ÎPS Iustinian Chira e sfânt?

1

După cum știți, ÎPS Iustinian Chira al Maramureșului și Sătmarului, singurul ierarh din B.O.R. care a mai zis câte ceva public împotriva ecumenismului, a trecut la Domnul în urma unui infarct miocardic acut, duminică 30 octombrie 2016, la ora 10.30 la venerabila vârstă de 95 de ani. (Unii spun că moartea i-a fost grăbită ca și mitropolitului Bartolomeu Anania, ca și părintelui Iustin Pârvu…).

Afost înmormântat joi, 3 noiembrie, la Mânăstirea Rohia. Slujba s-a ținut la Catedrala Episcopală din Baia Mare, unde au participat aproximativ 5000 de credincioși.

1

Dar… iată câteva fotografii cu arhiepiscopul în sicriu:

1

De asemenea, pare că are și un aorecare zâmbet de dincolo de moarte, la fel ca părintele Iosif Vatopedinul: Mai mult decât orice predica! Un surâs din veșnicie!

2

3

4

sursa

Despre aceste anunțuri publicitare

Filozofia istoriei(Introducere)

ISTORIA BISERICII

PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre

 

alcătuită

după documente originale şi autentice

 

de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

Cartea a VII-a

 

Filozofia istoriei

(Introducere)

 

În volumul de faţă, noi începem perioada istorică pe care am numit-o a Sinoadelor Ecumenice şi care este cuprinsă între anii 325-787.

În decursul acestei perioade, Bisericile din Răsărit şi Apus erau în comuniune unele cu altele; ca urmare, cele 7 Sinoade Ecumenice la care acestea au luat parte, sau pentru care şi-au dat consimţământul, reprezintă cu adevărat Biserica sobornicească sau universală.

În decursul perioadei apostolice, noi am menţionat un număr mare de sinoade locale.

Încă de la naşterea sa, structura Bisericii a fost episcopală; episcopii se reuneau pentru a dezbate împreună cu privire la nevoile Bisericilor lor.

Existau relaţii între diferitele Biserici; episcopii corespondau între ei, îşi adresau reciproc scrisori de comuniune, îşi comunicau gândurile privind divizările care tulburau anumite comunităţi creştine, precum şi dogmele pe care persoane particulare încercau să le pună în locul învăţăturilor tradiţionale.

Dar Bisericile se bucurau rar de o pace desăvârşită; persecuţiile erau frecvente şi episcopii n-ar fi putut să-şi părăsească, fără grave inconveniente, pentru o perioadă de timp, turma de credincioşi expusă fără încetare violenţelor tiranilor.

Ereticii nu erau rari în această epocă. Unii filozofi care intrau în biserică cu vederi nu atât de curate, căutau să adapteze creştinismul la sistemele filozofice pe care le studiaseră şi ademeneau pe unii credincioşi mai puţin atenţi la învăţătura apostolică.

Însă această învăţătură era atât de clară şi atât de apropiată, încât influenţa ereticilor nu era foarte mare. Bisericile sau sistemele filozofico-creştine luau naştere, cunoscând învăţătura primară care le fusese dată, şi ereticii aveau aici puţin succes.

Atunci când mărturia unei Biserici particulare nu era suficientă contra ereziei şi când ereticul contesta autenticitatea ei, aceasta se adresa altor Biserici apostolice; mărturia lor comună eracriteriul incontestabil al învăţăturii date despre chestiunea disputată.

Noi am văzut această mărturie a Bisericilor apostolice invocată de către apărători ai dogmei revelate, încă de la începuturile Bisericii; noi am citat lucrările lui Irineu, Iustin, Clement al Alexandriei, Tertulian şi ale altor Părinţi ai Bisericii.

Dacă circumstanţele le-ar fi permis şi dacă ereziile ar fi dobândit o importanţă mai mare, Bisericile, în loc de a-şi trimite mărturia în scris, s-ar fi adunat în persoanele episcopilor lor, pentru a le da un răspuns comun.

Dar, dacă Bisericile îşi adeveresc credinţa în scris, sau dacă episcopii se adună pentru a da în comun mărturia lor, principiul este acelaşi; Sinodul Ecumenic nu este decât aplicarea regulii de credinţă bazate pe mărturia universală a Bisericilor.

A fost posibilă o reunire a tuturor episcopilor atunci când împăraţii au îmbrăţişat creştinismul.

Biserica a devenit mai numeroasă; trecuseră deja trei secole de la naşterea ei; ereticii nu mai pretindeau să dogmatizeze în numele lor propriu; ei afirmau că sistemele lor aveau ca bază dogma antică şi apostolică.

Această dogmă trebuia constatată. Pentru aceasta, modalitatea cea mai simplă era reunirea tuturor episcopilor. Prin urmare, în Sinoadele Ecumenice, ei puteau nu numai să ateste credinţa neschimbată a respectivelor lor Biserici, ci şi să publice legile pe care le socoteau cele mai utile pentru conducerea generală a Bisericii şi aplicarea exactă a legilor dumnezeieşti.

 

* * *

 

Pentru constatarea credinţei universale, Sinodul Ecumenic vorbea în numele Bisericii căreia doar ei Iisus Hristos i-a făgăduit ajutor pentru păstrarea adevărului şi care singură, în consecinţă, este infailibilă în mărturia constantă şi universală pe care ea o aduce acestui adevăr.

Iată de ce Sinodul Ecumenic, reprezentând Biserica, participă la infailibilitatea sa, adică, el aduce o mărturie absolut certă despre dogmapropovăduită întotdeauna, exprimată în mod explicit.

În ce priveşte discuţiile care aveau loc în sinoadele fie ecumenice, fie de alt tip, pentru a-i combate pe eretici şi a le scoate în evidenţă erorile, episcopii nu s-au bucurat, nici măcar în comun, de infailibilitate. Discuţiile puteau fi mai mult sau mai puţin juste; acest fapt nu conta deloc.

Sinodul nu era ecumenic, şi prin urmare infailibil, decât în mărturia adusă pentru învăţătura propovăduită continuu din vremea apostolilor. Această mărturie se reducea la o chestiune de fapt, la care ştiinţa, elocinţa şi filozofia nu-şi aduc nici o contribuţie.

Ceea ce se va remarca mai întâi în Sinoadele Ecumenice este că chestiunea de fapt, adică, dogma crezută şipropovăduită continuu nu a suferit niciodată vreo contestare. Toate Bisericile erau de acord.

Noi am atras atenţia deja asupra faptului că Bisericile apostolice, încă de la primele lor relaţii, s-au aflat în posesia unei dogme identice. În toate provinciile Imperiului Roman, precum şi în afara acestuia, apostolii propovăduiseră aceeaşi învăţătură.

În ultimul timp, anumite persoane, vrând să-şi dea aere ştiinţifice, au inventat diverse şcoli apostolice: cea a lui Petru, cea a lui Ioan, cea a lui Pavel[1].

Aceste sisteme frumoase dispar în faţa faptului că, încă de la primele lor legături, Bisericile s-au întâlnit cu aceeaşi învăţătură şi structură.

Atunci când aceste Biserici s-au reunit, prin delegaţii lor, în Sinoadele Ecumenice, credinţa, care era aceeaşi încă de la început, nu a putut fi pusă în discuţie; fiecare episcop, aducând mărturia credinţei constante a Bisericii sale, s-a aflat în consens cu ceilalţi episcopi.

Se va remarca cu uşurinţă această mărturie, singură înveşmântată în ecumenicitate, discuţii teologice şi legi disciplinare. Altminteri, s-ar fi expus la a vedea ecumenicitatea acolo unde ea nu este, şi a cădea astfel într-o mulţime de erori şi false aprecieri.

 

* * *

 

S-au răspândit multe erori în Bisericile latine în privinţa caracterului şi condiţiilor Sinoadelor Ecumenice.

S-a pretins că un sinod, pentru a fi ecumenic, trebuie să fie:

1. convocat, dacă nu direct de papă, cel puţin cu consimţământul său;

2. prezidat de papă sau, în numele său, de legaţi;

3. confirmat de papă şi impus de el întregii Biserici.

Noi nu indicăm decât vechiul sistem latin. De la ultimul conciliu al Vaticanului care a decretat infailibilitatea papală, sinodul nu mai este nimic decât prin papă; el devine în consecinţă absolut inutil.

Ne vom permite să trecem peste această fantezie şi să nu dăm o oarecare importanţă decât vechiului sistem latin, căruia s-a încercat a i se da o certitudine istorică.

Cei care au citit primele două volume şi îl vor citi şi pe al treilea pe care-l publicăm, se vor convinge că papalitatea, adicămonarhia ecleziastică, nu a existat în decursul primelor patru secole de existenţă a Bisericii[2].

În volumele următoare, noi vom demonstra că ea nu a existat înainte de secolul al IX-lea, şi că din această epocă, ea nu s-a instituit decât în Apus.

Această simplă observaţie răspunde aserţiunii că Sinoadele Ecumenice trebuie să fie convocateprezidate şi confirmate de papă.

Să lăsăm deoparte titlul de papă şi să nu-l păstrăm decât pe acela de episcop al Romei, până în secolul V, cum se menţionează în documentele istorice; noi ne vom întreba atunci dacă episcopul Romei s-a bucurat de dreptul de a convoca, de a prezida şi de a confirma Sinoadele Ecumenice.

În istorie, noi lăsăm teoriile deoparte şi nu ţinem cont decât de fapte. Iată de ce noi nu ne întrebăm dacă episcopul Romei are dreptul care i-a fost acordat în Apus, cidacă el s-a bucurat de acesta, dacă în realitate el a convocat, a prezidat şi a confirmat Sinoadele Ecumenice.

La această întrebare faptele răspund negativ.

Pentru a nu vorbi decât de primele două Sinoade Ecumenice a căror istorie o vom regăsi în volumul de faţă, iată faptele pe care le-am stabilit după documente autentice şi incontestabile:

Împăratul Constantin a convocat primul Sinod Ecumenic la Niceea; acest sinod a avut mai mulţi preşedinţi, adică, el a avut în fruntea sa episcopii celor mai importante scaune; episcopul Romei a trimis doi preoţi pentru a reprezenta Biserica sa, dar aceşti doi preoţi au participat la sinod doar cu titlul de simpli reprezentanţi ai unei Biserici particulare, ca ceilalţi participanţi la sinod. Hotărârile sinodului, confirmate de Constantin, au fost transmise diferitelor Biserici de episcopii care participaseră la sinod; în urma acestei acceptări universale sinodul a primit caracterul său ecumenic.

În ce priveşte cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, acesta a fost convocat de împăratul Teodosie, fără ca episcopul Romei să fi participat; sinodul a fost prezidat iniţial de Sfântul Meletie al Antiohiei, pe care episcopul Romei îl considera pe nedrept arian şi cu care nu era în comuniune; după moartea Sfântului Meletie, sinodul a fost prezidat de Sfântul Grigorie Teologul, pe care episcopul Romei îl condamna pentru urcarea sa pe scaunul Constantinopolului; în fine, după demisia lui Grigorie, de Nectarie, succesorul său, cu care episcopul Romei nu era în comuniune şi a cărui hirotonie o contesta.

Decretele sinodului au fost publicate fără ca episcopul Romei să fi participat la acesta şi în ciuda protestului său faţă de canonul care îi dădea episcopului de Constantinopol rangul al doilea în Biserică, astfel că în vremea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, cel de-al doilea Sinod era considerat ecumenic şi era venerat ca atare.

Acestea sunt faptele. Teoriile papale nu pot să le zdruncine, şi faptele reduc aceste teorii la valoarea lor, adică la zero.

De aici rezultă că sinoadele pot fi convocate de cei care au posibilitatea, fie suverani, fie episcopi. Această convocare nu este decât o invitaţie adresată tuturor episcopilor; ea nu este un act de autoritate.Nu este de mirare ca împăraţii creştini, precum Constantin şi Teodosie, să-i ficonvocat pe episcopi, adică să-i fi invitat să meargă într-un oraş oarecare care le era indicat, cu scopul de a lua deciziile pe care ei le considerau utile pentru Biserică.

Odată reuniţi, episcopilor le aparţinea alegerea celui sau celor pe care-i considerau vrednici să-i conducă. De obicei, ei au ales episcopii celor mai importante scaune ecleziastice, potrivit ordinii care se stabilise de comun acord în Biserică; dar ei nu erau obligaţi să respecte această regulă.

În ce priveşte promulgarea decretelor, ea aparţinea tuturor creştinilor şi, în special, episcopilor; nu era un act de autoritate, ca şi convocarea; nu era decât acceptareauniversală a acestor decrete care erau investite cu ecumenicitate.

Acestea sunt faptele care rezultă din studierea conştiincioasă a tuturor documentelor istorice adevărate.

Intervenţia episcopilor Romei, ca şefi ai Bisericii, în Sinoadele Ecumenice, este o aserţiune absolut gratuită, lipsită de probe şi pe care un istoric serios nu o poate accepta. Ea nu se bazează decât pe texte falsificate de Pseudo-Isidor şi urmaşii săi, în consecinţă, în perioada Sinoadelor Ecumenice, şi la care s-a recurs în Apus, pentru a servi ca bază unei instituţii care nu avea rădăcini istorice veritabile.

 

* * *

 

Citind actele Sinoadelor Ecumenice, vom observa că doar episcopii erau membri ai acestora, deşi ei erau însoţiti de preoţi sau diaconi ai Bisericilor lor. Preoţii şi diaconii luau parte la discuţii în aceeaşi măsură cu episcopii; dar când era vorba de a se aduce o mărturie pentru dogmă sau de a se face o lege, numai episcopul avea autoritate. Într-adevăr, episcopul este de drept divin întâiul păstor al Bisericii; datoriasa este de a veghea la păstrarea tezaurului dogmei sănătoase; de a-i avertiza pe cei care se îndepărtau de ea; de a-i condamna dacă ei persistă în sistemele lor particulare opuse dogmei comune şi tradiţionale; de a apela la celelalte Biserici dacă autoritatea sa era contestată.

Deci, ca urmare a demnităţii sale episcopale, el este reprezentantul autorizat al dogmei Bisericii sale; dar această Biserică avea dreptul de a protesta dacă episcopul său îi atribuia altă credinţă decât aceea pe care ea o mărturisea; de a-l inculpa pe acest episcop şi de a-l face să fie depus potrivit canoanelor. Episcopul nu era singurul reprezentant al Bisericii sale la sinod. De obicei, el era însoţit de câţiva membri ai clerului; credincioşii aveau dreptul să asiste la şedinţele adunării.

Astfel, nu putea să existe nici o surpriză, şi credinţa era constatată cu exactitate şi definitiv.

 

* * *

 

Dacă ar fi ţinut cont de datele istorice autentice despre Sinoadele Ecumenice, ultramontaniştii şi galicanii nu ar fi dus atâtea lupte între ei, lupte în care nici unii, nici alţii nu au avut dreptate pentru că ei se plasau pe un teren care nu era cel al adevărului.

Galicanii păstraseră mai multe principii ortodoxe şi sistemul lor nu era, în fond, decât un rest al luptei Apusului împotriva invaziilor papalităţii. Dar cum despotismul papal şi falsele dogme pe care acesta le propaga în interesul său s-au impus puţin câte puţin chiar şi celor care le combăteau, galicanismul a devenit un sistem contradictoriu care nu-i putea satisface nici pe adevăraţii papişti, nici pe ortodocşi. Însuşi geniul lui Bossuet s-a irosit în aceste lupte sterile în care se reîntâlnesc câteva adevăruri bine stabilite alături de dogme nejustificate şi absolut false.

Galicanul denatura istoria în favoarea sistemului pe care el vroia să-l impună a priori, aşa cum papistul o denatura în favoarea sistemului său. Un fapt neobişnuit este că şi unii şi ceilalţi au recurs la aceleaşi fapte şi aceleaşi texte, pe care le interpretau într-o manieră diferită şi deopotrivă greşită.

Noi nu am avut nevoie de subtilităţile celor două şcoli teologice ale Bisericii latine, pentru a da faptelor şi textelor adevărata lor semnificaţie. Noi le-am citat în toată simplitatea lor şi ele au dat dreptate dogmelor ortodoxe în chestiunile care au agitat atât de mult Biserica Apuseană.

Alături de marele eveniment al Sinoadelor Ecumenice, există un altul care domină istoria secolului al IV-lea şi al următoarelor, şi despre care au fost emise aprecieri contradictorii. Noi vrem să vorbim despre relaţiile care s-au stabilit între Biserică şi stat, de când împăraţii au devenit creştini.

Biserica poate fi imaginată în următoarele 5 situaţii diferite faţă de stat:

1. Ea poate fi pur şi simplu protejată, cu titlul de instituţie socială utilă pentru binele poporului;

2. Ea poate fi, în mâna statului, un instrument de influenţă şi dominaţie;

3. Ea poate domina şi dirija statul;

4. Ea poate fi persecutată;

5. Ea poate trăi în libertate, fără nici o relaţie cu statul, care nu se preocupă de ea, aşa cum nici ea nu se preocupă de el.

Trebuie stabilit care au fost relaţiile Bisericii cu Constantin şi succesorii săi.

O anumită şcoală istorică s-a pronunţat a priori pentru separarea Bisericii de stat. Dând teoriei sale o valoare retroactivă şi neţinând deloc cont de circumstanţe, ea condamnă într-un mod absolut relaţiile care s-au stabilit între Constantin şi episcopi şi pretinde că atunci Biserica a fost unită cu statul[3]. Ea înţelege prin aceasta că Biserica a fost ca o parte integrantă a Imperiului Roman, ca o ramură a administraţiei generale.

Această apreciere este falsă.

Biserica, sub Constantin, a fost considerată pur şi simplu o instituţie socială care trebuia protejată pentru binele general.

Nu se poate atribui un alt caracter legilor pe care Constantin le-a promulgat în favoarea Bisericii.

Prima lege a fost un simplu edict de toleranţă. Dar după acest edict, trebuia făcut un mare act de justiţie şi reparaţie.

Vreme de trei secole, creştinii au fost persecutaţi de împăraţi despotici şi cruzi, de proconsuli fanatici, de populaţii duşmănoase; bunurile lor au fost confiscate, Bisericile lor au fost prădate.

Trebuiau reparate aceste nedreptăţi.

Acest gând de reparaţie l-a călăuzit pe Constantin spre a acorda avantaje materiale Bisericilor şi clerului. El nu a acordat clerului un loc privilegiat în stat. El a făcut dreptate Bisericii, în persoana păstorilor săi, atât cât a putut să o facă.

Cine ar putea să-l condamne pentru aceasta ?

Sunt sfinte nedreptăţile comise ? Nu este o datorie pentru state, ca şi pentru persoane particulare, să le repare pe cât posibil ?

El ar fi putut fi aspru faţă de cultul oficial care a beneficiat de pe urma nedreptăţilor şi violenţelor ale căror victime au fost creştinii. El nu a acuzat decât instituţiile în mod evident crude şi imorale; misteriilecare, sub pretextul cultului, se dedau la excesele cele mai atroce. În ce priveşte cultul public al idolatriei, el nu s-a atins deloc de el; i-a lăsat chiar titlul său de cult oficial de stat.

Dar această toleranţă, pe care circumstanţele o făceau necesară, nu l-a putut împiedica pe Constantin să favorizeze Biserica pe care el o considera un element puternic de civilizaţie.

Dar ca Biserica să-şi poată atinge ţelul său, trebuia să fie puternică şi unită; iată de ce evlaviosul împărat a lucrat cu atâta râvnă pentru a-i aduce unitatea şi pacea.

Pentru aceasta, noi îl vom vedea înţelegându-se cu episcopii, convocând mai multe sinoade şi în special pe primul dintre cele care au meritat titlul de ecumenic. Dar trebuie să remarcăm că acţiunea lui a fost pur exterioară şi că el a lăsat păstorilor Bisericii lucrarea duhovnicească, care nu era de competenţa sa. În ce priveşte dezbinările interne, ca şi chestiunile dogmatice, el se raporta exclusiv la episcopi. El îi încuraja, îi sprijinea, dar nu încălca domeniul duhovnicesc.

Se va remarca această regulă de conduită în strădaniile sale de a aplana lupta dintre ortodocşii şi schismaticii din Cartagina.

Aceştia din urmă au supus cauza lor judecăţii sale, care i-a trimis la episcopii reuniţi la Roma[4]. Disidenţii se îndoiesc de sinodul de la Roma ? El convoacă sinodul de la Arles pentru a-i judeca.

Totuşi, în această chestiune, exista o latură pământească, pe care împăratul ar fi putut să o cunoască.

În discuţiile dogmatice, el se arată încă mai respectuos faţă de autoritatea ecleziastică; el îi lasă întreaga libertate şi se supune cel dintâi deciziilor sale.

Câţiva episcopi arieni, ipocriţi şi influenţi, nu au putut obţine de la Constantin exilarea lui Atanasie decât ascunzându-şi sentimentele eretice, deoarece împăratul a rămas devotat până la sfârşit deciziilor sinodului de la Niceea. Dacă el l-a exilat pe Atanasie, această măsură nu i-a fost inspirată decât de insinuări false care-l prezentau pe marele episcop ca fiind duşmanul păcii în Biserică, dar el nu a permis niciodată acuzatorilor săi să-l depună şi să-l înlocuiască.

În toate acţiunile lui Constantin cu privire la religie nu se poate observa decât preocuparea de a da Bisericii dreptcredincioase o pace interioară care i-a permis să-şi continue cu mai mult succes lucrarea sa civilizatoare.

Noi nu ne-am ocupat nici de politica marelui împărat creştin, nici de dramele teribile care au avut loc în familia sa. Istoricul imparţial trebuie să recunoască că nu s-a făcut lumină asupra ultimului punct şi că scriitori sistematic ostili lui Constantin nu i-au adus acuzaţii în legătură cu acest subiect. Luând în considerare, pe de o parte această tăcere semnificativă şi, pe de altă parte, pasiunea care a condus pana altor scriitori, istoria nu are dreptul să dea o sentinţă; ea trebuie să aştepte clipa potrivită pentru judecată.

Noi nu pretindem că lui Constantin nu i s-ar putea reproşa nici o greşeală din momentul în care s-a declarat favorabil creştinismului; poate că însăşi politica l-a făcut să amâne atât de mult botezul. El însuşi şi-a reproşat, în momentul în care l-a primit, că a vrut să facă prea multe concesii religiei oficiale, căreia îi rămăsese, în calitate de împărat, suveran pontif.

Dar când se iau în consideraţie virtuţile sale particulare, viaţa religioasă şi devotată studiului pe care o ducea, în mijlocul nenumăratelor preocupări ale guvernării sale, nu se poate decât să-l admirăm şi să-l respectăm[5].

 

* * *

 

S-a ajuns până la a-i reproşa lui Constantin întemeierea Constantinopolului ca pe o absurditate politică[6], într-atât i-a orbit patima pe acuzatorii săi. El ar fi scindat astfel Imperiul Roman şi i-ar fi distrus unitatea.

Nu se înţelege deloc ce înţeleg acuzatorii săi prin unitate, când este vorba despre o imensă aglomerare de popoare care şi-au păstrat legile, obiceiurile, autonomia lor; care nu erau legaţi de imperiu decât prin plata impozitelor şi dominaţia unui guvernator.

Constantin a înţeles că toate aceste grupuri atât de diverse trebuiau să fie reunite în jurul unui centru care să-şi facă simţită influenţa pretutindeni. Imperiul ajunsese la proporţii vaste în Răsărit; prin poziţia sa geografică, Roma nu mai putea fi punctul central al imperiului. Constantin a priceput acest lucru şi a pus ochii pe Bizanţ, aşezat între două mări, chiar în centrul imperiului şi putând fi un punct de comunicare între Răsărit şi Apus. El a transformat oraşul, l-a mărit considerabil şi l-a numit Noua Romă. I-a rămas numele de oraşul lui Constantin; şi dacă Constantinopolul nu ar fi avut marea influenţă pe care întemeietorul său a visat-o pentru el, gândul care-l inspirase nu a fost mai puţin mare şi profund.

Dar Constantinopolul, fără să ajungă la măreţia pe care o spera Constantin, a dobândit totuşi o slavă care lumina cu toată strălucirea sa când Roma, părăsită chiar de împăraţii Apusului, care nu iubeau nici poporul său turbulent, nici senatul său sâcâitor, a fost prădată şi supusă de regi barbari în mai multe rânduri.

Astfel, a început lupta dintre Roma şi Constantinopol, luptă care a degenerat într-o schismă şi a separat Biserica Apusului de Bisericile Răsăritului, cu care ea a fost unită timp de 8 secole.

Episcopul Romei şi-a manifestat foarte repede antipatia sa faţă de Constantinopol, ascunzându-şi această antipatie sub un respect aparent pentru vechile obiceiuri ale Bisericii.

În acelaşi timp, el respecta puţin aceste vechi obiceiuri, încă de când era vorba de o sporire a puterii sale.

În secolul al IV-lea, noi vom fi martorii modestelor origini ale puterii episcopului Romei, putere care s-a transformat apoi în monarhie absolută şi infailibilă.

 

* * *

 

Unul dintre fiii lui Constantin, Constanţiu, nu a moştenit înţelepciunea tatălui său în relaţiile sale cu Biserica. Pe toată perioada domniei sale, el s-a lăsat dirijat de o clică de episcopi arieni, care s-au servit de puterea imperială pentru a-şi satisface ranchiuna. Prin aceşti episcopi, Constanţiu s-a amestecat în disputele religioase. Totuşi, el a fost moderat în comparaţie cu Valens, care i-a succedat în Răsărit şi care a vrut, după exemplul împăraţilor idolatri, să impună religia satuturor supuşilor săi.

Sub aceşti doi împăraţi, Biserica Ortodoxă a fost aproape distrusă în Răsărit.

Nu la fel a fost în Apus.

În puţinul timp în care Constanţiu a reunit întreg imperiul sub conducerea sa, arianismul a obţinut, în aparenţă, câteva succese. Delegaţii de la Rimini s-au lăsat corupţi; Liberie, episcop de Roma şi Osie de Cordoba s-au tulburat şi au făcut concesii; câţiva episcopi, ca Avxentie al Milanului, au fost pe faţă arieni, iar alţii au semnat acte compromiţătoare.

Dar Apusul s-a ridicat repede din această cădere şi, atunci când Valentinian a guvernat această parte a imperiului, ortodoxia a reînceput o viaţă nouă şi arianismul nu a fost acolo decât o excepţie.

În mod firesc, ortodocşii din Răsărit trebuiau să implore sprijinul fraţilor lor din Apus în mijlocul persecuţiilor pe care le sufereau. Episcopul Romei era, prin poziţia sa, mijlocitorul dintre Bisericile din Răsărit şi cele din Apus; căci acestea din urmă, păstrându-şi autonomia, după structura care exista atunci pretutindeni în Biserică, recunoşteau Biserica Romei ca singura Biserică din Apus care fusese întemeiată de apostoli.

Mai mult, Roma era întotdeauna prima capitală şi cel mai important oraş al imperiului.

Epistolele oficiale[7] ale răsăritenilor către episcopii din Apus, şi în special către episcopul Romei, i-au dat acestuia din urmă mai multă importanţă. Influenţa sa ecleziastică a sporit; relaţiile în care el era centrul natural şi aproape necesar au dezvoltat în Apus ideea că Biserica Romei era asemenea unui centru pentru toată Biserica.

În Răsărit se dorea ca oraşul Constantinopol să fie acest centru. Dar Apusul nu era de acord cu aceste opinii, şi împăraţii Apusului se străduiau să sprijine în Bisericile imperiului lor mişcarea care le făcea să se grupeze în jurul Romei.

Noi vom vedea nu numai pe împăraţii romani, ci şi pe regii barbari care au domnit la Roma, urmând această idee.

Graţian, un împărat foarte ortodox al Apusului, a fost primul care a acordat episcopului Romei prerogative excepţionale, a făcut legi religioase şi a sprijinit prin puterea sa imperială legile Bisericii.

Astfel, la Roma a existat prima Biserică în care cele două puteri au fost cu adevărat unite.

 

* * *

 

Fără a exclude intenţiile religioase ale lui Graţian, se poate spune că el avea un scop politic în prerogativele pe care le-a acordat episcopului Romei.

Imperiul, mai cu seamă în Apus, era atacat din toate părţile de popoare barbare. Printre aceste popoare, mai multe erau idolatre; celelalte erau creştine. Existau relaţii între episcopii lor şi episcopii romani. Dacă toţi episcopii primeau un impuls identic de la un centru comun, se putea exercita, nu numai în sânul imperiului, ci şi asupra popoarelor care ameninţau frontierele lui, o influenţă care să fie cu totul în avantajul imperiului.

Roma se prezenta în mod firesc a fi centrul de unde pleca impulsul comun. Pentru ca acest impuls să fie cât mai decisiv, trebuia să i se dea episcopului Romei prerogative excepţionale, o autoritate care să facă din el centrul real al Bisericilor din Apus.

Aceasta a fost ideea care i-a călăuzit pe împăraţii şi regii Italiei în legile lor care aveau drept scop extinderea autorităţii episcopului Romei.

Circumstanţele exterioare şi aceste legi au făcut să se nască la Roma idei, opinii care se vor dezvolta treptat şi vor conduce la sistemul papal.

O instituţie ca papalitatea nu s-a născut dintr-odată, nu s-a impus deodată prin violenţă. Ea a trebuit să se nască şi este născută, într-adevăr, în anumite circumstanţe şi s-a dezvoltat progresiv.

Noi vom studia mai târziu aceste evoluţii. Dar noi am întrezărit primele elemente ale acesteia în secolul al IV-lea şi a trebuit să le indicăm.

 

* * *

 

Noi trebuie să mai prezentăm, într-o manieră generală, o altă mare problemă care a tulburat secolul al IV-lea pe tot parcursul său, şi anume arianismul.

Deja era atacată dumnezeirea lui Iisus Hristos; dar chestiunea nu era prezentată în aceeaşi manieră. Unii gnostici spuneau pur şi simplu că Hristos nu era Dumnezeu; că El nu era decât un om. Unii mistici ai gnosticismului au negat că El a fost un om adevărat; ei nu Îi acordau decât o aparenţă umană şi Îl confundau cu Dumnezeul unic.

Sabelie, acceptând, pe de o parte, această învăţătură a Dumnezeului unic şi, pe de altă parte, pe aceea a simplei umanităţi a lui Hristos, a negat Sfânta Treime, bazându-se chiar pe o dogmă ortodoxă pe care o înţelegea în mod greşit: aceea a identităţii de substanţă între cele trei Persoane dumnezeieşti; el a dedus de aici unitarismul.

Arie, preot din Alexandria, se declara adversarul sistemului lui Sabelie[8]; cum acest eretic abuzase de cuvintele identic în substanţă sau consubstanţial[9], el le-a respins şi a pretins că trebuia dezvoltată astfel învăţătura Treimii:

Tatăl ar fi singurul Dumnezeu veşnic, existând prin El Însuşi; înainte de crearea lumii, El ar fi dat naştere Fiului, căruia I-ar fi transmis însuşiri dumnezeieşti, astfel că s-ar putea spune cu toată convingerea că El era Dumnezeu.

Adepţii lui Arie au enunţat o dogmă similară referitoare la Sfântul Duh.

Deci, după Arie, exista o Treime reală în Dumnezeu, şi Tatăl dând Fiului şi Sfântului Duh însuşiri dumnezeieşti, o fire dumnezeiască, Ei aveau dumnezeirea ca Tatăl, cu toate că substanţa Lor nu era identică.

Este evident că, prin sistemul său, Arie legitima dogma păgână despre transmiterea dumnezeirii unor fiinţe secundare care nu erau dumnezei în esenţă.

Sabelie, prin unitarismul său, se pronunţa împotriva principiului păgân al multiplicităţii zeilor; numai că el nu vroia să înţeleagă că Treimea creştină nu favoriza deloc sistemul păgân. Arie, plecând de la o idee a Treimii, care nu era ideea creştină, a căzut într-un soi de păgânism.

Cei doi sectari nu vroiau să se supună credinţei tradiţionale; ei aveau pretenţia de a explica firea dumnezeiască, ca şi cum această fire n-ar fi fost mai presus de inteligenţa umană.

Biserica care s-a pronunţat împotriva lui Sabelie, l-a condamnat deopotrivă pe Arie. Ea nu vroia nici unitarismul celui dintâi, nici păgânismul celui de-al doilea. Cu toate acestea, mulţi episcopi s-au lăsat înşelaţi de formule captivante şi, fără a fi în fond cu adevărat arieni, păreau să favorizeze sistemul ereticului, de teama de a nu cădea în unitarismul lui Sabelie.

De aici, luptele însufleţite, înflăcărate, pasionate care tulburau Biserica în secolul al IV-lea.

Se pot distinge două etape succesive.

Mai întâi s-a luptat pe marginea subiectului dumnezeirii substanţiale a Fiului.

Biserica a fost chemată să se pronunţe şi Sinodul Ecumenic de la Niceea a promulgat dogma apostolică, mărturisităîntotdeauna de Biserică ca dogmă de credinţă; el a hotărât că Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, şi Dumnezeu asemenea Lui.

A doua etapă a luptelor se raportează la dumnezeirea substanţială a Sfântului Duh. Aetie a aplicat Sfântului Duh sistemul lui Arie referitor la Fiul; Eunomie a dezvoltat sistemul şi Macedonie, episcopul Constantinopolului, i-a dat autoritatea numelui său.

Biserica a fost chemată să se pronunţe asupra acestei de-a doua chestiuni şi Sinodul Ecumenic de la Constantinopol a promulgat, ca cel de la Niceea, străvechea dogmă apostolică cu privire la unitatea de substanţă a Sfântului Duh, a Fiului şi a Tatălui.

 

* * *

 

Alături de deciziile oficiale se va remarca polemica provocată de bărbaţi iluştri ai Bisericii Ortodoxe împotriva sistemelor eretice. Marile nume ale lui Atanasie, Vasilie, Grigorie Teologul, Ilarie de Poitiers, Didim din Alexandria, Ambrozie al Milanului domină aceste discuţii. În marile scrieri pe care ni le-au lăsat, se vede strălucind în toată măreţia sa adevărul creştin, înconjurat de raţionamente imbatabile, îmbrăcat într-o retorică magnifică.

Lupta n-a făcut decât să dezvolte geniul creştin, şi secolul al IV-lea a fost unul dintre cele mai frumoase ale Bisericii din punct de vedere al dezvoltării gândirii creştine.

Chiar dacă adevărul revelat nu ar puteaprogresa în realitate, pentru că el este însăşi expresia Fiinţei nemărginite, gândirea poate progresa în cunoaşterea lui. Numai baza fundamentală a progresului în cunoaşterea dogmei rămâne în natura sa, altfel ar fi o schimbare şi nu un progres.

Iată de ce erezia, care schimbă dogma, nu a putut niciodată să imprime societăţii creştine un puternic impuls intelectual, în timp ce Părinţii Bisericii, prin scrierile lor nemuritoare, în care era respectată esenţa dogmelor, vor dezvolta în Biserică o cugetare superioară a dogmelor dumnezeieşti şi vor ridica spiritul uman la o înălţime pe care nu a cunoscut-o.

Sub acest raport, Biserica a fost net superioară societăţii păgâne din secolul al IV-lea; ceea ce a rămas din scrierile lui Iulian, Libaniu şi ale altor oameni celebri ale epocii, în nici un caz, nu poate suferi comparaţie cu magnificele opere ale marilor scriitori pe care i-am menţionat. Geniul filozofic, elocvenţa, poezia şi ştiinţa aveau în Biserică încă de atunci cei mai nobili reprezentanţi.

Noi ne-am consacrat studiului conştiincios al operelor teologice din secolul al IV-lea. Noi am luat din acestea elemente certe despre dogma, tainele, riturile, disciplina Bisericii în această epocă. Comparând aceste date cu cele care ne sunt furnizate de scriitorii din perioada apostolică, se va ajunge la concluzia că Biserica din secolul al IV-lea a păstrat cu mare grijă moştenirea din primele trei secole fără a se putea găsi nici o schimbare în aceasta.

Acest rezultat contracarează numeroase sisteme religioase inventate de teologi sau istorici moderni. Dar ce se poate face ?

Noi am rămas fideli principiului nostru de a lua faptele şi mărturiile aşa cum sunt, şi de a nu admite nici o generalizare care să nu fie bazată pe aceste fapte şi mărturii şi care să nu iasă ca din izvorul său.

Cu un astfel de principiu se scrie adevărata istorie.

Plecând de la o idee preconcepută, adaptând faptele acestei idei, se poate ajunge la sisteme istorice, dar nu la adevărata istorie. De aceea, papiştii şi protestanţii au pretins că au găsit teoriile lor în documentele primelor secole, deşi nici unul dintre aceste documente nu le dă dreptate.

Adevărul se găseşte între excesele celor două Biserici duşmane.

 

* * *

 

Noi vom încheia aceste consideraţii generale cu o privire de ansamblu asupra influenţei sociale a Bisericii în secolul al IV-lea.

S-a vrut a se considera convertirea lui Constantin a fi punctul de plecare al unei decăderi a moravurilor creştine. Unii scriitori religioşi au adoptat chiar această opinie pe care noi o socotim o eroare istorică incontestabilă.

În Biserica primară au existat abuzuri. Nu se poate arunca responsabilitatea pentru acestea asupra Bisericii, care le-a condamnat întotdeauna. Dar aceste abuzuri au existat; doar că ele au devenit mai numeroase atunci când mulţimea a invadat Biserica după convertirea împăraţilor. Atunci Biserica era de asemenea mai numeroasă şi continua să condamne greşelile care se comiteau în sânul ei.

Greşelile erau mai numeroase şi mai grave, în raport cu mulţimea care intra în Biserică ?

Aceasta este o întrebare la care s-ar răspunde cu greu, în lipsa unor elemente suficiente.

Opinia pe care noi am admis-o, după ce am studiat imparţial documentele istorice în ansamblul lor, este că moralitatea creştină nu a slăbit când Biserica a devenit mai numeroasă. În ciuda persecuţiilor, un curent puternic a antrenat popoarele către creştinism. Duhul lui Dumnezeu sufla asupra lumii şi idolatria se prăbuşea sub dispreţul şi dezgustul public.

Renaşterea acestei idolatrii prin filozofie a fost visul efemer al lui Iulian, dar demersul său nu a reuşit, chiar atunci când pronia dumnezeiască i-a lăsat mai mult timp pentru a-şi continua opera.

Idolatria nu mai avea în favoarea sa decât prejudecăţile poporului neştiutor de la sate; şi curând nu i s-a mai dat decât numele de păgânism, sau religia ţăranilor (paganus, ţăran). Printre noii creştini erau cu siguranţă mulţi care păstrau obiceiurile păgâne; alţii nu intrau în Biserică decât din ambiţie sau interes; dar nu s-a examinat îndeajuns că creştinismul nu a fost impus; că cei care-l îmbrăţişau pentru a fi pe placul împăratului nu puteau fi în număr mare; că filozofia însăşi, această idolatrie a literelor, căzuse în cel mai profund dispreţ.

Din aceste observaţii, trebuie să conchidem că adeziunea mulţimii la creştinism a fost spontană şi liberă şi că ea nu a avut inconvenientele pe care le-au acceptat prea precipitat anumite şcoli istorice.

Din punct de vedere politico-social, creştinismul nu a atacat nici una din instituţiile existente, nici măcar sclavagismul. Scopul religiei lui Hristos nu este de a transforma statele, ci de a strecura în suflete virtuţile care atacă chiar în inimă instituţii rele şi le fac să dispară pas cu pas.

Pentru a nu vorbi decât despre sclavagism, Biserica admite în sânul său cu titlu egal pe rob şi pe stăpân; ea le inspira aceleaşi sentimente de milă şi respect reciproc. Ca urmare a acestei învăţături, stăpânul era făcut în mod firesc să-l socotească pe robul său ca fiind fratele său şi să-i redea libertatea. Episcopii favorizau eliberarea sclavilor şi, sub împăraţii creştini, se dădea eliberării de către episcop o autoritate legală. Astfel, sclavagismul a dispărut treptat sub influenţa ideilor creştine.

Dacă se compară, în timpul primelor secole creştine, societăţile creştină şi păgână, nu putem să nu recunoaştem superioritatea celei dintâi; dacă continuăm această comparaţie în timpul secolului al IV-lea şi al următoarelor, ne vom convinge că în această ultimă perioadă, societatea era mult mai morală decât înainte de convertirea lui Constantin şi vom fi obligaţi să concluzionăm că Biserica a exercitat o mare influenţă asupra lumii romane.

Numeroase abuzuri subzistau cu siguranţă, noi le vom semnala cu cele mai sfinte personaje ale Bisericii; dar nu ar trebui, cum s-a făcut adesea, să concluzionăm că abuzuri sever condamnate indicau nivelul moral al întregii societăţi.

 


[1] Câţiva germani au acordat multă importanţă acestor sisteme. Alţii au crezut că se dovedesc erudiţi acceptându-le, de exemplu prinţul A. de Broglie, în săraca sa lucrare intitulată Biserica şi Imperiul Roman în secolul al IV-lea. Studiu preliminar al primei părţi.

[2] A. de Broglie nu s-a sfiit să spună căscaunul monarhiei creştine l-a urmat pe Sfântul Petru de la Ierusalim la Antiohia şi de la Antiohia la Roma; din Răsărit în Apus (Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, vol. I, p. 97). Cititorii noştri se vor întreba unde a putut zări dl. de Broglie această monarhie şi această deplasare a scaunului său.

[3] A. de Broglie s-a folosit de această expresie, care a fost pentru el sursa mai multor aprecieri false (Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, vol. I, cap. 2). Se vor întâlni falsităţi în toate paginile cărţii sale.

[4] Referitor la acest sinod din Roma a cărui judecată a fost socotită neavenită, A. de Broglie pretinde că a fost primul sinod al episcopilor reuniţi cu însemnele puterii oficiale (Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, vol. I, p. 263). Unde a văzut acesteînsemne ? Fără îndoială unde a văzutfastul neobişnuit al unui sinod, care întrece apogeul oraşului (ibid., p. 266). A. de Broglie se credea în plină papalitate a evului mediu. El vrea să vadă în sărmanul sinod mic din 313 luarea în posesie a Romei de către Biserică (ibid., p. 264). Ajunge a indica asemenea fantezii într-o lucrare pentru a dovedi că este imposibil de a o lua în serios.

Constantin decretase pedepse aspre contra donatiştilor din Africa, care tulburau pacea publică şi nu voiseră să se supună sinoadelor adunate pentru a cerceta cauza lor. De Broglie pretinde că aceasta însemna reapariţia principiului intoleranţei în legile romane în care fusese interzis prin edictul de la Milan (Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, vol. I, p. 294, 295). Dacă A. de Broglie ar fi cunoscut mai bine chestiunea donatiştilor, el nu ar fi făcut din ea o chestiune pur religioasă şi nu ar fi făcut, în acest caz, apel la cuvântultoleranţă care sună rău în gura unui papist, chiar dacă se intitulează catolic liberal în pofida papei.

[5] A. de Broglie, care se dă drept scriitor religios şi vrea să fie luat în serios, nu-i recunoaşte lui Constantin virtuţi personale(Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, Discuţii preliminare, p. 2). Constantin i-a părut ridicol atunci când el i-a adunat pe curtenii săi pentru a le adresa discursuri de morală şi religie. Vorbind de Constantin, de Broglie a fost un Voltaire fără spirit, fără erudiţie şi fără stil.

[6] Acestea sunt expresiile lui de Broglie, un personaj abil faimos; el a dat dovezi în acest sens (Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, Discuţii preliminare, p. 3).

[7] S-a vrut transformarea acestor epistole oficiale în apeluri către o autoritate superioară. Este suficient a le citi, în contextul istoriei, pentru a înţelege falsitatea acestei pretenţii a scriitorilor latini.

[8] A. de Broglie (Biserica şi Imperiul Roman, prima parte, vol. I, p. 129) afirmă că Sabelie a fost tatăl lui Arie. Aceasta dovedeşte că învăţatul scriitor nu cunoştea nici sabelianismul, nici arianismul.

[9] Vom vedea, în contextul istoriei, că acest cuvânt este anterior sinodului de la Niceea, căruia i se atribuie de obicei.

SURSA

​ISTORIA BISERICIIPERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICECapitolul 3 (părţile I-IV) 


 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 Volumul III

Cartea a VII-a

Anii 325-346

 3

 

Imperiul împărţit între cei trei fii ai lui Constantin – Constantin cel tânăr se pronunţă în favoarea lui Atanasie – Epistola sa către Biserica Alexandriei – Moartea sa – Imperiul împărţit între Constans şi Constanţiu – Cel din urmă este favorabil arienilor – Moartea lui Eusebiu de Cezareea şi a lui Alexandru de Constantinopol – Pavel ales de ortodocşi şi Macedonie ales de arieni pentru scaunul din Constantinopol – Eusebiu de Nicomidia le ia locul şi unuia şi altuia – Atanasie la Alexandria – Eusebiu şi prietenii săi încearcă să aibă de partea lor Apusul şi pe episcopul Romei – Trimişii lor la Roma – Sinodul din Antiohia denumit al sfinţirii – Atanasie depus din nou şi înlocuit cu Grigorie după refuzul lui Eusebiu de Emesa – Atanasie la Roma – Moartea lui Eusebiu – Pavel revine la Constantinopol – Constanţiu îl exilează din nou – Răzvrătire din această pricină şi masacrul lui Ermoghen – Pavel la Roma – Episcopul Romei îi invită pe eusebieni la Sinodul de la Roma – Epistola episcopului Romei ca răspuns la cea prin care eusebienii au refuzat invitaţia sa – Restabilirea lui Atanasie, Pavel şi altor episcopi depuşi în Răsărit – Pavel se întoarce la Constantinopol – Constanţiu îl exilează şi-l omoară – Împăratul Constans scrie fratelui său pentru convocarea unui Sinod răsăriteano-apusean – Acest sinod este convocat la Sardica – Cea mai mare parte a răsăritenilor refuză să ia parte la sinod şi se întrunesc la Philippopolis – Epistolele lor către toţi episcopii şi excomunicările lor – Documentele Sinodului de la Sardica – Canoanele acestui sinod

 

Anii 338-347

 

 

După ce a murit Constantin, Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea au crezut că era un moment favorabil pentru a desfiinţa cuvântul consubstanţial şi a face să fie acceptată în Biserică dogma lui Arie[1]. În ciuda influenţei de care se bucurau pe lângă Constantin, ei n-au îndrăznit niciodată să conteste în faţa lui dogma Sinodului de la Niceea; ei nu şi-au păstrat influenţa decât prefăcându-se că acceptă această dogmă. Ei au putut să-l ponegrească pe Atanasie în faţa lui Constantin, pe care îl prezentau ca pe un amic al tulburării şi dezbinărilor[2]; dar ei nu au putut să zguduie ataşamentul acestui împărat evlavios faţă de ortodoxie. Ei n-au putut să-l convingă nici măcar că Atanasie nu era vrednic de a fi episcop. Au încercat să aşeze pe scaunul Alexandriei pe Ioan meletianul; dar Constantin aflând l-a exilat ca pe Atanasie; el credea că restabileşte pacea în Alexandria, îndepărtând doi oameni pe care-i socotea la fel de periculoşi pentru liniştea publică.

Dar Constantin cel tânăr, care locuia la Trèves, i-a scris tatălui său în favoarea lui Atanasie şi i-a sugerat ideea de a-l retrimite la Biserica sa. Constantin a murit înainte de a înfăptui acest act de dreptate. Imperiul a fost împărţit între cei trei fii ai săi. Constantin a luat partea apuseană; Constans Italia, Africa şi Iliria; Constanţiu Răsăritul şi Egiptul. Înainte de a muri, Constantin a încredinţat celor doi nepoţi ai săi, Dalmatius şi Hannibalianus, conducerea mai multor provincii. Dalmatius, cu titlul de Cezar, guverna Tracia, Macedonia şi Achaia; Hannibalianus, cu titlul de rege, guverna Capadocia, Pontul şi Armenia şi avea reşedinţa la Cezareea. Aceşti doi nepoţi ai lui Constantin au fost omorâţi de soldaţi şi provinciile lor au fost împărţite între cei doi împăraţi, Constantin cel tânăr şi Constanţiu. Dalmatius lăsase doi fii care au fost cruţaţi, Gallus şi Julianus. Acesta din urmă este cunoscut în istorie sub numele de Iulian apostatul. El nu avea decât 8 ani la moartea tatălui său. Eusebiu de Nicomidia, ruda mamei lui Iulian, a avut grijă de educaţia primară a celor doi fii ai lui Dalmatius; el i-a introdus în rândul clerului şi au fost înălţaţi la rangul de citeţ.

Constantin cel tânăr, trădat de cei doi fraţi ai săi, Constans şi Constanţiu, a fost omorât lângă Aquileea (340) şi Constans a moştenit partea sa de imperiu care a fost împărţit în acest fel în două părţi: Imperiul de Apus cu Roma drept capitală şi Imperiul de Răsărit având drept capitală Constantinopol.

În timpul domniei sale atât de scurte, Constantin cel tânăr s-a arătat ortodox şi partizan al Sfântului Atanasie. Imediat după moartea tatălui său, el l-a trimis pe Atanasie la Alexandria cu următoarea epistolă către locuitorii acestei cetăţi[3]:

„Nicidecum nu cred că puterea minţii voastre nu a înţeles de ce Atanasie, tâlcuitorul Legii celei adevărate, a fost exilat la un moment dat în Galia; că adică, nu cumva să îndure suferinţe din cauza înverşunării celor răi, fiindcă sălbăticia duşmanilor săi sângeroşi şi cruzi persista ca un pericol asupra sfântului său cap.

Deci, pentru a evita acestea şi ca să fie scăpat de gâtlejurile celor ce-l ameninţau, Atanasie a fost sfătuit ca să trăiască sub oblăduirea mea, astfel ca, în acest oraş, în care avea să-şi petreacă vremea (Trier) să i se dea tot de ceea ce are nevoie, deşi virtutea lui cea vestită nădăjduia mai mult în ajutorul dumnezeiesc şi nu ţinea seamă de greutăţile unei vieţi aspre.

Drept aceea, stăpânul meu Constantin, Augustul, cel de fericită pomenire, tatăl meu, vroia foarte mult, ţinând seamă de evlavia voastră cea iubitoare de Dumnezeu, să readucă în scaunul său pe acest episcop, dar a fost răpit de soarta omenească şi a murit, înainte de a-şi îndeplini dorinţa.

De aceea am socotit că urmează ca eu, fiindcă i-am primit moştenirea, să îndeplinesc voinţa acestui împărat de dumnezeiască pomenire. Când Atanasie are să ajungă să-l revedeţi, o să aflaţi de câtă cinste s-a bucurat din partea mea. Nu este lucru de mirare dacă eu am făcut ceva pentru el, căci înfăţişarea unui aşa de mare bărbat şi chipul dorinţei voastre arzătoare au pornit şi au îndemnat sufletul meu spre aceasta.

Pronia dumnezeiască să vă păzească, iubiţi fraţi”.

Credincioşii l-au primit pe Atanasie cu bucurie; dar arienii au început de îndată să urzească comploturi împotriva lui şi să provoace tulburări. Ei pretindeau că el a revenit fără a aştepta decizia care trebuia să-l scutească de condamnarea dată împotriva lui la Sinodul din Tir, ca şi cum această decizie ar fi avut vreo valoare.

În timp ce Atanasie se îndrepta către Alexandria, Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea încercau să împiedice întoarcerea sa pe care ei o considerau un eşec foarte mare pentru cauza lor[4]. Ei aveau un sprijin la palat – pe preotul care obţinuse deja de la Constantin rechemarea lui Arie. Acest preot îşi disimulase aşa de bine sentimentele eretice, încât el şi-a păstrat încrederea lui Constantin care i-a dat lui testamentul prin care îi încredinţa lui Constanţiu provinciile răsăritene ale imperiului. Constanţiu, care dorea aceste provincii, a arătat multă recunoştinţă pentru cel care-i dădea titlul autentic al autorităţii sale; el i-a acordat încrederea sa şi intrare liberă la palat.

Preotul eretic a profitat de aceasta pentru a răspândi reaua sa dogmă printre eunuci; împărăteasa însăşi a fost curând sedusă, iar împăratul nu a scăpat nici el de contagiune. Eunucii şi slujnicile din palat s-au transformat în teologi şi au început să discute despre credinţa de la Niceea şi sistemul lui Arie; din palat discuţiile s-au mutat în oraş, apoi în provincii. Aceasta a fost asemenea unei scântei care a declanşat un vast incendiu. Discuţiile erau adeseori urmate de certuri şi bătăi. Dar Apusul nu a luat partea nimănui şi a rămas ataşat de credinţa promulgată la Niceea.

Eusebiu şi partizanii săi sperau ca în urma tulburărilor să fie ales un nou episcop în Alexandria. Dar întoarcerea lui Atanasie le-a dejucat planurile.

Tocmai în acest timp a murit Eusebiu de Cezareea[5]. Ucenicul său Acachie a fost pus în locul său. El era un om instruit, a scris mai multe lucrări şi a luat apărarea maestrului său. Dar el s-a arătat mai puţin ortodox, aşa cum noi vom avea ocazia să expunem în continuare.

Eusebiu de Cezareea a fost o pierdere pentru tabăra ariană, cu toate că el nu împărtăşea în mod real erorile lui Arie. Ostilitatea sa faţă de Sfântul Atanasie şi simpatiile sale pentru Eusebiu de Nicomidia îl situau în facţiunea ariană asupra căreia a aruncat strălucire datorită erudiţiei sale incontestabile.

Ortodoxia suferise cu puţin timp înainte o pierdere considerabilă în persoana Sfântului Alexandru, episcopul Constantinopolului[6]. El a murit la vârsta de 98 ani, după 23 ani de episcopat şi fără să-şi fi desemnat un succesor. El s-a mulţumit să-i sfătuiască pe cei care alegeau să-şi îndrepte alegerea către preotul său Pavel, cu toate că era încă tânăr, dacă vroiau să aibă un episcop virtuos şi potrivit. Dacă vreţi doar un episcop care dă aparenţă de seriozitate, a adăugat el, numiţi-l pe diaconul Macedonie.

După ce a murit Alexandru, ortodocşii l-au ales pe Pavel, care a fost hirotonit în Biserica Sfânta Irina (a păcii), situată aproape de locul unde se va construi mai târziu marea biserică a Înţelepciunii dumnezeieşti (Sofia). Arienii l-au votat pe Macedonie. Constantin trăia încă atunci. S-a iscat o dispută între Pavel şi Macedonie în legătură cu alegerea. Constantin s-a pronunţat împotriva lui Pavel şi l-a trimis în exil în provincia Pont. După moartea sa, Pavel a revenit; Macedonie a recunoscut legitimitatea concurentului său şi a trăit în comuniune cu el, păstrându-şi numai titlul de preot.

Când Atanasie a fost rechemat din exil, el a luat drumul Constantinopolului şi l-a găsit pe Pavel repus în scaunul său. El l-a văzut pe Constanţiu la Viminacium în Mæsia, la Cezareea în Capadocia, în sfârşit la Antiohia, de unde s-a îndreptat către Alexandria. În aceste întrevederi, Atanasie nu a făcut nici o menţiune despre duşmanii săi şi nu a căutat deloc să-l influenţeze pe împărat[7].

Întoarcerea sa la Alexandria a fost un triumf[8]. Poporul a venit în masă în întâmpinarea lui; bisericile răsunau de cântări de veselie, toţi slujitorii Bisericii, ca şi credincioşii manifestau cea mai mare bucurie. Episcopii au alergat din toate Bisericile Egiptului, Tebaidei, Libiei şi Pentapolei. Fericiţi de a se afla reuniţi sub conducerea episcopului Bisericii mamă, ei s-au crezut obligaţi să-i ia apărarea şi au redactat o circulară care a fost trimisă tuturor episcopilor Bisericii universale[9]. În aceasta, ei resping toate calomniile ridicate împotriva lui Atanasie la Sinodul din Tir şi la Constantinopol şi desfiinţează toate intrigile eusebienilor.

Această apologie a fost adresată nu numai episcopilor răsăriteni, ci şi celor din Apus, unde Atanasie îşi făcuse mulţi prieteni în timpul exilului său şi, în special, lui Iuliu, episcopul Romei[10]. Delegaţii Sinodului din Alexandria şi ai lui Atanasie au sosit la Roma când episcopii eusebienilor erau deja acolo; aceştia, înţelegând ce importanţă ar putea să aibă Apusul de partea lor, îi scriseseră episcopului Romei. Ei trimiseseră epistola lor prin trei delegaţi, preotul Macarie şi cei doi diaconi Martirie şi Isihie. La aceasta, ei adăugaseră ancheta făcută în Mareote la porunca Sinodului din Tir. La rândul lor, delegaţii lui Atanasie au sosit cu epistola Sinodului din Alexandria. Preotul Macarie s-a retras imediat, sub pretextul bolii. Cei doi diaconi, pentru a nu fi siliţi să intre în discuţii, au propus episcopului Romei să convoace un sinod în care să fie examinate toate problemele legate de Atanasie, Marcel de Ancira şi Asclepa de Gaza, caterisit necanonic de arieni, pentru că era de partea lui Atanasie[11].

Iuliu a consimţit şi a propus convocarea unui sinod care să aibă loc în oraşul pe care îl vor alege eusebienii[12], de comun acord cu adversarii lor. Deoarece n-a fost stabilit nici un loc, Iuliu a convocat sinodul la Roma.

Constanţiu, după călătoria sa în Antiohia, unde Atanasie l-a văzut înainte de a se îmbarca pentru Alexandria, a mers la Constantinopol. El era împreună cu Eusebiu de Nicomidia care râvnea scaunul oraşului împărătesc şi îl informase despre neînţelegerile dintre Pavel şi Macedonie. El îi dădea dreptate celui din urmă; de asemenea, Constanţiu, sosind la Constantinopol, s-a înfuriat cumplit văzându-l pe Pavel repus în scaunul său. El l-a exilat la Singaris în Mesopotamia şi l-a pus în locul său pe Eusebiu de Nicomidia[13].

Era a doua oară când acest om ambiţios schimba scaunul episcopal; deoarece el fusese mai întâi simplu episcop de Birouth. Constanţiu nu a rămas mult timp la Constantinopol; s-a întors în Antiohia pentru sfinţirea unei biserici, căreia Constantin, tatăl său, îi pusese fundaţia (341). Eusebiu l-a urmat acolo şi numeroşi episcopi au fost convocaţi pentru această solemnitate. Eusebiu a avut grijă să cheme un mare număr din partizanii săi, în aparenţă pentru a fi pe placul împăratului, dar în realitate pentru a proclama o dogmă opusă cuvântului consubstanţial.

Nouăzeci de episcopi s-au aflat în Antiohia[14]. Maxim al Ierusalimului nu s-a dus acolo. El îşi amintea că altădată, în Tir, fusese înşelat de intrigile duşmanilor lui Atanasie şi nu vroia să se expună aceleiaşi primejdii. Episcopul Romei, Iuliu, nu a participat nici el la sinod şi nici nu a trimis pe nimeni pentru a-l reprezenta, ,,deşi, adaugă Socrate, regula ecleziastică interzice a se decreta ceva în Biserică fără consimţământul pontifului roman”. Într-adevăr, Răsăritul nu era singur Biserica şiregula ecleziastică este că, pentru o decizie care priveşte întreaga Biserică, Biserica întreagă trebuie să ia parte la aceasta. Or, episcopul Romei, prima Biserică apostolică din Apus, era prima reprezentantă a Bisericilor apusene şi mijlocitorul lor firesc cu Răsăritul.

Sinodul din Antiohia s-a reunit în prezenţa împăratului Constanţiu (341). Flacil era atunci episcop de Antiohia; fără îndoială, el a prezidat adunarea. Ortodocşii erau în majoritate şi Sfântul Ilarie de Poitiers a numit această adunare un sinod de sfinţi[15]. Este adevărat că scriitori serioşi nu au avut o opinie atât de înaltă [despre sinod] din cauza acuzaţiilor aduse Sfântului Atanasie[16]; dar, în epoca în care s-a reunit sinodul, cauza Sfântului Atanasie nu se identifica cu cea a ortodoxiei. Sfinţii episcopi puteau fi înşelaţi de calomniile pe care eusebienii le răspândeau cu multă încăpăţânare şi perseverenţă şi puteau să creadă că episcopul Alexandriei, depus de Sinodul din Tir, nu ar fi trebuit să urce din nou în scaunul său, înainte de sentinţa altui sinod. Punând astfel problema, eusebienii aveau pentru ei dreptul dacă se acorda Sinodului din Tir o anumită autoritate.

Eusebiu şi prietenii săi nu se dădeau drept arieni în timpul sinodului, ci drept partizani ai credinţei de la Niceea. Doar că ei pretindeau că, de dragul păcii, se putea sacrifica un cuvânt atunci când nu se sacrifica nimic din credinţă.

Episcopii ortodocşi au căzut în această capcană. Cum ei nu sacrificau cu adevărat ortodoxia, nu este deloc de mirare că Sinodul lor din Antiohia a fost în general respectat în Biserică şi că cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic (act IV) a citat canoanele sale ca aparţinând Sfinţilor Părinţi. Cauza lui Atanasie a fost examinată întâi şi conduita sa a fost găsită condamnabilă, în aceea că el nu a aşteptat sentinţa unui sinod pentru a urca din nou în scaunul său.

Duşmanii lui Atanasie l-au pregătit pe împăratul Constanţiu pentru a accepta toate acuzaţiile lor. Cei care aveau cea mai mare influenţă asupra acestuia erau Eusebiu, pseudo-episcopul Constantinopolului, Teognie de Niceea şi Teodor de Perinthe; acest Teodor era un om foarte savant şi comentariile sale la Evanghelie l-au făcut faimos. El nu aproba cuvântul consubstanţial care nu se afla în Sfintele Scripturi şi, asemenea lui Eusebiu şi Teognie, căuta să prezinte acest cuvânt ca unica sursă a tulburărilor[17].

Sinodul din Antiohia, după ce l-a caterisit din nou pe Atanasie, a propus pentru scaunul său pe un anume Eusebiu care a rămas în istorie cu titlul de Eusebiu de Emesa. El era originar din Edesa, Mesopotamia[18], şi aparţinea unei familii nobile. După ce a fost învăţat, în patria sa, în literatura greacă, el a studiat Sfintele Scripturi cu Patrofil de Scithopolis şi Eusebiu de Cezareea. El se afla în Antiohia când Sfântul Evstatie a fost depus ca partizan al ereziei lui Sabelie. A rămas în comuniune cu Eufronie, episcopul Antiohiei. Pentru că atunci au vrut să-l facă preot, el a fugit în Alexandria şi s-a dedicat studiului filozofiei. La întoarcerea în Antiohia, el a trăit în apropierea lui Flacil, succesorul lui Eufronie. El era acolo pentru sărbătorile sfinţirii şi pentru sinodul reunit cu această ocazie. Sinodul l-a ales pentru a-i urma lui Atanasie pe scaunul Alexandriei; dar el a refuzat să se ducă acolo şi a preferat scaunul Emesei. A fost necesară intervenţia activă a lui Gheorghe de Laodiceea, Flacil de Antiohia şi Narcis de Neroniada ca el să-şi poată ocupa scaunul.

Constanţiu avea mare încredere în el. Eusebiu a scris în operele sale dogme contrare sistemului arian, acest fapt aducându-i acuzaţia de sabelianism.

Pentru că Eusebiu de Emesa a refuzat scaunul Alexandriei[19], sinodul a ales în locul său pe un oarecare Grigorie[20].

Episcopii s-au ocupat în continuare de dogmă. Ei nu au atacat credinţa de la Niceea; dar au încercat să expună dogma în aşa fel încât să facă inutil cuvântulconsubstanţial. Eusebienii au reuşit să-i convingă pe ortodocşi că acest cuvânt nu era decât o sursă de tulburare şi, pentru a-i înşela mai bine, s-au prefăcut că se leapădă de Arie:

„Noi nu am fost niciodată sectarii lui Arie, au spus ei. Cum noi episcopii să fi fost sectarii unui preot ? Noi nu am îmbrăţişat niciodată altă credinţă decât cea care a fost învăţată dintru început. Aşezaţi drept judecători ai credinţei lui Arie, noi am ascultat explicaţiile sale şi mai degrabă le-am primit decât le-am urmat. Voi veţi înţelege lesne după cele ce vă vom spune în continuare.

Noi am învăţat de la cei bătrâni să credem în Dumnezeu, Unul, creator şi păstrător al tuturor lucrurilor duhovniceşti şi trupeşti; şi în unicul Său Fiu, Unul Născut, care a existat mai înainte de toţi vecii şi care sălăşluieşte cu Tatăl care L-a născut; prin care toate lucrurile văzute şi nevăzute au fost făcute; care în aceste timpuri din urmă, după voia Tatălui, S-a pogorât şi a luat trup din Sfânta Fecioară; care, după ce a împlinit întru totul voia Tatălui Său, a pătimit, a înviat, S-a întors la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. El va veni într-o zi pentru a judeca viii şi morţii; El este Împărat şi Dumnezeu pentru veşnicie.

Noi credem de asemenea în Sfântul Duh; şi, dacă este necesar să declarăm, noi credem şi în învierea trupurilor şi în viaţa veşnică”[21].

Părinţii sinodului au trimis această mărturisire de credinţă tuturor episcopilor. Dar, pentru că mulţi au găsit-o insuficientă fiindcă nu se menţiona nici împreună-veşnicia, nici consubstanţialitatea Tatălui şi Fiului, s-a adoptat o a doua mai detaliată, pe care eusebienii o atribuiau mucenicului Lucian. Cum am văzut mai sus, Lucian avea în Răsărit o mare reputaţie pentru erudiţia sa; Eusebiu de Nicomidia şi Arie fuseseră ucenicii săi. Nu se ştie dacă mărturisirea de credinţă era cu adevărat a lui; ea era cu siguranţă de o riguroasă ortodoxie, înainte de erezia lui Arie; dar subterfugiile acestui ereziarh nu puteau fi combătute decât prin cuvântulconsubstanţial, şi acest cuvânt nu se mai găseşte în cel de-al doilea simbol din Antiohia, precum nici în primul. Acest al doilea simbol era astfel conceput:

,,Noi credem, după tradiţia evanghelică şi apostolică, în Dumnezeu, Unul, Tatăl Atotputernic, autorul, creatorul şi păstrătorul tuturor lucrurilor;

Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul Său, Dumnezeu, unul născut, prin care totul a fost făcut; născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, Tot din Tot, unul din unul, desăvârşit din desăvârşit, împărat din împărat, Domn din Domn, Cuvânt viu, înţelepciune vie, lumină adevărată, cale, adevăr, înviere, păstor, uşă, nesupus schimbării şi pătimirilor, chip absolut asemănător al dumnezeirii Tatălui, din substanţa Sa, din înţelepciunea Sa, din puterea Sa şi din slava Sa; întâiul născut din toată făptura, care era în Dumnezeu dintru început; Dumnezeu Cuvânt, după acest cuvânt al Evangheliei: Şi Dumnezeu era Cuvântul(Ioan 1, 1); prin care toate lucrurile au fost făcute; în care toate lucrurile fiinţează; care în aceste vremuri din urmă S-a pogorât din ceruri, S-a născut din Fecioara după Scripturi şi S-a făcut om; mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, apostol al credinţei noastre şi autor al vieţii, cum a spus El Însuşi: Că m-am pogorât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia celui ce m-au trimis (Ioan 6, 38); care a pătimit pentru noi şi a înviat a treia zi; apoi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui; şi va veni din nou, cu slavă şi putere, ca să judece viii şi morţii.

Noi credem în Sfântul Duh care a fost dat credincioşilor spre mângâiere, sfinţire şi învăţare, după cum Domnul nostru Iisus Hristos le-a poruncit apostolilor Săi:Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19); cu alte cuvinte, Tatăl care este cu adevărat Tată; Fiul care este cu adevărat Fiu; Duhul Sfânt care este cu adevărat Duh Sfânt. Aceste nume nu au fost aşezate astfel fără motiv şi fără scop, ci pentru a desemna persoana, ordinea şi slava celor care sunt numiţi; astfel că, în ce priveşte personalitatea, ei sunt trei; şi, în ce priveşte uniunea, unul singur.

Mărturisind această credinţă şi păstrând-o dintru început până în sfârşit, în prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Hristos, noi lovim cu anatemă orice învăţătură stricată şi eretică. Şi dacă cineva, contrar credinţei sănătoase şi drepte a Scripturilor, spune că a fost un timp, o epocă, un veac care a existat înainte ca Fiul să fi fost născut, să fie anatema ! Dacă cineva spune că Fiul a fost făptură, sau una din făpturi, sau unul din lucrurile născute, sau o lucrare, sau una din lucrări, şi nu mărturiseşte tot ceea ce a fost expus mai sus potrivit Sfintelor Scripturi; dacă învaţă sau propovăduieşte vreun lucru în afară de ceea ce a fost primit, să fie anatema ! căci noi credem şi urmăm tot ceea ce a fost învăţat în Scripturi, atât de către prooroci, cât şi de apostoli”[22].

Această mărturisire de credinţă era cu siguranţă foarte ortodoxă. Ea era opusă nu numai erorilor lui Arie, ci şi celor ale lui Sabelie, ai cărui partizani ridicau atunci capul[23]. Ei abuzau de cuvântulconsubstanţial, confundau substanţa şipersoana[24], susţineau că în Dumnezeu nu exista decât o substanţă şi că Fiul şi Sfântul Duh nu erau ca Tatăl, decât diverse expresii care reprezentau aceeaşi substanţă unică, aceea a unui Dumnezeuunic. Sinodul trebuia să evite să cadă în acest unitarism combătându-l pe Arie. Se poate crede că eusebienii au decis la sinod să elimine cuvântul consubstanţial, exagerând pericolul de a se oferi un pretext sabelienilor.

Un episcop, Teofronie de Thyana[25], nu a considerat ireproşabilă mărturisirea de credinţă mai sus menţionată; el a rugat sinodul să semneze o alta, propusă de el. Sinodul a fost de acord cu uşurinţă, deoarece ea era ortodoxă şi conformă cu cea admisă, deşi mai prescurtată. Noi nu remarcăm aici decât această diferenţă: vorbind despre Fiul, se spune: Dumnezeu desăvârşit din Dumnezeu desăvârşit şi fiind în Dumnezeu în ipostas”, adică în substanţă. Această mărturisire de credinţă se încheie astfel: „Cel care crede ca Marcel de Ancira, Sabelie sau Pavel de Samosata să fie anatema, ca şi cei care sunt în legătură cu ei”.

Mai mulţi episcopi prezenţi la sinod se considerau garanţi ai ortodoxiei lui Arie şi, de aceea, Teofronie nu a vrut să-l menţioneze; dar el l-a menţionat pe Pavel de Samosata, care nu credea în dumnezeirea lui Iisus Hristos, eroare atribuită lui Arie.

Eusebienii nu au semnat toate aceste formule de credinţă decât în pofida lor şi pentru a nu părea că mărturisesc o credinţă contrară celei de la Niceea. Ei au lăsat sinodul să se încheie în pace; dar, după ce membrii ortodocşi s-au întors la Bisericile lor, la câteva luni după plecarea lor, au redactat o a patra formulă de credinţă, mai puţin explicită decât celelalte şi care era concepută astfel[26]:

„Noi credem într-unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor şi de la care provine toată părinţia în cer şi pe pământ;

Şi în unicul Său Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii; Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină; prin care toate lucrurile s-au făcut în cer şi pe pământ, lucrurile văzute şi nevăzute; care este Cuvânt, înţelepciune, putere, viaţă şi lumină adevărată; care în timpurile din urmă S-a făcut om pentru noi, S-a născut din Sfânta Fecioară, a fost răstignit, a murit, a fost îngropat; care a înviat a treia zi din morţi, S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. La sfârşitul veacurilor, El va veni să judece viii şi morţii şi să dea fiecăruia după faptele sale; domnia Sa va fi fără sfârşit în veacurile nesfârşite; căci El va sta de-a dreapta Tatălui nu numai în timpul acesta, ci şi în timpurile viitoare.

Noi credem de asemenea în Sfântul Duh, adică în Paraclet, pe care El L-a făgăduit apostolilor Săi şi pe care L-a trimis lor după înălţarea Sa la cer, pentru a-i învăţa şi a le dezvălui toate lucrurile; prin acest Duh sunt sfinţite sufletele celor care au crezut sincer în Fiul.

Cât despre cei care spun că Fiul provine din lucruri inexistente sau dintr-o altă substanţă şi nu din Dumnezeu, Biserica sobornicească îi recunoaşte ca străini”.

Eusebienii au schimbat din nou formula lor de credinţă, după 3 ani, cum vom vedea în continuare[27].

Ultima mărturisire de credinţă a fost trimisă în Apus împăratului Constans prin episcopii Narcis, Maris, Teodor şi Marcu. Ei l-au găsit pe Constans în Galia şi au fost primiţi de acesta într-un mod mai puţin prietenos[28], ceea ce i-a făcut să înţeleagă că nu puteau conta pe Apus.

După ce s-a ocupat de credinţă, sinodul a promulgat canoane[29], apoi s-a încheiat. Grigorie a plecat de îndată spre Alexandria cu soldaţi şi un delegat al împăratului Constanţiu. O răscoală gravă a izbucnit la sosirea sa; credincioşii îl respingeau unanim pe falsul păstor pe care vroiau să li-l impună, dar guvernatorul provinciei, Filagrie, s-a declarat pentru intrus. El a asmuţit populaţia evreiască şi păgână împotriva credincioşilor. Această populaţie a murdărit bisericile, a insultat clerul şi fecioarele. Oraşul Alexandria s-a umplut de conflicte sângeroase şi omoruri. Grigorie a vrut să supună autorităţii sale întreaga provincie. El a străbătut toate bisericile dependente de Alexandria şi a organizat o adevărată persecuţie împotriva episcopilor, preoţilor şi credincioşilor care refuzau să-l recunoască drept păstor legitim[30].

Prevăzând ce se va întâmpla[31], Atanasie s-a îmbarcat pentru Roma, unde episcopul Iuliu convocase, aşa cum am spus, un sinod pentru a examina acuzaţiile duşmanilor lui Atanasie şi a decide dacă Apusul trebuia să fie în comuniune cu ei sau cu episcopul Alexandriei.

Fără îndoială, de la Roma, el a scrisortodocşilor pentru a le denunţa intruziunea lui Grigorie. Când el a ajuns acolo, trimişii lui Iuliu, Elpidie şi Filoxene, au plecat spre Antiohia cu o epistolă în care episcopul Romei îi ruga pe acuzatorii lui Atanasie să vină la sinodul pe care ei înşişi îl solicitaseră prin delegaţii lor.

Această invitaţie era adresată numai eusebienilor care îl acuzaseră pe Atanasie. Ei au înţeles că judecata de la Roma va fi pur bisericească[32], că nu vor fi acolo nici delegaţi imperiali, nici soldaţi pentru a le da dreptate. Ei au întârziat cu răspunsul lor mai mult decât au putut să aştepte delegaţii episcopului Romei. În sfârşit, ei au trimis o scrisoare care conţinea de fapt doar această scuză: ,,Noi nu putem, spuneau ei, să răspundem invitaţiei voastre din cauza războiului din Persia”. Într-adevăr, Constanţiu se hotărâse atunci să înceapă războiul cu perşii, ,,dar în ce măsură putea acest război să intereseze pe episcopi, spunea Atanasie ? Cum putea să-i împiedice un război cu Persia să se ducă în Apus, pe mare şi departe de lupte ? Lor nu le era teamă să se apropie de ei pentru a-i căuta acolo pe adversarii lor şi a-i calomnia”.

Delegaţii romani au fost nevoiţi să se retragă cu un răspuns atât de ridicol. După plecarea lor, eusebienii s-au grăbit să-l trimită la Alexandria pe episcopul lor Grigorie pentru a face inutile decretele care s-ar fi putut promulga în Apus şi pentru a face imposibilă punerea lor în aplicare în faţa faptului împlinit.

Peste 50 de episcopi au răspuns invitaţiei episcopului Romei. Ei s-au reunit în Biserica în fruntea căreia se afla preotul Viton, fără îndoială cel care fusese delegat al episcopului Romei la Sinodul de la Niceea. Mai întâi, Atanasie a prezentat apărarea sa şi a fost primit împreună cu adepţii săi în comuniune şi la agape. Sinodul, revoltat de calomniile eusebienilor, a redactat un răspuns şi l-a rugat pe Iuliu să-l trimită. Contele Gabianus a fost mesagerul lui[33]. Pentru prima oară, Apusul se afla faţă în faţă cu Răsăritul şi episcopul Romei era chemat ca judecător într-un litigiu de către adversari care erau cu toţii răsăriteni. Iuliu era demn de acest arbitraj; era un mare şi sfânt episcop care nu avea în vedere decât liniştirea Bisericii şi biruinţa dogmei sănătoase.

Faptele privind sinodul de la Roma sunt conţinute în epistola scrisă de sinod eusebienilor şi pe care Iuliu a fost însărcinat să le-o transmită. Noi vom prezenta aproape integral acest document istoric important, aşa cum a fost inserat de Sfântul Atanasie în lucrarea saApologie împotriva arienilor[34]. El conţine expunerea faptelor discutate atunci, iar episcopul Romei apare aşa cum era atunci, adică un simplu episcop fără jurisdicţie universală şi fără nici una din prerogativele reclamate ulterior de succesorii săi ca drepturi ce le vin de la Dumnezeu.

Iată această epistolă:

„Iuliu către Danius, Flacil, Narcis, Eusebiu, Maris, Macedonie, Teodor şi prietenii lor care ne-au scris din Antiohia, prea iubiţii noştri fraţi, salut în Domnul.

Am citit scrisoarea pe care mi-au adus-o preoţii mei Elpidie şi Filoxene şi am fost uimit că, după ce v-am scris cu afecţiune şi dragoste de adevăr, mi-aţi răspuns într-o manieră puţin respectuoasă şi cu aversiune. Orgoliul şi aroganţa celor care au scris răzbat din toată scrisoarea; sunt acolo sentimente foarte îndepărtate de credinţa creştină.

Se cuvenea a răspunde cu afecţiune şi nu cu ostilitate celui care scrie cu afecţiune. Nu este o dovadă de afecţiune că am trimis preoţi pentru a-i mângâia pe cei mâhniţi şi pentru a-i convinge pe cei care ne-au scris să răspundă la invitaţia noastră, pentru ca toate discuţiile fiind aplanate să nu mai fie loc nici pentru unii, nici pentru alţii de persecuţii sau calomnii ? Nu ştiu de ce v-aţi manifestat sentimente care ne fac să credem că voi nu aţi grăit decât cu făţărnicie ceea ce a părut să fie spus spre a ne cinsti. Preoţii pe care i-am trimis şi care ar fi trebuit să se întoarcă bucuroşi, au venit trişti din cauza a ceea ce au văzut.

În ce mă priveşte, după ce am citit epistola voastră, nu am spus nimănui despre ea, nădăjduind că sosirea vreunuia din voi o va face inutilă. Nu aş putea de fapt s-o fac cunoscută fără a pricinui multora o durere profundă. Dar atunci când trebuia s-o fac cunoscută, deoarece nici unul dintre voi nu a venit, mărturisesc că toată lumea a fost uimită că asemenea lucruri au fost scrise de voi. În locul duhului dragostei, de acolo răzbate duhul de ceartă. Dacă cel care a scris această scrisoare nu a vrut decât să dea o dovadă a elocvenţei sale, el ar fi putut să-şi păstreze această elocvenţă pentru alte ocazii. În chestiunile bisericeşti nu trebuie să căutăm elocvenţa, ci trebuie să respectăm canoanele apostolice; şi trebuie îndeosebi să veghem ca să nu scandalizăm pe nici unul dintre aceşti fii mai mici ai Bisericii; ar trebui mai bine, după cugetul bisericesc, să-ţi pui o piatră de gât şi să te arunci în apă decât să scandalizezi pe unul din aceştia mici[35]. Dacă vreunuia din voi i-a plăcut să-şi asculte mânia şi să scrie o astfel de epistolă (eu nu cred că toţi aţi consimţit la aceasta) soarele nu trebuia să apună peste această mânie sau, cel puţin, nu trebuie să se consemneze aceasta în scris.

Ce aţi găsit în scrisoarea mea care poate îndreptăţi un asemenea comportament ? Este oare din cauză că v-am invitat la un sinod ? Ar fi trebuit, din contră, să primiţi cu bucurie această invitaţie. Într-adevăr, cei care nu au nici o îndoială în ce priveşte faptele lor sau, cum spun ei, în ce priveşte judecăţile lor, nu se pot arăta nemulţumiţi că aceste judecăţi sunt cercetate; ei sunt convinşi că ceea ce au judecat cu dreptate nu poate fi găsit injust. De aceea, episcopii reuniţi la marele Sinod de la Niceea, cu voia lui Dumnezeu, au îngăduit să fie discutate actele unui sinod într-un sinod ulterior, pentru ca judecătorii, având înaintea ochilor cealaltă judecată care ar putea să intervină, să fie mai atenţi la deciziile lor; şi ca pentru cei care erau judecaţi sentinţa să nu fie considerată o consecinţă a mâniei sau a duşmăniei celor dintâi judecători. Dacă voi nu acceptaţi un obicei cu siguranţă vechi, menţionat şi adoptat într-un mare sinod, aceasta nu vă poate face cinste. Un obicei statornicit în Biserică şi confirmat de sinoade nu poate fi abrogat de câteva persoane particulare”.

Episcopul Romei nu se gândea să pună înainte o autoritate pe care nu o avea şi se plasa pe drept pe terenul general al legii, făcută pentru toţi, şi pe care toţi trebuia s-o respecte. Este notabil că Iuliu nu admitea ca definitivă judecata unui sinod oricare ar fi fost, în primă instanţă, şi că el nu considera apelul ca legitim decât în faţa unui alt sinod. Consideraţiile generale ale episcopului Romei dovedesc că eusebienii priveau ca definitive sentinţele pe care ei le obţinuseră împotriva adversarilor lor şi nu acceptau nici o revizuire. Acesta era un orgoliu insuportabil, contrar tuturor legilor bisericeşti. Eusebienii puteau cu atât mai puţin să refuze revizuirea sentinţelor obţinute de ei, cu cât ei înşişi ceruseră acest lucru prin delegaţii lor. Episcopul Romei le spune aceasta în continuarea epistolei sale:

„Voi trebuie să fiţi cu atât mai puţin afectaţi decât toţi cei care vă grupaţi în jurul lui Eusebiu pentru că voi ne-aţi trimis o scrisoare prin trei delegaţi: preotul Macarie şi diaconii Martirie şi Isihie. Ei i-au găsit aici pe preoţii lui Atanasie, cărora nu au putut să le răspundă. Văzând că toate ideile lor sunt respinse, ei au cerut întrunirea unui sinod şi să fie trimise scrisori de convocare lui Atanasie al Alexandriei şi tuturor celor care erau de acord cu Eusebiu, pentru ca, în prezenţa tuturor, să se facă o judecată dreaptă. Ei au făgăduit atunci că se vor dovedi toate acuzaţiile făcute la adresa lui Atanasie. Martirie şi Isihie au avut o discuţie publică cu noi în prezenţa preoţilor lui Atanasie care au păstrat tăcerea, plini de încredere în adevărul cauzei lor.

Trebuie să vă spun că ideile delegaţilor voştri au fost respinse în întregime şi, ca urmare, ei au solicitat întrunirea unui sinod. Dacă Martirie şi Isihie nu ar fi cerut un sinod, aş fi luat eu însumi iniţiativa pentru a-i despovăra pe cei care mi-au scris şi în favoarea fraţilor noştri care se socotesc condamnaţi pe nedrept; în acest caz, invitaţia mea încă ar fi fost dreaptă şi echitabilă, conformă cu dogma Bisericii şi plăcută lui Dumnezeu. O raţiune foarte puternică este aceea că atunci când aceia, pe care voi toţi care sunteţi cu Eusebiu i-aţi socotit demni de încrederea voastră, au cerut un sinod, noi nu am putut respinge o astfel de cerere şi datoria noastră era de a o îndeplini cu râvnă.

Cei care îşi arată indignarea ni se par foarte îndrăzneţi şi reproşurile celor care nu au vrut să vină la invitaţia noastră ni se par suspecte şi puţin oneste. Au ei dreptul atunci să se plângă de alţii că fac ceea ce au făcut ei înşişi ? Dacă, precum scrieţi, fiecare sinod are o autoritate care trebuie respectată, şi dacă se acţionează cu dispreţ faţă de un judecător atunci când se cercetează sentinţa sa, socotiţi, iubiţii mei, vă rog, care sunt cei care necinstesc un sinod şi care contestă judecăţile pronunţate. Eu nu vă voi cita decât un exemplu, pentru a nu părea că pun patimă; acest exemplu este atât de oribil, încât va compensa tot ceea ce s-ar putea adăuga”.

În acest fragment remarcabil, episcopul Romei nu şi-a arogat acea autoritate superioară pe care şi-au atribuit-o succesorii săi începând cu secolul al VIII-lea. El nu se dă drept judecător suprem al cauzelor ecleziastice şi nu menţionează apelurile către scaunul său care nu existau încă. Singurul tribunal ecleziastic, în fiecare provincie, era sinodul şi apelul regulat al unei sentinţe trebuia să fie adresat unui alt sinod care avea dreptul să facă o nouă examinare a cazului. Nici un episcop în particular nu era judecător; dintr-o raţiune foarte puternică, nici unul nu era judecător universal. Nu era câtuşi de puţin în virtutea unui drept aparţinând scaunului său că Iuliu şi sinodul său din Roma au fost investiţi cu dreptul de a da o sentinţă în disputele dintre răsăriteni, ci deoarece adversarii, de o parte şi de alta, l-au rugat pe episcopul Romei să judece; şi acest episcop ştia că această judecată nu putea fi exercitată de el decât de comun acord cu episcopii apuseni; iată de ce el îi convocase la sinodul din Roma.

Toate faptele, până şi cele care se petreceau la Roma, dovedesc că, în secolul al IV-lea, constituţia Bisericii continua să fie sinodală, ca în secolele precedente.

Iuliu continuă astfel epistola sa şi citează exemplul pe care l-a menţionat:

,,Arienii, respinşi altădată din cauza lipsei lor de evlavie faţă de Alexandru, episcopul Alexandriei, de fericită amintire, nu numai că au fost izgoniţi din toate oraşele, ci au fost loviţi de anatemă de toţi cei care au participat la marele Sinod de la Niceea. Într-adevăr, fărădelegea lor nu era mică, deoarece ei nu au păcătuit numai împotriva unui om, ci împotriva Domnului nostru Iisus Hristos Însuşi, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Totuşi, cei care fuseseră respinşi de toată lumea, pe care Biserica întreagă i-a dezaprobat, sunt admişi acum; voi nu aţi putea, cred eu, să înţelegeţi acest lucru decât cu greutate. Cine sunt deci cei care au dispreţuit sinodul ? Nu sunt cei care socotesc nule voturile celor 300 de episcopi şi preferă lipsa de evlavie în locul evlaviei ?

Cu adevărat, erezia arienilor a fost examinată şi condamnată pretutindeni şi de către toţi episcopii. Nu este defel cazul lui Atanasie şi Marcel de Ancira, episcopi care au un număr mare de apărători, care s-au pronunţat în favoarea lor verbal sau în scris. În privinţa lui Marcel, ni s-a confirmat că la Sinodul de la Niceea el s-a opus arienilor. În ce-l priveşte pe Atanasie, se spune că el nu a fost învins deloc la Tir şi nu era prezent la Mareote atunci când s-a făcut o anchetă împotriva lui.

Or, voi ştiţi, iubiţii mei, că ceea ce este făcut de o singură parte, în absenţa celeilalte, este nul de drept şi suspect. Însă, noi am vrut să păstrăm neutralitatea între ei şi între cei care i-au acuzat; noi i-am invitat pe toţi cei care ne-au scris să vină la sinodul pe care l-am convocat, pentru ca lucrurile să fie examinate cu grijă, pentru ca cel nevinovat să nu fie condamnat, iar cel vinovat să nu fie absolvit. Sinodul nu este dispreţuit de noi, ci de cei care, cu uşurinţă şi îndrăzneală, îi acceptă pe arieni în ciuda sentinţei date. Câţiva dintre judecători au plecat la Iisus Hristos; dar restul suportă cu greu să le fie dispreţuită judecata”.

Episcopul Romei intră apoi în detaliile demersurilor care au fost făcute pe lângă el de cele două tabere:

,,În ceea ce priveşte Alexandria, un oarecare Carponis, condamnat ca arian de Alexandru, a venit aici cu alţi câţiva condamnaţi tot ca eretici. Ei erau trimişi de un anume Grigorie. Noi am aflat aceasta de la preotul Macarie şi diaconii Martirie şi Isihie care, înainte de sosirea preoţilor lui Atanasie, ne-au convins să trimitem scrisori de comuniune unui oarecare Pistos, atunci când Atanasie era episcop al Alexandriei[36]. După ce au sosit preoţii lui Atanasie, noi am aflat că acest Pistos era arian, expulzat de Alexandru şi de Sinodul de la Niceea, apoi hirotonit de un anume Secundus, pe care Sinodul de la Niceea îl condamnase ca arian. Martirie şi tovarăşii săi nu contestau nici condamnarea lui Pistos, nici hirotonirea sa de către Secundus.

Eu vă rog să-mi spuneţi care sunt vinovaţii: noi, care nu am consimţit să scriem arianului Pistos, sau cei care ne-au convins să dispreţuim hotărârea unui mare sinod şi să trimitem epistole unor nelegiuiţi, ca şi cum ei ar fi fost evlavioşi ? Preotul Macarie, care a fost trimis împreună cu Martirie şi Isihie, după ce a aflat că au sosit preoţii lui Atanasie şi că noi vrem să-i confruntăm cu ei, a plecat în timpul nopţii, deşi era bolnav. Noi suntem convinşi că el a procedat astfel fiindcă i-a fost ruşine să audă dovezile care-l condamnau pe Pistos şi care invalidau hirotonia făcută de Secundus, hirotonie care nu putea fi acceptată de Biserică. Într-adevăr, acceptarea acestei hirotonii ca validă ar fi fost privită ca anularea unei decizii pe care un sinod şi episcopii au luat-o cu atâta înţelepciune şi prudenţă, ca fiind în prezenţa lui Dumnezeu.

Dacă, aşa cum scrieţi, exemplele lui Novaţian şi Pavel de Samosata dovedesc că sentinţele sinoadelor trebuie să rămână în vigoare, era încă mai potrivit ca decretele celor 300 de episcopi să fie respectate şi un sinod universal să nu fie dispreţuit de câţiva indivizi; deoarece arienii sunt eretici, ca şi cei pe care i-aţi numit, şi decrete similare au fost date şi împotriva unora, şi împotriva celorlalţi.

La vederea unor astfel de iniţiative, cine sunt cei care au aprins flacăra discordiei ? Voi ne acuzaţi de aceasta în epistolă. Puteţi însă să ne reproşaţi că am provocat discordie atunci când noi doar am luat partea fraţilor noştri mâhniţi şi respectăm canoanele ? Nu ar trebui acuzaţi mai degrabă cei care au încălcat hotărârile celor 300 şi au dispreţuit toate rezoluţiile sinodului ? Nu numai că i-au admis pe arieni, ci episcopii au fost transferaţi dintr-un loc în altul. Dacă voi consideraţi cinstea episcopală ca egală şi aceeaşi şi, aşa cum scrieţi, nu măsuraţi demnitatea episcopilor după mărimea oraşelor, ar trebui ca cel căruia i-a fost încredinţat un oraş mic să rămână acolo; el nu ar fi trebuit să dispreţuiască ce i-a fost încredinţat pentru a trece la alt oraş care nu îi aparţinea, nici să dispreţuiască acel oraş pe care i l-a dat Dumnezeu, pentru a alerga după o slavă deşartă omenească”.

Iuliu făcea aici aluzie la Eusebiu, transferat din Birouth la Nicomidia, şi din acest din urmă scaun la Constantinopol.

Este de remarcat că eusebienii au scris în epistola lor că episcopul Romei nu avea o demnitate episcopală superioară, în pofida grandorii oraşului în care se afla scaunul său; şi că Iuliu admite această învăţătură ortodoxă; că demnitatea episcopală este aceeaşi şi similară la toţii episcopii, fără excepţie. Dacă papalitatea ar fi existat atunci, Iuliu ar fi profitat cu siguranţă de această ocazie pentru a afirma drepturile sale dumnezeieşti şi a-i condamna pe eusebieni ca eretici. Este suficient să comparăm învăţătura lui Iuliu din secolul al IV-lea cu cea a papilor începând din secolul al VIII-lea pentru a zări abisul care separă vechiul episcopat roman de ceea ce s-a numit de atuncipapalitate.

Episcopul Romei continuă astfel:

,,Ar fi trebuit, preaiubiţii mei, să veniţi aici şi să nu refuzaţi această invitaţie pentru ca problema să se încheie. Judecata voia astfel. Dar poate că răgazul pe care vi l-aţi fixat era prea scurt pentru ca aceasta să fie cu putinţă; voi vă plângeţi de fapt în epistola voastră că ar fi lipsit timpul pentru a aduna un sinod. Acesta nu este, preaiubiţii mei, decât un pretext. Dacă voi aţi fi plecat şi nu aţi fi ajuns la timp, s-ar fi putut spune că termenul fixat ar fi fost prea scurt; dar voi nu aţi plecat şi i-aţi reţinut pe preoţii noştri până în luna ianuarie; aceasta este suficient pentru a demonstra, dacă vorbim de timp, că voi nu aţi recurs decât la un pretext demn de oameni care nu au încredere în propria cauză.

Aceia care sunt în cauză vor fi bineveniţi dacă ei ar fi putut spera la o decizie favorabilă; ei nu ar fi calculat nici spaţiul, nici termenul fixat, dacă ar fi încredinţat cauza lor echităţii şi justiţiei. Poate că nu au venit din cauza circumstanţelor, căci voi spuneţi în epistola voastră că, dacă noi am fi judecat starea lucrurilor din Răsărit, nu v-am fi chemat la Roma. Dacă din cauza circumstanţelor nu aţi plecat, cum spuneţi, s-ar fi cuvenit ca de la început, din cauza acestor circumstanţe, să nu daţi prilej în Biserici la atâtea schisme, vaiete şi lacrimi. O astfel de conduită dovedeşte cu prisosinţă că nu circumstanţele sunt cele care v-au împiedicat, ci că nu aţi vrut să vă purtaţi cu înţelepciune.

Eu sunt mirat că în epistola voastră vă plângeţi de ce am scris numai celor care sunt cu Eusebiu şi nu vouă tuturor. Eu găsesc în acest reproş mai multă neseriozitate decât sinceritate. Întrucât împotriva lui Atanasie nu am primit decât epistola adusă de Martirie şi Isihie, eu nu am putut să răspund decât celor care mi-au scris împotriva lui. Voi nu trebuia să permiteţi prietenilor lui Eusebiu să ne scrie separat; permiţând aceasta, nu aveţi nici un drept să vă plângeţi de ce am răspuns celor care au scris. Dacă era potrivit ca răspunsul să fie pentru toţi, s-ar fi cuvenit ca şi epistola să fie scrisă în numele tuturor. Cuviinţa ne-a obligat să răspundem celor care ne-au scris pentru a ne face să le împărtăşim convingerea. Dacă v-aţi mirat că eu vă scriu singur, binevoiţi să consideraţi că ei nu mi-au mai scris ca şi cum ar forma un sinod. Prin urmare, preaiubiţii mei, eu am avut o bună şi legitimă pricină să scriu astfel”.

În problemele Bisericii, episcopul nu scria deloc în numele său personal. Constituţia Bisericii fiind sinodală, totul se făcea în sinod şi cel dintâi membru al adunării scria în numele tuturor şi ca reprezentant al sinodului. Iuliu a scris la cererea Sinodului din Roma, după cum atestă Sfântul Atanasie; dar epistola eusebienilor nefiind adresată în numele unui sinod, ci de către persoane particulare, Iuliu trebuia să răspundă în aceeaşi manieră, pentru a nu recunoaşte caracterul canonic al unui document care nu avea acest caracter. Dar el are grijă să declare că epistola lui nu trebuie considerată a conţine doar opiniile sale personale, lucru care i-ar fi răpit orice caracter canonic.

,,Trebuie să vă declar, continuă el, că deşi am scris în nume personal opiniile nu-mi aparţin numai mie, că acestea sunt ale tuturor episcopilor din Italia şi ale altor episcopi din ţinuturile noastre[37]. Eu nu am vrut să-i determin pe toţi să vă scrie, de teama de a nu fi oportun pentru un mare număr dintre ei; dar episcopii au venit aici în perioada fixată şi opinia lor a fost cea pe care v-o aduc la cunoştinţă prin această epistolă. Astfel, preaiubiţii mei, chiar dacă vă scriu eu singur, consideraţi că părerile exprimate sunt ale tuturor[38]. Este suficient pentru a vă face să vedeţi că mulţi dintre voi nu au invocat decât motive fără temei, nedrepte şi zadarnice.

Ceea ce tocmai v-am spus ajunge pentru a stabili că, fără temeritate şi fără nedreptate, noi am putut să admitem în comuniunea noastră pe fraţii noştri Atanasie şi Marcel[39]. Ar fi util totuşi să ne întindem un pic pe acest subiect. Mai întâi Eusebiu singur a scris împotriva lui Atanasie; apoi, mai mulţi dintre voi ne-au scris. În acelaşi timp, mai mulţi episcopi din Egipt şi alte provincii ne-au scris în favoarea lui Atanasie. Eu am observat, de la început, că epistolele voastre nu concordau unele cu altele; în mai multe puncte, cea de-a doua o contestă pe prima, iar prima o acuză pe a doua de falsitate. Când epistolele sunt astfel în contradicţie, nu se poate avea încredere în ele. Dacă voi vreţi ca să credem în epistolele voastre, trebuie să recunoaşteţi că noi trebuie să le credem şi pe cele scrise în scop contrar; şi dintr-un foarte puternic motiv, pentru că ele vin din locurile în care s-au petrecut lucrurile, în timp ce celelalte vin din ţări îndepărtate.

S-a spus că episcopul Arsenie a fost omorât de Atanasie; or, noi am aflat că el este viu şi prietenul lui Atanasie. Se invocă ancheta făcută la Mareote; şi Atanasie afirmă că ea a fost făcută doar în prezenţa uneia din cele două tabere; că preotul Macarie, care a fost acuzat, şi episcopul Atanasie nu au asistat la aceasta nici unul, nici celălalt. Noi ştim aceasta nu numai din mărturia lui Atanasie însuşi, ci şi din documentele anchetei trimise prin Martirie şi Isihie. Citind aceste documente, noi am văzut că Ischiras, acuzatorul, a asistat la anchetă, dar că Macarie şi episcopul Atanasie nu erau acolo; că preoţii lui Atanasie, când au cerut ca el să fie prezent, au fost refuzaţi. Ar fi trebuit, preaiubiţii mei, ca acuzatul să fi fost prezent, ca şi acuzatorul, dacă s-a dorit pronunţarea unei sentinţe echitabile. La Tir, Macarie s-a aflat în acelaşi timp cu Ischiras şi nu s-a putut stabili nimic. Trebuia procedat la fel la Mareote şi acuzatul să fie pus în prezenţa acuzatorului pentru a-l convinge sau a face calomnia evidentă. Pentru că aceasta nu s-a făcut şi pentru că acuzatorul a asistat singur la anchetă cu aceia pe care Atanasie i-a recuzat, tot ce s-a făcut este suspect.

Atanasie se plânge că nu au fost trimişi la Mareote pentru a ancheta decât aceia pe care el îi recuzase şi lui i se păreau suspecţi, adică Teognie, Maris, Teodor, Ursachie, Valens şi Macedonie. Noi ştim aceasta nu numai din mărturia sa, ci şi dintr-o epistolă a lui Alexandru, fost episcop de Thesalonic. Această epistolă a fost prezentată de Atanasie; ea era scrisă lui Dionisie, care avea titlul de comite[40]în sinod. Alexandru denunţa acolo complotul care exista în mod evident împotriva lui Atanasie. Acesta a prezentat, de asemenea, un document scris în întregime de mâna lui Ischiras şi în care el declară că potirul şi altarul său nu au fost nici răsturnate, nici zdrobite şi că el a fost câştigat de unele persoane care l-au pus să aducă aceste acuzaţii calomnioase. Unii preoţi de la Mareote au venit ulterior, confirmând că Ischiras nu a fost niciodată preot al Bisericii Soborniceşti şi că Macarie nu era vinovat de violenţele profanatoare de care era învinuit. Preoţi şi diaconi, care au venit aici, au furnizat mărturii numeroase în favoarea nevinovăţiei lui Atanasie, afirmând că nici una dintre acuzaţiile ridicate împotriva sa nu era adevărată şi că ele nu sunt decât rezultatul unui complot urzit împotriva lui. În plus, toţi episcopii din Egipt şi Libia au confirmat că hirotonia sa a fost liberă şi conformă cu rânduielile Bisericii; că toate acuzaţiile voastre sunt false; că el nu a comis nici un omor; că nimeni nu a fost omorât cu vreo ocazie; că nici un potir nu a fost spart; că toate acuzaţiile erau contrare adevărului”.

Episcopul Romei menţionează în continuare contradicţiile care existau în ancheta de la Mareote şi care îi dovedeau falsitatea. Apoi continuă:

,,În prezenţa atâtor mărturii şi dovezi în favoarea nevinovăţiei lui Atanasie, vă întreb – ce ar trebui să facem ? Ce cerea de la noi rânduiala ecleziastică decât să nu condamnăm un astfel de om, să admitem contrariul şi să îl privim ca pe un adevărat episcop, ceea ce am făcut. El a rămas aici un an şi jumătate aşteptându-i pe aceia care vroiau să vină să-l acuze. Toată lumea a înţeles că el nu ar fi avut niciodată această îndrăzneală dacă nu ar fi avut o încredere absolută în justeţea cauzei sale. El a venit aici nu din proprie iniţiativă, ci s-a decis după ce a primit de la noi o epistolă similară celei pe care v-am adresat-o vouă înşivă. După atât de multe şi minuţioase precauţii, noi am fost acuzaţi de voi că am acţionat împotriva canoanelor[41]. Examinaţi pe cei care nu respectă canoanele: suntem noi, care am admis în comuniunea noastră un om care ne-a furnizat atât de numeroase dovezi ale nevinovăţiei sale, sau sunteţi voi care la Antiohia, adică la 36 de stadii[42] de Alexandria, aţi ales un episcop pentru acest oraş şi l-aţi trimis acolo cu o trupă de soldaţi ? Voi nu aţi hirotonit episcop atunci când Atanasie era exilat în Galia; totuşi atunci ar fi trebuit s-o faceţi dacă Atanasie ar fi fost considerat vinovat; dar la întoarcerea sa din exil a găsit Biserica sa liberă şi care îl aştepta.

În virtutea cărui drept a fost trimis un episcop în locul său ? Mai întâi nu aparţinea câtorva indivizi să devanseze hotărârea unui sinod pentru că se ştia, din epistolele noastre, că urma să aibă loc un sinod. În plus, nu era permis să se ia o nouă decizie împotriva unei Biserici; căci prin care canon ecleziastic, după care tradiţie apostolică s-a putut autoriza trimiterea într-o Biserică care era în pace şi în locul lui Atanasie, care era în comuniune cu atâţia episcopi, a lui Grigorie, un străin, care nici măcar nu a fost botezat în Alexandria, care era aproape necunoscut şi care nu a fost cerut nici de preoţi, nici de episcopi, nici de popor ? Cu ce drept a fost hirotonit la Antiohia şi trimis la Alexandria, nu cu preoţi şi cu diaconi, nu cu episcopii Egiptului, ci cu soldaţi ? Cei care au venit aici ne-au povestit aceste lucruri şi s-au plâns de ele. Pe bună dreptate, căci chiar dacă Atanasie ar fi fost găsit vinovat într-un sinod, acesta nu ar fi fost un motiv pentru a hirotoni un individ împotriva dreptului şi rânduielilor ecleziastice; ar fi trebuit să aleagă unul în însăşi Biserica, în cinul preoţesc şi în clerul acestei Biserici; cel care ar fi fost astfel ales ar fi trebuit să fie înscăunat de episcopii provinciei; şi nu ar fi trebuit să încalce toate canoanele apostolice. Dacă s-ar fi acţionat astfel în privinţa unuia dintre voi cum s-a făcut împotriva lui Atanasie, nu aţi fi reclamat şi nu aţi fi cerut respectarea întocmai a canoanelor ?

Dragii mei, noi vă spunem, în prezenţa lui Dumnezeu şi cu toată sinceritatea, că ceea ce aţi făcut nu este nici evlavios, nici legitim, nici potrivit cu dreptul Bisericii. Ceea ce a făcut Grigorie la începutul conducerii sale dovedeşte bine ce a fost hirotonia sa. Cei care au venit aici de la Alexandria ne-au povestit şi episcopii ţării ne-au scris că, încă de la începutul aşezării lui Grigorie în scaun, o biserică a fost arsă, fecioare au fost despuiate de hainele lor, călugări au fost călcaţi în picioare, preoţi şi numeroşi credincioşi au fost sfâşiaţi în bucăţi, episcopi au fost aruncaţi în închisoare sau risipiţi, sfintele taine de care îl acuzau atât de tare pe preotul Macarie că le-ar fi profanat au fost luate şi aruncate la pământ de păgâni. Toate acestea au avut loc pentru a se face recunoscută hirotonia lui Grigorie, dar nu a servit decât ca să se vadă cine sunt cei care încalcă sfintele canoane. Dacă hirotonia sa ar fi fost legitimă, Grigorie nu ar fi avut nevoie să folosească metode violente împotriva celor care refuzau să i se supună. În prezenţa unor asemenea fapte, voi ne scrieţi că pacea domneşte la Alexandria şi Egipt. Atunci noţiunea de pace este schimbată şi voi numiţi pace faptele pe care le-am menţionat”.

Iuliu revine asupra anchetei făcute la Mareote în legătură cu potirul şi altarul lui Ischiras; trebuie observat că eusebienii ar fi trebuit să răspundă reproşurilor aduse de Atanasie acestei anchete, făcută într-un mod anticanonic, în faţa judecătorilor statului şi în prezenţa evreilor şi păgânilor, care fuseseră martori ai interogatoriilor privind sângele şi trupul lui Hristos[43]Se ştie că era interzisă dezvăluirea secretului marii taine creştine celor care nu aparţineau Bisericii. Acest secret este o dovadă a marii importanţe a tainei şi mărturia credinţei Bisericii în realitate; căci pentru ce motiv ar fi ţinut atât de straşnic la secret, dacă euharistia nu ar fi fost considerată un simbol, o figură a mâncării mistice ? Păgânii şi evreii ar fi înţeles perfect un astfel de simbol; dar nu se vroia a se da prilej blasfemiilor lor la adresa credinţei în participarea reală la trupul şi sângele lui Hristos.

După ce a expus cauza lui Atanasie şi a legitimat decizia Sinodului de la Roma în legătură cu acest subiect, Iuliu trece la Marcel de Ancira şi se exprimă astfel:

,,Deoarece voi mi-aţi scris că Marcel era necredincios faţă de Hristos, eu am crezut că trebuia să vă aduc la cunoştinţă că el a declarat calomnioase acuzaţiile ridicate împotriva dogmei sale. Când i-am cerut să-şi expună credinţa, el a făcut-o cu atâta exactitate încât ne-am convins că nu era de făcut nici o mustrare la adresa lui[44]. El a mărturisit că credea despre Domnul şi Mântuitorul Iisus Hristos ceea ce crede Sfânta Biserică Sobornicească; că el nu avea numai de acum această credinţă, ci a avut-o dintotdeauna. Preoţii noştri care au fost la Sinodul de la Niceea au confirmat, prin mărturia lor, ceea ce el afirma despre credinţa sa şi despre mărturisirea pe care a făcut-o atunci împotriva ereziei lui Arie. Eu am crezut că trebuie să vă avertizez că el nu aderă la nici o erezie şi respinge orice erezie contrară dogmei sănătoase. Deoarece credinţa lui era pură şi el o mărturisea, ce aveam de făcut, vă întreb, decât să-l privim ca pe un episcop, cum l-am privit cu adevărat şi să nu-l respingem din comuniunea noastră ?

Eu nu vă scriu deloc pentru a apăra în faţa voastră cauza acestor episcopi, ci pentru a vă asigura că noi am acţionat legal şi potrivit canoanelor, admiţându-i în comuniunea noastră şi că acuzaţiile voastre sunt zadarnice. Este drept ca voi să corectaţi acum ceea ce s-a făcut ilegal şi să căutaţi prin toate mijloacele să aduceţi pacea în Biserică; pentru ca pacea pe care Domnul ne-a dat-o să dăinuie; pentru ca Bisericile să nu fie divizate şi pentru ca să nu fiţi acuzaţi că aţi pricinuit schisme. Căci, vă mărturisesc, ceea ce aţi făcut conduce mai degrabă la schismă decât la pace.

Atanasie şi Marcel nu sunt singurii care au venit aici pentru a-şi aduce plângerile lor; numeroşi episcopi şi mulţi preoţi au venit aici din Tracia, Coelesiria, Fenicia şi Palestina. Au venit unii din Alexandria sau din alte provincii care, în afara faptelor deja relatate, au afirmat, în prezenţa episcopilor, că Bisericile au suferit violenţă şi că s-au petrecut acolo lucruri asemănătoare celor care au avut loc la Alexandria. Ei au prezentat fapte pentru a-şi sprijini afirmaţiile lor. Preoţi, sosiţi recent din Egipt şi Alexandria cu epistole, au afirmat plângând că mulţi episcopi şi preoţi care doreau să mergă la sinod au fost împiedicaţi. Ei spun că, după plecarea lui Atanasie şi până în prezent, episcopii au fost bătuţi cu violenţă şi aruncaţi în închisoare; că episcopi îmbătrâniţi în scaunul lor au fost deferiţi tribunalelor civile; că cea mai mare parte a preoţilor şi credincioşilor au suferit persecuţie; că unicul motiv al acestor violenţe era să-i silească să-l recunoască pe Grigorie şi să aibă legături cu arienii, partizanii săi.

La Ancira, în Galatia, s-a recurs la procedee asemănătoare celor din Alexandria, aşa cum a afirmat Marcel însuşi. Aceia care au venit aici au atribuit aceste fărădelegi multora dintre voi; eu nu vreau să-i numesc, dar voi aţi putea să-i cunoaşteţi pe altă cale. Eu nu am alt scop în epistola mea decât să vă îndemn să mergeţi la sinod pentru a asculta acolo aceste acuzaţii şi ca să înţelegeţi că nevenind acolo rămâneţi suspecţi în legătură cu tot ce vi se reproşează”.

După ce a insistat din nou asupra faptului că el nu era autorul tulburărilor prin noua judecată pe care a crezut-o necesară, Iuliu adaugă:

,,Eu am aflat că un mic număr dintre voi erau autorii răului. Aveţi, deci, atâta milă pentru a îndrepta ceea ce s-a făcut împotriva canoanelor şi a repara răul care a fost comis. Nu îmi scrieţi: voi aţi preferat comuniunea lui Marcel şi Atanasie faţă de a noastră; căci acesta ar fi un subterfugiu inspirat de ură şi spirit de mulţumire şi nu un argument pentru pace. În tot ce v-am scris, eu am avut ca scop să vă demonstrez că am acţionat bine în această circumstanţă şi că voi nu aţi avea nimic să ne reproşaţi. Voi aţi fi putut să ne reproşaţi că i-am admis în comuniunea noastră dacă noi nu am fi examinat cauza lor şi ei nu s-ar fi justificat; dar pentru că noi nu i-am admis decât potrivit canoanelor, vă rugăm în numele lui Hristos să nu-i dezbinaţi pe membrii Bisericii şi să preferaţi pacea Domnului informaţiilor greşite care v-au fost date. Nu este drept să sacrificăm prejudecăţilor unora pe cei care nu au fost deloc condamnaţi de crimele care le-au fost reproşate şi de a mâhni astfel pe Duhul. Dacă credeţi, încă, că pot fi condamnaţi, veniţi, pentru că mai mulţi ne-au scris că aveau pentru ce să-i demaşte.

Daţi-ne, preaiubiţii noştri, o asigurare legată de acest subiect, pentru ca noi să putem să-i înştiinţăm pe inculpaţii şi episcopii care trebuie să meargă la sinod; pentru ca vinovaţii să fie condamnaţi şi pacea să fie restabilită în sfârşit în Biserică. Este deja destul de bine ce s-a făcut până acum şi că unii episcopi, în prezenţa altor episcopi, au fost trimişi în exil. Eu nu vreau să înveninez discuţia dar, pentru a spune adevărul, s-a ajuns deja prea departe în certuri şi violenţe. Să admitem că Atanasie şi Marcel ar fi fost caterisiţi pe drept din scaunele lor, dar ce spuneţi voi despre alţi episcopi şi preoţi care au venit aici, din diverse locuri, aşa cum v-am spus; căci ei se plâng de aceleaşi nedreptăţi şi violenţe. O, preaiubiţilor ! Judecăţile Bisericii nu vor mai fi prin urmare făcute pe viitor după Evanghelie, ci pentru a pronunţa sentinţe de exil şi de moarte ? Dacă, aşa cum spuneţi, cei pe care i-aţi condamnat erau vinovaţi, trebuiau judecaţi nu aşa cum aţi făcut-o, ci după rânduiala ecleziastică; trebuia să ne scrieţi tuturor, pentru ca tot ce era drept să fie decis de către toţi. Erau, într-adevăr, episcopi care sufereau şi Bisericile care erau tulburate nu erau Biserici de rând, ci Biserici care au fost conduse de către apostoli. De ce nu ni s-a scris, în special, în legătură cu Biserica din Alexandria ? Nu cunoşteaţi tradiţia prin care ar trebui mai întâi să ne scrieţi şi apoi să decideţi ceea ce este drept ? Dacă episcopul acestei Biserici din Alexandria dădea naştere unor suspiciuni, trebuia mai întâi să scrieţi Bisericii noastre”.

S-a abuzat mult de acest fragment din epistola lui Iuliu în favoarea instituţiei papale. Totuşi, cuvintele sfântului episcop al Romei condamnă această instituţie. Într-adevăr, la început el pune pe episcopul Romei în rând cu toţi ceilalţi episcopi şi afirmă că decizia trebuia să fiecolectivă. El se referă apoi la un simpluobicei, pentru a spune că ar trebui să se adreseze mai întâi Bisericii sale, când era vorba de o problemă gravă care privea Bisericile apostolice; în fine, el afirmă căBisericii sale şi nu persoanei sale trebuia să i se adreseze. Aceste afirmaţii diverse se reduc la aceasta: că în cauzele care privesc Biserica întreagă, trebuia să se adreseze tuturor episcopilor; după obiceiulşi nu după un drept, nici dumnezeiesc şi nici măcar ecleziastic, trebuie să se adreseze întâi Bisericii Romei, recunoscută pe bună dreptate ca prima din cauza importanţei sale şi pentru că prin ea se obţinea asentimentul Apusului, fără de care nimic sobornicesc nu putea fi decis. Această învăţătură estesobornicească şi întemeiată pe constituţiaepiscopală şi sinodală a Bisericii; ea este, în consecinţă, contestarea instituţiei papale potrivit căreia episcopul Romei ar avea, de drept dumnezeiesc, o autoritate absolută şi universală asupra întregii Biserici.

Aşa cum am remarcat, partizanii papalităţii obişnuiesc să dea drept dovezi în sprijinul acestei instituţii texte care o resping şi o demască, dacă am vrea să le examinăm fără prejudecăţi în adevăratul lor sens.

Iuliu îşi încheie astfel epistola:

,,Cei care nu ne-au adus deloc la cunoştinţă ceea ce au făcut şi care au acţionat cum au vrut, vor ca noi să consimţim la aceasta în necunoştinţă de cauză. Nu acestea sunt regulile stabilite de către Pavel; nu aceasta este tradiţia Sfinţilor Părinţi. Este o regulă nouă şi o instituţie nouă. Eu vă rog, luaţi de bun ce vă scriu, pentru că nu am în vedere decât binele comun. Eu v-am adus la cunoştinţă ce am primit de la binecuvântatul apostol Petru; şi eu îl cred atât de cunoscut în toată lumea, încât nu v-aş fi scris dacă nu am fi fost atât de impresionaţi de ceea ce s-a întâmplat. Episcopi au fost dezrădăcinaţi din scaunele lor; au fost aşezaţi alţii în locul lor şi credincioşii sunt obligaţi să-i recunoască pe cei pe care nu-i vor. Eu vă rog să nu se mai întâmple aşa şi să scrieţi imediat împotriva celor care acţionează astfel, pentru ca Bisericile să nu mai fie tulburate; pentru ca episcopii şi preoţii să nu trebuiască să mai sufere violenţe; pentru ca credincioşii să nu mai fie obligaţi să acţioneze împotriva conştiinţei lor. Să nu dăm prilej păgânilor să râdă de noi şi să nu atragem asupra noastră mânia lui Dumnezeu ! Fiecare dintre noi va da socoteală în ziua judecăţii pentru ceea ce a făcut în această viaţă.

Fie ca toţi să aveţi sentimente plăcute faţă de Dumnezeu, pentru ca Bisericile, primindu-şi episcopii lor, să se bucure în Domnul nostru Iisus Hristos, prin care slava să fie a Tatălui, în vecii vecilor, amin.

Eu doresc, preaiubiţi fraţi, să vă purtaţi bine în Domnul”.

În ciuda epistolei Sinodului de la Roma[45], eusebienii au continuat să se comporte cu aroganţă, să tulbure Bisericile şi să urzească intrigi. Cât despre şeful lor, Eusebiu, episcop impostor de Constantinopol, el nu a putut cunoaşte decizia sinodului roman, pe care o ceruse el însuşi într-o scrisoare adresată episcopului Romei[46]. El a murit înainte de a primi răspunsul. Biserica Constantinopolului l-a rechemat atunci pe Pavel, episcopul său legitim. Dar episcopii arieni care alcătuiau facţiunea lui Eusebiu s-au pronunţat din nou în favoarea lui Macedonie. De aici au izbucnit răzmeriţe care au tulburat întreg oraşul.

Constanţiu, care era în Antiohia, i-a ordonat lui Ermoghen, locotenentul său din Thracia, să meargă la Constantinopol şi să-l alunge pe Pavel[47]. Ermoghen a vrut să îndeplinească ordinul cu toată stricteţea; dar din momentul în care a început să exercite presiuni asupra sfântului episcop, întreg oraşul s-a ridicat. El a vrut să înăbuşe răscoala; dar de-abia ce a ordonat trupelor sale acest lucru, casa sa a fost invadată de popor care i-a dat foc; a fost tras afară de picioare şi omorât. Constanţiu a alergat grabnic la Constantinopol, a pedepsit oraşul luându-i jumătate din grâul care era împărţit gratis în fiecare an, precum poruncise Constantin, şi l-a alungat din nou pe Pavel din Constantinopol, fără a-l recunoaşte însă pe Macedonie ca episcop.

După această campanie, el s-a întors în Antiohia.

Pavel s-a dus la Roma, unde s-a întâlnit cu ceilalţi episcopi răsăriteni care au apelat la Apus pentru persecuţiile la care au fost supuşi de arieni. În afară de Atanasie şi Marcel, Pavel i-a găsit la Roma pe Asclepa de Gaza şi Luchie de Adrianopolis[48].

Epistola lui Iuliu către eusebieni nu a avut nici un efect în Răsărit. Ortodocşii erau prea timizi pentru a se pronunţa în favoarea persecutaţilor împotriva episcopilor care se bucurau de încrederea împăratului. Ei nu îndrăzneau nici să se ducă la Roma pentru a examina cu seriozitate acuzaţiile duşmanilor lui Atanasie.

După Sinodul de la Roma, Iuliu a dat tuturor răsăritenilor care se aflau acolo scrisori de comuniune în care el hotăra că ei erau episcopii legitimi şi-i condamna pe cei care li se opuneau. Întăriţi de aceste scrisori care aveau o mare autoritate[49], episcopii depuşi s-au întors la scaunele lor, dar răsăritenii au refuzat să recunoască această sentinţă. Ei îi scriseseră episcopului Romei cu prea multă acreală ca el să fi făcut altfel. Exemplul lui Novaţian, pe care ei îl opuneau lui Iuliu, nu era prea bine ales deoarece Novaţian a fost acceptat iniţial de Răsărit ca episcop legitim de Roma şi el nu a fost abandonat decât după ce cauza sa a fost examinată în Răsărit. Răsăritenii, pretinzând că Apusul nu trebuia să se preocupe de ceea ce se petrecea în Răsărit, scindau Biserica care era aceeaşi pretutindeni şi trebuia să trăiască în unitate. Episcopii ortodocşi ştiau aceasta; iată de ce sentinţa Apusului, dată de Sinodul de la Roma şi adusă la cunoştinţă de episcopul Iuliu, avea o atât de mare importanţă.

Episcopii eusebieni au fost jigniţi de metodele episcopului Romei. ,,Noi ştim bine, i-au scris ei[50], că Biserica romanilor s-a fălit întotdeauna cu importanţa sa şi pretinde că este, încă de la origini, lăcaşul apostolilor, izvorul şi metropola evlaviei; cu toate acestea, teologii credinţei i-au venit din Răsărit. Dar, atunci când noi vom fi învinşi prin număr şi măreţie, nu vom fi mai puţin superiori în virtute. Fiind în comuniune cu Atanasie – i-au spus ei lui Iuliu –, voi aţi dispreţuit sinodul nostru şi aţi procedat pe cât de nedrept, pe atât de contrar legilor ecleziastice. Cu toate acestea, noi nu refuzăm să fim în comuniune cu voi, dar cu condiţia ca voi să nu luaţi partea expulzaţilor, ca voi să-i recunoaşteţi pe cei care sunt puşi în locul lor, şi să recunoaşteţi legitimitatea deciziilor noastre”.

S-a văzut cum a răspuns Iuliu la această epistolă.

Sosind la Alexandria, Atanasie a fost primit cu entuziasm de către ortodocşi. Grigorie şi populaţia l-au atacat; ortodocşii l-au apărat şi au urmat certuri şi bătăi, în care câteva persoane au fost omorâte. Arienii au aruncat în spinarea lui Atanasie tot ce s-a întâmplat. Dar, cum spune Socrate, se ştie care sunt urmările revoltelor populare, şi l-au defăimat pe Atanasie făcându-l responsabil de violenţele care au avut loc. Printre defăimătorii săi se distingea Sabin, episcop de Macedonia. Dacă acest episcop, adaugă cinstitul istoric, ar fi luat aminte la nenorocirile pe care arienii şi Macedonie le-au pricinuit Bisericii, ar fi avut decenţa să păstreze tăcerea, dacă nu s-a putut hotărî să-i dea lui Atanasie cinstea care i se datora. Dar el a încercat să disimuleze răul pe care arienii şi Macedonie l-au făcut.

Acest Sabin era un partizan fanatic al pseudo-episcopului Macedonie.

După decizia romană, Pavel a crezut de asemenea că se poate întoarce la scaunul său[51]. Numaidecât Constanţiu, care era mereu în Antiohia, i-a scris lui Filip, prefect al pretoriului, să-l alunge din nou pe sfântul episcop şi să-l pună în locul său pe Macedonie. Exemplul lui Ermoghen era puţin încurajator pentru Filip. El a recurs deci la viclenie, i-a spus lui Pavel că trebuia să discute cu el treburi publice şi i-a dat întâlnire la băile lui Zevxip. Pavel s-a dus acolo. Filip i-a arătat atunci ordinele împăratului. Numeroşi credincioşi care au aflat de demersul impus lui Pavel au bănuit că este o cursă şi s-au dus înainte la băi. Filip, temându-se de o răzmeriţă, l-a făcut pe Pavel să intre de la băi în palat şi de aici pe un vas pregătit pentru această misiune. El se îndrepta deja către Thessalonic, Macedonia, când poporul nu bănuia încă plecarea sa.

Deodată Filip a apărut într-un car, avându-l alături pe Macedonie, încadrat de o veritabilă armată. Poporul a alergat în număr mare către biserică pentru a afla ce urma să se întâmple. Ortodocşii şi arienii erau tulburaţi. Piaţa bisericii era prea mică pentru a încăpea mulţimea. În scurt timp, carul prefectului nu se mai putea deplasa; soldaţii au luat ca opoziţie obstacolul exclusiv material pe care îl întâlneau; ei şi-au scos săbiile şi s-au aruncat cu furie asupra unui popor inofensiv. Trei mii o sută cincizeci de persoane au fost masacrate sau sufocate; aceasta a fost fapta care i-a deschis lui Macedonie porţile bisericii. El a intrat acolo cu un aer flegmatic ca şi cum împrejurimile nu ar fi fost acoperite de sânge şi cadavre. Biserica în care a intrat era cea a Păcii.Constanţiu construia atunci alături Biserica Înţelepciunii (Sofia); cele două biserici comunicau ca şi cum nu ar fi fost decât una, care a fost numită Biserica Înţelepciunii dumnezeieşti sau Sfânta Sofia.

Pavel, surghiunit la Thessalonic, oraşul său natal, avea permisiunea de a călători în Macedonia, dar Răsăritul îi era cu totul interzis.

Cealaltă victimă a arianismului, Atanasie a resimţit la puţin timp după întoarcerea sa efectele urii atroce pe care i-o purtau duşmanii săi. Ei l-au acuzat că acaparează grâul care trebuia, potrivit ctitoriei lui Constantin, să fie dat săracilor de Biserica Alexandriei[52]. Constanţiu a dat crezare acestor calomnii şi l-a condamnat pe Atanasie la moarte. Acest împărat era întotdeauna, în Antiohia, înconjurat de episcopii săi arieni, şi acolo a dat această sentinţă crudă.

Atanasie, prevenit la timp de poruncile date de împărat, a fugit din nou la Roma[53]. Pavel, la rândul său, s-a prefăcut că se duce în Corint şi s-a îmbarcat de asemenea pentru Roma. Ambii, susţinuţi de episcopul Romei, au adresat o petiţie lui Constans, împăratul Apusului, care le-a acceptat cererea[54].

Constans s-a arătat plin de consideraţie şi respect pentru Atanasie şi l-a însărcinat să-i procure cărţi ale Sfintelor Scripturi. Atanasie nu a avut altfel de relaţii cu el niciodată; el a fost deci foarte surprins, când era la Roma, să primească o epistolă de la Constans care-l chema la Milano[55]. El s-a dus acolo şi a aflat că, la cererea fratelui său, Constanţiu a consimţit la reunirea unui sinod la care episcopii răsăriteni şi apuseni reuniţi să poată pune capăt tuturor dezbinărilor.

Dar înainte de a ajunge la această propunere, Constans i-a cerut fratelui său să-i trimită 3 episcopi pentru a-i lămuri circumstanţele depunerii lui Pavel şi Atanasie. Atunci, arienii rămaşi în Antiohia după sinod i-au trimis pe Narcis de Neroniada, Teodor de Heracleea, Maris de Calcedon şi Marcu din Aretusa Siriei. Ei s-au dus la Treves, unde se afla atunci Constans. Li s-a propus o reuniune cu Atanasie, dar ei au refuzat pretinzând că trebuiau admise pur şi simplu deciziile sinoadelor lor. Tot atunci ei i-au prezentat împăratului ultima mărturisire de credinţă care fusese redactată la Antiohia după plecarea ortodocşilor. Această călătorie nu l-a putut lumina pe Constans; şi Maximin, episcop de Treves, prietenul lui Atanasie, a refuzat să fie în comuniune cu cei patru episcopi răsăriteni. Răsăritul şi Apusul, ca şi înainte de Sinodul de la Roma, erau mereu dezbinate.

Mărturisirea de credinţă trimisă din Antiohia a fost fără îndoială obiectul discuţiilor şi comentariilor în Apus; iată de ce cei care au alcătuit-o, călăuziţi ca de un sentiment de pocăinţă[56], s-au reunit după 3 ani la Antiohia (345) şi au alcătuit o nouă expunere de credinţă de o lungime exagerată şi care putea trece mai curând drept un tratat teologic despre Sfânta Treime. Acest tratat era exact, la fel de îndepărtat de erorile lui Arie, ca şi de cele ale lui Sabelie, dar nu avea inserat în el cuvântul consubstanţial. Această lucrare nu conţine nimic, în fond, care să nu fie menţionat în lucrările pe care noi le-am prezentat anterior; noi nu credem deci că este necesar să o reproducem.

Trebuie să remarcăm totuşi că în această lucrare este condamnat Photinos, care este numit Scotinos prin antifrază (Photinos înseamnă luminos, iar Scotinos întunecat). Acest Photinos fusese ucenicul lui Marcel de Ancira şi mărturisea în mod incontestabil ereziile lui Sabelie şi Pavel de Samosata, erezii imputate lui Marcel însuşi.

Ei au trimis scrierea lor episcopilor din Italia prin Eudoxie, episcop de Germanicia, Macedonie, episcop de Mopsuestia în Cilicia, Martirie şi mulţi alţii. Acesta din urmă era fără îndoială cel care adusese primele epistole ale episcopilor eusebieni lui Iuliu al Romei. Episcopii apuseni au refuzat să se ocupe de această nouă expunere de credinţă şi au răspuns că simbolul redactat la Niceea le era suficient.

În timp ce episcopii răsăriteni făceau acest demers pe lângă Apus, cei doi împăraţi Constans şi Constanţiu s-au înţeles pentru convocarea unui mare Sinod răsăriteano-apusean. Constans a fost încurajat în bunele sale intenţii de episcopii Atanasie şi Pavel[57]. Acesta din urmă nu a trăit până la reunirea sinodului. Încrezător în dispoziţiile lui Constanţiu, care consimţea să se reanalizeze cauza sa, s-a întors la Constantinopol aşteptând judecata care i se va face; dar întoarcerea sa a fost pricina unei răscoale de care a fost făcut răspunzător. El a fost prins şi dus la Cucus, mic oraş din Capadocia, unde a fost omorât[58].

Sinodul răsăriteano-apusean a fost convocat la Sardica în Iliria. Episcopii au fost acolo întruniţi în perioada stabilită, în număr de circa 170[59]. Potrivit lui Sabin de Macedonia, din acest număr erau 76 răsăriteni, printre care era Ischiras pe care arienii îl făcuseră episcop, deşi el nu a fost hirotonit canonic preot şi care nu avea scaun episcopal.

Apusenii îl aveau în fruntea lor pe prea cinstitul Osie şi nu erau însoţiţi de nici un demnitar civil. Răsăritenii îi aduseseră cu ei pe comitele Musonianus şi pe Isihie care avea la curte titlul de Castrensis. Arienii contau întotdeauna pe autoritatea imperială pentru a li se da dreptate. Din episcopii răsăriteni, unii s-au scuzat că nu pot merge la sinod din cauza infirmităţilor lor, alţii pretindeau că termenul dat pentru a veni acolo nu era suficient, şi ei îl făceau răspunzător de toate acestea pe Iuliu, episcopul Romei. Dar Atanasie aştepta la Roma de 18 luni sinodul.

Răsăritenii au fixat ca loc de întâlnire oraşul Philippopolis din Tracia. Când au ajuns acolo, au scris apusenilor reuniţi în Sardica că nu vor merge la sinod dacă ei (apusenii) rămân în comuniune cu Atanasie care era depus[60]. Cu toate acestea, ei s-au decis să meargă la Sardica, dar sosind, au protestat spunând că nu vor pune piciorul în biserică dacă nu le vor fi acceptate condiţiile. Episcopii apuseni, în fruntea cărora se aflau Protoghen de Sardica şi Osie de Cordoba, au răspuns că ei nu puteau rupe comuniunea cu un episcop care nu fusese depus decât ca urmare a unei sentinţe considerate invalidă de Iuliu, episcopul Romei. Răsăritenii au insistat şi cele două părţi au întreţinut atunci o corespondenţă care nu a făcut decât să agraveze ostilitatea lor reciprocă.

Eusebienii sperau că autoritatea lui Constanţiu se va impune adversarilor lor; dar atunci când au văzut că procedura era pur bisericească[61]; că toate Bisericile veniseră cu martori împotriva lor, cu documente în ordine; că doi episcopi cinstiţi, Arie, numit de asemenea Macarie de Petra din Palestina, şi Asterie de Petra din Arabia i-au părăsit pentru a se uni cu apusenii şi cu cei persecutaţi şi au relatat intenţiile şi secretele lor abominabile, s-au temut că judecata, în loc să lovească în victimele lor, ar putea să cadă asupra lor. Văzându-l mai ales pe Atanasie că manifestă o mare încredere în rezultatul procedurilor, ei au ţinut consfătuiri secrete în palatul în care li se pregătiseră locuinţele.

Ei îşi spuneau unul altuia: noi am avut un scop venind aici, dar noi vom dobândi contrariul; contăm pe sprijinul comitelui şi el ne va abandona; vom fi cu siguranţă condamnaţi. Voi ştiţi tot ceea ce a fost făcut; Atanasie are în mâini ancheta de la Mareote care este suficientă pentru a se justifica şi a ne acoperi de necinste. De ce să rămânem aici ? Să găsim un pretext pentru a ne retrage; mai bine să fugim, deşi aceasta pare puţin onorabil, decât să fim dovediţi ca defăimători; dacă vom fugi, vom putea încă să susţinem cauza noastră; dacă ne condamnă, noi îl vom avea de partea noastră pe împărat care nu va permite poporului să ne alunge din scaunele noastre.

Acestea sunt conversaţiile pe care le aveau între ei eusebienii în ce-l priveşte pe Sfântul Atanasie.

Osie şi apusenii îi presau să se hotărască. Atanasie şi ceilalţi sunt aici, spuneau ei, care se angajează să dovedească că voi sunteţi defăimători. Dacă vă temeţi de judecată, de ce aţi venit aici ? Trebuia să nu veniţi; odată sosiţi, trebuie să rămâneţi. Ei erau foarte stânjeniţi atunci când Constanţiu le-a dat vestea despre o victorie pe care o repurtase în faţa perşilor. Trebuie să plecăm, au spus ei de îndată. Împăratul nu putea fără îndoială să prăznuiască victoria sa fără ei. Nimeni nu a fost înşelat de un astfel de pretext pe care ei l-au comunicat sinodului prin intermediul lui Evstatie, preot al Bisericii din Sardica. Osie, în numele sinodului pe care-l prezida, le-a răspuns imediat: ,,Veniţi să vă curăţiţi de acuzaţiile ridicate împotriva voastră sau să ştiţi că sinodul vă va condamna ca vinovaţi şi îi va declara nevinovaţi pe Atanasie şi cei împreună cu el”. Dar în conştiinţa lor simţindu-se vinovaţi, ei erau speriaţi şi mai dispuşi să fugă fără întârziere decât să se supună scrisorii care le era adresată.

Prin urmare, au fugit în mod ruşinos şi s-au întors la Philippopolis, unde s-au constituit în sinod.

Ei au început prin a condamna cuvântulconsubstanţial[62] şi au încercat să-l înlocuiască printr-un cuvânt care exprima o idee cu totul contrară (άνομυίος); apoi au confirmat primele lor sentinţe împotriva lui Atanasie, Pavel, Marcel şi Asclepa, şi l-au depus pe Iuliu al Romei pentru că a fost cel dintâi care a intrat în comuniune cu episcopii condamnaţi; Osie a fost depus pentru acelaşi motiv şi pentru că fusese prietenul lui Paulin şi Evstatie de Antiohia; Maximin, episcop de Treves, pentru că a fost cel dintâi care a intrat în comuniune cu Pavel al Constantinopolului şi i-a înlesnit mijloacele de a se întoarce la biserica sa şi, mai mult, pentru că nu a vrut să intre în comuniune cu răsăritenii care se duseseră în Galia. Ei i-au mai depus pe Protoghen de Sardica şi Gaudentie. Primul, pentru că era în comuniune cu Marcel pe care îl condamnase iniţial; al doilea, pentru că nu a urmat aceeaşi linie de conduită cu predecesorul său Chiriac şi i-a reaşezat pe cei pe care el îi depusese.

Ei şi-au consemnat deciziile într-o epistolă pe care au adresat-o tuturor episcopilor soborniceşti[63]. Ei au reînnoit în ea toate acuzaţiile împotriva adversarilor lor, chiar pe acelea pentru care nimeni nu-şi putea face nici o iluzie; au adăugat la această circulară ultima mărturisire de credinţă redactată la Sinodul din Antiohia. Această comunicare a fost făcută în numele sinodului convocat la Sardica, deşi semnatarii fuseseră reuniţi la Philippopolis. Ei pretindeau că au alcătuit ei singuri sinodul, sub pretextul, fără îndoială, că ceilalţi fuseseră excomunicaţi sau erau în comuniune cu cei care fuseseră (excomunicaţi).

Dintre episcopii reuniţi la Philippopolis, nu toţi erau arieni; cea mai mare parte erau foarte ortodocşi; dar ei s-au lăsat înşelaţi de aceia dintre episcopi care asistaseră la Sinodul din Tir şi care îi purtau lui Atanasie o ură oarbă. Se poate crede de asemenea că mulţi dintre ei, aflându-se pentru prima oară în prezenţa Apusului pe care îl socoteau barbar, s-au simţit umiliţi să fie puşi pe picior de egalitate cu acesta. Epistola episcopului Romei şi pretenţia sa de a reanaliza în numele Apusului judecăţile pe care ei le emiseseră i-au ofensat profund. Cu toate acestea, ei trebuiau să vadă că decizia Sinodului roman nu era privită ca o sentinţă supremă, deoarece era convocat un sinod la Sardica pentru a o controla şi judeca în ultimă instanţă.

Dar în acest sinod apusenii erau numeroşi; mai mulţi răsăriteni li s-au alăturat şi s-au înţeles cu ei pentru a judeca din nou şi într-o manieră definitivă toate chestiunile care tulburau Biserica. Cea mai mare parte a episcopilor reuniţi la Philippopolis se pronunţase prea deschis în aceste chestiuni pentru a nu se considera drept o dezaprobare singurul gând de a le examina din nou. De aici a luat naştere o dezbinare care nu le-a făcut cinste şi care a lăsat să planeze suspiciuni asupra dreptei lor credinţe. Sinoadele răsăritene sau apusene nu puteau fi considerate nici unele, nici altele drept tribunale supreme. Iată de ce se convocase la Sardica un sinod răsăriteano-apusean care trebuia să reprezinte sobornicitatea şi să judece în ultimă instanţă.

Episcopii reuniţi la Sardica[64] au examinat din nou cauzele lui Atanasie, Marcel de Ancira şi Asclepa de Gaza. Atanasie a fost recunoscut nevinovat şi procedurile Sinodului din Tir împotriva lui au fost socotite intrigi şi calomnii inspirate de ură. Deoarece Marcel de Ancira a făcut o mărturisire de credinţă ortodoxă, s-a declarat că era nevinovat de greşelile care-i fuseseră imputate. Asclepa de Gaza a prezentat procedura lui Eusebiu de Cezareea, mitropolitul său, şi a multor altor episcopi, judecătorii lui care îl reaşezaseră în scaunul său.

Luchie de Adrianopolis, urmărit de asemenea de arieni, şi-a prezentat cauza la sinod; el a fost considerat nevinovat de îndată ce au fugit acuzatorii săi.

Sinodul i-a excomunicat şi i-a depus apoi pe episcopii impostori ai Alexandriei, Ancirei şi Gazei; apoi pe cei care arătaseră cea mai mare patimă în intrigile ariene, adică Teodor de Heracleea din Tracia, Narcis de Neroniada, Ştefan de Antiohia, Gheorghe de Laodiceea, Acachie de Cezareea din Palestina, Menofant de Efes, Ursachie de Singidunum şi Valens de Mursia. Sinodul nu a crezut necesar să redacteze o nouă mărturisire de credinţă; simbolul de la Niceea a fost considerat suficient.

Deciziile sinodului au fost comunicate Bisericilor care se interesau de ele în mod particular; împăraţilor, lui Iuliu episcopul Romei şi tuturor episcopilor sobornicităţii. Se deţine încă această ultimă epistolă, ca şi cele care au fost adresate lui Iuliu şi Bisericii Alexandriei. Aceste documente merită o atenţie specială.

 


   [1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [2] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 31.

   [3] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 3; Sfântul Epifanie, Hæres., 68, § 10.N.tr.: A se vedea Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 80-81.

   [4] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [5] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 1.

   [6] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 6.

   [7] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Const., § 5.

   [8] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 1; Sfântul Grigorie de Nazianz, Orat. 21, in Laud. Athan..

   [9] Apud Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 3 şi urm..

   [10] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 20.

   [11] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 9 şi urm.; Apolog. contra Arian., § 20; Sfântul Ilarie Pictavianul (N.tr.: Este vorba de Sfântul Ilarie de Poitiers; Pictavianum este vechea denumire a oraşului Poitiers. Fiindcă este mai cunoscut sub acest din urmă nume, vom scrie de acum încolo Ilarie de Poitiers),Fragment. II, § 2; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 8.

   [12] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 9; Apolog. contra Arian., § 20.

   [13] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 7; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 7, 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 3.

   [14] Sfântul Atanasie, De Synod., § 22 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 3; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 8 şi urm.; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 5 şi urm..

   [15] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod. seu fid. Orient., § 32.

   [16] A se vedea Paladie, Vit. Chrysost., § 8.

   [17] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [18] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 9.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 10.

   [20] Un anume Pistos se instalase acolo înainte prin propria autoritate, şi fusese hirotonit de Secundus. Sinodul din Antiohia nu a considerat să-i ia partea.

   [21] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 10; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 5.

   [22] Sfântul Atanasie, De Synod., § 23; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 29; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 10.

   [23] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 31, 32, 33.

   [24] Confuzia era cu atât mai lesne de făcut cu cât cuvântul grec Υποστασις (ipostas) înseamnă substanţă şi persoană. S-a abuzat mult de acest cuvânt în controversele care au avut loc în secolele IV şi V.

   [25] Sfântul Atanasie, De Synod., § 24.

   [26] Sfântul Atanasie, De Synod., § 25.

   [27] Sfântul Atanasie, De Synod., § 26.

   [28] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 9; De Synod., § 25.

   [29] Avem de la acest sinod 25 canoane. Noi nu găsim acolo nimic care să merite o menţiune specială; ele reînnoiesc, în cea mai mare parte, vechi dispoziţii deja cunoscute.

   S-a discutat mult despre aceste canoane. Învăţaţii nu au vrut să vadă în sinodul din Antiohia decât o consfătuire ariană şi au pretins, fără dovezi, că aceste canoane erau ale altui sinod. Alţii savanţi au susţinut că sinodul a fost la început ortodox, dar că episcopii ortodocşi s-au retras după alcătuirea canoanelor şi că sinodul a fost începând de atunci arian.

   Noi credem că am dat o idee exactă despre sinod, care face inutile toate ipotezele.

   [30] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 10 şi urm.; Epist. ad Orthodox.; Iuliu, Epist. ad Antioch..

   [31] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 11.

   [32] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 11.

   [33] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 20.

   [34] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 21 şi urm..

[35] N.tr.: Potrivit Matei 18, 6.

   [36] Aceasta dovedeşte că Macarie, Martirie şi Isihie fuseseră trimişi la Roma de eusebieni înainte de Sinodul din Antiohia, la care Grigorie a fost ales ca episcop al Alexandriei, şi atunci când arianul Pistos se pretindea încă episcop al acestei Biserici.

   [37] Cu alte cuvinte, din Apus.

   [38] Episcopul Romei recunoştea aici că asentimentul episcopilor dă opiniei sale valoare. Astăzi, papii pretind că dau, în virtutea aşa-zisei lor infailibilităţi, mărturiei episcopale întreaga sa valoare. Două învăţături nu pot fi mai contradictorii între ele.

   [39] Noi am avut deja de mai multe ori ocazia de a observa că episcopii, pentru a fi consideraţi legitimi, trebuiau să fie în comuniune cu ceilalţi episcopi. De aceea îşi adresau reciproc scrisori de comuniune după hirotonia lor. Atunci când certurile se amplificau, episcopii legitimi trimiteau altor episcopi apărarea lor, cu scopul de a dovedi că ei erau vrednici de a fi primiţi în comuniune. Se proceda astfel nu numai în ce-l priveşte pe episcopul Romei, ci şi pe toţi ceilalţi. Cu toate acestea, se ajungea că avea o mare importanţă comuniunea cu episcopul Romei, deoarece acest episcop trăgea de obicei după el restul Apusului şi pentru că, prin el, un episcop era în comuniune cu o mare parte a Bisericii.

   [40] Acest titlu era dat delegaţilor care aparţineau anturajului împărătesc, şi îl reprezentau pe împăratul însuşi în anumite misiuni.

   [41] Episcopul Romei recunoştea atunci că el era silit să urmeze canoanele, cu alte cuvinte legile făcute de episcopi, de la care el nu avea dreptul să se sustragă. Astăzi, papii se pretind mai presus de canoane; afirmă că nici o lege nu le poate fi impusă de episcopi; că ei singuri dau canoanelor valoarea lor în virtutea autorităţii lor suverane şi dumnezeieşti. În privinţa acestui punct, ca în privinţa atâtor altora, episcopii actuali ai Romei au o învăţătură contrară celei a vechilor episcopi ai acestui oraş. Istoria va spune în ce epocă au început aceste schimbări şi cum s-au dezvoltat.

   [42] N.tr.: Cel mai probabil, este o greşeală care a apărut în text la retipărire, deoarece Alexandria nu se află la 36 de stadii de Antiohia, ci la o distanţă mult mai mare.

   [43] A se vedea Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 31.

   [44] Sfântul Epifanie (Hæres., 72) a dat declaraţia făcută de Marcel de Ancira Sinodului din Roma. Ea conţine expresiile amfibologice pe care le-a descoperit Eusebiu de Cezareea în lucrarea aceluiaşi episcop. Se pot înţelege cu siguranţă aceste expresii într-un sens ortodox; dar se pot de asemenea interpreta într-un sens favorabil ereziilor lui Sabelie şi Pavel de Samosata.

   [45] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 36.

   [46] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 11 şi 12.

   [47] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 13; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 7.

   [48] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 14 şi 15; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 8.

   [49] Socrate (cap. 15) spune că, în virtutea unei prerogative a Bisericii Romane, Iuliu a restabilit episcopii care fuseseră judecaţi la Sinodul de la Roma. Acest istoric se înşală asupra datei, deoarece abia după 4 ani, la Sinodul din Sardica, s-a propus acordarea dreptului de apel la Iuliu, în cauzele episcopale. Eroarea lui Socrate a cauzat-o pe cea a lui Sozomen (cartea a III-a, cap. 8) care afirmă că episcopul roman avea, datorită demnităţii scaunului său, o supraveghere generală asupra cauzelor episcopale. Noi vom vedea stabilirea acestei prerogative a scaunului Romei pe care cei doi istorici au menţionat-o prin anticipaţie în relatările lor.

   [50] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 8.

   [51] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 9.

   [52] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 17.

   [53] Există confuzie în relatările lui Socrate şi Sozomen care au confundat ultimele fapte cu privire la Pavel şi Atanasie cu cele care s-au petrecut înainte de Sinodul din Roma. Înainte de Sinodul din Roma, Atanasie a fugit pentru a scăpa de violenţele lui Grigorie; la întoarcere după sinod, el a fugit din nou la Roma din cauza condamnării lui Constanţiu. Pavel a fost exilat pentru a doua oară după moartea lui Ermoghen; la întoarcerea în Constantinopol, după Sinodul din Roma, el a fost exilat de Filip în Macedonia şi a ajuns din nou la Roma.

   [54] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 19; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 18; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 10.

   [55] Sfântul Atanasie, Apolog. ad Const., § 4.

   [56] Sfântul Atanasie, De Synod., § 26 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 19 şi 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 11.

   [57] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 11.

   [58] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 4.

   [59] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 15; Apolog. contra Arian., § 36 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 5; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 11.

   [60] Socrate alătură numele lui Pavel celui al lui Atanasie; dar este o eroare. Pavel a fost omorât atunci, precum afirmă Teodoret; şi scrisoarea Sinodului din Sardica, citată mai jos, dovedeşte că sfântul episcop al Constantinopolului nu era la sinod. Sozomen a evitat această greşeală a lui Socrate, predecesorul său.

   [61] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 15 şi urm..

   [62] Socrate şi Sozomen, Loc. cit..

   [63] Apud Labb., Concil., tomul II; Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 33 şi urm.;Fragment. III.

   [64] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 17; Apolog. contra Arian., § 36; Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 6; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, cap. 12; Labb., Concil., tomul II.

Sursa

ISTORIA BISERICII capitolul 2PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE



1


de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice

 de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 Volumul III

Cartea a VII-a

 

Anii 325-346

 

Râvna lui Constantin pentru Biserică – El porunceşte să se construiască biserici, mai ales în Palestina – Elena, mama sa, merge în această provincie pentru a supraveghea îndeplinirea poruncilor sale – Descoperirea crucii lui Iisus Hristos – Biserici la Ierusalim, Betleem şi pe Muntele Măslinilor – Constantin părăseşte Răsăritul şi se duce la Roma – Idolatria îi aduce o sfidare – Mânia împăratului – Soţia sa, Fausta, îl înşală în legătură cu intenţiile lui Crispus şi ale fiului lui Liciniu – Cei doi prinţi mor de morţi violente – Elena la Roma – Ea îl lămureşte pe Constantin în ce priveşte intrigile Faustei şi aceasta este omorâtă – Constantin părăseşte Roma şi se îndreaptă către Răsărit – Proiect al unei noi capitale a imperiului – Bizanţul transformat devine Constantinopol – Mişcarea creştină în imperiu – Starea Bisericii din Răsărit în timpul şederii lui Constantin în Apus – Alexandru al Alexandriei şi Meletie – Sfântul Atanasie îi urmează lui Alexandru – Sfântul Antonie la Alexandria – Recrudescenţa arianismului – Arie rechemat din exil – Chemarea lui Eusebiu de Nicomidia şi a lui Teognie – Atanasie acuzat se justifică – Răscoală în Antiohia împotriva Sfântului Evstatie, care este caterisit – Eusebiu de Cezareea refuză să-i ia locul – Râvna lui Constantin pentru pacea şi unitatea Bisericii – El vrea să se ducă la Ierusalim – Divizarea din Biserică îl împiedică – Sfântul Atanasie acuzat din nou – Sinodul din Tir – Arie la Sinodul din Ierusalim – Atanasie la Constantinopol – Sinod în acest oraş – Exilul lui Atanasie – Caterisirea lui Marcel de Ancira – Dispute între acest episcop şi Eusebiu de Cezareea – Arie la Constantinopol – Moartea sa – Constantin merge în Nicomidia, unde este botezat – Moartea lui Constantin – Biserica din afara Imperiului Roman – Evanghelizarea Abisiniei şi Iberiei – Biserica din Persia – Ea este persecutată de Sapor – Scrisoarea lui Constantin către acest rege

 

Anii 326-337

 

După sinodul de la Niceea, Constantin a simţit o mare bucurie[1], crezând că toată Biserica, unită într-o aceeaşi credinţă, urmează să se bucure de o pace profundă şi va putea să lucreze mai eficient pentru răspândirea creştinismului în toate clasele societăţii. În amintirea marelui eveniment la care a contribuit atât de mult, Constantin a decis să fie construită o biserică la Ierusalim, pe Golgota, unde se săvârşise jertfa de mântuire a lumii. El l-a însărcinat cu această problemă pe Macarie, episcopul Ierusalimului, căruia i-a scris în legătură cu aceasta o frumoasă scrisoare pe care Eusebiu a păstrat-o. Elena, mama împăratului, a sprijinit acest proiect evlavios şi a mers în Palestina pentru a veghea la îndeplinirea lui.

Elena era o creştină înflăcărată. Ajunsă la Ierusalim, ea a urcat pe Golgota şi a pus să se facă săpături acolo pentru a găsi crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos. Evreii aveau obiceiul să îngroape instrumentul supliciului chiar în locul în care fusese omorât condamnatul. Aceasta era o indicaţie preţioasă, dar, de când păgânismul declarase război creştinismului, nu s-a omis nimic pentru a şterge orice amintire a Dumnezeului-Om. S-au îngrămădit dărâmături pe Golgota pentru a schimba în întregime înfăţişarea locului; s-au ridicat acolo construcţii şi, în special, un templu închinat lui Venus.

În ciuda acestor precauţii, amintirea locului sfânt, unde Mântuitorul a murit şi a înviat, s-a păstrat în inima creştinilor. De îndată ce Constantin a dat poruncă să se construiască o biserică în acel loc, au fost înlăturate dărâmăturile adunate de păgâni şi s-a descoperit peştera în care a fost înmormântat trupul lui Iisus Hristos. Alături au fost descoperite trei cruci şi o tăbliţă separată pe care se puteau citi, în cele trei limbi: ebraică, greacă şi latină, următoarele cuvinte: ,,Iisus Nazarineanul împăratul iudeilor”. Cele trei cruci erau asemănătoare şi era greu de recunoscut aceea a lui Iisus Hristos, căci tăbliţa care ar fi făcut deosebirea de celelalte două fusese smulsă.

Macarie, episcopul Ierusalimuluis, hotărî să se adreseze lui Dumnezeu Însuşi pentru a afla care era crucea pe care ar trebui să o cinstească. Trăia atunci la Ierusalim o femeie atinsă de o boală mortală. Macarie a dus cele trei cruci la casa bolnavei. Elena şi ofiţerii săi l-au însoţit pe episcop. Au atins bolnava cu două dintre cruci fără nici un rezultat. De îndată ce au atins-o cu cea de-a treia, ea a deschis ochii şi a sărit din patul său pe deplin sănătoasă. Această minune a avut un răsunet imens în Biserică, şi s-a stabilit, în amintirea aflării sfintei cruci, un praznic care a fost sărbătorit întotdeauna cu solemnitate în Biserică[2].

În timp ce se construia, după un plan magnific, marea biserică pe care Constantin poruncise să fie ridicată pe Golgota[3], Elena a pus să fie construite încă două: una la Betleem, unde S-a născut Hristos, şi cealaltă pe Muntele Măslinilor, de unde El S-a înălţat la cer[4]. După ce a părăsit Palestina, Elena a străbătut Răsăritul, făcând bine săracilor şi Bisericilor şi dând pildă de toate virtuţile. În acest timp, Constantin părăsea Răsăritul pentru a se duce la Roma, unde trebuiau să se săvârşească festivităţile pentru cel de-al 20-lea an al domniei sale.

În mijlocul mişcării care conducea lumea către creştinism, Roma rămăsese păgână. Fără îndoială, exista acolo o Biserică bogată şi înfloritoare, dar membrii săi erau în minoritate în oraş. Senatul rămăsese aproape în întregime păgân; administraţia era păgână şi nici un decret nu fusese dat până atunci pentru a pune capăt religiei oficiale care era unul dintre domeniile statului. Împăratul, în ciuda a tot ceea ce făcuse pentru creştinism, fusese întotdeauna, oficial, suveranul pontif al cultului păgân şi figura pe medaliile şi inscripţiile publice ca asociat al zeilor. Poporul roman fusese întotdeauna ataşat de vechile sale superstiţii şi nu auzise vorbindu-se, fără ciudă, de protecţia pe care Constantin o acorda cultului pe care acest popor îl detesta şi îl dispreţuia fără a-l cunoaşte.

Constantin a sosit la Roma în luna iulie a anului 326. La început el a fost primit cu răceală, dar acest sentiment s-a transformat în mânie atunci când se observă că împăratul nu lua parte la nici una din serbările în care erau amestecate ritualuri idolatre. De atunci, el nu a mai putut să iasă pe străzi fără a fi obiectul strigătelor violente şi insultelor. El s-a gândit mai întâi la răzbunare, dar după reflectare, i-a dispreţuit. Totuşi, el a înţeles că păgânismul era încă o putere redutabilă şi că trebuia să-şi concentreze toate eforturile pentru a-l distruge. El se temea ca nu cumva, după moartea sa, un succesor infidel să redea idolatriei prestigiul şi puterea de care abuzase atât de mult şi să atace opera creştină şi civilizatoare pe care o întreprinsese el.

Era stăpânit de aceste gânduri când i-a fost dezvăluită o conjuraţie al cărei centru era la Roma şi ai cărei conducători erau fiul său Crispus şi nepotul său, tânărul fiu al lui Liciniu, reprezentat de mama sa Constanţia.

Constantin a avut două soţii. De la prima, Minervina, a avut un fiu pe nume Crispus. De la cea de-a doua, Fausta, fiica lui Maximian, a avut 3 fii. Aproape de el erau cei 3 fii pe care Constanţiu Chlor i-a avut de la altă soţie decât Elena, mama lui Constantin. Într-o familie ai cărei membri aveau interese atât de opuse şi antipatii naturale, se poate crede că intrigile nu lipseau. Era amestecată acolo şi religia, căci în timp ce unii, după exemplul lui Constantin, se pronunţau deschis pentru creştinism, ceilalţi păstrau simpatii secrete pentru idolatrie. Crispus nu era la adăpost de orice bănuială în această privinţă. În plus, Fausta prinsese duşmănie pe el pentru că acesta refuzase dragostea adulteră pe care ea o nutrea pentru el. De asemenea se poate crede că fiul lui Liciniu a fost iniţiat în politica anticreştină de către tatăl său şi crescut în dorinţa de răzbunare.

Se spune că Fausta, care dorea să-l piardă pe Crispus, a născocit o vastă conspiraţie al cărei suflet ar fi fost Cezar Crispus şi al cărei scop ar fi fost de a distruge opera creştină a lui Constantin. Acesta din urmă, sub impresia insultelor adresate de păgânii Romei, a fost foarte dispus să creadă într-o astfel de conjuraţie. El s-a lăsat înşelat de Fausta şi l-a condamnat la moarte pe fiul său Crispus şi pe fiul lui Liciniu[5]. Dar Elena, revenită din Răsărit, i-a deschis ochii fiului său asupra minciunilor şi desfrâului Faustei, care a plătit crimele sale printr-o moarte violentă.

Aceste intrigi tragice sunt învăluite în taine. Tot ce se poate afirma este că, dacă Constantin s-a arătat crud în privinţa lui Crispus şi a fiului lui Liciniu, el a fost înşelat de intrigile care l-au făcut să le considere fie reprobabile, fie periculoase în mâinile conjuraţilor. Fausta trebuia considerată mai vinovată de moartea lor decât Constantin.

În faţa contradicţiilor de care sunt însoţite aceste relatări la scriitorii duşmani ai lui Constantin şi în faţa tăcerii păstrate de ceilalţi, cel mai indicat este a lăsa deoparte judecarea sa. În toată viaţa sa, Constantin s-a arătat atât de măreţ şi atât de creştin, încât ne-ar trebui dovezi mai serioase decât cele pe care le avem pentru a-i reproşa ca fiind crime faptele care, dacă ar fi reale, ar fi putut fi comandate de justiţie.

În timpul şederii sale la Roma, Constantin, care a preferat să-şi atragă duşmănia poporului decât să ia parte la cultul idolatru, a dat dovezi ale credinţei sale. El a pus să se înalţe la Roma mai multe biserici. Dacă noi am crede tradiţiile romane adunate în lucrarea Liber pontificalis, bazilicile Sfântului Ioan din Lateran, a Sfântului Petru, a Sfântului Pavel, a Sfintei Cruci, a Sfintei Agnia, a Sfântului Lavrentie, a Mucenicilor Marcelin şi Petru, au fost ridicate şi împodobite de Constantin. Acelaşi împărat ar fi pus să se construiască biserici la Ostia, Albano, Capua şi Napoli. Toate aceste bazilici au primit de la el daruri teritoriale. Fără a accepta toate detaliile date de Liber pontificalis, ni se pare cert că Constantin nu a stat la Roma fără a porunci să se construiască acolo biserici, cum a făcut în restul imperiului, şi că el s-a arătat generos faţă de biserici, aşa cum era obiceiul său. Prin urmare, tradiţiile romane au, în ele însele, o bază istorică; cât despre detaliile acestor tradiţii, acelea care pot fi adevărate sunt amestecate cu multe altele care sunt false şi nu se poate invoca în favoarea lor nici un document istoric de o oarecare valoare[6].

După tradiţiile romane, Constantin ar fi primit botezul la Roma din mâinile Papei Silvestru. Acest fapt este absolut fals şi contrar celor mai bune documente istorice, potrivit cărora el a fost botezat la Nicomidia, cu puţin timp înainte de moartea sa[7]. Noi vom reveni asupra acestui fapt.

Constantin a părăsit Roma, decis să nu se mai întoarcă acolo, şi s-a îndreptat către Răsărit.

De multă vreme el intenţiona să întemeieze o nouă capitală a imperiului. Diocleţian înţelesese înaintea lui că imperiul s-a întins foarte mult, până în partea Răsăritului, şi era necesară întemeierea unui nou centru de putere; el alesese Nicomidia. Constantin a ales iniţial, pentru a construi noua capitală, amplasamentul străvechiului oraş Troia; dar, trecând prin Bizanţ, el a fost impresionat de avantajele pe care le oferea poziţia acestui oraş, ridicat pe colinele care mărgineau două mări şi la hotarele Europei şi Asiei. El a început lucrările încă din anul 326; în 328, el a trecut pe acolo revenind de la Roma şi a dat numele său noului oraş care a fost inaugurat solemn în anul 330, sub noul său nume de Constantinopol[8].

Noua şedere a lui Constantin în Răsărit a imprimat mişcării creştine un nou avânt. El a poruncit să se construiască în noua capitală şi în suburbiile[9] sale un mare număr de edificii închinate mucenicilor. Prin aceasta, spune Eusebiu, el a cinstit amintirea mucenicilor şi, în acelaşi timp, a consacrat oraşul său chiar Dumnezeului mucenicilor. El vroia ca noul oraş să fie în întregime creştin; să nu se vadă acolo nici un templu păgân, nici un idol, ca niciodată acesta să nu fie întinat nici de jertfe idoleşti, nici de sărbători păgâne. Câteva ruine ale vechilor temple au fost păstrate în edificiile civile doar cu titlul de opere de artă sau pentru a aminti că vechiul cult a fost învins[10]. În mijlocul forumului noului oraş se înălţa o statuie creştină, aceea a Bunului Păstor; cizelurile şi sculpturile monumentelor aveau doar subiecte creştine. În locul cel mai vizibil al palatului împărătesc se afla o imagine din aur şi pietre preţioase reprezentându-L pe Mântuitorul răstignit.

Constantin a ridicat, de asemenea, biserici măreţe în Nicomidia şi Antiohia. El vroia, în mod special, ca pământul sfânt al Palestinei să fie curăţit de orice cult păgân. Idolatrii s-au străduit să profaneze prin temple locurile cele mai cinstite; astfel, ei au ridicat unul la Mamvri, unde Dumnezeu i S-a arătat lui Avraam. Constantin i-a scris o foarte frumoasă epistolă[11] lui Macarie al Ierusalimului şi celorlalţi episcopi din Palestina pentru a le încuraja râvna şi a le da misiunea de a înlocui templele păgâne cu biserici creştine.

În toate părţile[12], el a poruncit să fie dărâmate templele păgâne; el dezvăluia secretele preoţilor păgâni şi statuile lor cele mai venerate deveneau atunci obiect de râs şi de dispreţ. Locurile infame unde, sub pretextul cultului, se practica desfrâul, au fost desfiinţate în întregime. Un mare număr de păgâni, înţelegând misterele care au fost ascunse până atunci cu grijă de privirile lor, au renunţat la idolatrie şi au îmbrăţişat creştinismul.

În timpul şederii lui Constantin în Apus, arianismul, învins la Niceea, a fost reluat cu îndrăzneală.

În Alexandria, Sfântul Alexandru, după întoarcerea de la Niceea, a obţinut de la Meletie catalogul episcopilor şi preoţilor care se alăturaseră partidei sale. S-a crezut că schisma se sfârşise, dar nu era aşa. Meletie, retras la Licopolis, a murit acolo, dar după ce l-a desemnat ca succesor al său pe un episcop Ioan, principalul său ucenic. Disidenţii s-au grupat în jurul lui şi au trimis delegaţi la împărat care, după ce i-a ascultat, i-a trimis înapoi îndemnându-i să trăiască în pace.

Episcopul Alexandriei a murit la scurt timp după aceea şi diaconul Atanasie[13] a fost desemnat ca succesor al său (328). Această alegere a displăcut arienilor care şi-au amintit cu câtă vehemenţă a respins el erorile lor la Niceea. Ei n-au îndrăznit totuşi să-şi ridice atunci glasul. Constantin, părăsind Roma, a locuit în Răsărit la sora sa Constanţia, căsătorită cu Liciniu, şi care i-a arătat multă afecţiune. Constanţia[14] avea în preajma ei un preot care favoriza în secret arianismul şi avea relaţii cu Eusebiu de Nicomidia şi alţi apărători ai lui Arie.

Aflându-se pe patul de moarte, Constanţia i l-a recomandat fratelui său pe preotul care se bucura de încrederea ei. Acesta, pe baza recomandării, a devenit curând foarte influent pe lângă împărat. El a profitat de această poziţie pentru a insinua că Arie nu era, aşa cum se spunea, împotriva hotărârilor de la Niceea. Constantin, care dorea cu ardoare pacea, s-a gândit că asentimentul lui Arie la dogma sinodului era una dintre cele mai sigure metode de a obţine pacea. El a răspuns preotului: „Dacă Arie semnează hotărârile sinodului şi crede asemenea sinodului, eu îi voi acorda bucuros o audienţă şi-l voi retrimite cu cinste în Alexandria”. Arie, avertizat, nu s-a grăbit să se arate înaintea împăratului, care i-a scris această epistolă:

,,Constantin, biruitor, mare împărat, către Arie.

Cuvioşia ta a fost deja anunţată a veni la curtea noastră şi a te prezenta în faţa maiestăţii noastre. Nu pot să nu mă minunez că nu ai venit încă. Grăbeşte-te deci să iei transportul public şi să vii la curtea mea, pentru ca după ce vei avea clemenţa şi bunăvoinţa noastră, să te poţi întoarce în ţara ta. Dumnezeu să te aibă în pază, scumpe frate”.

După ce a primit această scrisoare, Arie a plecat spre Constantinopol însoţit de diaconul Euzoie pe care Sfântul Alexandru îl caterisise. Aceştia s-au prezentat înaintea împăratului, care i-a întrebat dacă consimt să subscrie la credinţa sinodului. Ei au răspuns afirmativ şi au dat chiar împăratului, la porunca sa, această confirmare scrisă:

„Preoţii Arie şi Euzoie, către stăpânul nostru preacredincios şi iubitor de Dumnezeu, împăratul Constantin.

Aşa cum a cerut evlavia ta iubitoare de Dumnezeu, împărate doamne, expun credinţa mea şi mărturisesc în scris în faţa lui Dumnezeu că aşa cred şi eu şi toţi cei care sunt împreună cu mine, precum urmează.

Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, şi în Domnul Iisus Hristos, Fiul Său, care S-a născut din El mai înainte de toţi vecii; în Dumnezeu Cuvântul, prin care toate s-au făcut, câte în cer şi pe pământ, care a venit şi S-a întrupat şi a pătimit şi a înviat şi S-a suit la ceruri; şi iarăşi va veni ca să judece viii şi morţii; şi în Duhul Sfânt, şi în învierea trupului, şi în viaţa veacului ce va să vină, şi în împărăţia cerurilor, şi într-Una Sfântă şi Sobornicească Biserică a lui Dumnezeu, care este de la începuturi şi până la sfârşit.

Această credinţă am deprins-o din Sfânta Evanghelie, când Domnul spune apostolilor Săi: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19). Dacă însă nu credem şi nu susţinem acestea, cu adevărat în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, aşa cum ne învaţă Biserica Sobornicească şi Sfânta Scriptură, pe care le urmăm în totul, judecătorul nostru va fi Dumnezeu, şi acum şi în ziua ce va veni. De aceea ne rugăm evlaviei tale, împărate care iubeşti pe Dumnezeu, ca atâta vreme cât suntem clerici şi avem credinţă şi înţelegerea Bisericii şi a Sfintei Scripturi, să daţi poruncă să fim uniţi Bisericii noastre mame, prin credinţa ta paşnică şi iubitoare de Dumnezeu; să puneţi capăt anchetelor şi excesului de cercetări, pentru ca şi noi toţi împreună, pe de o parte, şi Sfânta Biserică, pe de alta, împăcaţi, să rostim cuvinte înălţătoare pentru domnia paşnică şi evlavioasă şi pentru tot neamul tău”[15].

Această mărturisire de credinţă a lui Arie era conformă cu vechile simboluri soborniceşti; dar era suficient pentru a se folosi de ea, ca să expună filiaţia veşnică a Cuvântului, într-o expresie generală[16], atunci când el a demonstrat prin explicaţiile sale anterioare că dădea acestei expresii un înţeles eretic şi că abuza până în punctul în care aşeza Cuvântul în rândul făpturilor. Arie nu vroia să vadă că se contrazicea singur, atunci când făcea din Cuvânt o făptură, şi când spunea născut mai înainte de toţi vecii; căci, de când a existat o făptură, însuşi timpul a existat, pentru că el nu este decât măsura existenţei succesive a fiinţelor contingente, iar veşnicia nu corespunde decât fiinţei infinite, fără început şi fără sfârşit.

Constantin, sub influenţa preotului arian pe care Constanţia i l-a încredinţat drept confident, a crezut în sinceritatea lui Arie; el credea că acesta era doar jignit de cuvântul consubstanţial care nu se găsea în vechile simboluri, dar că, în fond, credinţa sa era cea a Bisericii soborniceşti, aşa cum afirma. El i-a permis să se întoarcă în Alexandria[17].

Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea, aflând de rechemarea lui Arie, au sperat că vor obţine aceeaşi favoare. Prin urmare, ei au adresat principalilor episcopi următoarea scrisoare[18]:

,,Fiind condamnaţi de evlavia voastră, fără să fi putut să ne apărăm, noi trebuie să suferim cu răbdare şi în linişte sentinţa sfinţiei voastre. Dar, cum este absurd să oferim calomniei un argument împotriva noastră, păstrând tăcerea, noi vă facem cunoscut că suntem absolut de acord cu voi în privinţa credinţei, şi că după ce am examinat cu grijă sensul cuvântuluiconsubstanţial, noi ne-am hotărât să-l admitem de dragul păcii, nemaiurmând niciodată nici o erezie. Atunci când, pentru pace şi liniştea Bisericilor, noi am expus ceea ce gândeam şi am mulţumit pe cei care aveau dreptul la explicaţiile noastre, noi am semnat mărturisirea de credinţă, dar nu am vrut să aderăm la anatema care a urmat-o. Noi nu am dori să-i contestăm exactitatea, dar credem că cel pe care aţi vrut să-l pedepsiţi astfel nu era aşa cum se credea; părerea noastră era bazată în parte pe scrisorile pe care le-am primit de la el, în parte pe explicaţiile pe care le-a dat în prezenţa noastră. Dar pentru că a plăcut sfântului vostru sinod să procedeze astfel, noi nu ne vom opune deloc; noi ne dăm chiar consimţământul pe care vi-l prezentăm în scris. Nu neplăcerea exilului ne face să acţionăm astfel, ci teama de a fi suspecţi de erezie. Dacă ne veţi permite să ne prezentăm în faţa voastră, ne veţi afla în întregime de acord cu voi şi puternic ataşaţi de hotărârile voastre. Pentru că aţi arătat indulgenţă faţă de cel care era acuzat şi l-aţi rechemat din exil, ar fi absurd să se furnizeze împotriva noastră un argument prin tăcerea noastră şi să părem vinovaţi, atunci când cel care părea vinovat a fost rechemat şi s-a justificat pentru acuzaţiile formulate împotriva lui. Deci, precum vă place cuvioşiei voastre preaiubite de Dumnezeu, veţi binevoi a-l anunţa pe împăratul nostru iubit de Dumnezeu, îi veţi prezenta rugămintea noastră şi veţi decide în privinţa noastră ce veţi judeca legat de aceasta”.

Constantin a crezut, după această scrisoare, că Eusebiu şi Teognie fuseseră victimele unei erori şi că ei erau ortodocşi. El i-a rechemat din exil. Aceştia au alergat la bisericile lor, vânându-i pe aceia care le luaseră locul: Amfion în Nicomidia şi Crest la Niceea[19].

Constantin, care credea că a comis o nedreptate faţă de cei doi episcopi exilaţi, s-a străduit să le dea dovezi excepţionale de bunăvoinţă[20]. Eusebiu şi Teognie au abuzat de acestea pentru a umple Biserica de tulburări. În afară de erorile lui Arie, pe care căutau să le răspândească într-o manieră disimulată şi făţarnică, ei îl urmăreau cu ura lor pe Atanasie care fusese bravul lor opozant la Sinodul de la Niceea. Ei au început prin a contesta hirotonia acestui mare episcop, pretinzând că nu era vrednic de episcopat şi că a fost ales de alegători puţin pricepuţi. Dar curând au trebuit să renunţe la aceste mijloace. Eusebiu a înţeles aceasta şi a urzit împotriva lui Atanasie alte intrigi, şi a grăbit întoarcerea lui Arie în Alexandria.

Ereticul s-a dus fără îndoială de la Constantinopol la Nicomidia pentru a se înţelege cu protectorul său. Ei au convenit ca doar cuvântul consubstanţial să fie pus în faţă şi ca ei să ascundă adevăratele lor sentimente sub aparenţele unui război pentru un cuvânt pe care vechile simboluri nu-l conţineau.

De acum, lupta împotriva dumnezeirii lui Iisus Hristos s-a dat sub acest aspect mascat.

Eusebiu de Nicomidia a scris o epistolă în care pleda cauza lui Arie şi-l ruga pe Atanasie să-l primească în Biserică pe eretic şi pe prietenii lui. Eusebiu nu a adresat decât o rugăminte; dar mândru de favoarea pe care o primise de la Constantin, el îşi permitea să facă ameninţări chiar în public, în cazul în care episcopul Alexandriei nu răspundea la rugăminţile sale. Atanasie nu putea să primească în comuniune un preot condamnat de un Sinod Ecumenic; trebuia ca acesta să fie reabilitat canonic. Împăratul putea să-l cheme din exilul său, dar nu putea să judece dreapta sa credinţă. Eusebiu a eşuat în demersurile pe lângă Atanasie, care nu credea în sinceritatea lui Arie.

De altfel, discuţiile au continuat după Sinodul de la Niceea; ele erau aprinse mai ales în Egipt şi Asia. Evstatie, episcop de Antiohia, susţinea o polemică împotriva lui Eusebiu de Cezareea, căruia îi reproşa că nu admite credinţa de la Niceea; Eusebiu îi răspundea că el mărturiseşte această credinţă şi-i reproşa lui Evstatie că îi dădea cuvântului consubstanţial acelaşi înţeles ca Sabelie. Se acuzau astfel reciproc de erezie.

În Alexandria, polemica nu era mai puţin aprinsă; dar arienii au întâlnit acolo un opozant redutabil, la care nu se aşteptau câtuşi de puţin: faimosul pustnic Antonie[21]. Coborând din munte, unde îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii sale, Antonie i-a excomunicat pe arieni şi a învăţat adevărata dogmă sobornicească. El a făcut numeroase minuni şi a convertit mulţi păgâni, în acelaşi timp întărindu-i pe cei credincioşi în ortodoxie.

Dar Atanasie avea un adversar puternic, pe Eusebiu de Nicomidia. Venind în acest oraş Constantin, Eusebiu l-a întors împotriva lui Atanasie care refuza în continuare să-l primească pe Arie în comuniune cu el; în acelaşi timp, el a scris meletienilor cu care păstra legătura pentru a-i convinge să aducă acuzaţii împotriva episcopului de Alexandria[22]. Trei episcopi schismatici au mers în Nicomidia şi l-au acuzat pe Atanasie că a impus în Egipt un nou tribut de tunici de in pentru Biserica Alexandriei, care începuse să fie colectat. Doi preoţi din Alexandria care se aflau atunci în Nicomidia au luat apărarea episcopului lor, dar au fost ei înşişi supuşi îndată unor acuzaţii calomnioase. Atanasie a fost chemat în Nicomidia. În epistola sa, Constantin îi spunea:

,,Când vei primi această dovadă a voii mele, fă în aşa fel încât biserica să fie deschisă tuturor celor care vor să intre în ea; căci dacă eu aflu că o persoană a fost împiedicată de tine să fie în unire cu Biserica, în ciuda dorinţei pe care aceasta a exprimat-o, voi trimite pe cineva care va îndeplini voia mea, te voi caterisi şi te voi trimite în exil”.

Atanasie nu s-a lăsat intimidat; nu l-a primit pe Arie în Biserică şi a plecat la Nicomidia. El s-a justificat atât de bine încât împăratul l-a trimis înapoi cu următoarea scrisoare către poporul din Alexandria: „Preaiubiţi fraţi, vă salut invocând pe Preaînaltul Dumnezeu, martor al voii mele, unic Creator al legii care ne călăuzeşte, Stăpân suveran al vieţii noastre şi care urăşte discordia. Ce vă voi spune ? Că sunt bine sănătos ? Dar m-aş bucura de o sănătate mai bună dacă voi toţi v-aţi abandona ranchiunele şi aţi avea unii faţă de alţii acea dragoste care v-a făcut să vă părăsiţi portul, pentru a vă lăsa în voia furtunilor oamenilor care fac disensiuni. Cât de absurdă este această conduită ! Câte certuri provoacă invidia în fiecare zi ! Astfel, poporul lui Dumnezeu a căzut pradă dispreţului”.

După un tablou vehement al relelor pe care meletienii şi arienii le făceau în Biserică prin certurile lor, Constantin adaugă: ,,Aceşti oameni vinovaţi nu au reuşit nimic împotriva episcopului vostru … Eu l-am primit pe episcopul vostru Atanasie cu cea mai mare consideraţie şi m-am întreţinut cu el ca şi cu un om al lui Dumnezeu. Voi trebuie să înţelegeţi lucrurile, şi nu este de competenţa mea a-l judeca. Am socotit necesar să vă transmit salutările mele prin preacinstitul Atanasie, căruia i-am cunoscut dreptatea, duhul paşnic şi ortodoxia”.

Probabil că Atanasie i-a vorbit împăratului despre mărturia pe care Sfântul Antonie a dat-o împotriva arienilor şi, de aceea, fără îndoială, Constantin i-a scris atunci cinstitului pustnic[23].

Sosirea epistolei împărăteşti în mijlocul pustiei i-a mişcat pe toţi sihaştrii, doar Antonie s-a arătat foarte indiferent. ,,De ce vă miraţi, spunea el călugărilor, că îmi scrie împăratul ? Nu este decât un om. Miraţi-vă mai degrabă că Dumnezeu ne-a scris o lege şi ne-a trimis-o prin Fiul Său”. El chiar nu ştia dacă trebuia să primească scrisoarea, căci, spunea el, nu aş şti cum să răspund la ea. Totuşi, la insistenţele călugărilor, el a primit scrisoarea şi a răspuns la ea. El l-a convins pe împărat şi pe fiii săi să nu facă mare caz de lucrurile din această viaţă, să se gândească mai curând la judecata viitoare şi să considere că Iisus Hristos este singurul Suveran adevărat şi veşnic. El i-a convins apoi să fie milostivi, să aibă grijă de săraci şi să se conducă după dreptate.

Constantin şi fiii săi au primit cu bucurie şi evlavie scrisoarea sfântului pustnic.

În timp ce Constantin era în Nicomidia, Eusebiu, pentru a-l flata, a manifestat o dorinţă puternică de a merge să viziteze frumoasa Biserică a Sfântului Mormânt care tocmai fusese terminată[24]. Împăratul a pus la dispoziţia sa transportul public. Eusebiu a călătorit cu mare pompă şi a sosit în Antiohia, unde a fost primit foarte onorabil de către episcopul Evstatie. Eusebiu de Nicomidia îl detesta, dar îşi ascundea sentimentele urâte. El a plecat cu Teognie de Niceea. Ei s-au întâlnit la Ierusalim cu Eusebiu de Cezareea, Patrofil de Scithopolis, Aetie de Lidda, Teodot de Laodiceea şi mulţi alţii care împărtăşeau vederile lor în ce-l priveşte pe Arie. Toţi l-au însoţit pe Eusebiu, la întoarcere, până în Antiohia. S-a continuat a-i arăta mult respect lui Evstatie, pentru a-l atrage într-o capcană care îi fusese întinsă. Mai mulţi episcopi ortodocşi se aflau atunci în Antiohia. S-a propus a se ţine un sinod şi toţi au fost de acord.

În momentul în care toţi episcopii erau adunaţi, a apărut o femeie ţinând un copil la sân şi strigând către Evstatie că el este tatăl copilului. Fără a se emoţiona, sfântul episcop de Antiohia a întrebat-o dacă are martori şi poate aduce dovezi. Ea a răspuns că nu are martori, şi episcopii arieni au hotărât că mărturia ei confirmată prin jurământ era suficientă. Episcopii ortodocşi şi-au reamintit regula antică potrivit căreia, pentru a acuza un preot, trebuia să existe cel puţin 2 sau 3 martori, şi s-au opus sentinţei de caterisire pe care vroiau s-o dea arienii. Dar Eusebiu de Nicomidia s-a grăbit să se întoarcă la împărat, l-a înşelat într-un mod nedemn şi l-a făcut să semneze un decret de exil pentru Evstatie pe care l-a numit tiran şi adulter, pe el care era, spune Teodoret, atletul evlaviei şi înfrânării.

Mai mulţi episcopi arieni s-au succedat într-o perioadă scurtă de timp pe scaunul Antiohiei; dar un mare număr de credincioşi a refuzat să intre în comuniune cu ei şi au format adunări particulare. Ereticii i-au numit evstatieni, ca şi cum aveau dreptul de a da un nume de sectari celor care rămâneau credincioşi sfintei dogme apărată de păstorul lor legitim. Ura pe care şi-o purtau cele două grupări era atât de mare, încât se ajunsese în punctul de a se recurge la arme[25].

Constantin a scris scrisori peste scrisori locuitorilor din Antiohia şi le-a trimis pe unul dintre cei mai credincioşi prieteni pentru a-i linişti. El le-a declarat, spune Eusebiu, că îl va aduce înaintea sa pe autorul acestor tulburări. Fără îndoială, Eusebiu vroia să-l indice ca vinovat pe Sfântul Evstatie cu care avusese polemici aprinse. În realitate, Constantin nu-l credea deloc vinovat pe episcopul de Antiohia, care a mers să-şi sfârşească în linişte viaţa la Filippi, în Macedonia.

Curând, femeia desfrânată care l-a defăimat pe sfântul episcop a fost atinsă de o boală mortală. Ea a mărturisit atunci că a fost plătită pentru minciuna sa; că fiul ei avea drept tată pe un Evstatie, dar care era muncitor, nicidecum episcop[26].

Principalii episcopi din provincia Antiohia se gândeau să-l aleagă pe Eusebiu de Cezareea, după primul episcop arian care-i luase locul lui Evstatie. Constantin a scris întâi locuitorilor din Antiohia să aleagă pe altcineva, chiar dacă Eusebiu era demn de alegerea lor[27]. El credea, fără îndoială, că vechiul adversar al lui Evstatie nu era omul care trebuia să restabilească pacea. De altfel, Eusebiu însuşi a refuzat şi l-a înştiinţat pe împărat, care i-a scris pentru a-l felicita şi care a convocat sinodul provinciei pentru a alege pe altcineva.

Acest sinod era alcătuit mai ales din Teodot, Teodor, Narcis, Aetie şi Alfeu. Ei l-au ales pe Paulin de Tir care a murit la puţin timp după aceea şi a fost înlocuit cu alţi arieni.

Socrate[28] afirmă că, după unii scriitori, Sfântul Evstatie a fost caterisit ca eretic, adept al lui Sabelie; dar el crede că a fost caterisit din alte motive, fără a intra în detaliile date de Teodoret şi pe care el nu le cunoştea. Se poate crede că, după scandalul care trebuie să fi fost pricinuit de mărturia femeii vinovate, arienii au căutat să suprime un incident care nu putea decât să-i acopere de infamie. Deci nu este surprinzător că Socrate, care scria mai ales după Eusebiu de Cezareea, nu l-a cunoscut. Cât despre Eusebiu, el s-a arătat nedrept faţă de Sfântul Evstatie; fără a-i da numele, el îl desemnează deschis drept autor al tulburărilor. Episcopul de Cezareea nu admitea cu siguranţă dogma lui Arie; el a subscris la cuvântul consubstanţial, având grijă să îndepărteze de acest cuvânt orice interpretare sabeliană sau pavlianistă; dar este probabil ca el să fi dorit să nu se facă atâta zgomot în jurul acestui cuvânt, şi era împins să vadă sabelieni în cei care se arătau fervenţii apărători ai acestuia.

Prin gust şi caracter, Eusebiu de Cezareea a avut o conduită nehotărâtă în chestiunile care priveau mai direct persoanele. El era prea prieten cu Eusebiu de Nicomidia ca să nu fi căzut sub influenţa acestui personaj pe cât de viclean, pe atât de abil; doar cu regret îşi părăsea studiile sale dragi pentru a se amesteca în lupte. El le-a părăsit o singură dată pentru a merge să ţină înaintea împăratului, la Constantinopol, o cuvântare despre mormântul Mântuitorului[29]. Descoperirea sfântului mormânt a fost resimţită ca un mare eveniment în lumea întreagă şi a stârnit o nouă fervoare printre creştini.

Împăratul a dorit să asculte cuvântul lui Eusebiu stând în picioare şi l-a silit pe autor să nu se întrerupă, chiar dacă discursul a fost foarte lung. El avea o mare încredere în ştiinţa eruditului episcop al Cezareei. Când acesta i-a trimis o lucrare în care expunea istoria discuţiilor despre Paşti şi răspundea dificultăţilor ridicate, Constantin i-a scris pentru a-i mulţumi, a-l felicita şi a-l încuraja să continue lucrările sale savante. El s-a adresat de asemenea lui Eusebiu pentru a-i încredinţa misiunea de a alege pasaje din Sfânta Scriptură care trebuiau să fie citite în biserică. Iată epistola pe care i-a scris-o despre acest subiect:

,,Constantin Biruitorul, Măritul, Augustul, către Eusebiu.

Cu ajutorul proniei lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, în oraşul ce ne poartă numele o mare mulţime a oamenilor s-a dăruit pe sine preasfintei Biserici. Acest avânt – care acolo se face simţit pretutindeni – face totodată să ni se pară foarte potrivită înjghebarea în acele locuri a mai multor Biserici. Primeşte, dar, cu voie bună hotărârea asupra căreia ne-am oprit, ştiind că ni s-a părut potrivit să o împărtăşim mai întâi înţelepciunii luminăţiei tale: urmează, anume, ca tu să porunceşti scrierea – de mâna unor meşteri caligrafi care-şi cunosc bine meseria – a 50 de tomuri din Sfintele Scripturi (pe care, anume, le vei socoti a fi mai preţioase, atunci când le ai, şi mai de folos unei Biserici), pe foaie de pergament de cea mai bună calitate, cu caractere uşor de citit şi într-o formă uşor de mânuit. Trimis-am pentru asta procuratorului diocezei o scrisoare arătătoare a bunăvoinţei noastre, ca să se îngrijească de tot ce va fi nevoie pentru întocmirea acestei ediţii; încât, vrând să grăbim scrierea tomurilor, nu mai lipseşte decât purtarea ta de grijă. În temeiul scrisorii de faţă vei avea de azi înainte dreptul la două care oficiale pentru transport; fiindcă numai aşa vor putea ajunge cât mai repede frumos-aşternutele scrieri sub ochii noştri. În care scop desigur că va fi nevoie şi de ajutorul unuia dintre diaconii bisericii tale: să ştie acesta că atunci când va ajunge la noi va avea a se bucura de mărinimia noastră.

Dumnezeu să te aibă în pază, frate iubit”[30].

Eusebiu a început îndată să lucreze. Noi am relatat că mucenicul Pamfil întemeiase la Cezareea o bibliotecă valoroasă, în care a adunat manuscrise ale sfintelor cărţi şi comentariile cele mai savante, în special pe cele ale lui Origen; el întemeiase de asemenea o şcoală de copişti pentru care el era exemplul. Prin urmare, era firesc ca împăratul să se adreseze lui Eusebiu de Cezareea, mai mult decât oricărui alt episcop, datorită reputaţiei pe care biblioteca şi şcoala de copişti o aduseseră Bisericii sale, şi de asemenea datorită erudiţiei episcopului, demn ucenic al lui Pamfil.

Constantin, plin de râvnă pentru Biserică, se arăta foarte sever împotriva ereticilor. Toate faptele sale dovedesc că el vroia să obţină cu orice preţ unitatea Bisericii. El înţelegea că fără unitate Biserica nu ar putea niciodată să exercite o influenţă providenţială în societate. Încă de când a cunoscut creştinismul, el a lucrat ca să-l aşeze pe ruinele idolatriei, dar era împiedicat în această mare operă de certurile care agitau societatea creştină. Ura sa faţă de orice dezbinare îl conducea uneori până la nedreptate, cum a fost exilul Sfântului Evstatie, sau până la o toleranţă excesivă, cum a fost rechemarea lui Arie, Eusebiu de Nicomidia şi Teognie de Niceea. Dar care este omul care nu a greşit niciodată ? Dacă Constantin a fost înşelat în unele circumstanţe, trebuie făcuţi responsabili mai degrabă cei care au abuzat de încrederea sa decât el însuşi; căci nu este cu putinţă să găsim în istorie un suveran care să fi acţionat cu intenţii mai curate şi mai creştine.

Având în vedere scopul nobil pe care şi l-a propus, se înţelege severitatea cu care se exprimă în constituţia sa împotriva ereticilor[31]:

„Cuvine-se să recunoaşteţi în temeiul acestei legiuiri (atât voi, novaţienilor, cât şi voi: valentinieni, marcioniţi, pavlianişti, sau voi care vă trageţi numele de la frigieni; pe scurt, voi toţi care, în adunările voastre, aţi dat glas unor crezuri sectare) cu cât fir de minciună s-a împletit deşarta voastră credinţă şi în ce leacuri amestecate cu otravă s-a îmbibat învăţătura voastră (…). O voi, ce sunteţi potrivnici adevărului, vrăjmaşi ai vieţii şi sfetnici ai pierzării ! Totul la voi este făcut să se împotrivească adevărului, dar şi să se potrivească celor mai cumplite vicii, să se mărginească la sminteli şi simulacre, prin care voi nu faceţi decât să daţi chip minciunii, pe cei nevinovaţi să-i asupriţi, iar pe credincioşi să-i lipsiţi de lumină ! (…) Nici lipsa noastră de timp, nici mulţimea grijilor nu ne îngăduie să zăbovim cât de cât, aşa cum s-ar cere, asupra răutăţilor voastre. Iar nebunia voastră este nu numai mare, ci chiar atât de mare, atât de hâdă şi de degradantă că o singură zi nu mi-ar ajunge spre a o descrie. Şi altminteri se cuvine mai curând să ne astupăm urechile şi să ne întoarcem privirea de la asemenea lucruri, astfel ca înşirarea lor amănunţită să nu întineze cumva spontana şi curata înflăcărare a credinţei noastre ! Este oare cazul să mai îngăduim dăinuirea unor atât de mari rele ? Când depăşeşte o anumită măsură, îngăduinţa ajunge să li se facă şi oamenilor sănătoşi pricină de bube ciumate. De ce, atunci, să nu smulgem acest rău, ca să spunem aşa, din rădăcină, urmărindu-l făţiş, înaintea tuturor ?

De vreme ce grozăvia pierzaniei voastre a ajuns până într-acolo încât să nu mai poată fi îngăduită, legea de acum vă previne că nici unuia dintre voi nu i se va mai îngădui pe viitor să meargă la adunări. Drept urmare, am poruncit ca toate casele în care ţineţi voi adunare să fie sechestrate. Îngrijorarea noastră este atât de mare, încât vrem să nu vă mai puteţi ţine nelegiuitele şi nebuneştile adunări nu numai în locurile cunoscute îndeobşte, dar nici prin casele oamenilor sau prin cine ştie ce alte locuri aparţinând unor particulari. Lucrul cel mai bun ar fi ca voi toţi care vă sârguiţi a-I sluji Domnului în duh de adevăr şi cu bună credinţă să vă alăturaţi Bisericii soborniceşti pentru a vă împărtăşi din sfinţenia ei, prin care veţi putea ajunge şi la cunoaşterea adevărului. În tot cazul, înşelăciunea întortocheatelor voastre învăţături va fi cu desăvârşire scoasă de pe răbojul luminoşilor ani ai domniei noastre; vreau anume să zic: blestemata şi pustiitoarea dihonie a ereticilor şi a schismaticilor (…). Dat-am poruncă, cum am mai spus, ca toate locurile de adunare închinate înşelătoarei voastre credinţe (deci lăcaşurile de rugăciune – dacă aşa pot fi ele numite – ale ereticilor) să fie sechestrate şi negreşit predate Bisericii soborniceşti, celelalte locuri revenind fiscului”.

Această constituţie imperială i-a împrăştiat pe toţi duşmanii Bisericii. Conducătorii lor au luat-o la fugă, ceilalţi au intrat în Biserică, dar cei mai mulţi au făcut-o fără sinceritate şi doar de frică. Episcopii au refuzat să-i primească pe cei care n-au făcut-o cu bună credinţă, iar pe ceilalţi i-au acceptat după încercări canonice. Cât despre cei care nu greşiseră în materie de credinţă şi fuseseră doar schismatici, aceştia au fost primiţi fără dificultate şi ei au arătat o bucurie cu atât mai mare cu cât au fost mult timp depărtaţi de Biserică, care era adevărata lor patrie. Datorită măsurilor luate de împărat au încetat certurile, iar Biserica sobonicească s-a manifestat în unitatea sa.

El însuşi dădea pildă de evlavie tuturor creştinilor. A poruncit să se schimbe efigia sa de pe monede şi a vrut să apară pe acestea în poziţie de rugăciune[32]; a interzis să se mai aşeze statuile sale în templele păgâne; în palatul său, el conducea rugăciunile care erau făcute în comun şi citirea Sfintelor Scripturi. Printr-o lege specială, a poruncit respectarea duminicii şi zilei de vineri, datorită tainelor creştine săvârşite în aceste zile; le dădea liber ostaşilor săi pentru a sfinţi aceste zile; soldaţii păgâni erau de asemenea obligaţi să se roage duminica şi el însuşi a alcătuit rugăciunea pe care trebuiau s-o rostească cu voce tare. Ea era concepută astfel:

„Pe Tine singur Te ştim Dumnezeu, pe Tine drept împărat Te cunoaştem, pe Tine într-ajutor Te chemăm; de la Tine ne-am dobândit biruinţele, prin Tine mai presus de vrăjmaşi arătatu-ne-am, Ţie recunoştinţă îţi datorăm pentru bunurile dobândite; în Tine am nădăjduit că şi pe cele viitoare ni le vei dărui: cu toţii Ţie ne rugăm; iar pentru împăratul nostru Constantin dimpreună cu evlavioşii săi fii, fierbinte ne rugăm: viaţă dă-le cât mai lungă şi de biruinţă plină”[33].

A înlocuit vechile stindarde ale armatei romane cu cruci.

Se închidea adesea în camerele cele mai tainice ale palatului său şi acolo, în genunchi, adresa lui Dumnezeu rugăciuni lungi şi fierbinţi. În zilele de sărbătoare, el dădea exemplu de evlavie încă mai vie; pentru a sărbători ajunul Paştelui, cerea să fie luminat întregul oraş în care se afla el, iar în ziua praznicului se împărţeau în numele său milostenii în întregul imperiu.

Guvernatorii provinciilor, la exemplul împăratului, vegheau ca duminica să fie sfinţită; în aceste zile, templele idolilor trebuiau să rămână închise. Sărbătorile mucenicilor erau de asemenea prăznuite cu solemnitate. Practicarea creştinismului la nivel de societate era marea preocupare a lui Constantin, şi el se credea însărcinat de Dumnezeu cu această mare lucrare. Într-o zi, în care era înconjurat de episcopi, printre care se afla şi Eusebiu de Cezareea, el le-a spus: ,,Voi sunteţi episcopi pentru tot ceea ce se petrece în interiorul Bisericii, dar eu am fost ales de Dumnezeu episcop pentru lucrurile exterioare”. Într-adevăr, adaugă Eusebiu, el avea o grijă cu adevărat episcopală pentru a favoriza dezvoltarea spiritului religios.

Atenţia sa se îndrepta către iniţierile şi toate imoralităţile pe care păgânii le acopereau cu o spoială religioasă, sub numele de mistere. Un prinţ precum Constantin nu trebuia să ezite să cureţe societatea de aceste infamii şi de spectacolele sângeroase în care erau sacrificaţi oameni pentru a distra spectatorii, atroce până şi în plăcerile lor.

El a favorizat celibatul creştin desfiinţând legile nedrepte pe care păgânismul le promulgase împotriva celor care nu aveau copii, ca şi cum natura însăşi nu ar refuza uneori pe oamenii cei mai morali. A interzis evreilor să aibă drept sclav un creştin; căci, spunea el, nu este permis ca cei răscumpăraţi de Domnul să fie sclavii celor care L-au omorât.

Continuând să încurajeze şi să susţină toate instituţiile creştine care puteau să regenereze societatea, Constantin lucra direct pentru a face din casa sa un model pentru toate celelalte. După ce dădea zilele sale grijilor guvernării, îşi petrecea o parte din noapte în rugăciune şi pentru a alcătui discursuri pe care îi plăcea să le rostească în public. Ştia că linguşeala şi curiozitatea îi atrăgeau mai mulţi auditori decât dorinţa de a se instrui, dar ştia de asemenea că discursurile sale îşi vor aduce roadele, că alţii vroiau să-l imite şi că în definitiv va rezulta de aici un bine pentru societate. Când îl aplaudau, el îşi avertiza auditorii că trebuiau să se gândească doar la monarhul suveran care era în ceruri.

În alocuţiunile sale, el se preocupa mai întâi de respingerea erorilor păgâne; trecea de la aceasta la pronia care ocârmuieşte totul, la Dumnezeul unic care va cere socoteală fiecăruia după faptele sale. Ajungea astfel la avertismente aspre care se adresau uneori direct persoanelor de la curte; acestea se recunoşteau în tablourile alcătuite de el, plecau ochii şi intenţionau să se îndrepte. Lui Constantin îi plăcea să compună rugăciuni. Interpreţii le traduceau imediat din latină în greacă şi erau răspândite în imperiu.

Acesta este tabloul general pe care l-a prezentat Eusebiu despre viaţa lui Constantin în perioada care s-a scurs de la întemeierea Constantinopolului până în cel de-al 30-lea an al domniei sale (335). Biserica Sfântului Mormânt tocmai fusese terminată şi Constantin s-a gândit să meargă să prăznuiască cel de-al treileadeceniu al domniei sale la Ierusalim, cu cei 3 fii ai săi: Constantin, Constanţiu şi Constans, pe care tocmai îi asociase la conducerea imperiului[34].

Dar, înainte de a sărbători sfinţirea acestei biserici, el a vrut ca toate certurile din Biserică să înceteze. Or, în Egipt, arienii şi meletienii continuau să se împotrivească Sfântului Atanasie şi răspândeau calomnii împotriva sfântului episcop. Acuzaţiile erau raportate împăratului de Eusebiu de Nicomidia sau de adepţii acestuia de la curte, şi se încerca mai cu seamă a-l înfăţişa pe Atanasie drept pricina tuturor tulburărilor.

Pentru a pune capăt acestor manevre, Constantin i-a convocat la Tir pe episcopii din Egipt, Libia, Asia şi Europa[35]. S-a intenţionat la început a se aduna sinodul la Cezareea. Arienii credeau că judecata împotriva lui Atanasie ar fi fost mai gravă dacă tribunalul era prezidat de un episcop a cărui erudiţie şi virtuţi nu erau deloc contestate. Dar Atanasie şi episcopii ortodocşi ai Egiptului au refuzat să meargă la Cezareea. În ochii lor, Eusebiu era pe bună dreptate suspect din cauza amabilităţilor sale faţă de episcopul de Nicomidia şi de ceilalţi episcopi care luaseră partea lui Arie. Atunci când s-a decis ca sinodul să se ţină la Tir, Atanasie şi episcopii Egiptului au refuzat din nou să participe pentru că au aflat că episcopii care se aflau acolo erau aproape toţi adversari.

Constantin a fost avertizat. El a scris de îndată sinodului[36], pe care l-a însărcinat în special cu grija de a restabili armonia şi că, dacă cel care trebuia să fie judecat refuza să se înfăţişeze, el va trimite pe unul din ofiţerii săi să-l aducă cu forţa.

Atanasie a înţeles că refuzul său nu ar face decât să-l irite pe împărat şi să dea ocazia duşmanilor săi să-l defăimeze. Prin urmare, a plecat spre Tir cu episcopii ortodocşi ai Egiptului în număr de 49 şi printre care erau doi cinstiţi mărturisitori ai credinţei, Pafnutie şi Potamon, care purtau urmele muceniciei pe care o suferiseră în timpul ultimei persecuţii[37].

Atunci când Atanasie a apărut la sinod, i s-a poruncit să stea în picioare pentru a răspunde acuzaţiilor care i-au fost aduse; era tratat, înainte de judecată, ca şi cum ar fi fost vinovat. Potamon s-a ridicat cu hotărâre împotriva acestei nedreptăţi şi, adresându-se lui Eusebiu de Cezareea, care părea să prezideze sinodul, i-a spus: ,,Eusebiu, stai jos aici pentru a-l judeca pe Atanasie care este nevinovat ? Este cu putinţă aşa ceva ? Spune-mi mie, nu ai fost tu cu mine în închisoare în timpul persecuţiei ? În ce mă priveşte, eu am pierdut un ochi; cât despre tine, tu eşti sănătos şi teafăr ? Tu ai ieşit de acolo aşa fără să fi făcut nimic împotriva conştiinţei tale ?” Eusebiu s-a ridicat de îndată şi s-a retras spunând: ,,Dacă voi aveţi îndrăzneala să ne trataţi astfel în acest loc, putem să ne îndoim că acuzatorii voştri nu spun adevărul ? Dacă voi exercitaţi aici o astfel de tiranie, ce nu faceţi la voi acasă ?”

Se poate crede că lui Eusebiu i-a fost de ajuns lecţia pe care a primit-o şi a renunţat la scaunul de preşedinte. Cuvintele lui Potamon au dat loc fără îndoială acuzaţiei care fusese formulată împotriva lui Eusebiu, că nu a scăpat de mucenicie decât jertfind idolilor. În timp ce, sub impresia teribilei mustrări adresate preşedintelui, adunarea s-a despărţit, Pafnutie s-a adresat lui Maxim care tocmai îi urmase lui Macarie pe scaunul Ierusalimului şi i-a spus: ,,Eu port aceleaşi cicatrici ca voi, şi noi ne-am pierdut fiecare câte un ochi pentru Iisus Hristos; nu aş putea deci să sufăr ca voi să luaţi parte la dezbatere în adunarea celor răi”. Maxim l-a urmat afară; Pafnutie i-a relatat detaliile conspiraţiei urzite împotriva lui Atanasie şi l-a câştigat de partea dreptăţii. Toţi episcopii Egiptului i-au recuzat pe membrii sinodului care se declarau deschis împotriva lui Atanasie: Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezareea, Flacil, Narcis, Teognie, Maris, Teodor, Patrofil, Teofil, Macedonie, Gheorghe, Ursachie şi Valens. Aceştia doi din urmă vor avea în istorie un mare răsunet.

Nu s-a ţinut cont. Au acceptat ca acuzatori împotriva lui Atanasie schismatici şi eretici. Din 100 de episcopi care recunoşteau Alexandria ca Biserică mamă, nici unul nu a formulat plângeri; nu s-ar putea cita nici un singur [episcop] sobornicesc printre acuzatori. Ereticii şi schismaticii i-au reproşat lui Atanasie violenţe pe care le-ar fi exercitat împotriva lor. Se făcea mai cu seamă gălăgie pe seama unui anume Ischiras, care fusese hirotonit în mod invalid de preotul Colluthus, unul dintre clericii care se răsculaseră odinioară împotriva Sfântului Alexandru şi care fusese aşezat ca preot într-un sat. Atanasie îi dovedise deja lui Constantin, în călătoria sa la Nicomidia, că acest Ischiras nu era preot; că el nu avea biserică în satul în care locuia, că i se interzisese săvârşirea slujbei religioase, dar că nu i s-a răsturnat altarul, nici nu i s-a spart potirul, aşa cum pretindeau acuzatorii.

Cu toate că această acuzaţie fusese desfiinţată, a fost reînnoită la sinodul din Tir şi, în ciuda explicaţiilor date, adunarea a ales o comisie alcătuită din cei mai mari duşmani ai lui Atanasie pentru a merge să verifice la faţa locului ce s-a întâmplat. Deoarece ei vroiau să-l găsească vinovat pe Atanasie, au refuzat să admită alţi martori în afara celor care-l acuzau şi se încăpăţânau să închidă ochii în faţa evidenţei care reieşea chiar din depoziţiile lor ostile, din cauza mărturiilor şi contradicţiilor care se regăseau în ele.

În timp ce comisia făcea ancheta sa în Egipt, în Tir s-a adus o acuzaţie de desfrâu împotriva lui Atanasie. O fecioară s-a prezentat înaintea sinodului, deplângând nenorocirea sa de a fi fost siluită de episcopul Alexandriei. Atanasie, fără a se emoţiona, a făcut semn preotului său Timotei, care a înaintat cu gravitate în faţa acestei femei şi i-a spus: ,,Cum poţi să pretinzi că am locuit la tine şi că te-am necinstit ?” ,,Da, strigă femeia, ridicând mâna, chiar tu m-ai necinstit !” Şi ea a început să povestească circumstanţele atacului căruia pretindea că i-a fost victimă.

Văzând că această femeie nefericită nici măcar nu-l cunoştea pe Atanasie, pe care îl acuza, mai mulţi părinţi au început să râdă; dar cei care au adus-o în faţă, ruşinaţi de intriga lor josnică, au cerut ca ea să fie alungată din adunare. În zadar, Atanasie a cerut ca ea să fie arestată şi pusă să-şi denunţe complicii; nu a fost ascultată deloc această dreaptă reclamaţie şi au avut grijă ca acuzaţia să nu fie trecută în procesul verbal al adunării.

Un nou eşec îi aştepta pe eretici. Meletienii îl acuzaseră pe Atanasie de uciderea lui Arsenie, unul din episcopii lor, şi de faptul că i-ar fi tăiat o mână pe care ar fi folosit-o pentru activităţi vrăjitoreşti. Ei au reuşit, spuneau ei, să intre în posesia acestei mâini, şi au arătat-o ca o probă împotriva lui Atanasie. Atunci când această acuzaţie a fost adusă înaintea lui Constantin în Nicomidia, Atanasie a reuşit să dovedească faptul că Arsenie trăia şi împăratul nu a mai dat importanţă acuzaţiei. Dar meletienii şi arienii l-au prins din nou pe Arsenie şi l-au sechestrat. Iată de ce ei au ridicat împotriva lui Atanasie vechea acuzaţie de omor şi au arătat faimoasa mână care servise la vrăjitorii.

Dar Arsenie se plictisise de rolul pe care îl puseseră să-l joace. Evadând din locul unde era închis, el venise în taină în Tir; reprezentantul împăratului, Arhelau, fiind informat despre aceasta, l-a pus sub pază şi l-a anunţat pe Atanasie.

Când arienii au expus mâna magică şi au reînnoit acuzaţia de omor, Atanasie a întrebat dacă în adunare se aflau persoane care îl cunoscuseră pe Arsenie. Mai mulţi au declarat că îl cunoscuseră perfect. Atunci pretinsul mort a fost introdus înaintea adunării şi a fost recunoscut de către cei care îl văzuseră odinioară. Atanasie a ridicat pe rând cele două părţi ale mantiei lui Arsenie şi a spus: ,,Iată-l pe Arsenie cu cele două mâini ale sale; Dumnezeu nu i-a dat fără îndoială mai multe. Acuzatorii mei să binevoiască să spună unde ar fi putut fi aşezată cea de-a treia [mână], care este în posesia lor; sau mai bine adunarea să facă cercetări de unde ar putea să provină”.

Câţiva membri au strigat: ,,Atanasie este un vrăjitor care ne înşală ochii cu scamatoriile sale”. Şeful meletienilor, pe nume Ioan, succesor al lui Meletie, a profitat de tumult ca să dispară; el nu vroia să fie interogat despre mâna a cărei provenienţă o cunoştea fără îndoială.

În loc să cedeze în faţa evidenţei, duşmanii lui Atanasie au hotărât să-l facă să dispară, dar Arhelau l-a luat din mâinile lor şi l-a îmbarcat pe un vas care mergea la Constantinopol.

Comisarii însărcinaţi cu verificarea acuzaţiei referitoare la Ischiras au refuzat să-i asculte pe cei din sânul Bisericii soborniceşti care protestau în unanimitate împotriva faptelor lor şi au dovedit că nu erau preocupaţi decât de ideea de a-l găsi vinovat pe Atanasie. Atunci când comisarii s-au întors în Tir, sinodul a acceptat ancheta lor ca veridică, l-a caterisit pe Atanasie şi l-a înştiinţat pe împărat de această caterisire. Cea mai mare parte a episcopilor ortodocşi s-a retras după plecarea lui Atanasie. Cei care au rămas au refuzat să accepte sentinţa. Printre ei era Marcel, episcop de Ancira, care şi-a atras ura arienilor prin râvna sa de a-l apăra pe episcopul Alexandriei.

El intrase deja în luptă cu ei printr-o lucrare îndreptată împotriva unui filozof adept al ideilor lui Arie. Eusebiu de Cezareea a atacat dogma acestei lucrări ca fiind heterodoxă[38]. Aceste prime polemici, alături de devotamentul său pentru cauza lui Atanasie în timpul sinodului din Tir, l-au indicat pe Marcel drept duşman periculos pentru partida arienilor.

Constantin nu-l văzuse încă pe Atanasie, nici nu primise procesele verbale ale sinodului din Tir, atunci când a trimis episcopilor porunca de a merge la Ierusalim pentru sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt. Având în vedere dezbinările care persistau între episcopi, el a renunţat la proiectul său de a merge el însuşi la Ierusalim; cum refuzase, la începutul certurilor, să meargă la Alexandria pentru a nu fi martor al tulburărilor care agitau această Biserică.

Episcopii au plecat din Tir spre Ierusalim unde se adunaseră deja mulţi alţi episcopi[39]. Macedonia l-a trimis acolo pe episcopul celui dintâi scaun al său; Panonia şi Mysia erau reprezentate prin tinereţea lor cea mai ilustră; se afla acolo un sfânt episcop din Persia, care era podoaba acestei Biserici şi care se distingea prin erudiţia sa, ca şi prin virtuţile sale; episcopii cei mai distinşi de Cilicia şi Capadocia erau acolo. Siria, Mesopotamia, Fenicia, Arabia, Palestina, Egiptul, Libia şi Tebaida trimiseseră un mare număr din episcopii lor. O mulţime nenumărată de credincioşi venise din toate provinciile. Împăratul a trimis ofiţeri pentru a se îngriji de nevoile pelerinilor, şi aceşti ofiţeri îl aveau ca şef pe Marian, un creştin plin de râvnă care Îl mărturisise pe Iisus Hristos în timpul persecuţiei.

Dintre episcopi, unii săvârşeau rugăciuni publice, alţii ţineau cuvânt credincioşilor, fie în cinstea Mântuitorului a cărui moarte şi înviere o slăveau, fie despre chestiunile teologice care preocupau conştiinţele. Unii tâlcuiau Sfintele Scripturi, al căror înţeles tainic îl explicau; alţii, care nu erau nici elocvenţi, nici savanţi, se mulţumeau să-I aducă lui Dumnezeu jertfe mistice şi nesângeroase pentru pacea comună, pentru Biserica lui Dumnezeu, pentru împărat, autorul atâtor fapte bune, şi pentru preaevlavioşii săi fii.

Printre oratori se remarca mai cu seamă Eusebiu de Cezareea, a cărui erudiţie era cunoscută de întreaga Biserică. El explica tainele creştine de care amintea sfinţirea minunatului monument ridicat de Constantin, şi pe care le-a găsit prefigurate în cărţile Vechiului Testament. Doctul scriitor considera că Biserica Sfântului Mormânt merita o lucrare specială; el a scris-o şi a oferit-o împăratului împreună cu panegiricul pe care l-a rostit în cinstea sa cu ocazia celei de-a 30-a aniversări a domniei sale.

Sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt a devenit o sărbătoare solemnă pentru Biserica din Ierusalim[40]; se prăznuia în fiecare an şi o mare mulţime de pelerini mergea în cetatea sfântă pentru a participa la ea.

Episcopii arieni aflaţi la Ierusalim s-au reunit într-un sinod şi i-au primit solemn în comuniune pe Arie şi diaconul Euzoie, pretinzând că prin aceasta se conformează poruncilor împăratului[41]. Dar în timp ce ei dădeau astfel un gaj ereziei, Atanasie sosea la Constantinopol şi denunţa intrigile cărora le-a fost victimă. După sfinţirea Bisericii Sfântului Mormânt, mai mulţi episcopi s-au întors la Bisericile lor. Arie şi Euzoie s-au dus în Alexandria, dar ortodocşii nu au vrut să intre în comuniune cu ei. Episcopii care şi-au prelungit şederea la Ierusalim au primit acolo o epistolă de la împărat care îi chema la Constantinopol pe cei care formaseră sinodul din Tir. Iată rezumatul acestei epistole:

„Constantin Biruitorul, Măritul, Augustul, către episcopii adunaţi în oraşul Tir.

Eu nu am cunoştinţă de cele hotărâte în sinodul vostru cu tulburare şi cu duşmănie. Căci se pare că adevărul a fost înăbuşit de o lipsă de disciplină zgomotoasă. Fără să ţineţi seama de ceea ce îi place lui Dumnezeu, din cauza certurilor pe care le duceţi împotriva alor voştri, vă străduiţi ca şi rugăminţile voastre să fie de neînvins. Dar va fi lucrarea proniei dumnezeieşti dacă şi această strădanie, odată descoperită, va putea fi anulată, iar pentru noi va fi limpede dacă, întrunindu-vă acolo, săvârşiţi ceva cu bune intenţii sau cu duşmănie.

De aceea vreau ca voi toţi să vă uniţi cu toată graba din respect pentru mine, până când veţi putea dovedi prin voi înşivă integritatea faptelor petrecute la voi. Însă ţinând seama de prietenia cu care v-am scris acestea şi v-am convocat la mine prin scrisori, odată cu ea să luaţi cunoştinţă de cele ce urmează.

Îndreptându-mă către oraşul care poartă numele meu, din prea fericita noastră patrie, deodată în mijlocul pieţei s-a apropiat de mine atât de neaşteptat episcopul Atanasie, împreună cu câţiva preoţi pe care îi avea în jurul său, încât mi-a pricinuit oarecare teamă. Căci martor mi-este Dumnezeu, care observă totul, că n-aveam cum să ştiu cine este, când l-am văzut întâi, dacă nu mi-ar fi povestit atunci cineva dintre ai noştri şi cine este şi ce nedreptate a îndurat. N-am stat de vorbă cu el atunci, nici n-am luat parte la vreo convorbire. În timp ce el cerea să fie ascultat, iar eu refuzam şi aproape că dădusem poruncă să fie îndepărtat, cu multă încredere el mi-a cerut, nimic altceva decât venirea voastră pentru ca în prezenţa voastră să poată explica, cu gemetele lui, ceea ce a pătimit. Şi pentru că mi s-a părut logic şi potrivit la vremea aceea, am poruncit să vă fie scrise mai degrabă acestea, pentru ca toţi care v-aţi întrunit la sinodul din Tir să vă grăbiţi neîncetat să beneficiaţi de îngăduinţa noastră care vă este propice; adică să se arate prin aceste lucrări ale voastre curăţia şi justeţea judecăţii voastre în prezenţa mea, căci şi voi mă recunoaşteţi de slujitor al lui Dumnezeu: deoarece ca împărat sunt slujitorul lui Dumnezeu. Aşadar numele lui Dumnezeu este cinstit în pace pretutindeni şi este binecuvântat prin închinarea mea lui Dumnezeu chiar printre barbarii care până acum nu cunoşteau adevărul. Aceşti barbari ar fi putut să ne servească drept model nouă, care avem pretenţia că mărturisim legea lui Dumnezeu, dar pe care nu o respectăm. (…) Dar grăbiţi-vă, cum am spus, să veniţi la mine fără întârziere, ştiind că voi căuta să acţionez cu toată puterea, întru cele care privesc legea lui Dumnezeu, mai ales acelea vor fi păzite fără şovăire”[42].

Această scrisoare a pricinuit multă nelinişte membrilor sinodului din Tir[43]. Cea mai mare parte dintre aceştia nu a considerat oportun să plece la Constantinopol, dar Eusebiu de Nicomidia, Eusebiu de Cezareea, Teognie, Maris, Patrofil, Ursachie şi Valens s-au dus acolo. Ştiind bine că în prezenţa împăratului nu ar fi putut aduce acuzaţiile nici despre potir şi altarul lui Ischiras, nici despre moartea lui Arsenie, pentru că însuşi Constantin se pronunţase în favoarea lui Atanasie în legătură cu aceste chestiuni în timpul şederii sale în Nicomidia, au inventat altă acuzaţie. Sosiţi la Constantinopol, ei s-au înfăţişat înaintea împăratului şi l-au acuzat pe Atanasie că ar fi ameninţat că va împiedica transportul de grâu din Egipt la Constantinopol. Noi avem, spuneau ei, drept dovadă mărturia a 5 episcopi: Adamantie, Anubio, Arbætio, Agatamon şi Petru.

Acuzaţia era cu atât mai gravă cu cât Constantinopolul se baza doar pe grâul din Egipt pentru subzistenţa sa şi întârzierea vaselor dăduse naştere deja la răzmeriţe. Acuzaţia lansată împotriva lui Atanasie[44] se baza pe un fapt care îi făcea cinste. El împărţise săracilor grâul pe care Constantin îl cumpărase pentru ei şi nu s-a ales cu nimic din aceasta. Milostenia sa a dat duşmanilor săi pretextul de a face din el un acaparator al grâului destinat oraşului Constantinopol. Atanasie a întrebat cum el, sărac şi fără putere, ar fi avut mijlocul de a comite delictul ce i se imputa. Dar Eusebiu de Nicomidia pretindea că Atanasie era destul de bogat şi de influent, încât făcea ce vroia el în Alexandria.

Fără îndoială, Constantin nu a crezut acuzaţia lansată împotriva lui Atanasie; dar, pentru a restabili pacea, el a considerat că trebuia să-l îndepărteze pe acesta nu numai din Alexandria, ci şi din Răsărit. Aşadar, el l-a trimis la Treves, în Galia-Belgia. Arienii ar fi vrut ca sentinţa lor de caterisire să fie confirmată şi ca Biserica Alexandriei să-şi aleagă un nou episcop. Dar Constantin s-a opus tuturor insistenţelor lor şi nu a permis să i se dea un succesor lui Atanasie. Sentinţa sinodului din Tir era astfel considerată nulă şi exilul lui Atanasie nu era decât o simplă măsură de precauţie faţă de tulburările care agitau Răsăritul. Intenţia lui Constantin era ca, odată cu domolirea tulburărilor, să-l readucă pe Atanasie la Biserica sa[45].

Atanasie a găsit la Treves un sfânt episcop, Maximin, care l-a primit ca pe un mucenic al adevărului. În mod firesc, şederea lui în Apus trebuia să atragă atenţia într-o manieră mai specială asupra erorilor arienilor, şi din această epocă Bisericile apusene au luat parte mai direct la discuţii. Osie, delegaţii episcopului Romei la Sinodul de la Niceea şi episcopii apuseni care au participat la această mare adunare făcuseră cunoscut cu siguranţă acestor Biserici natura acestor discuţii; dar nu au mai avut ocazia de a se preocupa de ele deoarece au aflat în acelaşi timp care era erezia şi că a fost condamnată. Dar când au aflat că în Răsărit Arie şi-a găsit apărători, în ciuda anatemei cu care a fost lovit, au înţeles că Apusul trebuie să-şi facă auzită vocea şi să se pronunţe în favoarea lui Atanasie, apărătorul Ortodoxiei.

În Galia, în special, se declarau ortodocşi, şi noi vom vedea în curând mari episcopi ai acestei Biserici ca Phaebadius de Agen şi Ilarie de Poitiers, consacrându-şi elocvenţa şi activitatea lor pentru apărarea dogmei sănătoase.

Exilul lui Atanasie a fost o victorie pentru Eusebiu de Nicomidia şi prietenii săi. Acest episcop s-a crezut suficient de puternic pentru a-l sili pe Sfântul Alexandru al Constantinopolului să-l primească pe Arie în comuniune cu el.

După Sinodul de la Ierusalim, ereticul a mers în Alexandria, unde a produs mari tulburări. Constantin l-a chemat la Constantinopol ca să dea socoteală de purtarea sa[46]. Arie s-a dus şi i-a găsit acolo pe Eusebiu de Nicomidia şi alţi adepţi ai săi. Din momentul în care a sosit, Biserica s-a împărţit în două tabere: una care apăra credinţa de la Niceea, cealaltă care se declara de partea lui Arie.

Sfântul episcop Alexandru era foarte neliniştit din cauza a ceea ce se petrecea, mai ales auzind că Eusebiu îl ameninţa cu caterisirea dacă nu intra în comuniune cu Arie. Îl preocupa mai puţin această ameninţare, decât pericolul în care se afla dogma sănătoasă. El participase la Sinodul de la Niceea şi se declarase deschis de partea credinţei care fusese promulgată acolo. În loc să recurgă la dialectică pentru a o apăra, el s-a rugat lui Dumnezeu şi a încercat să-L înduplece prin ajunările şi rugăciunile sale. El s-a închis aşadar în biserica numită Irina (Pacea), s-a apropiat de altar şi s-a întins la pământ sub sfânta masă, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi să ia în mâinile Sale cauza credinţei. El a rămas acolo mai multe zile şi nopţi, spunându-I lui Dumnezeu: ,,Dacă dogma lui Arie trebuie să învingă şi să fie recunoscută ca adevărată, ia-mă din lume; dar dacă credinţa pe care o mărturisesc este cea adevărată, fie ca Arie să fie pedepsit pentru nelegiuirea sa”.

În timp ce Alexandru se ruga, la curte era mare agitaţie. Împăratul l-a chemat pe Arie şi l-a întrebat dacă recunoaşte hotărârile de la Niceea. El a răspuns fără să ezite că le recunoaşte şi a semnat această declaraţie cu solicitudine. Împăratul l-a întrebat dacă nu există vreo duplicitate în declaraţiile sale, şi l-a pus să jure că nu exista nici una. Apoi Constantin l-a chemat pe Alexandru şi i-a poruncit să-l primească pe Arie în comuniune. Era într-o sâmbătă, şi Arie spera să intre a doua zi în biserică cu toţi credincioşii.

În momentul în care a ieşit din palat, partizanii săi l-au condus în triumf prin tot oraşul. Ajungând la forumul lui Constantin, el s-a plâns de colici teribile şi a întrebat dacă nu se află latrine în preajmă. I le-au arătat în spatele forumului şi el a intrat acolo. Atins de un rău subit, el a pierdut o mare cantitate de sânge, şi la puţin timp după aceea a fost găsit mort.

Această moarte a fost considerată o pedeapsă de la Dumnezeu. A produs o impresie puternică nu numai la Constantinopol, ci în întreaga lume. Prietenii lui Eusebiu de Nicomidia au rămas muţi de uimire, şi Constantin a văzut în aceasta un nou motiv de a se ataşa cu putere de credinţa de la Niceea.

Episcopii eusebieni n-au rămas mult timp la Constantinopol după moartea lui Arie. Ei au alcătuit un fel de sinod în care l-au depus pe Marcel, episcopul Ancirei.

Acest episcop[47] participase la Sinodul din Ierusalim şi atunci i s-au reproşat erori foarte grave. El publicase o carte împotriva unui oarecare retor pe nume Asterie care străbătea oraşele Siriei, citind pretutindeni o carte din care învăţa dogma lui Arie. Asterie se credea un mare teolog şi se pretindea demn de episcopat; dar cum el adusese jertfe idolilor în timpul persecuţiei, nu putea să ajungă episcop. Marcel al Ancirei a scris o carte împotriva lui Asterie; dar, spunea Socrate, vrând să-l combată, el a căzut în greşeala contrară, şi nu se temea să afirme că Iisus Hristos era un om ca toţi ceilalţi.

Episcopii Sinodului din Ierusalim nu s-au preocupat deloc de Asterie, care nu aparţinea cinului preoţesc, dar i-au cerut lui Marcel motivul cărţii pe care el o scrisese.

Este probabil ca mai cu seamă Eusebiu de Cezareea să fi ridicat această chestiune, deoarece lucrarea lui Marcel i s-a părut atât de greşită, încât el a compus două opere pentru a o combate. Episcopul Ancirei a fost convins că a propovăduit dogma lui Pavel de Samosata şi a făgăduit că va arde cartea sa. Dar, înainte de a-şi ţine făgăduinţa, a profitat de tulburarea pe care a produs-o în sinod primirea unei scrisori de la împărat prin care acesta îl chema la Constantinopol, şi s-a eschivat.

La Constantinopol, episcopii eusebieni au reluat această cauză; ei l-au condamnat pe episcopul Ancirei, l-au caterisit şi l-au hirotonit pe Vasilie în locul său.

Propovăduise Marcel cu adevărat învăţătura care i-a fost imputată ? El a tăgăduit-o apoi şi a fost reabilitat; dar dacă am judeca cartea sa după combaterea făcută de Eusebiu de Cezareea, ea nu a fost ireproşabilă. Doctul episcop îi impută mai întâi lui Marcel sentimente de invidie şi procedee de polemică foarte necuviincioase[48]. El expune în continuare cu multă exactitate dogma ortodoxă a Sfintei Treimi şi respinge eroarea lui Sabelie, care nu vroia să vadă în Sfânta Treime decât acelaşi Ipostas care Se manifesta succesiv sub numele de Tată, Fiu şi Sfânt Duh. Dacă Sabelie ar fi avut dreptate, Iisus Hristos ar fi fost aceeaşi persoană cu Tatăl; or, cum Evanghelia Îl deosebeşte perfect de Tatăl, rezultă că El nu este decât un simplu om. Iată astfel că această ultimă erezie a lui Pavel de Samosata era o deducţie logică din cea a lui Sabelie.

Eusebiu îi impută aceste erezii lui Marcel. Înainte de a le dovedi, el stabileşte că adversarul său comisese greşeli grave citând Scripturile[49]; că el cedase vanităţii de a părea savant citând autori profani care nu puteau să aducă nici o lumină asupra dogmelor pe care vroia să le expună[50].

Un alt reproş al lui Eusebiu era că Marcel îl atacase nu numai pe Asterie, ci şi episcopi mult mai demni, precum Marele Eusebiu(de Nicomidia), Paulin de Tir, devenit episcopul Antiohiei; Origen, care nu putea să se apere pentru că era mort demult; Narcis de Neroniada, în fine un alt Eusebiu. Aşa se desemnează pe el însuşi[51]episcopul de Cezareea. El dovedeşte, prin texte reproduse din cartea lui Marcel, că acesta nu vorbea decât cu patimă despre adversarii săi şi că îi imputa lui Origen dogme pe care acest mare om nu le propovăduise. Se remarcă, într-unul din aceste texte, că Marcel nu-l socotea pe Origen suficient de instruit în Sfintele Scripturi atunci când a scris cartea saPrincipiile. Suntem nevoiţi să recunoaştem că reproşul de ignoranţă adresat lui Origen de către episcopul Ancirei este cel puţin singular.

Eusebiu îi impută adversarului său că a citat cu rea credinţă câteva din cuvintele sale, ale lui Eusebiu de Nicomidia, Paulin şi Narcis, pentru a le atribui o învăţătură pe care ei nu au propovăduit-o.

Este cert că în pasajele citate de Eusebiu se remarcă mult venin şi exagerare.

În cea de-a doua carte a sa, Eusebiu expune dogma lui Marcel, pe care o rezumă la aceste 4 greşeli:

 

1. El a învăţat că Fiul lui Dumnezeu, înainte de naşterea Sa din Fecioara Maria, nu era nimic, şi că El nu a existat înainte de această naştere[52];

2. În privinţa Cuvântului lui Dumnezeu, el Îl confundă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, şi nu admite decât o substanţă în Dumnezeu, fără distincţie între persoane[53];

3. În ce priveşte trupul lui Hristos pe care l-a luat Cuvântul, el învaţă că acesta trebuie să fie separat de Cuvântul Însuşi, pentru ca în Iisus Hristos să existe o persoană umană veritabilă[54];

4. Privind sfârşitul domniei şi al trupului lui Hristos, el învaţă că domnia lui Hristos nu va fi veşnică, că ea se va sfârşi când se va obţine rezultatul pentru care a fost întemeiată; că trupul lui Hristos nu va rămâne unit cu Cuvântul în veşnicie, că el se va distruge[55].

 

Eusebiu a stabilit aceste 4 puncte prin citate textuale din cartea lui Marcel. S-au făcut mari eforturi pentru a da un sens ortodox acestor citate; dar suntem aproape siguri că Marcel a învăţat cu adevărat erorile pe care Eusebiu i le-a reproşat. În această privinţă noi suntem de acord cu personaje serioase, precum Sfântul Vasilie de Cezareea, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Ilarie de Poitiers, şi chiar Sfântul Atanasie căruia Marcel i se arăta totuşi partizan hotărât.

Eusebiu de Cezareea a îndreptat încă împotriva lui Marcel al Ancirei cele 3 cărţi ale sale Despre teologia ecleziastică. După ce i-a imputat adversarului său că învaţă aceeaşi dogmă cu Sabelie, el expune adevărata dogmă a Bisericii. Iată cum se exprimă el în privinţa Fiului:

,,Biserica învaţă că nu există decât un Dumnezeu atotputernic, care este în acelaşi timp Tatăl; Tatăl unui singur Hristos, dar Domn şi creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu. În acelaşi mod, ea recunoaşte ca Fiu unic al lui Dumnezeu pe Acela care a fost născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii. Ea nu confundă existenţa Lui cu cea a Tatălui, ci crede că El subzistă în El Însuşi şi viază, Fiu adevărat, împreună cu Tatăl, fiind Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, viaţă din viaţă; născut din Tatăl într-un mod de negrăit, inefabil, absolut necunoscut, de nepătruns, pentru a da mântuirea tuturor. Existenţa Sa nu este asemănătoare cu a celorlalţi; El nu trăieşte aceeaşi viaţă cu cea a fiinţelor create de El. El este singurul născut numai din Tatăl, El este chiar viaţa existentă”[56].

Se vede cu câtă grijă evită Eusebiu să cadă în eroarea lui Sabelie, care confundaexistenţa Fiului cu cea a Tatălui; ceea ce îl conducea la o personalitate unică în Dumnezeu şi la negarea Sfintei Treimi. Se înţelege că oameni superficiali au confundat lesne existenţa cu esenţa şi că luptând pentru unitatea esenţei Tatălui cu a Fiului, exprimată prin cuvântulconsubstanţial, ei s-ar fi servit de exprimări imprudente care au făcut să li se atribuie erezia lui Sabelie.

Eusebiu nu a folosit cuvântulconsubstanţial în expunerea sa a credinţei Bisericii, dar este evident că el nu furnizează nici un motiv pentru a i se atribui eroarea lui Arie. Din punct de vedere dogmatic, el a fost ortodox; el a avut neşansa de a se afla alături de Eusebiu de Nicomidia în timpul discuţiilor şi de a se fi lăsat înşelat de răspunsurile insidioase ale lui Arie. Citindu-l, se simte că el se temea, înainte de toate, de a aduce cea mai uşoară atingere dogmei Sfintei Treimi, pe care se întemeiază creştinismul.

Când trebuia să răspundă celor care îi cereau explicaţii pentru naşterea din veşnicie a Fiului, el răspundea că este o taină de nepătruns pentru inteligenţa noastră limitată[57].

În cele 3 cărţi Despre teologia ecleziastică, Eusebiu completează cele două cărţi ale sale împotriva lui Marcel. El citează o mulţime de fragmente aflate la baza erorilor pe care le impută adversarului său şi care se rezumă la cele două erezii – a lui Sabelie şi a lui Pavel de Samosata, care decurg una din cealaltă, aşa cum am explicat, în ciuda contrarietăţii aparente.

Noi nu am intrat deloc în detaliile acestei discuţii. Noi vom spune doar că Eusebiu demonstrează acolo, într-o manieră mult mai clară decât în prima sa carte, că Marcel s-a slujit de expresii care favorizează cele mai grave erezii. Savantul episcop de Cezareea se arată foarte preocupat de sabelianism care îi părea atunci a fi cel mai mare pericol pentru Biserică. Sub influenţa acestei preocupări, el a scris lucrarea sa Despre credinţă, împotriva lui Sabelie, şi multe alte scrieri despre Dumnezeu considerat în esenţa Sa duhovnicească şi nevăzută. El se temea să nu se abuzeze de discuţii despre naşterea din veşnicie a Fiului, pentru a considera această naştere ca fiind o emanaţie a unei părţi a esenţei dumnezeieşti.

Vechile prietenii puteau să-l smulgă pe Eusebiu de Cezareea doar ocazional de la savantele sale lucrări şi să-l antreneze în discuţiile care tulburau atât de puternic Biserica.

Văzând erorile imputate lui Marcel şi atacurile atât de fervente ale lui împotriva principalilor protectori ai lui Arie, se înţelege că aceşti episcopi l-au incriminat la sinodul din Ierusalim şi l-au caterisit la sinodul din Constantinopol. El a fost rând pe rând reabilitat şi caterisit, cum vom vedea în continuare.

Constantin a părăsit Constantinopolul la puţin timp după plecarea episcopilor care au ţinut acolo sinodul (336). El domnea de 32 ani şi a trăit 60 ani, mereu în bună sănătate şi atât de viguros, încât a participat până la acea vârstă la toate exerciţiile militare[58].

La vârsta de 60 ani, el s-a simţit bolnav şi, negăsind alinare în apele termale din Constantinopol, a cerut să fie dus la Helenopolis[59]. Sosind acolo, el a rămas mult timp în rugăciuni în biserica mucenicilor. Simţind că se apropia ziua sa de pe urmă, el s-a gândit că era timpul să şteargă toate păcatele din viaţa sa, căci, spune Eusebiu, el credea cu tărie că orice greşeală pe care a făcut-o umanitatea din el se va şterge prin puterea cuvintelor sfintei taine şi baia mântuitoare [a botezului]. Pătruns de aceste gânduri, el s-a prosternat înaintea lui Dumnezeu, şi-a mărturisit păcatele chiar în biserică şi a cerut cu umilinţă iertare lui Dumnezeu. Acolo el s-a învrednicit a primi pentru prima oară punerea mâinilor, care a fost făcută într-o slujbă solemnă.

De acolo el s-a îndreptat către o suburbie a Nicomidiei şi, reunindu-i pe episcopi, le-a adresat aceste cuvinte:

,,A sosit în cele din urmă şi clipa în care am nădăjduit atâta vreme şi la care tânjind, atâta vreme m-am rugat, ca să dobândesc mântuirea cea întru Dumnezeu. A venit vremea ca şi noi să merităm a fi însemnaţi cu pecetea nemuririi; vremea mântuitoarei pecetluiri pe care, cândva, îmi doream să o agonisesc în apele Iordanului, acolo unde spune tradiţia că şi Mântuitorul S-a făcut părtaş ei spre a ne da astfel pilda spălării (de păcat). Dar Dumnezeu, care ştie ce anume ne este spre folos, vrea să ne împărtăşim de ea chiar aici şi încă de pe acum. Încât nu mai şovăiţi, fiindcă chiar dacă Dumnezeul vieţii şi al morţii va vrea ca noi să rămânem încă în viaţă, oricum, eu mă voi alătura poporului lui Dumnezeu aici, şi, bucurându-mă de părtăşia Bisericii, voi putea astfel lua parte dimpreună cu ceilalţi (creştini) la rugăciunile de obşte. Lucrul acesta este un bun dobândit, iar de acum mă voi supune învăţăturilor vrednice de viaţa întru Dumnezeu”[60].

În timp ce el vorbea astfel, episcopii au purces solemn la săvârşirea ceremoniilor dumnezeieşti după care Constantin a participat la sfintele taine. Astfel, spune Eusebiu, primul dintre împăraţii romani a fost renăscut în mărturisirea lui Hristos. Învrednicit de semnul dumnezeiesc, el a simţit o mare bucurie duhovnicească şi a fost umplut de lumină. Credinţa care crescuse în el era pentru sufletul său un izvor de mângâiere, şi el nu putea să se mire îndeajuns de mult de efectele puterii dumnezeieşti pe care o simţea. Când s-au sfârşit toate ceremoniile, Constantin a fost îmbrăcat într-o haină de o albeaţă strălucitoare şi a fost culcat pe un pat alb. De atunci el nu a vrut să se mai atingă de purpura imperială.

După ce s-a rugat lui Dumnezeu cu voce tare[61], el a adăugat: „În clipa asta pot cu adevărat spune că sunt fericit; acum ştiu că m-am învrednicit de viaţa cea fără moarte şi că m-am împărtăşit din dumnezeiasca lumină”[62]. El deplângea nenorocirea celor care erau lipsiţi de bunuri duhovniceşti. Ofiţerii săi l-au înconjurat plângând şi i-au urat o viaţă cât mai lungă. Dar el le-a răspuns că venise vremea ca el să meargă la Dumnezeu şi se va duce acolo fericit. El a murit în ziua Cincizecimii, către amiază. Abia se răspândise vestea morţii sale că ofiţerii palatului, înarmaţi, şi întregul popor au dat mărturie a celei mai vii dureri. Toată lumea înţelegea pierderea pe care o suferea imperiul. Trupul lui Constantin, aşezat într-un sicriu de aur şi acoperit cu purpura imperială, a fost purtat de soldaţi de la Nicomidia la Constantinopol şi expus în palat, acoperit de însemnele demnităţii imperiale şi înconjurat de un cerc de lumini orbitoare. Timp de mai multe zile, ofiţerii superiori veneau rând pe rând pentru a-i aduce onoruri militare, ca şi cum ar fi fost în viaţă, iar înalţii funcţionari ai imperiului îşi făceau o datorie din a-i dovedi respectul lor. În amintirea marelui împărat, toate corpurile de armată i-au proclamat împăraţi pe cei trei fii ai săi şi au jurat să nu recunoască alţi suverani în afara lor.

Roma, ca restul imperiului, a fost în doliu; monumentele publice şi teatrele au fost închise; nu exista decât o cale pentru a-i face dreptate marelui om pe care tocmai îl pierduseră; s-a cerut ca trupul său să fie adus la Roma şi fiii săi au fost proclamaţi împăraţi cu o voce unanimă.

Constantin a sosit primul lângă rămăşiţele pământeşti ale tatălui său şi a cerut să fie înhumat cu pompă în Biserica Apostolilor Mântuitorului, la Constantinopol. Clerul şi poporul îşi amestecau lacrimile, rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul împăratului, şi s-a săvârşit pentru el tainica liturghie[63].

Biserica Ortodoxă l-a aşezat pe împăratul Constantin în rândul sfinţilor vrednici de un cult public şi a recunoscut în el, pe drept, un adevărat apostol al lui Hristos. Într-adevăr, datorită exemplelor şi râvnei sale, numeroşi păgâni au abandonat cultul zeilor şi au îmbrăţişat creştinismul. El nu i-a persecutat deloc pe partizanii idolatriei; dar, printre misterele acestui cult, acelea care nu erau decât şcoli de imoralitate nu trebuia să fie respectate. El trebuia, prin dragostea sa faţă de virtute şi binele general, să le distrugă. Convins că creştinismul va fi un principiu de regenerare pentru lume, el trebuia să lucreze, aşa cum a şi făcut, pentru răspândirea sa. El nu identifica Biserica cu statul, dar a favorizat Biserica ca pe o instituţie socială, capabilă să moralizeze popoarele şi să răspândească noţiunile sănătoase ale adevărului şi binelui[64].

Constantin nu a lucrat doar la răspândirea creştinismului în Imperiul Roman, ci prin intermediul său a fost organizată Biserica din Georgia. Acest regat, situat între Armenia superioară la sud şi Munţii Caucaz la nord, era locuit de o colonie de iberici, popor originar din Spania[65]. Dumnezeu a îngăduit ca o femeie virtuoasă şi creştină să fie prinsă de acest popor şi dusă în robie. Ea şi-a continuat viaţa sfântă pe care o dusese până atunci, îmbinând posturile şi rugăciunile neîncetate cu o mare curăţie. Ea era pentru iberici un subiect de mirare şi ei îi cereau explicaţii pentru faptele sale. Ea le-a răspuns: „Eu Îl slăvesc astfel pe Hristos, care este Dumnezeul meu”. Acest nume le era absolut necunoscut.

Dumnezeu a hotărât să aducă, prin sclava creştină, un popor întreg la Evanghelie, şi i-a dat [acesteia] darul facerii de minuni.

Îmbolnăvindu-se un copil, l-au dus, după obiceiul ţării, la diferite femei pentru a vedea dacă ele cunosc metode de tămăduire. L-au dus pe băiat la sclava creştină, care l-a luat şi l-a aşezat pe o rogojină care îi servea drept pat. „Nu cunosc, a spus ea, nici un remediu omenesc; dar Iisus Hristos, Dumnezeul pe care-L cinstesc, a tămăduit mulţi bolnavi şi poate să-l vindece şi pe acesta”. Ea a început să se roage şi l-a dat înapoi pe copil vindecat desăvârşit.

Această minune a făcut mare vâlvă şi a ajuns la cunoştinţa reginei, care s-a îmbolnăvit ea însăşi la scurt timp după aceea. Ea a cerut-o pe sclava creştină care, din modestie, a refuzat să meargă la palat. Atunci, regina a cerut să fie dusă la locuinţa evlavioasei femei, care s-a rugat pentru ea şi a dobândit de îndată vindecarea ei: ,,Iisus Hristos v-a tămăduit, a spus ea reginei; chemaţi-L; este Dumnezeul cel adevărat care dă regilor puterea şi viaţă tuturor oamenilor”.

Regina l-a îndemnat pe soţul ei să renunţe la idoli pentru a I se închina adevăratului Dumnezeu care a vindecat-o. Acesta a ezitat până într-o zi când s-a aflat învăluit de o beznă atât de adâncă, încât nu putea regăsi drumul spre oraş. El s-a gândit atunci la Hristos, despre care i s-a vorbit şi I-a făgăduit că, dacă va fi izbăvit din primejdia în care se afla, Îl va recunoaşte drept Dumnezeu. Îndată a strălucit lumina. Întors în oraşul său, regele a chemat-o pe femeia creştină care l-a învăţat cât de bine a putut şi l-a îndemnat pe rege să construiască o Biserică asemănătoare cu cele pe care le ridicau romanii.

Construcţia a fost începută numaidecât; dar atunci când au vrut să aşeze coloanele, a fost imposibil s-o mişte din loc pe cea de-a treia. Femeia evlavioasă şi-a petrecut noaptea în rugăciuni. Dimineaţa, când regele s-a dus lângă coloană, el a găsit-o în picioare, suspendată în aer, şi a văzut-o cum se aşază singură pe postamentul ei. Această nouă minune a avut mare răsunet în popor, care a cerut să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu. Regele s-a făcut apostolul bărbaţilor; regina le învăţa pe femei şi, la sfatul roabei, au trimis o delegaţie la Constantin pentru a-i cere un episcop şi preoţi pentru a constitui noua Biserică. Constantin le-a trimis de îndată şi a fost mult mai fericit de convertirea ibericilor decât dacă ar fi adăugat un nou popor la imperiul său[66].

În aceeaşi perioadă, Abisinia a fost luminată cu luminile credinţei. Această ţară aparţinea acelor vaste regiuni meridionale pe care grecii şi romanii le numeau Indii şi care erau locuite de rase tot atât de diverse ca origine, cât şi ca limbă. Mai mulţi apostoli, precum Matei, Toma şi Vartolomeu au propovăduit Evanghelia multor triburi indiene, şi Panten a regăsit acolo urmele acestei evanghelizări primare; dar populaţiile abisiniene nu auziseră încă vorbindu-se de Iisus Hristos la începutul secolului IV. Existaseră câteva relaţii între ei şi romani; dar ele încetaseră să existe atunci când un filozof din Tir, pe nume Meropie, a făcut o vizită în ţara lor. El a luat cu el doi tineri din familia sa, cărora le făcea educaţie. Ei se numeau Edesie şi Frumentie[67]. După ce a vizitat ţara, Meropie s-a îmbarcat pentru a se întoarce în Tir. Vasul a acostat pentru aprovizionare într-un oraş neospitalier. Echipajul a fost atacat şi toţi pasagerii au fost omorâţi, cu excepţia lui Edesie şi Frumentie care au fost găsiţi sub un copac studiindu-şi lecţiile. Li s-a făcut milă de tinereţea lor şi au fost duşi la rege, care i-a luat în slujba sa. Edesie a devenit paharnicul său, iar Frumentie secretarul său.

Acest rege a murit după câţiva ani, lăsând un fiu foarte tânăr. Înainte de a muri, el le-a redat libertatea lui Edesie şi Frumentie, dar regina i-a implorat să rămână în slujba fiului său până când acesta va ajunge la vârsta la care va putea domni singur. Ei au consimţit la aceasta şi au câştigat o mare autoritate în timpul acestei regenţe. Regele ajungând la vârsta la care putea guverna, ei au obţinut permisiunea de a se întoarce în ţara lor. Edesie a plecat spre Tir, dar Frumentie s-a îndreptat către Alexandria pentru a vesti episcopului că era posibil să-i aducă pe abisinieni la cunoştinţa Evangheliei.

În timpul şederii sale în Abisinia, Frumentie se preocupase de evanghelizarea acestei ţări. El căutase creştini printre romanii pe care comerţul îi aducea în aceste ţări îndepărtate; el i-a adunat; a propovăduit învăţăturile evanghelice câtorva băştinaşi şi a alcătuit mai multe comunităţi mici ai căror membri se adunau pentru a se ruga împreună.

El l-a găsit la Alexandria pe marele episcop Atanasie. Lui i-a relatat ce făcuse în Abisinia şi l-a rugat să aleagă un episcop capabil să-i continue lucrarea şi să formeze o adevărată Biserică din grupurile de creştini pe care el le reunise. Atanasie a adunat mai mulţi episcopi pentru a le prezenta relatările lui Frumentie. După ce l-au ascultat cu atenţie, el [Atanasie] s-a ridicat şi i-a spus: ,,Pe cine altul am putea găsi noi, care să aibă duhul lui Dumnezeu precum îl ai tu, şi care să poată face lucruri atât de mari ?” Fiind hirotonit episcop, i-a spus să se întoarcă în ţara de unde a venit înzestrat cu harul lui Dumnezeu. Frumentie a ascultat şi s-a întors în Abisinia; el a convertit un număr mare de păgâni prin predicile şi minunile sale, a construit biserici şi a fost considerat apostolul ţării[68].

Noi am istorisit cum a fost vestită din nou Evanghelia la armeni. Se presupune că din Armenia creştinismul a pătruns în Persia[69]. El a făcut acolo progrese rapide şi s-au văzut curând în aceste ţări Biserici organizate ierarhic[70]. Magii, care formau în Persia o castă sacerdotală, s-au mirat de progresul noii religii şi s-au coalizat cu evreii, duşmani din naştere ai Evangheliei, care erau numeroşi şi influenţi în Persia.

La conducerea Bisericii creştine era Simeon, care avea titlul de episcop de Seleucia şi Ctesifont. Magii şi evreii l-au denunţat lui Sapor, care era atunci regele perşilor, şi l-au convins că episcopul creştin, prieten al împăratului romanilor, îi furniza acestuia secrete din ţara sa.

Sapor a fost înşelat de aceste calomnii şi a început să le impună creştinilor impozite enorme pe care cea mai mare parte dintre ei nu putea să le plătească deoarece ei renunţaseră la bunurile lor pentru a trăi în sărăcie. Perceptorii primiseră poruncă să folosească împotriva lor cele mai rele tratamente pentru a se lepăda de credinţă. Aceste violenţe neavând succes, Sapor a poruncit să se taie capul tuturor membrilor clerului, să se demoleze bisericile şi să se confişte în folosul statului vasele şi toate obiectele care serveau cultului. El l-a chemat pe Simeon să compară în faţa lui, acuzându-l că şi-a trădat ţara şi religia strămoşilor săi.

Magii, ajutaţi de evrei, s-au năpustit atunci asupra bisericilor, l-au luat pe Simeon, l-au pus în lanţuri şi l-au adus în faţa regelui. El a rezistat la toate făgăduinţele şi ameninţările şi a fost aruncat în închisoare. Ieşind din palat, sfântul episcop l-a zărit pe vechiul său prieten Usthazade care l-a salutat, dar el şi-a întors privirea cu dispreţ. Usthazade, intendent al palatului şi vechi preceptor al lui Sapor, fusese lipsit de curaj în faţa persecuţiei şi îşi trădase credinţa. Simeon ştia aceasta şi de aceea el şi-a manifestat oroarea zărindu-l pe apostat. Usthazade a fost atât de şocat, încât a strigat: ,,Nenorocitul de mine ! Ce voi avea de suferit de la Dumnezeu pe care L-am trădat, dacă Simeon, vechiul meu prieten, mă tratează astfel şi s-a îndepărtat de mine fără să-mi adreseze nici un cuvânt !” El a plâns şi s-a lăsat pradă celei mai profunde dureri.

Regele a fost înştiinţat şi l-a întrebat care este cauza. Usthazade nu a ascuns-o deloc, şi a adus cu curaj mărturia credinţei de care se lepădase în aparenţă. Sapor a încercat să-l câştige cu blândeţe; dar, văzând că eforturile sale sunt inutile, a poruncit să i se taie capul cinstitului bătrân. Usthazade a cerut ca ultimă dorinţă ca un crainic să meargă înaintea sa, în timp ce el era dus la supliciu, şi să strige cu voce tare că el era condamnat nu pentru că nu-şi îndeplinise îndatoririle faţă de rege, ci pentru că era creştin. Cererea sa a fost acceptată; el a mers la supliciu cu curaj şi a murit pentru credinţa sa.

Simeon a aflat în închisoare despre aceasta şi a adus mulţumiri lui Dumnezeu.

A venit rândul sfântului episcop. El a fost condus la supliciu împreună cu alţi 100 de creştini. El i-a încurajat pe toţi să moară cu curaj; apoi el însuşi a fost decapitat. Printre aceşti mucenici s-au remarcat Abedekhalaa şi Anania, doi preoţi înaintaţi în vârstă, care-l secondau pe Simeon în conducerea bisericilor lor.

Cum Anania tremura în faţa morţii, Pousikis, şeful bufonilor regelui, i-a spus: ,,Bătrâne, închide ochii pentru o clipă şi prinde curaj; într-o clipă vei vedea lumina lui Hristos”. Un spion, auzind aceste cuvinte, l-a condus pe Pousikis la rege. Curajosul creştin a vorbit cu tiranul cu aşa o tărie, încât a fost condamnat la un supliciu mai crud decât alţii. Călăii i-au străpuns gâtul şi i-au smuls limba prin această deschidere. Fiica sa, care şi-a închinat fecioria lui Dumnezeu, a fost denunţată în acelaşi timp şi a suferit cu curaj mucenicia ca tatăl ei.

După un an, Sapor a promulgat un edict de persecuţie generală în tot regatul său. Toţi cei ce mărturiseau că sunt creştini trebuia să fie omorâţi. Magii şi evreii au început să-i caute pe cei care se ascundeau şi au devenit denunţătorii lor. Creştinii, în mare număr, şi-au dat viaţa pentru credinţă. Şi palatul regelui a fost însângerat şi eunucul său iubit, Azada, a fost dus la supliciu. Această moarte l-a impresionat şi a poruncit ca pe viitor să fie condamnaţi la moarte numai învăţaţii legii creştine.

Noi am întâlnit deja în istorie evreii printre prigonitorii înverşunaţi ai creştinilor. Peste tot unde găseau susţinere, ei se transformau în delatori şi călăi ai adversarilor lor. Este un fapt grav pe care istoria serioasă trebuie să-l ia în considerare. El va explica fapte ulterioare.

Soţia lui Sapor s-a îmbolnăvit atunci, iar evreii au avut josnicia şi cruzimea să acuze mai multe femei creştine că i-au provocat boala prin vrăjile lor. Printre acuzate erau fecioara Tarbula, sora episcopului Simeon; slujnica Tarbulei, care era fecioară ca şi ea, şi sora sa care fusese căsătorită, dar care după moartea soţului ei respecta celibatul religios. Evreii pretindeau că, pentru a răzbuna moartea lui Simeon, ele îi făcuseră vrăji reginei. Aceasta era evreică; ea a crezut că doctorii săi îi spuneau adevărul. În consecinţă, magii le-au făcut proces sfintelor femei; le-au legat de nişte stâlpi de gât şi de picioare şi le-au tăiat în două. Regina trebuia să treacă printre cadavrele tăiate în două pentru a fi eliberată de vrăjile de care suferea.

Înainte de supliciu, un mag îndrăgostit de frumuseţea Tarbulei i-a propus să fie a lui; el a făgăduit să o salveze pe ea şi tovarăşele ei. Evlavioasa fecioară a respins aceste propuneri cu dispreţ şi a preferat să moară pentru feciorie şi credinţă. Deoarece Sapor poruncise să nu mai fie urmăriţi decât păstorii creştinilor, magii au început să caute episcopi şi preoţi în toată ţara, dar în special în provincia Adiabene care era plină de creştini.

Această provincie era limitrofă cu Imperiul Roman.

Printre episcopii care au fost muceniciţi amintim îndeosebi pe Achepsima, Barbasima, Pavel, Gaddiabis, Sabin, Mareas, Mocius, Ioan, Hormisdas, Papas, Iacov, Romas, Maaris, Agus, Bokris, Abdas, Abdiisous, Ioan, Abram, Agdelas, Saboris, Isaac, Dausas. Acesta din urmă era episcop al provinciei Zabdee, pe care romanii o răpiseră Persiei. Sapor a făcut o incursiune în această provincie şi a răpit o parte dintre locuitori, printre care erau, în afară de episcopul Dausas, horepiscopul Mareabdis şi 250 clerici care toţi au fost muceniciţi[71].

Printre episcopii mucenici din Persia menţionăm în special pe Millis, care fusese mai întâi militar, dar şi-a schimbat profesia cu cea de apostol al Evangheliei[72]. Hirotonit episcop într-un oraş anume din Persia, el nu a avut parte decât de tratamente rele pentru râvna sa în propovăduirea lui Iisus Hristos. El a scuturat praful de pe picioarele sale şi s-a îndreptat spre un alt oraş. Acel oraş care se opusese predicilor sale şi-a atras după puţin timp mânia regelui, a fost distrus şi plugul a trecut peste locul unde fusese. Millis, nepurtând cu el decât un sac în care avea cartea Evangheliilor, s-a îndreptat spre Ierusalim pentru a se ruga acolo, şi a trecut de acolo în Egipt pentru a-i vizita pe călugării de acolo, şi s-a stabilit în Siria care s-a umplut de faima faptelor sale minunate. El a murit acolo ca mucenic.

După mărturia lui Sozomen, s-a apreciat la 16.000 numărul nobililor care au fost muceniciţi de Sapor. Numărul celorlalţi nu a putut fi stabilit nici măcar aproximativ de către compatrioţii lor din Siria, Persia şi Armenia.

Împăratul Constantin, aflând despre cruzimile la care au fost supuşi creştinii, s-a mâhnit profund[73]. El se gândea la mijloacele prin care putea să-i ajute atunci când solii regelui Persiei au sosit la curtea sa. El le-a dat ceea ce au cerut şi a profitat de această ocazie favorabilă pentru a-i scrie lui Sapor o scrisoare în care îi spunea că i-ar fi profund recunoscător dacă ar înceta persecuţiile. Eusebiu ne-a păstrat această scrisoare pe care trebuie s-o analizăm[74]:

,,Dumnezeiasca credinţă păzind-o, părtaş mă fac al luminii celei adevărate. Lumina adevărului având-o drept călăuză, iată mărturisesc dumnezeiasca credinţă; faptele mele o întăresc. Şi zicând aşa, eu nu fac decât să-mi recunosc făţiş închinarea în faţa preasfintei predanii, văzând în ea adevăratul meu dascăl pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu celui preasfânt.

Întărit de puterea Acestuia, am trezit pe rând întreaga lume – de la îndepărtatele meleaguri din apropierea oceanului începând – la speranţa de neclintit într-o mântuire. Tot cel ce sub înfricoşătorii tirani de mai înainte purta asupră-şi jugul unei robii care – lovind în toţi, zi după zi – pe toate le ducea de râpă, văzându-se acum părtaş al răsplatei, ca însănătoşit (după o lungă suferinţă) a prins puteri de viaţă nouă.

Pe acest Dumnezeu – al cărui semn este purtat pe umeri de o întreagă oaste închinată Lui – Îl mărturisesc eu. Şi oriîncotro o cheamă glasul dreptăţii, într-acolo o şi trage semnul negreşit. Asemenea pricini mi-au adus şi mie mulţumirea unor izbânzi strălucite şi năprasnice. Deci acestui Dumnezeu mărturisesc eu a-I sluji spre nemuritoare aducere-aminte; cu mintea mea ageră şi curată, pe El Îl desluşesc eu aievea, acolo, întru cele de sus.

Când îngenunchez, pe El Îl chem. Mă ţin departe de toată spurcăciunea aducerii de jertfe[75], de neplăcuta şi respingătoarea ei miasmă, şi fug de toată lumina lumească, de care – toate – nelegiuita şi îngrozitoarea rătăcire (a închinării la idoli) întinându-se, a prăbuşit foarte multe popoare – ba neamuri întregi –, prăvălindu-le până în adâncuri.

Dumnezeu a toate nu îngăduie ca acelea aduse de El la fiinţă în pronia Sa asupra oamenilor (şi datorită iubirii Sale de oameni) spre a le fi acestora de folos la nevoie, să ajungă bătaia de joc a oricui. Oamenilor, El nu le cere nimic altceva decât curăţia gândului şi un suflet fără prihană, prin care singure cumpăneşte El faptele noastre de bine şi credinţa noastră. Plăcute Îi sunt lucrările smereniei şi ale blândeţei: pe cei umili Îi iubeşte tot atât pe cât Îi urăşte pe gâlcevitori. Iubeşte credincioşia iar necredincioşia o osândeşte, împilarea celor ce nu se pricep decât la vorbe goale negreşit surpând-o. El osândeşte îngâmfarea celor trufaşi şi îl prăvăleşte pe tot cel tras în sus de fumurile semeţiei – răspunzând, în schimb, după cuviinţă celor smeriţi la cuget şi neţinători de rău.

Or, frate, mie nu-mi vine a crede că greşesc atunci când pe acest Dumnezeu unic – pe care mulţi dintre împăraţii noştri, aflându-se sub înrâurirea unor credinţe rătăcite şi nebuneşti, L-au tăgăduit – Îl mărturisesc a fi Cârmuitorul şi Părintele a toate. De altminteri toţi aceia au avut parte de un sfârşit atât de înfiorător, încât, mai târziu, de câte ori şi-a pus El în minte să le aducă câte unora ce se sârguiau pe aceeaşi cale (cu tiranii) o povaţă menită să-i întoarcă din drum, nimănui nu i-a stat la îndemână o pildă mai bună decât prăbuşirea acelora înşişi. Unul dintre ei cred că a fost şi omul asupra căruia abătându-se mânia lui Dumnezeu ca o furtună, l-a spulberat de pe pământul nostru, abătându-l pe meleagurile voastre[76] ca să predea acolo însemnul cel atât de mult discutat al biruinţei, spre ruşinea lui.

Sincer vorbind, mie-mi pare că darea pe faţă, astăzi, a tristei lor sorţi este, până la urmă, un lucru bun, mai ales că eu putusem să o prevăd din clipa în care ei se porniseră să tulbure poporul lui Dumnezeu cu nelegiuitele lor rânduieli. De aceea şi trebuie să-I fim noi recunoscători lui Dumnezeu pentru faptul că în desăvârşita-I pronie asupra tuturor robilor dumnezeieştii legi, dăruindu-le acestora din nou pacea, El le îngăduie să se şi bucure şi să se mândrească de ea. Ceea ce mă şi face să fiu încredinţat că la noi toate lucrurile vor sta bine şi statornic atâta vreme cât va vrea şi El să ne ţină pe toţi strânşi în juru-I prin mijlocirea curatei şi încercatei credinţe a acelora şi a unităţii crezului nostru în Dumnezeu.

Or, nici nu-ţi închipui cât de mult m-a bucurat să aud că creştinii – fiindcă la ei îmi este gândul în tot ce-ţi scriu – au început (aşa cum mi-aş fi dorit şi eu) să se răspândească pe cea mai mare parte a meleagurilor Persiei. Precum îţi doresc eu ţie tot binele, tot astfel li-l doresc eu şi lor, ca supuşi ai tăi – prin care fapt Îl vei şi putea avea de partea ta pe Însuşi Stăpânul a toate, miluitor şi blând.

Pe ei, deci – gândindu-mă eu la puterea ta – ţi-i aşez eu sub a ta ocrotire; pe ei, chiar pe ei ţi-i încredinţez eu cu totul, cunoscându-ţi multa credincioşie: iubeşte-i cu toată tăria iubirii tale de oameni, şi-ţi vei dobândi prin credincioşie o mulţumire fără margini, de care să ne putem bucura şi noi”[77].

Constantin supraveghea toate naţiunile pentru a face să domnească în ele religia şi pacea[78]. Această reflecţie a lui Eusebiu ne poate face să credem că scrisoarea lui Constantin nu a fost fără influenţă în a opri, cel puţin pentru un timp, persecuţia lui Sapor.

 


   [1] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 25 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 1; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 16, 17.

   [2] Această sărbătoare este încă prăznuită de Biserica sobornicească răsăriteană şi de Biserica Romană.

   Noi trebuie să observăm că Eusebiu nu a menţionat minunea relatată de Teodoret, Socrate şi Sozomen.

   [3] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 2.

   [4] Eusebiu (De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 34 şi urm.) oferă descrierea primei biserici a sfântului mormânt de la Ierusalim. În primul rând peştera, în care Hristos a fost depus după moarte, a fost împodobită cu coloane frumoase şi alte opere de artă. După peşteră era o curte vastă în jurul căreia pe trei laturi erau galerii. Pe cea de-a patra latură era bazilica a cărei faţadă era remarcabilă prin dimensiunile şi arhitectura sa. În interior, pereţii bazilicii erau acoperiţi cu mozaic; în exterior, ei erau în piatră albă imitând marmura. Acoperişul era din plumb la exterior; în interior, el era acoperit cu plăci de aur din care se reflectau raze scânteietoare în toată bazilica. Pe fiecare latură a edificiului s-au construit porticuri împărţite în două etaje, unul sub pământ şi altul la suprafaţă, împodobite cu ornamente de aur. Edificiul era încoronat cu un dom care se sprijinea pe 12 coloane care-i închipuiau pe cei 12 apostoli. Între coloane era presbiteriul sau sanctuarul, în care se aşezau episcopii şi preoţii. Acest monument frumos a fost incendiat de perşi în 614. Capitelurile acestor coloane era înălţate din ornamente în argint şlefuit. Edificiul era izolat de locuinţe printr-un teren vast înconjurat de galerii şi din care se deschideau porţile care conduceau în curtea din faţa bisericii.

   [5] Cu toate acestea, trebuie observat că Iulian apostatul nu i-a reproşat aceste omoruri în satira sa Cezarii, în care el nu îl cruţă deloc. Libanius şi Praxagoras, autori păgâni, nici ei nu i-au reproşat deloc, deşi ei nu-l cruţă mai mult ca Iulian, în ce priveşte religia. Această tăcere este semnificativă. Eusebiu nu vorbeşte mai mult despre moartea lui Crispus în viaţa lui Constantin. Cu toate acestea, unii istorici afirmă că moartea lui Crispus a fost ordonată de Constantin care i-a recunoscut apoi nevinovăţia şi a poruncit să fie omorâtă Fausta care l-a acuzat în mod fals şi care în plus se murdărise de multe desfrâuri abjecte (A se vedea Zozim. şi Aurelius Victor, istorici păgâni, şi Filostorg, istoric arian).

   [6] Potrivit tradiţiilor romane, Constantin nu ar fi înzestrat doar bisericile pe care le-a fondat; ci ar fi înzestrat Sfântul Scaun cu suveranitatea asupra Romei, Italiei şi chiar asupra tuturor provinciilor apusene ale imperiului. În general, erudiţii, chiar din Biserica Romană, resping ca apocrif actul acestei donaţii. Dar astăzi, că tabăra ultramontanistă predomină în Biserica Romană, trebuie tratate unele chestiuni care nu erau considerate serioase.

   În zilele noastre, savanţii Bisericii Romane şi-au dat osteneala de a reabilita apocrifele, şi de a face din legendele cele mai absurde tot atâtea documente istorice cu cea mai înaltă autoritate.

   În capul falsului edict de donaţie, Constantin se împopoţonează cu titluri nenumărate pe care el nu şi le-a luat niciodată în celelalte decrete ale sale; episcopul Romei este numit aici părintele părinţilorsuveran pontifpapă universal; ceea ce nu era la modă, nici măcar la Roma, în secolul IV; este citat aici simbolul de la Niceea care nu a fost redactat decât după 12 ani de la data la care a fost dat în decret. Este datat de Roma ,,la 3 ale calendelor lui aprilie sub consulatul al IV-lea al domnului nostru Flavius Constantin August şi al lui Gallicanus”. Constantin a fost consul pentru a patra oară în anul 313 (A se vedea Chron. paschal. ad hunc. ann.), nu împreună cu Gallicanus, ci cu Liciniu. După fastele consulare ale lui Cassiodor, cel de-al patrulea consulat al lui Constantin trebuie fixat în anul 311, cu Liciniu. Cele două date au precedat în mod evident Sinodul de la Niceea citat în document. În decret, se vorbeşte despre botezul lui Constantin. Or, potrivit ActelorSfântului Silvestru, botezul nu ar fi avut loc decât în 324, adică după 11 ani de la data acestei aşa-zise donaţii.

   Să notăm în treacăt că Actele Sfântului Silvestru nu au mai multă dreptate asupra acestui punct decât edictul de donaţie, aşa cum noi vom demonstra mai târziu. Dar nu este inutil a arăta contradicţia dintre cele două documente pe care papiştii le acceptă ca autentice. Autorul edictului şi-a ieşit din fire până la a spune că cel care a dat episcopului Romei autoritatea suverană asupra celor 4 patriarhi ai Antiohiei, Alexandriei, Ierusalimului şi Constantinopolului a fost Constantin. Această din urmă patriarhie nu a fost ridicată la rangul de patriarhie decât de cel de-al doilea Sinod Ecumenic din 381; Constantinopolul nu era încă decât Bizanţ până în 330 şi nu visa deloc să fie scaunul unui patriarh. În înflăcărarea sa de a-l scoate în relief pe episcopul Romei, autorul a uitat sau nu a ştiut că acest episcop năzuia la suprema autoritate de drept divin.

   Această scăpare a falsificatorului este o informaţie care poate fixa data aşa-zisului edict într-o epocă în care papalitatea nu făcea încă decât să tatoneze terenul pentru a-şi aşeza viitoarea autoritate. Această epocă ni se pare a fi începutul secolului VIII sau sfârşitul secolului VII. În acest faimos edict, Constantin i-a dat lui Silvestru oraşul Romei, toate provinciile, oraşele şi localităţile din Italia şi din regiunile apusene. Se ştie însă că, printr-un act autentic şi posterior, Apusul cu Roma capitală a fost apanajul desemnat de Constantin pentru unul dintre fiii săi, Constantin al II-lea. Putea el să dea fiului său ceea ce ar fi cedat deja episcopului Romei ?

   După conţinutul edictului, senatul care era păgân aproape în întregime, şi poporul roman, a cărui imensă majoritate era păgână, ar fi subscris decretului lui Constantin în favoarea episcopului Romei.

   Pentru a ocoli aceste contradicţii, dl. abate Darras a încercat să amâne data edictului. El schimbă în primul rând astfel data: ,,La 3 ale calendelor lui aprilie (30 martie) sub consulatul lui Constantin IV şi Gallicanus (329)” (A se vedea Istoria sa, etc, pag. 161).

   Constantin IV, zis Pogonatul, nu a fost împărat decât în cea de-a doua jumătate a secolului VIISavantul istoric papist vroia să vorbească de cel de-al patrulea consulatal lui Constantin ? Dar el corespunde anului 313 după Cronica pascală, şi anului 311 după fastele lui Cassiodor. La pagina 170, dl. Darras afirmă că data sa corespunde cu sărbătoarea Paştilor, când Constantin ar fi fost botezat. Dar, potrivit edictului, botezul ar fi avut loc înainte de 313, şi după actele Sfântului Silvestru, acelaşi botez ar fi avut loc în 324; care dată trebuie acceptată ? De care Paşte vorbeşte dl. Darras ?

   Acelaşi istoric, pentru a ieşi din încurcătură, spune că edictul a fost dat în 329 sub cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Tânăr şi Gallicanus (pag. 175). Din nefericire, în 329, Constantin, împărat, era consul pentru a zecea oară împreună cu fiul său Constantin Cezar care era pentru a cincea oară (A se vedeaChron. pasch. ad ann. 329). După fastele lui Casiodor, cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Tânăr a avut loc în 322 şi el a fost atunci consul cu tatăl său care era pentru a şaptea oară. După dl. Darras, Constantin ar fi fost botezat în 329, şi în altă parte el a considerat că demonstrează că el a fost (botezat) în 324 (A se vedea pag. 72 şi urm.). Noi nu trebuie decât să confruntăm aceste două date şi să le comparăm cu cele din faste şi din Cronica pascală pentru a aprecia ştiinţa istoricului papist. În aceeaşi expunere, el acceptă două falsificări ale datei edictului pentru a ieşi din încurcătură: una astfel concepută: sub consulatul lui Constantin IV; şi cealaltă: sub cel de-al patrulea consulat al lui Constantin cel Tânăr, anume Constantin al II-lea. Dar Constantin al II-lea nu era decât Cezar, în timpul domniei tatălui său, şi edictul este datat în cel de-al patrulea consulat al lui Flavius Constantin August, care este împăratul Constantin cel Mare.

   De altfel, falsificările abatelui Darras nu sunt mai utile cauzei sale decât falsele sale raţionamente. Este adevărat că Constantinopolul nu a fost întemeiat decât în 328, şi că patriarhia sa a fost aşezată în 381 ? Atunci cum, într-un document, atunci când el ar fi datat 329, se putea vorbi despre Constantinopol şi patriarhia sa ?

   Toate aceste observaţii demonstrează că faimosul edict de donaţie oferă toate însuşirile esenţiale ale unui document apocrif. Toată istoria posterioară, până în secolul VIII, va stabili că acest edict a fost complet necunoscut până în această epocă, când a fost născocit ca atâtea alte documente de care papalitatea avea nevoie pentru a-şi stabili autoritatea.

   Edictul a fost redactat într-o foarte proastă limbă latină, aşa cum se scria în secolul VIII. S-a făcut o traducere greacă mai bună decât originalul, în ce priveşte stilul, deoarece, în această perioadă, literatura greacă era încă într-o stare înfloritoare. Câţiva scriitori, cu spirit de partid, au susţinut că textul grec era originalul; căci este cât se poate de evident că împăratul Constantin nu ar fi publicat un edict în stilul latin al actului de donaţie. Dar se ştie că toate edictele lui Constantin au fost publicate în latină. Cum se face că s-a făcut o excepţie pentru un edict, dat la Roma, de comun acord cu senatul şi poporul roman, şi având drept scop transmiterea suveranităţii episcopului roman ? Dacă textul latin nu era decât o traducere a celui grec, în text s-ar găsi elenisme care nu se întâlnesc deloc.

   S-a inserat textul grec în multe copii apusene ale Nomocanonului lui Fotie. Este cazul de a zice că neruşinarea falsificatorilor nu a avut limite. Ea nu este egalată decât de cea a papiştilor moderni care trag concluzia, din această inserare frauduloasă, că Fotie însuşi a fost cel care a inserat acest document în lucrarea sa. Pe un manuscris, cel de la Viena, papiştii sunt obligaţi să recunoască că există o notă care atestă că actul donaţiei nu a fost introdus în Nomocanon de Fotie. Ei traduc această notă zicând că textul a fost tăiat de Fotie. Un text tăiat de un autor într-o lucrare compilată de el ! Era mai simplu să mărturisească că el nu l-a inserat; şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: el nu îl cunoştea; dacă l-ar fi cunoscut, i-ar fi demonstrat falsitatea.

   Noi nu facem observaţii faţă de o suveranitate pe care Constantin nu o deţinea el însuşi. Cei care cunosc istoria nu au nevoie de observaţie; papiştii, care nu vor să o cunoască, vor respinge a prioritot ceea ce noi am putea spune mult mai cert.

   Noi vom încheia această notă, deja prea lungă pentru un asemenea document, făcând observaţia că episcopii Romei s-au arătat, nu numai faţă de împăraţii romani din Apus, ci faţă de împăraţii din Răsărit care au domnit peste tot imperiul, subiecţi supuşi şi câteodată foarte servili până în momentul în care s-au alăturat monarhiei france în secolul VIII. Istoria ne va furniza dovezi numeroase care vor confirma cu prisosinţă că papii înşişi au ignorat donaţia lui Constantin până în epoca în care ea a fost fabricată.

   [7] Noi vom da mai târziu relatarea pe care a făcut-o Eusebiu de Cezareea cu privire la botezul lui Constantin. Dar aici este locul de a combate legendele romane.

   Aceste legende sunt contradictorii. După actul donaţiei, botezul ar fi avut loc în 311 sau 313, deoarece aceasta este data acestui act, care ar fi fost întocmit la 4 zile după botezul împăratului. Am văzut, în nota precedentă, eforturile zadarnice întreprinse pentru a denatura această dată care ajunge pentru a dezvălui falsitatea faimoasei donaţii.

   După Actele Sfântului Silvestru, aşa cum le deţinem astăzi, botezul ar fi avut loc în 324. Astfel, chiar dacă actul donaţiei ar fi din 329 precum au pretins în mod fals anumiţi papişti, contradicţia dintre cele două documente nu ar fi mai mică în ce priveşte data botezului. În plus, istoria atestă că împăratul Constantin nu a fost la Roma nici in 324, nici în 329. Prin urmare, el nu a putut fi botezat acolo.

   Se poate spune că, în evul mediu, existau două legende contradictorii în ce priveşte botezul lui Constantin la Roma.

   Cei care nu dau înapoi dinaintea nici unui mijloc pentru a-şi susţine prejudecăţile se bazează – pentru a dovedi botezul lui Constantin la Roma – pe actele unui pretins sinod de 284 episcopi care s-ar fi reunit la Roma în 324. Dar actele şi sinodul au fost respinse, chiar de erudiţii Bisericii Romane, ca fiind absolut apocrife. Dovada nu are aşadar nici o valoare.

   Spre sfârşitul secolului V, Actele Sfântului Silvestru au fost recunoscute ca autentice de Papa Ghelasie, într-un sinod roman. Dacă actele despre care vorbim sunt aceleaşi cu cele pe care le deţinem astăzi, ar trebui să conchidem că tradiţia romană cu privire la botezul lui Constantin la Roma datează cel puţin din secolul V.

   Datează ea de atât de multă vreme ?

   În secolul V, Fericitul Ieronim, în cronicasa, confirmă că împăratul Constantin nu a fost botezat decât la sfârşitul vieţii sale. Acest lucru este conform cu relatarea istoricilor greci.

   Sfântul Ambrozie, în panegiricul său pentru Teodosie, afirmă de asemenea că botezul primit de Constantin la sfârşitul vieţii sale a şters toate păcatele pe care le-ar fi putut comite.

   În consecinţă, este cert că în Apus, în cursul secolului V, se ştia că împăratul Constantin nu fusese botezat în epocile indicate de legendele romane.

   Dacă s-ar vrea ca Actele Sfântului Silvestru, aprobate de Ghelasie la sfârşitul aceluiaşi secol, să fie cele pe care le deţinem astăzi, ar trebui să admitem că ele au fost compuse de puţin timp. Dar, de bună credinţă, putem admite că o lucrare din secolul V, o compilaţie care, din mărturisirea însăşi a cardinalului Baronius, este plină de cele mai dezgustătoare minciuni ? Istoricul roman este silit să recunoască, dar el vrea totuşi să se adauge acolo dovadă în ceea ce priveşte botezul lui Constantin. Din punctul nostru de vedere, ni se pare că nu se poate baza nici un fapt pe un document plin de minciuni de netăgăduit, şi că se aduce injurie lui Ghelasie afirmând că el a declarat autentic un asemenea document. Fără îndoială, cu Actele Sfântului Silvestrus-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat cu multe alte scrieri din acelaşi gen. Ele au fost denaturate în evul mediu, epocă în care s-a dorit a se scrie romane istorice, cu scrieri vechi, inserând în ele fapte şi detalii care nu aveau altă sursă decât imaginaţiaromancierilor, care nu socoteau adăugirile şi modificările lor decât ca pe nişte fraude pioase.

   Este citat Grigorie de Tours, în secolul VI, în sprijinul tradiţiei romane. Acest istoric (Hist. franç., cartea a II-a, c. 13) nu a menţionat nici locul, nici timpul botezului lui Constantin; el afirmă doar că Clovis a mers la botez ca un nou Constantin.

   Vom menţiona noi o altă dovadă extrasă din expresia Lavacrum Constantinianum, prin care se desemna timpuriu un baptisteriu din Roma ? Nu se înţelege că s-ar putea numi astfel un baptisteriu pe care împăratul l-ar fi donat unei biserici ?

   Noi nu discutăm mărturiile scriitorilor care au putut accepta legenda romană care exista începând din secolele VII şi VIII.

Legenda ar fi putut fi inventată atunci şi s-a propagat.

   Aceste legende au pătruns până în Răsărit. Assemani a pretins, în a saBibliotecă răsăriteană, că a găsit urme ale lor la mai mulţi scriitori răsăriteni începând din secolul VI. Se citează câteva cronici; dar ar fi fost bine să fi fost mai bine informat cu privire la autenticitatea şiintegritatea acestor lucrări înainte de a invoca mărturia lor. Se spune că cronicile nu ne-au parvenit decât cu o mulţime de schimbări făcute în textele primare de către continuatori, potrivit ţărilor în care aceste lucrări erau continuate. În rest, relatările răsăritene sunt amestecate cu erori incontestabile; altele, precum cea din cronica lui Ioan de Antiohia, nu ar putea sluji, dacă ar fi autentică, decât pentru a atesta săvârşirea botezului la Roma, căci, în ce priveşte data, nu se potriveşte nici cuActele Sfântului Silvestru, nici cu decretul de donaţie. Ea aşază, de fapt, botezul îndată după apariţia minunată a crucii. Se înţelege că un scriitor, puţin informat despre botez el însuşi, l-a plasat la această dată. Este limpede că scriitori răsăriteni nu au putut împrumuta decât din Apus faptele care au servit drept bază pentru legendele romane. Aceste legende fiind posterioare secolului V, relatările răsăritene nu pot fi anterioare acestei date.

   [8] Istoricul păgân Zozim, duşman declarat al lui Constantin, pretinde că acest împărat a conceput intenţia de a întemeia o nouă capitală, deoarece el a dorit să se răzbune pentru proasta primire care i s-a făcut la Roma. Această afirmaţie este ridicolă prin ea însăşi şi nu se potriveşte cu faptele. Se ştie că Constantin a început lucrările pe amplasamentul Troiei pentru a întemeia o nouă capitală; şi că lucrările pentru Bizanţ au început înainte de sosirea lui Constantin la Roma.

   Zozim vrea să explice convertirea lui Constantin spunând că el căuta un mijloc de curăţire pentru crimele sale, şi mai ales pentru uciderea lui Crispus; şi că, negăsind nimic în cultul păgân, s-a adresat creştinilor care deţineau în botez un mijloc de curăţire. Mai întâi Constantin s-a declarat creştin încă din 312 şi uciderea lui Crispus nu a avut loc decât în 327. În plus, păgânismul făcuse zei din împăraţi mai vinovaţi decât Constantin, şi ar fi făcut unul din Constantin fără dificultate. Câţiva istorici moderni s-au înjosit într-atât până la a dori să se folosească de relatarea lui Zozim pentru a trage concluzia că Constantin a fost botezat la Roma. Această relatare nu dovedeşte decât aversiunea istoricului păgân faţă de împăratul creştin.

   [9] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 48, 49, 50.

   [10] Ibid., cap. 54.

   [11] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 51 şi urm.

   [12] Ibid., cap. 54 şi urm.

   [13] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 13.

   [14] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 25, 26; Sozomen, cartea a II-a, cap. 27

   [15] N.tr.: A se vedea Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, p.120-121.

   [16] Τον εξ αυτου γεγενημενον.

   [17]Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 27.

   [18] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 14.

   [19] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 14.

   [20] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 23.

   [21] Sfântul Atanasie, Vit. Anton., § 24.

   [22] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 59, 60, 61, 62; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 27.

   [23] Sfântul Atanasie, Vit. Anton., § 81.

   [24] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 20, 21.

   [25] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 59.

   [26] Teodoret, Loc. cit.

   [27] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 60, 61, 62.

   [28] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 21.

   [29] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 23-27.

   [30] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 173.

   [31] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 64, 65, 66.N.tr.: A se vedea Eusebiu,Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 156-157.

   [32] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 15-33.

   [33] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 167.

   [34] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 40.

   [35] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 41; Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 63-82.

   [36] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 42.

   [37] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 6 şi urm.; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 16, 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 25; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 28-32; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 28; Sfântul Epifanie, Hæres., 68.

   [38] Noi vom expune mai târziu această polemică.

   [39] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 43, 44, 45, 46.

   [40] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 26.

   [41] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 84, 85, 86; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 27, 28; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 33, 34; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 29.

   [42] N.tr.: A se vedea Casiodor, Istoria Bisericească Tripartită, pag.121-123.

   [43] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 35.

   [44] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 18.

   [45] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 86, 87, 88.

   [46] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 37, 38.

   [47] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 36.

   [48] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 1.

   [49] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 2.

   [50] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 3.

   [51] Eusebiu, Contra Marcell., cartea I, cap. 4.

   [52] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 1.

   [53] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 2.

   [54] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 3.

   [55] Eusebiu, Contra Marcell., cartea a II-a, cap. 4.

   [56] Eusebiu, Theol. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [57] Eusebiu, Theol. Eccl., cartea I, cap. 12.

   [58] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 53.

   Legendele romane pretind că el ar fi avut lepră şi s-ar fi vindecat prin botez. Eusebiu care l-a cunoscut foarte bine pe Constantin nu ar fi ştiut acest lucru dacă ar fi fost adevărat ?

   [59] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 61, 62.

   [60] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 183-184.

   [61] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 63 şi urm..

   Socrate afirmă, ca Eusebiu, că împăratul Constantin a fost botezat în Nicomidia, în timpul ultimei sale boli şi cu puţin timp înainte de moartea sa (Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 39). Sozomen (Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 34) afirmă acelaşi lucru, ca şi Teodoret (Hist. Eccl., cartea I, cap. 30).

   Nici un document autentic nu contrazice afirmaţia precisă a acestor istorici.

   [62] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 184.

   [63] Se vede din aceste cuvinte ale lui Eusebiu (cap. 71) că la începutul secolului IV era în uz rugăciunea pentru morţi şi săvârşirea liturghiei pentru ei. Noi am citat deja multe mărturii încă mult mai vechi care stabilesc că Biserica primară credea, ca Biserica Ortodoxă actuală, că trebuia să se roage pentru morţi.

   [64] A se vedea, despre influenţa lui Constantin în chestiunile religioase, reflecţii generale în introducerea aflată la începutul acestui volum.

   [65] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 10; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 20; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 7.

   [66] Biserica Georgiei a rămas izolată de toate celelalte din cauza evenimentelor politice şi a războaielor care pustiau ţinuturile de jur-împrejur. La începutul acestui secol (adică, al XIX-lea), Georgia devenind o provincie a Imperiului Rus, s-a putut studia Biserica sa care se găsea cu totul asemănătoare cu Biserica sobornicească răsăriteană sau greco-rusă. Această coincidenţă este o dovadă a fidelităţii celor două Biserici de a păstra credinţa şi instituţiile apostolice din primele trei secole.

   [67] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 19; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 24.

   [68] Biserica Abisiniei subzistă încă şi a păstrat, într-un mod destul de curat, dogmele şi instituţiile primelor secole. Ea nu diferă decât prin detalii de mică importanţă de Biserica sobornicească răsăriteană sau ortodoxă greco-rusă. N.tr.: Acestea sunt informaţiile pe care le-a avut Guettee în momentul în care a scris această istorie.

   [69] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 8.

   [70] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 9 şi urm..

   [71] Sozomen plasează persecuţia lui Sapor înainte de moartea lui Constantin şi epistola scrisă de acest împărat către regele Persiei, epistolă pe care noi o vom cita imediat. Învăţaţii pretind că persecuţia nu a avut loc decât la 7 ani după moartea lui Constantin, sub domnia lui Constanţiu, deoarece atunci au avut loc în realitate expediţiile perşilor în Imperiul Roman.Cronica Sfântului Ieronim este favorabilă acestei opinii, contrazisă categoric de relatarea lui Sozomen.

   Un fapt cert este că împăratul Constantin, cu puţin timp înainte de moartea sa, a vrut să facă război cu perşii. Aceştia din urmă i-au dat deci ocazia. Noi credem că Sapor persecuta creştinii în timpul domniei lui Constantin; că acest împărat i-a scris pentru a face apologia creştinismului; că Sapor nu a ţinut cont de avertismentele sale, şi făcând câteva agresiuni împotriva imperiului, Constantin a hotărât să pornească război împotriva lui. Noi credem deci că trebuie să urmăm succesiunea relatării lui Sozomen care pare să fi cunoscut perfect faptele persecuţiei lui Sapor.

   [72] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 14.

   [73] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 15

   [74] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 9 şi urm..

   Eusebiu nu ne spune că această epistolă a fost scrisă cu ocazia persecuţiei, ci pentru că împăratul Constantin a aflat că în Persia existau numeroase biserici (Ibid., cap. 8). Acelaşi istoric menţionează o solie care a fost trimisă la Constantin de perşi şi o diferenţiază de o alta care i-a fost adresată către sfârşitul vieţii, atunci când a aflat că perşii vroiau să atace imperiul, şi că el se pregătea să pornească război împotriva lor (Ibid., cap. 56-57).

   [75] Se poate vedea aici o aluzie la persecuţia lui Sapor.

   N.tr.: În textul original citat de Guettee (noi am utilizat traducerea în limba română din colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti) scrie: ,,Pe acest Dumnezeu, eu îl invoc în genunchi; El îmi inspiră oroarea de sânge” – aici se poate vedea aluzia la persecuţia lui Sapor, de care aminteşte Guettee în nota sa de subsol.

   [76] Acest exemplu al lui Valerian nu a putut fi citat decât persecutorului Sapor; consideraţiile lui Constantin nu ar fi avut nici o raţiune, dacă regele Persiei nu ar fi imitat atunci pe împăraţii romani persecutori [ai creştinilor].

   [77] N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 164-165.

   [78] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a IV-a, cap. 14.

​ISTORIA BISERICII- capitolul 1 PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE    

ISTORIA BISERICII PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre

 

alcătuită

după documente originale şi autentice

 

de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

Cartea a VII-a

 

Anii 325-346

 

1

 

  • Convocarea primului Sinod Ecumenic la Niceea în Bithynia – Membrii sinodului; diversele lor caractere – Alocuţiunea Sfântului Evstatie al Antiohiei către împărat – Discursul lui Constantin – Preşedinţii sinodului – Discuţie referitoare la erorile lui Arie – Proiectul crezului prezentat de Osie – Contra-proiectul lui Eusebiu de Nicomidia – El este respins – Proiectul intermediar al lui Eusebiu de Cezareea – Dogma este aprobată, însă proiectul lui Osie este adoptat – Crezul de la Niceea – Caracterul său – Arie şi principalii săi adepţi sunt exilaţi – Arieni făţarnici care nu semnează crezul decât de teamă
  • Chestiunea Paştelui – Discuţia despre această chestiune disciplinară nu are acelaşi caracter cu cea despre chestiunea credinţei – Decretul cu privire la Paşti; este universal adoptat
  • Chestiunea schismei lui Meletie – Schisma este condamnată – Scrisoarea sinodului către Biserica din Alexandria – Scrisorile lui Constantin despre hotărârile sinodului
  •  Legea celibatului propusă şi respinsă pe baza observaţiilor episcopului Pafnutie – Cele 20 canoane ale sinodului – Marile Biserici; originea patriarhiilor – Concluzia sinodului – Marele praznic oferit episcopilor de către împărat – Discursul său de rămas bun – Întoarcerea episcopilor la Bisericile lor

 

Anul 325

 

Constantin era foarte mâhnit din cauza disputelor ariene care tulburau nu numai Egiptul, ci întreg Imperiul Roman. Aceste dispute s-au complicat cu schisma lui Meletie şi chestiunea pascală. Sirienii, cilicienii şi mesopotamienii prăznuiau această sărbătoare în aceeaşi zi cu evreii şi susţineau obiceiul lor cu îndărătnicie[1]. Fiindcă scrisorile pe care Constantin le-a trimis pentru a potoli disputele ariene nu au avut efectul scontat, el a decis să convoace[2] un sinod general. În acest scop, el a trimis scrisori foarte respectuoase tuturor episcopilor pentru a-i îndemna să meargă cât mai repede posibil la Niceea, în Bithynia. El a ales acest oraş pentru că situarea sa în centrul imperiului făcea mai uşoară reunirea episcopilor din diferite provincii. În afară de aceasta, el a asigurat episcopilor şi clericilor care îi însoţeau mijloacele de transport aparţinând statului.

Ordinul imperial[3], fiind transmis în toate provinciile, episcopii, extrem de bucuroşi, s-au grăbit să ajungă în oraşul indicat. Nădejdea binelui pentru Biserică care putea să rezulte din întrunirea lor, dorinţa de a restabili pacea, fericirea de a vedea un împărat atât de minunat chemat la credinţă – acestea erau motivele care-i călăuzeau pe toţi. Reunirea atâtor oameni care nu se cunoşteau, care erau străini unii de alţii, a avut rezultate deosebite; ei au alcătuit, spune Eusebiu, o cunună preoţească compusă din cele mai frumoase flori.

Cei care aveau primul rang între slujitorii lui Dumnezeu din toate Bisericile care existau în Europa, Africa şi Asia[4] s-au reunit într-o singură Biserică care a părut să se dilate în circumstanţele date. Sirienii şi cilicienii, fenicienii, arabii şi palestinienii, egiptenii, tebanii, mesopotamienii s-au aflat reuniţi acolo. Un episcop din Persia a asistat la sinod şi s-a remarcat acolo şi un episcop scit[5]. Pontul, Galatia, Pamfilia şi Capadocia, Asia şi Frigia şi-au trimis episcopii cei mai distinşi. Tracii, macedonenii, grecii, epiroţii, în ciuda distanţei mari faţă de Niceea, au venit la sinod. Din Spania, cel mai ilustru episcop pentru elocvenţa sa, Osie[6], a participat la întrunire cu alţi episcopi din acelaşi ţinut. Episcopul oraşului regină, adică Roma, nu a venit acolo din cauza vârstei sale înaintate, dar a trimis doi preoţi pentru a-i ţine locul şi a-şi da consimţământul pentru ce s-ar fi făcut[7].

Convocând acest sinod care era ca o imagine a corului apostolic, Constantin a vrut să aducă ca omagiu Mântuitorului Hristos o cunună ale cărei flori erau legate şi împletite prin legătura păcii. Acestea sunt expresiile lui Eusebiu.

Din vremea apostolilor, credincioşi din toate naţiunile se reuneau la Ierusalim; dar la Niceea, membrii sinodului erau cu toţii slujitori ai lui Dumnezeu. S-au văzut acolo mai mult de 250 episcopi şi nu s-ar putea spune cu precizie numărul preoţilor, diaconilor şi al altor clerici care îi însoţeau.

Printre aceşti slujitori ai lui Dumnezeu[8], unii se distingeau prin înţelepciunea lor, alţii prin asprimea vieţii şi suferinţele pe care le răbdaseră. Unii s-au făcut remarcaţi prin simplitatea şi curăţia caracterului lor. Alţii erau cinstiţi mai ales datorită vârstei lor înaintate. Alţii erau în toată vigoarea tinerească a spiritului şi trupului şi nu fuseseră hirotoniţi decât de puţin timp.

În cursul şederii lor la Niceea, Constantin le-a pus la dispoziţie toate cele necesare.

Teodoret numără 318 episcopi[9]. El numeşte, printre ei, pe Iacov episcopul Antiohiei din Migdonia, oraş pe care sirienii şi asirienii îl numeau Nisibe. Iacov era renumit pentru minunile sale, în special el înviase morţi. Pavel, episcop de Neocezareea pe Eufrat, suferise mucenicia în vremea lui Liciniu; i se tăiaseră mâinile şi îi fuseseră arşi nervii articulaţiilor. Unii aveau ochiul drept scos; alţii aveau pleoapele tăiate. Printre aceştia din urmă era un egiptean, pe nume Pafnutie[10], episcop în Tebaida superioară. Un episcop din Cipru, Spiridon, se bucura de un renume mare în Biserică. Sinodul era ca o adunare de mucenici. Cu toate acestea, se întâlneau mai mulţi episcopi care gândeau ca Arie, dar care îşi disimulau sentimentele rele. Cei mai faimoşi erau Eusebiu de Nicomidia, Theognis, episcop de Niceea şi Maris, episcop de Calcedonia, în Bithynia.

Principalul lor adversar a fost Atanasie, diaconul Bisericii Alexandriei. Alexandru, episcopul Alexandriei, îi arăta o mare cinste, ceea ce i-a atras multă invidie.

Convocarea sinodului de la Niceea a produs multă zarvă în tot imperiul. Numeroşi filozofi s-au dus în Bithynia şi au început să discute cu episcopii înainte ca lucrările sinodului să fie deschise[11]. Deoarece ei se întreceau în dialectică, un episcop înzestrat cu o judecată foarte dreaptă le-a adresat aceste cuvinte: ,,Hristos şi apostolii nu ne-au învăţat nici dialectica, nici subtilităţi, ci o dogmă simplă şi clară, pe care o credem şi o practicăm făcând binele”.

Toţi au convenit că acesta era adevărul şi că trebuiau să respecte dogma, lăsând deoparte subtilităţile dialecticii. Mai ales diaconul Atanasie s-a făcut remarcat în aceste discuţii şi a atras atenţia asupra sa.

Înainte de sesiunile solemne, împăratul a cerut episcopilor să-i trimită în scris învinuirile pe care şi le-ar fi adresat unii altora, pentru a putea să le examineze. Deja el primise mai înainte câteva plângeri. Când scrisorile i-au fost aduse, el a declarat episcopilor că nu avea calitatea de fi judecătorul lor; că numai Dumnezeu putea să-i judece şi că trebuia să trimită toate plângerile judecăţii Lui. Prin urmare, a pus ca scrisorile să fie arse, în prezenţa episcopilor, şi le-a spus: ,,Hristos a poruncit să-ţi ierţi aproapele, dacă vrei ca tu însuţi să-ţi dobândeşti iertarea”. Apoi, i-a îndemnat pe episcopi să păstreze pacea şi armonia între ei.

Sesiunile sinodului au avut loc în palatul imperial, în sala din mijlocul palatului, care era locul cel mai vast care exista în Niceea[12]. Scaunele erau dispuse pe cele două laturi ale sălii şi fiecare şi-a ocupat locul care îi fusese rânduit. Toţi au păstrat, la început, o profundă tăcere, în aşteptarea împăratului. Marii ofiţeri ai curţii, care erau creştini şi îl iubeau în mod deosebit pe Constantin, au intrat mai întâi în sala sinodului şi au luat loc. A fost anunţat împăratul; cu toţii s-au ridicat imediat şi Constantin a intrat până în mijlocul sălii, semănând – după cum spune Eusebiu – cu un înger al lui Dumnezeu; mantia sa de purpură, presărată cu pietre preţioase şi ornamente de aur, arunca scânteieri. El a înaintat cu o simplitate care scotea în relief şi mai mult farmecul exterior al persoanei sale. După ce a salutat adunarea, el a mers până la marginea scaunelor, în faţa unui scaun de aur situat foarte jos, şi nu s-a aşezat decât după ce a obţinut permisiunea adunării.

Episcopii s-au aşezat după el. Atunci, acela dintre episcopi care ocupa primul loc din dreapta[13], ridicându-se, a adresat împăratului o scurtă alocuţiune, în care Îl binecuvânta pe Dumnezeu pentru că adusese un suveran atât de mare la conducerea imperiului. Vorbitorul aşezându-se, toţi aveau ochii îndreptaţi spre Constantin. Acesta, după ce a aruncat o privire veselă şi blândă asupra întregii adunări, a rostit acest discurs:

,,Dorinţa mea cea mai arzătoare era să mă pot cândva bucura de prezenţa voastră aici, dragi prieteni[14]. Acum că lucrul acesta s-a împlinit, îmi voi mărturisi făţiş recunoştinţa înaintea Împăratului întregii lumi pentru a-mi fi hărăzit, pe lângă atâtea alte faceri de bine, să-mi pot bucura ochii şi de lucrul pentru mine mai presus decât oricare altul, acela de a vă putea găzdui pe toţi laolaltă; căruia-I voi adăuga mulţumirea de a vă vedea mânaţi de un singur cuget şi stăpâniţi de acelaşi duh.

Să nu îngăduim atunci pizmaşului nostru vrăjmaş să-şi bată joc de tot ce ne este mai scump; şi – după ce, prin puterea Mântuitorului şi Dumnezeului nostru, a fost spulberat din calea noastră războiul ridicat de tirani împotriva lui Dumnezeu – să nu îngăduim diavolului, iubitorului de rele, să se năpustească cu noi calomnii şi hule asupra dumnezeieştii legi. Fiindcă, după mine, vrajba ascunsă în sânul Bisericii lui Dumnezeu este mai înspăimântătoare decât războiul sau decât o bătălie, oricât ar fi ea de grea; ea îmi pare mult mai de temut decât o primejdie ameninţând de undeva din afară. După ce – cu îngăduinţa şi cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu – mi-am biruit unul după altul duşmanii, socoteam că nu-mi mai rămăsese decât să-mi mărturisesc recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu şi să mă bucur de bucuria celor izbăviţi de El cu mâna mea. Dar când am aflat de cearta iscată între voi (o ceartă la care nu m-aş fi aşteptat niciodată), n-am nesocotit câtuşi de puţin cele ce-mi ajunseseră la ureche, ci dimpotrivă, rugându-mă în sinea mea să-mi fie îngăduit să iau asupra mea şi această purtare de grijă, v-am chemat[15]grabnic la mine pe toţi. Iată în ce sens pot eu spune astăzi că adunarea voastră mă bucură într-atâta.

Totuşi, numai atunci am să pot eu socoti că mi s-a îndeplinit cu adevărat dorinţa, când vă voi vedea mânaţi de aceeaşi bunăvoire unii faţă de ceilalţi, şi când, deasupra tuturor, va stăpâni – singură aducătoare de armonie – pacea; pacea aceea pe care voi, ca unii ce v-aţi afierosit lui Dumnezeu, s-ar fi cuvenit să o binevestiţi în jurul vostru.

Aşadar, nu mai zăboviţi, prietenii mei, cei ce sunteţi totodată vrednici slujitori ai lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor, şi Mântuitorul nostru. Începeţi prin a scoate pe loc la vedere pricinile neînţelegerii voastre, şi despovăraţi-le – sub semnul păcii – de cătuşele ambiguităţii. Aşa veţi putea săvârşi şi ce Îi este plăcut Atotstăpânitorului Dumnezeu; iar mie – celui ce deopotrivă cu voi mă străduiesc a-I sluji – îmi veţi putea face darul unei bucurii fără seamăn”.

Constantin a rostit această cuvântare în limba latină. Un interpret a tradus-o în limba greacă. Apoi, împăratul a dat cuvântul preşedinţilor sinodului[16]. A început imediat o discuţie aprinsă. Împăratul asculta totul cu răbdare; se interesa de toate chestiunile care erau ridicate şi nu lua cuvântul decât cu scopul de a concilia. În aceste discuţii, el folosea limba greacă, mult mai răspândită decât latina; el vorbea cu blândeţe şi în acelaşi timp arăta că el cunoştea bine problemele ridicate. Unora el le opunea raţionamente; altora cuvinte de pace; îi felicita pe cei care vorbiseră bine; şi căuta să-i aducă pe toţi la un punct de vedere comun. El şi-a atins scopul şi, cu toţii, la sfârşit, s-au pus de acord.

Discuţia se purta pe marginea a două puncte principale: sistemul lui Arie, care rezuma toate ereziile anterioare şi chestiunea pascală[17]. S-a convenit asupra primului punct printr-o mărturisire de credinţă, care era expunerea exactă a dogmei străvechi şi s-a fixat ziua în care toţi creştinii trebuiau să prăznuiască Paştele. Pentru a ajunge la conciliere, Constantin a insistat în principal asupra acestui punct[18]: că dogma referitoare la dumnezeire era expusă cu claritate în cărţile evanghelice şi apostolice şi că ar fi mai bine să se raporteze la mărturia lor decât să recurgă la subtilităţi de dialectică. Episcopii au fost de aceeaşi părere şi marea majoritate s-a declarat în favoarea unui simbol care a fost redactat şi propus adunării[19] de către Osie.

Cu toate acestea, mai mulţi s-au opus. Eusebiu de Nicomidia, Teodot de Laodiceea, Paulin de Tir, Atanasie de Anazarbe, Grigorie de Byrouth, Aetie de Lidda sau Diospolis[20] nu au acceptat cu sinceritate simbolul şi au găsit în sinod numeroşi adepţi ai sistemului arian: Menofant de Efes, Patrofil de Scithopolis, Teognie de Niceea, Maris de Chalcedon, Narcis de Neroniada sau Irenopolis. Teona de Marmarice şi Secundus de Ptolemaida din Libia, vechi partizani ai lui Arie, s-au pronunţat de asemenea împotriva dogmei sănătoase. Opozanţii au prezentat sinodului o formulă de credinţă, în opoziţie cu cea pe care o redactase Osie. Dar ea a fost de îndată respinsă ca fiind contrară credinţei. Ea a fost atacată cu atâta energie şi a stârnit un asemenea tumult, încât toţi au abandonat-o cu excepţia lui Secundus şi Teona.

Contra-proiectul arianismului fusese redactat de către Eusebiu al Nicomidiei[21] de comun acord cu Menofant de Efes, Patrofil de Scithopolis, Teognie de Niceea, Narcis de Neroniada, Teona de Marmarice şi Secundus de Ptolemaida. El s-a străduit mai cu seamă să se folosească de expresii echivoce pentru a face să se creadă că el recunoştea dumnezeirea Fiului, pe care în realitate o respingea. Dar subterfugiile sale nu au putut să înşele sinodul. Acesta i-a opus Scriptura şi tradiţia Bisericilor care învăţau că Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, cu alte cuvinte, că El Îi este consubstanţial (ομοουσίος)[22].

Arie însuşi cunoştea acest cuvânt, cum s-a văzut din scrisoarea sa către Sfântul Alexandru, şi reproşa ortodocşilor că se serveau de el pentru a exprima credinţa adevărată. Discuţia se purtase mai cu seamă asupra acestui cuvânt, inserat de Osie în proiectul simbolului său. Cea mai mare parte a episcopilor au aderat la simbolul lui Osie ca la expresia adevăratei credinţe.

Sfântul Atanasie, care a asistat la sinod şi a luat parte din plin la discuţii, ne-a lăsat despre acest subiect învăţături care le completează pe cele ale istoricilor. Ele merită să fie culese cu grijă.

Fiind deschisă discuţia despre dogmă, episcopii au cerut arienilor, cu multă blândeţe şi politeţe, să-şi expună argumentele care militau în favoarea dogmei lor şi să se bazeze pe dovezi ferme, adică teologice, fără să se piardă în divagaţii filozofice. Ei abia au îndrăznit să deschidă gura şi toţi i-au socotit vrednici de condamnare. Se certau între ei; şi când li s-au prezentat dovezile care combăteau sistemul lor, ei au păstrat o tăcere care era mărturisirea greşelilor lor. Prin urmare, episcopii au respins expresiile echivoce pe care ei le mascaseră şi au proclamat adevărata credinţă a Bisericii[23].

Arie însuşi şi-a expus dogma înaintea sinodului.

Fiul, spunea el[24], nu participă la substanţa dumnezeiască mai mult ca celelalte fiinţe create, căci El Însuşi este o creaţie a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne-a creat pe noi pentru El; dimpotrivă, L-a creat pe El pentru noi. Dumnezeu era la început singur şi Cuvântul nu era cu El; dar atunci când a vrut să ni-L creeze, El L-a creat, I-a dat numele de Cuvânt, de Fiu, de Înţelepciune şi L-a făcut mijlocitorul creaţiei noastre. Ca toate celelalte fiinţe create, El a fost creat prin voinţa Tatălui, dar El nu este produsul propriu şi natural al Tatălui; numai prin har El a devenit Fiul Său. Dumnezeu, care a existat dintotdeauna, a vrut ca Fiul să existe, aşa cum El a vrut să existe toate celelalte fiinţe. Prin urmare, Fiul nu este decât un produs creat care nu poate să cunoască substanţa necreată, veşnică; care nu poate nici măcar să-şi cuprindă propria fire.

Auzind astfel de blasfemii, Părinţii sinodului şi-au astupat urechile; ei au declarat în unanimitate că cel care le profera era un eretic demn de a fi condamnat. De aceea ei au aruncat anatema asupra lui şi au declarat că sistemul său se opunea credinţei Bisericii. Ei au făcut această judecată în deplină libertate şi fără a suferi nici cea mai mică presiune. Ei considerau că arianismul ducea direct către iudaism şi chiar către păgânism, şi că cei care susţineau astfel de erori nu meritau numele de creştin.

Pentru a scăpa de subterfugiile arienilor, Părinţii sinodului au socotit că trebuiau să declare că Fiul este din substanţa Tatălui; că El Îi este consubstanţial[25]. Acest cuvânt era susceptibil de a primi un sens eronat. Sabelie a abuzat de aceasta pentru a spune că, dacă Fiul este de aceeaşi substanţă cu Tatăl, El nu constituie decât aceeaşi persoană cu Tatăl, căci altfel s-ar admite că substanţa dumnezeiască este divizibilă. Din cuvântulconsubstanţial admis ca ortodox, el stabilea tăgăduirea Treimii.

Cuvântul a fost folosit cu acest sens în discuţiile sinodului de la Antiohia împotriva lui Pavel de Samosata. Dacă Fiul şi Sfântul Duh sunt consubstanţiali cu Tatăl, spunea Pavel, rezultă că în Dumnezeu există trei Fiinţe, una care are întâietate şi două care emană din aceasta; există deci trei Dumnezei. El adăuga: dacă se spune că Fiul a fost un om căruia I S-a conferit titlul de Dumnezeu, substanţa lui Dumnezeu rămâne unică şi intactă. Pentru a evita capcana pe care le-o întindea Pavel de Samosata, episcopii au respins cuvântul consubstanţial în sensul pe care i-l dădea acesta, ca şi în sensul pe care-l susţinea Sabelie, şi au declarat că Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, existând dinainte de crearea firii omeneşti cu care Cuvântul a fost unit în mod ipostatic.

Arie admitea, împreună cu Părinţii de la Antiohia, că Hristos este Cuvântul, care exista anterior unirii Sale cu firea omenească şi chiar existând înainte de toţi vecii; dar el afirma că a fost creatînainte de toţi vecii; în consecinţă, că El nu a ieşit din toată veşnicia substanţei Tatălui. Pentru a respinge cuvântulconsubstanţial, el se întemeia pe sensul pe care Sabelie îl dăduse acestui cuvânt pentru a ataca Treimea.

Părinţii de la Niceea aveau de evitat un dublu obstacol pentru a nu cădea în sabelianism condamnând arianismul. Este ceea ce au făcut în expunerea lor de credinţă, în care au afirmat dogma unei substanţe unice în Dumnezeu şi cea a Treimii persoanelor. În acest fel, cele două erezii erau condamnate şi dogma universală era perfect pusă în lumină.

Partizanii lui Arie propuneau să se înlocuiască cuvântul consubstanţial cu expresia: care vine de la Dumnezeu; ei au ataşat acestei expresii de la Dumnezeu (ex Deo) un sens neortodox; Părinţii sinodului au înţeles viclenia lor. Ei au acceptat cuvântul ex Deo, dar l-au explicat spunând că Fiul nu vine de la Dumnezeu în acelaşi mod cu fiinţele create; că El este o veritabilă emanaţie din substanţa Sa. Se poate spune despre toate fiinţele create că ele vin de la Dumnezeu, deoarece El este cel care le-a creat prin Cuvântul Său; dar nu se poate spune decât despre Cuvântul că vine de la Tatăl, ceea ce vrea să spună că El este din substanţa Tatălui, exprimare care nu se aplică pentru nici o fiinţă creată.

Expresiile din substanţa Tatălui şiconsubstanţial nu existau în Sfânta Scriptură; dar ele exprimau în mod desăvârşit credinţa Bisericii; iată de ce Părinţii au recurs la ele, siliţi să le folosească pentru a dejuca subterfugiile arienilor.

Ei nu au inventat aceste expresii, aşa cum i-au învinuit mai târziu arienii, ci le-au împrumutat de la Părinţii din vechime[26].

Slujindu-se de acest cuvânt, Părinţii sinodului nu au considerat că sunt învestiţi cu o autoritate personală pentru a judeca credinţa[27]. Ei au declarat numai ,,ceea ce credea Biserica Universală”. Ei au avut grijă să explice că nu alcătuiau câtuşi de puţin o dogmă nouă; că declarau numai ceea ce apostolii învăţaseră şi ceea ce Biserica crezuse întotdeauna.

Aşa se exprimă Sfântul Atanasie.

Eusebiu de Cezareea[28] s-a pronunţat iniţial împotriva cuvântului consubstanţialdin cauza sensului greşit pe care i l-a dat Sabelie; dar el ştia de asemenea că Părinţii din vechime au folosit acest cuvânt pentru a expune adevărata dogmă. Din momentul în care a aflat că sinodul de la Niceea a dat acestei expresii acelaşi sens ca Părinţii din vechime, el a acceptat în mod sincer simbolul şi a scris de la Niceea Bisericii sale o scrisoare în care se exprima astfel[29]:

,,Desigur că voi toţi aţi aflat şi din altă parte despre cele ce s-au discutat în legătură cu credinţa bisericească în marele sinod, convocat la Niceea, fiindcă s-a obişnuit ca zvonul să o ia înaintea unei expuneri precise despre cele întâmplate.

Totuşi, ca să nu vi se expună altfel, prin astfel de zvonuri cele hotărâte despre adevărul credinţei v-am trimis neapărat vouă mai întâi, formula despre credinţă, propusă de noi şi apoi o alta pe care au publicat-o nişte episcopi care au făcut adăugiri la cuvintele noastre.

Deci, scrisoarea noastră, citită în prezenţa preaiubitului de Dumnezeu împărat şi declarată că este bună şi corectă este în felul următor.

Credinţa expusă de noi.

După cum am apucat de la episcopii dinaintea noastră şi din prima catehizare – şi atunci când am primit baia botezului şi după cum am învăţat din dumnezeieştile Scripturi şi cum credem şi învăţăm şi pe alţii în însăşi activitatea preoţească şi episcopală, tot aşa crezând şi acum, declarăm credinţa noastră care este aceasta:

Credem într-un singur Dumnezeu, Tatăl Atotputernicul, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute.

Credem şi într-Unul Domn, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, viaţă din viaţă, Fiul, Unul Născut, cel mai întâi născut decât toată creatura, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, prin Care toate au fost.

Credem şi în Cel ce pentru mântuirea noastră S-a întrupat şi a trăit între oameni, şi a suferit şi a înviat a treia zi şi S-a înălţat la Tatăl şi va veni iarăşi întru slavă, ca să judece pe cei vii şi pe cei morţi.

Credem şi într-Unul Duh Sfânt.

Credem că fiecare dintre aceştia este şi există: Tatăl, cu adevărat Tată, Fiul cu adevărat Fiu şi Duhul Sfânt, cu adevărat Duh Sfânt, după cum şi Domnul nostru, trimiţând la propovăduire pe ucenicii Lui le-a spus: Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Matei 28, 19).

Despre acestea şi noi afirmăm cu tărie că aşa ţinem şi aşa gândim şi aşa am ţinut şi înainte şi până la moarte să fim legaţi de această credinţă, anatematizând orice erezie nelegiuită.

Mărturisim că am gândit acestea din inimă şi din cuget, aşa cum ne cunoaştem pe noi înşine şi gândim şi acum şi spunem din sinceritate despre Dumnezeu Atotputernicul şi despre Domnul nostru Iisus Hristos, având a arăta prin dovezi şi a vă convinge că am crezut şi am propovăduit tot aşa şi în timpurile trecute.

După ce am expus această credinţă, nu a avut loc nici o combatere. Ci însuşi împăratul nostru cel prea iubit de Dumnezeu a mărturisit, cel dintâi, că această expunere cuprinde învăţăturile cele drepte şi că tot aşa şi el însuşi a făgăduit să gândească. Totodată a îndemnat pe toţi să fie de acord cu această expunere, să subscrie punctele de învăţătură şi să fie de aceeaşi părere cu acestea, adăugând numai cuvântul de o fiinţă (ομοουσίος).

Şi pe acest cuvânt l-a explicat, zicând să nu se spună că este de o fiinţă, în ce priveşte suferinţele trupeşti, nici că a luat fiinţă din Tatăl prin despărţire, sau printr-o separaţie, fiindcă nu este cu putinţă ca firea cea imaterială, inteligentă şi fără de trup, să fi luat pentru sine o suferinţă trupească. Astfel de învăţături se cuvine să le medităm cu cuvinte dumnezeieşti şi negrăite.

Prea înţeleptul şi evlaviosul nostru împărat gândea astfel de lucruri, iar episcopii au compus această scrisoare în legătură cu adăugirea cuvântului de o fiinţă (ομοουσίος)”.

Eusebiu dă aici simbolul, aşa cum îl vom cita mai jos; apoi, el adaugă:

„Iar după ce s-a primit această formulă de către episcopi, noi nu lăsăm fără lămurire din nou, cum s-a spus, expresiile din fiinţa Tatălui şi de o fiinţă cu Tatăl.

Cum însă de acum se agitau întrebări şi răspunsuri judecata a cântărit cu atenţie sensul expresiilor menţionate. Astfel s-a mărturisit că din fiinţă arată că Fiul estedin Tatăl şi că nu există ca o parte a Tatălui.

Nouă ni s-a părut că este bine să consimţim la această explicaţie, fiindcă învăţătura adevărată ne arată că Fiul este din Tatăl şi că nu este o parte a fiinţei (esenţei) Acestuia. De aceea şi noi înşine ne alăturăm acestui înţeles şi nicidecum nu excludem această expresie, având în faţa ochilor noştri dorinţa de pace şi să nu ne depărtăm de dreapta înţelegere.

Pe lângă aceasta am primit şi expresianăscut şi nu făcut fiindcă ceea ce estefăcut este o denumire comună a celorlalte făpturi făcute prin Fiul, de la care Fiul nu are nimica asemănător (mai înainte de întrupare). De aici rezultă că El nu este o creatură, asemenea celor făcute prin El, ci substanţa (fiinţa Sa) este mai presus decât toată făptura. Cuvintele dumnezeieşti ne învaţă că această fiinţă S-a născut din Tatăl, felul naşterii fiind inexprimabil şi neînţeles de toată firea cea născută.

Tot aşa şi în ce priveşte expresia că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl raţiunea care cercetează înţelege că nu este de o fiinţă după felul trupurilor şi nici prin asemănare cu vieţuitoarele muritoare, nici prin împărţirea fiinţei (substanţei) sau despărţirea ei şi nici prin vreo suferinţă, sau prin prefacere, sau înstrăinarea puterii Tatălui, căci fiinţa (firea) Tatălui nenăscut este străină de toate acestea.

Expresia de o fiinţă cu Tatăl poate să precizeze că Fiul lui Dumnezeu nu are nici o asemănare cu creaturile cele născute şi că este întru toate asemenea numai cu Tatăl, Carele L-a născut şi că nu este din vreun alt ipostas, sau substanţă, ci numai din Tatăl. Aşa şi mie însumi, când am cercetat acest fel (de interpretare) mi s-a părut că este bine să-l accept, fiindcă am aflat că unii episcopi dinainte, învăţaţi şi vestiţi, şi unii scriitori, în expunerea teologiei despre Tatăl şi despre Fiul au folosit expresia de o fiinţă (ομοουσίος).

Acestea să fie spuse despre credinţa formulată la care toţi am fost de acord, nu fără cercetare, ci după părerile exprimate şi discutate în prezenţa însăşi a împăratului, celui prea iubit de Dumnezeu, şi consimţite din motivele despre care s-a discutat mai înainte.

Am socotit că trebuie primită şi anatematisma alcătuită de către episcopii din sinod după formula de credinţă ca să se oprească a se folosi cuvinte nescripturistice din cauza cărora s-a produs aproape toată dezordinea din Biserică.

Fiindcă nici o Scriptură inspirată nu a folosit expresiile: din cele ce nu sunta fost un timp când nu a fost, sau altele adăugate după aceea, nicidecum nu s-a părut că este îngăduit să se spună, sau să se înveţe acestea.

Noi am fost de acord cu ceea ce bine s-a hotărât, fiindcă înainte de acest timp, nicidecum nu am obişnuit să ne folosim de aceste expresii.

Acestea vi le-am trimis neapărat, prea iubiţilor, ca să arătăm cele hotărâte în discuţiile şi adunările noastre, cum am rămas pe bună dreptate de atunci şi chiar şi până azi, când cele scrise altfel ne-au neliniştit. Atunci am primit în linişte cele ce nu ne întristau, fiindcă noi, cercetând cu răbdare înţelesul cuvintelor, ni s-a părut că au o potrivire evidentă cu cele mărturisite de noi în formula noastră de credinţă”.

Această frumoasă epistolă răspunde acuzaţiilor aduse doctului episcop de Cezareea şi explică foarte bine conduita pe care el a avut-o până atunci. El nu a acceptat formulele lui Arie, dar anumite expresii de care se serveau ortodocşii puteau fi înţelese într-o manieră eronată. Din momentul în care sensul acestor cuvinte a fost stabilit şi ortodoxia a fost salvată, Eusebiu le-a acceptat fără dificultate.

Sfântul Atanasie a citat în mod elogios epistola episcopului Cezareei[30], care merita această cinste.

După documentele citate, s-au propus trei formule de credinţă la sinodul de la Niceea. Formula de credinţă a lui Eusebiu de Nicomidia a fost respinsă fără ezitare ca eretică; cea a lui Eusebiu de Cezareea a fost adoptată, cu condiţia de a se insera în ea cuvântul consubstanţial. Osie a prezentat formula care a fost adoptată, după ce sensul cuvântului consubstanţial a fost stabilit într-o manieră ortodoxă şi ferit de orice interpretare falsă.

Aceasta este formula de credinţă promulgată la Niceea[31]:

,,Credem într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute.

Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Tatăl, adică din fiinţa (εκ της ουσίας) Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat, din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, de o fiinţă (όμοόυσιος) cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut, cele din cer şi cele de pe pământ.

Credem în Cel care pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră S-a pogorât din cer şi S-a întrupat şi S-a făcut om şi a suferit şi a înviat a treia zi; S-a suit la cer şi vine ca să judece pe cei ce trăiesc şi pe cei morţi.

Credem şi în Duhul Sfânt.

Iar pe cei care spun că: a fost un timp când (Fiul) nu era, că nu a fost înainte de a fi născut, precum şi că a fost făcut din cele ce nu există, sau că (Fiul) este dintr-un alt ipostas, sau substanţă (decât Tatăl) sau zic că Fiul lui Dumnezeu este schimbător şi nu mereu acelaşi, Sfânta Biserică sobornicească şi apostolică îi anatemizează”.

Aceasta a fost redactarea primară a simbolului de la Niceea. El era conform cu vechile simboluri pe care noi le-am citat după Părinţii anteriori şi care erau în uz în Bisericile particulare; dar el a fost primul care a primit caracterul sobornicităţii; el era îndreptat, în detaliile sale, mai ales împotriva erorilor arianismului. Prin terminologia lor exactă şi clară, membrii sinodului, confirmând credinţa admisă întotdeauna, anulează toate subtilităţile ereziei.

Arie a refuzat să semneze această formulă de credinţă şi a fost depus. Eusebiu al Nicomidiei şi Teognie de Niceea au consimţit, cel puţin în aparenţă, să admită formula, dar au refuzat să subscrie depunerea lui Arie[32]. Constantin l-a exilat pe Arie şi i-a interzis să mai intre vreodată în Alexandria. Teona de Marmarice şi Secundus de Ptolemaida au fost de asemenea exilaţi. Eusebiu al Nicomidiei şi Teognie de Niceea nu au fost exilaţi decât după sinod, cum se va vedea în continuarea relatării. Aceşti episcopi, ca toţi cei care l-au susţinut pe Arie, nu au semnat decât în mod făţarnic şi de teama exilului[33]. De îndată ce au putut să revină asupra semnăturii lor şi să atace sinodul de la Niceea, fără a risca să fie izgoniţi, au făcut-o cu o obrăznicie nemaiauzită, cum vom vedea în continuare.

După condamnarea dogmei lui Arie, sinodul a trecut la chestiunea pascală. Discuţia a avut cu totul alt caracter. Atunci când era vorba despre credinţă, Părinţii se mulţumeau să spună: Aşa crede Biserica universală. ,,Ei mărturiseau, adaugă Sfântul Atanasie[34], ceea ce ei au crezut întotdeauna şi au promulgat nu o dogmă nouă, ci o dogmă apostolică. Ceea ce ei au dat în scris nu era invenţia lor, ci ceea ce învăţaseră apostolii”.

Această observaţie a Sfântului Atanasie stabileşte cu limpezime natura autorităţii episcopale în deciziile de credinţă. Episcopii nu au nici un drept asupra dogmei, ei nu pot să introducă în dogmă o învăţătură nouă; datoria lor este de a proclama ceea ce au învăţat apostolii şi ceea ce Biserica universală a crezut întotdeauna.

Discuţia referitoare la fixarea datei Paştelui a avut cu totul alt caracter. Era vorba despre o chestiune pur de rânduială, ecleziastică prin natura sa şi putând fi, în consecinţă, rezolvată cu autoritate de către episcopi, primii păstori ai Bisericii şi învestiţi cu o autoritate dumnezeiască pentru a o cârmui. Prin urmare, Sfinţii Părinţi ai Sinodului de la Niceea nu au spus ca în chestiunea de credinţă: ,,Aşa crede Biserica universală”, ci au utilizat formula: ,,Ceea ce urmează a fost hotărât”.

Această remarcă este a Sfântului Atanasie.

Hotărârea Sinodului de la Niceea referitoare la Paşti nu s-a păstrat. Cu toate acestea[35], se ştie că acea hotărâre poruncea a nu se prăznui această sărbătoare în aceeaşi zi cu iudeii, ci doar în duminica ce urma după cea de-a paisprezecea zi a lunii după echinocţiul de primăvară.

Pentru a stabili această dată, sinodul a hotărât ca Biserica Alexandriei, cunoscută de multă vreme pentru cunoştinţele sale de astronomie, să fie însărcinată cu această problemă şi ea să comunice hotărârea sa Bisericii Romei. Biserica Romei, situată în prima capitală a imperiului, având legături mai facile cu provinciile cele mai îndepărtate, a fost însărcinată să le facă cunoscută acestora data indicată de către Biserica Alexandriei.

Hotărârea de la Niceea nu a rezolvat toate dificultăţile, căci la Roma se calcula echinocţiul altfel decât la Alexandria şi, cu toate că această din urmă Biserică a fost însărcinată cu calculul, la Roma s-a refuzat să se accepte deciziile sale, fapt care a întreţinut în continuare câteva divergenţe în prăznuirea Paştelui, între Răsărit şi Apus, deşi toţi au fost de acord cu legea promulgată de primul Sinod de la Niceea[36].

Sinodul s-a ocupat de asemenea de schisma lui Meletie. Actele cinstitei adunări nu au ajuns până la noi[37], noi nu găsim informaţii privind această chestiune şi cea a Paştelui decât în epistolele de înştiinţare care au fost adresate tuturor Bisericilor. Aceste documente preţioase aparţin istoriei şi noi trebuie să le înregistrăm integral.

,,Sfintei şi marei prin harul lui Dumnezeu Biserici a alexandrinilor[38] şi fraţilor preaiubiţi, din Libia şi Pentapole, episcopii care s-au adunat la Niceea şi care au participat la marele şi Sfântul Sinod, trimit salutări în Domnul.

Fiindcă prin harul lui Dumnezeu şi sprijinul[39] preaiubitorului de Dumnezeu, împăratului Constantin[40], care ne-a adunat din diferite provincii şi oraşe, s-a format marele Sfânt Sinod la Niceea, s-a crezut necesar ca să se trimită şi la voi scrisori din partea acestui întreg Sfânt Sinod, ca să ştiţi cele ce s-au propus, s-au cercetat şi cele ce s-au hotărât şi au fost întărite.

Mai întâi s-au discutat cele în legătură cu nelegiuirea lui Arie, în prezenţa preaiubitului nostru împărat Constantin, şi s-a hotărât în unanimitate să fie anatematizată învăţătura nelegiuită a acestuia precum şi cuvintele şi ideile lui blasfemiatoare de care se foloseşte ca să hulească, zicând că Fiul lui Dumnezeu este din cele ce nu sunt, că mai înainte de a fi fost născut nu a existat, că a fost un timp când nu a fost şi că avea să fie socotit [să ajungă] Fiul lui Dumnezeu prin libera Sa alegere între viciu şi virtute.

Sfântul Sinod a anatematizat toate acestea, susţinând ca nicidecum să nu se asculte o atât de nelegiuită învăţătură şi nebunie de cuvinte atât de hulitoare.

Cele scrise despre ce fel de sfârşit a avut Arie, sau aţi auzit, sau veţi auzi, ca să nu părem că noi insultăm pe un om care şi-a primit răsplata cuvenită pentru păcatul său.

Nelegiuirea lui a avut atât de mare putere încât a atras şi pe Teona al Marmaricei şi pe Secundus al Ptolemaidei. Dar şi aceştia au primit pedeapsa lor.

Însă, după ce harul lui Dumnezeu a scăpat Egiptul de această înşelătorie şi blasfemie a lui Arie, precum şi de acele persoane care îndrăzniseră să producă tulburare şi discordie între credincioşii, care înainte trăiau liniştiţi, au mai rămas acum cele în legătură cu cutezanţa lui Meletie şi a celor hirotoniţi de el[41]. Despre cele hotărâte despre aceştia în sinod vă arătăm acum, fraţi preaiubiţi.

S-a găsit deci cu cale, fiindcă sinodul a fost mai îndurător, [căci după dreapta judecată nu merita nici o îngăduinţă], ca Meletie să rămână în oraşul său, dar să nu mai aibă nici o putere, nici să aleagă, nici să hirotonească şi nici să se arate în vreun ţinut, sau oraş în acest scop, dar să-şi păstreze numai numele demnităţii sale ierarhice. Cei aşezaţi de el ca episcopi, fiind întăriţi printr-o hirotonie mai sfântă, să fie reprimiţi în comuniune după aceasta, adică să aibă şi ei dreptul şi să oficieze, dar să fie neapărat în rândul al doilea după cei rânduiţi în fiecare parohie sau biserică şi hirotoniţi mai înainte, în timpul preacinstitului şi împreună liturghisitorului nostru Alexandru [al Alexandriei]. Aceştia să nu aibă putere să aleagă pe cine le-ar plăcea, sau să propună în numele cuiva sau, în general, să facă ceva fără ştirea episcopilor Bisericii soborniceşti şi apostoleşti, ascultători ai lui Alexandru.

Iar episcopii care prin harul lui Dumnezeu şi rugăciunile voastre nu se află în nici o schismă, ci sunt fără nici o pată în Biserica sobornicească şi apostolească, să aibă puterea şi să aleagă şi să înscrie numele celor demni de a fi clerici şi, în general, să facă toate după legea şi rânduiala bisericească.

Dacă însă, vreodată, s-ar întâmpla ca vreunuia din cei ce sunt în conducerea Bisericilor să i se sfârşească zilele, atunci să se înalţe în demnitatea celui care a murit unul din cei despre care am discutat până acum, dar numai dacă s-ar arăta vrednic şi poporul l-ar alege şi totodată dacă l-ar accepta şi confirma episcopul soborniceştii Alexandrii.

Acest lucru s-a acordat tuturor celorlalţi episcopi, dar în ce priveşte persoana lui Meletie nu s-au convenit acestea, din cauza neorânduielii lui de la început şi a îndrăznelii şi a cugetului său, ci să nu i se dea nici o putere de autoritate unui om care ar putea să producă iarăşi aceleaşi neorânduieli.

Acestea sunt întâmplările importante şi deosebite din Egipt şi din preasfânta Biserică a Alexandriei. Dacă s-a canonisit sau s-a dogmatizat şi altceva, când a luat parte domnul şi preacinstitul împreună liturghisitorul şi fratele nostru, Alexandru al Alexandriei, el însuşi, ca unul care a fost de faţă, vă va spune lămurit, căci a fost şi autor şi părtaş la cele ce s-au petrecut în sinod.

Vă vestim şi despre înţelegerea în legătură cu Sfintele noastre Paşti, că adică, după dorinţele voastre, s-a rezolvat şi această problemă, încât toţi fraţii din Răsărit, care mai înainte nu sărbătoreau Paştele odată cu romanii şi cu voi şi cu toţi care ţin Paştele de la început, să-l serbeze de acum înainte cu voi[42].

Bucuraţi-vă, deci, de reuşita celor discutate şi de pacea şi buna înţelegere între toţi, precum şi de faptul că toată erezia a fost înlăturată. Să primiţi şi cu mai mare cinste şi cu mai multă dragoste pe împreună liturghisitorul nostru şi episcopul vostru Alexandru, cel care ne-a bucurat pe noi cu prezenţa sa şi care, la aşa vârstă, a depus atâta osteneală ca să împace cele de la voi.

Rugaţi-vă şi pentru noi toţi, ca cele ce s-au părut că au fost bine hotărâte să rămână statornice prin Domnul nostru Iisus Hristos, făcute după cum am fost încredinţat după buna voinţă a lui Dumnezeu şi Tatăl, în Duhul Sfânt, căruia I Se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin”.

Hotărârea luată în privinţa lui Meletie a fost generalizată într-unul din canoanele sinodului, cum o vom prezenta mai jos.

Pentru a completa învăţăturile date în această scrisoare sinodală despre actele sinodului, va fi util să analizăm epistolele pe care le-a trimis împăratul Constantin diferitelor Biserici.

Prima sa epistolă este adresată episcopilor care nu au putut să participe la sinod; în această epistolă, împăratul nu menţionează decât problema pascală. ,,Cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă – spune el[43] – ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica universală să poarte în ele o singură credinţă, o dragoste neîntinată precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor. Dar întrucât în această privinţă nu se putea ajunge la o rostuire nepărtinitoare şi nestrămutată altfel decât prin convocarea tuturor – sau măcar a majorităţii – episcopilor şi prin amănunţita consultare a fiecăruia în legătură cu articolele preasfintei noastre credinţe, voi n-aţi pregetat a vă aduna – ba încă a veni chiar în număr cât mai mare (voi adăuga aici că am fost eu însumi de faţă, ca şi cum aş fi făcut parte din cinul vostru; de ce să o tăgăduiesc de vreme ce faptul de a mă fi pus, alături de voi, în slujba aceluiaşi scop, îmi face atâta bucurie ?)”.

,,Făcutu-s-a sfat şi pentru prăznuirea preasfintei sărbători a Paştelui; şi a părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeaşi dată. […] Înainte de orice, ni s-a părut lipsit de cuviinţă ca noi să ţinem un praznic atât de sfinţit ca acesta după acelaşi tipic cu iudeii, care, prin josnica lor crimă, şi-au întinat mâinile, şi care din aceasta au rămas ca nişte orbi la suflet. […] Se cade ca voi să primiţi harul lui Dumnezeu – adevărată poruncă dumnezeiască – cu inima deschisă: pentru că toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot atâtea arătări ale voii dumnezeieşti”.

Aplicarea hotărârilor de la Niceea cu privire la meletieni dând naştere câtorva tulburări, Constantin a scris Bisericilor din Egipt pentru a confirma hotărârile sinodului şi a-i îndemna pe episcopi să se supună[44]. El a scris în particular Bisericii soborniceşti din Alexandria pentru a-i comunica hotărârile sinodului împotriva lui Arie[45]. El a arătat atâta râvnă împotriva acestui eretic, încât a poruncit, sub pedeapsa cu moartea, să i se ardă cărţile[46]. Arie, spunea el, este la fel de vinovat ca Porfir, autorul lucrărilor infame împotriva religiei, lucrări care şi-au meritat soarta, fiind distruse.

Pentru a înfăptui o pace deplină în Biserică, Constantin ar fi dorit să pună capăt schismei lui Novaţian, care avea încă adepţi. Episcopul lor era un oarecare Acesie. Constantin l-a chemat la sinod şi el s-a dus acolo[47]. După ce a fost promulgat simbolul şi a fost adoptată hotărârea pentru prăznuirea Paştelui, împăratul l-a întrebat pe Acesie dacă acceptă cele două hotărâri. Cu siguranţă, eu le accept, a răspuns episcopul schismatic, şi aceste decizii sunt apostolice. Atunci, adăugă Constantin, de ce staţi separaţi ? Acesie a intrat în amănunte lungi privind raţiunile schismei sale, care exista din timpul domniei lui Decius, şi a pretins că toţi căzuţii nu puteau să aştepte de la Biserică o iertare pe care ea nu le-o putea da. ,,Voi vreţi să mergeţi la ceruri singuri şi fără ajutor, a răspuns Constantin. Ei bine, puneţi scara şi urcaţi-vă acolo”.

El nu a dat mai multă importanţă conducătorului unei secte care nu mai avea deloc adepţi.

După ce s-au terminat chestiunile de credinţă şi unitate a Bisericii, sinodul a adoptat legile sau canoanele pentru îndreptarea moravurilor[48]. Câţiva episcopi au propus ca episcopii, preoţii şi diaconii să se despartă de soţiile lor după hirotonia lor, şi să trăiască în celibat. Episcopul Pafnutie s-a opus cu vehemenţă acestei propuneri. Acest personaj respectabil, crescut încă din copilărie într-o mânăstire, nu fusese niciodată căsătorit. Vrednicia sa a făcut să fie ales episcop într-un oraş din Tebaida superioară. Minunile lui l-au făcut celebru. El L-a mărturisit pe Iisus Hristos în timpul prigoanei şi i-a fost scos un ochi. Constantin îl cinstea în mod special; el îl invita adesea la palat şi săruta cu respect cicatricile slăvitelor sale răni.

Noua lege a celibatului fiind propusă şi fiecare episcop fiind consultat, Pafnutie s-a ridicat în mijlocul adunării şi, ridicând glasul, a strigat: ,,Voi nu trebuie să impuneţi acest jug inadmisibil clericilor. Căsătoria este cinstită şi patul nupţial este neîntinat. Asprimea voastră prea mare va prejudicia Biserica în loc să-i fie de folos; căci nu se vor putea supune toţi disciplinei unei înfrânări depline; şi se va ajunge la încălcarea curăţiei lor şi a soţiilor lor. Relaţiile bărbatului cu soţia sa sunt curate. Prin urmare, este suficient, după vechea tradiţie a Bisericii, ca cei care sunt ridicaţi la rangul ecleziastic să nu se mai poată căsători după hirotonia lor; dar nu trebuie să se despartă nici un cleric de femeia cu care s-a însoţit în mod legitim de când era încă laic”.

Cuvintele lui Pafnutie au făcut o impresie cu atât mai mare cu cât el era cunoscut de toţi pentru curăţia moravurilor sale. Sinodul a fost de acord în unanimitate cu opinia lui. Se lăsa libertate celor care, după hirotonie, vroiau să se despartă de soţiile lor şi să trăiască în celibat. Nu era o raritate atunci a vedea clerici ridicându-se la această desăvârşire.

După vechea tradiţie a Bisericii, episcopii puteau prin urmare să trăiască cu soţiile lor, la fel ca preoţii şi diaconii; dar nici unii, nici alţii nu puteau să se căsătorească după hirotonia lor, decât dacă părăseau slujirea[49].

Canoanele adoptate de Sinodul de la Niceea sunt în număr de 20[50]. Noi le prezentăm însoţite de scurte explicaţii.

 

1. Dacă cineva a fost făcut eunuc de către medici în timpul unei boli, sau de către barbari, să rămână în cler; dar cel care s-a mutilat singur, fiind sănătos, trebuie să înceteze slujirea sa, dacă face parte din cler. Pe viitor nu se va putea hirotoni un astfel de om. Cum această lege îi priveşte doar pe cei care s-au mutilat de bunăvoie, pot fi primiţi în rândul clerului cei care au fost făcuţi eunuci de către barbari sau de către stăpânii lor.

Existau fanatici care se dedau la atentate la propria persoană, atentate pe care le condamnă sinodul; ei alcătuiau o sectă care făcea din castrare o lege. Adepţii (acestei secte) trebuiau să-şi mutileze ucenicii şi toţi bărbaţii pe care puneau stăpânire. Aceşti fanatici erau numiţi valesieni[51]. Poate că sinodul i-a avut în vedere pe aceşti sectari în primul canon pe care l-a decretat. Se poate crede de asemenea că sinodul nu vroia ca cineva să se întemeieze pe exemplul sfinţilor episcopi care l-au hirotonit pe Origen; şi că a crezut că este util să pună capăt, prin decizia sa, discuţiilor care aveau loc pe această temă.

 

2. Multe lucruri au fost făcute împotriva rânduielii Bisericii, fie din necesitate, fie din stăruinţă agasantă. Astfel, oameni care nu părăsiseră idolatria decât de puţin timp, care nu primiseră decât o instruire rapidă, erau conduşi la baia duhovnicească şi erau înălţaţi, îndată după botez, la demnitatea de episcop sau preot. A părut corect să nu se mai procedeze astfel. Catehumenul are nevoie de timp pentru instruire; şi, după botez, el trebuie supus unei lungi perioade de încercare. Învăţătura apostolică este de netăgăduit: Nu se va hirotoni un bărbat ,,de curând botezat fiind, ca nu umflându-se, în osânda diavolului să cază” (I Timotei 3, 6). Dacă un oarecare este dovedit că a comis un păcat grav, cu intenţie[52], prin mărturia a doi sau trei martori, să nu fie deloc admis în rândul clerului. Dacă cineva procedează altfel, el riscă să fie depus, ca vinovat de a fi acţionat contrar hotărârii marelui sinod.

 

3. Marele sinod interzice în mod absolut oricărui episcop, preot, diacon sau oricărui alt cleric de a avea acasă la el o femeie nemăritată, în afară de mama, sora, mătuşa sau orice altă persoană ferită de bănuială. Cel care va proceda altfel va fi în pericol de a-şi pierde demnitatea.

 

4. Trebuie ca episcopul să fie hirotonit numai cu acordul tuturor episcopilor din aceeaşi provincie. Dacă acest lucru este dificil, fie din cauza unei necesităţi incontestabile, fie din cauza lungimii drumului, trebuie întotdeauna ca trei episcopi să se reunească în acelaşi loc pentru săvârşi punerea mâinilor, după ce au primit consimţământul scris al episcopilor absenţi. Confirmarea a tot ceea ce se face într-o provincie anume trebuie dată de episcopul metropolitan.

Acest canon dovedeşte că, începând cu Sinodul de la Niceea, diviziunile teritoriale ale imperiului au fost introduse în Biserici. Aceasta a fost divizată în provincii, cum era imperiul, şi episcopul din oraşul capitală al provinciei sau metropolă a fost numit metropolitan şi învestit cu o anumită jurisdicţie asupra celorlalţi episcopi ai provinciei.

Provinciile însele au fost grupate în patriarhii, cum vom vedea în canonul 6.

 

5. Excomunicaţii[53] care aparţin clerului sau turmei credincioşilor, atunci când excomunicarea a fost făcută de episcopii unei provincii, nu trebuie să fie primiţi în comuniune de episcopii altei provincii. Trebuie doar a cerceta dacă excomunicatul a fost condamnat de un episcop ignorant, rău intenţionat sau nedrept. Pentru ca această cercetare să fie făcută în mod corect, ne-a plăcut ca de două ori pe an să se întrunească sinoade în fiecare provincie, cu scopul ca toţi episcopii provinciei fiind reuniţi în acelaşi loc, toate chestiunile de acest fel să fie discutate şi ca aceia care ar fi ofensat direct pe episcopul lor să fie consideraţi de toţi ceilalţi ca excomunicaţi, până când sinodul sau propriul episcop judecă această problemă şi pronunţă o sentinţă mai blândă. Sinoadele se vor reuni, primul înainte de postul Paştelui, pentru ca orice subiect contestat fiind îndepărtat să se poată aduce lui Dumnezeu (în ziua de Paşti) o jertfă fără prihană; cel de al doilea în timpul toamnei.

Sinodul concentra astfel guvernarea ecleziastică a fiecărei provincii în însăşi provincia respectivă; şi această guvernare era sinodală, ca cea a întregii Biserici, pentru care Sinodul Ecumenic era singura reprezentare legitimă.

 

6. Noi adeverim străvechiul obicei care există în Egipt, Libia şi Pentapole şi potrivit căruia episcopul Alexandriei are autoritate în toate aceste ţări, pentru că la Roma există un obicei analog. La fel, în Antiohia şi celelalte eparhii, fiecare să-şi păstreze cinstea care i se datorează. Este absolut evident că dacă cineva a fost făcut episcop fără consimţământul mitropolitului, marele sinod declară că el nu trebuie să fie considerat episcop. Dacă doi sau trei se încăpăţânează să se opună votului legal şi legitim al celorlalţi, majoritatea va învinge[54].

Ultima parte a acestui canon dovedeşte că era vorba, în mod special, în prima parte, de dreptul de a hirotoni pe care străvechile obiceiuri îl atribuiau episcopilor celor mai importante scaune episcopale. Bisericile întemeiate în perioada apostolică au fost centre de evanghelizare şi episcopii acestor Biserici au hirotonit episcopi pentru ţările nou convertite la credinţă de către ei înşişi sau de delegaţii lor. Egiptul, Libia şi Pentapole au primit întotdeauna episcopi din Alexandria, de unde venise şi credinţa lor.

Meletie a negat dreptul Bisericii Alexandriei; dar sinodul l-a recunoscut şi l-a aprobat. Fără îndoială, meletienii obiectau că era un abuz, dar sinodul a răspuns că nu era un abuz pentru că[55]un obicei analog exista la Roma, Antiohia şi în alte eparhii. Ca episcopul Alexandriei, cel al Romei avea dreptul de a hirotoni episcopii oraşelor numite suburbicare[56]. Aceste oraşe formau ceea ce se numeateritoriul roman, adică Italia meridională cu Insulele Sicilia, Corsica şi Sardinia. După un vechi obicei, analog celui care exista în Egipt, episcopii Romei hirotoneau episcopii acestui teritoriu care primise credinţa de la Biserica lor[57]. În Antiohia domnea o tradiţie analogă.

Aceste tradiţii au fost confirmate pentru scaunele episcopale a trei mari capitale ale imperiului: Roma, Alexandria şi Antiohia. Aceasta a fost originea patriarhiilor. Dar alături de marile capitale existau capitale secundare care erau intermediare între ele şi metropole. Aşa erau oraşele Efes, Cezareea din Capadocia, Heracleea din Tracia, Cartagina în Africa Apuseană.

Episcopii acestor capitale secundare se bucurau de o autoritate mai mare decât simplii episcopi metropolitani; mulţi dintre ei au primit titlul de exarhi. Alţii, ca cel din Salamina, Cipru, erau ierarhi întâistătători ai Bisericilor autonome, independente de patriarhii şi exarhate, şi care erau numite din acest motiv acefale. Toate tradiţiile stabilite au fost respectate în egală măsură de Sinodul de la Niceea, care a întemeiat regimul de conducere în Biserică pe sinodul provincial. Autoritatea patriarhilor, exarhilor şi a altor ierarhi întâistătători s-a limitat la dreptul de a hirotoni episcopii Bisericilor care erau în subordinea lor. Cu timpul, patriarhii şi exarhii au obţinut câteva alte prerogative.

Sinodul de la Niceea nu a intrat în detalii privind drepturile şi tradiţiile. El a declarat doar că al său canon cu privire la organizarea provincială lăsa intacte tradiţiile consfinţite de timp. El nu a stabilit decât într-o manieră generală bazele patriarhiilor care au fost constituite, în mod explicit, de Sinoadele Ecumenice următoare, care vor dezvolta ideea sa de a aplica diviziunea teritorială a imperiului[58] la organizarea exterioară a Bisericii.

Episcopul de Ierusalim merita un loc special în ierarhia ecleziastică, nu din cauza importanţei oraşului, care şi-a pierdut până şi numele, ci din cauza amintirilor legate de el. Acestui episcop i-a fost consacrat canonul 7.

 

7. Pentru că, după datina şi străvechea tradiţie, episcopul Aeliei[59] este cinstit într-un mod aparte, el va continua să se bucure de aceste onoruri fără prejudiciul demnităţii episcopului metropolitan.

Episcopul metropolitan al Palestinei era episcopul Cezareei, capitala provinciei. Canonul 7 de la Niceea poate fi considerat ca fiind originea patriarhiei Ierusalimului, în sensul că el confirmă onoarea excepţională şi independenţa de care se bucura acesta, potrivit unei datini apostolice.

 

8. Marelui şi sfântului sinod i-a plăcut ca, dacă dintre cei numiţi puri (sau catari) unii revin la Biserica sobornicească şi apostolească[60], ei să rămână în rândul clerului prin punerea mâinilor[61]. Trebuie ca, mai întâi de toate, ei să mărturisească în scris că vor respecta şi urma învăţăturile Bisericii soborniceşti şi apostoleşti, adică se vor împărtăşi cu cei care au făcut o a doua căsătorie şi cu cei care au căzut în timpul prigoanei şi care s-au supus rânduielilor Bisericii soborniceşti pentru pocăinţă. Deci, aceia dintre ei care fie în sate, fie în oraşe deţin o funcţie ecleziastică, să fie menţinuţi în funcţie; dar pentru cei care vin în localităţi unde se află un episcop sau un preot al Bisericii soborniceşti, este evident că episcopul Bisericii va exercita funcţia episcopală; cât despre cel pe care catarii îl numesc episcop, el nu va avea în acest loc decât titlul de preot, doar dacă episcopul nu îi lasă lui titlul episcopal. Dacă episcopului nu-i va plăcea să procedeze astfel, el îi va da episcopului catar un loc de horepiscop sau de preot, pentru a fi limpede că el aparţine clerului şi, în acelaşi timp, că nu există doi episcopi în acelaşi oraş.

Acest canon arată o mare blândeţe faţă de novaţieni şi dă de gândit că, dacă în Biserică era condamnată în mod întemeiat asprimea lor excesivă, totuşi ei nu erau confundaţi cu ereticii care căutau să denatureze dogmele Bisericii. Este cert că printre novaţieni existau persoane de o mare sfinţenie, precum călugărul Evtihian[62]. Sinodul a crezut că lor li se datorează respect şi că ei erau vrednici să facă parte din Biserică.

 

9. Dacă unii au fost ridicaţi în rândul clerului fără o cercetare prealabilă, sau dacă, după ce şi-au mărturisit greşelile în cercetare, totuşi li s-au pus mâinile în pofida rânduielii, hirotonia lor nu este canonică; deoarece Biserica sobornicească nu acceptă nimic care să fie în afara rânduielii.

 

10. Aceia dintre căzuţi care vor fi hirotoniţi, fie că această cădere a lor a fost ignorată, fie că a fost cunoscută de cei care i-au hirotonit, ei vor fi supuşi legii Bisericii şi vor fi depuşi de îndată ce vor fi descoperiţi.

 

11. Aceia care sub tirania lui Liciniu au călcat credinţa fără să fie împinşi la aceasta nici din necesitate, nici prin confiscarea bunurilor lor, nici printr-un pericol sau alt motiv similar, sfântul sinod hotărăşte că, deşi îi consideră nedemni de iertare, trebuie totuşi să se acţioneze în privinţa lor cu blândeţe. Prin urmare, aceia dintre ei care se vor pocăi, vor rămâne timp de 3 ani printre ascultători, 7 ani printre prosternaţi, după care se vor putea ruga printre credincioşi, dar fără a putea lua parte la jertfă timp de 2 ani.

Acest canon al Sinodului Ecumenic confirmă rânduielile anterioare despre epitimiile impuse celor căzuţi. Următorul canon se referă la aceleaşi chestiuni, în acesta sinodul continuă să aibă ca scop pedepsirea aderenţilor lui Liciniu.

 

12. Cei care, chemaţi de har şi animaţi de o râvnă sfântă, au părăsit serviciul militar, dar care apoi, asemănându-se cu câinii care vor să mănânce borâtura lor, au căutat să reintre în serviciu şi chiar au dat bani sau daruri pentru a fi reintegraţi, vor rămâne timp de 3 ani printre ascultători şi 10 ani printre prosternaţi. Dar, în toată această situaţie, trebuie să se ţină cont de bunele hotărâri şi în modul în care este împlinită pocăinţa. Într-adevăr, se poate ca prin frica lor religioasă, lacrimile, stăruinţa, faptele bune să dovedească că îşi schimbă cu adevărat viaţa şi nu numai în aparenţă. Aceia care, după ce şi-au împlinit timpul pe care trebuiau să-l petreacă printre ascultători, vor putea trece printre cei care se roagă. Episcopului îi va fi permis să acţioneze faţă de ei în această nouă stare cu cea mai mare blândeţe. Cât despre cei care îşi imaginează că este suficient să intre în Biserică pentru a-şi schimba viaţa, ei îşi vor îndeplini în întregime timpul de pocăinţă care le va fi stabilit.

Reducerile în îndeplinirea epitimiilor erau numite indulgenţe[63].

Acest canon dovedeşte că cei credincioşi, angajaţi în serviciul militar, au renunţat mai întâi la acesta sub Liciniu care, de când era în război cu Constantin, se considera apărător al păgânismului şi cerea militarilor o adeziune publică la idolatrie. Mai mulţi dintre ei, care îşi făcuseră o carieră militară, au sfârşit prin a ceda şi a intra în rândul armatei lui Liciniu. Acesta era un act de apostazie pe care sinodul trebuia să-l pedepsească aspru. Dar principiul fiind ocrotit, sinodul dorea să se folosească o mare îngăduinţă faţă de cei care slăbiseră dacă ei se arătau a se pocăi cu sinceritate.

 

13. În privinţa penitenţilor care sunt pe punctul de a părăsi această lume, trebuie urmată vechea lege canonică, potrivit căreia muribundul nu trebuie lipsit de suprema şi cea din urmă împărtăşanie. Dacă acesta se însănătoşeşte după ce a fost primit la împărtăşanie, îşi va continua pocăinţa printre cei care se roagă. Episcopul trebuie să dea sfintele taine, după cercetare, oricărui muribund care i-o cere.

Sinodul vroia ca, în preajma morţii, să fie îndepărtată orice piedică din calea împăcării. Biserica nu a făcut niciodată legi decât pentru timpul vieţii actuale şi nu a vrut să uzurpe drepturile lui Dumnezeu în ce priveşte viaţa viitoare[64]. Deci, ea acorda absolvire penitenţilor şi împărtăşania oricărui excomunicat muribund care o cerea.

 

14. Sfântul şi marele sinod decide că acei catehumeni, care au căzut în timpul perioadei lor de instruire, vor rămâne timp de 3 ani printre ascultători, înainte de a fi primiţi la rugăciune împreună cu ceilalţi catehumeni.

Existau mai multe categorii de catehumeni: cei care asistau doar la învăţături despre religie şi erau numiţi ascultători; alţii puteau să asiste la liturghia zisă a catehumenilor, care se întindea până la heruvic, care începe liturghia credincioşilor în ritul răsăritean, sau până la ofertoriu în ritul latin. Înainte de a fi primiţi la botez, catehumenii cei mai instruiţi şi socotiţi vrednici primeau instruiri speciale, ceea ce a permis unor autori să distingă o a treia categorie de catehumeni. Precauţiile pe care le lua Biserica înainte de a-i admite pe catehumeni în sânul său au constituit unul dintre principalele mijloace pentru menţinerea duhului creştin autentic printre credincioşi.

 

15. În unele ţări au existat tulburări şi dezbinări pentru că acolo a fost încălcat canonul potrivit căruia un episcop, un preot sau un diacon nu trebuie să părăsească oraşul în care a fost hirotonit pentru a merge să-şi exercite slujba sa în altul. Acest obicei prost este desfiinţat şi va trebui respectat pretutindeni canonul care apără, sub pedeapsa nulităţii, mutarea unui episcop sau a unui preot din Biserica pentru care a fost hirotonit în alta.

Este de regretat că această rânduială apostolică a fost adesea încălcată în toate Bisericile. Fără îndoială, aici nu era vorba decât despre o lege disciplinară care poate fi întotdeauna modificată de către conducerea Bisericii şi noi nu ezităm să recunoaştem că mari episcopi au fost transferaţi, pentru binele Bisericii, în scaune mai importante decât cele pentru care au fost hirotoniţi iniţial. Dar, prin ea însăşi, legea apostolică reînnoită la Niceea era excelentă şi merita să fie respectată într-o manieră mai riguroasă.

 

16. Preoţii, diaconii sau alţii înscrişi în registrul ecleziastic uită uneori frica de Dumnezeu până la punctul de a dispreţui canoanele şi de a părăsi Biserica pentru care au fost hirotoniţi. Aceşti clerici nu trebuie să fie primiţi în altă Biserică şi trebuie obligaţi să se întoarcă în cea pe care au părăsit-o. Dacă refuză să se întoarcă trebuie să fie excomunicaţi. Dacă cineva îndrăzneşte să atragă un membru al unei alte Biserici şi să-l hirotonească pentru Biserica sa, fără consimţământul episcopului de care aparţine, această hirotonie va fi nulă.

Sinodul de la Niceea pare să fi fost preocupat de ideea de a apăra integritatea fiecărei Biserici şi de a face din fiecare comunitate creştină un centru puternic organizat. Această gândire era excelentă, căci forţa Bisericii, în general, decurge, în principal, din organizarea rezistentă a Bisericilor particulare. Clericii şi credincioşii, uniţi în jurul episcopului lor, alcătuiesc un element puternic pentru păstrarea credinţei şi disciplinei; din reuniunea tuturor acestor elemente rezultă o Biserică puternică, care se manifestă în unitatea sa universală de îndată ce una dintre dogmele sale este în pericol.

Sinodul a vrut de asemenea să excludă orice ambiţie a clerului. În canonul următor i se interzice acestuia orice profit cămătăresc.

 

17. Există clerici care din avariţie uită Sfânta Scriptură care interzice să împrumute banii cu camătă; de aceea sfântul şi marele sinod decide că dacă, după promulgarea acestei legi, un cleric ia camătă, cere dobândă cămătărească[65], sau se dedică unor speculaţii oarecare pentru realizarea de profit, acest cleric să fie depus şi numele său să fie şters din registrul ecleziastic.

Se întâmpla foarte des să fie aleşi ca episcopi, preoţi sau clerici, într-o Biserică, oameni angajaţi în comerţ şi care continuau fie negoţul lor, fie meseria lor, îndeplinind în acelaşi timp funcţiile sfinte. Astfel, chiar la Sinodul de la Niceea a participat un sfânt episcop al Ciprului, pe nume Spiridon, care era cultivator de pământ şi creştea animale. El a continuat, după ridicarea sa la rangul de episcop, să practice activităţile pe care le practicase înainte. Cei care făceau comerţ puteau cu uşurinţă să continue speculaţiile mai mult profitabile decât oneste. Sinodul nu permitea deloc astfel de activităţi şi a poruncit izgonirea din rândul clerului a celor care se dovedeau lacomi şi nedrepţi în negoţul lor.

 

18. Sfântul şi marele sinod a aflat că, în unele locuri, diaconii dădeau euharistia preoţilor. Nici legea, nici obiceiul nu-i autorizează pe cei care nu au puterea de a aduce jertfă să dea trupul Domnului celor care aduc jertfă. A aflat de asemenea că unii diaconi au primit euharistia înaintea episcopilor. Toate acestea să înceteze, şi diaconii să rămână în rangul lor, ştiind că ei sunt slujitorii episcopilor şi că sunt mai mici decât preoţii; să primească euharistia la rangul lor, din mâna episcopului sau a preotului. Nu este permis diaconului să se aşeze între preoţi; obiceiul contrar nu este conform nici rânduielii, nici legii. Dacă un diacon nu vrea să se supună actualei legi, să fie înlăturat din funcţie.

Liturghia la care se sfinţea euharistia era săvârşită în zile fixe, o singură dată, de către un preot sau episcop. Episcopul şi ceilalţi preoţi luau parte la ea şi se împărtăşeau. Se observă din canonul de la Niceea că diaconii care slujeau la altar se împărtăşeau mai întâi, chiar înaintea episcopului, atunci când acesta nu slujea; apoi duceau euharistia la preoţii ajutători. Era un abuz. Potrivit sinodului, trebuia să se împărtăşească întâi episcopul, apoi preoţii; şi diaconul nu trebuia să se împărtăşească decât ultimul[66].

În documentele Bisericii primare, se găsesc un mare număr de fapte care atestă orgoliul unor diaconi, mai ales din oraşe. Prin funcţiile sale în Biserică, diaconul era în relaţii permanente cu episcopul, atunci când acesta slujea; mai mult, el avea de îndeplinit în exterior funcţii care îi confereau o mare influenţă asupra credincioşilor. Diaconii din oraşe se considerau personaje foarte importante şi se socoteau superiori preoţilor de la sate. Chiar preoţii din oraş, a căror slujire era cu totul duhovnicească, aveau mai puţină influenţă decât diaconii. Aşa se explică orgoliul unor diaconi şi abuzurile pe care Sinodul de la Niceea a vrut să le elimine.

 

19. Dacă unii revin de la erezia pavlianiştilor (a lui Pavel de Samosata) la Biserica sobornicească, se porunceşte ca ei să fie botezaţi. Dacă au aparţinut clerului eretic, vor putea să primească hirotonia de la episcopul Bisericii soborniceşti, după ce au fost rebotezaţi, dacă sunt virtuoşi şi cu moravuri ireproşabile. Dar, dacă nu sunt consideraţi apţi să împlinească slujirea, vor fi depuşi. Aceeaşi regulă se va aplica în cazul diaconilor şi altor clerici. Diaconiţele pavlianiste, neavând primită o hirotonie autentică, trebuie socotite simple laice.

Pavel de Samosata, necrezând în dumnezeirea lui Iisus Hristos şi greşind cu privire la esenţa dumnezeiască, nu săvârşea botezul în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh; iată de ce botezul său era considerat invalid de către sinod. Dar, cum nu se menţionează decât adepţii lui Pavel de Samosata, se poate concluziona că botezul altor eretici, care nu greşeau în ce priveşte Sfânta Treime şi care botezau după formula instituită de Iisus Hristos, trebuia să fie, în gândirea sinodului, considerat valid.

 

20. Deoarece există persoane care pleacă genunchii duminica şi chiar în zilele Cincizecimii, sfântul sinod a dorit să stabilească o rânduială uniformă şi să decidă că, în aceste zile, trebuie să se roage stând în picioare.

Obiceiul urmat în general în Biserica primară era de a se ruga în picioare. Numai o categorie de penitenţi se rugau stând prosternaţi. Însă, era statornicit obiceiul de a îngenunchea când se rosteau anumite rugăciuni. Sinodul a interzis să se îngenuncheze duminica şi în toate zilele de la Paşti până la Cincizecime, în semn de bucurie pentru învierea Domnului[67].

 

Sinodul şi-a terminat lucrările când se aniversa cel de-al 20-lea an de domnie al împăratului Constantin[68]. Împăratul i-a invitat la un ospăţ pe toţi episcopii care, fără nici o excepţie, au răspuns invitaţiei sale. Pentru a-i cinsti, soldaţii din gardă erau dispuşi în cerc în holul palatului, cu sabia ridicată în mână. Oamenii Domnului treceau liniştiţi prin dreptul soldaţilor atât de temuţi în război şi intrau în palat. Unii au luat loc chiar la masa împăratului, alţii au ocupat mesele aşezate pe cele două laturi ale sălii. Această reuniune părea, spune Eusebiu, o imagine a împărăţiei lui Hristos, mai degrabă un vis decât o realitate.

După ospăţ, Constantin a făcut tuturor episcopilor daruri mai mult sau mai puţin măreţe, după demnitatea lor.

Împlinindu-se timpul la care sinodul trebuia să se încheie[69], Constantin i-a convocat pe Părinţi pentru ultima oară pentru a-i saluta la despărţire. În discursul pe care li l-a adresat, el i-a încurajat mai ales să păstreze între ei o armonie desăvârşită; să evite discuţiile supărătoare; să nu invidieze deloc pe aceia dintre episcopi care s-au distins prin înţelepciunea şi elocvenţa lor. Fiecare, a adăugat el, trebuie să privească ca un bun comun tuturor virtuţile fiecăruia; cei care sunt mai înzestraţi nu trebuie să se socotească superiori celorlalţi, căci numai Dumnezeu poate să judece care este adevărata vrednicie a fiecăruia. Împăratul doreşte, în special, ca aceia care sunt mai înzestraţi să-i trateze cu bunătate şi blândeţe pe cei mai mici decât ei; este greu să găseşti un lucru desăvârşit, prin urmare trebuie să-şi ierte reciproc slăbiciunile, neputinţele omeneşti şi să încerce să păstreze înţelegerea.

Discuţiile care s-au iscat între voi i-au făcut să se bucure pe cei care nu caută decât ocazia de a ataca legea dumnezeiască. Grija noastră principală trebuie să fie aceea de a-i câştiga pe adversarii noştri, inspirându-le respect şi admiraţie pentru relaţiile pe care le avem între noi. Nu este întotdeauna bine să se ţină cuvântări lungi pentru a explica ce este ascuns. Unii, într-adevăr, au nevoie de mai multe alimente pentru a trăi; iar altora le trebuie mai puţin; se întâmplă adesea ca, prin mici daruri, să le inspiraţi dorinţa de a lega cu voi o prietenie mai apropiată, în timp ce altora le este suficientă o bună primire pentru a le inspira ataşamentul. În fond, există puţini oameni cărora le plac discursurile lungi şi care caută adevărul. În consecinţă, trebuie să subordonăm faptele gustului acelora pe care dorim să-i aducem la sfânta dogmă.

Încheind, împăratul a cerut episcopilor să se roage pentru el; apoi le-a îngăduit să se întoarcă la Bisericile lor[70]. Toţi Părinţii s-au umplut de bucurie şi au părăsit Niceea, încredinţaţi că unitatea avea să domnească în Biserică.

Noi am citat mai sus epistolele pe care Constantin le-a scris episcopilor şi Bisericilor, pentru a le face cunoscute mai multe dintre deciziile sinodului. Aceste decizii au fost comunicate Bisericilor prin principalii episcopi care au participat la adunare.

Nu ne putem îndoi că ele au fost duse în Apus de către Osie, cei doi preoţi pe care episcopul Romei i-a trimis la Niceea pentru a-l reprezenta, şi de ceilalţi episcopi apuseni.

Din mărturia lui Eusebiu citată anterior, se ştie că Osie era însoţit de alţi episcopi spanioli, dar nu se cunosc nici numele lor, nici scaunele lor. Istoricii n-au menţionat decât un număr foarte mic de membri, noi i-am numit după ei. Din actele mai multor sinoade ulterioare întrunite din cauza arianismului şi după câteva indicaţii luate din lucrările Sfântului Atanasie, s-ar putea adăuga câteva nume la cele pe care le-am citat; dar oricum nu se ajunge decât la un număr foarte redus. Episcopii au semnat actele sinodului[71]; dar semnăturile lor nu ne-au parvenit, ci numai actele însele.

Dacă l-am crede pe Ghelasie al Cizicului[72], actele Sinodului de la Niceea au fost comunicate la Roma, în Italia, Spania şi altor naţiuni apusene de către Osie, episcop de Cordoba, şi de cei doi preoţi romani, Viton şi Vincent.

Alexandru al Alexandriei le-a dus în Egipt, Libia şi Pentapole şi în alte Biserici din aceeaşi regiune până în India.

Macarie al Ierusalimului şi Eusebiu al Cezareei le-au trimis Bisericilor din Palestina, Arabia şi Fenicia.

Evstatie al Antiohiei le-a dus Bisericilor din Celesiria, Mesopotamia şi Cilicia.

Ioan al Persiei le-a comunicat Bisericilor din Persia şi marile Indii; Leontie al Cezareei Bisericilor din Capadocia, Galatia, Pont, Paflagonia şi Armenii; Teona al Cizicului Bisericilor din Asia, Helespont, Lidda, Caria, prin intermediul episcopilor sufragani Evtihie al Smirnei şi Marin al Troadei; Alexandru al Thessalonicului Bisericilor din Macedonia, Grecia, Scitia, Iliria, Thessalia, Ahaia şi alte provincii europene limitrofe; Nunechie al Laodiceei Bisericilor din Frigia; Protogene de Sardica Bisericilor din Dacia, Calabria, Dardania şi alte provincii limitrofe; Cecilian al Cartaginei Bisericilor din Africa, Numidia şi Mauritania; Pistos de Marcianopolis Bisericilor din Misia, Galatia şi alte provincii învecinate[73]; Alexandru al Bizanţului Bisericilor din Insulele Ciclade[74].

Un fapt sigur este că actele Sinodului de la Niceea au fost acceptate de toate Bisericile din Răsărit şi Apus, ca emise de un Sinod Ecumenic. La foarte puţin timp după sinod, Sfântul Atanasie constata faptul că sinodul a fost primit nu numai în Răsărit, ci şi în Galia, Spania şi la Roma[75].

Episcopii, adepţi în secret ai arianismului, au semnat actele sinodului, cu excepţia lui Teona şi Secundus. Dar ei nu au fost sinceri. Eusebiu al Nicomidiei şi Teognie de Niceea, admiţând simbolul sobornicesc, cel puţin în aparenţă, au condamnat excomunicarea prin care Arie a fost condamnat la exil. Ei nu îndrăzneau să apere erorile ereticului, dar erau de partea persoanei sale. Prin aceasta era atacat însuşi împăratul, care pronunţase sentinţa de exil. De asemenea, au fost ei înşişi exilaţi. Li s-a făcut proces şi au fost înlocuiţi cu Amfion în Nicomidia şi Crest la Niceea[76].

 


   [1] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 4, 5, 6; Sfântul Atanasie, De Synod., § 5; Epist. ad Afros, § 2.

   [2] Documentele oficiale pe care noi le vom cita nu lasă nici o îndoială asupra convocării sinodului de către Constantin. Istoricii sunt unanimi cu privire la acest punct.

   Eusebiu a afirmat în mod categoric că Constantin a convocat sinodul: σύνοδον οίκυμενικήν «συνεκρότει». De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 6.

   Ceilalţi istorici antici au afirmat aceasta în egală măsură. Teodoretaspus: εις την Νικαέων «συνήγειρε» σύνοδον.

   Socrate: σύνοδον οίκουμενικήν «συνεκρότει», τούς πανταχόθεν έπισκόπους διά γραμμάτων είς Νίκαιαν τής Βιθυνίας άπανθήσαι παρακαλών.

   Sozomen: «συνεκάλεσε» σύνοδον είς Νίκαιαν τής Βιθυνίας, και πανταχή τοίς προεστώσι τών Έκκλησιών εγραφεν, είς ρητήν ήμέραν παρείναι.

   GhelasiealCizicului însuşiseexprimă astfel, carteaI, Proæm.: ου χαριν και την πολυάνθρωπον έχείνην επι την των Νικαέων πόλιν ο πιστότατος βασιλευς Κωνσταντινος συνήγαγε σύνοδον … .

   … Κωνσταντινος, του και την σύνοδον των επισκόπον εν τη Νικαέων συναιθροισθηναι προςτάξαντος πόλει.

   În actele oficiale pe care le vom cita, vom vedea că sinodul însuşi a recunoscut că a fost convocat de Constantin.

   Ghelasie nu are pentru noi o importanţă mare din cauza erorilor numeroase şi incontestabile pe care le-a comis. Dar, pentru că o anumită şcoală teologică din Biserica Romei îi acordă o oarecare autoritate, noi vom cita mărturia lui, atunci când ea va fi conformă cu cele ale istoricilor antici. Trebuie să spunem că, dacă unii teologi romani acordă prea multă autoritate lui Ghelasie al Cizicului asupra multor puncte, alţii, din aceeaşi Biserică, l-au subestimat prea mult (a se vedea Dictionnaire historique du jesuite Feller). Adevărul, aici ca în mii de alte circumstanţe, este la mijlocul exagerărilor în sens contrar.

   Din mărturiile pe care noi le vom cita, reiese că împăratul Constantin a fost cel care a convocat sinodul de la Niceea. Acest fapt nu-i va mira pe cei care cunosc istoria şi structura primară a Bisericii; dar el nu se încadrează în teoria papală care vrea ca orice sinod, pentru a fi legitim, să fie convocat de episcopul Romei.

   [3] Eusebiu foloseşte cuvântul παράγγελμα, care înseamnă exact unordin, o ordonanţă.

   [4] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 7, 8.

   [5] Sfântul Atanasie afirmă că sinodul reprezenta universul; dar expresia sauniversul nostru poate să nu însemne decât Imperiul Roman. Se poate crede că epistolele lui Constantin fuseseră transmise episcopilor din afara imperiului, ceea ce explică prezenţa unui episcop persan şi a unui episcop scit (a se vedea Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros, § 1).

   [6] Eusebiu nu-i dă numele, dar nu poate exista dubiu cu privire la acest subiect.

   [7] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 7; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 17; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6.

   În toate documentele istorice demne de crezare, preoţii Viton şi Vincent sunt singurii numiţi ca delegaţi ai episcopului Romei la sinodul de la Niceea. S-a vrut mai târziu a-l adăuga pe Osie de Cordoba, care ar fi prezidat sinodul în numele papei. Osie nu a prezidat sinodul, precum se va vedea mai jos, şi el nu a fost delegatul episcopului Romei. Cei care, din spirit de partid, au pretins aceasta, au dovedit că nu aveau cunoştinţe suficiente de istorie şi de structura Bisericii, de la început până în secolul al IV-lea. Un episcop nu reprezenta atunci decât Biserica sa, şi nici un episcop, inclusiv cel al Romei, nu credea că posedă o autoritate care trebuia a fi reprezentată (de altcineva). Cei doi preoţi Viton şi Vincent erau de ajuns pentru a reprezenta Biserica Romei fiind delegaţi de episcopul acestui oraş. La mărturiile istoricilor care nu-i numesc decât pe Viton şi Vincent ca delegaţi ai Romei, trebuie să-l adăugăm pe succesorul lui Silvestru, Iuliu I, episcop al Romei, care nu-i menţionează decât pe ceidoi preoţi ca delegaţi ai Romei la sinodul de la Niceea (Iuliu, Epist. ad Antioch., § 16). Ghelasie al Cizicului este primul care a pretins că Osie a fost delegat al episcopului Romei.

   [8] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 9.

   [9] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. Se poate crede alături de Eusebiu că au fost 250 la deschiderea sinodului; dar că la sfârşit, numărul se ridicase la 318, precum spune Teodoret. Socrate, care a scris după Eusebiu, a adoptat aceeaşi cifră ca Teodoret şi a modificat textul lui Eusebiu în acest punct. Sfântul Atanasie, care a luat parte la sinod, se foloseşte de câteva ori de expresia: în jur de 300; el afirmă în alte locuri că episcopii au fost în număr de 318 (a se vedea Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monachos, § 66; Apolog. contra Arian., § 23-25; De Decret. Nicæn. Synod., § 3; Epist. ad Afros, § 2).

   [10] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [11] Socrate, ibid; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 17.

   [12] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 10.

   [13] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 11.

   S-a discutat mult pentru a se afla cine era acest episcop. Eusebiu nu l-a numit. Teodoret (Hist. Eccl., cartea I, cap. 6) spune că a fost marele Evstatie, înălţat de puţin timp pe scaunul Bisericii Antiohiei. Sozomen afirmă (Hist. Eccl., cartea I, cap. 10) că a fost Eusebiu Pamfil însuşi, episcopul Cezareei. Cei moderni au pretins că Osie era cel care ar fi prezidat sinodul în calitate de legat al papei ! (sic). Pentru a dovedi că Osie era delegatul episcopului Romei, aceşti învăţaţi se sprijină pe mărturia lui Ghelasie al Cizicului. Or Ghelasie este un scriitor care s-a făcut vinovat de greşeli dintre cele mai grosolane; înşişi cei care apelează la mărturia lui sunt nevoiţi să recunoască acest lucru. În textul pe care-l invocă savanţii romani, Ghelasie l-a copiat pe Eusebiu de Cezareea, intercalând în textul lui greşeli. Noi dăm cele două texte în paralel:

 

Textul lui Eusebiu

De Vit. Constantin, cartea a III-a, cap. 7

Textul lui Ghelasie al Cizicului

Hist. Conc. Nicoen., cartea a II-a, cap. 5

,,Până şi foarte cunoscutul episcop de Spania făcea parte din mulţimea celor prezenţi.

Bătrâneţea îl făcuse însă pe cel al împărăteştii cetăţi să nu poată veni; erau totuşi de faţă prezbiteri, trimişi de el să-l reprezinte”.

,,Până şi foarte cunoscutul episcop de Spania, Osiecare a ţinut locul episcopului marii Rome, împreună cu preoţii Viton şi Vincent,făcea parte din mulţimea celor prezenţi.

Bătrâneţea îl făcuse însă pe cel al împărăteştii cetăţi,numit Mitrofan, să nu poată veni; erau totuşi de faţă prezbiteri, trimişi de el să-l reprezinte”.

 

Este limpede că Ghelasie a vrut să-l corecteze pe Eusebiu şi să-l completeze în felul lui. Dacă s-ar fi mulţumit să pună numele lui Osie în textul lui Eusebiu şi să indice numele celor doi preoţi delegaţi ai Romei, nu i s-ar fi adus învinuiri. Dar cum poate fi scuzat faptul că a înţeles Constantinopol şi nu Roma în expresiacetatea împărătească despre care vorbeşte Eusebiu ? Constantinopolul nu era atunci decât Bizanţul şi încă nu era capitala imperiului. Este suficient a alătura cele două texte de mai sus pentru a evalua gradul de încredere pe care-l merită Ghelasie. Acest scriitor copiază în mod ordinar textul lui Eusebiu, adăugându-i erori grosolane. Pe mărturia lui Ghelasie al Cizicului se bazează tot ce s-a scris despre Osie, legatul papei la Niceea, şi în această calitate, preşedinte al sinodului.

   Adevărul este că sinodul a avut mai mulţi preşedinţi care au fost episcopii celor mai mari scaune episcopale. Primul dintre aceşti preşedinţi a fost foarte probabil Evstatie al Antiohiei, precum afirmă Teodoret. Scaunul Alexandriei a fost socotit, de la înfiinţarea patriarhiilor, ca superior celui al Antiohiei. Atunci, chiar dacă ar fi fost aşa înainte de sinodul de la Niceea, se înţelegea că Sfântul Alexandru a cedat primul loc Sfântului Evstatie al Antiohiei, deoarece el era implicat în chestiunea lui Arie care trebuia judecată; se poate crede de asemenea că împăratul Constantin i-a păstrat puţină ranchiună pentru că a ţinut cont de scrisoarea pe care el i-a adresat-o ca şi lui Arie.

   Dacă s-ar vrea ca sinodul de la Niceea să nu fi avut decât un preşedinte, cea mai mare probabilitate ar fi pentru Sfântul Evstatie al Antiohiei.

   Noi am spus mai sus că mărturia lui Ghelasie al Cizicului este unica dovadă care poate fi citată în sprijinul acestei teze romane: Osie a fost delegatul episcopului Romei la sinodul de la Niceea. În realitate, mărturiile ulterioare nu se sprijină decât pe relatarea lui Ghelasie. Fleury, în lucrarea sa Istoria bisericească, încearcă să impună ideea că mărturia acestui scriitor este importantă, pentru că el ar fi scris după memoriile grecilor (Fleury, cartea XI, § 5). Este suficient a compara cartea lui Ghelasie cu Viaţa lui Constantinde Eusebiu de Cezareea şi istoriile lui Ruffin şi Socrate pentru a vedea că scriitorul din secolul al V-lea nu a avut la dispoziţia sa alte memorii şi că el s-a mulţumit să adauge amănunte de imaginaţie pură. Sub influenţa evenimentelor în mijlocul cărora a trăit, el a crezut că poate să adauge la relatarea lui Eusebiu şi a altora ceea ce el socotea convenabil sau util; dar imaginaţia sau prejudecăţile sale i-au dictat lui adăugirile. Tillemont îi impută pur şi simplu lui Ghelasie o falsificare a textului lui Eusebiu, în ce priveşte legaţia lui Osie, şi el are perfectă dreptate (Tillemont,Memorii pentru a sluji Istoriei bisericeşti, volumul VI. Istoria sinodului de la Niceea, art. 11). Noel-Alexandre mărturiseşte falsificarea, dar acceptă mărturia lui Ghelasie, pentru că alţi urmaşi ai lui spun la fel (Natalis Alexand., Hist. Eccl., Sæcul. IV., Dissert. XII, art. unic.). Ce autoritate pot da mărturiei lui Ghelasie câteva cuvinte care nu au altă bază decât mărturia aceluiaşi Ghelasie ?

   În zilele noastre, savantul Héfelé nu a îndrăznit să se sprijine pe mărturia lui Ghelasie; el apelează numai la câteva cuvinte rostite în cadrul celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic (în secolul al VII-lea), încercând să le dea mai multă importanţă decât au, pentru că au fost rostite în acest sinod. Cel care le-a rostit a vorbit după Ghelasie al Cizicului, şi mărturia lui nu poate avea mai multă importanţă decât cea a scriitorului care i-a furnizat expresiile.

   Acelaşi scriitor relatează că, potrivit lui Ruffin, Constantin a convocat sinodul de la Niceea, după avizul episcopilor; el trage concluzia că episcopul Romei a trebuit să fie consultat, deoarece el era cel dintâi. Noi o vedem bine; dar această consultare este departe de autoritatea papală care convoacă sinodul, de comun acord cu împăratul (Héfelé, Istoria sinoadelor, Introd., § 3, cartea a II-a, cap. II, § 24). Abatele Darras, istoricul papist prin excelenţă, a afirmat pur şi simplu că împăratul Constantin a fixat sinodul de comun acord cu Sfântul Papă Silvestru şi că Osie a deţinut funcţiile de legat al papei. El nu s-a înjosit până la a furniza o singură dovadă în sprijinul celor două afirmaţii care pentru el, fără îndoială, nu reprezintă nici o dificultate (A se vedea Istoria generală a Bisericii, Pontificatul Sfântului Silvestru, cap. III, § 3). Noi l-am numit pe abatele Darras istoricul papist prin excelenţă, pentru că el împarte istoria Bisericii în tot atâtea pontificate câţi papi numără, începând cu Sfântul Petru bineînţeles, care, în ochii săi, a fost papă în acelaşi fel în care a domnit în realitate Pius al IX-lea.

   Neîndoios, erudiţii se vor mira că noi am amintit această compilaţie confuză şi stupidă. Scuza noastră este că lucrarea noastră nu se adresează doar erudiţilor, ci în aceeaşi măsură persoanelor care ar putea avea nevoie să ştie că am avut răbdarea de a-i citi pe istoricii romani cei mai noi. Din acelaşi motiv am subliniat câteva dintre nenumăratele greşeli grosolane ale acestui scriitor, ultimul care a alcătuit o compilaţie intitulată Istoria generală a Bisericii. Rhorbacher l-a precedat. Aceşti doi compilatori sunt demni unul de altul; rarii erudiţi pe care îi are Biserica Romană vor roşi din cauza lucrărilor lor, şi pe bună dreptate.

   [14] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 12. N.tr.: A se vedea Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 14, Editura IBMBOR, Bucureşti 1991, pag. 130-131.

   [15] Prin urmare, Constantin îşi atribuie lui însuşi convocarea sinodului.

   [16] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 13.

   Trebuie remarcate aceste cuvinte ale lui Eusebiu: τοις της συνόδου «προέδροις». Ele dovedesc că sinodul a avut în fruntea sa mai mulţi preşedinţi care erau, fără nici o îndoială, episcopii celor mai importante scaune.

   Noi credem că delegaţii Romei, fiind simpli preoţi, nu au putut să stea printre episcopi.

   Noi nu acordăm nici o importanţă semnăturilor care au fost publicate în diverse culegeri de sinoade. Ele nu sunt autentice. De altfel, delegaţii Romei ar fi putut să semneze înaintea celorlalţi episcopi ai marilor scaune fără a se putea trage altă concluzie decât că episcopul Romei pe care ei îl reprezentau era considerat cel dintâi. Dar Osie şi cei doi preoţi Viton şi Vincent aflându-se în fruntea semnăturilor, ni se pare limpede că aceste semnături au fost aranjate după istorisirea lui Ghelasie al Cizicului, într-o epocă ulterioară.

   [17] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 14.

   [18] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6.

   [19] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monachos, § 42.

   [20] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 4 şi 6; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [21] Evstatie al Antiohiei, ap Teodoret,Hist. Eccl., cartea I, cap. 7; Ibid., cap. 6; Sfântul Atanasie, Epist. ad Afros; şi apTeodoret, Hist. Eccl.loc. cit.

   Sozomen (cartea I, cap. 21) pretinde că Eusebiu a ezitat înainte de a admite cuvântul consubstanţial, dar că după reflectare l-a admis. El afirmă că prietenii lui Arie, Eusebiu al Nicomidiei, Teognie, Maris, Patrofil au semnat simbolul. El îl asociază cu ei pe nedrept pe Secundus de Ptolemaida din Libia.

   [22] N.tr.: Cititorii sunt probabil mai familiarizaţi cu exprimarea: Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, pe care o întâlnim adesea în rugăciuni sau cărţile de cult. O întâlnim în primul rând în Crez: Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel de o fiinţăcu Tatăl.

   [23] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 3.

   [24] Sfântul Atanasie, Epist. ad Episcop. Aegypt. et Lyb., § 12 şi 13; Orat. I, Contra Arian., § 7.

   [25] Sfântul Atanasie, De Synod., § 45.

   [26] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 19, 25, 32.

   [27] Sfântul Atanasie, De Synod., § 5;Epist. ad Afros, § 2.

   [28] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 3.

   [29] Eusebiu, Epist. ad Cæsarienses, int. op. volumul II, pag. 1536, ediţia Migne; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului,Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 52-53.

   [30] Sfântul Atanasie, De Decret. Nicæn. Synod., § 3.

   [31] Sfântul Atanasie, Epist. ad Jovian., § 3; Eusebiu, Epist. supracit.; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 53.

   [32] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8.

   [33] Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 23; De Decret. Nicæn. Synod., § 3 şi 6.

   [34] Sfântul Atanasie, De Synod., § 5;Epist. ad Afros, § 2.

[35] A se vedea Sfântul Leon., Epist. 121 ad Marcian. Imperat., ediţia Ballerin.; Ambrozie, Epist. 23, class. 1, ad Episcop. per Ǽmil. Constit.; Epifanie, Hæres., 50 etHæres., 70, § 11 şi 12.

[36] Aceste divergenţe vor înceta în secolul al VI-lea, când Dionisie cel Mic a făcut să se adopte la Roma un ciclu care concorda cu cel al Bisericii Alexandriei pentru a stabili data Paştelui. Bisericile Răsăritului şi Apusului au rămas în armonie cu privire la acest punct până în secolul al XVI-lea. Atunci Grigorie al XIII-lea, episcopul Romei, a reformat calendarul iulian care a continuat să fie urmat de Biserica Răsăritului. De la aceasta (au apărut) noi divergenţe. Noi nu vom discuta valoarea reformei gregoriene a calendarului, dar trebuie să observăm că, după calculul roman, Bisericile Apusului sărbătoresc câteodată Paştele în aceeaşi zi cu evreii, ceea ce este absolut contrar spiritului hotărârii de la Niceea. Urmând vechiul calendar iulian, Bisericile Răsăritului nu se confruntă niciodată cu acest inconvenient. Deci, presupunând că reforma gregoriană ar fi justă, Bisericile care au adoptat-o ar trebui să admită, pentru fixarea datei Paştelui, un nou calcul care să prevină inconvenientul pe care l-am semnalat.

[37] S-a pretins, de mai multe ori, a se da publicului aceste acte, cel puţin în parte. Dar tot ceea ce a fost publicat până acum nu are nici un caracter de autenticitate. În zilele noastre, se vorbeşte despre descoperirea unei părţi din acte, dar ceea ce s-a publicat în unele anale nu ni s-au părut a aparţine primului Sinod Ecumenic şi seamănă mai curând cu lucrarea unui retor posterior.

[38] Ap. Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 8; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9. N.tr.: A se vedea Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 45-47.

[39] N.tr.: În textul citat de autor nu scrie ‘sprijinul’, ci ‘la convocarea’.

[40] Trebuie a se observa că Părinţii nu vorbesc decât de o convocare făcută de împăratul Constantin.

[41] A se vedea şi Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 24.

[42] Această expresie confirmă ceea ce noi am spus, după documente autentice, că Biserica Alexandriei trebuia să indice data praznicului.

[43] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 17 şi urm.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9. N.tr.: A se vedea Eusebiu, Viaţa lui Constantin cel Mare, pag. 132 şi 134.

[44] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 23.

[45] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9.

În această epistolă, el spune categoric: ,,Eu am convocat sinodul la Niceea şi am participat la el ca un episcop, deoarece mă fericesc a fi coleg al episcopilor”.

Este evident că el nu şi-a atribuit rangul clerical, dar că s-a considerat a fi colegul episcopilor în sensul că lucra în acord cu ei pentru binele Bisericii. El se exprima astfel pentru a dezvălui titlul de episcop în ochii oamenilor.

[46] Constantin, Epist. ad Episcop. et Pleb.ap Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 9.

[47] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 10; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 22.

[48] Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 23; Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 11.

[49] Bisericile răsăritene au păstrat întotdeauna această rânduială străveche, excepţie făcând episcopii care au fost siliţi să respecte celibatul prin sinodul din Trullo, cum vom vedea în continuare.

Bisericile apusene au admirat celibatul permanent pentru episcopi, preoţi, diaconi şi ipodiaconi. Istoria va spune că Sfântul Pafnutie a prevăzut limpede inconvenientele care vor decurge dintr-o asemenea lege pentru Biserica care a adoptat-o.

Atunci când Biserica Anglicană s-a separat de Biserica Romană, ea a stabilit o rânduială cu totul contrară, şi a decretat că episcopii, preoţii şi diaconii puteau să se căsătorească, chiar după hirotonie, şi chiar să se căsătorească de mai multe ori. Această rânduială este absolut contrară celei care a fost urmată de Biserica apostolică, şi care a fost păstrată de Bisericile răsăritene.

[50] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 7; Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. Acest istoric latin a separat în două canoanele 6 şi 8; iată de ce el socoteşte 22, deşi nu dă decât pe cele 20 recunoscute de greci.

A se vedea Act. Sext. Concil. Carthagin. Gelas. Cyz., Hist. Conc. Nicæn., cartea a II-a, cap. 31; Balsamon, Zonar şi toate culegerile de sinoade.

[51] Epifanie, Hæres., 58. Secte asemănătoare au fost semnalate în mai multe ţări, în diverse epoci.

[52] Textul spune: un păcat al duhului, ψυχικον τι άμάρτημα.

[53] N.tr.: Aici, excomunicarea înseamnă oprirea de la sfânta împărtăşanie.

[54] În câteva manuscrise latine, la începutul acestui canon 6 se citeşte: ,,Biserica Romană a avut întotdeauna întâietatea”. Această intercalare nu a servit mult sistemului papal, chiar dacă nu ar fi o falsificare. Ea este respinsă de cei mai mari savanţi, chiar (dintre cei) aparţinând Bisericii Romane. Când expresia întâietate va fi expusă într-un mod autentic în istorie, va fi lesne de înţeles această expresie de care s-a abuzat atât de mult.

[55] Aşa se explică faimoasa expresiepentru că, επειδή, căreia anumiţi canonişti i-au acordat o importanţă ridicolă în favoarea sistemului papal. Canonul 6 de la Niceea este îndreptat în mod evident împotriva meletienilor care respingeau autoritatea pe care episcopul Alexandriei o avea dintr-un obicei străvechi. Sinodul se bazează pe obiceiurile asemănătoare urmate la Roma, Antiohia şi în alte părţi pentru a-l legitima pe cel din Alexandria. Cum să găseşti în aceasta ceva care favorizează sistemul papal ?

[56] Ruffin, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6. N.tr.: Din vremea domniei împăratului Constantin, Biserica a fost împărţită în dioceze şi provincii, urmând împărţirea teritorial-administrativă a Imperiului Roman.

Localităţile suburbicare erau localităţile ce depindeau de dioceza sau prefectura Romei. Dioceza Romei cuprindea 10 provincii: Sicilia, Corsica, Sardinia, Campania, Tuscia, Picenum Suburbicarium, Apulia cum Calabria, Bruttium, Samnium, Valeria. În mod similar, Bisericile din aceste localităţi erau numite suburbicare.

[57] S-a discutat mult despre întinderea eparhiei în care episcopul Romei avea dreptul de a hirotoni episcopi. Această chestiune este foarte puţin importantă. Punctul esenţial este că dreptul episcopului Romei nu venea decât din tradiţie precum cel al episcopilor Alexandriei, Antiohiei şi al altora, şi că nu era universal.

Teologii şi istoricii romani pretind că sinodul, comparând tradiţia Alexandriei cu cea a Romei, nu a vrut deloc să conteste drepturile episcopului Romei la autoritatea universală de drept divin, autoritate care, potrivit lor, ar fi întemeiată pe dovezi indiscutabile, anterioare Sinodului de la Niceea. Noi nu am găsit nici una dintre aceste aşa-zise dovezi în monumentele primelor 3 secole; dimpotrivă, noi am citat fapte şi texte care demonstrează că această autoritate nu exista. În epoca Sinodului de la Niceea, nu exista nici o diferenţă între autoritatea episcopului Romei şi cea a episcopului Alexandriei în provinciile asupra cărora o tradiţie străveche le dăduse această autoritate. Noi vom vedea dezvoltându-se patriarhia Romei, ca şi cele ale Alexandriei şi Antiohiei; şi noi vom vedea născându-se patriarhia Constantinopolului. Este cert că dacă episcopul Romei s-ar fi bucurat de autoritatea care i-a fost atribuită de atunci în Biserica Romană, el nu ar fi luat tradiţia romană ca punct de comparaţie cu tradiţia egipteană, considerându-le similare. Otradiţie locală nu poate fi transformată într-un drept divin universal. Distincţia dintre diferitele titluri ale episcopului Romei, considerat mitropolit, patriarh şi papă, sau conducător universal al Bisericii, nu a fost inventată decât pentru a se descotorosi de faptele copleşitoare care, în primele secole, năruiesc complet sistemul papal. În ciuda tuturor subterfugiilor la care au recurs învăţaţii Bisericii Romane pentru a eluda canonul 6 de la Niceea, şi pentru a-l face să susţină contrariul a ceea ce conţinea, orice om de bună credinţă, citindu-l, va fi de acord că sinodul nu a considerat autoritatea episcopului Romei sub alt aspect decât cea a episcopului Alexandriei; şi că nu a dat ca temei uneia, ca şi celeilalte, decât o simplă tradiţieun obicei străvechi, şi nu cuvântul lui Dumnezeu.

[58] Noi nu putem să evidenţiem toate interpretările false şi falsificările la care a fost supus canonul 6 de la Niceea. Cu toate acestea, este util a semnala, din când în când, unele dintre falsificările celor mai noi scriitori romani. Iată, prin urmare, cum traduce dl. abate Darras canonul 6 de la Niceea, căruia îi dă locul dintâi pentru a face să reiasă mai bine importanţa sa:

,,Biserica Romană a deţinut întotdeauna întâietatea. Fie ca tradiţiile străvechi să fie menţinute deci în vigoare în Egipt, Libia şi Pentapole, astfel ca toţi să se supună episcopului Alexandriei, PENTRU CĂ ACEASTA ESTE PORUNCA PONTIFULUI ROMAN. Fie ca acelaşi lucru să fie valabil în ceea ce-l priveşte pe episcopul Antiohiei etc”.

Eruditul Héfelé a avut buna credinţă de a suprima primul rând care este o alterare a textului şi de a traduce cuvintele falsificate astfel de abatele Darras: Pentru că aceasta este porunca pontifului roman, în acest mod: ,,Pentru că există aceeaşi relaţie ca pentru episcopul Romei”. Aceasta revine la sensul pe care noi l-am recunoscut, alături de toţi învăţaţii, în traducerea noastră. Cuvintele greceşti sunt acestea: επειδή και τώ εν τη Ρώμη επισκόπω τουτο σύνηθές εστιν.

Nu se pot traduce asemenea expresii, cum a făcut-o abatele Darras, fără a comite cea mai abjectă falsificare (A se vedea Istoria generală a Bisericii, de abatele J.E. Darras, vol. IX, p. 244 (ediţia 1867)). Prin procedee asemănătoare a fost descoperită papalitatea în primele 8 secole ale Bisericii.

[59] Ierusalimul era numit astfel începând cu domnia lui Ǽlius Adrianus. Acest împărat a refăcut oraşul şi i-a dat numele său.

[60] Aceşti puri sau catari erau novaţienii.

[61] S-a discutat despre această punere a mâinilor. Unii au înţeles-o ca pe o nouă hirotonie, alţii ca pe un rit de reconciliere folosit cu privire la eretici.

[62] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 13.

[63] Noi am remarcat deja că nu există nici o similitudine între aceste indulgenţe primare şi ceea ce a primit acest nume în Biserica Romană modernă.

[64] Biserica Romană s-a îndepărtat de dogma primară asupra acestui subiect, ca şi asupra multor altora; papa pretinde că autoritatea sa se poate exercita chiar asupra celor care au părăsit pământul.

[65] Dobânda în Imperiul Roman era de 1% pe lună, ceea ce însemna 12% pe an. Sinodul foloseşte un termen care înseamnă unu şi jumătate pentru a desemna dobânda cămătărească; ceea ce însemna 18%.

Unii cămătari cereau 2 şi chiar 4% pe lună, ceea ce ridica dobânda la 24 şi 48% pe an.

[66] Aceste obiceiuri străvechi referitoare la săvârşirea liturghiei şi împărtăşirea preoţilor ajutători şi diaconilor s-au păstrat în Biserica sobornicească răsăriteană. Nu se săvârşeşte decât o singură dată [în zi] liturghia pe acelaşi altar, şi la zile fixe. Dacă preoţii iau parte la săvârşirea liturghiei, se împărtăşesc ei înşişi; apoi diaconul care a slujit primeşte împărtăşania fie de la preotul care a slujit, fie de la preotul ajutător care s-a împărtăşit ultimul.

[67] În interpretările pe care le-am dat canoanelor Sinodului de la Niceea, noi am urmat mai ales comentariile lui Zonara şi Balsamon care trebuiau să le fi înţeles mai bine decât apusenii.

[68] Această aniversare cădea pe 25 august 325. Această dată stabileşte cu prezicie anul în care s-a ţinut Sinodul de la Niceea. A se vedea Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 15, 16; Sozomen, Hist. Eccl., cartea I, cap. 25.

[69] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 21.

[70] Eusebiu, De Vit. Const., cartea a III-a, cap. 21.

[71] Teodoret, Hist. Eccl., cartea I, cap. 6.

[72] Ghelasie al Cizicului, Hist. Conc. Nicæn., cartea a II-a, cap. 36.

[73] Ghelasie adaugă Atena la provinciile Misiei şi Galatiei; acolo este o greşeală evidentă care decurge din faptul că un alt Pistos, al Atenei, a participat la Sinodul de la Niceea, potrivit semnăturilor, aşa cum există astăzi.

[74] Ghelasie numeşte BizanţulConstantinopol şi pretinde că Alexandru nu era atunci decât preot. S-a văzut, din scrisoarea pe care Sfântul Alexandru al Alexandriei i-a adresat-o, că Alexandru al Bizanţului era episcop al acestei cetăţi dinainte de Sinodul de la Niceea. Acest fapt nu putea să se potrivească cu sistemul lui Ghelasie care a făcut din oraşul imperial numit de Eusebiu,Constantinopol, şi care a pretins că episcopul acestei cetăţi era Mitrofan, prea bătrân pentru a participa la sinod. Prima greşeală l-a făcut pe Ghelasie să comită o a doua.

[75] Sfântul Atanasie, Epist. ad Epictet., § 1;Epist. ad Afros., § 1 şi 2.

Noi trebuie să remarcăm că sinodul nu a avut nevoie de promulgarea, aşa cum nu a avut nevoie nici de convocarea şi preşedinţia episcopului Romei. Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de împăratul Constantin; a fost prezidat de episcopii principalelor scaune; a fost promulgat de episcopii principalelor scaune din provinciile limitrofe. Acestea sunt fapte absolut certe şi în faţa cărora afirmaţiile papiştilor nu pot fi mai presus.

[76] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, cap. 14.

Sursa

ISTORIA BISERICIIPERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE 

ISTORIA BISERICII PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (V)

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documrente originale şi autentic de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

Cartea a VII-a

 

Anii 325-346

 

3

 

Imperiul împărţit între cei trei fii ai lui Constantin – Constantin cel tânăr se pronunţă în favoarea lui Atanasie – Epistola sa către Biserica Alexandriei – Moartea sa – Imperiul împărţit între Constans şi Constanţiu – Cel din urmă este favorabil arienilor – Moartea lui Eusebiu de Cezareea şi a lui Alexandru de Constantinopol – Pavel ales de ortodocşi şi Macedonie ales de arieni pentru scaunul din Constantinopol – Eusebiu de Nicomidia le ia locul şi unuia şi altuia – Atanasie la Alexandria – Eusebiu şi prietenii săi încearcă să aibă de partea lor Apusul şi pe episcopul Romei – Trimişii lor la Roma – Sinodul din Antiohia denumit al sfinţirii – Atanasie depus din nou şi înlocuit cu Grigorie după refuzul lui Eusebiu de Emesa – Atanasie la Roma – Moartea lui Eusebiu – Pavel revine la Constantinopol – Constanţiu îl exilează din nou – Răzvrătire din această pricină şi masacrul lui Ermoghen – Pavel la Roma – Episcopul Romei îi invită pe eusebieni la Sinodul de la Roma – Epistola episcopului Romei ca răspuns la cea prin care eusebienii au refuzat invitaţia sa – Restabilirea lui Atanasie, Pavel şi altor episcopi depuşi în Răsărit – Pavel se întoarce la Constantinopol – Constanţiu îl exilează şi-l omoară – Împăratul Constans scrie fratelui său pentru convocarea unui Sinod răsăriteano-apusean – Acest sinod este convocat la Sardica – Cea mai mare parte a răsăritenilor refuză să ia parte la sinod şi se întrunesc la Philippopolis – Epistolele lor către toţi episcopii şi excomunicările lor – Documentele Sinodului de la Sardica – Canoanele acestui sinod

 

Anii 338-347

 

Filozofia istoriei (Introducere)

Capitolul 1

Capitolul 2

Capitolul 3 (părţile I-IV)

 

Partea a V-a

Înainte de a le cita, noi trebuie să facem cunoscute canoanele adoptate de sinod. Ele sunt în număr de 20 şi sunt foarte importante[1].

Osie, episcop al oraşului Cordoba, spune: ,,Există un obicei rău, sursă a unor grave abuzuri şi care trebuie stârpit neapărat; este vorba de faptul că un episcop poate fi transferat dintr-un oraş mic într-altul mai important. Cauza acestor mutări este evidentă, deoarece nu s-a întâlnit încă episcop care să fi căutat să treacă de la o biserică mare la una mică. Prin urmare, este evident că cei care-şi schimbă scaunul se lasă corupţi de iubire de argint, orgoliu şi dorinţa de a părea că deţine o putere mai mare. V-ar plăcea ca acest abuz să fie condamnat cu mai multă tărie ? În ce mă priveşte, cred că episcopul vinovat nu trebuie să primească împărtăşanie nici ca mirean”.

Toţi episcopii au răspuns: ,,Noi suntem de aceeaşi părere”.

În acest canon, Sinodul îi opreşte de la împărtăşanie, chiar şi pe patul morţii, pe episcopii care au mituit credincioşi pentru a-i aclama şi alege în Biserică.

Sinodul de la Niceea decisese că împărtăşania nu trebuia să fie refuzată nici unei persoane aflate pe patul morţii[2].

Reluând cuvântul, Osie a spus: ,,Este necesar a adăuga că nici un episcop nu poate trece dintr-o provincie în altă provincie pentru a-şi săvârşi slujirea; eu nu voi admite decât o excepţie pentru cazul în care fraţii săi l-ar chema, deoarece nu trebuie să împiedicăm ca episcopii să-şi săvârşească slujirea unul altuia. Trebuie de asemenea să prevedem cazul în care un episcop ar avea o dispută cu unul dintre colegii săi şi să decidem că el nu va putea încredinţa judecata episcopilor altei provincii. Dacă el crede că este dreaptă cauza sa şi că trebuie revizuită judecata, dacă aceasta va părea bună dragostei voastre duhovniceşti, să cinstim amintirea Apostolului Petru, şi cei care vor să fie judecaţi să-i scrie lui Iuliu, episcopul Romei, şi judecata să fie revizuită, dacă este necesar, de episcopii provinciei vecine, pe care episcopul roman o va alege. Dar dacă nu se poate stabili să fie revizuită cauza, atunci prima judecată trebuie să fie pur şi simplu confirmată”.

Înainte de Sinodul de la Sardica se ajunsese că cei care erau condamnaţi într-o Biserică căutau un refugiu în alte Biserici unde încercau să-şi dovedească nevinovăţia şi să fie admişi în comuniune. Dar acolo nu exista un apel judiciar al unui judecător la un judecător superior. Sinodul de la Sardica a vrut să atribuie episcopului Romei un drept de apel după care acest episcop trebuia să decidă dacă prima judecată se cuvenea să fie confirmată sau dacă trebuia să fie revizuită de un al doilea tribunal alcătuit din episcopi ai provinciei celei mai apropiate de cea în care avusese loc prima judecată.

Episcopii Romei sunt autorizaţi de acest canon să-şi atribuie dreptul de apel în cauzele ecleziastice.

În ce-i priveşte, adepţii papalităţii au căutat să clădească chiar pe acest canon teorii favorabile sistemului lor. Ei nu au observat că sinodul, acordând episcopului Romei dreptul de apel, a dovedit că acest episcop era inferior sinodului, pentru că acesta din urmă îi acorda o prerogativă; în plus, sinodul nu cunoştea pretinsele drepturi cărora papalitatea a vrut să le dea o bază dumnezeiască, deoarece îi acordaunul din aceste drepturi în scopul unic dea cinsti amintirea Sfântului Petru, adică a unuia din apostolii fondatori ai Bisericii Romei.

Canonul Sinodului de la Sardica dovedeşte în mod limpede că, în Biserică, către mijlocul secolului IV, nu exista nici cea mai mică idee despre această putere care a fost numită apoi papalitate.

Dreptul de apel a fost dat episcopului Romei, în general, sau doar lui Iuliu, din cauza circumstanţelor dificile în care se aflau atunci şi a disputelor aprinse provocate de arianism ? Se pare că sinodul, numindu-l pe Iuliu, nu avea intenţia de a acorda dreptul de apel decât acestui episcop personal. Chiar dacă am admite că el a fost dat episcopului Romei într-o manieră generală, nu s-ar putea scoate de aici nici o dovadă în favoarea papalităţii. Într-adevăr, dacă această instituţie ar fi fost recunoscută aşa cum s-a prezentat ea de atunci deodată credincioşilor săi, cum ar fi putut un sinod să aibă ideea de a conferi episcopului Romei o autoritate pe care el ar fi avut-o într-o manieră mai completă şi de drept divin ?

Canonul de la Sardica este o dovadă clară şi incontestabilă că nici măcar episcopului Romei nu i se recunoştea autoritatea necesară pentru a reexamina judecăţile episcopale; dintr-o raţiune mai puternică nu i se recunoşteau puteri mai extinse.

Trebuie să remarcăm motivul invocat de Osie în favoarea prerogativei pe care propunea să-i fie acordată episcopului Romei. Era, spunea el, pentru a cinsti amintirea Sfântului Apostol Petru. Acest motiv arată că episcopii apuseni aveau o înclinaţie de a ridica Biserica Romei dându-i ca fondator pe primul dintre apostoli, cu alte cuvinte, din cauza Sfântului Petru, episcopul Romei trebuia să fie primul episcop al Bisericii. Poate se credea că se ridică astfel Apusul pentru că ar fi deţinut prima Biserică apostolică. În acea vreme, cu siguranţă nimeni nu avea idee de pretenţiile papale care nu existau încă; dar când este vorba despre o instituţie care a câştigat o importanţă atât de mare în societatea creştină, trebuie să se indice dinainte faptele care au fost asemenea unor germeni. Printre aceste fapte trebuie să semnalăm mai întâi emfaza de a da Bisericii Romei pe Sfântul Petru ca întemeietor al Bisericii Romei, deşi Sfântul Apostol Pavel merită mult mai mult acest titlu; apoi, trufia mai multor episcopi romani care se considerau primii dintre episcopi, deoarece scaunul lor se afla în capitala imperiului. Aceste două fapte au slujit ca bază, mai întâi pentru câteva prerogative pur onorifice care au fost acordate episcopilor Romei şi pentru anumite drepturi care le-au fost conferite de episcopii apuseni.

Începând din secolul IV, s-a obişnuit ca episcopii Romei să fie consideraţi succesori ai Sfântului Petru. În această perioadă a început a se aplica Bisericii modul de organizare a imperiului. Încă de atunci, episcopul Romei a fost recunoscut ca fiind cel dintâi, fiindcă era cel din prima capitală. Din combinarea acestor două idei: succesiunea Sfântului Petru şi întâietatea episcopală a ieşit teoria papalităţii.

Această lucrare de transformare a durat 3 secole. Nu era cu putinţă mai puţin pentru a trece de la prerogativele pur ecleziastice la o putere pretins dumnezeiască. Apoi această putere pretins dumnezeiască a avut nevoie de 10 secole pentru a se dezvolta şi a ajunge în punctul în care o vedem noi astăzi.

De la primele pretenţii ale episcopilor Romei la absolutism şi infailibilitate a fost parcursă o distanţă lungă. Dacă la Roma nu s-ar fi vrut depăşirea canonului de la Sardica, Răsăritul ortodox nu ar fi avut nici o obiecţie. El a acceptat acest canon aşa cum am văzut din mărturiile lui Socrate şi Sozomen citaţi anterior.

Gaudentie, episcop de Naissos, în Dacia, a luat cuvântul după Osie şi a spus: ,,Dacă aceasta vă pare bună, ar trebui adăugat la ultima decizie că dacă un episcop a fost caterisit de episcopi vecini, dar pentru că el are intenţia de a face să fie reexaminată cauza sa, nu se aşază nimeni în locul său până când episcopul roman nu-şi va da sentinţa în această chestiune”.

Acest canon era completarea celui precedent şi o urmare a dreptului de apel conferit episcopului Romei. Osie a mai dezvoltat acest drept în canonul următor.

Episcopul Osie spune: ,,În cazul în care un episcop ar fi judecat şi caterisit de către toţi episcopii provinciei, dacă condamnatul apelează la preafericitul episcop al Bisericii Romane, şi dacă acest episcop consideră că ar fi just să se revină asupra cauzelor, atunci el să binevoiască să scrie episcopilor provinciei şi celor din provincia limitrofă pentru a examina din nou cauza şi a o judeca cu toată sinceritatea. Dacă cel care cere revizuirea cauzei sale îl interesează într-atât pe episcopul roman încât el se angajează să trimită preoţi din anturajul său[3]; acest episcop va judeca ce va trebui să facă în această circumstanţă, şi dacă el judecă cu privire la trimiterea de preoţi care asistă la judecată împreună cu episcopii şi care reprezintă autoritatea celui care i-a trimis. Dacă el crede, dimpotrivă, că este suficient ca episcopii din provincii să încheie chestiunea, el va face ceea ce va considera că este bun în înţelepciunea sa”.

Înainte de Sinodul de la Sardica, nu s-a considerat util, nici măcar în Apus, a acorda episcopului Romei prerogativele menţionate în canoanele precedente[4]. Sinodul era autoritatea superioară a Bisericii. Însuşi Sinodul de la Sardica era o dovadă evidentă a acestui fapt, din moment ce el era convocat pentru a judeca în ultimă instanţă cauze ecleziastice deja reexaminate de episcopul Romei într-un sinod. A existat intenţia de a reuni la Sardica un Sinod Ecumenic, care alcătuia singura autoritate suverană în Biserică. Dar, ca urmare a retragerii sau absenţei unui mare număr de episcopi răsăriteni, sinodul nu a putut avea acest caracter.

Canonul 6 reglementează procedurile privind alegerile şi hirotoniile episcopale; este interzisă hirotonia unui episcop pentru un sat sau pentru un oraş mic, unde un preot este suficient. Nu trebuie, se spune, să se aşeze acolo un episcop de teama ca titlul şi autoritatea episcopului să nu fie desconsiderate.

Fiecare Biserică avea în fruntea sa un episcop până în momentul în care creştinismul a depăşit limitele oraşelor importante şi s-a stabilit în sate. Când s-a ajuns aici, preoţii au suplinit episcopul în Bisericile de importanţă mai mică, în unele circumscripţii determinate care s-au numit de atunci dioceze sau eparhii. Episcopul a rămas singur în fruntea eparhiei care nu alcătuia decât o Biserică compusă din mai mulţi membri sau parohii.

Prin canonul 7, Sinodul, la propunerea lui Osie, a decis că episcopii nu trebuiau deloc să se ocupe cu solicitări pe lângă împăraţi şi că ei nu puteau merge la palat decât pentru a lua apărarea celor nenorociţi sau la porunca împăratului. Episcopul Cartaginei, Gratus, care asista la sinod, se plânsese că episcopii din Africa recurgeau prea adesea la împărat.

De când împăraţii erau creştini, mulţi episcopi se arătau prea curteni. Sinodul de la Sardica a văzut în acest lucru un inconvenient grav. Datoria episcopilor, ca a tuturor credincioşilor, este de a fi supuşi în faţa puterilor legitim stabilite şi de a da exemplu de supunere legală şi respect. Dar episcopii servili care vroiau să abuzeze de titlul lor pentru a-şi satisface propria ambiţie sau pe cea a fiilor lor, îşi vor încălca grav datoria, cum a decis Sinodul de la Sardica. Osie care a propus canonul putea să slujească de exemplu în această privinţă. El nu a abuzat deloc în favoarea sa sau a altora de încrederea pe care marele Constantin a avut-o în el. Toate acţiunile cunoscute ale acestui sfânt episcop au avut un caracter exclusiv religios; şi el s-a arătat în toate circumstanţele un adevărat episcop creştin.

Osie a propus să se adauge la canonul precedent această completare (canonul 8): dacă un episcop trebuia să se adreseze curţii imperiale în favoarea celor nenorociţi, el nu trebuia să meargă personal, ci să-l trimită acolo pe diaconul său.

Acest canon a fost adoptat. Sinodul se arăta foarte preocupat de a-i îndepărta pe episcopi de la curte. Se poate crede că aceste hotărâri au fost motivate de conduita lui Eusebiu şi a prietenilor săi. Sinodul se temea de o nouă influenţă episcopală pe lângă împăraţi, influenţă care avea încă rezultate atât de proaste pe lângă Constanţiu.

La propunerea lui Osie s-a adăugat un nou canon despre acelaşi subiect (canonul 9). Potrivit acestei hotărâri, episcopii trebuiau să folosească de preferinţă, pentru a se adresa curţii, un intermediar: fie episcopul oraşului în care locuia împăratul, fie episcopi care se găseau pe lângă suveran pentru serviciul religios; cei care veneau la Roma trebuiau să folosească drept intermediar pe episcopul acestui oraş care, înainte de a transmite cererile împăratului, trebuia să examineze dacă ele erau întemeiate.

Alipie, episcop de Megaris, în Achaia, a făcut observaţia că nu trebuiau condamnaţi episcopii care îndurau oboseala unei călătorii la curte pentru a pleda acolo cauza celor nenorociţi, dar că episcopii nu trebuiau să facă o asemenea călătorie din alte motive.

Osie a propus şi canonul următor (canonul 10): ,,Eu cred că este necesar să hotărâm că dacă un om bogat sau un jurisconsult este ales ca episcop, el nu trebuie să fie hirotonit înainte de a săvârşi cele ale citeţului, diaconului şi preotului, şi înainte de a dovedi, împlinindu-le bine, că este vrednic de episcopie”. Apostolul neamurilor, a adăugat Osie, interzicea în mod categoric a hirotoni un convertit recent ca episcop. Sinodul a adoptat în unanimitate acest canon.

Se întâmpla câteodată ca un episcop să părăsească Biserica sa şi chiar provincia sa pentru a merge să propovăduiască în alte localităţi. Puteau exista avantaje din această practică; dar se întâmpla de asemenea ca episcopul locului, mai puţin învăţat şi elocvent, să se simtă umilit, ceea ce dăuna influenţei sale legitime. Se putea crede şi că episcopul propovăduitor nu era călăuzit doar de râvna sa, ci că dorea să uzurpe Biserica altuia. Osie a comunicat aceste observaţii sinodului, care a decis (canonul 11) că episcopii nu vor putea, decât din motive foarte grave, să lipsească din Bisericile lor mai mult de 3 săptămâni.

Această regulă exista deja pentru credincioşi; lor nu le era permis, decât printr-o absenţă justificată, să lipsească din biserica lor mai mult de 3 duminici consecutive. Această lege antică a stat la baza regulii potrivit căreia, în Apus, credincioşii erau obligaţi să fie prezenţi duminica la liturghia parohială şi nu puteau să lipsească, fără a greşi grav, mai multe duminici la rând[5].

Se admite o atenuare (canonul 12) a regulii precedente pentru episcopii care nu puteau să dobândească în Biserica lor ceea ce le era necesar lor şi clerului lor şi care deţineau resurse în altă localitate. Le era permis să meargă în această localitate, să rămână acolo mai mult de 3 săptămâni dacă era necesar, şi chiar să slujească în biserica în fruntea căreia s-ar fi aflat un simplu preot. Deoarece nu erau acolo, la această reşedinţă, aceleaşi inconveniente care ar exista într-o biserică episcopală.

Osie a propus o altă hotărâre (canonul 13) în virtutea căreia un episcop nu putea primi un preot, un diacon sau un cleric excomunicat de propriul episcop. Dacă ar fi procedat altfel, el trebuia să fie chemat în faţa sinodului pentru a da socoteală de purtarea sa. Sinodul a văzut în aceasta o regulă excelentă, foarte adecvată pentru a păstra pacea şi armonia în episcopat.

Eu nu aş putea, continuă Osie (canonul 14), să-mi reprim acest sentiment care mă animă: ,,Dacă un episcop se lasă pradă furiei şi condamnă pe nedrept un preot sau un diacon, nu trebuie ca un nevinovat să fie condamnat şi excomunicat”. Toţi Părinţii au răspuns: ,,Cel condamnat trebuie să se adreseze vecinilor[6] pentru a face să fie judecată cauza sa. Nu trebuie ca episcopul să creadă că ar fi un lucru rău ca sentinţele sale să fie revăzute, şi judecătorii nu trebuie să permită inculpaţilor să-l lipsească de respect pe episcopul care i-ar fi condamnat. Este o datorie pentru episcop să fie bun cu subordonaţii săi şi cei din urmă îi datorează respect şi ascultare”.

În canonul 15[7], sinodul a decretat că hirotonia conferită de un episcop clericului altui episcop, fără consimţământul celui din urmă, nu trebuie validată.

Aetie, episcop de Thessalonic, s-a plâns sinodului că preoţi şi diaconi străini veneau frecvent în oraşul său episcopal şi locuiau acolo foarte mult timp. Sinodul a hotărât (canonul 16) să se aplice preoţilor şi diaconilor aceeaşi regulă care a fost stabilită pentru episcopi în canonul 11.

Olimpie, episcop de Aenus, în Tracia, a făcut observaţia că trebuia permisă o lungă şedere în biserici episcopilor care erau prigoniţi şi siliţi să le părăsească pe ale lor în faţa violenţelor la care erau supuşi. Osie s-a făcut intermediarul lui Olimpie pe lângă sinod care a recunoscut (canonul 17) justeţea observaţiei. Exemplul lui Atanasie şi al altor episcopi prigoniţi de către eusebieni era prea recent pentru a nu fi găsită dreaptă cererea lui Olimpie.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] A se vedea Balsamon, Comment., şi diversele colecţii de canoane sau sinoade.

   [2] În canonul 2 este lipsit chiar de împărtăşanie ca mirean cel care a cumpărat voturile pentru a face să fie ales episcop.

   [3] În textul latin sunt folosite cuvintelede latere, care sunt păstrate în limba papală pentru a-i desemna pe trimişii sau legaţii care-l reprezintă pe papă într-un mod mai direct şi mai complet.

   [4] Unii învăţaţi au pretins că apelul la Roma era anterior Sinodului din Sardica; dar dovezile lor nu sunt solide. Dl. Héfelé trimite la Noël-Alexandre ca la istoricul care a stabilit într-un mod incontestabil că dreptul la apel nu a fost stabilit de Sinodul din Sardica, şi că papii se bucurau de el înainte (Héfelé, Histoire des Conciles, tomul I, p. 559, ediţia 1869). Or care sunt argumentele lui Noël-Alexandre ? (Nat. Alexand., Histoire Eccl. 4 Sæcul. Dissert.28). Dreptul la apel, spune el, este consecinţa primatului de drept divin, deci el este foarte vechi în Biserică şi de instituire dumnezeiască. Este evident că primatul de drept divin neexistând, aşa cum noi am demonstrat pe larg în întreaga istorie care precedă, consecinţa pe care o trage din el Noël-Alexandre nu există nici ea. Acest istoric nu ar putea avea dreptate decât împotriva galicanilor, precum P. de Marca, care admiteau primatul, înţelegând canonul de la Sardica în adevăratul său înţeles. Galicanii puteau fi ilogici, dar argumentaţia lui Noël-Alexandre nu poate avea valoare împotriva celor care, în acord cu întreaga istorie a primelor secole, neagă pe deplin primatul papal de drept divin.

   Dacă Noël-Alexandre ar fi vrut să-şi demonstreze teza, ar fi trebuit să citeze fapte, apeluri anterioare Sinodului din Sardica. Dar el nici măcar nu a încercat să facă aceasta, şi primul fapt pe care l-a citat având mai mult sau mai puţin dreptate (proposit. III) este posterior Sinodului din Sardica. Dlui. Héfelé nu-i este deci greu să facă dovezi atunci când el socoteşte incontestabilă aşa-zisa demonstraţie a lui Noël-Alexandre. Marca (De Concordat. sacerdot. et imp., cartea a VII-a), Richer (Hist. Concil. General., cartea I), du Pin (De Antiq. Eccl. Discipl. Dissert. II) şi adevăraţii galicani au înţeles perfect canonul din Sardica, şi Noël-Alexandre l-a falsificat din cauza prejudecăţilor sale papiste. Biserica Ortodoxă a înţeles canonul din Sardica precum galicanii pe care i-am citat (a se vedea Balsamon şi Zonar, Comment.).

   Citind cu sinceritate şi fără prejudecăţi canoanele de la Sardica, este evident:

   1. că sinodul acordă episcopului Romei o prerogativă nouă;

   2. că această prerogativă nu are ca scop decât cauzele episcopilor;

   3. că sinodul nu-i conferă lui dreptul de ajudeca, ci de a determina o revizuire a primei judecăţi din partea episcopilor vecini cu provincia în care a avut loc procesul, şi de a lua parte acolo prin delegaţii săi. Episcopul Romei nu era stabilit judecător în apel; apelul nu avea alt rezultat decât iniţierea unei noi judecăţi sau confirmarea celei vechi de către episcopi.

   Nu se poate vedea alt lucru în canoanele de la Sardica; şi în van papiştii au vrut să descopere acolo o prerogativă din care s-ar fi putut deduce sistemul lor.

   [5] Această regulă era încă în vigoare în Franţa, acum jumătate de secol. Ea s-a năruit, ca multe alte rânduieli excelente, sub eforturile congregaţiilor ecleziastice şi mai ales ale iezuiţilor, care au distrus, spre profitul lor, adunările parohiale şi au căutat să grupeze credincioşii în jurul capelelor şi confesionalelor lor; motivele lor sunt destul de clare, de aceea este inutil a insista asupra lor.

   [6] Atunci când provinciile ecleziastice au fost mai bine delimitate, apelul trebuia să fie adresat celui dintâi episcop al provinciei sau mitropolitului. După Sinodul de la Niceea, Biserica tindea să aplice pe ea însăşi circumscripţiile imperiului; dar, în epoca Sinodului din Sardica, această diviziune nu era încă perfect stabilită. Iată de ce nu se menţionează mitropoliţii în canoanele acestei adunări, ci doarepiscopii vecini sau din împrejurimi.

   [7] În colecţiile latine, canonul 15 este precedat de o hotărâre în acelaşi sens, luată la propunerea lui Ianuarie, episcop de Benevent, şi potrivit căreia un episcop nu trebuia deloc să atragă clericul altui episcop şi să-l hirotonească pentru propria Biserică.

   În canonul 16, Sinodul de la Niceea a adoptat o decizie asemănătoare.

ISTORIA BISERICII

PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (VI)

 

Episodul anterior

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre

 

alcătuită

după documente originale şi autentice

 

de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

Cartea a VII-a

 

Anii 325-346

 

3

 

Imperiul împărţit între cei trei fii ai lui Constantin – Constantin cel tânăr se pronunţă în favoarea lui Atanasie – Epistola sa către Biserica Alexandriei – Moartea sa – Imperiul împărţit între Constans şi Constanţiu – Cel din urmă este favorabil arienilor – Moartea lui Eusebiu de Cezareea şi a lui Alexandru de Constantinopol – Pavel ales de ortodocşi şi Macedonie ales de arieni pentru scaunul din Constantinopol – Eusebiu de Nicomidia le ia locul şi unuia şi altuia – Atanasie la Alexandria – Eusebiu şi prietenii săi încearcă să aibă de partea lor Apusul şi pe episcopul Romei – Trimişii lor la Roma – Sinodul din Antiohia denumit al sfinţirii – Atanasie depus din nou şi înlocuit cu Grigorie după refuzul lui Eusebiu de Emesa – Atanasie la Roma – Moartea lui Eusebiu – Pavel revine la Constantinopol – Constanţiu îl exilează din nou – Răzvrătire din această pricină şi masacrul lui Ermoghen – Pavel la Roma – Episcopul Romei îi invită pe eusebieni la Sinodul de la Roma – Epistola episcopului Romei ca răspuns la cea prin care eusebienii au refuzat invitaţia sa – Restabilirea lui Atanasie, Pavel şi altor episcopi depuşi în Răsărit – Pavel se întoarce la Constantinopol – Constanţiu îl exilează şi-l omoară – Împăratul Constans scrie fratelui său pentru convocarea unui Sinod răsăriteano-apusean – Acest sinod este convocat la Sardica – Cea mai mare parte a răsăritenilor refuză să ia parte la sinod şi se întrunesc la Philippopolis – Epistolele lor către toţi episcopii şi excomunicările lor – Documentele Sinodului de la Sardica – Canoanele acestui sinod

 

Anii 338-347

 

Partea a VI-a

Sinodul de la Sardica a trebuit să se ocupe de tulburările care au existat în Biserica din Thessalonic şi a trebuit să ia o decizie în această privinţă. După moartea episcopului Alexandru, care scrisese în favoarea lui Atanasie, după Sinodul din Tir[1], Biserica din Thessalonic a fost tulburată şi mulţi episcopi au fost aleşi de diverse tabere. Se cunoaşte din actele Sinodului de la Sardica (canoanele 18 şi 19), despre Museu, Evtihian şi Aetie, care a fost în sfârşit recunoscut aproape în unanimitate, şi care a condamnat nu numai pe Museu şi Evtihian, dar şi pe clericii pe care ei îi hirotoniseră. Este probabil că aceşti episcopi fuseseră hirotoniţi cu adevărat şi clericii lor primiseră de la ei în mod valid hirotoniile. Dacă i-am crede pe episcopii răsăriteni reuniţi la Philippopolis[2], Aetie ar fi fost acuzat de mai multe greşeli grave de către însuşi Protoghen, episcop de Sardica. Dar este probabil că aceste acuzaţii au fost făcute de rivalii săi, şi că episcopul de Sardica a fost convins de falsitatea lor, deoarece el l-a recunoscut pe Aetie la sinod ca episcop legitim.

Aetie s-a arătat sever faţă de Museu, Evtihian şi clericii lor. Iată de ce Gaudentie, episcop de Naissos, în Dacia, a făcut apel la bună înţelegere: ,,Frate Aetie, spune el (canonul 18), tu ştii că pacea domneşte în Biserica ta de când eşti episcop. Pentru a nu rămâne nici o urmă de vrajbă, mi s-ar părea rezonabil a primi pe toţi clericii hirotoniţi de Museu şi Evtihian, fiindcă ei nu sunt vinovaţi cu nimic”.

Osie a luat atunci cuvântul: ,,Eu cred, spune el (canonul 19), că noi trebuie să fim chibzuiţi, răbdători şi milostivi faţă de toţi. Dar clericii care au fost hirotoniţi de către unii din fraţii noştri, şi care refuză să se întoarcă la Bisericile pentru care au fost hirotoniţi, nu trebuie să mai fie admişi. În ce-i priveşte pe Museu şi Evtihian, nu pot fi consideraţi episcopi; dar trebuie să le dăm împărtăşanie ca unor laici, dacă o cer”.

Toată adunarea a fost de acord.

Episcopul Gaudentie considera că era necesară o consfinţire a hotărârilor care au fost promulgate (canonul 20). Prin urmare, el a propus ca episcopul care nu le va respecta să-şi piardă demnitatea episcopală, dacă nu dovedeşte că a avut justificări temeinice.

În privinţa episcopilor care mergeau la curte în pofida canoanelor adoptate în legătură cu aceasta, el a propus ca episcopii care aveau eparhie pe cale să refuze să se împărtăşească cu ei, dacă primii nu dovedeau că nu se duceau acolo decât din porunca oficială a împăratului sau din motive considerate legitime de sinod.

Aceste pedepse au fost admise[3].

Sinodul a comunicat deciziile sale tuturor episcopilor Bisericii soborniceşti printr-o epistolă care este un document istoric foarte important. Ea era concepută astfel[4]:

,,Sfântul Sinod adunat cu ajutorul lui Dumnezeu la Sardica, cu episcopii de la Roma, Spania, Galia, Italia, Campania, Calabria, Africa, Sardinia, Panonia, Moesia, Dacia, Dardania, cealaltă Dacia (Mediterranea), Macedonia, Thesalia, Achaia, Epir, Tracia, Rodope, Asia, Caria, Bithinia, Helespont, Frigia, Pisidia, Capadocia, Pont, Cilicia, Frigia Secunda, Pamfilia, Lidda, Insulele Ciclade, Egipt, Tebaida, Libia, Galatia, Palestina, Arabia, către episcopii de pretutindeni şi împreună slujitori ai Bisericii soborniceşti şi apostolice, prea iubiţilor fraţi în Domnul, salutare !

Arienii eretici au cutezat să facă multe rele şi de multe ori contra slujitorilor lui Dumnezeu, care păstrează credinţa cea dreaptă. Alungând învăţătura cea dreaptă, ca ceva fals, ei au încercat să prigonească pe ortodocşi; apoi atât de mult s-au pornit contra credinţei, încât urechile preaiubitorilor de Dumnezeu împăraţi nu au scăpat nimic ca să nu audă.

Aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu Însuşi, împăraţii prea evlavioşi ne-au adunat[5] pe noi din diferite provincii şi oraşe şi au îngăduit ca să se facă acest sinod în cetatea Sardicenilor pentru a se înlătura toată neînţelegerea şi a se izgoni toată credinţa cea rea, ca apoi să se păzească de către toţi numai credinţa în Hristos. Au venit aici episcopi din Răsărit, fiind îndemnaţi de prea credincioşii împăraţi, mai ales pentru că deseori se şopteau calomnii despre prea iubiţii noştri fraţi şi împreună slujitori, Atanasie episcopul Alexandriei, Marcel episcopul Ancirogalatiei şi Asclepie al Gazei.

Poate şi la voi au ajuns clevetirile şi poate au încercat să vă împăneze urechile pentru ca să credeţi cele ce spun ei în contra acestor nevinovaţi şi astfel să se ascundă bănuiala ereziei lor nelegiuite.

Însă nu au fost lăsaţi să facă multă vreme aceasta, căci este un Stăpân care conduce Bisericile, Cel care pentru aceştia şi pentru toţi a suferit moartea şi prin El ne-a deschis nouă calea spre Cer.

Mai de mult au scris partizanii lui Eusebiu al Nicomidiei, cei ai lui Maris şi Teodor şi Teognie şi Ursachie, ai lui Valens, Menofant şi Ştefan, lui Iuliu, împreună slujitor cu noi, episcop al Bisericii romanilor, în contra mai sus numiţilor împreună slujitori cu noi, adică Atanasie, episcop al Alexandriei, Marcel, episcopul Ancirei Galatiei şi Asclepie al Gazei.

Au mai scris însă şi episcopi din alte părţi, mărturisind despre nevinovăţia împreună slujitorului nostru Atanasie şi totodată că cele puse la cale de către cei din jurul lui Eusebiu al Nicomidiei nu sunt nimic altceva decât amestec de minciună şi calomnie.

Deşi, pe cât a fost cu putinţă după aceea, au fost chemaţi de către prea iubitul şi împreună slujitorul nostru, Iuliu, aceştia nu s-au prezentat, iar din cele scrise de acelaşi episcop a reieşit clar calomnia lor. Ar fi venit, desigur, dacă erau convinşi de cele ce făcuseră şi născociseră contra împreună slujitorilor noştri !

De asemenea şi-au dat pe faţă mai clar înşelătoria lor şi prin ceea ce au făcut în acest sfânt şi mare sinod. Astfel, după ce au sosit la Sardica şi au văzut pe fraţii noştri, Atanasie, Marcel şi Asclepie şi pe alţii, s-au temut ca să mai intre la judecată.

Şi nu o dată, sau de două ori, ci de mai multe ori, au fost chemaţi, dar nu au răspuns chemărilor.

Totuşi, după ce s-au adunat toţi episcopii, mai ales preacinstitul Osie, cel care din cauza vârstei şi a mărturisirii credinţei şi din cauză că a îndurat atâtea suferinţe, s-a învrednicit de toată cinstea şi respectul, i-au sfătuit şi îndemnat pe aceştia să vină la judecată pentru ca cele ce bârfiseră şi scriseseră despre împreună liturghisitorii, când aceştia nu erau de faţă, să le dovedească acum când erau de faţă.

Deşi au fost chemaţi, aceştia nu au venit însă, după cum am spus mai înainte, arătându-şi şi prin aceasta calomnia lor […][6].

Aceştia au fugit, prea iubiţilor fraţi, nu numai din cauza calomniilor contra episcopilor menţionaţi, ci şi pentru că vedeau că au sosit şi cei care-i acuzau pe ei de diferite abateri.

Într-adevăr, erau arătate lanţuri şi instrumente de torturi, precum şi oameni întorşi din exil şi împreună slujitori, care veneau de la cei ce erau ţinuţi încă în exil, rude şi prieteni ai celor ce muriseră din cauza lor, toţi erau acum de faţă. Şi ceva mai interesant, erau de faţă episcopi dintre care unii aduseseră fiarele şi lanţurile pe care le purtaseră din cauza acestora, iar alţii suferiseră moartea din cauza calomniilor lor.

La atâta nebunie ajunseseră încât să încerce să omoare un episcop. Şi l-ar fi omorât dacă acesta nu ar fi scăpat din mâinile lor.

S-a întors deci împreună slujitorul nostru, fericitul Teodul[7], scăpând de acuzaţiile lor, căci fusese rânduit să moară în urma calomniei acestora.

Unii arătau rănile provocate de săbii, iar alţii se plângeau că au îndurat foamea din cauza aceasta.

Şi toate acestea nu le mărturiseau oameni la întâmplare, ci Biserici întregi, din partea cărora cei ce soseau de acolo, sau soli, spuneau despre soldaţii încinşi cu săbii şi mulţimi cu ciomege, despre ameninţări ale judecătorilor şi despre folosirea de scrisori false.

Au fost citite scrisorile partizanilor lui Teognie în contra împreună slujitorilor noştri, Atanasie, Marcel şi Asclepie, prin care vroiau să îndârjească pe împăraţi contra acestora. Toate acestea le-au dat pe faţă diaconii ai lui Teognie.

Afară de acestea se adăugau şi veşti despre fecioare siluite, despre arderi de biserici, despre clerici aruncaţi în închisoare, şi toate ororile obişnuite ale ereziei ariene. Nevrând nici să mărturisească aceste fărădelegi, nici să încerce să-şi dovedească calomniile, ei au luat hotărârea de a părăsi Sardica; dar însăşi fuga lor este o mărturisire a fărădelegilor care le-au fost imputate”.

Sinodul nu a considerat că această fugă era un motiv pentru a nu examina cauzele care i-au fost prezentate. El [Teodoret] rezumă procesul lui Atanasie şi al lui Marcel, apoi continuă astfel:

,,Iar căpeteniile lor, după cei din jurul lui Eusebiu al Nicomidiei, sunt acum: Teodor al Heracleei, Narcis al Neroniadei Ciliciei, Ştefan din Antiohia, Gheorghie din Laodiceea, Acachie din Cezareea Palestinei, Menofant din Efesul Asiei, Ursachie din Singidunumul Moesiei, şi Valens din Mursa Panoniei.

Însă aceştia nu le-au îngăduit celor [episcopilor] ce au venit cu ei din Răsărit nici să intre în Sfântul Sinod şi, într-un cuvânt, nu i-a lăsat să se întoarcă la Biserica lui Dumnezeu.

Venind la Sardica şi făceau adunări deosebite între ei şi luau hotărâri cu ameninţări, aşa încât cei dintre ei care soseau la Sardica să nu intre nicidecum în adunare şi nici să se unească cu acest sfânt şi mare sinod, ci numai, sosind şi declarând de formă sosirea lor, să plece apoi în grabă.

Noi am putut afla acestea de la împreună slujitorii noştri Macarie, din Palestina şi Asterie, din Arabia, care au venit cu aceştia şi care s-au depărtat de necredinţa lor.

Când au venit la Sfântul Sinod, ei s-au plâns de violenţele pe care le-au îndurat şi au spus că nu s-a făcut nimic corect de către aceştia şi totodată au adăugat şi aceea că ar fi acolo mulţi care râvnesc la dreapta slăvire, dar sunt împiedicaţi de către aceştia să vină la Sardica şi pentru că-i ameninţau şi luau măsuri contra celor care vroiau să se despartă de ei.

Pentru aceea ereticii s-au îngrijit ca toţi să stea într-o casă şi nu au îngăduit să se despartă de ei, nici cât de puţin timp”.

Sinodul adaugă că el i-a declarat nevinovaţi pe Atanasie, Marcel şi Asclepie, şi scrie Bisericilor lor[8] să-i recunoască drept păstori legitimi şi să-i socotească ca pe nişte lupi pe cei cu care au fost înlocuiţi: Grigorie în Alexandria, Vasilie în Ancira, Chintian în Gaza. El anunţă că i-a depus din episcopat pe Teodor, Narcis, Acachie, Ştefan, Ursachie, Valens, Menofant şi Gheorghie, deşi acesta din urmă nu a mers la Sardica deoarece fusese depus anterior de Alexandru, de prea fericită amintire, episcop al Alexandriei. Nu numai că Sinodul i-a depus din episcopat, dar i-a excomunicat din cauza ereziei lor împotriva Fiului lui Dumnezeu, erezie care-i făcea nedemni de numele de creştin.

,,Feriţi-vă, prea iubiţi fraţi – spune sinodul încheind –, ca nici să nu scrieţi acestora şi nici să primiţi scrisori de la ei. Râvniţi şi voi, prea iubiţi fraţi şi împreună liturghisitori ca fiind de faţă cu duhul vostru la sinod să fiţi de acord cu noi şi să aprobaţi, prin semnătura voastră, ca să se păzească de către toţi împreună liturghisitorii de pretutindeni hotărârea noastră. Fie ca dumnezeiasca pronie să vă păzească în sănătate şi bucurie, prea iubiţi fraţi[9].

Osie, episcop, am semnat”.

Toţi episcopii au semnat în acelaşi mod şi în ordinea următoare:

Osie din Spania; Iuliu de Roma, reprezentat de preoţii Archidam şi Filoxene; Protoghen de Sardica. Sfântul Atanasie a numit apoi 75 episcopi fără a specifica scaunele lor. Printre ei sunt Atanasie însuşi, Marcel de Ancira şi Asclepie de Gaza. El socoteşte 34 din Galia, 36 din Africa, 94 din Egipt, 15 din Italia, 12 din Cipru, 15 din Palestina.

Şaizeci şi trei de episcopi din Frigia şi Isauria au trimis adeziunea lor în timpul sinodului, astfel că această adunare, alcătuită la început doar din 170 episcopi, înţelegând printre aceştia şi pe răsăritenii disidenţi, a fost în realitate alcătuită din 284 membri prezenţi, la care au aderat alţi 63[10].

Trebuie să observăm că acest sinod a fost prezidat de Osie şi că Iuliu al Romei nu a semnat decât după el, prin cei doi preoţi care-l reprezentau[11]. Sinodul, care a confirmat judecata Sinodului de la Roma în problemele lui Atanasie, Marcel şi Asclepie, a crezut că trebuie să-i dea o înştiinţare lui Iuliu prin următoarea scrisoare:

,,Ceea ce noi credem noi simţim, căci sentimentul lăuntric dovedeşte şi confirmă ceea ce ne parvine prin simţuri. Este ceea ce a vrut să spună prea fericitul Apostol Pavel, învăţătorul neamurilor, care s-a exprimat astfel: Căutaţi să simţiţi că Hristos a grăit prin mine ? Ştia, fără nici o îndoială, că Domnul Hristos a locuit în el, că Sfântul Duh a grăit prin sufletul său şi S-a făcut auzit prin gura sa.

Astfel şi tu, prea iubite frate, absent cu trupul, ai fost cu duhul alături de noi şi ai simţit ce s-a făcut în adunarea noastră. Ţi-ai cerut iertare că nu ai putut să vii la sinod; motivul tău a fost bun şi bazat pe necesitate; nu ai vrut ca absenţa ta să dea ocazia lupilor schismei să-i sfâşie pe mieluşeii tăi, câinilor ereziei să latre şi să se dedea furiei lor absurde, şarpelui diavolesc să-şi răspândească veninul blasfemiilor sale.

A părut foarte bun şi foarte potrivit[12] ca preoţii Domnului adunaţi din toate provinciile să se adreseze capului lor, adică scaunului prea fericitului Apostol Petru[13].

Deoarece tot ceea ce a fost făcut şi decretat a fost aşezat în scris, şi cum tu vei putea afla din relatările pe care ţi le vor face prin viu grai prea iubiţii noştri fraţi şi împreună slujitori Archidam şi Filoxene şi prea iubitul nostru fiu diaconul Leon[14], este inutil să inserăm ceva în această epistolă.

A fost limpede pentru toată lumea că răsăritenii care se intitulau episcopi, deşi mulţi dintre ei erau mânjiţi de veninul ereziei lui Arie, nu au vrut să înfrunte judecata care trebuia să fie pronunţată în sinod, şi că ei au preferat să se separe de comuniunea cu tine şi cu noi, cu toate că nu au avut să ne aducă nici un reproş. Ei s-au temut de mărturia celor 60 episcopi care au adeverit nevinovăţia lui Atanasie, ca şi de cea a preoţilor pe care i-ai trimis la ei şi de scrisoarea pe care le-ai adresat-o pentru a-i invita la Sinodul de la Roma şi a dovedi că ei nu puteau să refuze să-i primească în comuniune cu ei pe Atanasie şi Marcel.

Noi am avut de examinat trei probleme. Prea evlavioşii împăraţi ne-au permis să ne ocupăm întâi de sfânta credinţă şi de adevărul pe care erezia l-a siluit; apoi, să examinăm cauzele celor care pretindeau că sunt condamnaţi pe nedrept; în sfârşit, să-i judecăm pe cei care au făcut atâtea rele Bisericilor, făcând să fie exilaţi episcopi, preoţi, diaconi şi alţi clerici, dintre care mulţi au murit de foame, sete şi privaţiuni de toate felurile; aruncând pe alţii în închisoare, sau legându-i cu lanţuri, sau făcându-i să sufere chinuri îngrozitoare. Mulţi sunt încă prizonieri astăzi şi singura lor fărădelege a fost că au condamnat erezia lui Arie şi a lui Eusebiu şi au refuzat să intre în comuniune cu cei care erau vinovaţi de aceasta, care au fost aleşi, răsplătindu-se eroarea lor, pentru a fi ridicaţi la demnităţile Bisericii.

Iată, prea fericite frate, ce a fost decis în legătură cu Ursachie şi Valens, doi oameni tineri nelegiuiţi şi lipsiţi de înţelepciune. Era evident că ei nu încetau să răspândească sămânţa învăţăturii rele; în plus, Valens a încercat să părăsească Biserica sa pentru a o uzurpa pe alta; pentru aceasta el a provocat o răzmeriţă la Aquileea unde fratele nostru Victor, neputând să fugă, a fost călcat în picioare [de mulţime] cu atâta cruzime încât a murit după 3 zile. Adevărata cauză a acestei morţi a fost Valens, care a provocat răzmeriţa căutând să fie ales [episcop]. Din scrisorile pe care le-am adresat împăraţilor, veţi vedea că noi nu am neglijat nimic din ceea ce era necesar să facem. Noi am relatat acolo pe scurt fărădelegile care au fost comise.

Marea ta înţelepciune va hotărî asupra mijloacelor de a face cunoscut fraţilor noştri din Sicilia, Sardinia şi Italia[15] ceea ce a fost făcut şi decis, pentru ca ei să ştie că nu trebuie să primească scrisorile celor care au fost condamnaţi şi că Marcel, Atanasie şi Asclepie continuă să fie în comuniune cu noi. Este limpede într-adevăr că judecata nedreaptă, fuga şi subterfugiile celor care au refuzat să vină şi să se supună judecăţii tuturor episcopilor nu puteau să aducă prejudiciu celor pe care ei îi acuzau.

În rest, aşa cum am spus, relatarea completă pe care ţi-o vor face fraţii pe care i-a trimis dragostea ta[16] îţi va aduce la cunoştinţă tot ceea ce a fost făcut. Noi am avut grijă numai să-ţi trimitem numele celor care au fost depuşi, pentru ca domnia ta să-i cunoască pe cei care sunt excomunicaţi şi ca să-i poţi avertiza prin scrisorile tale pe toţi fraţii şi împreună slujitorii noştri pe care noi i-am indicat anterior”.

Epistola care a fost scrisă de sinod împăraţilor s-a pierdut.

În scrisoarea adresată Bisericii Alexandriei, episcopilor din Egipt şi Libia, Părinţii s-au exprimat astfel în legătură cu Atanasie[17]:

Apărătorii ereziei respingătoare a lui Arie ,,au încercat să păteze nevinovăţia fratelui nostru şi episcopului Atanasie; ei au recurs pentru aceasta la violenţă şi tiranie, şi în judecata pe care au pretins că au făcut-o nu au avut nici înţelepciune, nici credinţă, nici echitate. Noi nu avem încredere nici în poveştile pe care le-au inventat, nici în zvonurile pe care le-au răspândit; noi am avut chiar convingerea că ei nu puteau dovedi lucrurile despre care afirmau că sunt adevărate. Deşi au fost în oraşul Sardica, ei au refuzat să meargă la adunarea tuturor sfinţilor episcopi. Prin aceasta noi am avut dovada echităţii judecăţii făcute de fratele nostru şi episcopul Iuliu care nu a făcut judecata sa într-un mod temerar, ci după ce a examinat cu grijă problema; în aşa fel încât nu a mai putut rămâne nici o îndoială în ce priveşte comuniunea pe care trebuia s-o acorde fratelui nostru Atanasie, care avea pentru el mărturia veridică a 60 episcopi”.

Sinodul expune apoi dovezile pe care Atanasie le-a dat despre nevinovăţia sa şi vinovăţia primilor săi judecători. Pretinzând ca sinodul să-l recunoască de la început vinovat, eusebienii au cerut să fie considerată justă condamnarea sa, când sinodul avea dovada că ea era nemeritată prin ancheta făcută chiar de duşmanii săi la Mareote. După expunerea rezumată a punctelor de nulitate care rezultau din această anchetă, Părinţii sinodului s-au adresat în aceşti termeni Bisericilor dependente de Alexandria:

,,Prea iubiţi fraţi, noi vă avertizăm şi vă îndemnăm să păstraţi înainte de toate dogma sănătoasă a Bisericii soborniceşti. Voi aţi avut de îndurat, este adevărat, numeroase violenţe grave; Biserica sobornicească a suferit afronturi şi injurii; dar cel care va răbda până în sfârşit se va mântui. Dacă voi aveţi încă de suferit încercări, consideraţi-le ca pe un prilej de bucurie, căci aceste încercări sunt un soi de mucenicie, şi violenţele pe care le veţi avea de îndurat vor fi răsplătite de Dumnezeu care vă va încununa, pentru că veţi lupta. Luptaţi deci pentru dogma sănătoasă şi pentru nevinovăţia fratelui şi împreună slujitorului nostru Atanasie”.

Sinodul a spus apoi că s-a adresat împăraţilor în favoarea celor care erau prigoniţi şi pentru a le cere ca în viitor persoanele bisericeşti să nu mai fie supuse judecătorilor care nu se ocupau decât de chestiuni vremelnice; că, sub false pretexte, nu mai trebuiau tulburaţi în îndeplinirea îndatoririlor lor şi în mărturisirea credinţei soborniceşti şi apostolice.

Prin aceste detalii se cunoaşte sensul scrisorii adresate de sinod împăraţilor Constans şi Constanţiu.

Părinţii au spus apoi că Grigorie, pseudo-episcopul Alexandriei, a fost condamnat şi depus de sinod; că el nu mai trebuia considerat episcop; că singurul episcop legitim al Alexandriei era Atanasie şi că cei care s-au unit cu Grigorie trebuiau să se grăbească să se întoarcă în sânul Bisericii soborniceşti[18].

La această scrisoare, sinodul a ataşat hotărârile date împotriva principalilor conducători ai taberei arienilor.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


[1] Noi am văzut această epistolă menţionată în cea a lui Iuliu, citată anterior.

[2] A se vedea scrisoarea lor în Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. III, § 20.

[3] În colecţiile latine (canonul 12), se găseşte o propunere a lui Osie care îndulceşte puţin decizia luată în canonul 20. Episcopul de Cordoba a făcut observaţia că episcopii puteau să pornească spre curte, neavând cunoştinţă de canoanele adoptate. În acest caz, episcopul care se găsea pe cale trebuia să-i înveţe şi să-i convingă să se întoarcă în Biserica lor, şi să trimită doar diaconul lor la curte.

Este evident că aceasta nu era aici decât o dispoziţie provizorie.

[4] Apud Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 44 şi urm.; Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, cap. 6. N.tr.: A se vedea Teodoret, Istoria Bisericească, pag. 85-87.

[5] Sinodul recunoştea astfel că a fost convocat de împăraţii înşişi: και αυτοι ευσεβεστατοι Βασιλεισ συνηγαγον ημασ …

[6] N.tr.: Epistola prezentată de Teodoret este puţin mai amănunţită decât cea înfăţişată de autor, fără a fi afectate însă în nici un fel ideile transmise.

[7] Exista un episcop cu acest nume în Traianopolis.N. tr.: În textul epistolei prezentate de autor se scrie că episcopul Teodul ar fi fost totuşi omorât când a fugit pentru a scăpa de sentinţa capitală obţinută de ei contra lui.

[8] Se deţine epistola adresată Bisericii Alexandriei; noi o vom face cunoscută de îndată.

[9] Teodoret a adăugat la epistolă o expunere de credinţă care, în Răsărit, s-a atribuit Sinodului din Sardica, dar care a fost recunoscută ca apocrifă.

[10] A se vedea Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad Monach., § 15; Apolog. contra Arian., § 50. Sfântul Ilarie de Poitiers (Fragment. II) indică scaunele unui mare număr de membri ai sinodului.

[11] S-a pretins, fără dovezi, că Osie era delegatul episcopului Romei. Trebuie remarcat mai întâi că, la sinod, episcopul reprezenta propria Biserică, şi nu pe episcopul unei Biserici de care el era străin. Deci Osie nu l-ar fi putut reprezenta pe episcopul Romei. În plus, în epistola sinodului către Iuliu, se va vedea că episcopul Romei nu era reprezentat decât de doi preoţi şi un diacon. Osie a fost ales de adunare drept preşedinte, datorită vârstei sale înaintate, respectului de care se bucura în întreaga Biserică, datorită virtuţilor sale şi curajului pe care l-a arătat în timpul ultimei persecuţii în care el a mărturisit credinţa.

[12] Sinodul nu spune că acest lucru era obligatoriu.

[13] Aceste cuvinte înseamnă că episcopul Romei ocupa cel dintâi loc în episcopat, aşa cum Sfântul Petru ocupa în colegiul apostolic. Dar, exact aşa cum Sfântul Petru nu era decât primus inter pares în colegiul apostolic, episcopul Romei nu era decât primus inter pares în episcopat. Sinodul din Sardica nu a vrut să spună alt lucru.

[14] Dacă Osie ar fi fost delegat de episcopul Romei la sinod, ar fi fost menţionat înaintea celor doi preoţi şi a diaconului, ca trebuind să-l informeze pe Iuliu despre ceea ce se făcuse.

[15] Episcopii Romei aveau autoritate asupra Bisericilor acestor provincii suburbicare, aşa cum cel al Alexandriei avea asupra Libiei şi Tebaidei, precum am arătat când am vorbit despre canoanele Sinodului de la Niceea. Este de remarcat că sinodul nu se adresează episcopului Romei pentru a-i cere o promulgare universală; că nu cere confirmarea hotărârilor sale; că se exprimă din contră într-un mod care dovedeşte că autoritatea rezida în el. Aceste puncte diverse sunt incontestabile, excepţie făcând cei care, având opinii preconcepute, se declară orbeşte pentru papalitate.

[16] Cum se vede, sinodul nu menţionează ca trimişi de episcopul Romei decât pe cei doi preoţi şi diaconul amintiţi mai sus.

[17] Apud Sfântul Atanasie, Apolog. contra Arian., § 40 şi urm..

[18] Din faptele relatate de noi din documente autentice, rezultă:

1. că Eusebiu de Nicomidia şi adepţii săi, temându-se ca nu cumva Apusul să se declare pentru Atanasie, au trimis episcopului Romei presupusele lor documente împotriva episcopului Alexandriei, sperând că acelea vor fi suficiente pentru a-l atrage în partida lor;

2. că Atanasie, în faţa acestui demers, a trebuit să dovedească că aceste documente erau calomnioase;

3. că Iuliu, în faţa aserţiunilor contradictorii, a fost determinat să invite taberele să se înţeleagă între ele privind locul unde se va întruni un sinod pentru a examina aserţiunile lor contradictorii;

4. că eusebienii nefixând un sinod, Iuliu i-a invitat la cel pe care îl convoca la Roma;

5. că eusebienii au refuzat printr-o epistolă, în care episcopul Romei era destul de prost tratat;

6. că acesta din urmă le-a răspuns, îndemnându-i din nou să vină la sinod pentru a da dovezile lor în sprijinul documentelor lor;

7. că aceşti episcopi nevenind la invitaţia sa, Atanasie şi ceilalţi duşmani ai eusebienilor au fost recunoscuţi ca fiind ortodocşi.

Pentru a aprecia din nou modul în care se tratează chestiunile în Biserica Romană, iată ce spune ultimul său istoric, abatele Darras: ,,Suveranul pontif (?) a anunţat intenţia de a evoca judecata acestei chestiuni (a Sfântului Atanasie) în tribunalul său. În acest scop, el a fixat, pentru anul 342, un sinod chiar la Roma şi trimitea doi preoţi, Elpidie şi Filoxene, la eusebieni pentru a le da porunca de a veni acolo (Histoire générale de l’Eglise, de abatele J.E. Darras, tomul IX, p. 349).

Autorul a găsit în epistola lui Iuliu dovezi: că eusebienii au atestat devotamentul lorpentru sfântul scaun (într-un mod suspect, este adevărat); că actele de la Niceea aveau nevoie de confirmarea sfântului scaun (pagina 350).

Cum a putut percepe istoricul papist astfel de fapte ? Iată procedeul său: pentru a scrie istoria sa, el a citit câteva relatări ale scriitorilor anteriori; apoi le-a modelat în stilul său, având grijă să facă să domine mereu nota papistă, fără a se preocupa de documente istorice din care nu a citit nimic niciodată, că el indică rar în notă, sau că nu indică decât după scriitorii moderni copiaţi de el.

Ni s-a părut util ca, din când în când, să atragem atenţia cititorilor noştri asupra procedeelor istorice întrebuinţate de scriitori care sunt lăudaţi foarte mult în Biserica Romană, mai ales atunci când se adresează persoanelor care nu au posibilitatea de a verifica calitatea şi ştiinţa.

 


ISTORIA BISERICII

PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (VII)

 

Episodul anterior

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre

 

alcătuită

după documente originale şi autentice

 

de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

Cartea a VIII-a

 

Anii 347–381

 

1

 

  • Arianismul în Apus – Eufratie de Cologne condamnat; reabilitarea sa – Violenţele taberei ariene în Răsărit – Episcopii apuseni reuniţi la Milan – Ei îl condamnă pe Fotin, ucenicul lui Marcel – Vichentie de Capua şi Eufratie de Cologne, delegaţi către Constanţiu – Intrigă infamă a arienilor la Antiohia contra delegaţilor apuseni – Constanţiu se decide să-l recheme pe Atanasie – Stăruinţele sale pe lângă sfântul episcop al Alexandriei – Atanasie pleacă din Aquileea şi merge la Roma – Scrisoarea pe care episcopul Iuliu i-o înmânează pentru Biserica Alexandriei – Retractarea lui Ursachie şi a lui Valens la Milan, apoi la Roma – Călătoria lui Atanasie prin Răsărit – Şederea sa în Antiohia – El merge la Ierusalim – Sinodul episcopilor din Palestina şi epistola sa către Biserica Alexandriei – El îl vede pe Apolinarie la Laodiceea – El soseşte la Alexandria – Starea Bisericii din Egipt – Dezvoltarea vieţii monahale – Starea Bisericii Africane – Gratus de Cartagina şi sinodul său
  • Revoluţie în imperiu la moartea lui Constans – Diverşi tirani – Constanţiu la conducerea imperiului – Arianismul în Apus – Sinoadele de la Arles şi Beziers – Luchifer de Cagliari la Roma – Liberie, episcopul Romei, se declară în favoarea lui Atanasie, după ce l-a condamnat – Delegaţia sa şi epistola sa către Constanţiu – Sinodul de la Milan – Episcopi ortodocşi surghiuniţi – Scrisorile lui Liberie către cei surghiuniţi, către Cecilian şi Osie – Liberie înaintea lui Constanţiu – Exilul său – Intrigile arienilor pentru a-l învinge pe Osie – Scrisoarea lui Osie către Constanţiu – El este trimis la Sirmium – Formule de credinţă numite de la Sirmium – Căderea şi pocăinţa lui Osie – Constanţiu la Roma – El promite întoarcerea lui Liberie în anumite condiţii – Liberie le acceptă; epistolele sale către răsăriteni, Ursachie şi Valens, Vichentie de Capua – El subscrie la a doua formulă din Sirmium – Această formulă este trimisă episcopilor din Galia – Febadie de Agen o respinge – Episcopii gali o condamnă şi îi scriu lui Ilarie care le răspunde prin cartea sa Despre Sinoade – Sinoadele de la Rimini şi Seleucia – Căderea celei mai mari părţi a episcopilor din Răsărit şi Apus – Protestele ortodocşilor – Lucrările Sfântului Atanasie, Sfântului Ilarie de Poitiers şi Luchifer de Cagliari contra lui Constanţiu – Sinodul de la Paris prin care arianismul este condamnat – Moartea lui Constanţiu – Iulian apostatul, împărat

Anii 347-361

 

Partea I

Sinodul de la Sardica a exercitat o mare influenţă în Apus şi arianismul a numărat acolo puţini adepţi. Înainte de acest sinod, episcopul de Cologne, Eufratie, a emis opinii favorabile ereziei.

Cum el afirma că Fiul nu era de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi nu era Dumnezeu ca El, Servatie de Tongres a căutat să-l readucă la sentimente mai ortodoxe, şi a avut el însuşi mai multe discuţii cu el în prezenţa Sfântului Atanasie[1]. În acest moment, episcopul Alexandriei a părăsit Treves şi Eufratie a devenit atunci atât de eretic, încât credincioşii Bisericii sale l-au denunţat lui Maximin, marele duşman al arianismului în Galia.

La invitaţia lui Maximin, s-au reunit la Cologne 14 episcopi din diferite provincii galice: Maximin de Treves, Valentin de Arles, Donaţian de Cabillon (Chalon-sur-Saone), Severin de Sens, Optaţian de Troyes, Iese de Spire, Victor de Worms, Valerian de Auxerre, Simplicie de Autun, Amandie de Strasbourg, Justinian de Bale, Evloghie de Amiens, Servatie de Tongres, Discolie de Reims.

După ce a fost citită epistola poporului din Cologne şi din toate oraşele din cea de-a doua Germanie, denunţându-l pe Eufratie pentru că a negat că Iisus Hristos este Dumnezeu, Maximin episcopul spune: ,,Fiindcă Eufratie a hulit împotriva Sfântului Duh negând că Iisus Hristos a fost Dumnezeu, eu sunt de părere că el trebuie depus din episcopat”. Episcopul Valentin spune: ,,El nu trebuie să mai fie episcop, şi trebuie chiar să fie lipsit de împărtăşanie ca mirean”. Ceilalţi episcopi au vorbit în acelaşi sens, şi Servatie a adăugat: ,,Eu însumi ştiu, şi nu din auzite, ceea ce a făcut şi a învăţat falsul episcop Eufratie. Adeseori, în prezenţa lui Atanasie, episcop al Alexandriei, a unui mare număr de preoţi şi diaconi, m-am împotrivit lui atunci când a afirmat că Hristos nu este Dumnezeu. Prin urmare, cred că nu mai poate fi episcop al creştinilor”.

Zece episcopi, care nu au putut veni la sinod, au trimis adeziunea lor faţă de depunerea lui Eufratie; aceştia erau: Martin de Mayence, Victor de Metz, Desiderie de Langres, Panharie de Besançon, Sanctin de Verdun, Victorin de Paris, Superior de Tournai, Mercurie de Soissons, Dioptet de Orleans, Eusebiu de Rouen.

Eufratie a deschis ochii către lumină auzindu-i pe episcopii din Galia pronunţându-se atât de unanim împotriva erorilor sale. Smerenia şi virtuţile sale l-au păzit de condamnarea pronunţată contra lui; el a rămas episcop de Cologne. Printre apusenii înclinaţi către arianism se numără Saturnin de Arles, Patern de Perigueux şi Avxentie de Milan. Ursachie şi Valens aparţineau părţii apusene a imperiului, dar cunoştinţele lor erau în Răsărit, unde arianismul avea numeroşi adepţi.

Cu toate acestea, nu trebuiau consideraţi arieni toţi cei care se pronunţau împotriva Sinodului de la Sardica şi care se arătau chiar dispuşi să sacrifice cuvântulconsubstanţial. Într-adevăr, se întâlneau unii care nu erau şocaţi decât de cuvânt şi de sensul rău care i se putea atribui acestuia, şi ei susţineau dogma de la Niceea; alţii, din cauza unor discuţii aprinse care aveau drept pretext acest cuvânt, se arătau dispuşi să-l sacrifice din spirit de conciliere, fără a aduce atingere Ortodoxiei[2]. Cei care vroiau să-l suprime cu intenţii eretice nu erau cei mai numeroşi, şi ei aveau grijă să ascundă adevăratele lor opinii. Atunci când mulţi dintre ei au fost depuşi şi excomunicaţi la Sardica, un mare număr de ortodocşi s-a declarat în favoarea lor, şi Răsăritul aproape în întregime a întrerupt relaţiile de comuniune cu Apusul.

Însă alţii socoteau că sunt condamnaţi în mod legitim. Atunci când au trecut prin Adrianopol pentru a se întoarce în eparhiile lor, credincioşii acestui oraş au refuzat să se împărtăşească cu ei. Ei s-au plâns lui Constanţiu care a poruncit să fie tăiate capetele a 10 credincioşi din această Biserică[3]. Episcopul Luciu a murit pentru aceeaşi cauză la puţin timp după aceea. El a fost cinstit ca şi cei 10 credincioşi ca mucenici ai Ortodoxiei.

Mulţi alţi episcopi sau clerici au fost condamnaţi la moarte sau exilaţi, la instigarea arienilor, care au abuzat de influenţa lor asupra lui Constanţiu pentru a comite numeroase violenţe. Arie şi Asterie, care s-au separat de ei pentru a se alătura membrilor Sinodului de la Sardica, au fost exilaţi în Libia superioară, şi au fost copleşiţi de jigniri. Celor care fuseseră reabilitaţi de Sinodul de la Sardica li s-a interzis să se întoarcă la Bisericile lor; s-a poruncit judecătorilor acestor localităţi şi în special celor din Alexandria să-i taie capul lui Atanasie şi tuturor celor care vor fi daţi pe listă dacă încercau să pună piciorul în teritoriul care le era interzis.

Nemulţumiţi de aceste hotărâri, arienii se foloseau de mijloacele de transport ale statului, puse la dispoziţia lor, pentru a străbate Bisericile şi a-i căuta acolo pe cei care nu le împărtăşeau învăţăturile eretice. Ei puneau să fie biciuiţi fără milă, întemniţaţi sau exilaţi, sau omorâţi. Groaza pe care o inspirau era atât de mare, încât mulţi preferau să se refugieze în pustiuri decât să se expună violenţelor lor refuzând să fie în comuniune cu ei.

Părăsind Sardica, un mare număr de episcopi apuseni s-au dus la Milan, unde îşi avea reşedinţa atunci împăratul Constans[4]. Ei aveau un dublu scop, să-l condamne pe Fotin, ucenicul lui Marcel, şi să caute mijloacele de a pune în aplicare hotărârile de la Sardica.

Fotin era episcop de Sirmium, oraş care aparţinea imperiului apusean. El învăţa în mod incontestabil învăţătura rea care-i fusese imputată profesorului său Marcel de Ancira. Răsăritenii îl condamnaseră la Antiohia. Apusenii trebuiau să-l condamne de asemenea pentru a nu fi suspectaţi de ereziile care i se reproşau acestuia. Răsăritenii îi socoteau cu atât mai suspecţi cu cât ei îl declaraseră nevinovat pe Marcel. Pentru a dovedi că sentinţa lor nu era deloc favorabilă ereziei, ei au hotărât să-l condamne pe Fotin.

Trebuie ţinut cont de erezia lui Fotin pentru a explica de ce mulţi ortodocşi răsăriteni se opuneau cuvântuluiconsubstanţial. Episcopul de Sirmium a abuzat cu siguranţă de acesta pentru a propovădui sabelianismul. Dacă esenţa Tatălui şi a Fiului este aceeaşi, spunea el, cuvintele Tată şi Fiu nu sunt decât cuvinte care desemnează aceeaşi fiinţă, care este Dumnezeul unic, şi este incorect a distinge această fiinţă unică în trei persoane. Marcel de Ancira, învăţătorul lui Fotin, era mai puţin sincer decât ucenicul său în expunerea acestei învăţături; el a rămas totuşi mereu suspect; cauza sa nu prezintă acelaşi interes ortodox ca cea a lui Atanasie; reticenţele sale, consemnate de Eusebiu de Cezareea cu o ştiinţă şi logică incontestabilă, explică neîncrederea pe care o manifestau faţă de cuvântulconsubstanţial răsăritenii, care, în fond, erau foarte ortodocşi.

Condamnarea lui Fotin nu a fost acceptată nici de acest episcop, nici de Marcel, maestrul său, care a arătat în această circumstanţă sentimente favorabile faţă de erezia lui Sabelie. El a dovedit atunci că nu a fost deloc de bună credinţă la Sinoadele de la Roma şi Sardica, şi Atanasie nu a păstrat cu el relaţii de comuniune care ar fi putut să fie suspecte şi să facă [pe cineva] să se îndoiască de ortodoxia sa[5].

Marcel şi Fotin, cu unii din prietenii lor, au ţinut la Sirmium o consfătuire (349), în opoziţie cu Sinodul de la Milan[6]; şi el s-a menţinut pe scaunul său încă câţiva ani.

Sinodul de la Milan a considerat că trebuie să ceară cu insistenţă intervenţia împăratului Constans pentru ca deciziile sale să fie puse în aplicare şi ca Atanasie să fie reaşezat în scaunul său din Alexandria. Constans a scris fratelui său Constanţiu. Epistola a fost dusă de doi delegaţi ai sinodului, Vichentie de Capua şi Eufratie de Cologne. Aceşti doi emisari s-au dus la Antiohia, unde îşi avea reşedinţa Constanţiu.

Sosirea lor la Antiohia a pricinuit nelinişte printre arieni şi l-a înspăimântat mai ales pe Ştefan, episcopul eretic al oraşului. Acest om corupt, pentru a-i necinsti pe cei doi episcopi ortodocşi, a urzit contra lor cea mai infamă intrigă. El a instruit în planul său pe un tânăr desfrânat pe nume Onagre, care a cumpărat o curtezană şi a ascuns-o în clădirea în care erau găzduiţi episcopii. S-a convenit ca această curtezană să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-i seduce, şi ca Onagre să se ascundă cu câţiva din tovarăşii săi de desfrâu pentru a fi martori la ceea ce se va întâmpla.

Noaptea, la semnalul stabilit, curtezana a intrat în camera lui Eufratie. Sfântul episcop, care a recunoscut vocea unei femei, s-a crezut batjocura unei năluciri diavoleşti şi a cerut pe dată ajutor lui Iisus Hristos cu glas tare.

Curtezana, surprinsă de un limbaj cu care nu era obişnuită, şi zărind un bătrân cinstit în locul unui bărbat tânăr de care-i vorbise Onagre, a scos un strigăt puternic şi se plângea că a fost păcălită. La acest strigăt, Vichentie de Capua şi servitorii s-au trezit brusc. Onagre şi tovarăşii săi au căutat să fugă, dar paznicii s-au grăbit să închidă porţile şi 7 au rămas închişi; printre aceştia se afla însuşi Onagre.

Această istorie scandaloasă s-a răspândit în tot oraşul şi a căzut asupra arienilor, după mărturisirile lui Onagre şi ale curtezanei[7].

Constans a declarat în epistola sa că, dacă fratele său nu se va supune cererilor sale juste, îi va declara război.

Constanţiu i-a reunit pe episcopii săi arieni care l-au sfătuit ca mai degrabă să-l recheme pe Atanasie decât să expună imperiul unui război civil. Ca o consecinţă a acestei decizii, Constanţiu i-a scris lui Constans o scrisoare pentru a-l linişti, şi lui Atanasie o altă scrisoare pentru a-l face să se întoarcă la Biserica sa. Aceasta din urmă era concepută astfel[8]:

,,Constanţiu, învingător, August, lui Atanasie.

Clemenţa şi bunătatea noastră nu permit ca tu să mai fii mult timp expus valurilor crude ale mărilor şi furtunilor. Evlavia noastră te-a urmat întotdeauna în surghiunul tău, în sărăcia ta, în călătoriile tale prin ţări sălbatice. Dacă am amânat mult timp să-ţi fac cunoscute prin epistolă intenţiile noastre este fiindcă speram ca tu să faci un prim demers şi să ceri un remediu pentru ostenelile tale. Cum teama te-a împiedicat să pui în aplicare un proiect pe care tu l-ai conceput fără îndoială, eu adresez curajului tău această scrisoare în care noi îţi mărturisim toată generozitatea noastră, pentru ca tu să ştii că te poţi prezenta în viitor fără teamă înaintea noastră, pentru a-ţi dovedi efectele bunăvoinţei noastre şi a te putea întoarce în patria ta, precum doreşti. Cu această intenţie, am scris domnului şi fratelui meu, Constans, învingător, August, pentru a-ţi îngădui să vii la mine şi să primeşti din bunătatea noastră permisiunea de a te întoarce în patria ta”.

Atanasie nu a crezut că trebuie să ţină cont de această primă epistolă; el a rămas la Aquileea, unde se retrăsese după Sinodul de la Sardica; apoi el s-a dus la Treves.

Ursachie şi Valens, mai mult ambiţioşi decât creştini, au văzut curând că circumstanţele deveneau mai puţin favorabile cauzei pe care o susţinuseră până atunci. Ei s-au gândit că ar trebui să se împace cu episcopii apuseni şi cu Atanasie pentru a putea să se întoarcă în Bisericile lor. Prin scaunele lor de Singidunum şi Mursia, ei aparţineau părţii apusene a imperiului şi Constans nu le-ar fi permis să se întoarcă în aceste oraşe dacă nu ar fi fost în prealabil reabilitaţi.

Ei s-au dus mai întâi la Milan[9], unde au fost reabilitaţi de sinod. Dorind să fie în comuniune cu Biserica Romei, centrul apostolic al Apusului, ei s-au îndreptat către acest oraş şi i-au înmânat lui Iuliu, în prezenţa preoţilor Bisericii sale, următoarea declaraţie:

,,Preafericitului papă Iuliu, Ursachie şi Valens.

Deoarece, în mod constant, în epistolele noastre noi am insinuat acuzaţii grave contra episcopului Atanasie şi deoarece, convocaţi prin scrisorile sfinţiei tale, noi nu am venit pentru a face judecată; noi mărturisim sfinţiei tale, în prezenţa fraţilor noştri preoţi, că toate acuzaţiile care au ajuns la urechile noastre erau false şi lipsite de dovezi. Iată de ce noi ne grăbim să declarăm că suntem în comuniune cu Atanasie, cu atât mai mult cu cât sfinţia ta, cu obişnuita mărinimie, ai binevoit să ne ierţi greşeala. Noi declarăm totodată că, dacă răsăritenii sau Atanasie vor să ne cheme la judecată, noi nu vom face nimic contra deciziilor tale; că noi îi socotim eretici pe Arie şi partizanii săi care zic ,,că a fost un timp în care Fiul nu era; că Fiul a fost scos din neant; că El nu a fost mai înainte de toţi vecii”; noi anatematisim aceste erezii, aşa cum am făcut-o prin declaraţia pe care am prezentat-o Sinodului de la Milan.

Noi mărturisim cu voce tare ceea ce am scris cu mâna noastră, în această declaraţie; şi noi declarăm că erezia lui Arie şi autorii săi sunt vrednici de afurisenie.

Eu, Ursachie, am semnat prezenta declaraţie;

Eu, Valens, am semnat prezenta declaraţie”.

Supunerea lor era făţarnică. Tot cu făţărnicie au scris această epistolă de comuniune Sfântului Atanasie, la Treves:

,,Domnului şi fratelui Atanasie, Ursachie şi Valens.

Noi profităm de ocazia pe care ne-o oferă fratele şi colegul nostru întru preoţie, Moise, pentru a-ţi trimite, preaiubite frate, din oraşul Aquileea, unde suntem acum, preacaldele noastre salutări şi urările noastre ca tu să fii sănătos. Tu ne vei mângâia mult dacă vei binevoi să ne răspunzi. Să ştii prin această scrisoare că noi suntem în comuniune ecleziastică cu tine. Preaiubite frate, fie ca dumnezeiasca milostivire să te păzească !”

Sfântul episcop al Alexandriei nu s-a grăbit să se întoarcă în Biserica sa. Constanţiu i-a scris a doua oară pentru a-l determina să vină cu promptitudine lângă el[10]. După câtva timp, fiind la Edesa, el a văzut mai mulţi preoţi din Alexandria şi, în prezenţa lor, l-a însărcinat pe diaconul Achita să-i ducă lui Atanasie o a treia epistolă mai presantă încă decât celelalte două. Pseudo-episcopul Alexandriei, Grigorie, tocmai murise (349) şi Constanţiu a interzis să fie numit un succesor. El a trimis la Atanasie cele mai capabile persoane de a-i inspira încredere, pentru a-l convinge să se întoarcă la Biserica sa.

Atanasie s-a decis în sfârşit să plece. De la Treves el s-a îndreptat către Roma, unde Iuliu şi Biserica sa l-au primit cu bucurie ca pe marele apărător al ortodoxiei. Când el a plecat spre Răsărit, Iuliu i-a înmânat această scrisoare pentru Biserica sa:

,,Preoţilor, diaconilor şi poporului din Alexandria[11].

Preaiubiţi fraţi, vă felicit pentru că voi veţi vedea cu ochii voştri rodul credinţei voastre, în persoana fratelui nostru şi împreună-slujitorului Atanasie pe care Dumnezeu vi l-a redat datorită curăţiei vieţii voastre şi rugăciunilor voastre; căci trebuie să remarcăm că voi nu aţi încetat să-I aduceţi lui Dumnezeu rugăciuni curate şi pline de dragoste. Amintindu-vă făgăduinţele cereşti şi modul în care le veţi vedea împlinite, potrivit învăţăturii care v-a fost dată de fratele nostru, voi aţi cunoscut, şi credinţa voastră dreaptă v-a făcut să înţelegeţi că el nu v-a fost răpit pentru totdeauna, cel care era mereu prezent în inimile voastre. Eu nu am nevoie deci să vă scriu o scrisoare lungă; deoarece credinţa voastră v-a învăţat mai înainte tot ceea ce aş putea să vă spun, şi Dumnezeu, prin harul Său, a împlinit dorinţele noastre ale tuturor.

Eu vă felicit din nou, pentru că aţi păstrat credinţa în sufletele voastre. Eu îl felicit şi pe fratele meu Atanasie pentru că, în mijlocul tuturor încercărilor pe care le-a îndurat, el nu a uitat nici o clipă nici dragostea voastră, nici dorinţele voastre. Cu toate că el a fost separat de voi trupeşte, a trăit în mijlocul vostru cu duhul.

El revine la voi mult mai ilustru decât atunci când v-a părăsit. Dacă focul curăţă metalele preţioase ca aurul şi argintul, ce am putea spune despre virtutea unui om atât de mare, care se întoarce la voi, după atâtea încercări, declarat curat şi nevinovat nu numai de judecata noastră, ci şi de aceea a unui întreg Sinod ! Primiţi-l deci, preaiubiţi fraţi, cu toată slava şi bucuria în Domnul pe episcopul vostru Atanasie şi pe cei care au împărtăşit necazurile sale. Aflându-vă în posesia celor dorite, bucuraţi-vă să aveţi un păstor care nu s-a hrănit decât din cugetul evlaviei voastre. În ţările îndepărtate în care a locuit, voi aţi fost mângâierea sa; gândul la fidelitatea voastră îl însufleţea în mijlocul prigoanelor. Cât despre mine, eu sunt fericit gândindu-mă la primirea pe care i-o veţi face, la bucuria cu care îl veţi primi. Ce zi frumoasă va fi aceea când fratele nostru va fi în mijlocul vostru; în care toate relele trecute vor fi uitate, în care toate inimile vor fi mulţumite !

Noi împărtăşim bucuria voastră, noi pe care Dumnezeu ne-a învrednicit să cunoaştem un aşa mare bărbat. Eu închei epistola mea cu această rugăciune: fie ca Dumnezeu cel Atotputernic şi Fiul Său, Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să vă dea întotdeauna harul Său; să vă răsplătească minunata voastră credinţă, de care aţi dat atâtea mărturii strălucite episcopului vostru ! Vouă şi fiilor voştri, în această lume şi în cealaltă, să vă dea acele daruri nemaiauzite pe care ochiul nu le-a văzut, pe care urechea nu le-a auzit, pe care inima omului nu le-a înţeles, şi pe care Dumnezeu le-a pregătit celor care-L iubesc, prin Iisus Hristos Domnul nostru, a cărui slavă să fie împreună cu Dumnezeu cel Atotputernic, în vecii vecilor. Amin.

Preaiubiţi fraţi, vă doresc să vă bucuraţi de o bună sănătate, în Domnul”.

Atanasie a mers în Antiohia unde l-a văzut pe Constanţiu. Acest împărat, după ce l-a văzut şi s-a încredinţat de sfinţenia marelui episcop, a scris tuturor episcopilor şi preoţilor Bisericii soborniceşti[12] că Atanasie era complet reabilitat şi că toţi susţinătorii săi nu trebuiau ca pe viitor să fie mai îngrijoraţi decât el însuşi. El a scris o scrisoare specială poporului Bisericii soborniceşti care locuia în Alexandria. În sfârşit, el a scris prefecţilor din Egipt, Tebaida şi Libia ca toate documentele redactate contra lui Atanasie să fie scoase din registrele publice şi să fie considerate nule. El a dat episcopului Atanasie cele mai categorice asigurări de protecţia sa.

Din Antiohia, Atanasie[13] s-a îndreptat către Ierusalim. Episcopii din Palestina, cu două sau trei excepţii, l-au primit cu bucurie şi s-au reunit într-un sinod pentru a-i da o mărturie colectivă a sentimentelor lor. În consecinţă, ei i-au înmânat o scrisoare pentru preoţii, diaconii şi poporul din Alexandria. Ea era semnată de Maxim, episcop de Ierusalim şi de episcopii Aetie, Arie, Teodosie, Ghermano, Silvan, Pavel, Patrichie, Elpidie, Ghermano, Eusebiu, Zenovie, Pavel, Macrin, Petru, Claudiu.

Toţi, cu excepţia lui Macrin, participaseră la Sinodul de la Sardica şi cunoşteau bine calomniile la adresa lui Atanasie şi justificarea sa.

În timpul călătoriei sale prin Răsărit[14], acei episcopi care erau prietenii lui îl primeau cu bucurie; alţii, la vederea sa, se ruşinau de rolul pe care-l jucaseră; câţiva nu îndrăzneau să se arate înaintea lui şi se ascundeau la sosirea sa în oraşul lor episcopal; în sfârşit, alţii îi cereau iertare pentru ceea ce făcuseră şi retractau ceea ce scriseseră împotriva lui.

În timpul şederii sale în Antiohia, câţiva arieni deghizaţi l-au determinat pe Constanţiu să-i vorbească în aceşti termeni[15]: ,,Tu ţi-ai recuperat scaunul prin decretul Sinodului[16] şi cu consimţământul meu. Dar pentru că, printre poporul din Alexandria, sunt unii care nu vor să fie în comuniune cu tine, permite-le să aibă o biserică în oraş”.

Fără îndoială, schismaticii se puteau reuni într-o biserică fără consimţământul lui Atanasie, dar împăratul vroia ca această reuniune să fie într-un fel legitimată din punct de vedere sobornicesc, prin asentimentul episcopului. Într-adevăr, episcopul era capul Bisericii şi cei care nu erau în comuniune cu el alcătuiau o schismă. A-i cere lui Atanasie să autorizeze o reuniune schismatică era ca şi cum i-ai cere să-i considere pe schismatici soborniceşti.

El nu era omul care să facă astfel de concesii; dar, în loc de a intra într-o altercaţie cu Constanţiu, el i-a dat un răspuns foarte abil, care trebuia să-l împiedice să insiste: ,,Împărate, i-a zis el, tu ai puterea de a porunci şi de a face tot ceea ce vrei. Eu te rog deci, la rândul meu, să-mi acorzi ceea ce îţi voi cere”. Constanţiu a crezut că va obţine ce a solicitat şi i-a spus cu bunăvoinţă lui Atanasie că îi va acorda ceea ce îi va cere. Atanasie l-a rugat îndată să-i acorde acelaşi lucru pe care el i-l ceruse, adică în toate oraşele să fie dată o biserică celor care respingeau erezia lui Arie.

Constanţiu s-a consultat cu confidenţii săi arieni, care au văzut în această cerere multe inconveniente; ei l-au sfătuit pe împărat să amâne chestiunea pe altă dată, lăsându-i bineînţeles libertatea de a face orice dorea.

Atanasie[17] îi ceruse în mod special lui Constanţiu o biserică în Antiohia pentru cei care refuzau să-i recunoască pe episcopii care se succedaseră după depunerea Sfântului Evstatie, condamnat pe nedrept ca sabelian. Aceştia erau numiţi în Antiohia evstatieni, ca şi cum ei ar fi alcătuit o sectă, deşi în realitate ei fuseseră singurii care au rămas fideli Bisericii. Constanţiu a găsit foarte justă cererea lui Atanasie, dar arienii care-l dominau l-au împiedicat să dea credincioşilor soborniceşti autorizaţia pe care episcopul de Alexandria o cerea pentru ei.

Împăratul neacordându-i ceea ce a cerut, nici el nu a fost obligat să recunoască biserica unde puteau să se reunească schismaticii [separaţi] de Biserica sa din Alexandria.

Sfântul episcop a sosit în oraşul său episcopal, iar credincioşii, spune Teodoret[18], au organizat serbări splendide şi au făcut agape publice pentru a sărbători întoarcerea sa şi a-I aduce mulţumiri lui Dumnezeu.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Concil. Agrippin. ap. Sirmond., Concil. antiq. Gall., vol. I.

   [2] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 22; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 13.

   [3] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 18, 19, 20.

   [4] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II; Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 20; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 22; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 6, 7.

   [5] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II, § 19, 21 şi 23; Sfântul Epifanie, Hæres. 72, § 4.

   [6] Nu trebuie confundată această mică consfătuire cu adunările de la Sirmium care vor fi menţionate puţin mai jos.

   [7] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 7; Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 20.

   [8] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 51; Hist. Arian. ad. Monach., § 21, 22.

   [9] Sfântul Ilarie de Poitiers, Fragment. II, § 20; Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 2, 6, 58, 60, 88; Hist. Arian. ad. Monach., § 26.

   Paulin de Treves, succesorul lui Maximin, a fost cel care i-a înmânat lui Atanasie copia declaraţiei lui Ursachie şi Valens (Apolog. cont. Arian., § 58).

   [10] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 51; Hist. Arian. ad. Monach., § 21, 22; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [11] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 52, 53; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [12] A se vedea scrisorile sale în Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 54 şi urm.;Hist. Arian. ad. Monach., § 23 şi urm.; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [13] Sfântul Atanasie, Apolog. cont. Arian., § 57; Hist. Arian. ad. Monach.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 12; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 20.

   [14] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 25.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 23.

   [16] Trebuie să remarcăm că împăratul nu menţionează nici măcar prima judecată făcută, în sinodul particular, de către Iuliu, episcopul Romei; şi că el nu ţine cont decât de judecata sinodului, adică a Sinodului de la Sardica, care reprezenta Biserica şi care constituia, în Biserică, autoritatea supremă.

   [17] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 9.

   [18] Teodoret, ibid.


ISTORIA BISERICII

PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (VIII)

 

Episodul anterior

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre

 

alcătuită

după documente originale şi autentice

 

de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

 

Cartea a VIII-a

Anii 347–381

 

1

 

  • Arianismul în Apus – Eufratie de Cologne condamnat; reabilitarea sa – Violenţele taberei ariene în Răsărit – Episcopii apuseni reuniţi la Milan – Ei îl condamnă pe Fotin, ucenicul lui Marcel – Vichentie de Capua şi Eufratie de Cologne, delegaţi către Constanţiu – Intrigă infamă a arienilor la Antiohia contra delegaţilor apuseni – Constanţiu se decide să-l recheme pe Atanasie – Stăruinţele sale pe lângă sfântul episcop al Alexandriei – Atanasie pleacă din Aquileea şi merge la Roma – Scrisoarea pe care episcopul Iuliu i-o înmânează pentru Biserica Alexandriei – Retractarea lui Ursachie şi a lui Valens la Milan, apoi la Roma – Călătoria lui Atanasie prin Răsărit – Şederea sa în Antiohia – El merge la Ierusalim – Sinodul episcopilor din Palestina şi epistola sa către Biserica Alexandriei – El îl vede pe Apolinarie la Laodiceea – El soseşte la Alexandria – Starea Bisericii din Egipt – Dezvoltarea vieţii monahale – Starea Bisericii Africane – Gratus de Cartagina şi sinodul său
  • Revoluţie în imperiu la moartea lui Constans – Diverşi tirani – Constanţiu la conducerea imperiului – Arianismul în Apus – Sinoadele de la Arles şi Beziers – Luchifer de Cagliari la Roma – Liberie, episcopul Romei, se declară în favoarea lui Atanasie, după ce l-a condamnat – Delegaţia sa şi epistola sa către Constanţiu – Sinodul de la Milan – Episcopi ortodocşi surghiuniţi – Scrisorile lui Liberie către cei surghiuniţi, către Cecilian şi Osie – Liberie înaintea lui Constanţiu – Exilul său – Intrigile arienilor pentru a-l învinge pe Osie – Scrisoarea lui Osie către Constanţiu – El este trimis la Sirmium – Formule de credinţă numite de la Sirmium – Căderea şi pocăinţa lui Osie – Constanţiu la Roma – El promite întoarcerea lui Liberie în anumite condiţii – Liberie le acceptă; epistolele sale către răsăriteni, Ursachie şi Valens, Vichentie de Capua – El subscrie la a doua formulă din Sirmium – Această formulă este trimisă episcopilor din Galia – Febadie de Agen o respinge – Episcopii gali o condamnă şi îi scriu lui Ilarie care le răspunde prin cartea sa Despre Sinoade – Sinoadele de la Rimini şi Seleucia – Căderea celei mai mari părţi a episcopilor din Răsărit şi Apus – Protestele ortodocşilor – Lucrările Sfântului Atanasie, Sfântului Ilarie de Poitiers şi Luchifer de Cagliari contra lui Constanţiu – Sinodul de la Paris prin care arianismul este condamnat – Moartea lui Constanţiu – Iulian apostatul, împărat

Anii 347-361

 

Partea a II-a

În timpul absenţei lui Atanasie, credincioşii şi-au înmulţit, ca să spunem aşa, ardoarea în practicile evlaviei şi fidelităţii faţă de credinţă[1]. Toate clasele societăţii concurau între ele în dragostea pentru virtute. De asemenea, cu câtă bucurie primeau ei scrisorile pe care episcopul de Alexandria le adresa din exil episcopilor din Egipt şi Libia cu ocazia sărbătorilor, ca şi cum el ar fi fost în scaunul său[2]; şi cu câtă fericire l-au văzut sosind cu tovarăşii săi de exil ! Li se părea că scăpaseră din colţii fiarelor sălbatice, văzându-i la adăpost de persecuţiile ereticilor.

Viaţa monahală a cunoscut în timpul absenţei lui Atanasie o mare dezvoltare; dacă Biserica din Alexandria s-a mâhnit să-i vadă pe schismatici ieşind din sânul său, ea a avut şi fericirea de a vedea un mare număr din fiii săi practicând virtuţile creştine cu o desăvârşire cu adevărat supraomenească.

Pustiurile din Egipt, Libia şi Tebaida s-au populat cu o mulţime de creştini dornici să urmeze exemplele lui Pavel şi Antonie.

Acesta din urmă trăia încă în momentul în care Sfântul Atanasie s-a întors în scaunul său. În timpul exilului sfântului episcop, el a contribuit cu putere la susţinerea credinţei ortodocşilor. În momentul primei sale chemări, după moartea lui Constantin, el l-a văzut [pe Atanasie] la Alexandria, şi tot atunci el a primit mantia în care l-a înmormântat pe preacuviosul Pavel (341). După aceea, el i-a vizitat de mai multe ori pe credincioşii din Alexandria şi diversele grupuri monahale din pustiuri, pentru a-i întări în dreapta credinţă[3]. El a murit când Atanasie era silit să caute în pustiu un refugiu contra noilor calomnii despre care vom vorbi în continuare (356).

Antonie a exercitat o influenţă considerabilă în Egipt şi provinciile limitrofe; mai cu seamă lui trebuie să i se atribuie dezvoltarea pe care a cunoscut-o instituţia monahală în timpul primei jumătăţi a secolului IV.

Printre cei care l-au ajutat şi i-au supravieţuit, principalii doi din Egipt au fost cei doi Macarie[4]. Unul era în fruntea monahilor din pustiul Scitis, şi a celor care duceau viaţă monahală chiar în oraşul Alexandria. Cum el era născut în oraş şi stătea adeseori aici, i s-a dat porecla dePoliticos care corespunde titlului deburghez sau orăşean. Celălalt Macarie, supranumit Egipteanul pentru că el se născuse la sat, conducea călugării de pe muntele care se înălţa în mijlocul pustiurilor Scitis.

Acesta a fost vestit îndeosebi pentru minunile sale. Într-o zi, el a înviat un mort pentru a-i dovedi unui eretic dogma învierii. Pe când era încă tânăr, viaţa sa era atât de serioasă încât monahii aveau obiceiul de a-l numi bătrânul. La vârsta de 40 ani, el a fost ridicat la rangul de preot. A trăit 90 ani şi a petrecut 60 ani din viaţa sa în pustiu.

Celălalt Macarie a fost ridicat la rangul de preot la o vârstă mai înaintată. El punea în practică filozofia creştină cu multă râvnă şi se folosea de pildele şi învăţămintele altora pentru a-şi desăvârşi propriile cugete şi fapte. El a ajuns să-şi înfrâneze trupul într-atât încât pielea sa se întărise şi barba nu putea să mai crească.

În aceeaşi perioadă, se distingeau printre filozofii creştini Pamvo, Hiraclidie, Cronie, Pafnutie, Pontuvastie, Arsisie, Serapion şi Pitirion. Acesta din urmă locuia în preajma oraşului Teba. Dintre conducătorii de mânăstiri se distingea mai ales Pahomie care a fost primul care a alcătuit o rânduială monahală[5].

Ucenicii lui Pahomie aveau un veşmânt particular care era alcătuit în principal dintr-o mantie făcută din piele de animal cu blană. Ceilalţi călugări egipteni adoptaseră un veşmânt care-i deosebea de filozofii păgâni şi fiecare parte a veşmântului avea o semnificaţie. Tunica lor nu avea mâneci, pentru a arăta că mâna lor descoperită nu era un instrument al violenţei. Ei aveau pe cap o glugă numită cuculă, pentru a aminti că aveau nevinovăţia copiilor cărora li se acoperea capul în acelaşi fel, când erau încă la sânul mamei. Centura şi cureaua lor[6] semnificau că ei erau gata întotdeauna să muncească pentru Dumnezeu.

Călugării mergeau la biserică pentru a se împărtăşi în ultima şi prima zi a săptămânii, adică sâmbăta şi duminica. Ei se rugau de 12 ori pe zi, de 6 ori de la ora 6 dimineaţa până la amiază şi de 6 ori de la amiază până la ora 6 seara. Ei se rugau tot de atâtea ori în timpul nopţii. La ceasul 9 spuneau 3 rugăciuni, fără îndoială în amintirea orei sfinte în care Hristos a răscumpărat lumea prin moartea Sa.

Nu toţi monahii erau constrânşi la o rânduială atât de aspră, însă viaţa lor ca un întreg era de o mare austeritate.

Pahomie avea în jurul său 1.300 monahi care urmau rânduiala sa, fără a-i socoti pe cei care erau răspândiţi în Egipt şi Tebaida. Principala comunitate se afla în Insula Tabenis; celor care făceau parte din această comunitate li s-a dat numele de tabenisioţi, şi erau cunoscuţi sub acest nume în toată Biserica.

Apolonie era vestit în aceeaşi epocă. Mânăstirea pe care o conducea se afla în Tebaida. El era renumit pentru înţelepciunea şi minunile sale; el dobândea de la Dumnezeu tot ceea ce cerea.

Printre călugării egipteni se distingea şi Asuf care Îl mărturisise pe Iisus Hristos în timpul persecuţiei. Despre el se spunea că nu zisese, în toată viaţa sa, nici un cuvânt împotriva adevărului, şi el avea toate virtuţile în cel mai mare grad.

Noi am vorbit deja despre faimosul Ilarion care era Antonie al Palestinei[7].

Disputele ariene l-au făcut să iasă din solitudinea sa. El i-a vizitat[8] în Egipt pe episcopii Dracontie şi Filon, exilaţi de împăratul Constanţiu în Tebaida, unde ei duceau viaţă monahală. El a străbătut apoi insulele Mediteranei pentru a combate erezia ariană şi pentru a scăpa de cinstirea care i se aducea. El a murit în Cipru, unde a fost înmormântat. Ucenicul său Isihie a luat moaştele sale în taină, le-a dus în Palestina şi le-a aşezat în vechea sa mânăstire. Ele au fost foarte cinstite acolo şi ziua mutării lor a devenit zi de sărbătoare. Credincioşii din Palestina, spune Sozomen, au obiceiul de a cinsti sfintele persoane care au trăit printre ei. Aşa au procedat cu Aureliu Antidonianul, Alexion de Bithagaton şi Alefion de Asaleea[9].

În timpul primelor trei veacuri se aducea un cult public mucenicilor şi se prăznuia ziua morţii lor. După epoca persecuţiilor şi a mucenicilor, Bisericile îi cinsteau pe cei care se distingeau, în sânul lor, prin virtuţi excepţionale. După remarca lui Sozomen, acest obicei îşi avea începutul în Palestina.

Către mijlocul secolului al IV-lea, viaţa monahală a depăşit graniţele Egiptului şi ale Palestinei, unde ea fusese până atunci circumscrisă.

Atunci Iulian a pus-o în practică la Edesa. Viaţa acestui sfânt bărbat era atât de aspră încât putea fi considerată mai demnă de un duh decât de un om. Trupul său nu era decât oase acoperite cu piele. Marele scriitor al Siriei, Efrem, a scris viaţa sa. În aceeaşi regiune trăiau atunci alţi monahi vestiţi care locuiau mai cu seamă în împrejurimile oraşului Amidos şi pe Muntele Gaugal. Printre ei se distingeau în special Daniil şi Simeon.

Evstatie, episcop de Sevasta în Armenia, a instituit viaţa monahală în Armenia, Paflagonia şi Pont. El a alcătuit o rânduială monahală şi lui i s-a atribuit cartea care trecea drept opera marelui Vasilie, episcop de Cezareea în Capadocia.

Evstatie a împins departe rigorismul şi înşişi ucenicii săi au căzut din această cauză chiar în unele extravaganţe. Ei au mers până la a condamna căsătoria, a refuza să se roage în casele locuite de oameni căsătoriţi şi a-i dispreţui pe preoţii căsătoriţi. Ei posteau duminica, îi condamnau pe cei bogaţi la iad şi îi urau pe cei care mâncau carne.

Dar Evstatie nu împărtăşea aceste erori, şi el se distingea doar prin dragostea sa pentru adevăratele virtuţi creştine.

În cursul secolului IV, viaţa monahală a fost instituită în Bisericile apusene, cum vom relata mai târziu.

Mai ales printre monahii din Egipt şi Tebaida a găsit sprijin Sfântul Atanasie împotriva arienilor, şi un adăpost atunci când a fost ţinta unor noi persecuţii.

În partea apuseană a coastelor Africii, Biserica nu era mai puţin înfloritoare decât la Alexandria. Gratus de Cartagina, care a fost primul episcop, s-a arătat plin de râvnă pentru dogma sănătoasă şi respectarea canoanelor. Schisma donatiştilor s-a perpetuat la Cartagina şi disidenţii aveau în fruntea lor pe un anume Donat. După Sinodul de la Sardica, Gratus a încercat să pună capăt schismei şi, pentru a-l ajuta, împăratul Constans a trimis în Africa două personaje importante, pe Pavel şi Macarie[10]. În aparenţă, ei nu erau însărcinaţi decât cu împărţirea de milostenii Bisericilor; în realitate, ei trebuiau să lucreze pentru restabilirea unităţii. Donatiştii au răspândit îndată zvonul că ei veneau să-i prigonească, şi că îi vor sili pe credincioşi să cinstească, ca în păgânism, chipurile împăraţilor, pe care le vor aşeza pe sfânta masă în momentul jertfei.

Atunci când jertfa a fost săvârşită, nu au văzut apărând chipurile imperiale; şi totul s-a petrecut după rânduielile Bisericii. Pavel şi Macarie nu aveau nimic de împărţit Bisericilor donatiştilor. Adresându-se lui Donat, pentru a-i face cunoscută misiunea lor împăciuitoare, falsul episcop le-a răspuns: ,,Ce au în comun Biserica şi împăratul ?” Apoi, el a vorbit despre împărat cu dispreţ şi a adăugat că a trimis o circulară pentru a interzice primirea milosteniilor pe care trimişii imperiali vroiau să le împartă. Deoarece aceştia se îndreptau către Bagaie, episcopul schismatic al acestui oraş, numit de asemenea Donat, i-a înştiinţat pe fanatici, numiţi circoncelioni, care, sub pretextul religiei, comiteau toate fărădelegile. Aceşti fanatici străbăteau ţara, împărţiţi în grupuri, şi se dedau la toate excesele. Trimişii imperiali au fost nevoiţi să ceară prefectului provinciei o trupă înarmată pentru a-i apăra şi a păstra în siguranţă milosteniile pe care le aveau cu ei.

Donatiştii au atacat trupa care a răspuns la violenţele lor prin execuţii sângeroase; episcopii donatişti au fugit împreună cu clerul lor; câţiva din ei au fost omorâţi sau exilaţi. Episcopii soborniceşti nu s-au amestecat deloc în aceste triste evenimente. Cu toate acestea, adversarii lor i-au acuzat, au strigat tare împotriva persecuţiei, şi i-au considerat mucenici pe cei care înduraseră violenţele lor. Pavel şi Macarie au fost socotiţi de ei persecutori şi credincioşii soborniceşti nu au mai fost în ochii lor decât păgâni sau macarieni.

Donatiştii au fost cu atât mai enervaţi cu cât misiunea de pace a trimişilor imperiali a deschis ochii unui mare număr de schismatici care s-au întors în sânul Bisericii.

Tulburarea pricinuită de această misiune a fost de scurtă durată, şi Gratus, la puţin timp după aceea, a putut reuni în sinod episcopii Africii, pentru a promulga canoanele de la Sardica şi a redacta alte câteva adecvate necesităţilor provinciei.

Această întrunire a fost primul din sinoadele Cartaginei la care s-au păstrat canoanele. Întreaga Biserică a arătat mult respect pentru lucrările de drept canonic ale Bisericii africane; istoria trebuie să menţioneze aceste documente cinstite ale rânduielii primare[11].

Canoanele 1 şi 2 se referă la donatişti. Aceşti schismatici pretindeau că botezul nu era valid decât dacă era săvârşit în secta lor. Sinodul a hotărât că orice botez, săvârşit în numele Sfintei Treimi, era valid. În canonul 2, sinodul i-a condamnat pe circoncelioni, care se sinucideau din fanatism şi din care donatiştii făceau mucenici. Canoanele 3 şi 4 interziceau clericilor să trăiască cu femei străine; şi monahiilor şi văduvelor să trăiască cu bărbaţi cu care nu erau unite prin căsătorie.

Amploarea pe care o luase viaţa monahală conducea către a considera celibatul o stare de desăvârşire, astfel încât clericii năzuiau să urmeze aceste rânduieli chiar în mijlocul lumii. Sinodul nu credea în dispoziţii atât de înalte care ascundeau adeseori patimi condamnabile. El nu condamna celibatul, dar cu condiţia ca el să fie real şi nu numai aparent. Canonul 5 interzicea episcopilor să primească şi să hirotonească un cleric care nu ar fi avut de la propriul episcop epistolele prin care i se permitea să părăsească Biserica sa. Canonul 6 interzicea clericilor să se ocupe de afaceri vremelnice.

În primele timpuri, membrii clerului, inclusiv episcopii, continuau adesea după alegerea lor să ducă genul de viaţă pe care îl duseseră înainte. Se poate crede că, după convertirea împăraţilor, membrii clerului găseau în condiţia lor mijloace de existenţă îndeajuns de abundente pentru ca să le fie posibil a nu se preocupa decât de slujirea bisericească.

Potrivit canonului 7, nu trebuiau admişi la comuniunea euharistică străinii care nu aveau scrisori de recomandare de la episcopul lor.

Într-o perioadă în care o mulţime de ambiţioşi vroiau să pară creştini, fără a fi cu adevărat, din interes, trebuiau luate contra falşilor fraţi cele mai mari precauţii.

Canoanele 8 şi 9 interziceau hirotonirea celor care îndeplineau anumite funcţii publice. În canonul 10 se recomanda clericilor să nu-şi facă rău reciproc din invidie. Potrivit canonului 11, clericii orgolioşi şi revoltaţi contra episcopului lor trebuiau să fie pedepsiţi aspru. Canonul 12 considera o datorie fidelitatea în contracte; canonul 13 interzicea clericilor să dea împrumut cu dobândă; canonul 14 dădea pedepse aspre celor care încălcau canoane: excomunicarea pentru laici, depunerea pentru clerici.

Când sinodul a luat o hotărâre cu privire la drepturile episcopului asupra clericilor din Biserica sa, Gratus a luat cuvântul: ,,Această practică păstrează pacea, spune el, şi îmi amintesc că în Sfântul Sinod de la Sardica a fost interzis a se solicita clericii unei alte Biserici”. Antigon, episcop de Madaure, a profitat de ocazie pentru a se plânge de vecinul său Optantie. Aceşti doi episcopi au delimitat graniţele Bisericilor lor şi înţelegerea lor fusese semnată de mâna lor. După împărţire, Optantie a continuat să viziteze partea din Biserica sa cedată lui Antigon şi a căutat să şi-o ataşeze.

Sinodul a poruncit să fie respectate înţelegerile scrise.

Acest fapt dovedeşte că diviziunile teritoriale ale imperiului nu erau încă aplicate Bisericii în acea vreme, cu toate că principiul fusese impus cu 20 ani înainte de către Sinodul Ecumenic de la Niceea.

Sinodul, decretând că clericii orgolioşi vor fi pedepsiţi, a hotărât că pentru a-i judeca sunt necesari mai mulţi episcopi: 3 pentru un diacon, 6 pentru un preot, 12 pentru un episcop; prin această dispoziţie, episcopii africani mărturiseau respectul lor pentru cele trei ranguri ale ierarhiei sfinte.

Bisericile apusene puteau spera la zile prospere şi la o protecţie luminată în imperiul lui Constans. Dar acest prinţ a căzut victimă unui complot (350). Magnenţiu a fost salutat ca împărat de conjuraţi la Augustodunum (Autun), în Galia. Constans a căutat un refugiu în Pirinei, dar a fost aşteptat la Elne şi omorât. Vetranion, care comanda în Panonia, s-a declarat împărat, aflând de uzurparea lui Magnenţiu; în sfârşit, Nepotian, nepot al lui Constantin, a făcut la fel la Roma.

Constanţiu era atunci la Edesa şi ducea război cu perşii. La vestea revoltei din Apus, el s-a dus în Antiohia, apoi s-a îndreptat către Panonia. Vetranion a crezut în propunerile împăciuitoare pe care i le-a făcut Constanţiu şi s-a alăturat acestui împărat pentru a merge contra lui Magnenţiu, concurentul lor. Dar, în momentul în care au pornit contra inamicului comun, trupele sale l-au proclamat pe Constanţiu singur împărat, iar Vetranion a fost fericit să obţină iertarea sa şi mijloace pentru a trăi onorabil în Bithinia, unde a fost surghiunit.

Magnenţiu l-a învins pe Nepotian care a fost omorât în fruntea trupelor sale. Aşadar, Constanţiu nu mai avea decât un concurent. Înainte de a-l ataca, el l-a numit Cezar pe vărul său Gallus şi l-a însărcinat să vegheze asupra Răsăritului. Magnenţiu nu-l aştepta şi s-a îndreptat către Panonia. Constanţiu a înaintat cu trupele sale până în Mursia, unde era episcop arianul Valens. Bătălia a început; dar Constanţiu, în loc să lupte în fruntea trupelor sale, s-a închis într-o biserică, unde aştepta sfârşitul luptei. Valens a luat toate măsurile pentru a fi înştiinţat primul. De cum a aflat că trupele lui Magnenţiu erau în derută, el l-a înştiinţat pe împărat. Acesta l-a întrebat cum de ştia, iar episcopul impostor i-a răspuns că i s-a arătat un înger şi i-a dat această veste. Constanţiu l-a crezut şi a declarat că victoria s-a datorat mai curând rugăciunilor episcopului decât vitejiei trupelor sale. Învins, Magnenţiu s-a retras în Galia. Învins pentru a doua oară, el s-a omorât cu o lovitură de sabie, la Lyon. Constanţiu a rămas astfel singur împărat al Răsăritului şi al Apusului.

Curând, această ultimă parte a imperiului a fost tulburată de arieni care şi-au văzut înmulţită influenţa lor după victoria de la Mursia şi înşelătoria lui Valens. Ei l-au urmat pe Constanţiu în expediţia sa, şi se găseau reuniţi (351) la Sirmium, în număr de 22[12]. Scopul acestui sinod era depunerea lui Fotin, episcop al acestui oraş, condamnat deja de Răsărit şi de Apus. El era iubit de turma sa şi astfel s-a putut menţine pe scaunul său, în ciuda sentinţelor pronunţate împotriva sa. El a fost convins de eroare într-o discuţie care a avut loc, în prezenţa episcopilor, între el şi Vasilie, rivalul lui Marcel pentru scaunul din Ancira. Depus din episcopat, el a fost exilat de Constanţiu. El a folosit timpul liber din exil pentru a scrie o lucrare contra tuturor ereziilor. Scopul său principal era de a o apăra pe a sa şi de a stabili că era ortodox; a scris această lucrare în limbile greacă şi latină. Germinie, din tabăra ariană, a fost pus în locul său în scaunul din Sirmium.

După depunerea lui Fotin, episcopii au redactat o nouă formulă de credinţă, care s-a numit prima formulă de la Sirmium[13]. Ea a fost redactată de Marcu de Aretusa. Se admite în aceasta existenţa Fiului înainte de toţi vecii; este numit Dumnezeu din Dumnezeulumină din lumină, dar se evită cuvântulconsubstanţial. După mărturisirea de credinţă, sunt anatematisiţi cei care spuneau că Fiul a ieşit din altă substanţă(sau ipostas) decât cea a lui Dumnezeu sau că a fost un timp în care El nu a existat.

Arienii se foloseau de aceste expresii pentru a-i înşela pe cei care nu cunoşteau relele lor intenţii. Ei admiteau că Fiul a ieşit din substanţa Tatălui, înţelegând cuvântul substanţă în sensul depersonalitate; şi ei au căzut de acord că existenţa Fiului era anterioară timpului pe care ei nu-l socoteau decât de la crearea lumii. Dar, în fond, ei credeau că Fiul erafăptură; doar că El era anterior şi superior tuturor celorlalte.

Pentru a întări înşelăciunea, ei dădeau anatema pe cei care învăţau că substanţa dumnezeiască putea să se extindă sau să se restrângă şi care-l priveau pe Fiul ca pe o extindere a substanţei dumnezeieşti.

Anatema era incontestabil justă; dar arienii se fereau să spună că substanţa dumnezeiască era una şi indivizibilă, dar triplă în privinţa persoanelor, ceea ce ar fi dus la ideea de consubstanţialitate pentru Fiul şi Sfântul Duh.

În aparenţă, prima formulă de la Sirmium era ortodoxă, dar în ea erau cruţate erorile ariene.

S-au redactat, în acelaşi oraş, alte două formule de care ne vom ocupa în continuare.

În prima formulă, se trata în detaliu învăţătura despre Sfântul Duh, deoarece în această perioadă începeau să se răspândească cele mai grave erori pe această temă, aşa cum vom vedea în curând.

Deci arianismul a reapărut îmbrăcat în formule înşelătoare, şi Constanţiu a revenit la vechile sale sentimente. Episcopii arieni inventau încontinuu noi calomnii la adresa lui Atanasie şi spuneau împăratului[14]: ,,Altădată, când noi făceam cereri insistente pe lângă voi, voi nu ne-aţi ascultat. Noi vă spuneam că, atunci când l-aţi rechemat pe Atanasie, ne-aţi exilat învăţătura; căci, încă de la început, el a fost adversarul ei şi nu încetează să o anatematisească. El a trimis în toate părţile epistole împotriva noastră şi cel mai mare număr de episcopi este în comuniune cu el. Printre vechii noştri partizani, există unii care s-au unit cu el, alţii se pregătesc să o facă, iar noi vom rămâne singuri. Ne vor trata, pe voi şi pe noi, ca fiind eretici; atunci vă întrebăm: ce ne va deosebi de maniheeni ? La lucru deci ! Luaţi noi măsuri contra duşmanilor noştri, voi sunteţi împăratul învăţăturii noastre”.

Mergând contra lui Magnenţiu, el a căpătat convingerea că toţi episcopii erau în comuniune cu Atanasie. El s-a aprins de mânie; a uitat făgăduinţele şi epistolele sale, respectul pe care-l datora memoriei fratelui său; şi pe măsură ce înainta în Apus, dădea dovezi ale fanatismului său.

Aceasta s-a întâmplat mai ales la Arles şi la Milan[15], unde s-au reunit atunci sinoade.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 25.

   [2] Noi vedem aici o aluzie la epistolele pascale ale sfântului episcop al Alexandriei. Aceste epistole, care nu au fost cunoscute de vechii editori ai operelor sale, au fost publicate în siriacă de Curton şi traduse în germană de Larsow: Die Festbriefe des hl. Athanasius, v. it. Mai,Nova Biblioth. patrum.

   [3] Sfântul Atanasie, Vita s. Anton., pass.

   [4] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14; Vita Pat., ap. Rosweia.

   [5] A se vedea Istoria Bisericii a noastră, tomul II, pag. 358 şi urm.

   [6] Centura fixa mantia în jurul trupului; cureaua, aşezată prin spatele gâtului, se încrucişa pe piept şi servea la a ridica veşmântul în spate pentru a munci.

   [7] A se vedea Istoria Bisericii a noastră, tomul II, pag. 357.

   [8] Ieronim, Vita s. Hilarion.

   [9] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14.

   [10] Optat. Milevit., De Schismat. Donatist., cartea a III-a.

   [11] Labbe, Concil., tomul II.

   [12] Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 29 şi 30; Sfântul Ilarie de Poitiers,Fragment. II şi De Synod., § 38; Sfântul Epifanie, Hæres., 71; Sulpit. Sev., Hist. sacr., cartea a II-a, § 38 şi urm.

   [13] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Synod., § 38; Socrate, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 30.

   [14] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 30.

   [15] Sfântul Atanasie, Hist. Arian. ad. Monach., § 31.



ISTORIA BISERICII

PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (IX)

 

Episodul anterior

 

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos

până în zilele noastre

 

alcătuită

după documente originale şi autentice

 

de

Vladimir Guettee

doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

 

 

Volumul III

 

Cartea a VIII-a

Anii 347–381

 

1

 

  • Arianismul în Apus – Eufratie de Cologne condamnat; reabilitarea sa – Violenţele taberei ariene în Răsărit – Episcopii apuseni reuniţi la Milan – Ei îl condamnă pe Fotin, ucenicul lui Marcel – Vichentie de Capua şi Eufratie de Cologne, delegaţi către Constanţiu – Intrigă infamă a arienilor la Antiohia contra delegaţilor apuseni – Constanţiu se decide să-l recheme pe Atanasie – Stăruinţele sale pe lângă sfântul episcop al Alexandriei – Atanasie pleacă din Aquileea şi merge la Roma – Scrisoarea pe care episcopul Iuliu i-o înmânează pentru Biserica Alexandriei – Retractarea lui Ursachie şi a lui Valens la Milan, apoi la Roma – Călătoria lui Atanasie prin Răsărit – Şederea sa în Antiohia – El merge la Ierusalim – Sinodul episcopilor din Palestina şi epistola sa către Biserica Alexandriei – El îl vede pe Apolinarie la Laodiceea – El soseşte la Alexandria – Starea Bisericii din Egipt – Dezvoltarea vieţii monahale – Starea Bisericii Africane – Gratus de Cartagina şi sinodul său
  • Revoluţie în imperiu la moartea lui Constans – Diverşi tirani – Constanţiu la conducerea imperiului – Arianismul în Apus – Sinoadele de la Arles şi Beziers – Luchifer de Cagliari la Roma – Liberie, episcopul Romei, se declară în favoarea lui Atanasie, după ce l-a condamnat – Delegaţia sa şi epistola sa către Constanţiu – Sinodul de la Milan – Episcopi ortodocşi surghiuniţi – Scrisorile lui Liberie către cei surghiuniţi, către Cecilian şi Osie – Liberie înaintea lui Constanţiu – Exilul său – Intrigile arienilor pentru a-l învinge pe Osie – Scrisoarea lui Osie către Constanţiu – El este trimis la Sirmium – Formule de credinţă numite de la Sirmium – Căderea şi pocăinţa lui Osie – Constanţiu la Roma – El promite întoarcerea lui Liberie în anumite condiţii – Liberie le acceptă; epistolele sale către răsăriteni, Ursachie şi Valens, Vichentie de Capua – El subscrie la a doua formulă din Sirmium – Această formulă este trimisă episcopilor din Galia – Febadie de Agen o respinge – Episcopii gali o condamnă şi îi scriu lui Ilarie care le răspunde prin cartea sa Despre Sinoade – Sinoadele de la Rimini şi Seleucia – Căderea celei mai mari părţi a episcopilor din Răsărit şi Apus – Protestele ortodocşilor – Lucrările Sfântului Atanasie, Sfântului Ilarie de Poitiers şi Luchifer de Cagliari contra lui Constanţiu – Sinodul de la Paris prin care arianismul este condamnat – Moartea lui Constanţiu – Iulian apostatul, împărat

Anii 347-361

 

Partea a III-a

Sinodul de la Arles a fost convocat pentru a examina din nou cauza lui Atanasie împotriva căruia arienii au ridicat noi calomnii. Liberie fusese înălţat de puţin timp pe scaunul Romei (353). Neaflând încă de moartea lui Iuliu, arienii i-au adresat o scrisoare, contând pentru răspuns pe influenţa lui Constanţiu, devenit împărat al Apusului. În această scrisoare, ei îl convingeau să rupă orice comuniune cu Atanasie. Liberie, primind scrisoarea destinată predecesorului său, a trimis la Alexandria trei preoţi romani: Luciu, Pavel şi Helian[1], însărcinaţi să-l invite pe Atanasie să meargă la Roma pentru o nouă examinare a cauzei sale.

Atanasie a trebuit să refuze, după judecata Sinodului de la Sardica ce a confirmat-o pe cea a Bisericii Romane şi a episcopului său Iuliu. Liberie, aflând de la delegaţii săi de refuzul lui Atanasie, a scris răsăritenilor că el a rupt orice comuniune cu episcopul Alexandriei, şi că el era în comuniune cu ei şi cu ceilalţi episcopi ai Bisericii soborniceşti.

Arienii au făcut mare zarvă în jurul acestei epistole; dar, cum remarcă Ilarie de Poitiers, ea nu putea avea nici o importanţă după decretul Sinodului de la Sardica, care îl declarase pe Atanasie nevinovat şi ortodox.

Episcopii egipteni s-au mirat de modul de a proceda al lui Liberie şi i-au adresat o scrisoare în care-i luau apărarea lui Atanasie. Această scrisoare, semnată de 75 episcopi, l-a făcut pe Liberie să revină asupra primei sale hotărâri. El i-a convocat pe episcopii suburbicari[2] şi le-a comunicat scrisoarea răsăritenilor şi pe cea a egiptenilor. Toţi au fost de părere că el trebuia să scrie răsăritenilor o nouă epistolă în care se declara că nu putea să se pronunţe contra lui Atanasie având în vedere scrisoarea celor 75 episcopi egipteni; şi că trebuiau trimişi la împărat delegaţi pentru a cere organizarea unui nou sinod, care să rezolve definitiv această chestiune.

În consecinţă, Liberie a trimis la Constanţiu o delegaţie în fruntea căreia se afla Vichentie de Capua, cu scopul de a solicita împăratului convocarea unui sinod la Aquileea[3].

Judecata lui Iuliu şi cea a Sinodului de la Sardica nu erau deci considerate, nici măcar la Roma, ca fiind definitive. Liberie nu-şi atribuia puterea de a tranşa chestiunea; el o trimitea la autoritatea superioară a unui Sinod şi solicita convocarea acestui Sinod de însuşi împăratul[4].

Sinodul nu a fost convocat la Aquileea, ci la Arles, în Galia. Liberie a fost reprezentat la sinod de Vichentie de Capua şi de Marcel, care era, asemenea lui Vichentie, episcop în Campania[5]. Ei au cerut sinodului să trateze întâi chestiunea dogmatică şi să condamne eroarea lui Arie[6]. Dar răsăritenii au refuzat şi au cerut ca în prealabil să rupă orice comuniune cu Atanasie.

Vichentie de Capua a cedat la acest punct[7]. Ceilalţi episcopi l-au imitat cu excepţia lui Paulin de Treves. Se poate crede că exemplul lui Liberie a avut influenţă asupra episcopilor apuseni de la Sinodul din Arles; dar Vichentie şi ceilalţi episcopi, la fel ca Liberie, au înţeles curând că sub condamnarea lui Atanasie se ascundea condamnarea ortodoxiei însăşi