SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR OMILIA VIII

1

din “Omilii la Epistola catre Romani”

[Se cade a-L slăvi pe Dumnezeu prin fapte]

„Deci ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam? Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (Romani 4, 1- 2).
Spunând mai sus că toată lumea să se supună lui Dumnezeu ca fiind vinovată, şi că toţi au păcătuit, că lauda a fost exclusă şi că nu e posibilă mântuirea altfel decât numai prin credinţă, acum încearcă a arăta că o astfel de mântuire nu este deloc necinstită, josnică, ci, din contră, este încununată de o strălucită slavă, şi cu mult mai mare decât cea prin fapte. Prin urmare, fiindcă faptul de a se mântui cineva cu înjosirea lui are în sine oarecare neplăcere, Apostolul vine la urmă spre a răsturna şi această bănuială. El deja făcuse aluzie la aceasta, numind-o nu numai mântuire, ci şi „dreptate”, zicând: „Căci dreptatea lui Dumnezeu se descoperă”  (Romani 1, 17). Iar cel ce se mântuieşte astfel, fiind el însuşi drept, face aceasta cu curaj. Şi nu numai „dreptatea”, ci şi „arătarea lui Dumnezeu”, fiindcă Dumnezeu Se arată întru cei slăviţi, mari şi străluciţi. Deşi făcuse deja aluzie la aceasta, totuşi şi aici, prin cele ce ne stau de faţă, pregăteşte acelaşi lucru prin metoda interogării. Iar aceasta este ceea ce el obişnuieşte a face spre a clarifica mai bine chestiunea şi spre a se avânta cu curaj în vorbă. Fiindcă şi mai sus acelaşi lucru a făcut, zicând: „Care este deci întâietatea iudeului?” (3, 1), şi: „Avem noi vreo precădere?” (3, 9); şi iarăşi: „Deci, unde este pricina de laudă? A fost înlăturată” (3, 27), tot aceasta face şi aici prin întrebarea: „Deci ce vom zice că a dobândit după trup strămoşul nostru Avraam?”. Deoarece iudeii insistau că Avraam, ca prieten al lui Dumnezeu, a primit cel dintâi tăierea împrejur, atunci Apostolul voieşte a arăta că şi acela s-a îndreptat prin credinţă, ceea ce era pentru Apostol biruinţa cea mai completă.

A se îndrepta cineva numai din credinţă, fără a avea şi fapte, nu este deloc absurd; însă a se osteni în fapte, şi nu de la ele să se poată îndrepta, ci să devină drept din credinţă, aceasta era cu adevărat de admirat, scoţându-se la iveală puterea credinţei. De aceea, trecând cu vederea pe toţi ceilalţi, el aduce vorba direct asupra lui Avraam. L-a numit „părinte după trup”, excluzându-i pe dânşii din adevărata descendenţă ce pretindeau că o au faţă de Avraam, şi pregătind neamurile spre afinitatea lor cu dânsul. Apoi zice:
„Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu” (4, 2).
Zicând că Dumnezeu îndreptăţeşte tăierea împrejur din credinţă, şi netăierea împrejur prin credinţă, aceasta arătând-o destul de clar în pasajele dinainte, prin Avraam o arată încă mai evident decât a fost făgăduit, la urmă punând de faţă lupta credinţei cu faptele, de unde dovedeşte că această luptă s-a declarat în totalitate în favoarea dreptului Avraam, şi aceasta nu oarecum. De aceea se şi mândreşte a-l numi „strămoş”, şi-i îmboldeşte a-i crede lui în toate. „Să nu-mi spui – zice – de iudei, şi nici să-mi pui înainte pe cutare sau pe cutare om. Căci eu mă voi ridica la chiar căpetenia tuturor, de unde şi-a luat începutul tăierea împrejur”. „Căci dacă Avraam s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu”.
Este oarecum obscur ceea ce el spune aici, şi deci este necesară o clarificare, într-adevăr, sunt două laude, una din fapte, şi cealaltă din credinţă. Zicând că: „dacă s-a îndreptat din fapte, are de ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu”, a arătat că şi din credinţă ar putea avea cineva laudă, şi chiar cu mult mai mare. Marea putere a lui Pavel în aceasta mai ales se vădeşte, anume că a întors subiectul cu totul invers, că ceea ce ei credeau că aveau din fapte (mântuirea), şi pentru care se lăudau şi se făleau, pe aceasta tocmai a arătat-o ca mult mai mare din credinţă. Cel ce se laudă în fapte, are motiv de a pune înainte ostenelile sale, pe când cel ce se laudă în credinţa către Dumnezeu arată prin aceasta un mai mare motiv de laudă, căci el slăveşte şi măreşte pe Dumnezeu. Prin ceea ce nu i-a dictat natura lucrurilor văzute, aceasta primind din credinţa către Dumnezeu, a dovedit şi o adevărată dragoste către El, şi totodată a proclamat şi puterea Lui în mod strălucit. Aceasta este deci dovada cea mai deplină că un asemenea om are un suflet nobil, o minte de filosof şi o cugetare înaltă.

A nu fura şi a nu ucide pe altul este un fapt săvârşit până şi de cei mai simpli oameni; însă a crede că Dumnezeu poate face chiar şi cele ce nouă ni se par peste putinţă necesită un suflet luminat şi foarte apropiat de El, iar un asemenea suflet dă dovadă de o adevărată dragoste către El. Desigur că pe Dumnezeu Îl cinsteşte şi cel ce îndeplineşte poruncile Lui, însă cu atât mai mult Îl cinsteşte cel ce se înţelepţeşte prin credinţă; acela a ascultat de Dumnezeu şi I s-a supus, pe când acesta a luat în sufletul său credinţa cuvenită despre El, şi prin ea mai mult L-a slăvit şi L-a admirat decât prin fapte. Lauda aceea este a celui ce a săvârşit fapte, pe când aceasta se raportează la Dumnezeu şi pe El Îl slăveşte, căci totul este al Său; unul ca acesta se laudă pentru că-şi închipuie lucruri mari despre Dumnezeu, ceea ce se raportează la slava Lui.
De aceea zice Apostolul că credinciosul are laudă la Dumnezeu; şi nu numai pentru aceasta, ci şi pentru alt motiv. Credinciosul se laudă iarăşi nu numai pentru că iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, ci şi pentru că şi el se bucură de dragoste şi cinste din partea lui Dumnezeu. După cum el a iubit pe Dumnezeu prin faptul că şi-a închipuit lucruri mari despre El (căci aceasta este dovadă de dragoste), tot aşa şi Dumnezeu l-a iubit, deşi era răspunzător de mii de păcate, şi nu numai că l-a scăpat de pedeapsă, ci încă l-a făcut şi drept. Aşadar are dreptul de a se lăuda, ca unul ce s-a învrednicit de atâta dragoste.
„Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har, ci după datorie” (4, 4).
„Deci – zici tu – aceasta [lauda din fapte] este mai mare”. Deloc; căci şi celui ce crede i se socoteşte. Şi nu i s-ar socoti dacă nu ar contribui şi el cu ceva. Astfel şi acesta are datornic pe Dumnezeu, şi nu pentru lucruri mici, ci pentru lucruri mari şi înalte. Pentru a arăta nobleţea sufletească şi cugetarea lui cea duhovnicească, nu spune simplu „celui ce crede”, ci: „Celui ce crede în Cel ce îndreptează pe cel păcătos” (4, 5).
De aici poţi pricepe cât de mare lucru este a crede cineva şi a afla că Dumnezeu poate nu numai să elibereze de pedeapsă pe cel ce a vieţuit în necucernicie, ci şi să-l facă şi drept, şi să-l învrednicească acelor onoruri nemuritoare. „Deci să nu crezi – zice – că acesta e mai prejos, fiindcă aceluia nu i se socoteşte după har. Aceasta tocmai este ceea ce face pe credincios a fi strălucit, şi a se bucura de atâta har, faptul că arată atâta credinţă în puterea lui Dumnezeu”.
Acum ia seamă că şi răsplata e mai mare, fiindcă aceluia i se dă plată, iară acestuia dreptate; însă dreptatea e cu mult mai mare, deoarece ea e recompensa ce cuprinde în sine mai mult decât toate plăţile din lume.
Deci după ce arată că acest fapt s-a petrecut cu Avraam, la urmă introduce şi pe David, adeverind cele vorbite. Aşadar, ce spune David şi pe cine fericeşte el? Oare pe cel ce s-a ostenit în fapte, sau pe cel ce se bucură de har, pe cel ce se învredniceşte de iertarea păcatelor şi de dar? Şi când zic fericire înţeleg principalul, adică culmea tuturor bunurilor. Aşadar, după cum dreptatea este cu mult mai mare decât plata, tot aşa şi fericirea e cu mult mai mare decât dreptatea. Deci, după ce a arătat că dreptatea este cu mult mai bună, nu arată că numai Avraam a luat această dreptate, ci şi alţii, prin cugetare dreaptă. („Are de ce să se laude, zice, dar nu înaintea lui Dumnezeu”.) Însă apoi şi în alt mod Apostolul o arată ca mai de respectat, pentru care introduce şi pe David adeverind aceasta, căci şi el fericeşte pe cel îndreptat în acest mod:
“Fericiţi aceia cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate s-au acoperit” (4, 7).
S-ar părea că prin aceasta el n-a propus mărturia cuvenită, fiindcă David n-a zis: „Fericiţi cei cărora li s-a socotit credinţa spre dreptate”; însă aceasta o face de bună voie, şi nu din neştiinţă, ca să arate încă mai mare importanţa credinţei. Dacă fericit este acela care ia iertarea prin har, cu atât mai mult cel îndreptat şi care a dat dovadă de credinţă. Unde este fericire, acolo orice ruşine este înlăturată, şi slava este mare, căci fericirea este încununarea recompensei şi a slavei. Prin urmare, ceea ce se crede a fi o calitate a aceluia [îndreptarea prin fapte], el o consideră ca pe ceva căpătat din tradiţie, zicând: „Celui care face fapte, nu i se socoteşte plata după har”; pe când ceea ce este privit ca un merit propriu al celui credincios, aceea o pregăteşte auditoriului prin mărturie scrisă, căci zice: „Precum zice David: «Fericiţi aceia cărora li s-au iertat fărădelegile şi ale căror păcate s-au acoperit»”. „Dar ce spui – zice – că nu ia cineva iertarea după har, ci după datorie?”. Căci iată că tocmai acela e considerat fericit; şi nu l-ar fi considerat astfel, dacă nu l-ar fi ştiut că se bucură de o mare slavă.
Şi bagă de seamă că n-a zis: „iertarea aceasta este întru tăierea împrejur?”. Nu, ci: „Deci fericirea aceasta este ea numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur?” (4, 9).
Ceea ce desigur este ceva mai mult, la urmă întrebarea este: Cu cine anume se găseşte acest mare bun, fericirea? Cu cel tăiat împrejur, sau cu cel netăiat? Şi priveşte măreţia faptului, căci îl arată nu numai nefugind de netăiere, ci chiar petrecând împreună cu ea mai înainte de tăierea împrejur. Şi fiindcă cel ce fericeşte [David] era el însuşi tăiat împrejur, la fel şi cei către care se adresează erau de asemenea tăiaţi împrejur; apoi priveşte pe Pavel cum se înflăcărează pentru a atribui cuvintele lui David tocmai celui netăiat împrejur. Aşadar, unind fericirea cu dreptatea, şi arătând că amândouă sunt una, întreabă cum s-a îndreptat Avraam. Deci dacă fericirea este a celui drept, şi dacă Avraam s-a îndreptat, atunci să vedem cum s-a îndreptat, ca fiind netăiat împrejur, sau tăiat? „Întru netăierea împrejur”, spune. „Căci zicem: «I s-a socotit lui Avraam credinţa ca dreptate»”. Mai sus a zis ceea ce spune Scriptura: „Căci ce spune Scriptura? Şi Avraam a crezut lui Dumnezeu, şi i s-a socotit lui ca dreptate” (Romani 4, 3). Iar aici ia şi mărturia celor ce spun aceasta, şi arată că dreptatea îşi are începutul în netăierea împrejur. Mai departe rezolvă şi o altă obiecţie, izvorâtă tot de aici. Într-adevăr, dacă Avraam s-a îndreptat nefiind tăiat împrejur, atunci de ce a mai fost instituită tăierea împrejur?
“Semnul tăierii împrejur l-a primit ca pecete a dreptăţii pentru credinţa lui din vremea netăierii împrejur, ca să fie el părinte al tuturor celor ce cred, netăiaţi împrejur” (4, 11).
Ai văzut cum a arătat că iudeii sunt în rândul celor părăsiţi, şi nicidecum cei netăiaţi împrejur, şi cum aceia au fost alipiţi pe lângă aceştia? Căci dacă Avraam s-a îndreptat pe când nu era tăiat împrejur, şi a fost încununat, iar tăierea împrejur a luat-o mai pe urmă, apoi mai pe urmă au venit şi iudeii. Aşadar Avraam este părinte mai întâi celor netăiaţi împrejur, celor ce s-au apropiat de Dumnezeu prin credinţă, şi numai după aceasta e părinte şi al celor tăiaţi împrejur. Este astfel părinte de două ori. Ai văzut cum străluceşte credinţa? Şi până ce n-a venit aceasta, nici patriarhul nu s-a îndreptat. Ai văzut cum netăierea împrejur n-a putut împiedeca cu nimic? Căci Avraam fiind netăiat împrejur s-a îndreptat, şi nimic nu l-a împiedicat a se îndrepta.

Aşadar, tăierea împrejur este ulterioară credinţei. Şi de ce te minunezi că este ulterioară credinţei, când ea este ulterioară şi netăierii împrejur? Nu numai că este ulterioară credinţei, ci chiar cu mult inferioară ei, şi într-atât inferioară pe cât este inferior semnul unui lucru faţă de lucrul însuşi, pe cât este inferioară pecetea faţă de ostaş. Însă de ce oare avea el nevoie de pecete? Nu el avea nevoie, desigur. Atunci de ce a primit acea pecete? Pentru ca astfel el să devină părintele comun al tuturor, adică şi al celor ce cred prin netăierea împrejur, şi al celor tăiaţi împrejur. Însă nu al celor tăiaţi împrejur la întâmplare, căci iată ce adaugă: „Nu numai al celor care sunt tăiaţi împrejur, ci şi care umblă pe urmele credinţei pe care o avea părintele mostru Avraam, pe când era netăiat împrejur” (4, 12).
Este părinte al celor netăiaţi împrejur nu pentru că fi el era netăiat, şi pentru că s-a îndreptat întru netăiere, ci pentru că şi ei au râvnit credinţa lui; deci, cu atât mai mult nu poate fi părinte al celor tăiaţi numai pentru că sunt tăiaţi, dacă nu li se adaugă şi credinţa. „A primit – zice – tăierea împrejur, ca amândoi să-l avem de părinte, iar cei netăiaţi să nu se lepede, sau, mai bine zis, să nu fugă de cei tăiaţi împrejur”. Ai văzut, deci, cum mai întâi cei netăiaţi l-au avut ca părinte? Dacă tăierea împrejur este respectată fiindcă proclamă dreptatea, apoi şi netăierea are nu puţină întâietate; căci ea cea dintâi a primit dreptatea mai înainte de tăierea împrejur. Aşadar numai atunci îl vei putea avea ca părinte, când vei călca pe urmele credinţei, şi când nu te vei certa şi nu te vei împotrivi introducând Legea. Însă semnul cărei credinţe, spune-mi, a luat? „A celor întru netăierea împrejur”, zice. Aici iarăşi menajează mândria iudeilor, căci le aminteşte de timpul dreptăţii. Şi bine a zis el „urmele credinţei”, ca şi tu să crezi deopotrivă cu el în învierea trupurilor din morţi, fiindcă şi el în acest scop şi-a manifestat credinţa.
Aşadar, dacă tu alungi netăierea împrejur, află lămurit că nu ai nici un folos din tăierea împrejur. Dacă nu vei călca pe urmele credinţei, chiar de ai fi tăiat împrejur de o mie de ori, totuşi nu vei fi urmaş al lui Avraam; căci şi el de aceea a primit tăierea împrejur, ca pe tine, cel netăiat, să nu te scoată din ceata celor îndreptaţi. El nu cerea aceasta pentru dânsul, căci lucrul în sine ţie ţi-a devenit de ajutor, iar nu lui. „Dar acesta este semn al dreptăţii”, zici tu. Desigur că şi aceasta este pentru tine numai, căci astăzi nu e de nici un ajutor. Căci dacă pe atunci era poate nevoie de asemenea semne, astăzi însă nu mai există nici o astfel de nevoie. „Dar oare din credinţă – zici tu – nu era cu putinţă să se cunoască bine destoinicia sufletului?”. Era cu putinţă, desigur, însă tu ai avut trebuinţă şi de acest adaos. Fiindcă tu nu ai râvnit virtutea, sau, mai bine zis, nu ai căutat să-ţi faci destoinic sufletul, şi nici nu ai putut pricepe acest lucru. De aceea ţi s-a dat tăierea împrejur cea văzută, ca astfel cugetând la acest fapt trupesc, să te emancipezi câte puţin şi să ajungi a te ridica la înţelepciunea duhovnicească, pe care primind-o cu multă râvnă, ca pe o axiomă înaltă, să te înveţi a imita şi a te sfii de strămoşul tău Avraam.

De altfel, Dumnezeu n-a pregătit acest lucru numai în faptul tăierii împrejur, ci şi în toate celelalte, ca de exemplu în jertfe, în sărbători, în păzirea sâmbetei etc. Cum că el a primit tăierea împrejur pentru tine, ascultă cele ce urmează. Într-adevăr, după ce Apostolul spune că Avraam a luat semn şi pecete, imediat arată şi cauza, zicând: „Ca să fie el părinte tăierii împrejur”, adică al celor ce, pe lângă tăierea împrejur cea trupească, iau cu dânşii şi pe cea a inimii, fiindcă dacă o vei lua numai pe aceea, cu nimic mai mult nu-ţi va folosi. Semnul numai atunci se poate numi astfel, când lucrul al cărui tip îl închipuie se va vedea pe lângă tine, adică credinţa. Iar dacă pe aceasta nu o ai, atunci nici semnul nu mai poate fi semn. Al cui va fi semn, al cui va fi pecete, dacă lipseşte lucrul pecetluit? E ca şi cum mi-ai arăta o pungă pecetluită, pe când înăuntrul ei nu este nimic. Aşadar tăierea împrejur este ridicolă, dacă înlăuntrul ei nu este credinţa. Dar dacă este semnul dreptăţii, iar dreptatea nu o ai cu tine, atunci nici semnul nu mai este. De aceea ai luat semnul, ca să cauţi lucrul al cărui semn îl ai; iară dacă puteai să-l cauţi şi fără semn, nu aveai nevoie de semn. Deci tăierea împrejur nu proclamă numai simplu dreptatea, ci şi dreptatea cea prin netăierea împrejur. Aşadar tăierea împrejur nimic altceva nu proclamă decât că nu este nevoie de tăiere împrejur.
„Căci dacă moştenitorii sunt cei ce au legea, atunci credinţa a ajuns zadarnică, iar făgăduinţa s-a desfiinţat” (4, 14).
A arătat că credinţa este necesară, că este mai veche decât tăierea împrejur, că este mai puternică decât Legea, şi că ea a alcătuit Legea. Dacă toţi au păcătuit, este necesară; dacă Avraam fiind netăiat împrejur s-a îndreptat prin credinţă, atunci ea este mai veche; dacă prin Lege vine cunoştinţa păcatului, iar dreptatea lui Dumnezeu s-a arătat afară de Lege, atunci ea este mai puternică decât Legea; dacă, în fine, ea este mărturisită de Lege, şi ea a pus şi Legea, urmează că nu este contrară acesteia, ci prietenă şi aliată, însă, apoi, faptul că nu era cu putinţă a lua moştenirea numai prin Lege se arată şi din altă parte, unde, după ce o pune alături de tăierea împrejur, tot ea [credinţa] iese biruitoare asupra Legii, căci zice astfel: „Dacă moştenitorii sunt cei ce au Legea, atunci credinţa a ajuns zadarnică, iar făgăduinţa s-a desfiinţat”. Ca să nu zică cineva că este cu putinţă a avea credinţa şi a păzi şi Legea, iată că Apostolul arată că aceasta nu este cu putinţă. Într-adevăr, cel ce ţine Legea ca şi cum ea l-ar mântui, acela necinsteşte puterea credinţei.

De aceea zice: „credinţa a ajuns zadarnică”, adică faptul că atunci nu are nevoie de mântuirea cea după har, şi nici nu poate arăta puterea sa. „Iar făgăduinţa s-a desfiinţat”. Căci şi iudeul ar putea zice: „Ce nevoie am de credinţă?”. Apoi, dacă acest lucru este adevărat, atunci împreună cu credinţa s-a desfiinţat şi făgăduinţa. Priveşte cum în toate ale lor Apostolul se luptă punându-le în faţă pe patriarhul Avraam. Căci dovedindu-le că dreptatea este indisolubil legată de credinţă, le-a dovedit că şi făgăduinţa este legată de credinţă. Ca să nu zică iudeul: „Şi ce-mi pasă mie dacă Avraam s-a îndreptat prin credinţă?”, iată că Pavel răspunde: „Bine, însă atunci nici ceea ce te interesează pe tine – făgăduinţa moştenirii – nu poate să ajungă fapt împlinit, dacă lipseşte credinţa”. Şi tocmai aceasta era pe atunci ceea ce îi înfricoşa mai mult pe iudei.
Însă care făgăduinţă? Aceea de a fi moştenitori ai întregii lumi, prin Avraam, şi a se binecuvânta toţi prin el. Deci cum s-a desfiinţat acea făgăduinţă?
„Că legea pricinuieşte mânie; dar unde nu este lege, nu este nici călcare de lege” (4, 15).
Iar dacă lucrează mânie, şi îi face răspunzători prin încălcare, e învederat că poartă cu sine şi blestemul, însă cei ce prin blestem şi prin călcarea legii s-au făcut răspunzători desigur că nu de moştenire sunt vrednici, ci de osândă.
Deci ce se întâmplă? Vine credinţa, care atrage harul, aşa că ea este cea care aduce şi făgăduinţa la un bun sfârşit. Unde este harul, acolo este şi iertarea; unde este iertarea însă, nu e nici o pedeapsă, şi când pedeapsa e desfiinţată, vine prin credinţă şi dreptatea. Atunci nu mai e nimic care să ne împiedice a fi moştenitori făgăduinţei.
„De aceea [moştenirea făgăduită] este din credinţă, ca să fie din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii” (4, 16).
Ai văzut că nu numai Legea a fost temeluită de credinţă, ci şi că făgăduinţa lui Dumnezeu nu lasă să cadă? Ai văzut că Legea face totul contrar când este păzită nepotrivit, şi că atunci ea desfiinţează credinţa şi împiedică făgăduinţa? Prin toate acestea se arată că credinţa nu numai că nu este zadarnică, ci chiar necesară atât de mult, încât fără ea nu este cu putinţă a se mântui cineva. Legea pricinuieşte mânie, şi toţi au călcat-o, pe când credinţa nu lasă a se prefigura nici măcar începutul mâniei. Căci „unde nu este lege, zice, nu este nici călcare de lege”. Ai văzut cum aceasta nu numai că alungă păcatul, ci chiar nici nu-l lasă a se naşte? De aceea zice: „din har şi ca făgăduinţa să rămână sigură pentru toţi urmaşii”. Două bunuri arată aici: şi că cele ale harului sunt sigure, şi că sunt astfel pentru toţi urmaşii; adică după ce introduce şi pe cei dintre neamuri, arată că iudeii sunt lipsiţi de aceste bunuri dacă se ceartă contradictoriu credinţei. „Aceasta e cu mult mai sigură, zice, decât aceea; credinţa nu te păgubeşte, ci chiar te scapă când te primejduieşti prin lege”. Apoi, fiindcă a zis: „pentru toţi urmaşii”, mai departe arată care urmaşi: „Cei ce se ţin de credinţă”, zice. Deci după ce evidenţiază înrudirea cu neamurile, arată că cei ce nu cred deopotrivă cu Avraam nu pot nici a se mai gândi la el şi a-l numi părinte. Iată că credinţa a lucrat şi un al treilea bun. A făcut înrudirea cu acel om drept şi mai clară, şi mai puternică, mulţimea cea nenumărată a urmaşilor lui Avraam proclamându-l pe el strămoş. De aceea nici n-a zis simplu “Avraam”, ci „Avraam, părintele nostru”, adică al nostru al celor credincioşi. Apoi, mai departe, chiar pecetluieşte cele vorbite cu o mărturie din Sfânta Scriptură:
„Precum este scris: «Te-am pus părinte al multor neamuri», în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu, Care înviază morţii şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”(4, 17).
Ai văzut cum toate acestea au fost, de la început, în iconomia divină? Deci ce este dacă a spus acestea pentru ismaeliţi, sau amaleciţi, sau agareni? Aceasta, însă, mai departe o arată mai lămurit a o fi spus despre alt fapt, prin care arată acelaşi lucru, precizând felul acestei înrudiri, şi pregătind cu multă înţelepciune auditoriul pentru a-i asculta povestirea. Deci ce zice el? „În faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu”. Iar ceea ce el spune, aşa şi este; căci, după cum Dumnezeu nu este părinte numai al unora, ci al tuturor, aşa şi Avraam; şi după cum Dumnezeu ne este ca tată nu după înrudire naturală, ci după credinţa în El, pe care am îmbrăţişat-o, aşa şi Avraam, supunerea fiind aceea care îl face părinte al nostru al tuturor. Fiindcă iudeii credeau că o astfel de înrudire nu înseamnă nimic, deoarece se făleau cu acea înrudire grosieră, iată că el o arată pe aceasta ca fiind principală, ridicându-şi discursul spre Dumnezeu.
Pe lângă acestea, se mai învederează şi că el a primit răsplata credinţei sale în Dumnezeu, încât dacă nu ar fi credinţa, chiar şi să fie el părinte al tuturor celor ce locuiesc pe întreg cuprinsul pământului, totuşi expresia „în faţa” nu şi-ar avea locul, căci s-a tăiat darul lui Dumnezeu. „Ce este de mirare, spune-mi, că el este tată al celor din el? Fiindcă acest lucru orice om îl are; minunea însă este acolo că pe cei ce nu-i are ca fii după fire, pe aceia să-i capete prin darul lui Dumnezeu”. Deci de voieşti a crede că patriarhul a fost cinstit de Dumnezeu, crede că el este părinte al tuturor.
Spunând însă că este tată al multor neamuri „în faţa Celui în Care a crezut, a lui Dumnezeu”, nu s-a mărginit numai la atât, ci a adăugat imediat: „Care înviază morţii, şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”, punând deja înaintea noastră cuvântul învierii, ceea ce era foarte necesar subiectului de faţă. Într-adevăr, dacă lui Dumnezeu Îi este cu putinţă a învia morţii şi a chema pe cele ce nu sunt, atunci cu putinţă Îi este ca şi pe cei ce nu sunt născuţi din Avraam să-i facă fii ai acestuia. De aceea nu zice „produce cele ce nu sunt”, ci „cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt”, arătând prin aceasta înlesnirea Lui cea mare. După cum nouă ne este lesne a chema pe cele ce sunt, tot aşa şi Lui îi este lesne, şi încă cu mult mai lesne, a scoate la iveală pe cele ce nu sunt.
Deci arătând darul cel mare şi negrăit al lui Dumnezeu, şi conversând despre puterea Lui, arată totodată că şi Avraam s-a făcut vrednic de acest dar, ca nu cumva să crezi că a fost cinstit în zadar. După aceea, atrăgând atenţia auditoriului ca nu cumva iudeul să se tulbure, să se îndoiască şi să zică: „Însă cum e cu putinţă ca unii ce nu sunt fiii lui să-i devină fii?”, îşi întoarce din nou vorba spre patriarh şi zice:
„Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde că el va fi părinte al multor neamuri, după cum i s-a spus: «Aşa va fi seminţia ta»” (4, 18).
Cum însă, împotriva oricărei nădejdi, a crezut el cu atâta nădejde? Adică, mai presus de nădejdea omenească, a crezut întru nădejdea lui Dumnezeu. Aici arată şi măreţia faptului, şi nu lasă cuiva posibilitatea de a se îndoi de cele vorbite.
Pe cele ce sunt cu totul contrare între ele, iată, le-a unit întru totul credinţa. Dacă Apostolul ar fi spus acestea către cei din Ismael, ar fi fost de prisos aceste cuvinte, fiindcă aceia s-au născut din el nu după credinţă, ci după fire. „Însă iată că-l aduce în faţă şi pe Isaac”, zici tu, „şi deci el n-a crezut pentru acele neamuri, ci pentru cel ce se va naşte din femeia lui cea stearpă”. Însă dacă răsplata credinţei lui este aceea că va fi tată al multor neamuri, atunci este învederat că al acelor neamuri pentru care a crezut.
Şi ca să afli şi să fii deplin încredinţat că despre aceste neamuri anume a vorbit, ascultă cu luare aminte cele ce urmează:
„Şi neslăbind în credinţă, nu s-a uitat la trupul său amorţit – căci era aproape de o sută de ani – şi nici la amorţirea păntecelui Sarei” (4, 19).
Ai văzut cum Apostolul, arătând piedicile, în acelaşi timp arată şi înalta cugetare a dreptului, care a covârşit totul? „Ceea ce i s-a făgăduit – zice – era mai presus de orice nădejde”, aceasta este prima piedică. Nici n-a mai fost un alt „Avraam”, care să primească un fiu în aşa mod. Cei de după dânsul se uitau la el, pe când el la nimeni decât numai la Dumnezeu, drept care şi zice Apostolul: „împotriva oricărei nădejdi”. Apoi şi trupul lui era „amorţit”, ceea ce ne arată o a doua piedică. Iar după aceea şi „amorţirea pântecelui Sarei”, care era a treia piedică.
„Şi nu s-a îndoit, prin necredinţă, de făgăduinţa lui Dumnezeu, ci s-a întărit în credinţă, dând slavă lui Dumnezeu” (4, 20).
Dumnezeu nu i-a dat nici o dovadă, şi n-a făcut nici o minune înainte de aceasta, ci cele făgăduite lui erau numai cuvinte; ceea ce nu prea stătea în firea lucrurilor, deoarece amândoi erau bătrâni. Şi totuşi Avraam nu s-a îndoit câtuşi de puţin. Apostolul n-a zis că Avraam n-a crezut, ci că „nu s-a îndoit”, adică n-a stat pe gânduri, n-a ezitat nici măcar o clipă, deşi se aflau atâtea piedici în faţa lui. Din toate acestea noi învăţăm că dacă ne-ar făgădui Dumnezeu mii de lucruri neputincioase nouă, şi noi nu le-am primi, ca fiind mai presus de înţelegerea şi putinţa noastră, acest fapt nu ar fi rezultatul slăbiciunii firii omeneşti, ci al neroziei noastre.
„Ci s-a întărit în credinţă”, zice. Tu acum ia seama la înţelepciunea lui Pavel; fiindcă după ce discursul său era despre cei ce lucrează şi cei ce cred, arată pe cel ce crede ca lucrând mai mult decât acela, ca având nevoie de o mai mare putere, acesta îndurând o osteneală nu oarecare. Căci iudeii defăimau credinţa ca neimplicând nici o osteneală, împotriva acestei idei greşite ridicându-se, arată, deci, că nu numai cel ce se deosebeşte în înţelepciune, sau în altceva de acest fel, are nevoie de o mai mare putere, ci şi cel ce are credinţă. După cum acela are nevoie de putere spre a respinge de la sine gândurile pătimaşe, tot aşa şi acesta are nevoie de un suflet tare, ca să poată alunga cugetele necredinţei. Deci cum a devenit Avraam puternic? „Prin credinţă el a săvârşit lucrul – zice -, iar nu prin raţionamente omeneşti; fiindcă altfel ar fi căzut”. Şi cum a câştigat el credinţa? „Dând slavă lui Dumnezeu”, zice; ba mai mult: „Şi fiind încredinţat că ce i-a făgăduit are putere să şi facă” (4, 21).
Aşadar, a nu cerceta amănunţit înseamnă a slăvi pe Dumnezeu, după cum şi a cerceta cu de-amănuntul tainele lui Dumnezeu înseamnă a păcătui. Dacă noi, cercetând cele de pe pământ şi scrutându-le, nu slăvim pe Dumnezeu, atunci cu atât mai mult vorbind multe despre naşterea Stăpânului; căci atunci vom pătimi cea mai de pe urmă pedeapsă, ca unii ce Îl batjocorim. Dacă noi nu trebuie să cercetăm felul învierii, apoi cu atât mai mult acele acte negrăite şi înfricoşătoare.
Şi n-a zis simplu „crezând”, ci „fiind încredinţat”. Fiindcă astfel este credinţa, căci ea mai mult convinge pe cineva decât raţionamentele omeneşti; este cu mult mai clară decât dovezile ieşite din judecata noastră, şi nici o altă gândire sau idee falsă nu o mai poate zgudui vreodată. Cel ce se încrede cu uşurinţă în raţionamentele omeneşti poate să-şi schimbe părerea, pe când cel adeverit prin credinţă stă neclintit, căci el şi-a îngrădit, aşa-zicând, auzul de toate vorbele cele vătămătoare.
Deci spunând că Avraam s-a îndreptat prin credinţă, arată că tot prin credinţă a şi slăvit pe Dumnezeu, ceea ce este o însuşire proprie vieţii noastre omeneşti. „Aşa să lumineze, zice, lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Însă, iată, şi din credinţă se slăveşte Dumnezeu. După cum, iarăşi, şi faptele au nevoie de putere, tot aşa are nevoie şi credinţa. Acolo de multe ori şi trupul participă la osteneală, pe când aici succesul este întreg numai al sufletului. Aşa că şi osteneala este mai mare, căci nu are cu cine împărţi luptele ce le poartă. Ai văzut cum toate cele pe care ei le considerau ca rezultate din fapte, ca de pildă: a se lăuda către Dumnezeu, a avea nevoie de putere şi de osteneală, a slăvi pe Dumnezeu etc., ai văzut, zic, cum toate acestea Apostolul le-a arătat ca rezultate mai mult din credinţă decât din fapte?
Zicând apoi „că ce i-a făgăduit are putere să şi facă”, mi se pare că vesteşte mai dinainte cele viitoare. Căci nu i s-au făgăduit numai cele prezente, ci şi cele viitoare, de vreme ce acestea de aici sunt tip şi umbră a acelora. Aşadar, a nu crede cineva este dovadă de cugetare slabă, mică şi jalnică. Deci când unii ne învinovăţesc pe noi de credinţă, şi noi îi învinovăţim de necredinţa lor, ca pe nişte oameni jalnici, lipsiţi de minte şi slabi, care nu se deosebesc cu nimic mai bun de animalele necuvântătoare. După cum a crede este dovada unui suflet înalt şi înţelept, tot astfel cel ce nu crede dă dovadă de un suflet lipsit de bunul simţ, iraţional şi coborât în rândul dobitoacelor. De aceea şi noi, lăsând la o parte pe unii ca aceştia, să râvnim a imita pe patriarhul Avraam, şi să slăvim pe Dumnezeu, după cum şi acela I-a dat slavă. Dar ce vrea să însemne „dând slavă lui Dumnezeu”? Anume că a înţeles măreţia şi nemărginita Lui putere, şi deci formându-şi o idee dreaptă despre El, s-a convins el însuşi de cele făgăduite.
Deci, iubiţilor, să-L slăvim şi noi pe Dumnezeu, şi prin credinţă, şi prin fapte, ca să primim şi noi plata cuvenită, adică să fim şi noi slăviţi de Dânsul. „Căci Eu preamăresc pe cei ce Mă preaslăvesc pe Mine” (I Regi 2, 30), zice. Dacă oamenii, doar aclamând pe împăratul lor, se mândresc foarte, chiar de n-ar câştiga nimic altceva, atunci poţi înţelege câtă mândrie şi câtă slavă ar fi pentru noi de a slăvi pe Stăpânul nostru, şi de câtă osândă am fi vrednici dacă L-am batjocori. Deşi, altminteri, Dumnezeu voieşte a fi slăvit nu pentru că El ar avea nevoie de aceasta, ci pentru interesul nostru propriu. Câtă deosebire crezi tu că este între Dumnezeu şi oameni? Oare pe atâta pe câtă este între oameni şi viermi? Sau poate pe câtă este între îngeri şi viermi? Dar nimic n-am spus până acum, fiindcă nici nu e cu putinţă a stabili deosebirea între El şi noi! Oare ai voi tu să ai mare şi strălucită slavă de la viermi? Eu nu cred. Deci dacă tu, care iubeşti slava, totuşi n-ai voi aceasta, apoi cum e cu putinţă ca Dumnezeu, Care este scutit de asemenea patimi, şi Care e într-atâta măsură superior întregului univers, să aibă nevoie de slava ta? Şi cu toate acestea, deşi nu are nevoie, El o doreşte de la tine chiar pentru tine, adică pentru binele tău. Dacă El a suferit pentru tine, făcându-Se rob, apoi de ce să te minunezi dacă suferă şi altele, numai ca să-Şi atingă scopul? Nimic să nu crezi ca nevrednic de El, când ceea ce face nu are alt scop decât mântuirea noastră.
Acestea ştiindu-le, să fugim de orice păcat, prin care este batjocorit numele Lui. „Ca de faţa şarpelui, zice, fugi de păcat; că de te vei apropia de el, te va muşca” (Iisus Sirah 21, 2). Nu păcatul este cel care vine la noi, ci noi suntem cei care ne ducem la acesta. Bunul Dumnezeu a pregătit şi acest lucru, ca diavolul să nu ne poată teroriza când se apropie de noi. Fiindcă nimeni n-ar putea să se împotrivească puterii lui. De aceea, Dumnezeu i-a destinat pustiul ca locuinţă, şi l-a închis acolo ca pe un tâlhar şi tiran; şi dacă n-ar putea înşfăca şi băga în închisoarea lui pe vreun nenorocit, gol şi dezbrăcat de harul Sfântului Duh, desigur că n-ar îndrăzni să iasă de acolo. Dacă nu ne-ar vedea călătorind prin pustiu, el n-ar cuteza să se apropie de noi. Pustiul şi locul de şedere al diavolului nu este nimic altceva decât păcatul. Deci contra lui avem noi nevoie de pavăza credinţei, de coiful mântuirii şi de sabia Duhului. Iar aceasta nu numai ca să nu pătimim rele din partea lui, ci chiar să-i tăiem şi capul, când el ar voi să fugă. Ne trebuie deci rugăciuni necontenite, ca astfel să-l zdrobim sub picioarele noastre. Spurcat şi neruşinat este diavolul. Şi deşi el se luptă găsindu-se cu mult mai prejos decât noi, totuşi şi în acest mod el ne biruieşte. Cauza nu poate fi alta decât faptul că noi nu încercăm să ne aflăm întotdeauna mai sus de săgeţile ce le aruncă asupra noastră; căci atunci n-ar putea să se ridice până la noi, ci s-ar retrage jos. Tipul diavolului este şarpele. Şi dacă dintru început chiar aşa l-a rânduit Dumnezeu, apoi cu atât mai mult astăzi.
Însă dacă tu nu ştii ce vrea să însemne a se lupta de jos, eu voi încerca să-ţi explic modul acestui război. Deci ce vrea să însemne a se lupta de jos? Adică a se lupta în lucrurile cele de jos, ca de pildă plăcerea, bogăţia şi toate cele pământeşti. Dacă însă el ar vedea pe cineva înălţându-se spre cer, mai întâi că nici nu ar putea să se înalţe într-atât, iar apoi, chiar de ar încerca, deîndată ar cădea înapoi; căci el n-are picioare – să nu te temi! – şi n-are nici aripi – să nu te înspăimânţi! Pe pământ se târăşte, şi în cele pământeşti.
Deci, să nu ai nimic în comun cu pământul, şi atunci nu vei avea nici o greutate în a-l birui. El nici nu ştie o altfel de luptă, ci ca şi şarpele se ascunde în spini, cuibărindu-se întruna în înşelăciune. De vei tăia atunci spinii, iute va fugi de acolo, fiindcă ar fi văzut; şi dacă ştii a-l descânta cu anumite „descântece” divine, fiindcă avem şi noi „descântece” duhovniceşti, cum sunt numele Domnului nostru Iisus Hristos şi puterea Crucii Sale, de îndată îl vei zdrobi. Un astfel de descântec are nu numai puterea de a-l scoate pe şarpe din locurile sale ascunse şi a-l arunca în foc, ci şi de a vindeca rănile provocate de el. Dacă poate mulţi, spunându-le pe acestea, totuşi nu s-au vindecat, aceasta nu a fost din cauza Celui invocat, ci din cauza puţinei lor credinţe. Fiindcă şi pe Iisus mulţi Îl atingeau şi-L înghesuiau, şi totuşi nimic nu câştigau; pe când femeia cea cu scurgere de sânge, deşi nici de trupul Lui nu s-a atins, ci numai de poalele hainei, cu toate acestea la un moment i-a încetat curgerea sângelui, pe care o avea de mulţi ani. Numele acesta este înfricoşător şi demonilor, şi patimilor, şi bolilor. Cu acest nume, deci, să ne împodobim, cu el să ne îngrădim în toată vremea.
Astfel şi Pavel a devenit mare, deşi era de aceeaşi natură cu noi. Credinţa lui l-a făcut cu totul altul de cum era; şi atât de mare-i era credinţa în Stăpânul nostru, încât până şi hainele lui aveau o mare putere în alungarea demonilor şi vindecarea bolilor. Şi de ce îndreptare am putea fi noi vrednici, dacă pe atunci numai umbrele şi hainele apostolilor alungau moartea, iar astăzi, cu toate rugăciunile ce le facem, nu putem înfrâna nici măcar patimile ce ne stăpânesc? Deci care poate fi cauza? Nimic altceva decât marea deosebire în judecată, sau mai bine zis în predispoziţia sufletească a unora şi a altora. De altfel, cele ale naturii sunt egale şi comune. Căci şi Pavel s-a născut şi a crescut ca şi noi, a locuit pe pământ şi a respirat acelaşi aer ca şi noi; însă în celelalte a fost cu mult mai mare şi superior nouă, anume în zelul, credinţa şi dragostea lui.
Deci să-l imităm pe el. Să avem acelaşi zel, credinţă şi dragoste, încât Hristos să vorbească prin noi. Acest lucru El îl doreşte mai mult decât noi; fiindcă pentru acest motiv ne-a făcut acest organ (gura), şi nu voieşte să rămână nelucrător şi nefolositor, ci totdeauna să fie în lucrare împreună cu mâinile. De ce, deci, nu pregăteşti acest organ potrivit cu mâinile meşterului, ci îi slăbeşti coardele, moleşindu-le cu desfătări şi astfel făcându-te singur ca o alăută nefolositoare? Este nevoie, deci, a o încorda bine şi a întinde strunele, şi a le unge cu sare duhovnicească. Căci atunci, de o va vedea bine încordată şi armonizată, va răsuna şi prin sufletul nostru Hristos. Aceasta făcându-se, vei vedea şi pe îngeri săltând de bucurie, şi pe arhangheli, şi pe heruvimi. Aşadar, să ne facem noi vrednici de mâinile Lui cele neprihănite. Să-L rugăm să atingă cu mâinile Lui şi inima noastră, deşi nici nu are nevoie de rugămintea noastră. Căci dacă noi o facem vrednică de acea atingere, El cel dintâi va alerga la noi.

Dacă Hristos aleargă în ajutorul celor ce se trudesc pentru cele viitoare – nici lui Pavel, care a devenit atât de mare, nu i-a împletit încă o asemenea laudă -, atunci, când va vedea inima noastră desăvârşită, ce nu ar face? Dacă Hristos răsună în inimile noastre, atunci de îndată va zbura deasupra noastră şi Duhul Sfânt, şi vom deveni superiori cerului; nu soarele şi luna avându-le gravate pe trupul nostru, ci chiar pe Însuşi Stăpânul soarelui, al lunii şi al îngerilor Îl vom avea locuind şi petrecând împreună cu noi.
Acestea le zic nu în sensul că noi să înviem morţii, sau să vindecăm pe cei leproşi, ci ca să avem cu noi acel semn, cu mult mai mare decât toate celelalte, adică dragostea. Căci unde se găseşte acest mare bun, de îndată acolo stă de faţă Fiul împreună cu Tatăl, iar harul Sfântului Duh ne adumbreşte. „Unde vor fi doi sau trei adunaţi întru numele Meu, zice, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), ceea ce este dovada marii Lui dispoziţii, şi totodată dovada celor ce iubesc mult, şi care voiesc a avea împrejurul lor pe cei iubiţi. „Însă cine este – zici – atât de mişel încât să nu voiască a avea pe Hristos în mijloc?”. Noi, care ne răsculăm unii asupra altora. Şi poate că va râde cineva şi va zice: „Ce spui?! Ne vezi pe noi toţi stând între aceleaşi ziduri, sub acelaşi acoperământ al Bisericii, stând în linişte în acelaşi staul, pe nici unul nu-l vezi luptându-se, suntem sub acelaşi păstor, în comun rugându-ne şi ascultând cele vorbite, în comun înălţând rugăciunile noastre lui Dumnezeu, şi tu ne aduci aminte de lupte şi răscoale?!”.

Da, vă aduc aminte de lupte, şi nu mă irit deloc şi nici că mă sperii. Văd eu ceea ce văd, şi ştiu bine că ne găsim sub acelaşi acoperământ, şi sub acelaşi păstor, însă tocmai pentru aceasta mă plâng, că atâtea împrejurări concurând în a ne aduna la un loc, noi totuşi ne răsculăm unii împotriva altora. „Şi ce răscoală – spui tu – ai văzut aici?”. Aici desigur că n-am văzut, însă după ce ieşim de aici, iată că unul vorbeşte de rău pe altul, celălalt batjocoreşte pe faţă, un altul invidiază, lăcomeşte şi răpeşte, un altul iarăşi sileşte, unul iubeşte rău, pe când altul ţese mii de viclenii. Şi dacă ar fi cu putinţă a descoperi sufletele noastre, atunci am putea vedea cu siguranţă toate acestea, şi aţi cunoaşte că eu spun acestea în hohote. Nu vedeţi voi ce se petrece în tabără?

Nu vedeţi că, fiind timp de pace, ostaşii, după ce pun armele în depozit, ies din tabăra lor goi şi neînarmaţi, şi trec în tabăra duşmanilor? Însă când ei sunt înarmaţi, când sunt străjeri peste tot locul, când veghează nopţile, când şi focul arde necontenit, apoi atunci nu mai este pace, ci război în toată regula. Aceasta se poate vedea petrecându-se şi cu noi. Căci când ne păzim unul de altul şi ne temem, când fiecare vorbim în şoaptă la urechea altuia, iar dacă vedem pe un altul apropiindu-se de noi de îndată curmăm vorba şi astupăm totul, atunci deci nu se poate spune că mai e pace, ci război; căci faptul acesta nu este al oamenilor cu fruntea senină şi cu curaj, ci al celor ce se păzesc foarte tare. „Însă – zici – acestea le facem nu pentru a nedreptăţi pe alţii, ci ca să nu fim noi nedreptăţiţi”. Apoi tocmai pentru aceasta mă întristez, fiindcă, trăind între fraţi, noi avem nevoie de strajă ca să nu fim nedreptăţiţi, ardem atâtea şi atâtea focuri, şi punem atâtea străji. Cauza? Minciună multă, viclenie mare, călcarea dragostei în picioare, şi la urmă război neîmpăcat. De aceea, ar putea găsi cineva mai mulţi elini sinceri şi curajoşi decât creştini; deci de câtă ruşine nu sunt vrednice asemenea fapte, de câte lacrimi şi de câtă plângere? „Însă ce să fac?”, zici tu; „Cutare este om dificil, de nesuferit şi răutăcios”. Poate că aşa să fie, însă unde e înţelegerea ta? Unde sunt legile apostolice, care poruncesc a ne purta sarcinile unii altora? Dacă tu nu ştii a te purta cu fratele tău bine, atunci cum te vei purta cu unul străin? Dacă tu nu ştii cum să întrebuinţezi pe cel ce este membrul tău, cum vei putea atrage la tine pe cel din afară şi de alăturea de tine? Însă ce să fac? Sunt tulburat până la lacrimi – ca şi profetul acela [Ieremia] – văzând aici războaie cu mult mai grozave decât cele văzute de el. El, văzând atunci pe barbari dând năvală, zicea: „Inima mea! Inima mea! Mă doare inima până în adânc?” (Ieremia 4, 19); pe când eu, dacă vă văd puşi sub un singur general, şi totuşi vă răsculaţi unii asupra altora, vă muşcaţi şi vă îmboldiţi membrele unul altuia, pe unii pentru bani, pe alţii pentru slavă, pe unii pentru că ridiculizează şi batjocoresc, pricinuindu-vă mii de răni unii altora, când văd morţi mai desfiguraţi decât cei din război, şi numele de frate doar un nume sec, nici nu pot găsi o altfel de jale şi un altfel de suspin mai vrednice de această tragedie!
Ruşinaţi-vă, rogu-vă, şi sfiiţi-vă de această sfântă masă, din care cu toţii ne împărtăşim; sfiiţi-vă, zic, de Hristos cel jertfit pentru noi, de jertfa ce stă aici în faţa noastră. Chiar tâlharii, când se împărtăşesc din aceeaşi pâine şi din aceeaşi sare, nu mai sunt tâlhari faţă de cei ce se împărtăşesc cu ei, căci acea masă schimbă înclinaţiile lor, şi pe cei ce sunt mai sălbatici decât fiarele îi face mai blânzi. Noi, însă, deşi ne împărtăşim dintr-o astfel de masă, dintr-o astfel de hrană, ne înarmăm unii împotriva altora, în timp ce ar trebui să ne înarmăm împotriva diavolului, care luptă împotriva noastră a tuturor. De aceea, pe fiece zi noi devenim tot mai slabi, pe când el tot mai tare şi mai puternic. Noi nu ne îngrădim unii pe alţii împotriva lui, ci cu acesta contra noastră, şi sub un astfel de general noi ne aruncăm unii asupra altora, în timp ce ar trebui ca asupra lui să ne îndreptăm războiul. Acum însă, lăsându-l pe acesta, noi îndreptăm săgeţile asupra fratelui nostru. „Şi care săgeţi?”, zici tu. Acelea ţâşnite din limbă şi din gură, fiindcă nu numai săgeţile, ci şi cuvintele ieşite din gura noastră pricinuiesc răni cu mult mai dureroase decât săgeţile cele mai veninoase.
„Şi cum am putea să desfiinţăm un asemenea război?”, zici tu. Dacă vei pricepe că vorbind de rău pe fratele tău verşi noroi din gura ta; dacă vei pricepe că tu defaimi pe cel ce este membru al lui Hristos, că sfâşii trupul tău, că tribunalul acela îngrozitor şi nemitarnic va fi atunci mai amar pentru tine; dacă vei pricepe, în fine, că săgeţile acelea nu ucid pe cel rănit, ci pe cel ce le-a aruncat. Poate că te-a nedreptăţit, pricinuindu-ţi rele? Oftează în adâncul inimii, însă nu-l grăi de rău; plângi nu pentru nedreptatea ce ţi-a făcut, ci pentru pierderea aceluia, precum şi stăpânul tău Hristos l-a deplâns pe Iuda, nu pentru că El urma a fi răstignit, ci fiindcă acela Îl vânduse. Te-a batjocorit poate şi te-a bârfit? Roagă pe Dumnezeu ca să-i fie milostiv. Este fratele tău, este membrul tău, Hristos i-a dezlegat aceleaşi dureri, la aceeaşi masă a fost chemat şi el ca şi tine. Vei zice poate: „Dar atunci mai mult mă necinsteşte”.

Atunci însă şi plata ta va fi mai mare. Tocmai de aceea drept este ca tu să dai la o parte mânia, fiindcă el a primit o rană adâncă, căci diavolul l-a rănit. Deci nu-l mai lovi şi tu, ca să nu cazi împreună cu el. Pe cât timp tu te stăpâneşti, este cu putinţă încă a se mântui şi acela; însă dacă te arunci asupra lui ocărându-l la fel, apoi cine vă va mai ridica de jos? El este cel rănit? Însă atunci nu va putea să stea, şi tu eşti care cazi o dată cu el. Cum? Nu-ţi ajunge ţie că ai ocazia de a întinde mâna în ajutor altuia? Deci stai bărbăteşte, şi tu cel dintâi azvârle arcul la o parte, şi trage de pe câmpul de luptă pe fratele tău, cel mort deja, prin îndelunga ta răbdare ce ai avut-o faţă de el. L-a rănit pe el mânia? Nu-l mai răni şi tu, ci scoate-i tu cel dintâi săgeata. Dacă noi ne purtăm astfel unii cu alţii, de îndată vom fi cu toţii sănătoşi, iar dacă ne înarmăm unii împotriva altora, atunci nu mai este nevoie nici de prezenţa diavolului, căci pierderea noastră este desăvârşită.
Orice război este înfricoşător, însă mai cu seamă războiul dinlăuntru, aşa-zisul război civil; însă războiul despre care este vorba e mai înfricoşător chiar decât războiul civil, fiindcă şi drepturile noastre ca oameni sunt mai mari decât ale statului; este mai înfricoşător, zic, şi mai mare chiar şi decât acela dintre rude. Într-adevăr, oarecând Cain, ucigând pe Abel, fratele său, a vărsat sânge de frate. Însă războiul despre care e vorba este cu mult mai înfricoşător decât acela, deoarece Cain a rănit trupul fratelui său, însă tu ai înfipt sabia în sufletul fratelui. Ai suferit poate vreun rău de la el? Însă nu în a suferi, ci în a face răul altuia stă adevărata suferinţă. Gândeşte-te bine: Cain a ucis, iar Abel a fost cel ucis; cine crezi tu că era cel mort? Oare cel ce şi după moarte striga, după cum zice: „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine” (Facere 4, 10), sau poate cel ce trăia, însă tremura şi era înspăimântat? Acesta desigur, acesta a fost cel mai de plâns decât cel mort. Ai văzut că este cu mult mai bine a suferi cineva nedreptatea, chiar de ar ajunge până la moarte? Află deci cât de rău este a nedreptăţi pe altul, şi fii cu băgare de seamă la cele ce voi spune: Cain a doborât şi a ucis pe fratele său Abel, însă acesta s-a încununat, iară acela a fost pedepsit; acesta şi după moarte acuza şi ţinea în stăpânirea sa pe fratele său, iar acela trăind tăcea, se ruşina şi se topea, aşa că el a făcut totul contrar a ceea ce voise să facă. L-a ucis fiindcă l-a văzut mai iubit decât el, şi a nădăjduit ca prin moarte să-l scoată din iubirea lui Dumnezeu, însă prin aceasta a aţâţat şi mai mult dragostea Lui, fiindcă, chiar mort, Dumnezeu îl căuta încă mai mult. „Unde este Abel, fratele tău?”, zicea. „Nu mi-ai stins dorul prin moartea lui, ci încă mai mult l-ai aţâţat; nu ai împuţinat valoarea lui prin ucidere, ci încă mai mult ai mărit-o.

Cu puţin mai înainte de aceasta Eu l-am pus sub stăpânirea ta, însă fiindcă tu l-ai ucis, atunci şi mort el te va pedepsi, atât de mare-Mi este dragostea faţă de el”. Aşadar, care este cel condamnat? Cel ce împilează şi chinuieşte, sau cel chinuit? Cel ce a primit atâta cinste de la Dumnezeu, sau cel ce singur s-a predat unei pedepse noi şi atât de curioase? „Nu te-ai temut de el – zice – fiind în viaţă; prin urmare te vei teme fiind mort. Nu ai tremurat când ai înfipt în el cuţitul; te va apuca însă tremur încontinuu după vărsarea sângelui. Trăind, era robul tău, şi nu tu erai supus lui; de aceea, fiindcă l-ai ucis, el a devenit stăpânul tău cel grozav!”.
Acestea înţelegându-le, iubiţilor, să fugim de invidie, să stingem răutatea, să ne răsplătim cu binele unii pe alţii, ca prin acestea să câştigăm bunuri şi în viaţa aceasta, şi în cea viitoare, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s