SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR (despre deşertăciune)

1

din “Omilii la Epistola catre Romani”z (Despre       deşertăciune] „Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire” (Romani 10, 1).

El îşi începe discursul prin a-i acuza pe ei mult mai vehement ca mai înainte, şi de aceea răstoarnă de la început orice bănuială de nemulţumire din partea lor, şi în acelaşi timp este foarte precaut.
„Să nu vă uitaţi – zice –  la cuvinte şi nici la acuzaţii, ci numai la scopul ce am avut, căci n-am grăit acestea din spirit de duşmănie. Căci nu pot eu în acelaşi timp a dori mântuirea voastră – şi nu numai a o dori, ci chiar a mă şi ruga lui Dumnezeu pentru ea – şi totodată a vă urî şi dispreţui”. Fiindcă expresia de aici – „bunăvoinţa inimii mele” – arată dorinţa lui cea aprinsă şi rugăciunea pe care o face.
Grija lui cea mare şi rugăciunea pe care o face nu erau numai ca să ne scape de osândă, ci să ne şi mântuim. Şi nu numai de aici se arată dragostea şi bunăvoinţa lui către ei, ci şi din cele ce urmează. Într-adevăr, purcezând el, sau mai bine zis sprijinindu-se pe nişte probabilităţi, se grăbeşte şi se luptă, căutând să găsească măcar vreo umbră de justificare pentru ei, şi totuşi nu poate face nimic, fiind învins, aşa zicând, de însăşi natura lucrurilor.
„Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă…” (10, 2).
Aşadar acestea sunt vrednice de iertare, iar nu de acuzare. Dacă ei sunt depărtaţi nu pentru om, ci pentru zel şi dragoste către Dumnezeu, este demn mai mult a fi miluiţi decât pedepsiţi. Dar tu priveşte cu câtă înţelepciune îi măguleşte prin cuvânt, şi a arătat că disputa lor este cu totul deşartă.
„… deoarece, necunoscând ei dreptatea lui Dumnezeu…” (10, 3).
Şi aici aduce vorba tot de iertare, însă ceea ce urmează este o acuzaţie completă, care răstoarnă orice justificare. „Şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus”. Acestea le-a spus Apostolul, arătând că ei s-au rătăcit nu din cauza neştiinţei, ci mai mult din ambiţie şi din iubirea lor de întâietate, şi că ei n-au pus nici măcar dreptatea cea din Lege, căci expresia „căutând să-şi statornicească dreptatea lor” aceasta înseamnă. Şi n-a spus clar acest lucru, nici n-a zis că au căzut din acea dreptate, ci cu multă prudenţă şi înţelepciune a lăsat a se înţelege acest lucru. Dacă ei au căutat ca să-şi pună dreptatea lor, este învederat că n-au pus-o, şi dacă dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus, au căzut şi din aceasta.
Sub cuvântul „dreptatea lor” se înţelege: sau că Legea nu mai are deloc putere, sau că acea dreptate rezultată din osteneli şi sudori, iar sub cuvântul „dreptatea lui Dumnezeu” se înţelege dreptatea din credinţă, care este întreagă din harul cel de sus, nu din osteneli, ci din darul lui Dumnezeu de a se îndrepta omul. Dar ei, ca unii ce pururea se împotriveau Duhului Sfânt, şi se certau susţinând că omul se poate îndrepta prin Lege, nu s-au apropiat de credinţă şi, neapropiindu-se, nici primind dreptatea din credinţă, iar prin Lege neputându-se îndrepta, se vede că de pretutindeni au căzut.
„Căci sfârşitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (10, 4).
Priveşte înţelepciunea lui Pavel! Fiindcă a vorbit şi de o dreptate, şi de cealaltă, apoi ca să nu se creadă că acei dintre iudei care au crezut pe una o au, iar pe cealaltă nu, şi astfel să se judece faptul acesta ca o nelegiuire – fiindcă trebuia a se teme şi de aceştia, ca nou-veniţi în creştinism, şi nici iudeii să nu mai aştepte dreptatea din Lege şi să zică că „deşi acum n-am împlinit-o, dar o vom împlini numaidecât” –, priveşte ce pregăteşte el prin acest pasaj: arată că dreptatea este una şi aceeaşi, şi dreptatea din Lege se rezumă în dreptatea cea din credinţă, şi că cel ce a preferat pe aceasta – dreptatea din credinţă – a împlinit-o şi pe aceea din lege, iar cel ce a dispreţuit-o pe cea dintâi, a căzut şi din una, şi din alta. Dacă sfârşitul Legii este Hristos, apoi cel ce nu are pe Hristos, chiar de s-ar părea că are dreptatea din Lege, totuşi n-o are, pe când cel ce are pe Hristos, chiar de nu ar fi avut merite în faptele Legii, totuşi el a primit totul.

Şi finalitatea medicinii este sănătatea. Deci după cum cel ce poate face sănătos pe bolnav, chiar de nu ar stăpâni ştiinţa medicală, el totuşi posedă totul, pe când cel ce nu ştie a vindeca, chiar de s-ar părea că ştie arta medicală, totuşi a căzut din totul, tot aşa e şi cu dreptatea din Lege şi cu cea din credinţă; cel ce are pe aceasta, are şi sfârşitul aceleia, iar cel ce este afară de aceasta, este străin de amândouă. Că ce voia Legea? Să facă pe om drept, dar n-a putut, căci nimeni n-a împlinit Legea. Deci sfârşitul Legii acesta a fost, şi la aceasta erau îndreptate toate, şi în acest scop toate se făceau, şi sărbătorile, şi ritualurile, şi sacrificiile, şi, în fine, toate aveau în vedere acelaşi lucru: ca omul să se îndrepteze. Însă finalitatea aceasta a realizat-o Hristos mai mult prin credinţă. „Să nu te temi – zice – dacă ai călcat Legea, fiindcă te-ai apropiat prin credinţă. Atunci calci Legea, când pentru ea nu crezi în Hristos, iar când ai crezut în El, şi Legea ai împlinit-o, ba încă mai mult decât a poruncit, şi de aceea ai luat şi o mai mare dreptate”.
Dar fiindcă toate acestea erau numai o părere a Apostolului, de aceea le adevereşte iarăşi cu citate din Scriptură: „Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din Lege: «Omul care o va îndeplini va trăi prin ea»”. Dar în ce fel? Şi în ce constă? Din îndeplinirea poruncilor, după cum zice: „Căci omul care le plineşte va trăi prin ele” (Levitic 18, 5). Nu este cu putinţă de a fi cineva drept prin Lege, decât dacă a împlinit toate poruncile ei, însă aceasta n-a fost cu putinţă nimănui. Deci a căzut această dreptate.
Dar să ne spui, Pavele, şi de dreptatea cea din har. Ce este aceasta? De unde vine? Acum tu ascultă-l pe el în ce chip o descrie. După ce a cercetat dreptatea cea din Lege, la urmă trece la dreptatea cea din credinţă:
„Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (10, 6-9).
Ca să nu zică iudeii: „Dar cum de au aflat o mai mare dreptate cei ce nu aflaseră nici pe cea mai mică?”, de aceea Apostolul pune un raţionament necontrazis, că şi calea dreptăţii din credinţă este mai uşoară decât a celeilalte. Dreptatea din Lege cere împlinirea tuturor obligaţiilor Legii, după cum şi zice: „Căci omul care le plineşte va trăi prin ele”, pe când cea din credinţă nu spune aceasta, ci: „de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a înviat pre El din morţi, te vei mântui”. Apoi iarăşi ca să nu pară, că dacă arată uşurinţa în obţinerea acestei dreptăţi, prin aceasta el a înjosit-o, priveşte cum îşi extinde explicaţia, fiindcă nu imediat a ajuns la vorbele ce le-am spus mai sus, ci mai întâi spune: „Iar dreptatea cea din credinţă grăieşte aşa: Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer? – ca adică să coboare pe Hristos! Sau: Cine se va pogorî întru adânc? – ca adică să ridice pe Hristos din morţi!”.
După cum trândăvia se împotriveşte virtuţii izvorâte din fapte, şi-i slăbeşte puterea, pentru care este nevoie de un suflet neadormit, ca să nu rămână virtutea biruită, tot aşa şi când trebuie a crede, căci sunt raţionamente de acelea care tulbură şi vatămă cugetul celor mai mulţi, şi de aceea şi aici e nevoie de un suflet mai întinerit, ca să poată respinge acele raţionamente false. De aceea şi Apostolul aduce aceste raţionamente şi le pune la mijloc, şi ceea ce a făcut cu Avraam, face şi aici. Căci şi acolo arătând că Avraam s-a îndreptat din credinţă, totuşi mai departe, ca să nu se pară că el a luat cununa oricum, şi că faptul acesta nu înseamnă nimic, a descris natura credinţei, căci zice: „Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus: «Aşa va fi seminţia ta». Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit – căci era aproape de o sută de ani – şi nici la amorţirea pântecelui Sarrei. Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu. Şi fiind încredinţat că ceea ce i-a făgăduit are putere să şi facă ” (Romani 4, 18 – 21), iar prin aceasta a arătat că a avut nevoie si de putere, şi de un suflet înalt, ca să primească cele mai presus de nădejde, şi să nu se poticnească deloc în cele văzute. Aceasta, deci, o face şi aici, arătând că şi credinciosul are nevoie de un cuget filosofic, şi de o judecată foarte înaltă şi puternică.

Şi vedeţi, că Apostolul n-a spus simplu „să nu zici”, ci „să nu zici în inima ta”, adică nici să-ţi treacă prin minte de a te îndoi şi a zice in sine: „şi cum este aceasta cu putinţă?” Aşadar particularitatea credinţei aceasta mai cu seamă este, anume de a lăsa jos toate obligaţiile Legii şi a ne înălţa mintea sus, adică a căuta cele mai presus de fire, a scoate din cugetul nostru raţionamentele cele slabe şi a primi totul ca izvorând din puterea lui Dumnezeu. Dar iudeii nu spuneau numai aceasta, ci mai ziceau că nu este cu putinţă de a se îndrepta omul din credinţă. De aceea şi Apostolul aduce acest faptul petrecut în altă parte, ca astfel când se va arăta că este atât de mare, încât chiar şi după ce s-a petrecut are nevoie de credinţă, atunci să se arate că după dreptate a împletit cunună credincioşilor.

După aceea el întrebuinţează cuvinte aflate în Vechiul Testament, căutând şi aici ca şi pretutindeni, ca să evite învinovăţirea ce i s-ar fi putut aduce, că introduce ideii noi (la modă). Cele ce el spune aici despre credinţă, Moise le spunea iudeilor despre poruncă, arătându-le că ei s-au bucurat de mari binefaceri din partea lui Dumnezeu. „Dar acum – zice – nu se poate spune, că trebuie a se ridica cineva la cer, sau a trece vreo mare întinsă, şi numai după aceea a primi poruncile, ci toate aceste lucruri mari şi covârşitoare, Dumnezeu le-a făcut uşoare pentru noi”. Ce vrea să spună prin „aproape este de tine cuvântul?” Adică, este uşor. „Mântuirea ta – zice – este în cugetul şi pe limba ta. Pentru mântuirea ta nu ai nevoie a călători vreun drum îndelungat, nici de a trece vreo mare întinsă, sau de a trece câţiva munţi, ci chiar de n-ai vrea să păşeşti peste pragul casei tale, totuşi îţi este cu putinţă de a te mântui stând acasă, căci pe limba ta şi în inima ta stă motivul mântuirii tale”. Apoi şi din altă parte făcând uşor de primit cuvântul credinţei, zice: „că Dumnezeu l-a ridicat pe El din morţi”. Gândeşte-te, deci, la demnitatea şi putinţa celui ce a făcut aceasta, şi atunci nu vei vedea nici o greutate în săvârşirea acestui fapt. Aşadar, cum că El este Domn şi Stăpân se poate vedea din învierea Lui, ceea ce zicea Apostolul chiar de la începutul epistolei: „Care a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu… prin învierea Lui din morţi” (Romani 1, 4), iar că şi învierea este uşoară pentru El, aceasta se probează chiar şi celor ce se îndoiesc, din puterea Celui ce a făcut acest fapt. Deci, când dreptatea din credinţă este şi mai mare, în acelaşi timp şi mai uşoară şi mai lesne de primit, iar în alt chip nu e cu putinţă a se îndrepta cineva, apoi atunci nu este oare cea mai proastă ambiţie de a umbla după cele neputincioase, şi a lăsa la o parte pe cele plăcute şi uşoare? Nu poţi spune, că lucrul fiind greu, s-au lăsat şi ei de a se mai ocupa cu realizarea lui. Ai văzut cum îi lipseşte de orice iertare? Într-adevăr, cum ar putea fi vrednici de vreo justificare, când ei preferă pe cele grele şi zadarnice, trecând cu vederea ceea ce este uşor, şi poate a-i mântui, şi se ţin cu îndărătnicie de acele lucruri, cu care Legea n-a putut face nimic? Aceasta nimic altceva nu este decât o intenţie iubitoare de ceartă şi ambiţie, care se împotriveşte lui Dumnezeu. Legea este greoaie şi supărătoare, pe când harul este plăcut şi uşor.Legea, orişicât de mult s-ar certa ei, nu mântuieşte pe om, pe când harul acordă dreptatea, atât cea din sine, cât şi cea din Lege. Deci ce raţiune îi entuziasmează pe ei, ca să se împotrivească cu atâta îndărătnicie acestei dreptăţi şi să se ţină în zadar ca pironiţi de Lege?
Apoi, fiindcă a spus ceva mare, iarăşi adevereşte faptul cu exemple din Scriptură, spunând: „Căci zice Scriptura: «Tot cel ce crede în El nu se va ruşina». Căci nu este deosebire între iudeu şi elin, pentru că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe EL Căci: «Oricine va chema numele Domnului se va mântui»” (10, 11-13).
Ai văzut cum el a adus argumente de nezdruncinat şi în favoarea credinţei şi a mărturisirii ei? Când zice: „tot cel ce crede”, prin aceasta a arătat credinţa; iar când zice: „că tot cel ce-L va chema”, a arătat mărturisirea credinţei. Deci proclamând universalitatea harului şi înfruntând mândria iudeilor, aminteşte pe scurt ceea ce în pasajele de dinainte spusese pe larg, şi arată din nou că nu este nici o deosebire la Dumnezeu între iudeu şi cel netăiat împrejur: „Căci nu este deosebire, zice, între iudeu şi elin”. Şi ceea ce a fost spus mai înainte despre Tatăl, spre a dovedi aceasta, aceeaşi o spune şi aici despre Fiul. După cum acolo zicea: „Oare Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este El şi Dumnezeul păgânilor? Da, şi a păgânilor” (Romani 3, 29), aşa zice şi aici: „Că Acelaşi este Domnul tuturor, Care îi îmbogăţeşte pe toţi cei ce-L cheamă pe El”.

Ai văzut tu cum îl arată de darnic şi de iubitor de mântuirea noastră, şi cum El consideră această mântuire ca pe o bogăţie a Sa? Încât nici acum nu trebuie a deznădăjdui, nici a-şi închipui că, dacă ar voi să se pocăiască, ar fi neiertaţi. Căci Cel ce consideră mântuirea noastră ca pe o bogăţie a Sa, Acela nu încetează de a ne îmbogăţi, fiindcă a revărsat darul Său peste toţi, şi aceasta este suprema bogăţie. Şi fiindcă pe iudei mai cu seamă îi tulbura mândria lor cea proastă, că ei au dreptul de a se bucura de întâietate peste toată lumea, iată că acum Apostolul îi coboară de pe tronuri, prin credinţă, şi-i arată ca neavând nimic mai mult decât ceilalţi oameni, şi de aceea necontenit îi aduce martori pe profeţi, care împreună cu el grăiesc în ceea ce priveşte egalitatea tuturor înaintea lui Dumnezeu. „Tot cel ce crede în El, zice, nu se va ruşina” şi „tot cel ce va chema numele Domnului, se va mântui”, aşa că precizarea „tot cel ce” este pusă pretutindeni, ca să nu mai aibă nimeni ce obiecta.
Dar nimic nu este mai rău ca slava deşartă. Aceasta mai mult decât toate i-a pierdut pe ei. De aceea şi Hristos le spune: „Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?” (Ioan 5, 44). Aceasta, o dată cu pierderea omului, mai aduce cu ea şi mult ridicol, şi mai înainte de osânda cea de acolo, cu mii de rele îi chinuie şi aici. Şi dacă credeţi şi voiţi să o aflaţi aceasta lămurit, să lăsăm cerurile din care ne scoate acest păcat mare, să lăsăm şi gheena în care ne bagă, şi întreaga problemă să o examinăm de aici, de pe pământ.
Deci ce poate fi mai costisitor ca vanitatea? Ce ar putea fi mai urâcios şi mai de nesuferit? Cum că boala aceasta este costisitoare, faptul acesta se vede din cheltuielile ce se fac în zadar prin teatre, hipodromuri şi în alte vanităţi de felul acestora, din risipa celor ce clădesc case luxoase şi strălucite, şi din toate celelalte care se fac cu o îmbelşugare fără scop şi fără vreun folos, pe care nu putem a le mai înşira cu vorba acum. Cum că un asemenea om cheltuitor şi iubitor al luxului şi hrăpăreţ va lua şi averi străine, faptul este învederat, căci pentru ca să aibă de unde procura hrană acestei fiare sălbatice, va băga mâinile sale şi în averile altora. Şi de ce spun eu numai de averi?

Un asemenea om, întocmai ca şi un foc puternic, nu va consuma numai bani, ci şi suflete. Un asemenea om nu-şi agoniseşte numai moartea prezentă, ci şi cea viitoare. Mama gheenei este vanitatea; ea aprinde acel foc puternic, şi tot ea hrăneşte şi acel vierme neadormit. Ar putea-o vedea cineva stăpânind până şi printre morţi. Şi ce ar putea fi mai rău ca această boală?

Toate celelalte patimi se sfârşesc odată cu moartea, însă patima aceasta chiar şi după moarte se sileşte şi se ambiţionează de a-şi arăta firea sa în trupul cel mort. Căci, după moartea lor li se ridică monumente strălucite cu care se consumă toată averea lor, şi când se ocupă de a le face cheltuieli luxoase la înmormântarea lor; când fiind în viaţă ei batjocoreau pe săraci pentru un obol sau o bucată de pâine, iar după moarte procură o masă îmbelşugată viermilor, apoi de ce mai cauţi atunci vreo altă exagerare a tiraniei acestei boli? Din această boală rea se nasc şi omoruri absurde, căci pe cei mai mulţi i-a împins la preacurvie nu privirea, nici pofta de relaţie sexuală, ci dorinţa de a se mândri spunând cu fală că „am amăgit pe cutare femeie”. Şi de ce ar mai trebui să spunem de toate celelalte rele care izvorăsc de aici? De mii de ori aş prefera să fiu sclav barbarilor decât o singură dată sclav vanităţii; fiindcă aceia nici nu poruncesc astfel de lucruri robilor, precum cele pe care le porunceşte vanitatea supuşilor săi. „Tuturor fii sclav – zice ea –, de ar fi aceia mai străluciţi decât tine, sau mai înjosiţi chiar decât tine. Dispreţuieşte sufletul, neglijează virtutea, bate-ţi joc de libertate, jertfeşte mântuirea ta. De faci vreun bine, să nu-l faci pentru mulţumirea lui Dumnezeu, ci pentru ochii celor mulţi, ca astfel să pierzi cununa ce ţi s-ar cuveni. De faci milostenie, sau de posteşti, dă pe faţă osteneala ce o depui şi te sileşte de a pierde astfel câştigul”.
Deci ce ar putea fi mai crud ca aceste porunci? De aici îşi are începutul şi invidia, de aici şi lipsa de minte, de aici şi iubirea de argint, care e mama tuturor relelor. Mulţimea aceea de slugi, caii cei împodobiţi cu aur, linguşitorii, trăsurile cele ferecate cu argint şi toate celelalte, mai ridicole încă decât acestea, nu sunt pentru plăcere sau pentru vreo trebuinţă, ci numai spre satisfacerea vanităţii.
„Da”, zici tu, „cum că patima aceasta este rea, nu mai încape nici o îndoială; dar cum să putem fugi de ea, aceasta ar trebui să ne-o spui acum”. Înainte de toate, dacă te vei convinge bine că această boală este urâtă, vei câştiga prin aceasta un început bun de îndreptare, fiindcă şi cel ce este bolnav repede va chema pe doctor, dacă, mai înainte de orice se va convinge că este bolnav. Iar de mai cauţi şi altă cale de scăpare, caută cu privirea necontenit spre Dumnezeu, şi mulţumeşte-te numai cu slava Lui. Patimă aceasta te face să te simţi bine şi te îndeamnă ca să spui şi altora succesele tale, tu gândeşte-te iarăşi, că după ce vei spune nu vei avea de aici nici un câştig, şi prin aceasta ai stins acea poftă absurdă.
Spune sufletului tău: „Iată că te-ai trudit atâta timp ca să spui altora succesele tale, şi nu te-ai putut stăpâni impunându-ţi tăcerea, ci le-ai expus înaintea tuturor; ei, şi ce ai câştigat mai mult de aici? Nimic mai mult, ci numai cea mai mare pagubă, şi că pe lângă toate acestea, apoi, te-ai lipsit şi de toate cele agonisite cu multă osteneală”. Pe lângă toate acestea mai gândeşte-te şi la faptul, că judecata şi hotărârea celor mai mulţi este coruptă, şi nu numai coruptă, ci încă şi repede se vestejeşte. Chiar dacă pentru moment te admiră, cu trecerea timpului însă le uită toate, şi cununa cea dată ţie de Dumnezeu ţi s-a răpit, în acelaşi timp nici lauda lor nu a avut putere să ţi-o păstreze pentru un timp mai îndelungat. Dar chiar dacă ar rămâne cununa lor pe un timp mai îndelungat, totuşi e cea mai mare ticăloşie de a o schimba cu acea acordată de Dumnezeu, căci dacă după un timp oarecare acea cunună se va nimici, apoi ce justificare am putea avea, când noi trădăm pe cea care rămâne pentru totdeauna pentru cea care nu rămâne, şi pentru laudele câtorva pierdem atâtea bunuri?

Deşi dacă ar fi cât de mulţi cei ce ne laudă, noi tot suntem vrednici de jelit, ba încă atunci suntem mai de jelit, când ne laudă cei mai mulţi. Şi dacă poate rămâi mirat auzind aceste cuvinte, ascultă pe Hristos care hotărăşte: „Vai vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor” (Luca 6, 26). Şi cu drept cuvânt, fiindcă pentru fiecare meşteşug maiştrii trebuie să caute judecători, apoi tu cum de îngădui celor mulţi ca să cerceteze şi aprecieze virtutea ta, şi nu îngădui mai cu seamă celui ce ştie totul, care poate să unească la un loc toate faptele tale, să le aprecieze şi să te şi încununeze? Cuvintele acestea ale Mântuitorului ar trebui ca să le scriem şi pe pereţii casei, şi pe uşi, şi în cugetul nostru, şi necontenit să zicem către noi înşine: „Vai nouă! când ne vor zice de bine toţi oamenii”. Fiindcă aceştia care ne grăiesc de bine acum, mai pe urmă tot ei ne defaimă ca vanitoşi, iubitori de cinste şi de laudele lor. Nu tot aşa însă se petrec lucrurile şi cu Dumnezeu; ci când te vede că tu iubeşti slava cea de la El, atunci mai cu seamă te va lăuda, te va admira şi te va proclama, pe când cu omul e din contră, căci luându-te ca sclav în loc de om liber, şi printr-o simplă vorbă de multe ori aducându-ţi laude mincinoase, ţi-a răpit adevărata plată şi te-a supus lui mai abitir ca pe un sclav cumpărat cu argint. Pe sclavi îi au stăpânii lor sub ascultare după poruncile ce le dau, pe când tu slujeşti celor ce te laudă chiar şi fără porunci. Nici nu mai aştepţi să mai auzi ceva de la ei, ci dacă numai simţi ceea ce le place şi-i încântă, chiar neporuncind ei tu faci totul. Deci, de câtă osândă nu suntem noi vrednici, dacă pe mişei căutăm a-i încânta şi a-i sluji chiar şi mai înainte de a ne porunci, iar pe Dumnezeu, Care pe fiecare zi ne îndeamnă şi ne porunceşte, nici măcar nu voim a-L asculta?

Deşi dacă tu iubeşti laudele şi slava, ar trebui să fugi de lauda oamenilor, căci numai atunci te vei învrednici de slavă; ar trebui să respingi aprobările oamenilor, fiindcă numai atunci te vei bucura de mii de laude, şi din partea lui Dumnezeu, şi din partea oamenilor. Pe nimeni nu obişnuim noi a slăvi, după cum slăvim pe cel ce respinge slava, şi nici a lăuda şi admira, decât pe cel ce dispreţuieşte a fi lăudat şi admirat. Şi dacă noi facem aşa, apoi cu atât mai mult Dumnezeul tuturor.
Când Dumnezeu te laudă şi te slăveşte, cine ar putea fi mai fericit decât tine? Căci câtă deosebire este între slavă şi necinste, pe atâta este şi între slava cea de sus şi acea omenească, ba încă şi mai mare, fiindcă necomparată cu nimic şi încă este murdară şi urâtă, dar când o punem în comparaţie cu slava cea de la Dumnezeu, îţi poţi închipui cât de murdară şi urâtă ni se va arăta.

După cum femeia curvă stând în bordel se dă pe sine tuturor, tot aşa şi sclavii vanităţii, ba încă mai neruşinaţi sunt aceştia decât curvele, fiindcă acelea de multe ori au dispreţuit pe amanţii lor, pe când tu te-ai expus tuturor, şi robilor, şi tâlharilor, şi pungaşilor, căci din aceştia şi prin aceştia se compune teatrul, adică spectatorii aceia care vă laudă pe voi. Şi pe aceia pe care singur îi crezi că nu sunt vrednici de nimic, pe aceia, zic, îi preferi mântuirii tale, dovedind prin aceasta că eşti mai nevrednic decât toţi aceia. Şi cum nu este nevrednic cel ce are nevoie de laudele altora, şi care nu crede că este destoinic prin sine însuşi, dacă nu va căpăta slava şi laudă din partea altora?
Nu înţelegi, spune-mi, că împreună cu ei găsindu-te, tu te expui priveliştii tuturor, şi că dacă greşeşti, apoi ai contra ta mii de acuzatori, pe când dacă stai necunoscut te găseşti în siguranţă? „Da”, zici tu, „însă şi când am merite, am mii de admiratori”. Apoi aici este răul cel mare, că boala vanităţii te vatămă nu numai când greşeşti, ci şi când ai merit în faptele tale; atunci eşti vătămat fiindcă a amăgit pe cei mulţi, iar acum fiindcă te lipseşte de orice plată.
Mare rău, iubiţilor, este vanitatea! Mare şi încărcat de toată necinstea. Dacă chiar şi în faptele omeneşti a iubi slava este un mare rău, dar când şi în cele duhovniceşti suferi de această boală, apoi ce iertare mai poţi avea? Ce iertare poţi avea, când tu nu voieşti a acorda lui Dumnezeu măcar atâta cinste şi valoare, pe câtă ai tu din partea slugilor tale? Sluga se uită în ochii stăpânului, lucrătorul iarăşi îşi are privirea îndreptată asupra celui ce urmează a-i plăti simbria pentru lucrul său, iar discipolul îşi are privirea aţintită asupra dascălului, pe când tu faci cu totul dimpotrivă, căci lăsând la o parte pe Stăpânul a toate, şi pe Cel ce te plăteşte, îţi întorci privirile la cei deopotrivă cu tine, deşi ştii bine că Dumnezeu îşi aduce aminte de faptele tale şi după aceasta, pe când omul se uită numai în prezent; şi în timp ce ai teatrul în cer, tu îţi aduni spectatori aici pe pământ. Luptătorul unde se luptă, acolo voieşte a fi încununat, pe când tu luptându-te în cer, cauţi să fii încununat jos pe pământ. Şi ce ar putea fi mai rău ca această smintire?
Să vedem încă şi cununile căpătate aici. Una, de pildă, este compusă din lipsă de minte, alta din zavistie către altul, cealaltă din ironie şi linguşire, o alta din bani, şi alta din vreun serviciu umil. Şi după cum copiii care se joacă îşi pun unii altora cununi de buruieni pe cap, iar cel încununat neştiind cauza se miră când vede pe cei din urma lui râzând, întocmai aşa fac şi cu tine cei ce te laudă, căci şi aceştia, punându-ţi pe cap o cunună de buruieni, râd cu hohot în sufletul lor. Şi dacă acea cunună ar fi compusă numai din buruieni, însă acum acea cunună este plină de toată vătămarea, care nimiceşte toate meritele noastre. Deci înţelegând nimicnicia laudelor omeneşti, fugi de această vătămare! Câţi crezi tu că sunt cei ce te laudă? O sută, sau de două ori pe atâta, de trei ori, sau de patru ori? Mai mult încă: de voieşti înzeceşte şi chiar însuteşte acest număr, şi fie două mii şi trei mii acei care te aplaudă, ba chiar mii de mii; ei bine, toţi aceştia cu nimic nu se deosebesc de ciorile care croncănesc pe sus, şi dacă te gândeşti la mulţimea aceea a îngerilor din cer, apoi lăudătorii tăi par a fi mai jos decât viermii, iar lauda lor mai slabă decât pânza păianjenului, mai uşoară decât fumul şi visurile de noapte.

Ascultă pe Pavel, care a observat bine aceste lucruri, şi care nu numai că nu le caută, ci chiar se apără de ele, zicând: „Iar mie, să nu-mi fle a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14). Această laudă râvneşte-o şi tu, ca să nu mânii pe Stăpânul a toate, căci când tu umbli după laude omeneşti, atunci te batjocoreşti şi pe tine, şi în acelaşi timp batjocoreşti şi pe Dumnezeu. Dacă tu fiind de pildă zugrav, şi având un discipol care împins de mândrie ar expune afară tabloul cel făcut de tine, şi l-ar înfăţişa privitorilor ca făcut de el, şi încă nu ai suferi cu plăcere acest afront, apoi cu atât mai mult Dumnezeu. Deci dacă asemenea fapt e considerat şi de noi ca o insultă, apoi cu atât mai mult când e vorba de Stăpânul a toate.
Şi de voieşti a afla că şi din alt punct de vedere trebuie a dispreţui laudele omeneşti, apoi înalţă-ţi cugetul sus, râzi în sine de cei ce te privesc, sporeşte-ţi dragostea către adevărata slavă, umple-te de înţelepciune duhovnicească şi zi sufletului tău ca şi Pavel: „Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri?” (I Corinteni 6, 3); şi înălţându-l de aici, ceartă-l la urmă şi zi-i: „Tu, suflete al meu, care ai a judeca pe îngeri, voieşti a fi judecat aici de gunoi, şi a fi lăudat împreună cu cei din orchestră, cu mimicii şi cu cei ce se luptă cu fiarele sălbatice?”. Căci aceştia alungă astfel de laude, însă tu nu aşa, ci ridică-ţi aripile mai sus de strigătul şi aplauzele lor, şi râvneşte a fi asemenea lui Ioan, cetăţean al pustiului ; află de la el cum nu băga în seamă mulţimea celor ce veneau să-l vadă, şi cum fiind linguşit nu se întorcea să vadă pe linguşitori, ci privind pe toţi cei ce locuiau în Palestina şi veneau la el în pustie ca să-l laude şi să-l admire, el era insensibil la laudele lor şi chiar se răscula cu toată puterea asupra lor, îi înfrunta aspru şi le vorbea ca şi cum ar fi vorbit unei adunări de copii, zicându-le: „Şerpi, pui de viperă” (Matei 3, 7).

Deşi aceia pentru el alergau în pustie, pentru el îşi părăseau cetăţile şi satele, ca să se învrednicească a vedea acel cap sfânt, totuşi nimic din acestea nu a putut să-l sensibilizeze, căci el stă departe de slavă, şi era liber de orice îngâmfare proastă. Tot aşa, Ştefan când a văzut acea mulţime adunată, nu ca să-l cinstească, ci înfuriată asupra lui şi scrâşnind din dinţi, el nu s-a intimidat deloc, ci ridicându-se mai presus de furia lor, iată că le zicea: „Voi cei tari în cerbice şi netăiaţi împrejur la inimă şi la urechi” (Faptele Apostolilor 7, 51). Tot aşa şi Ilie zicea acelei mulţimi adunate, fiind de faţă şi împăratul: „Până când veţi şchiopăta de ambele picioare?” (III Regi 18, 21). Dar noi pe toţi îi linguşim, pe toţi îi slujim, şi alergăm să cumpărăm cinstea şi lauda lor printr-o astfel de ploconire josnică şi umilitoare. De aceea s-au şi întors toate pe dos, de aceea toate faptele creştinismului sunt trădate şi totul este neglijat şi răstălmăcit, din pricina slavei deşarte a celor mai mulţi.
Deci să scoatem patima din rădăcină, căci numai atunci vom cunoaşte bine libertatea, limanul şi liniştea. Omul cel vanitos se aseamănă cu cei înviforaţi de o furtună năprasnică: veşnic tremură, veşnic se teme şi slujeşte la mii de stăpâni, pe când cel ce este în afară de această tiranie se aseamănă cu cei ce stau la limanuri liniştite şi se bucură de o adevărată libertate şi pace. Vanitosul are atâţia stăpâni pe câte persoane cunoscute ar avea, fiind silit de a-i sluji, într-un fel sau altul, pe toţi.
Deci cum ne putem izbăvi de această sclavie? Dacă vom iubi cealaltă slavă, care cu adevărat este slavă. După cum cei ce iubesc trupurile se îndepărtează de ele de îndată ce li se înfăţişează un alt trup mai strălucit şi mai aţâţător la vedere, tot aşa se va petrece şi cu cei ce doresc slavă din partea noastră, căci acea slavă neînserată din ceruri, care străluceşte în chip de negrăit, covârşind toată bunătatea şi toată frumuseţea lumii, ea singură îi va putea scoate pe unii ca aceştia din sărmana lor amăgire.
Să privim deci spre acea slavă şi să o cunoaştem bine, ca astfel, admirându-i frumuseţea cererască, să fugim de sluţenia celei de aici şi să ne bucurăm cu bucurie nespusă, dezmierdându-ne necontenit întru ea. Căreia fie a ne învrednici cu toţii, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s