şi s-au făcut ochi? Nu s-a auzit și n-o să se audă niciodată. Iar dacă au mai fost de atunci minuni, aceasta o ştiu toţi cei care au făcut minuni şi cei cărora li s-au făcut, că nu prin puterea lor s-a făcut aceasta, ci totul prin puterea Acestui Stâlp de foc al istoriei. S-a coborât Dumnezeul nostru între noi ca un Stâlp de foc al istoriei, Care stă în mijlocul istoriei. El este Cel care Se atingea de morţi. […]
Iair, mai-marele sinagogii… Ce făceau aceşti mai-mari ai sinagogii? Aceştia erau cei care Îl pizmuiau cel mai mult pe Hristos şi ziceau că El ia tot poporul, că poporul se duce după El şi pe ei nu-i mai ascultă, că El strică Legea, aşa vorbeau despre Hristos. De frica acestor mai-mari ai sinagogii, cei zece leproşi nu s-au întors să mulţumească lui Hristos, de frică de a nu fi primiţi de comunitate, acum, că tocmai se lecuiseră. Erau iudei. Şi s-a întors samarineanul, săracul, să mulţumească lui Hristos. Dar ceilalţi nouă nu s-au întors, tocmai de frica acestor mai-mari ai sinagogii, care-L urau pe Hristos. Ai tuturor sinagogilor, nu numai ai Templului din Ierusalim. Aceştia nici nu îndrăzneau să-I iasă în faţă, să-I spună ce aveau de spus, ci încercau să-L prindă în cuvânt, în tot felul de greşeli dogmatice, ca să zică după aia că El calcă Legea, că El nu face bine.
Unul dintre aceştia a fost cel care, într-o zi de sâmbătă, când era un om cu mâna uscată în mijlocul sinagogii şi era şi Mântuitorul, Care în ziua sâmbetei venea întotdeauna să Se închine, că evreii atunci se închinau, sâmbăta, aşa cum spune Luca: Cum era obiceiul, a venit sâmbăta la Templu. Deci venea El, Dumnezeu, la slujbă! Şi era şi acel om cu mâna uscată şi se uitau toţi atenţi, nu cumva avea să-l vindece? Ca să-L prindă! A făcut treabă în ziua sâmbetei, iată, a călcat sâmbăta! Şi El S-a apropiat şi le-a zis: Făţarnicilor, ce se cuvine să facă omul sâmbăta, să facă bine sau să facă rău? Şi ei n-au zis nimic, ce puteau zice, să facă rău? Şi ei n-au răspuns. Şi El i-a îndreptat mâna. Şi atunci a ieşit mai-marele sinagogii şi a zis: Şase zile aveţi să faceţi de toate şi aţi ales voi ziua sâmbetei să vă tămăduiţi? Auziţi, nu avea curaj să-i zică Lui, îi era ruşine, El era prea puternic şi prea mare, puterea care ieşea din El era prea mare ca să se îndrepte spre El şi să-I zică: <Măi, Tu, Acela…!>, aşa încât i-a certat pe toţi, ca şi cum aşa o să înţeleagă şi El. dar gândiţi-vă ce ură aveau în ei aceşti oameni încât, văzând asemenea minune, să ridice totuşi astfel glasul, să rămână inima lor împietrită. Căci El lămurise Legea când a spus Ce este bine să faci sâmbăta…? Legea era dată tocmai ca să-i facă bine omului, omul să-l ajute pe om, să-l iubească pe aproapele său, mai cu grăbire să-l ajute pe fratele său în ziua aceasta. Pentru că atunci când un învăţător de lege L-a întrebat pe Hristos ce să facă să moştenească viaţa veşnică, Dumnezeu îi spune: Ce scrie în Lege? Cum citeşti?, iar acela răspunde: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Asta era chintesenţa Legii! Hristos punea degetul pe rană în Templu, le spunea că asta trebuie să facă în ziua sâmbetei. Şi, totuşi, chiar dacă a lămurit asta, chiar dacă a făcut minunea, acela tot învârtoşat a ieşit afară şi a spus: Nu se cuvenea să faci aceasta!

1Gândiţi-vă, deci, că aceşti mai-mari ai sinagogii erau în felul ăsta. Un asemenea om să vină să cadă în genunchi şi să spună: Vino, fetiţa mea este pe moarte şi Tu, venind, tămăduieşte-o!, era mare lucru sa ajungi la smerenia aceasta. E nevoie de asemenea încercări şi acesta este rostul încercărilor, e nevoie la mulţi dintre noi de asemenea încercări ca omul să ajungă, în primul rând, să-L recunoască pe Dumnezeu, din mulţimile de duhuri care străbat inima noastră și noi le băgăm în seamă pe toate şi le socotim importante, noi trebuie să vedem Care e Dumnezeu, care e gândul care vine de la Dumnezeu, care e chipul adevărat al lui Dumnezeu şi după aceea, după ce-l vedem, să cădem în genunchi înaintea Lui şi să-I zicem: Iartă-mă, vino, ajută-mă, întăreşte-mă! De multe ori Dumnezeu îngăduie încercările în viaţa noastră din aceeaşi pricină pentru care le-a îngăduit în viaţa lui Iair. Că, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu fetiţa lui, el nu venea. El rămânea învârtoşat şi înrăit, sfătuindu-se cu mai-marii sinagogilor din alte oraşe şi zicând: <Ce ne facem cu Ăsta? Cum e cu Ăsta?> El era un <Ăsta>, nu era <Dumnezeu>, dar aşa şi-a dat seama, dintr-o dată urechile lui s-au deschis şi a înţeles ce face, ce cuvinte spune, Acesta nu poate fi un om oarecare. Dintr-o dată s-a deschis inima lui. Iată că numai suferinţa i-a deschis-o.

Dumnezeu n-a vrut suferinţa, nu este voia lui să fie suferinţă pe pământ, dar mulţi dintre noi nu vrem altfel decât prin suferinţă. Nu vrem altfel. Dumnezeu nu doreşte suferinţă şi asta a dovedit-o prin faptul că-i tămăduia pe toţi, îi ajuta pe toţi, Îl durea inima pentru ceilalţi. Aţi auzit, Îl doare şi pentru flămânzirea omului şi îl hrăneşte pe om. Aţi auzit, cei ce aţi fost azi-dimineaţă la utrenie, pescuirea minunată de după Înviere, în care şapte Apostoli au fost să pescuiască pe lacul Tiberiadei, şi un Om, ei nu înţelegeau cine e, dimineaţă, după ce ei n-au pescuit nimic şi erau deja flămânzi, de pe malul lacului le-a spus: Fiilor, aţi prins ceva? Aveţi ceva de mâncare? Şi ei au zis: N-avem. Toată noaptea ne-am ostenit. Şi El le-a zis: Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei. Şi ei au aruncat-o şi au prins atât de mult peşte încât abia putea să-l ducă corabia şi Ioan Evanghelistul a zis:
Domnul este!
Deşi nu avea chipul Domnului, nu-L recunoşteau, Se arătase sub un alt chip, dar imediat şi-au dat seama că numai Dumnezeu poate fi, pentru că spusese aceleaşi cuvinte şi a făcut aceeaşi minune ca la început, când i-a pescuit pe ei, că atunci a fost, de fapt, pescuirea lor, când i-a prins pe Apostoli. Tot aşa, le umpluse mrejele de peşti. 

1Și acum, înainte de a Se înălţa la cer, îi mai pescuieşte o dată, acum cu un înţeles mai adânc. Iar Petru a sărit în apă să se ducă la El şi, când au ieşit la mal, parcă cu mirare, zice Ioan, pe cărbune era pus peşte şi pâine. Şi ei parcă s-au mirat de ce îi întreabă de mirare, dacă El avea deja. Şi El a zis: Luaţi şi din peştele pe care l-aţi prins şi aduceţi-l aici şi haideţi să prânziţi. Auziţi la ce Se gândea Dumnezeu. Aceştia aveau mii de întrebări: <Doamne, dar cum eşti sub chipul acesta?>, aveau, dar nu îndrăzneau să zică nimic. El putea să zică: <Haideţi să vă sfătuiesc, să vă explic…>, dar S-a gândit la foamea lor, le era foame oamenilor acestora. Aşa este Dumnezeu! Nu zice: <Mai posteşte, mai ţine, lasă că n-ai ţinut destul…>, nu este aşa! Gândiţi-vă atunci când s-au întors cei 12 cu bucurie zicând: Şi duhurile ni se pleacă!, Acela în mijlocul mulţimilor ostenindu-Se şi El fiind obosit, nu ca aceia care s-au plimbat prin natură şi au venit fericiţi, dar El i-a dus undeva într-o parte ca să-i odihnească şi să mănânce şi El a rămas în mijlocul mulţimilor, să dezlege mulţimile. Aşa este Dumnezeu!

Şi aici, când o vindecă pe fiica lui Iair, primul lucru pe care îl spune este:
Daţi-i ceva să mănânce.

Înţelegeţi? Se îngrijea şi de foamea ei, și de trupul ei. Că ea, sărăcuţa, după temperatura pe care o avusese, cine ştie în ce chip murise, nu mâncase, cum se chinuise, cine ştie cât de foame trebuie să-i fi fost.La asta S-a gândit, nu a zis: <Staţi să vă zic un cuvânt de învăţătură acum şi mai răbdaţi puţin…>, auziţi câtă dragoste are Dumnezeu faţă de om şi vede de neputinţa lui. A zis: Daţi-i ceva să mănânce!, nu s-au gândit nici mama, nici tata, ei, care cumva Îl luaseră în râs mai înainte, ei, care căzuseră în genunchi în faţa lui Hristos zicându-i: Doamne, tămăduieşte-o! şi, după aceea, când Iisus a intrat numai cu ei doi şi cu cei trei Apostoli, El a zis:
Nu vă tulburaţi, nu plângeţi, pentru că n-a murit, ci doarme!
Şi ei Îl luau în râs […] pentru că nu mai aveau niciun respect atunci, nu le mai era de niciun folos Hristos, nu mai credeau, <Ce ne iei cu filosofii din astea? A murit…!>, nu mai aveau ruşine, până atunci avuseseră ruşine, dar acum nu, aşa cum e omul când are o suferinţă mare, nu-i mai pasă, nu-i mai pasă cum îi stă baticul pe cap, cum îi stă părul, nu-i mai pasă de nimic. Aşa erau ei atunci şi L-au luat în râs, un râs dureros, deznădăjduit. Şi totuşi, imediat după aceea, Mântuitorul zice: Daţi-i ceva de mâncare! Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, dragostea Lui, puterea Lui.
Ce om a mai fost aşa în istorie? Ce om putea să facă aşa? Cine putea să facă aşa ceva, ca atingându-se cineva de El să se tămăduiască? Şi nu la un om, nu la doi, nu la şase, că zice Sf. Ioan Evanghelistul că, de s-ar fi scris toate pe care le-a făcut Mântuitorul, n-ar încăpea în lumea întreagă cărţile ce s-ar fi scris. Şi ne gândim că, în noaptea aceea, după ce l-a pescuit pe Petru, adică l-a luat dintre oameni şi l-a făcut apostol, şi pe ceilalţi i-a chemat la apostolie, şi l-au chemat în casa lui Petru şi a tămăduit-o pe soacra lui, şi după aceea i-au adus din ţinutul acela pe toţi demonizaţii, toţi bolnavii, toţi necăjiţii, şi pe toţi i-a tămăduit, şi pe fiecare l-a tămăduit în parte, în ce chip, ce i-o fi zis; Ioan n-o fi auzit el ceea ce zicea Mântuitorul, ce o fi zis fiecăruia în parte, ce a făcut? La acestea să ne gândim, cât de multe au fost, încât Ioan să fi zis de s-ar fi scris toate, n-ar fi încăput în lumea întreagă toate cărţile care s-ar fi scris. Nu e o simplă vorbă. Şi numai să le fi scris, dar să le fi şi înţeles, să le şi explici, să vezi de ce a vrut Dumnezeu să zică aşa cuiva şi aşa altuia… Multe taine sunt, dar câte sunt scrise sunt destul pentru mântuirea noastră.
E nevoie de multe ori de suferinţă, n-ar vrea Dumnezeu s-o aducă, iată ce milostiv e El, n-ar fi vrut să aducă suferinţă peste om, Îl doare, aşa cum parcă simţim în ochii şi în inima Mântuitorului suferinţă atunci când tânărul bogat, dregător, a venit şi a întrebat: Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Şi Mântuitorul cu bucurie, cu dragoste a privit la el şi a zis:
– Ţine poruncile. – Le-am ţinut din copilăria mea. – Vrei să fii desăvârşit? Atunci vinde toate averile…
I-a atins punctul cel mai sensibil, el era prins de averi, de bani; i-a spus: <Iată, aici eşti tu pătimaş>.
Cum altuia, care probabil era pătimaş în confort, i-a spus:
Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul Său.

1L-a atins în locul lui, probabil nu era dintre cei care ar fi putut să meargă neîncetat, cum mergea Petru, de exemplu, dormea sub cerul liber, oriunde. Acela nu era dintre aceştia şi l-a atins acolo, în locul lui cel mai sensibil. Şi pe tânărul acesta bogat l-a atins acolo şi el s-a ridicat și a plecat trist, n-a putut să-şi depăşească, nu voia cu adevărat viaţa veşnică. Şi atunci simţim că a rămas Mântuitorul trist, îndurerat că acest om nu şi-a putut depăşi firea, nu s-a putut depăşi pe sine. Durerea aceasta… De ce? Pentru că mai târziu, ca să poată să-şi depăşească firea, să poată dobândi puterea aceasta, aceşti oameni trec prin suferinţă, trec prin dureri. Vedem în durerea din ochii Mântuitorului gândul: <De ce trebuie să treci prin aceste suferinţe?> Aşa cum durere simţim în cuvintele Mântuitorului:

Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt, iar voi ca nişte oameni muriţi, ca nişte căpetenii cădeţi.
Adică n-aş vrea să fiţi aşa, eu am zis să fiţi dumnezei, n-aş vrea să suferiţi, n-aş vrea să treceţi prin necazuri, dar, dacă nu vreţi altfel… E ca şi cum haina ta e viaţa; <Nu vrei să-mi dai haina ta acum să ţi-o tămăduiesc?> <Nu, nu, lasă că mi-o îngrijesc eu>, zice omul. Iar Dumnezeu ar zice: <Trebuie să te ajungă bătrâneţile, să ţi se ologească haina, să fie numai petice ca să mi-o dai? Ei, or să vină şi acelea, dar mai cu durere…> Şi la bătrâneţe omul o dă mai cu uşurinţă, că e mai prăpădită: <Ia-o, Doamne, ia-o… Ţi-o dau Ţie, viaţa mea e a ta…> Atunci ne e uşor să zicem. Sau când cazi în boli grele sau când eşti pe patul de spital şi vezi că poate mai ai zile de trăit, zici: <Da, ţi-o dau Ţie!…>, dar, după ce te însănătoşeşti, zici: <Nuu…, nu pot… E a mea, trebuie să mi-o rânduiesc…!> Ei, această durere… ca să fie nevoie ajungi în această suferinţă ca să poţi să-i dai viaţa Lui e o durere pentru Dumnezeu, n-ar vrea să se ajungă la aceasta. Dar, ca să se mântuiască sufletul, îngăduie Dumnezeu şi această suferinţă.
Dumnezeu să ne ajute să intelegem.

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s