SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR  Despre credinţa şi filosofia şi blândeţea Anei; despre cinstea faţă de preoţi şi că trebuie să ne rugăm şi când începem masa şi când o terminăm.

1

1. Nimic nu este deopotrivă cu rugăciunea, nimic mai puternic decât credinţa. De amândouă ne-a dat dovadă Ana ieri. Căci cu aceste daruri(1) apropiindu-se de Dumnezeu, toate câte a voit a dobândit: şi firea cea vătămată a îndreptat-o şi pântecele cel încuiat l-a deschis şi ruşinea [ei] a nimicit-o şi ocările potrivnicei sale le-a destrămat şi multă îndrăznire [către Dumnezeu] a luat şi spic frumos din piatră stearpă a secerat. Şi cu toţii aţi auzit cum s-a rugat, cum a cerut. A fost încrezătoare şi a primit, şi a născut, şi a crescut, şi l-a dat jertfa [Domnului] pe Samuel. încât nu ar greşi cineva dacă ar numi-o pe această femeie şi mamă şi tată a copilului(2).
Căci chiar dacă bărbatul a dat sămânţa, totuşi rugăciunea [femeii] a dat putere seminţei şi a făcut mai vrednice de cinste pricinile [începuturile, cauzele] [] naşterii lui Samuel. Căci nu numai dormirea laolaltă şi împreunarea părinţilor, precum în cazul celorlalţi [copii], au fost pricină, ci pricini ale acestei naşteri au fost rugăciunile şi lacrimile şi credinţa (3). Aşadar proorocul a avut părinţi mai vrednici de cinste decât alţii şi s-a născut prin credinţa mamei sale. De aceea s-ar şi potrivi să spună cineva despre această femeie: „Cei ce seamănă cu lacrimi întru veselie vor secera”(Ps. 125,5) (4). Pe aceasta s-o urmăm cu râvnă, bărbaţilor! Pe aceasta s-o imităm, femeilor! Că femeia aceasta s-a făcut dascăl şi bărbaţilor şi femeilor. Câte sunt sterpe să nu deznădăjduiască. Câte sunt mame aşa să-şi crească copiii. Şi cu toţii să urmăm filosofiei (5) cea dinainte de naştere a femeii, credinţei celei din vremea naşterii şi râvnei celei de după naştere(6).
Cine are o atât de mare filosofie ca acea femeie, de vreme ce ea a purtat cu blândeţe şi mărime de inimă o aşa de nesuferită întâmplare? Şi nu a dat înapoi până ce nu a nimicit necazul şi până nu a aflat sfârşit minunat şi preaslăvit pentru răul ei. Şi [în toate acestea] nu şi-a luat nici un ajutor sau apărător din cei de jos. Că ea cunoştea iubirea de oameni a Stăpânului. Pentru aceea s-a şi apropiat de una singură şi a dobândit ceea ce voia. Că tămăduirea acelei întristări ] avea trebuinţă nu de ajutor omenesc, ci de harul dumnezeiesc. Şi aceasta pentru că nu era vorba de vreo pagubă de bani încât cineva, aducând aur, să-i poată dezlega întristarea. Nu era neputinţă a trupului, ca vreun doctor să îndemne pe slugi [să o îngrijească] şi să vindece boala. Firea îi era vătămată. Şi asta avea nevoie de Mâna cea de sus.
De aceea, lăsând toate cele de pe pământ, a alergat la Stăpânul firii şi nu a dat înapoi până ce nu L-a înduplecat să-i dezlege stârpiciunea şi să-i deschidă pântecele şi s-o facă maică pe cea stearpă. Fericită este aşadar şi pentru aceasta: nu că a devenit maică, ci fiindcă [neputând] fi, totuşi a devenit(7). Cel dintâi lucru era al firii(8), cel de-al doilea era isprava aleasă de femeie. Fericită este şi pentru acele dureri ale naşterii, dar nu mai puţin fericită este şi pentru toate cele de dinaintea naşterii. Căci ştiţi cu toţii, şi bărbaţi şi femei, că nimic nu este mai nesuferit pentru o femeie decât lipsa de prunci. Şi chiar dacă s-ar bucura de mii de bunătăţi şi fericiri, totuşi durerea izvorâtă din astfel de lovitură nu ar putea-o răbda.
Iar dacă acum, când am fost chemaţi la o mai înaltă filosofie şi călătorim spre cer, când nu mai avem nimic cu cele din veacul de acum, ci ne gătim pentru cealaltă viaţă, când fecioria are mare laudă, aşadar, dacă acum este aşa de nesuferită lipsa de prunci, gândeşte-te, odinioară ce rău era socotit un astfel de lucru. Că atunci nu era nici o nădejde a celor viitoare. Pentru cei vechi nu era nici o cugetare [la cele duhovniceşti], ci toate le făceau pentru lucrurile din veacul acesta. [Pentru ei] stârpiciunea şi lipsa de urmaşi era blestem şi pedeapsă. Nu se poate spune, nici înfăţişa prin cuvânt durerea unei astfel de lovituri.
Şi aceasta o mărturisesc femeile care, deşi au arătat toată filosofia, însă această greutate nu au suferit-o. ci unele n-au mai putut vieţui cu bărbaţii lor, iar altele au socotit viaţa de netrăit. Iar pe femeia aceasta nu numai întristarea din pricina stârpiciunii o împresura, ci şi o altă patimă: mânia din pricina ocărilor potrivnicei sale. Şi precum vânturile, suflând potrivnic unul contra altuia, când cuprind o corabie în mijlocul luptei lor, înalţă când la pupă, când la proră valuri asupra ei, iar cârmaciul, şezând la cârmă, scapă corabia, dacă străbate printre izbirile valurilor cu ştiinţă înţeleaptă, aşa s-a petrecut atunci şi cu femeia aceea.
Căci precum nişte vânturi potrivnice, aşa năvăleau peste sufletul său întărâtarea şi descurajarea [] şi îi mărunţeau gândurile şi ridicau multe valuri asupră-i, şi asta nu două sau trei sau douăzeci de zile, ci ani întregi (căci acest lucru i se întâmpla, zice [Scriptura], de destulă vreme). Şi a răbdat furtuna cu mărinimie şi nu a îngăduit să i se scufunde cugetul. Căci frica de Dumnezeu, şezând ca un cârmaci la cârmă, a înduplecat-o să rabde cu mărinimie furtuna aceea. Şi nu a încetat să-i cârmuiască sufletul până nu a dus la liman liniştit corabia plină de încărcătură, adică pântecele ei plin de comoară de mult preţ. Că nu argint, nici aur ducea, ci pe proorocul cel sfinţit. Şi îndoit a fost sfinţit pântecele ei: o dată pentru că pruncul era prooroc sfinţit, iar a doua oară pentru că pricina [începutul] ] sarcinii sale a luat-o din rugăciune şi din harul cel de sus.
2. Şi nu numai încărcătura era preaslăvită şi minunată, ci şi felul neguţătoriei era şi mai uimitor. Că nu oamenilor a dat marfa, nici unor neguţători şi cârciumari, ci îndată ce a scos-o din corabie a vândut-o lui Dumnezeu. Şi a primit atâta bogăţie pe cât era cu putinţă să ia de la Dumnezeu. Căci după ce 1-a primit, Dumnezeu i-a dat alt copil. Şi nu doar unul sau doi sau trei sau patru, ci cu mult mai mult. „Că cea stearpă”, zice, „a născut, şapte”(I Rg. 2,5) şi dobânda a întrecut capitalul. De acest fel este comerţul cu Dumnezeu. Bl nu dă înapoi doar puţin mai mult decât capitalul ce l-ai depus, ci de mult mai multe ori. Şi nu i-a dat numai fetiţe, ci de ambele sexe i-a dăruit odrasle, încât bucuria ei era neîntrecută. Acestea le spun nu doar ca să o lăudaţi, ci şi ca să-i şi urmaţi credinţa şi lipsa de răutate de care aţi auzit în parte şi ieri. Aşadar, pentru ca să vă dăruiesc şi restul. lăsaţi-mă puţin să povestesc despre cuvintele pe care le-a zis către preot şi către sluga preotului(9) după cea dintâi rugăciune, ca să vedeţi cugetul blând şi liniştit al femeii. „Şi a fost”, zice, „că în timp ce îşi înmulţea rugăciunea înaintea Domnului, Eli preotul îi păzea gura ei”(IRg.l,12).

Îndoită virtute mărturiseşte aici scriitorul că are femeia: pe de-o parte răbdarea şi stăruinţa în rugăciune şi pe de alta trezvia minţii. Primul lucru îl arată faptul că a zis „îşi înmulţea”. Al doilea „înaintea Domnului”. Căci toţi ne rugăm, însă nu toţi o facem înaintea lui Dumnezeu. Că atunci când trupul zace la pământ şi gura bodogăneşte în zadar, iar mintea umblă peste tot prin casă şi în piaţă, cum mai poate zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu? înaintea Domnului se roagă cel ce îşi adună sufletul din toate cele şi nu are nimic comun cu pământul, ci se mută cu totul către cer şi scoate din sufletul său tot gândul omenesc. Aşa a făcut atunci şi această femeie.
Că adunându-se pe sine întreagă şi încordându-şi mintea cu stăruinţă, L-a chemat pe Dumnezeu cu suflet îndurerat. Cum de zice atunci că şi-a înmulţit rugăciunea, de vreme ce scurtă a fost lungimea rugăciunii sale? Că nu s-a întins la multe cuvinte, nici nu a mărit în lungime rugăciunea, ci a grăit puţine şi simple cuvinte: „Adonai, Doamne, Eli, Savaot dacă privind vei privi la smerenia roabei Tale şi îţi vei aduce aminte de mine şi nu vei uita de roaba Ta şi vei da roabei Tale sămânţă bărbătească, îl voi da pe el dar înaintea Ta până în ziua morţii lui. Şi vin şi băutură ameţitoare nu va bea şi fier nu se va sui la capul lui”(I Rg. 1,11). Ce mulţime de cuvinte mai e asta? Aşadar, ce a vrut să zică în chip tainic prin „a înmulţit”? [înseamnă că] a grăit cuvintele adunate şi nu a lăsat să se cheltuie mult timp prin vorbe. Aşa ne-a poruncit şi Hristos în Evanghelie să ne rugăm.
Că spunând ucenicilor să nu se roage precum păgânii şi să nu spună multe în zadar, ne-a învăţat şi măsura rugăciunii. Şi ne-a arătat că nu în mulţimea cuvintelor, ci în trezvia minţii stă faptul de a fi ascultaţi. Dar cum atunci, dacă trebuie să ne rugăm cu puţine vorbe, a zis o parabolă cum că trebuie să ne rugăm în toată vremea. Era o văduvă care îl necăjea necontenit cu rugămintea pe un judecător crud şi neomenos care nu avea nici frică de Dumnezeu nici ruşine de oameni (Lc. 18, 1-8). Cum a cedat la insistenţa venirilor femeii? Cum de ne îndeamnă şi Pavel zicând: „Stăruiţi în rugăciune”(Rom. 12,12)? Şi iarăşi: „Rugaţi-vă neîncetat’” (I Tes. 5,14). Că dacă nu trebuie să ne întindem la multe cuvinte, dar [în acelaşi timp] să ne rugăm necontenit şi concentrat, una este potrivnică alteia.
Dar nu sunt potrivnice, să nu fie, ci se potrivesc foarte. Că şi Hristos şi Pavel au poruncit să facem rugăciuni scurte şi dese la răstimpuri scurte. Dacă întinzi mult cuvântul [rugăciunii] şi adesea îţi pierzi atenţia, dai multă îndrăznire [siguranţă] diavolului să intre şi să te împiedece şi să-ţi abată mintea de la cele ce le zici. Dar dacă faci rugăciuni concentrate şi dese, împărţind toată vremea [pe care o ai] în dese [clipe de rugăciune], vei putea cu uşurinţă să dobândeşti întreaga înţelepciune ] şi să-ţi faci rugăciunile cu multă trezvie. Acest lucru l-a făcut şi Ana, nu folosindu-se de multe cuvinte, ci apropiindu-Se de Dumnezeu în chip adunat şi des. Apoi, după ce preotul i-a grăit împotrivă – că aceasta înseamnă că „îi păzea gura ei iar buzele i se mişcau dar glasul nu i se auzea” – s-a silit şi să se supună preotului şi să înceteze rugăciunea. Şi-a oprit glasul, dar nu şi îndrăznirea [către Dumnezeu], ci mai tare striga înlăuntru inima [către Domnul]. Că acest lucru este mai ales rugăciunea: când strigătele [către Dumnezeu] se înalţă dinlăuntru. Şi acesta este semnul unui suflet îndurerat şi chinuit: el nu-şi arată rugăciunea prin tăria glasului, ci prin râvna minţii].
3. Aşa s-a rugat şi Moise. Şi deşi el nu a glăsuit nimic, Dumnezeu îi zice: „Ce strigi către Mine” (Ieş. 14,15). Oamenii pot să audă doar acest glas [trupesc], dar Dumnezeu mai înaintea lui aude pe cei ce strigă dinlăuntru [inimii lor]. Prin urmare se poate ca şi fără să strigăm să fim auziţi; şi umblând prin piaţă şi prin oraş, în acelaşi timp să ne rugăm în minte cu multă adunare şi încordare şi stăruinţă; şi să ne întâlnim cu prietenii, şi, [simplu spus], orice am face putem să-L chemăm pe Dumnezeu cu glas stăruitor şi pătrunzător – vorbesc de glasul dinăuntru – şi nimănui din cei de faţă să nu i se facă cunoscut acest glas. Asta a făcut atunci şi femeia aceasta. Căci glasul ei nu se auzea. Şi a auzit-o Dumnezeu. Aşa [de puternic] era glasul ei lăuntric. Şi i-a spus sluga lui Eli: „Până când vei fi beată? Leapădă vinul de la tine şi du-te de la faţa Domnului”.
De aici se poate vedea mai cu seamă filosofia femeii. Acasă o ocăra potrivnica. Când a venit la templu, a înjosit-o şi sluga preotului şi preotul a certat-o. A fugit de furtuna de acasă şi a venit la liman, dar iar a aflat valuri. A venit să ia leac, şi nu numai că nu a luat, dar a primit lovitură din ocări şi rana mai tare s-a deschis prin ele. Ştiţi şi voi cum se comportă sufletele îndurerate la ocări şi înjosiri. Căci precum cele mai mari dintre răni se fac mai grele [dacă sunt lovite], nesuferind nici cea mai mică atingere din partea mâinii, aşa şi sufletul tulburat şi obijduit este fără răbdare în orice şi este muşcat de orice vorbă, însă nimic din acestea nu a pătimit femeia, deşi a fost batjocorită de o slugă.
Dacă preotul ar fi fost cel ce ar fi înjosit-o, nu era aşa de minunată nerăutatea ei. Că mărimea vredniciei şi greutatea autorităţii ] ar fi înduplecat-o să asculte şi să se înţelepţească. Acum însă nici către sluga preotului nu s-a pornit. Şi pentru acest lucru şi-a atras şi mai mult bunăvoinţa şi dragostea ] lui Dumnezeu. Aşa şi noi, dacă am fi batjocoriţi şi am pătimi mii de rele, să ne purtăm cu cei ce ne ocărăsc cu nobleţe şi [aşa] vom atrage mai multa dragoste şi bunăvoinţă din partea lui Dumnezeu. De unde ştim aceasta? Din cele petrecute cu David. Ce a păţit acesta? El a fost scos odinioară din patrie şi i-a fost primejduit sufletul şi libertatea (II Rg. cap. 15-16).
Dar având cu sine oaste împotriva acelui tânăr tiran neînfrânat şi ucigaş de tată, a rătăcit prin pustie şi nu s-a necăjit, nici nu s-a răzvrătit contra lui Dumnezeu, nici nu a zis: „Pentru ce se întâmplă aceasta? Pentru ce a îngăduit ca fiul să se scoale asupra părintelui său? Şi chiar dacă pe drept aş fi fost învinuit, totuşi [nici într-un astfel de caz] nu aşa ar fi trebuit să se întâmple. Dar acum, nefiind nedreptăţit de mine cu nimic, el vine după mine dorind să-şi pângărească mâna cu sângele tatălui său iar Dumnezeu deşi vedea acestea le îngăduie?”. Insă nimic din acestea nu a zis. Şi ceea ce-i mai mare şi minunat este că, rătăcind şi alungat de toţi, un oarecare Şimei, om rău şi necurat, s-a pornit asupra lui, numindu-l ucigaş şi necredincios şi împroşcându-1 cu alte mii de ocări. Iar David nici aşa nu s-a sălbăticit.
Dar ar putea spune cineva: „Bine, dar ce este minunat că nu s-a apărat de vreme ce era neputincios şi nu avea putere?” Mai întâi voi răspunde că nu 1-aş fi admirat atât dacă, având coroană şi împărăţie şi şezând pe tron ar fi răbdat dacă era batjocorit, pe cât îl laud acum şi mă minunez că a filosofat în vreme de necaz. Că în primul caz greutatea autorităţii şi nimicnicia celui ce l-ar fi înjosit îl înduplecau repede să îl dispreţuiască pe acela. Şi mulţi alţi împăraţi adesea au filosofat la fel, folosindu-se spre propria apărare de nebunia covârşitoare a celor ce-i înjoseau. Că ocările nu ne ating la fel când ne bucurăm de fericire sau când suntem apăsaţi. Când suntem tulburaţi atunci ne urmăresc mai tare şi ne muşcă mai rău. Pe lângă aceasta mai putem adăuga încă ceva la cele spuse: că, deşi era stăpân şi putea să se apere, totuşi nu a făcut-o. Şi ca să vezi că nu din slăbiciune, ci din nerăutate i-a izvorât filosofia [gândeşte-te] că atunci când căpitanul oştirii a vrut să fie lăsat să meargă şi să taie capul aceluia, David nu numai că nu i-a îngăduit, dar 1-a şi repezit, zicându-i: „Ce este mie şi ţie, fiule al lui Saruia? Lăsaţi-l să blesteme ca să vadă Domnul smerirea mea şi sâ-mi răsplătească cele bune împotriva blestemului său cel făcut în ziua aceasta.” Şi ce [a zis David] s-a şi întâmplat.
4. Ai văzut cum a ştiut dreptul că a purta cu mărinimie ocările este pricină de mai mare probare spre bine(10). Pentru aceea odinioară, prinzând pe Saul între două ziduri şi având putere să-1 ucidă, 1-a cruţat. Şi aceasta în vreme ce cei de faţă porunceau să înfigă sabia (I Rg. 24). Dar nici uşurinţa de a-1 ucide, nici îmboldirea de la ceilalţi, nici pătimirea multor rele, nici aşteptarea altora mai cumplite, nu l-au lăsat să-şi tragă sabia. Şi nici în tabără nu s-ar fi descoperit că el ar fi făcut această ucidere, fiindcă era peşteră şi nimeni altcineva nu era de faţă, ci numai el singur. Şi nu a zis – lucru care l-ar fi spus un adulter – „întuneric este împrejurul meu şi pereţi, cine mă va surprinde?”. Nu, ci el a văzut Ochiul cel neadormit şi a ştiut că ochii Domnului sunt de mii de ori mai strălucitori decât soarele.
Pentru aceea pe toate aşa le-a făcut şi le-a grăit ca şi când Acela ar fi fost de faţă şi i-ar judeca vorbele. Şi a zis: „Nu voi ridica mâna mea asupra unsului Domnului. Nu mă uit la răutatea [lui Saul], ci la vrednicia lui(11) Să nu-mi spună mie careva că acesta este siluitor şi pângărit. Că eu cinstesc hotărârea lui Dumnezeu chiar dacă acesta se arată nevrednic. Nu este vina mea dacă el se arată nevrednic de cinste”. Să audă câţi îi dispreţuiesc pe preoţi, să înveţe câtă evlavie a arătat acesta faţă de împărat. Că mult mai de cinste şi respect este preotul decât împăratul, pe cât a fost chemat la mai mare stăpânie. Să înveţe să nu-i judece, nici să le ceară socoteală, ci să se supună şi să se sfiască. Că tu nu ştii vieţuirea preotului, chiar dacă ar fi unul rău şi fără de grijă. David însă ştia cu amănunţime toate câte a făcut Saul.
Dar în acelaşi timp ştia că stăpânia i-a fost dată [lui Saul] de la Dumnezeu. Şi chiar dacă ai şti cu de-amănuntul [viaţa lor], nu ai iertare, nici dezvinovăţire dacă dispreţuieşti pe întâistătători şi treci cu vederea cele spuse de ei. Auzi cum şi Hristos a nimicit această îndreptăţire a noastră când zice în Evanghelii: „Pe scaunul lui Moise au şezut cărturarii şi fariseii. Deci toate câte vă vor zice să le faceţi, faceţi-le. Dar după faptele lor să nu faceţi”(Mt. 23,3). Ai văzut cum, deşi viaţa acelora era aşa de stricată încât era vrednică de învinovăţire din partea ucenicilor lor, El nu a necinstit îndemnurile acestora, nici n-a lepădat învăţătura lor? Acestea le spun nu voind să osândesc pe preoţi, să nu fie, – că şi voi sunteţi martori ai bunei lor petreceri şi a multei lor evlavii – ci ca să le dăm cu îmbelşugare multă cinste şi respect. Căci nu atât pe ei, cât pe noi înşine ne folosim. Cel ce primeşte un prooroc în nume de proroc, plată de prooroc va lua.
Că dacă nu ne este îngăduit să ne judecăm vieţuirea unii altora, cu cât mai mult pe a părinţilor [noştri duhovniceşti], însă ceea ce am spus – căci iarăşi trebuie să ne întoarcem la femeia aceasta – anume că a purta cu mărinimie batjocoririle este pricină de multe bunătăţi s-a petrecut şi cu Iov. Că şi de acela nu mă minunez atât mai înainte de a-l îndemna femeia, cât după ce i-a dat sfatul ei cel pierzător. Şi să nu socotească cineva că zic lucru neobişnuit. Că adeseori pe cei pe care firea lucrurilor nu i-a putut împiedica, i-a pierdut vorba şi îndemnul cel stricat. De acest lucru este conştient şi diavolul încât după lovitura cu fapta adaugă şi atacul cu vorba. Aceasta a făcut şi cu David. Când a văzut că el rabdă cu mărinimie răscularea fiului său şi acea tiranică fărădelege, voind [diavolul] să-i poticnească mintea(12) şi să-1 convingă să cadă în mânie, l-a adus pe acel Şimei, gătind ca prin cuvintele amare [ale aceluia] să muşte sufletul lui David.
Acest lucru rău 1-a uneltit şi în cazul lui Iov. Când a văzut că acela îşi râde de săgeţile lui şi că în faţa tuturor stă cu nobleţe, ca un turn de diamant, a înarmat-o pe femeie ca prin ea să-şi furişeze şi să facă neobservat sfatul. Şi a ascuns în cuvintele ei momeala, plângând nenorocirea lui Iov. Ce a făcut acel mare om? „Pentru ce ai grăit ca una din femeile fără minte? Dacă le-am primit pe cele bune din mâna Domnului nu vom răbda şi cele rele?”(Iov 2,10). Ceea ce a zis aceasta înseamnă: „Dacă nu ar fi fost Stăpân, nici atât de presus faţă de noi, ci ar fi fost un oarecare prieten de o cinste cu noi, ce dezvinovăţire am fi avut dacă, după atâtea binefaceri din partea lui, noi i-am fi răsplătit cu cele potrivnice?”.
Ai văzut cuget (13) iubitor de Dumnezeu şi cum nu a gândit mai presus de sine, nici nu s-a lăudat că a suportat cu mărinimie acele lovituri mai presus de fire şi nici nu a socotit că atâta răbdare ce a arătat este un lucru al înţelepciunii şi mărimii sale de suflet? Ci ca şi cum şi-ar fi plătit trebuitoarea datorie şi nu ar fi pătimit nimic necuvenit, aşa, din toată inima, i-a răspuns împotrivă femeii. Aceasta s-a petrecut şi cu femeia aceasta. Când a văzut că rabdă cu mărime de suflet lipsa de prunci şi că se aruncă înaintea lui Dumnezeu, a pus împotriva ei pe sluga preotului ca [Ana] mai tare să se mânie. Dar nimic din acestea nu a pătimit femeia, ci cugetând şi fiind pregătită ]de acasă să rabde ocările, pentru că era cercată prin batjocoririle potrivnicei, a respins fără de teamă, mai apoi, asemenea atacuri(14).
Pentru aceea şi în templu multă blândeţe a arătat, purtând jignirile cele despre beţie şi vorbire în doi peri cu bărbăţie şi cu mărime de suflet, deşi nimic de acest fel nu s-a auzit în vorbele ei. Căci zicând sluga „Leapădă vinul de la tine şi te du de la faţa Domnului”, Ana a răspuns: „Nu, Doamne”. Pe cel care a înjosit-o 1-a numit stăpân. Şi nu a zis ceea ce mulţi oameni spun: „Mi-a zis preotul aşa ceva? E1, cel ce învaţă pe alţii m-a jignit socotindu-mă beat şi vorbitor în doi peri?”. Dar el a glumit ca să-ţi dea la iveală cugetul ascuns, chiar dacă nu era adevărat(15)
5. Iar noi, adesea când suntem ocărâţi, [socotind] că trebuie neapărat să ne apărăm şi să ne izbăvim [de ocări], aprindem foc şi ca nişte fiare sălbatice călcăm în picioare pe cei ce ne-au înjosit, presându-i şi rănindu-i şi cerându-le socoteală de cele spuse, şi, prin chiar acestea pe care le facem, întărim bănuiala [acelora] împotriva noastră. Dacă vrei să arăţi celor ce te-au înjosit că nu eşti beat, arată-le-o prin .blândeţe, nu prin semeţie, nici prin ocărârea lor. Iar dacă îl loveşti pe cel ce te-a înjosit, toţi te vor învinui de beţie. Dar dacă te porţi cu nobleţe, vei îndepărta chiar prin faptele tale bănuiala rea. Acest lucru l-a făcut demult şi această femeie. Şi zicând „Nu, Doamne”, a arătat prin însele faptele sale că mincinoasă era bănuiala. De unde totuşi a avut preotul bănuiala aceasta?
Căci nu a văzut-o râzând, nici dansând, nici împleticindu-se, nici zăcând, nici grăind ceva de ruşine ori vreun cuvânt de femeie uşoară. De unde, dar, avea această bănuială? Nu degeaba a bănuit el, ci după timpul din zi. Căci era la amiază când îşi făcea rugăciunea. De unde ştim? Din însele cuvintele de mai înainte. „S-a ridicat”, zice, „Ana după ce au mâncat în Silo şi după ce au băut şi a stat înaintea Domnului”. Vezi? Timpul pe care toţi şi l-au luat spre odihnă şi relaxare, ea 1-a făcut timp de rugăciune şi după masă a alergat la rugăciune şi şi-a vărsat izvoarele lacrimilor şi a oferit [Domnului] o minte feciorelnica ]şi trează. Şi în concentrare şi adunare ]s-a rugat după masă, ca să ia darul cel peste fire şi să i se dezlege stârpiciunea şi să i se vindece firea ei cea slăbită. Acestea le-am câştigat de la femeie: să ştim că [trebuie] să ne rugăm după ce am stat la masă şi la ospăţ. Cel ce se pregăteşte pentru acest lucru, niciodată nu va cădea în beţie şi în vorbirea în doi peri(16), niciodată nu va fi sfâşiat de plăcerea gâtlejului, ci cu aşteptarea rugăciunii îşi pune frâu gândurilor şi gustă din toate cele puse înainte cu cuvenita măsură şi îşi umple şi sufletul şi trupul de multă binecuvântare(17).
Căci masa care începe de la rugăciune şi se sfârşeşte la rugăciune, niciodată nu va fi cu vreo lipsă, ci ne va aduce toate bunătăţile mai bogat decât un izvor. Să nu trecem cu vederea un atât de mare câştig. Că nu este lucru necuvenit ca slugile noastre, dacă ar vrea să primească de la noi ceva din cele puse înainte, să ne mulţumească şi apoi să se îndepărteze vorbindu-ne de bine. Iar noi, bucurându-ne de atâtea bunătăţi, nici măcar atâta cinstire nu dăm lui Dumnezeu, şi acestea, după ce am urma să ne bucurăm de multă siguranţă şi pace(18). Că unde este rugăciune este şi mulţumire ], unde harul Duhului Sfânt este desfată şi demonii fug şi toată puterea potrivnică se alungă şi se surpă. Cel ce urmează să se întoarcă la rugăciune nu va îndrăzni să grăiască nimic necuvenit nici chiar în vremea mesei. Şi chiar dacă grăieşte îşi dă seama şi se căieşte degrabă. Pentru aceea trebuie ca şi la începutul şi la sfârşitul mesei să mulţumim lui Dumnezeu. Că, după cum am zis, atunci mai ales nu vom cădea cu uşurinţă în beţie, când ne vom statornici în această obişnuinţă.
Şi chiar dacă te-ai ridica vreodată de la masă ameţit şi cu chef, nici aşa să nu laşi obiceiul. Ci chiar dacă ne-am îmbătat, chiar dacă ne împleticim şi cădem la pământ, chiar şi aşa să ne rugăm şi să nu dezlegăm obişnuinţa. Căci dacă în prima zi te rogi chiar dacă eşti în halul acesta, a doua zi vei îndrepta necuviinţa din prima zi. Aşadar ori de câte ori mâncăm, să ne aducem aminte de femeia aceasta şi de lacrimile ei şi de această „bună beţie” a ei. Că s-a îmbătat şi femeia, însă nu de vin, ci de multa evlavie. Dacă după masă avea o astfel de stare, oare ce stare avea de dimineaţă? Dacă după ce a mâncat şi a băut s-a rugat atât de adunat, cum era când postea?
6. Să ne întoarcem iar la cuvintele ei, cele pline de multă filosofie şi blândeţe. Căci zicând „Nu, Doamne” a adăugat: „Eu sunt femeie în zi necăjită şi vin şi băutură ameţitoare nu am băut”. Ia aminte cum nici aici nu a spus de ocările potrivnicei sale, nici nu a scos la iveală răutatea aceleia, nici nu şi-a deplâns necazul său, ci numai atât şi-a descoperit întristarea ]cât să se apere înaintea preotului. „Eu sunt femeie în zi necăjită şi vin şi băutură ameţitoare nu am băut şi îmi vărs sufletul meu înaintea Domnului”. Nu a zis „mă rog Domnului”, sau „îl implor pe Dumnezeu”, ci „îmi vărs sufletul înaintea Domnului”. Aceasta înseamnă că m-am întors [m-am mutat] pe mine întreagă către Dumnezeu, mi-am deşertat mintea către El, am făcut rugăciunea cu tot sufletul şi puterea mea, am spus lui Dumnezeu necazul meu, i-am arătat rana. Iar Acela poate să pună leacul. „Să nu dai roabei tale în faţă, ca unei femei ciumate”. Iarăşi se numeşte pe sine roabă şi lucrează cu multă râvnă ca să nu primească vreo părere rea din partea preotului.
Şi nu şi-a zis către sine: „Ce-mi pasă mie de acuzaţia acestuia? M-a osândit pe degeaba, a bănuit ceea ce nu trebuia. Să fie numai conştiinţa mea curată şi n-au decât ca toţi să mă osândească”, ci a plinit acea lege apostolească care porunceşte să ne îngrijim de cele bune nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor (II Cor. 8,21). Şi în tot chipul a îndepărtat bănuiala zicând: „Să nu dai roabei tale în faţă, ca unei femei ciumate”. Ce înseamnă „în faţă”? „Să nu socoteşti că sunt fără de ruşine şi plină de îndrăzneală”, îndrăznirea mea nu este din beţie, ci din întristare  din durere, nu din ameţeală. Ce a zis preotul? Ia aminte la priceperea aceluia! Nu a iscodit necazul, nu a vrut să facă vâlvă de rugăciunea ei. Dar ce zice? „Mergi în pace. Să-ţi dea ţie Domnul Dumnezeul lui Israel toată cererea pe care ai cerut-o de la El”. Pe acuzator 1-a făcut femeia apărător.
Atât de mare bine este blândeţea şi îngăduinţa. Şi în loc de ocară, luând merinde îndestulătoare, s-a dus şi 1-a avut pe cel ce a certat-o ca ocrotitor şi mijlocitor. Dar nici aşa nu s-a oprit, ci iarăşi a zis: „A aflat roaba ta har înaintea ochilor tăi”, adică „Află până la capăt şi din decurgerea lucrurilor că nu din beţie, ci din multa durere am făcut rugăciune şi cerere”. „Şi plecând”, zice [Scriptura], „nu a mai stat cu el”. Ai văzut credinţa femeii? Mai înainte de a lua ceea ce a cerut a fost plină de îndrăznire ca şi când ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă atenţie şi adâncire şi încordare, cu multă râvnire neîndoielnică. De aceea a plecat ca şi când ar fi primit tot [ceea ce ceruse]. Pe de altă parte şi Dumnezeu i-a luat întristarea pentru că urma să-i dea darul(19). Pe aceasta s-o urmăm şi noi cu sârguinţă şi în toate necazurile şi întâmplările rele să alergăm la Dumnezeu. Şi dacă nu avem copii, să-i cerem de la Acela. Iar dacă îi dobândim, să-i creştem cu multă sârguinţă [în legea lui Dumnezeu] şi să îndepărtăm pe cei tineri de orice răutate, mai cu seamă de neînfrânare şi împrăştiere(20). Cumplit este acest război şi nimic nu primejduieşte atât de mult vârsta copilăriei şi tinereţii ca această patimă. Din toate părţile să-i îngrădim şi să-i ocrotim cu sfătuiri, cu îndemnuri, cu înfricoşări, cu ameninţări(21).
Dacă ei vor birui această poftă, nu vor fi biruiţi degrabă de vreo alta, ci vor fi şi mai tari decât banii, se vor înfrâna şi de la beţie, şi chefurile şi întâlnirile stricate le vor îndepărta cu toată râvna, le vor fi mai iubiţi şi părinţilor, vor fi mai respectaţi şi de toţi oamenii(22) Căci cine nu se va sfii în faţa uni tânăr cumpătat şi cu mintea întreagă ]. Cine nu va iubi şi nu va îmbrăţişa pe cel ce pune frâu poftelor necuviincioase şi fără de rânduială? Şi cine, fie şi dintre cei foarte bogaţi, nu va alege cu multă dorire pe unul ca acela ca să-i încredinţeze fiica lor, chiar dacă acela ar fi mai sărac decât toţi? Că după cum nimeni nu este aşa de ticălos şi nenorocit, chiar de ar fi mai bogat decât toţi, încât să vrea să-şi ia ca ginere pe cel ce vieţuieşte în neorânduială şi destrăbălări şi ia aminte la desfrânate, tot aşa nimeni nu este atât de lipsit de minte ca cel ce dispreţuieşte şi necinsteşte pe cel întreg la minte] şi cu viaţă cinstită.
Aşadar, ca să fie respectaţi şi de oameni şi să fie doriţi şi lui Dumnezeu copiii [noştri], să împodobim sufletele lor şi să-i aducem către nuntă cu [zestrea] întregii înţelepciuni ] (23) . Căci astfel se vor revărsa asupra lor ca din nişte izvoare şi toate cele ale veacului de acum şi îl vor avea milostiv şi pe Dumnezeu. Se vor bucura şi de slava de acum şi de cea viitoare(24), de care fie ca noi toţi să avem parte cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Care Tatălui şi Duhului Sfânt fie-Le slava, cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
NOTE EXPLICATIVE
(1) Credinţa şi rugăciunea sunt singurele şi adevăratele daruri date de noi lui Dumnezeu, căci în ele punem şi noi înclinarea voinţei noastre care ne aparţine. În rest, totul este de la Dumnezeu şi nu putem pretinde că avem vreun aport. Tot ceea ce realizăm este de fapt împlinirea unei alegeri.

Vigoarea şi sinceritatea acelei alegeri ne fac vrednici sau nu de Dumnezeu. Iar sinceritatea se verifică din constanţa de a urma până la moarte alegerii făcute. Acea credinţă până la moarte şi rugăciunea necontenită (căci doar cea necontenită este expresia sincerităţii totale de a ne dărui lui Dumnezeu)sunt cele în funcţie de care vom lua raiul sau iadul. Faptele sunt doar consecinţa acestei credinţe şi dăruiri totale, dar şi proba de netăgăduit că rugăciunea şi credinţa sunt adevărate şi nu făţarnice.
(2)Pasaj limpede prin care se arată că faptul de a fi mamă sau tată nu ţine de latura biologică, deşi şi aceasta poate avea influenţe importante, ci mai ales de latura duhovnicească. A fi maică sau tată duhovnicesc ţine de starea duhovnicească a acelui om şi nu atât de datul lui biologic. Ceea ce este complementar la nivel trupesc (mama şi tatăl biologici) devine unitar la nivel duhovnicesc. Funcţiile bărbatului pot fi preluate de femeie, dar numai la nivel duhovnicesc şi numai de o femeie întărită în Duh. Aceste atribuţii specifice genului nu sunt interschimbabile în sensul în care crede feminismul actual, în mod normal şi tradiţional, fiecare ins îşi are îndatoririle lui în familie şi ar fi bine să se ţină cont de ele. De altfel, se cunosc multe alte cazuri în tradiţia Bisericii când pustnici încercaţi au luat cu ei în mănăstiri prunci mici. în acest caz, ei deveneau şi mamă pentru copilaşi (de pildă, cuviosul Avramie şi Măria, nepoata sa – 29 oct). Un alt exemplu de maternitate-paternitate unite în aceeaşi persoană este cuvioasa Teodora din Alexandria – 11 sept.
(3)  De necontestat rolul vieţii duhovniceşti a părinţilor în naşterea şi evoluţia ulterioară a pruncului.
(4)  Pasajul acesta din psalmi este raportat în ascetica patristică la nevoinţa duhovnicească. Prin urmare, poate gândul sfântului ar sugera că a avea şi a educa creştineşte copii înseamnă de fapt o dură nevoinţa duhovnicească, precum a dovedit Ana.
(5) „Filosofic” desemna la Părinţi viaţa practică, dar şi orientarea minţii.
(6) Toate cele trei perioade sunt extrem de importante pentru mamă şi nu doar unele: 1. pregătirea pentru zămislire cu pocăinţă şi curăţirea firii. 2. Credinţă în bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu în timpul sarcinii şi la naştere şi, de asemenea, ferirea de tot ceea ce ar putea vătăma fetusul (cum a făcut de pildă mama lui Samson, crezând şi urmând poruncilor îngerului -Judecători cap 13). 3. Păstrarea încordată a nevoinţei în vremea creşterii pruncului prin atenţie duhovnicească asupra lui şi rugaciune, postire etc., în general prin vieţuirea cât mai strictă după poruncile lui Hristos şi imprimarea acestui duh de vieţuire şi jertfelnicie în fragedul copil, chiar din leagan.
(7) Este limpede că pentru cel credincios cu adevărat, mijloacele contraceptive sau cele de însămânţare artificială sunt un nonsens.
(8) Faptul că o femeie devine mamă nu este nimic extraordinar, căci este firescul.
(9) Fapt inexistent în traducerea românească.
(10) Necazul, dacă este asumat de bună voie de om, îl face mult mai încercat şi îi dă experienţă, deci şi putere asupra ispitelor, în acest caz, el (omul ispitit care rabdă) poate fi de folos şi altora.
(11) Era rege, uns al Domnului. Prin aceasta, David cinstea însăşi alegerea Dumnezeu. Dumnezeu 1-a ales, El să-l şi pedepsească.
(12) Asupra minţii şi cugetării se duce tot războiul diavolului. De aceea creştinul adevărat are nevoie de o pocăinţă – „metanoia” (schimbare a minţii) cu toată fiinţa.
(13) Desemnează de fapt libera voinţă a persoanei, aplecarea ei fiinţială prin alegere către un lucru sau altul.
(14) Este esenţială în viaţa duhovnicească pregătirea acasă prin nevoinţă pentru cele la care vom fi supuşi ulterior. A răbda apăsarea pravilei, a cu patimile, a postului, a supărării, a plictiselii etc. sunt arme de primă mărime în lupta duhovnicească.
(15) Adesea, dacă suntem atenţi, ceea ce ni se pare rău şi jignitor ne arată de fapt defectele şi patimile ce zac în noi. Ar trebui să le fim recunoscători celor ce ne ocărăsc sau ne refuză poftele. Toate acestea, dacă suntem treji, nu sunt decât probe ale sincerităţii noastre înaintea lui Dumnezeu şi prilejuri de a ne întări şi mai mult în dragostea de Dumnezeu.
(16) Adică să avem dinainte gândul că după masă trebuie să ne rugăm.
(17) Măsura în hrană şi lipsa de pofte aduce bucurie nu doar trupului, ci şi sufletului. Căci există o bucurie firească pusă de Dumnezeu în hrană şi atunci o sesizăm când socotim hrana dar al lui Dumnezeu şi o folosim după scopul dat ei de Făcător.
(18) Dacă dăm cinste lui Dumnezeu, El ne va păzi să nu fim prinşi de patimi.
(19) Toate aceste experienţe duhovniceşti (încredinţarea că va primi darul şi dezlegarea întristării) erau simţite, nu închipuiri.
(20) Am redat prin amândouă cuvintele aspecte ale grecescului , care are multe conotaţii: deşirau, agitaţie, ncastâmpărare, necuviinţă, imoralitate, deşănţare, efeminare etc. Este de fapt o patimă globală care dă frâu liber oricărei impulsivităţi şi imbolduri tinereşti sau copilăreşti de orice natură ar fi acestea. Această patimă ia amploare în urma lipsei unei educaţii riguroase şi a unui program de viaţă, a unui mod ordonat de a fi. Medicamentul ar fi tocmai vieţuirea ordonată, conştiincioasă, fără compromisuri şi refuzul constant de a se lăsa în braţele oricărui impuls lăuntric.
(21)  De observat că sfântul nu propune doar metode paşnice, ci şi mai aspre.
(22) După cum se vede, cheia vieţuirii adevărate creştineşti de mai târziu este educaţia riguroasă creştină din copilărie.
(23) Pregătirea pentru căsătorie se face din copilărie şi chiar de la zămislire ori şi mai dinainte.
(24) Viaţa creştină asigură prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi necesităţile pentru veacul de acum. Prea mult ne îngrijim de cariera şi situaţia copiilor noştri, când eforturile cele mai multe s-ar cuveni să fie orientate spre a le da o educaţie prin poruncile lui Hristos.

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s