Nu este de ajuns râvna, ci este nevoie și de experiență duhovnicească

1

Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului 

Având în vedere faptul că în ultima vreme au avut loc discuții intense legate de Sinodul din Creta, ne-am adresat Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului, unul dintre participanții la acest Sinod, care nu a semnat controversatul text „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine”, pentru a ne răspunde la câteva întrebări legate de frământările iscate în jurul acestui subiect. Îi mulțumim pentru bunăvoința de a ne acorda acest interviu, așa cum a făcut-o de fiecare dată, în virtutea relației și colaborării de mai mulți ani pe care redactorii revistei noastre o au cu Înalt-Preasfinția sa.

 
– Spun Părinții că pentru a fi cineva mărturisitor în orice vreme – deci și în vremurile de astăzi – trebuie să fi ajuns la treapta luminării minții. Vă rugăm să ne spuneți ce este luminarea minții și care sunt semnele că a ajuns cineva la luminare.
– Mărturia-mărturisirea este strâns legată de martiriu. Mărturia ortodoxă fără martiriu, atunci când nu există condiții pentru martiriu, are valoare, câtă vreme martiriul fără mărturie-mărturisire nu are valoare, pentru că și ereticii pot suferi martiriu fără să aibă mărturie ortodoxă și, prin urmare, nu sunt martiri din punct de vedere ortodox.
Mărturia ortodoxă și martiriul ortodox presupun un om care se află pe treapta luminării minții și a vederii lui Dumnezeu, așa cum bine spuneți în întrebarea dumneavoastră. Starețul Sofronie de la Essex spunea că martiriul este rod al vederii lui Dumnezeu. Acest lucru îl arată Fericirile lui Hristos, care încep cu sărăcia duhovnicească, adică cea mai adâncă smerenie, trec prin tânguire, blândețe, milostivire, curăția inimii, pace – și, la sfârșit, prigoana.
Acest lucru se vede și în viața Apostolilor, care le-au părăsit pe toate pentru a-L urma pe Hristos, s-au curățit, au trecut prin durerea Crucii lui Hristos, L-au văzut pe Hristos înviat, au primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, au propovăduit Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu în toată lumea și și-au încheiat viața prin moarte martirică, cu excepția Evanghelistului Ioan, care a trăit martiriul Crucii pe Golgotha.
Astfel, mărturisirea lui Hristos presupune comuniunea mărturisitorului cu Hristos în Duhul Sfânt. Însuși Hristos a spus: „Oricine va mărturisi întru Mine[1] înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu întru el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri” Matei 10:32-33.
În acest pasaj trebuie să luam aminte la acest „întru Mine”. Sfințitul Gură de Aur, tâlcuind acest punct, spune că prin aceasta Hristos arată că „mărturisitorul mărturisește nu prin puterea sa proprie, ci ajutat de harul de sus”[2]. Dimpotrivă, pentru cel care Îl tăgăduiește pe Hristos nu folosește „întru Mine”, pentru că, „devenind pustiu de darul lui Dumnezeu, astfel se leapădă [de Hristos]”.
Aceasta înseamnă că mărturisirea lui Hristos nu se face din patimile omenești, ci în comuniune cu Hristos: Hristos adeverește în inimă, iar omul mărturisește, după cuvântul Apostolului Pavel: „Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” Romani 10:10. Aceasta înseamnă că omul poate să spună „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” Galateni 2:20, ca drept să învețe[3] cuvântul adevărului. Iar ca să spună aceasta trebuie să aibă o foarte adâncă încredințare că înlăuntrul său lucrează Hristos, în Duhul Sfânt.
Exact asta înseamnă că înlăuntrul inimii omului trebuie să fie pusă în lucrare, în Duhul Sfânt, energia noetică a sufletului – lucru care este caracterizat de Părinți caminte (νοῦς) – și, mai ales, să existe luminarea minții, rugăciunea minții (rugăciunea noetică). Sfântul Maxim Mărturisitorul scria că atunci când omul depășește plăcerea și durerea se află la treapta curăției inimii, când depășește uitarea și ignorarea lui Dumnezeu, atunci se află la luminarea minții, iar când depășește închipuirea, atunci se află la îndumnezeire și este teolog adevărat.
Prin urmare, când omul își tămăduiește partea pătimitoare a sufletului, când puterile sufletești scapă din starea împotriva firii și se mișcă spre starea după fire și spre cea mai presus de fire, atunci devine Părinte al Bisericii, Mărturisitor ortodox, are teologie empirică ortodoxă și poate deveni martir al lui Hristos. În caz contrar, lucrează patimile, și prin patimi vorbește vrăjmașul credinței noastre.
„Teologia ortodoxă este empirică”
– Din aceasta înțelegem că, de exemplu, cineva care este bine-intenționat, iubește Ortodoxia și vrea să o apere cu râvnă, dar nu a ajuns la luminare, în momentul în care va fi pus în situația mărturisirii se va lepăda, oricât de mult și-ar fi dorit să mărturisească?
– În chestiunile credinței ortodoxe nu contează atât de mult să fie cineva bine-intenționat sau să aibă o bună disponibilitate sufletească și râvnă, pentru că mulți dintre cei care au aceste însușiri se află și în erezii, și în alte religii. Problema este să avem baze teologice ortodoxe, instruire teologică, premise teologice, tradiție isihastă și multe altele. Teologia ortodoxă este empirică, și această teologie poate să deosebească ce este creat de ce este necreat, ce este necurat de ce este curat, ce este ortodox de ce este eretic, mărturisirea ortodoxă de îndărătnicia înșelată.
Astăzi există multă confuzie în jurul acestor subiecte, și lucrul acesta mă neliniștește în mod deosebit. Cineva poate să pară și să acționeze ortodox, și totuși să fie stăpânit de o insolență demonică-luciferică și, în esență, să-și promoveze propriile patimi.
Gândiți-vă că toți ereticii primelor veacuri (Pavel din Samosata, Arie, Nestorie etc.) erau clerici morali, oameni buni, aveau râvnă – dar, pe de o parte, nu aveau cunoașterea teologiei empirice, iar pe de altă parte teologhiseau din filosofie. Vorbeau despre faptul că Dumnezeu are esență și energie – dar în chip filosofic, aristotelic, intelectual, de aceea au și căzut în erezii. Acest lucru îl vedem puternic la teologii monarhianiști dinamici și modaliști, care încercau, pe baza unor premise filosofice, să interpreteze că Dumnezeu este Unul și în același timp Trei.
Dimpotrivă, Părinții Bisericii vorbeau despre esență și energie din experiența lor cea după har, cu alte cuvinte cunoșteau empiric că omul se împărtășește de energia necreată a lui Dumnezeu, iar nu din esența Lui necreată, și această cunoaștere provenea din faptul că vedeau Lumina dumnezeiască care pătrundea în adâncul existenței lor, în inima lor, dar nu puteau să vadă „izvorul” acestei Luminii. Și pe baza acestei experiențe vorbeau despre faptul că energia lui Dumnezeu este împărtășibilă omului, iar esența neîmpărtășibilă.
Cine ajunge la asemenea stări duhovnicești devine teolog ortodox, după cuvântul Apostolului Pavel: „Dumnezeu, Cel ce a zis «Strălucească în întuneric lumina» –, Care a strălucit în inimile noastre, spre luminarea cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Hristos” 2 Corinteni 4:6, și dobândește dumnezeiasca dragoste, care „nu cade niciodată” 1 Corinteni 13:8. Toate iubirile sentimentale vin și trec, numai dumnezeiasca dragoste nu se micșorează. Este vorba de dragostea care e legată de experiența îndumnezeirii și sfârșește în martiriu.
Oamenii care au o teologie cerebrală-rațională – exprimată mai degrabă de patimi – și sunt mânați de tot felul de interese, nu au focul dumnezeieștii dragoste înlăuntrul lor și, firește, sunt supuși alunecărilor.
Prin urmare, nu e de-ajuns să teologhisim, ci să dispunem și de premisele ortodoxe ale teologiei ortodoxe, care sunt experiența, isihasmul după Hristos.Acest lucru îl vedem la Sfântul Maxim Mărturisitorul, care era isihast ortodox, așa cum reiese din primele sale scrieri, iar apoi, până la sfârșitul vieții, a ajunsmărturisitor ortodox, adică lega isihasmul de mărturisire. Acest lucru îl vedem și la Sfântul Grigorie Palamà, care a trăit isihast și a grăit teologic. Aceasta este chintesența întregii învățături și vieți a Sfinților Părinți.

„Nu este de ajuns râvna, ci este nevoie și de experiență duhovnicească”

În istoria Bisericii citim că au existat cazuri ca acestea despre care vorbiți în întrebarea dumneavoastră. Adică au existat creștini care aveau râvnă pentru Hristos, însă atunci când s-au aflat în situații grele, s-au temut și s-au lepădat de Hristos – pentru că aveau râvnă, „dar nu după cunoștință” Romani 10:2, și nu aveau o experiență duhovnicească înaltă. Nu este de ajuns râvna, și mai ales cea exterioară, care este hrănită de felurite patimi, ci este nevoie și de experiență duhovnicească, dimpreună cu harisma teologică a discernământului.Avem pilda Apostolului Petru, care s-a lepădat de Hristos în timpul Patimii Sale, în timp ce mai înainte spunea că, dacă toți se vor lepăda de Hristos, el niciodată nu se va lepăda cf. Matei 26:30-35. Cauza căderii sale a fost faptul că se distingea pe sine de ceilalți Ucenici, pe care îi desconsidera și-i credea în stare să se lepede de Hristos. Însă după căderea sa, când s-a lepădat de Hristos, s-a smerit, a plâns cu amar și, după o adâncă pocăință, a rămas în ceata Ucenicilor, pe care mai înainte îi desconsidera, și astfel s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos cel Înviat. Iar când a primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, a devenit foarte puternic, propovăduind Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și suferind mucenicie pentru Hristos.Este important să rămânem în ceata Ucenicilor lui Hristos, în Biserică, chiar dacă există diferite probleme – și azi, ca și atunci, când Ucenicii L-au părăsit pe Hristos –, pentru că noi, rămânând cu pocăință în ceata Ucenicilor, fără să-i desconsiderăm, vom putea să Îl vedem pe Hristos cel Înviat.

„Trebuie să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit”
– Cum să ne pregătim să ajungem mărturisitori, chiar mucenici, în ziua de astăzi – în  faptă, nu doar în cuvânt?
– Este nevoie să trăim cu adevărat în Biserică, cu pocăință, rugăciune, păzirea poruncilor lui Hristos, studierea cuvintelor Prorocilor, Apostolilor și Părinților, împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Ceea ce ne trebuie mai ales este să avem un Părinte duhovnicesc îndumnezeit, cu discernământ, care să poată face deosebire între energiile dumnezeiești și cele demonice, între cele create și cele necreate, între cele ale închipuirii și cele ale realității, între energiile omului împătimit și energiile omului despătimit. Lucrarea Părintelui duhovnicesc este de a-i naște din nou pe oameni și de a-i face copii ai lui Dumnezeu, iar nu proprii lui adepți, sau adepții lui satana. Pentru că, din păcate, se întâmplă și acest lucru.
Problema este însă că astăzi sunt tot mai rari Părinții duhovnicești îndumnezeiți și predomină Părinții duhovnicești împătimiți, care nu au discernământ teologic. Astfel de Părinți duhovnicești nu pot deosebi erezia de adevăr, ceea ce este dumnezeiesc de ceea ce este satanic, ceea ce este împătimit de ceea ce este nepătimaș, și de aceea este cultivată intens o teologie care poate fi caracterizată drept „teologie a patimilor”.
Când nu putem găsi un îndrumător duhovnicesc potrivit, atunci să ne smerim, să cerem ajutor de la Dumnezeu, să ne rugăm, să rămânem statornici în învățătura Prorocilor, Apostolilor și Părinților, în hotărârile Sinoadelor Ecumenice, și Dumnezeu ne va descoperi voia Sa.
„Amestecul teologiei cu politica este o greșeală”
– Care este atitudinea ortodoxă pe care ar trebui să o avem în urma acestui Sinod din Creta: de pocăință pentru neputința celor care au semnat? De revoltă față de ierarhie? De înmulțire a rugăciunii, pentru a ajunge la starea luminării?
– Acest subiect este vast și nu poate fi epuizat într-un răspuns succint. Voi sublinia doar câteva aspecte.
Pentru început, textele pe care le-a adoptat Sinodul din Creta, și mai ales cel intitulat „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine” nu este un text pur teologic, ci unul cel puțin diplomatic. Problema este că din acest text poate să extragă cineva diferite fraze și să susțină argumente contrare, de la linia extrem-liberală la linia extrem-conservatoare. Am citit fel de fel de opinii contradictorii, care folosesc diferite expresii ale textului, și acest lucru vădește aspectele problematice ale acestuia.
De textul mai sus menționat nu sunt mulțumiți nici ortodocșii, nici ceilalți creștini. Pentru că, așa cum știți și dumneavoastră, Papa consideră că el constituie Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, și nu poate fi de acord cu faptul că el conduce o Biserică eterodoxă.
Istoria bisericească ne-a demonstrat că, de fiecare dată când în chestiunile teologice se amestecă politica și diplomația, în cele din urmă nu sunt realizate dezideratele acestui mod de gândire.
Amintiți-vă că puterea politică în Imperiul Roman Creștin a folosit monoenergismul pentru a acoperi prăpastia dintre ortodocși și monofiziți, așa cum a făcut și cu monotelismul. Acest demers pornea de la puterea politică (prin „Ekthesis” și „Typos”[4]), chipurile pentru pacea Imperiului, dar eșua de fiecare dată. La fel s-a întâmplat și cu pseudo-sinodul de la Ferrara-Florența, care a încercat să realizeze unirea Răsăritului cu Apusul prin argumente politice și diplomatice, lucru care a fost condamnat de istorie. Cred că este o greșeală să fie amestecată teologia cu politica, și mai ales cu geopolitica din zilele noastre.


„Grupările schismatice, în timp, devin eretice”
Amintiți-vă, de asemenea, că de fiecare dată când în mersul Bisericii aveau loc acțiuni pripite din partea creștinilor zeloți, care, poate dintr-o bună intenție, întrerupeau comuniunea cu conducerea bisericească din acea vreme, ulterior, când Biserica, prin Sinoade Ecumenice, regla problemele și stabilea termeni dogmatici pentru subiecte dogmatice, atunci grupările schismatice rămâneau schismatice și deveneau și eretice, pentru că o mișcare superficială, odată cu trecerea timpului, se consolidează, având consecințe bisericești imprevizibile.
Acest lucru, mai ales, se vede în Orient, așa cum am constatat de-a lungul șederii mele de mai mulți ani în Siria și Liban. Cu alte cuvinte, există grupări creștine foarte active, precum monofiziții, monoteliții etc., care nu primesc dogma Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, după cum, de asemenea, nici dogmele următoarelor Sinoade Ecumenice, adică al V-lea și al VI-lea. În consecință, o ruptură pornește de la un motiv minor, poate justificat, și de multe ori sfârșește în erezie, prin fanatism și argumente „teologice” aparte.
Se vede, deci, că textul respectiv, care se referă la Biserica Ortodoxă și la restul lumii creștine, nu era gata pentru o hotărâre finală, având multe puncte contradictorii, și de aceea trebuie corectat. Acest lucru a fost susținut de unele Biserici, printre care și Biserica voastră (a României). Asta înseamnă că trebuie să ne luptăm să fie corectat textul și să fie rescris într-un mod teologic și patristic.
Este semnificativ în acest sens exemplul așa-numitei „Mărturisiri a lui Chiril Lucaris”[5] (adică mărturisirea prezentată ca fiind scrisă de către Patriarhul Chiril Lucaris al Constantinopolului, dar cel mai probabil întocmită de către calvini și doar semnată de către Patriarh), care a fost influențată în multe puncte de calvinismul protestant, cu toate că a fost prezentată drept „Mărturisire Răsăriteană a credinței creștine”. A avut loc o discuție amplă asupra acestui subiect, însă creștinii, după emiterea acestei Mărturisiri eretice, nu au ieșit din Biserică, ci s-au luptat să fie anulată, așa cum s-a și întâmplat prin Sinoadele din 1638, 1642, 1672, 1691, care au autoritate universală.
„Biserica este sfințită de către Hristos, nu de către noi”
Consider, deci, că e nevoie de calm, cumpătare, rugăciune ca să nu se creeze schisme în Biserică, pe care cine le creează nu se mântuiește nici prin sângele mucenicesc, potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur. Biserica este un organism viu, este Trupul lui Hristos și comuniunea îndumnezeirii, și ea însăși va regla problema, odată cu trecerea timpului. Așa cum organismul omului păstrează alimentele de care are nevoie și le elimină pe cele vătămătoare, la fel se întâmplă și cu organismul dumnezeiesc-omenesc al Bisericii.
Noi, desigur, cu cinstire față de regimul ierarhic al Bisericii, cu smerenie și cuget bisericesc, avem de datoria să venim cu poziții teologice serioase și argumentate, care resping opiniile înșelate, iar Hristos, Care este Capul Bisericii, va păstra curat Trupul Său. De altfel, Biserica este sfințită de către Capul ei, Hristos, iar nu de către noi. Nu noi suntem mântuitorii Bisericii, de vreme ce Mântuitor al Bisericii este Hristos, Care s-a răstignit pentru ea, ci suntem mădulare smerite ale Bisericii, care rămânem în ea ca să ne mântuim.
Prin urmare, este nevoie să avem cumpătare, minte luminată, discernământ teologic, cuget bisericesc, viață duhovnicească, să trăim într-o atmosferă de rugăciune.
Cred că în următoarea perioadă se vor pronunța și cele patru Biserici care nu au fost prezente în Creta, va hotărî în acest sens și Sfântul Munte, cu experiența duhovnicească pe care o au Părinții, vor cugeta cu mai multă maturitate toate Bisericile, vor fi discutate subiectele în mănăstiri, în Facultățile de Teologie, în sinaxe ale clericilor și mirenilor – și subiectul se va clarifica.
Este nevoie de multă atenție, ca nu cumva să ne aflăm în afara Bisericii tocmai atunci când Biserica va îndrepta greșelile teologice ale unora din membrii ei!
 Material realizat de Anca Stanciu
 Traducere de Tatiana Petrache
Interviul este publicat în revista „Familia Ortodoxă”, luna septembrie, nr. 9 (92) / 2016
[1] Traducerea exactă a expresiei din original (ὁμολογήσει ἐν ἐμοὶ), redată și în versiunile Bibliei de la 1688 și a celei din 1914. Prepoziția ἐν indică aici un raport de interioritate a subiectului cu persoana de la dativ, asupra căruia Sf. Ioan Gură de Aur insistă în mod anume („Iată cât de precise sunt cuvintele Sale! N-a spus «pe Mine», ci «întru Mine»…”). Tâlcuirea aceasta este întărită și de Sf. Theofilact al Bulgariei: „Şi nu a zis: «cel ce Mă va mărturisi pe Mine», ci «întru Mine», adică «întru puterea Mea», căci cu adevărat cel care mărturiseşte mărturiseşte fiind ajutat de harul cel de sus. Iar celui care se leapădă nu i-a zis «întru Mine», ci «de Mine», arătând că acesta se leapădă neavând ajutorul cel de sus”. (n.red.)
[2] Omilii la Matei, PSB 23, p. 425. (n.red.)
[4] Ekthesis-ul Împăratului Heraclie (638) poruncea încetarea discuțiilor pe tema existenței în Hristos unei singure lucrări (erezia monoenergetă) sau a două lucrări (dogma ortodoxă); zece ani mai târziu (în 648), Împăratul Constantin II îl întărește printr-un Typos care interzicea, la rându-i, sub amenințarea unor grele pedepse, să se vorbească despre cele două lucrări și cele două voințe din Hristos. Conștiința ortodoxă a fost reprezentată atunci de Sfântul Maxim Mărturisitorul, împreună cu ucenicii săi, cei doi Anastasie, și Papa Martin al Romei. (n.red.)
[5] În 1629 a apărut o „Mărturisire de credință” cu puternic caracter calvin, atribuită Patriarhului Chiril I al Constantinopolului. Chiar dacă condițiile apariției ei sunt încă neclare (dar, mai mult ca sigur, semnătura a avut o motivație politico-diplomatică), Patriarhul Chiril a repudiat ulterior protestantismul, numindu-l „dogmă hulitoare”, și a avut o moarte mucenicească, fiind canonizat în 2009. Se cuvine amintit și că Patriarhul s-a luptat pe perioada întregii sale slujiri arhipăstorești cu acțiunile prozelististe ale iezuiților și cu încercările de Uniație. (n.red.)

Sursa: familiaortodoxa.ro

http://marturieathonita.ro/nu-este-de-ajuns-ravna-ci-este-nevoie-si-de-experienta-duhovniceasca/

Predici audio la INVIEREA FIICEI LUI IAIR si SFANTUL NECTARIE TAMADUITORUL. Invidia prigonitoare – “umbra privirii lui Cain peste lume”

​      

MILOSTIVIREA INDURERATA A LUI DUMNEZEU SI SUFERINTA OMULUI
ESENTIAL ESTE GANDUL CU CARE VENIM LA BISERICA, CU CARE NE APROPIEM DE DUMNEZEU

“Umbra privirii lui Cain se întinde peste lume şi s-a întins şi peste viaţa Mântuitorului, Care a fost ucis, şi se întinde până târziu, și toţi cei care-L vor urma pe Hristos şi vor încerca să trăiască cucernic, vor simţi, mai mult sau mai puţin, această umbră a privirii lui Cain. Şi duşmanii acestora, a unora ca aceştia, nu vor fi atât de mulţi cei care nu ştiu de Hristos sau care nu cred în Dumnezeu, ci vor fi cei chiar apropiaţi lor, foarte apropiaţi. Preoţii vor avea între preoţi, ierarhii între ierarhi, unii cu alţii, fiecare unul pe altul pizmuind şi dorindu-i răul şi invidiind şi bucurându-se când celălalt cade sau are ispite sau greutăţi“.
***

Predica Pr. Ciprian Negreanu (Cluj) la Duminica a 24-a dupa Rusalii (Invierea fiicei lui Iair) si la praznicul Sfantului Nectarie de Eghina (2008):
AUDIO:

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.


“În numele Tatălui şi al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a 24-a duminică după Rusalii, duminică în care se aminteşte despre învierea fiicei lui Iair, dar să nu uităm nici de vindecarea femeii care avea scurgere de sânge de 12 ani. Aceasta a fost prima Evanghelie pe care aţi auzit-o, de la Luca, cap. 8, iar cea de-a doua este pusă şi citită în şi pentru prăznuirea Sfântului Nectarie al Eghinei, marele tămăduitor şi ierarh, de care toţi ştim şi cred că nu mai este cineva să nu fi auzit de el. Şi ne-a binecuvântat Dumnezeu cu o bucăţică din moaştele lui şi de aceea, cu atât mai mult, îl prăznuim. Şi vedem multe minuni făcute de el până în zilele noastre, nu numai atunci, în timpul vieţii sale, ci şi între noi. Iar la Utrenie, pentru el, s-a citit Evanghelia ierarhului de la Ioan, în care ni se spune că păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Acum ni s-a vorbit, în a doua Evanghelie, despre puterea de tămăduire pe care o aveau și o au sfinţii tămăduitori, că el era şi tămăduitor, nu numai ierarh, avea şi darul acesta de a tămădui și îl are și acum. Şi de această putere este vorba când se spune că putere ieşea din El încât oricine se atingea – mai ales că am văzut că şi femeia cu scurgere de sânge s-a atins numai de poala hainei lui şi s-a tămăduit. Şi ea îşi cheltuise toate averile cu doctoriile şi cu doctorii şi nimic n-a reuşit. Şi numai venind pe la spatele Lui cu credinţă şi atingându-se în grabă, în fugă, în mijlocul mulţimilor acelora care-L înconjurau şi-L strâmtorau şi s-a tămăduit în clipa aceea.
Deci s-a citit această Evanghelie la Sfântul Nectarie ca să ne aducă aminte că acea putere care-i tămăduia pe toţi, atingându-se de Mântuitorul, atunci, în vremea aceea, iată că lucrează şi în sfinţi. Şi nu este puterea lor, ci este puterea lui Hristos, a lui Dumnezeu. Nu ei au putere de la ei înşişi, ci Dumnezeu lucrează prin ei. Și Dumnezeu Se ascunde şi Se smereşte sub chipul lor. Dumnezeu Se smereşte neîncetat sub chipul sfinţilor şi le dă lor slava care Lui I s-ar cuveni şi-l ridică pe om şi…
nu-l întoarce întru smerenie, El, Cel ce a zis: Ridicaţi-vă, fii ai oamenilor!
Tot aici şi bine se citeşte în această Evanghelie a Sfântului Nectarie că i se vesteşte într-un fel, prin ultima fericire:
Fericiţi veţi fi când vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru numele Meu!
Şi Sfântul Nectarie a fost unul dintre aceștia care au pătimit pentru numele lui Hristos. Şi a pătimit nu de la păgâni și de la cei fără de Hristos şi de Dumnezeu, de la care ne-am fi putut aştepta, ci iată că pătimirile lui au venit de la fraţii lui în Hristos. Şi să ştiţi că cele mai grele pătimiri și ale sfinților, cele mai dureroase pentru ei, n-au venit de la cei străini în credinţă, ci de la cei apropiaţi lor, de la fraţii lor. Aşa cum cea mai dureroasă pătimire în inima şi în sufletul Mântuitorului a fost lepădarea lui Iuda şi vânzarea lui Iuda. Nu atât de mult S-a tulburat Mântuitorul de ceea ce urmau să facă străinii, păgânii, care nu ştiau de El, dar L-a durut Iuda, acela care ştia bine, cunoscuse bine toate, văzuse trei ani jumătate minuni cum nu văzuse nimeni şi, totuşi, să-L vinzi pe Omul Acesta, totuşi să-L vinzi pe treizeci de arginţi…

Şi aşa a pătimit şi Sfântul Nectarie de la ierarhii apropiaţi lui, de la patriarhul Alexandriei, care-l numise pe el acolo, din ciudă, din invidie, pentru că el lucra mai cu osârdie în via lui Dumnezeu şi se ostenea mai mult. Pentru aceasta l-au vândut cei apropiaţi lui. Şi l-au trimis ca un simplu preot în Grecia, el, care fusese ierarh, şi cu vorbe grele în urma lui, încât multă vreme a fost vorbit de rău acolo, în Grecia, de spuneau oamenii că ce ierarh putea să fi fost, din moment ce a fost scos din ierarhie, ce fel de mizerii şi de prostii trebuie să fi făcut. Şi această povară a gândurilor întunecate ale oamenilor, a vorbelor grele venite de acolo, le-a purtat Sfântul ani de zile până când s-au dumirit oamenii că nu era aşa, că acesta era omul lui Dumnezeu.
Iar această smerenie, Dumnezeu n-a lăsat-o [nerasplatita], pentru că niciun fir de păr nu se mişcă şi nu cade din capul omului fără știrea lui Dumnezeu şi, dacă se osteneşte omul şi rabdă pentru Dumnezeu, va fi răsplătit. Şi iată, se vădeşte şi se vede până acum. Dintre toţi sfinţii greci, nu este niciunul parcă mai vestit în ultimele veacuri ca el. El, care a pătimit mai mult şi s-a smerit mai mult, el e mai cunoscut. Dacă ne uităm între sfinţii dinspre Rusia, n-a fost unul vorbit mai de rău decât Sfântul Serafim de Sarov, bănuit, socotit că cine ştie ce face, că de ce se îngrijeşte de acele maici, că de ce face aia şi aia, dar el este cel mai cunoscut acum. Dumnezeu este drept şi mare şi milostiv şi nu lasă nimic neîndreptat!
Ziceam de această putere care ieşea din Mântuitorul. Dacă ne uităm şi vedem acum ca pe o pagină scrisă istoria, veacurile care au trecut sau măcar în experienţa noastră mică, amărâtă, aţi auzit vreodată de cineva care numai să se fi atins de morţi şi aceştia înviau? S-a auzit vreodată de vreun om care numai cu hainele să se atingă de cineva şi acela să se vindece? Nu de boli uşoare, ci cronice, grele. S-a auzit vreodată de vreun om care a umplut golul ochilor cu tină şi cu pământ şi s-au făcut ochi? Nu s-a auzit și n-o să se audă niciodată. Iar dacă au mai fost de atunci minuni, aceasta o ştiu toţi cei care au făcut minuni şi cei cărora li s-au făcut, că nu prin puterea lor s-a făcut aceasta, ci totul prin puterea Acestui Stâlp de foc al istoriei. S-a coborât Dumnezeul nostru între noi ca un Stâlp de foc al istoriei, Care stă în mijlocul istoriei. El este Cel care Se atingea de morţi. […]
Iair, mai-marele sinagogii… Ce făceau aceşti mai-mari ai sinagogii? Aceştia erau cei care Îl pizmuiau cel mai mult pe Hristos şi ziceau că El ia tot poporul, că poporul se duce după El şi pe ei nu-i mai ascultă, că El strică Legea, aşa vorbeau despre Hristos. De frica acestor mai-mari ai sinagogii, cei zece leproşi nu s-au întors să mulţumească lui Hristos, de frică de a nu fi primiţi de comunitate, acum, că tocmai se lecuiseră. Erau iudei. Şi s-a întors samarineanul, săracul, să mulţumească lui Hristos. Dar ceilalţi nouă nu s-au întors, tocmai de frica acestor mai-mari ai sinagogii, care-L urau pe Hristos. Ai tuturor sinagogilor, nu numai ai Templului din Ierusalim. Aceştia nici nu îndrăzneau să-I iasă în faţă, să-I spună ce aveau de spus, ci încercau să-L prindă în cuvânt, în tot felul de greşeli dogmatice, ca să zică după aia că El calcă Legea, că El nu face bine.
Unul dintre aceştia a fost cel care, într-o zi de sâmbătă, când era un om cu mâna uscată în mijlocul sinagogii şi era şi Mântuitorul, Care în ziua sâmbetei venea întotdeauna să Se închine, că evreii atunci se închinau, sâmbăta, aşa cum spune Luca: Cum era obiceiul, a venit sâmbăta la Templu. Deci venea El, Dumnezeu, la slujbă! Şi era şi acel om cu mâna uscată şi se uitau toţi atenţi, nu cumva avea să-l vindece? Ca să-L prindă! A făcut treabă în ziua sâmbetei, iată, a călcat sâmbăta! Şi El S-a apropiat şi le-a zis: Făţarnicilor, ce se cuvine să facă omul sâmbăta, să facă bine sau să facă rău? Şi ei n-au zis nimic, ce puteau zice, să facă rău? Şi ei n-au răspuns. Şi El i-a îndreptat mâna. Şi atunci a ieşit mai-marele sinagogii şi a zis: Şase zile aveţi să faceţi de toate şi aţi ales voi ziua sâmbetei să vă tămăduiţi? Auziţi, nu avea curaj să-i zică Lui, îi era ruşine, El era prea puternic şi prea mare, puterea care ieşea din El era prea mare ca să se îndrepte spre El şi să-I zică: <Măi, Tu, Acela…!>, aşa încât i-a certat pe toţi, ca şi cum aşa o să înţeleagă şi El. dar gândiţi-vă ce ură aveau în ei aceşti oameni încât, văzând asemenea minune, să ridice totuşi astfel glasul, să rămână inima lor împietrită. Căci El lămurise Legea când a spus Ce este bine să faci sâmbăta…? Legea era dată tocmai ca să-i facă bine omului, omul să-l ajute pe om, să-l iubească pe aproapele său, mai cu grăbire să-l ajute pe fratele său în ziua aceasta. Pentru că atunci când un învăţător de lege L-a întrebat pe Hristos ce să facă să moştenească viaţa veşnică, Dumnezeu îi spune: Ce scrie în Lege? Cum citeşti?, iar acela răspunde: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Asta era chintesenţa Legii! Hristos punea degetul pe rană în Templu, le spunea că asta trebuie să facă în ziua sâmbetei. Şi, totuşi, chiar dacă a lămurit asta, chiar dacă a făcut minunea, acela tot învârtoşat a ieşit afară şi a spus: Nu se cuvenea să faci aceasta!

1Gândiţi-vă, deci, că aceşti mai-mari ai sinagogii erau în felul ăsta. Un asemenea om să vină să cadă în genunchi şi să spună: Vino, fetiţa mea este pe moarte şi Tu, venind, tămăduieşte-o!, era mare lucru sa ajungi la smerenia aceasta. E nevoie de asemenea încercări şi acesta este rostul încercărilor, e nevoie la mulţi dintre noi de asemenea încercări ca omul să ajungă, în primul rând, să-L recunoască pe Dumnezeu, din mulţimile de duhuri care străbat inima noastră și noi le băgăm în seamă pe toate şi le socotim importante, noi trebuie să vedem Care e Dumnezeu, care e gândul care vine de la Dumnezeu, care e chipul adevărat al lui Dumnezeu şi după aceea, după ce-l vedem, să cădem în genunchi înaintea Lui şi să-I zicem: Iartă-mă, vino, ajută-mă, întăreşte-mă! De multe ori Dumnezeu îngăduie încercările în viaţa noastră din aceeaşi pricină pentru care le-a îngăduit în viaţa lui Iair. Că, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat cu fetiţa lui, el nu venea. El rămânea învârtoşat şi înrăit, sfătuindu-se cu mai-marii sinagogilor din alte oraşe şi zicând: <Ce ne facem cu Ăsta? Cum e cu Ăsta?> El era un <Ăsta>, nu era <Dumnezeu>, dar aşa şi-a dat seama, dintr-o dată urechile lui s-au deschis şi a înţeles ce face, ce cuvinte spune, Acesta nu poate fi un om oarecare. Dintr-o dată s-a deschis inima lui. Iată că numai suferinţa i-a deschis-o.

Dumnezeu n-a vrut suferinţa, nu este voia lui să fie suferinţă pe pământ, dar mulţi dintre noi nu vrem altfel decât prin suferinţă. Nu vrem altfel. Dumnezeu nu doreşte suferinţă şi asta a dovedit-o prin faptul că-i tămăduia pe toţi, îi ajuta pe toţi, Îl durea inima pentru ceilalţi. Aţi auzit, Îl doare şi pentru flămânzirea omului şi îl hrăneşte pe om. Aţi auzit, cei ce aţi fost azi-dimineaţă la utrenie, pescuirea minunată de după Înviere, în care şapte Apostoli au fost să pescuiască pe lacul Tiberiadei, şi un Om, ei nu înţelegeau cine e, dimineaţă, după ce ei n-au pescuit nimic şi erau deja flămânzi, de pe malul lacului le-a spus: Fiilor, aţi prins ceva? Aveţi ceva de mâncare? Şi ei au zis: N-avem. Toată noaptea ne-am ostenit. Şi El le-a zis: Aruncaţi mreaja de-a dreapta corabiei. Şi ei au aruncat-o şi au prins atât de mult peşte încât abia putea să-l ducă corabia şi Ioan Evanghelistul a zis:
Domnul este!
Deşi nu avea chipul Domnului, nu-L recunoşteau, Se arătase sub un alt chip, dar imediat şi-au dat seama că numai Dumnezeu poate fi, pentru că spusese aceleaşi cuvinte şi a făcut aceeaşi minune ca la început, când i-a pescuit pe ei, că atunci a fost, de fapt, pescuirea lor, când i-a prins pe Apostoli. Tot aşa, le umpluse mrejele de peşti. 

1Și acum, înainte de a Se înălţa la cer, îi mai pescuieşte o dată, acum cu un înţeles mai adânc. Iar Petru a sărit în apă să se ducă la El şi, când au ieşit la mal, parcă cu mirare, zice Ioan, pe cărbune era pus peşte şi pâine. Şi ei parcă s-au mirat de ce îi întreabă de mirare, dacă El avea deja. Şi El a zis: Luaţi şi din peştele pe care l-aţi prins şi aduceţi-l aici şi haideţi să prânziţi. Auziţi la ce Se gândea Dumnezeu. Aceştia aveau mii de întrebări: <Doamne, dar cum eşti sub chipul acesta?>, aveau, dar nu îndrăzneau să zică nimic. El putea să zică: <Haideţi să vă sfătuiesc, să vă explic…>, dar S-a gândit la foamea lor, le era foame oamenilor acestora. Aşa este Dumnezeu! Nu zice: <Mai posteşte, mai ţine, lasă că n-ai ţinut destul…>, nu este aşa! Gândiţi-vă atunci când s-au întors cei 12 cu bucurie zicând: Şi duhurile ni se pleacă!, Acela în mijlocul mulţimilor ostenindu-Se şi El fiind obosit, nu ca aceia care s-au plimbat prin natură şi au venit fericiţi, dar El i-a dus undeva într-o parte ca să-i odihnească şi să mănânce şi El a rămas în mijlocul mulţimilor, să dezlege mulţimile. Aşa este Dumnezeu!

Şi aici, când o vindecă pe fiica lui Iair, primul lucru pe care îl spune este:
Daţi-i ceva să mănânce.

Înţelegeţi? Se îngrijea şi de foamea ei, și de trupul ei. Că ea, sărăcuţa, după temperatura pe care o avusese, cine ştie în ce chip murise, nu mâncase, cum se chinuise, cine ştie cât de foame trebuie să-i fi fost.La asta S-a gândit, nu a zis: <Staţi să vă zic un cuvânt de învăţătură acum şi mai răbdaţi puţin…>, auziţi câtă dragoste are Dumnezeu faţă de om şi vede de neputinţa lui. A zis: Daţi-i ceva să mănânce!, nu s-au gândit nici mama, nici tata, ei, care cumva Îl luaseră în râs mai înainte, ei, care căzuseră în genunchi în faţa lui Hristos zicându-i: Doamne, tămăduieşte-o! şi, după aceea, când Iisus a intrat numai cu ei doi şi cu cei trei Apostoli, El a zis:
Nu vă tulburaţi, nu plângeţi, pentru că n-a murit, ci doarme!
Şi ei Îl luau în râs […] pentru că nu mai aveau niciun respect atunci, nu le mai era de niciun folos Hristos, nu mai credeau, <Ce ne iei cu filosofii din astea? A murit…!>, nu mai aveau ruşine, până atunci avuseseră ruşine, dar acum nu, aşa cum e omul când are o suferinţă mare, nu-i mai pasă, nu-i mai pasă cum îi stă baticul pe cap, cum îi stă părul, nu-i mai pasă de nimic. Aşa erau ei atunci şi L-au luat în râs, un râs dureros, deznădăjduit. Şi totuşi, imediat după aceea, Mântuitorul zice: Daţi-i ceva de mâncare! Aceasta este milostivirea lui Dumnezeu, dragostea Lui, puterea Lui.
Ce om a mai fost aşa în istorie? Ce om putea să facă aşa? Cine putea să facă aşa ceva, ca atingându-se cineva de El să se tămăduiască? Şi nu la un om, nu la doi, nu la şase, că zice Sf. Ioan Evanghelistul că, de s-ar fi scris toate pe care le-a făcut Mântuitorul, n-ar încăpea în lumea întreagă cărţile ce s-ar fi scris. Şi ne gândim că, în noaptea aceea, după ce l-a pescuit pe Petru, adică l-a luat dintre oameni şi l-a făcut apostol, şi pe ceilalţi i-a chemat la apostolie, şi l-au chemat în casa lui Petru şi a tămăduit-o pe soacra lui, şi după aceea i-au adus din ţinutul acela pe toţi demonizaţii, toţi bolnavii, toţi necăjiţii, şi pe toţi i-a tămăduit, şi pe fiecare l-a tămăduit în parte, în ce chip, ce i-o fi zis; Ioan n-o fi auzit el ceea ce zicea Mântuitorul, ce o fi zis fiecăruia în parte, ce a făcut? La acestea să ne gândim, cât de multe au fost, încât Ioan să fi zis de s-ar fi scris toate, n-ar fi încăput în lumea întreagă toate cărţile care s-ar fi scris. Nu e o simplă vorbă. Şi numai să le fi scris, dar să le fi şi înţeles, să le şi explici, să vezi de ce a vrut Dumnezeu să zică aşa cuiva şi aşa altuia… Multe taine sunt, dar câte sunt scrise sunt destul pentru mântuirea noastră.
E nevoie de multe ori de suferinţă, n-ar vrea Dumnezeu s-o aducă, iată ce milostiv e El, n-ar fi vrut să aducă suferinţă peste om, Îl doare, aşa cum parcă simţim în ochii şi în inima Mântuitorului suferinţă atunci când tânărul bogat, dregător, a venit şi a întrebat: Învăţătorule, ce să fac să moştenesc viaţa cea veşnică? Şi Mântuitorul cu bucurie, cu dragoste a privit la el şi a zis:
– Ţine poruncile. – Le-am ţinut din copilăria mea. – Vrei să fii desăvârşit? Atunci vinde toate averile…
I-a atins punctul cel mai sensibil, el era prins de averi, de bani; i-a spus: <Iată, aici eşti tu pătimaş>.
Cum altuia, care probabil era pătimaş în confort, i-a spus:
Vulpile au vizuini, păsările cerului cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul Său.

1L-a atins în locul lui, probabil nu era dintre cei care ar fi putut să meargă neîncetat, cum mergea Petru, de exemplu, dormea sub cerul liber, oriunde. Acela nu era dintre aceştia şi l-a atins acolo, în locul lui cel mai sensibil. Şi pe tânărul acesta bogat l-a atins acolo şi el s-a ridicat și a plecat trist, n-a putut să-şi depăşească, nu voia cu adevărat viaţa veşnică. Şi atunci simţim că a rămas Mântuitorul trist, îndurerat că acest om nu şi-a putut depăşi firea, nu s-a putut depăşi pe sine. Durerea aceasta… De ce? Pentru că mai târziu, ca să poată să-şi depăşească firea, să poată dobândi puterea aceasta, aceşti oameni trec prin suferinţă, trec prin dureri. Vedem în durerea din ochii Mântuitorului gândul: <De ce trebuie să treci prin aceste suferinţe?> Aşa cum durere simţim în cuvintele Mântuitorului:

Eu am zis: dumnezei sunteţi toţi şi fii ai Dumnezeului Celui Preaînalt, iar voi ca nişte oameni muriţi, ca nişte căpetenii cădeţi.
Adică n-aş vrea să fiţi aşa, eu am zis să fiţi dumnezei, n-aş vrea să suferiţi, n-aş vrea să treceţi prin necazuri, dar, dacă nu vreţi altfel… E ca şi cum haina ta e viaţa; <Nu vrei să-mi dai haina ta acum să ţi-o tămăduiesc?> <Nu, nu, lasă că mi-o îngrijesc eu>, zice omul. Iar Dumnezeu ar zice: <Trebuie să te ajungă bătrâneţile, să ţi se ologească haina, să fie numai petice ca să mi-o dai? Ei, or să vină şi acelea, dar mai cu durere…> Şi la bătrâneţe omul o dă mai cu uşurinţă, că e mai prăpădită: <Ia-o, Doamne, ia-o… Ţi-o dau Ţie, viaţa mea e a ta…> Atunci ne e uşor să zicem. Sau când cazi în boli grele sau când eşti pe patul de spital şi vezi că poate mai ai zile de trăit, zici: <Da, ţi-o dau Ţie!…>, dar, după ce te însănătoşeşti, zici: <Nuu…, nu pot… E a mea, trebuie să mi-o rânduiesc…!> Ei, această durere… ca să fie nevoie ajungi în această suferinţă ca să poţi să-i dai viaţa Lui e o durere pentru Dumnezeu, n-ar vrea să se ajungă la aceasta. Dar, ca să se mântuiască sufletul, îngăduie Dumnezeu şi această suferinţă.
Dumnezeu să ne ajute să intelegem.

Sursa

Pacate si invieri

1Învierea fiicei lui Iair – una dintre cele trei învieri pe care ştim că le-a făcut Mântuitorul în timpul vieţii Sale pe pământ. În duhul Sfinţilor Părinţi, Sfântul Antim Ivireanul ne tâlcuieşte duhovniceşte cele trei învieri săvârşite de Mântuitorul Hristos: a fiicei lui Iair, a fiului văduvei din Nain şi a lui Lazăr. Astfel, cele trei morţi sunt considerate, alegoric, trei tipologii ale păcatului.

Moartea fiicei lui Iair închipuie pe cel care păcătuieşte cu mintea şi cu voinţa, dar nu cu lucrul sau cu fapta, întrucât nu a avut vreme sau putere. De asemenea, mai este şi simbolul celui care cade fără de veste în cursele păcatului din nepricepere, din nesocotinţă sau din slăbiciunea firii omeneşti. Meditând duhovniceşte asupra morţii fiului văduvei din Nain ajungem la imaginea păcătosului care a săvârşit cu lucrul păcatul, care s-a îndulcit de el, şi asta nu în taină, ci pe faţă şi fără de ruşine. În fine, moartea lui Lazăr este simbolul celui îmbătrânit în păcat şi obişnuit în răutate, care nu poartă grijă de mântuire şi nu se teme de Dumnezeu.
Aşa se explică de ce se face atâta bucurie la învierea lui Lazăr, un mort care se afla în groapă de patru zile, mai mare decât la învierea fiului văduvei din Nain sau decât la învierea fiicei lui Iair. Aşa se explică şi de ce lui Hristos i-a fost mai greu să-l învieze pe Lazăr decât pe fiica lui Iair, precum este mai greu a întoarce de la groapa răului obicei pe cel împătimit cu totul decât pe cel care nu a avut încă vreme să păcătuiască şi cu fapta, ci doar cu gândul.
La învierea fiicei lui Iair, Hristos, zice Evanghelistul Matei, nu a zis nici un cuvânt, ci doar a apucat-o de mână şi a înviat fata. În cazul învierii din Nain, Hristos s-a atins de coşciug şi a zis doar: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!“ Însă în cazul lui Lazăr, spune Evanghelistul Ioan, Iisus a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine, a lăcrimat, S-a rugat şi apoi cu glas puternic, care a tulburat tot iadul, l-a adus pe Lazăr de la întunericul morţii la lumina veţii. Aşadar, pe primul mort l-a înviat doar cu atingerea mâinii, pe al doilea cu puterea cuvântului, iar pe al treilea cu lacrimi, rugăciune şi glas mare. Adică cel care a păcătuit din nesocotinţă sau din slăbiciunea firii înviază mai lesne, doar cu atingerea dumnezeiescului har. Cel care a păcătuit cu fapta, dar nu s-a învechit în păcat, se va întoarce din drumul său şi se va pocăi doar cu învăţăturile Evangheliei. Cel îmbătrânit în păcat şi obişnuit să trăiască în desfătări, dacă se va întoarce de la păcat, o va face cu mare osteneală, dar va aduce şi mare bucurie în casa şi în neamul său.
Nici una însă dintre aceste trei învieri nu se pot compara cu însăşi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Toţi trei au înviat tot în aceste trupuri stricăcioase, murind apoi, când le-a rânduit Dumnezeu. Hristos a înviat cu trup nestricăcios, iar Învierea Sa este însăşi temelia credinţei noastre şi a nădejdii în propria noastră înviere. Pentru ca învierea noastră să nu fie spre osândă, ci spre viaţa veşnică, avem nevoie de mult curaj. În capitolul 21 al Apocalipsei citim un lucru oarecum surprinzător. La versetul 8 sunt enumeraţi cei care, după moartea trupului vor gusta şi „moartea a doua“, adică moartea sufletului, nu în sensul că sufletul ar dispărea, ci că va trăi în chinuitorul întuneric al singurătăţii, „în iezerul care arde“. Iar prima dintre categoriile damnaţilor este considerată cea a fricoşilor, înainte de cea a necredincioşilor, cea a ucigaşilor, cea a desfrânaţilor sau cea a mincinoşilor. Iată cât de important este curajul, mai ales în aceste vremuri în care mărturisirea de credinţă este mai dificilă decât în vremurile de prigoană. Ispitele vin astăzi din multe direcţii şi sunt infinit mai subtile decât în primele veacuri creştine. Chiar dacă nu-ţi mai cere nimeni să jertfeşti la idoli plămădiţi de mâini omeneşti, există numeroşi idoli la care ne închinăm fără a avea conştiinţa că am greşi cu ceva. De aceea, alături de curaj, trebuie şi foarte mult discernământ pentru a sesiza când ne cuprinde acea amorţire spirituală, acea paralizie sufletească, precum cele descrise mai sus, în cele trei tipologii ale păcatului.

Pr. Constantin Sturzu

sursa