SFÂNTUL IOAN GURA DE AUR OMILIA I

1 din “Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi a lui Iisus Hristos, nădejdea noastră. Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă. (I Timotei 1, 1-2)
Mare era demnitatea apostolului, mare şi minunată, şi pretutindeni vedem pe Pavel punând dinainte cauzele demnităţii sale, nu ca şi cum ar fi răpit această cinste, ci ca încredinţată lui şi ca fiind învestit cu această putere. Atunci când se numeşte pe sine chemat, zicând: „Prin voia lui Dumnezeu” (I Corinteni l, l), şi în alt loc: „pentru că stă asupra mea datoria” (I Corinteni 9, 16), şi când spune că a fost orânduit spre aceasta, toate nu sunt decât doborârea ambiţiei şi a mândriei. Căci după cum cel ce aleargă după o cinste care nu-i este dată de Dumnezeu, este vrednic de cea mai de pe urmă hulă, tot aşa şi cel ce a respins acea cinste şi a fugit, este răspunzător de alte păcate: de neascultare şi nesupunere.
Aceasta spunând-o Pavel chiar şi acum, la începutul epistolei către Timotei, zice astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu”. Aici nu mai spune „Pavel chemat”, ci „după porunca lui Dumnezeu”. Ca nu cumva, deci, Timotei să pătimească ceva omenesc, crezând că apostolul vorbeşte cu el la fel ca şi cu ceilalţi ucenici, de aceea Pavel a început epistola astfel. Şi unde anume se vede că i-a poruncit lui, Dumnezeu? Se găseşte aceasta în Faptele Apostolilor, unde Duhul grăieşte: „Osebiţi-mi pe Barnaba şi pe Saul” (Faptele Apostolilor 13, 2). Şi pretutindeni scriind pune numele de apostol, învăţând prin aceasta pe ascultători să nu-şi închipuie că cele grăite sunt omeneşti, căci apostolul nimic nu ar grăi de la sine. Vorbind deci de numele de apostol, imediat el ridică cugetul ascultătorilor şi-1 îndreaptă spre cel ce a trimis epistola.
De aceea în toate epistolele sale el pune aceasta de la început, făcând cuvântul vrednic de credinţă, şi zicând astfel: „Pavel, apostol al lui Iisus Hristos, după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Şi, cu toate acestea, nicăieri nu se vede că Tatăl porunceşte, ci în tot locul Hristos îi vorbeşte, şi-i zice: „Mergi, că eu te voi trimite departe, la neamuri”, şi iarăşi: „tu trebuie să stai înaintea Cezarului”. (Faptele Apostolilor 22, 21; 27, 24) Dar ceea ce Fiul porunceşte, aceea spune Scriptura că este porunca Tatălui, după cum şi ceea ce porunceşte Duhul spune că este a Fiului. Căci iată, de pildă a fost trimis de Duhul, a rost rânduit de Duhul, şi totuşi spune că porunca este a lui Dumnezeu. De ce? Nu cumva, poate, se împuţinează puterea Fiului, dacă apostolul a fost trimis din porunca Tatălui? Nicidecum, căci priveşte cum porunca aceasta a făcut-o comună. Căci, zicând: „după porunca lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, a adăugat imediat: „a Domnului Iisus Hristos, nădejdea noastră”. Priveşte cum el a pus denumirile cu siguranţă.
Şi, cu toate acestea, Psalmistul vorbeşte aceasta despre Fiul, zicând: „Nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6), şi iarăşi fericitul Pavel, scriind în altă parte, zice: „Fiindcă pentru aceasta ne şi ostenim şi suntem ocărâţi şi ne luptăm, căci ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu”. (I Timotei 4, 10) Este necesar ca dascălul să sufere primejdii, şi chiar mai multe decât ucenicii. „Bate-voi păstorul, zice, şi se vor risipi oile.” (Matei 26, 31) Deci, fiindcă se petrece acest fapt, diavolul suflă cu mai multă putere împotriva lor, ca cel ce în nimicirea unora trage cu sine şi risipirea altora, adică risipirea turmei. Căci dacă ucide oile, împuţinează turma; dar când pe păstor îl scoate din mijloc, desigur că va vătăma turma întreagă. Deci, dacă diavolul lucrează lucruri mari printr-o mică osteneală, şi dacă vatămă totul printr-un singur suflet, tocmai de aceia trebuie să ne îngrijim.
De aceea, chiar de la începutul epistolei, încurajându-1 şi înălţându-i sufletul, zice: „Mântuitor avem pe Dumnezeu şi nădejde pe Hristos. Multe pătimim noi, dar avem mari speranţe. Ne primejduim, ni se întind curse, însă avem Mântuitor; nu vreun om, ci pe însuşi Dumnezeu. Deci, nici Cel ce mântuieşte nu slăbeşte — căci este Dumnezeu – şi oricare ar fi primejdiile, nu ne vor împresura, nici nădejdea noastră nu va rămâne ruşinată, căci însuşi Hristos este nădejdea noastră. De aceea, zice, suferim primejdii, căci sau vom fi scăpaţi iute de ele, sau , hrănindu-ne cu bune speranţe, ne vom mântui”. Dar de ce oare nicăieri nu spune apostolul că este al Tatălui, ci al lui Hristos? Apoi el toate le face comune, şi Evanghelia zice că este a lui Dumnezeu, arătând prin aceasta că „orice am pătimi, zice, nimic nu sunt cele de faţă”.
Lui Timotei, adevărat fiu în credinţă, (l, 2) Chiar şi expresia aceasta este mângâietoare. Căci dacă a arătat credinţă, încât să devină fiu al lui Pavel, şi încă nu ca orice fiu, ci adevărat, apoi era drept să aibă curaj pentru cele viitoare. Căci în credinţa aceasta, chiar dacă faptele s-ar petrece contrar celor făgăduite şi aşteptate, să nu se teamă cineva, şi nici să se tulbure. Dar, iată că şi fiind fiu, şi încă adevărat fiu, cu toate acestea câtuşi de puţin nu este de aceeaşi fiinţă. Dar ce? Poate că era animal necuvântător? „Dar, zici tu, nu era din Pavel” – ca şi cum faptul doveditor ar fi de a se trage, sau a deriva din cineva. Dar ce? Era poate de o altă fiinţă? Nici aceasta? Căci spunând „fiu”, imediat a şi adăugat „întru credinţă”, adică era fiu adevărat, şi dintr-însul era. Nimic nu s-a schimbat, sau, mai bine zis, cu nimic nu s-a schimbat prin faptul că era asemănare după credinţă. Ceea ce se petrece şi cu lucrurile omeneşti, când sunt de aceeaşi fiinţă. Fiul este bunăoară la fel cu tatăl, însă nu la fel este la Dumnezeu, unde Fiul este cu mult mai apropiat de Tatăl . În privinţa tatălui şi a fiului, deşi prin esenţă sunt una şi aceeaşi, totuşi în multe altele se deosebesc: în culoare, în formă, în înţelepciune, în timp, în voinţă, în cele sufleteşti, în cele ale trupului, în cele din afară şi în multe altele se deosebesc unul de altul, dacă se face comparaţie între ei; pe când aici — raportul între Fiul şi Dumnezeu Tatăl — nimic din acele deosebiri nu există.
Expresia „după poruncă” este mai puternică decât expresia „chemat” — după cum zice şi în alt loc: „Întru Hristos Iisus eu v-am născut pe voi”, adică întru credinţă. Iar expresia „adevărat”, pe care o adaugă aici, înseamnă exact, şi mai presus de toţi ceilalţi, asemănarea ucenicului cu dascălul; voieşte cu alte cuvinte a arăta aici marea lui dragoste şi atenţie faţă de el.
Dar iată că şi aici particula „întru” este iarăşi pusă pentru a desemna credinţa. Priveşte apoi şi lauda cea mare când este numit nu numai fiu, ci încă şi fiu adevărat.
Har, milă, pace, zice, de la Dumnezeu Tatăl, şi de la Hristos Iisus, Domnul nostru. Dar de ce oare în celelalte epistole nicăieri n-a pus înainte mila, ci numai aici? Apoi şi aceasta este tot din marea lui iubire, părintească. Căci el se roagă şi doreşte cele mai multe bunuri fiului, temându-se pentru el şi tremurând chiar de grija lui — fiindcă astfel se temea, ca şi cum parcă nimic , n-ar fi făcut pentru el, ba chiar îngrijindu-se de slăbiciunile lui trupeşti — precum atunci când de pildă îi scrie, zicându-i: „De acum nu bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni”. (I Timotei 5, 23) Dascălii mai ales au nevoie de o mai mare milă. „De la Dumnezeu Tatăl nostru, zice, şi Hristos Iisus, Domnul nostru”. Şi aici iarăşi apostolul arată mângâiere şi încurajare. Căci dacă Dumnezeu este Tată, Se şi îngrijeşte ca şi tatăl de copii. Ascultă pe Hristos zicând: „cine este omul acela între voi care, de va cere fiul său pâine, oare el îi va da piatră?” (Matei 7, 9)
Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat să rămâi în Efes (1,3). Priveşte bunătate la el! Cum nu întrebuinţează autoritatea de dascăl, ci cu glas de slugă îndeamnă, căci n-a zis „precum ţi-am poruncit sau ţi-am pus în vedere”, ci „precum te-am îndemnat”. Desigur că nu faţă de toţi ucenicii se purta el aşa, ci numai faţă de cei blânzi şi virtuoşi, pe când faţă de ceilalţi, de cei întinaţi, zic, şi neadevăraţi ucenici, se purta altfel, precum însuşi el scriind, zicea: „îndeamnă şi mustră cu toată tăria”. (Tit 2, 15) Şi aici priveşte ce spune: ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură. Deci, ce este aceasta? Nu era de ajuns oare epistola lui Pavel, pe care le-o trimisese? Nu! Căci faţă de scrisorile lui ei erau încă îndărătnici, precum erau şi mai înainte de acele scrisori. Dar apoi chiar şi el îşi petrecuse mult timp în această cetate, aici era şi acel templu al Artemisei (Dianei), şi tot aici a pătimit acele multe rele. Căci după ce s-a împrăştiat adunarea, Pavel, chemând în jurul său pe ucenici, după ce s-a închinat lor, a plutit cu corabia pe mare ducându-se în Macedonia, de unde iarăşi s-a întors. (Faptele Apostolilor, capitolele 19 şi 20)
Dar este demn de cercetat dacă acum Pavel a aşezat acolo pe Timotei, fiindcă-i zice: „Ca să porunceşti unora ca să nu înveţe o altă învăţătură”. Nu-i numeşte pe faţă, ca nu cumva să-i facă mai fără ruşine în mustrarea ce trebuia să le-o aducă. Erau aici oarecare pseudodidascali dintre iudei, care încercau să atragă iarăşi pe credincioşi la paza Legii (mozaice), ceea ce de altfel mai în toate epistolele o spune. Dar ei făceau aceasta nu doar că erau mişcaţi de cugetul lor, ci numai împinşi de slava deşartă, şi din dorul de a avea ucenici, de a se certa cu Pavel, şi de a- şi arăta pizma lor faţă de el. Aceasta vrea să zică prin cuvintele: „să nu înveţe o altă învăţătură”.
Nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri. (I Tim 4) Prin cuvintele mituri sau basme, el nu înţelege Legea; să nu se înţeleagă una ca aceasta! Ci vrea să spună de acele falsificări, de acele mistificări şi de acele credinţe deşarte. Era în obiceiul multor iudei să-şi irosească vorba în lucruri de nimic: ca de pildă în numărarea părinţilor, moşilor şi strămoşilor, în felul acesta să aibă slavă în istorie, şi să se creadă a avea o mai mare experienţă.
„Ca să porunceşti unora să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri”. Şi ce vrea să însemne „nesfârşite”? Adică vorbe fără de sfârşit, sau fără nici un folos, sau cu greu de priceput nouă. Ai văzut cum ceartă ispitirea sau curiozitatea unora de a şti totul? Unde este credinţă, nu este nevoie de cercetare. Unde nu trebuie nimic a cerne, de ce să fie nevoie de cercetare? Cercetarea este răsturnarea credinţei. Că cel ce caută şi cercetează, niciodată nu află. Cel ce cercetează, nu poate să creadă. De aceea şi zice, ca să nu ne batem capul cu cercetări amănunţite; iar dacă cercetăm, apoi aceasta nu este credinţă, căci credinţa linişteşte cugetul. Dar atunci, cum de zice Hristos: „căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va descbide” şi „cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică”? (Matei 7, 7; loaii 5, 39) Dar acolo (în primul pasaj) prin expresia „căutaţi” el vorbeşte de cerere şi de o dorinţă arzătoare, pe când aici (în al doilea pasaj) expresia „cercetaţi Scripturile” nu este a unuia ce introduce în cugetul cuiva dorul de a cerne cuvintele în zadar, ci ale unuia ce tocmai că scoate acea poftă. A zis: „cercetaţi Scripturile”, adică, aflând şi cunoscând exactitatea lor, noi să facem aceasta nu pentru ca pururea să cercetăm, ci cercetând, să încetăm cu acest obicei.
Şi bine a zis el: „Porunceşte unora ca să nu înveţe o altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri decât lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă”. Bine a zis „lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu”, fiindcă mari lucruri a voit Dumnezeu să ne dea, însă raţionamentele noastre pământeşti nu primesc măreţia iconomiilor Lui. Prin urmare, acestea trebuie a veni prin credinţă, ceea ce este doctoria cea mai mare a sufletelor. Deci, cercetarea este contrară iconomiei lui Dumnezeu. Căci ce anume se lucrează prin credinţă? Aceea de a primi binefacerile Lui şi a ne face mai buni, şi de a nu ne îndoi de nimic, nici de a disputa şi a cerne, de ce aşa şi nu în alt mod, ci a fi liniştiţi în cugetul nostru. Căci ceea ce credinţa a reuşit şi a clădit, cercetarea a dărâmat. Cum a dărâmat? Lăsând cugetul să se ocupe cu cercetări zadarnice, credinţa căzând pe un plan secund.
„Nici să ia aminte la basme si la nesfârşite însirări de neamuri.” „Dar, zici tu, cu ce au vătămat genealogiile neamurilor?” Apoi Hristos zicea că prin credinţă trebuie să se mântuiască omul, iar ei se certau şi ziceau că nu trebuie credinţă. Dar fiindcă tăgăduirea lor era, sau avea influenţă numai în timpul de faţă, pe când urmările tăgăduirii în viaţa viitoare, avea nevoie de credinţă. Ei însă, preocupaţi cu observaţiile Legii, împiedicau credinţa. Mi se pare că aici el face aluzie şi la elini , când zice: „basme şi nesfârşite înşirări de neamuri”, ca cei ce-şi numărau pe zeii lor.

DESPRE CREDINŢĂ, ZĂDĂRNICIA RAŢIONALIZĂRII, şi ÎMPOTRIVA
CELOR CE SUSŢIN IDEEA PREDESTINĂRII

Deci, iubiţilor, să nu luăm aminte la discuţii zadarnice. Căci de aceea am fost numiţi credincioşi, pentru ca fără clătinare să credem celor spuse, pentru ca deloc să nu ne îndoim. Că dacă cele grăite sunt omeneşti, ar trebui desigur a le cerne cu toată amănunţimea; iar dacă sunt ale lui Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să le preţuim şi să le credem; dacă însă nu credem, atunci nu vom şti nici că este Dumnezeu. Fiindcă ai să ştii că este Dumnezeu, dacă îl faci răspunzător? Întâia dovadă pe care tu o dai că ştii pe Dumnezeu, este de a crede toate cele grăite, fără a cere dovezi şi iarăşi dovezi. Aceasta o ştiu şi elinii, căci credeau în zeii lor, deşi o spuneau fără dovezi. Si de ce oare? Fiindcă sunt strănepoţi şi descendenţi din zei.
Ai văzut că şi elinii ştiu aceasta? Si ce spun eu de Dumnezeu, când ei făceau astfel şi fiind vorba de un om — voiesc a spune de Pitagora, acel fermecător şi mag, căci puneau înainte acea vestită axiomă: „el a zis”. Dar chiar şi pe temple era scrisă deasupra şi reprezenta tăcerea, acoperindu-şi gura cu degetul, şi strângându-şi cu putere buzele, inspirând tăcerea tuturor celor de faţă. Deci, dacă acelea sunt atât de respectate, apoi ale noastre nu trebuie respectate, ci sunt de râs? Cele ale elinilor după dreptate trebuie să fie cercetate, fiindcă sunt astfel; e vorba acolo de lupte, de dispute şi urmările acestora, pe când cele ale noastre se deosebesc cu totul de acelea. Căci pe acelea le-a descoperit înţelepciunea omenească, în timp ce pe acestea le-a descoperit şi învăţat harul Duhului Sfânt. Acelea sunt credinţe pline de prostie şi nebunie, iar acestea de adevărată înţelepciune. Acolo nu mai este ucenic, nici dascăl, ci toţi cercetează şi se ceartă, fie dascăl, fie ucenic. Pentru a crede, este nevoie de a cunoaşte, iar nu de a disputa; de a crede fără îndoială, iar nu de a pune înainte raţionamente omeneşti. Prin credinţă, toţi cei din vechime au fost lăudaţi, şi fără de aceasta toate se răstoarnă pe dos.
Şi ce spun eu de cele cereşti? Chiar cele de pe pământ dacă le vom examina, le vom afla în strânsă legătură cu credinţa. Nici afaceri băneşti, nici meşteşuguri şi, în fine, nimic din acestea nu poate fi fară credinţă. Dacă aici, unde e vorba de lucruri false, şi este nevoie de credinţă, apoi cu atât mai mult în cele duhovniceşti!
Această credinţă, deci, să o avem şi de ea să ne ţinem strânşi, căci numai aşa vom putea scoate din suflet acele credinţe vătămătoare, ca de pildă aceea că „aşa s-a născut, şi aşa i-a fost sortit (predestinat)”. Dacă noi vom crede că va fi înviere şi judecată, apoi pe toate acele credinţe deşarte vom putea să le scoatem din suflet. Crede că este Dumnezeu drept, şi nu vei mai crede că este naştere nedreaptă; crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi nu vei mai crede că este naştere dintre acelea care pe toate le răstoarnă pe dos. Crede că este pedeapsă şi împărăţia cerurilor, şi nu vei mai crede că este noroc din naştere, pe de o parte răsturnând în noi bunul simţ, iar pe de alta supunându-ne unei necesităţi şi unei vieţi silite. Să nu semeni, să nu răsădeşti, să nu pleci la armată, şi în fine să nu faci nimic, fiindcă numaidecât, vrând sau nevrând, vei întâmpina cele sortite de la naştere.
Dar atunci de ce mai avem nevoie de rugăciuni? De ce mai voieşti a te face creştin, dacă totul este sortit de la naştere? Fiindcă vei fi sub păcat. De unde sunt meşteşugurile? Sunt oare destinate de la naştere? „Da! Zici tu. Dar a fost ursit unuia să devină înţelept prin osteneli.” Arată-mi însă pe unul care să fi învăţat meşteşug fără osteneli. Astfel, meşteşugul se capătă nu de la naştere, ci cu multe osteneli. „Dar de unde vine, zici tu, că cineva fiind om rău este bogat, şi un altul fiind viclean, a căpătat moştenire de la tatăl său? Pe când un altul, deşi munceşte mult, totuşi este sărac?” Acestea într-una le pun ei înainte; toate numai cu privire la bogăţie şi sărăcie, şi nimic de virtute şi răutate. Dar tu nimic n-ai spus până acum; arată-mi dacă cineva sârguindu-se a devenit rău, sau dacă cineva trândăvindu-se a devenit bun. Căci dacă soarta are vreo putere, atunci trebuie să-şi arate puterea în cele mai mari: adică în virtute şi răutate, şi nicidecum în bogăţie şi sărăcie. „De unde, zici tu, vine boala peste unii, iar alţii totdeauna sunt sănătoşi? De unde vine, că unuia îi merg bine afacerile, iar altuia nu îi merg? De unde apoi vine că aceluia îi merg lucrurile după dorinţă, pe când acestuia i se pun în cale mii de mii de piedici?” Ei bine, depărtează-te de credinţa în naşterea cu noroc, şi atunci vei şti totul cu exactitate! Crede că este Dumnezeu care Se îngrijeşte mai dinainte, şi atunci vei şti totul lămurit. „Dar nu pot, zici tu; nu mă lasă confuzia lucrurilor acestora de a întrevedea acea pronie (purtare de grijă), dacă toate acestea sunt ale lui Dumnezeu. Cum pot crede eu că Dumnezeu, Cel bun, dă averi unui desfrânat, unui spurcat, unui lacom, iar celui bun nu-i dă deloc? Cum să cred? Căci trebuie a crede din fapte”.
Bine! Aşadar, toate cele ce ai spus sunt ele rezultatul unei naşteri drepte sau nedrepte? „Nedrepte” zici. Dar oare cine a făcut această naştere nedreaptă? Oare Dumnezeu? „Nu, zici tu, ci este fără început, nenăscută.” Şi cum face astfel de lucruri, nefiind născută, sau fără început, fiindcă astfel de împrejurări sunt contrare… Deci, toate acestea nu sunt câtuşi de puţin lucruri ale lui Dumnezeu. Aşadar, să examinăm, cine a făcut cerul, pământul, marea, anotimpurile? Dacă în cele neînsufleţite a făcut atâta ordine şi atâta armonie, cu atât mai mult în noi, pentru care s-au făcut toate; este ca şi cum cineva s-ar îngriji de-o casă — care de altfel ar fi minunată — iar de cei ce locuiesc în ea nu s-ar îngriji.
Cine păzeşte în bună rânduială schimbarea anotimpurilor? Cine a aşezat legile cele înţelepte ale naturii? Cine a orânduit mersul zilei şi al nopţii? Toate acestea sunt superioare acelei „naşteri” sau ursite. „Nu, zici tu, ci s-au făcut de la sine, sau automat”. Dar cum ar fi putut să se facă automat, aflându-se într-o astfel de ordine? Deci, de unde şi cum sunt unii bogaţi, sănătoşi şi prosperi în afacerile lor? Unii prin lăcomie, alţii prin moştenire, iar alţii prin răpire. Şi de ce a îngăduit oare Dumnezeu? Fiindcă nu este aici răsplata, ci în viaţa viitoare; atunci arată-mi că se petrece ceva de acest fel. „Dar, zici tu, deocamdată dă-mi aici, şi dincolo nu voi mai cere”. De aceea nici nu ai. Că dacă tu, necăutând acea plăcere şi dorindu-le pe acestea de aici, ca şi cum le preferi aceleia, apoi cu cât mai mult când te vei şi bucura de acea plăcere curată? De aceea îţi arată ţie, că cele de aici nu sunt nimic, ci ne sunt indiferente. Căci spune-mi: a fi ceva adânc, sau întunecat, depărtat sau apropiat, oare nu este ceva indiferent? Aşa este şi bogăţia.
Spune-mi: în cele necesare oare nu deopotrivă s-a dat tuturor, ca de pildă destoinicie spre virtute, împărţirea deopotrivă a darurilor duhovniceşti? Dacă ai cunoaşte binefacerile lui Dumnezeu, atunci nu te-ai fi indignat de acestea, ci te-ai bucura deopotrivă cu alţii, nici n-ai fi căutat şi nici n-ai fi umblat după lăcomie, ştiind egalitatea lor (a darurilor). După cum o slugă, având hrană şi haine şi îmbrăcăminte din partea stăpânului şi, în fine, din toate celelalte bucurându-se deopotrivă cu ceilalţi, iar dacă poate ar avea pe cap mai multe fire de păr, sau unghii mari, prin aceasta ar crede că are ceva mai mult decât ceilalţi; cam în felul acesta este şi cel ce cugetă lucruri mari în zadar.
De aceea ne-a depărtat pe noi de asemenea lucruri, ca să stingă din noi o asemenea nebunie, pentru ca dorul de acestea să-1 mute la cer. Dar noi nici aşa nu ne cuminţim. După cum pe copil îl lipseşte tatăl său de cele copilăreşti, dacă are ceva copilăresc, şi dacă preferă acestea în locul celor trebuitoare, pentru ca astfel şi fără de voia lui să-1 îndrepte spre desăvârşire, tot aşa face şi Dumnezeu cu omul, pentru a-1 îndrepta spre cer. „Dar de ce, zici tu, lasă pe cei răi să se îmbogăţească?” Pentru că nu se interesează atât de mult de ei. Cum apoi lasă şi pe cei drepţi? Nu El îi face să fie săraci, ci numai îngăduie aceasta.
Acestea ni s-au spus acum într-un mod superficial, precum unora ce nu cunosc Scripturile. Iar dacă am vrea să credem şi să fim cu luare-aminte la cuvintele lui Dumnezeu, n-am avea nevoie de vorbele acestea, căci toate le-am şti. Pentru ca să afli că bogăţia nu este nimic, nici sănătatea, nici slava, eu îţi voi arăta pe mulţi care puteau să se îmbogăţească, şi totuşi, nu s-au îmbogăţit, care puteau să fie sănătoşi, şi cu toate acestea şi-au slăbit trupurile lor prin nevoinţe, care puteau să se bucure de slavă, şi totuşi se străduiesc să fie dispreţuiţi. Nimeni fiind bun, nu râvneşte de a fi rău. Acestea deci să le râvnim, ca unele ce sunt cu adevărat bune, ca astfel să ne bucurăm şi de bunurile viitoare, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR OMILIA XVIII

din „Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei”

Îţi  poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viaţă, şi înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în faţa lui Ponţiu Pilat a mărturisit mărturisirea cea bună: să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arăta fericitul şi singurul Stăpânitor, împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă; Lui fie-I cinstea şi stăpânirea veşnică! Amin. (I Timotei 6, 13-16)
Iarăşi ia pe Dumnezeu de martor, făcând aceasta şi cu puţin mai înainte, în acelaşi timp şi frica sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranţă, arătând că poruncile pe care le dă nu sunt omeneşti, ci luate de la însuşi Stăpânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe martor — adică pe Dum¬nezeu de la care el a auzit — să i se ţină cugetul sus prin aminti¬rea lui. „Poruncescu-ţi, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviază toate.” Prin aceste cuvinte se întrevede şi mângâiere în faţa pri¬mejdiilor, în acelaşi timp şi amintire despre înviere. „Şi lui Iisus Hristos, zice, Care a mărturisit înaintea lui Pilat din Pont.” Iarăşi îndemnarea o face de la dascăl, ca şi cum ar zice: „după cum El a mărturisit, ca astfel să mergem pe urmele Lui”. „Mărturisirea cea bună”, zice, după cum face şi în epistola către evrei, zicând: „Căutând la începătorul şi plinitorul credinţei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, de ocară nebăgând seamă, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a şezut. Gândiţi-vă la Cel ce a răbdat de la păcătoşi asupra sa împotrivire ca aceea, ca să nu vă osteniţi slăbind cu sufletele voastre” (Evrei 12, 2-3), tot aşa face şi acum către Timotei, ca şi cum parcă ar zice: „nu te teme de moarte, fiindcă eşti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate să le învieze”.
Care este mărturisirea cea bună despre care spune aici? Întrebându-1 Pilat: „Au doar împărat eşti tu?”, El a răspuns: „Eu am venit, zice, ca să mărturisesc pentru adevăr; eu spre aceasta M-am născut”, şi „iată aceştia ştiu cele ce am grăit Eu” (loan 18, 37, 21), şi multe altele a mărturisit atunci înaintea lui Pilat.
„Să păzeşti tu porunca nespurcată şi nevinovată, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos”, adică până la moartea ta; până la trecerea ta din această viaţă”. Însă n-a zis aşa, ci „până la arătarea lui Iisus Hristos”, ca astfel mai mult să-1 aţâţe. Dar oare ce vrea să zică: „Să păzeşti porunca nespurcată?” Adică, nici în privinţa dogmelor, şi nici în viaţa ta, să nu-ţi pricinuieşti, să nu-ţi aduci vreo pată.
„Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor, şi Domnul Domnilor, Care singur are nemurire, şi locuieşte întru lumină neapropiată.” Pentru cine oare sunt zise acestea? Oare pentru Tatăl? Oare pentru Fiul? Negreşit că pentru Fiul sunt zise: „Pe care la vremea ei o va arăta fericitul şi unicul Stăpânitor,”, zice. Şi acestea sunt spuse tot pentru mângâiere, adică să nu ne speriem, nici să ne temem de împăraţii de aici. „La vremea ei adică în vremea po¬trivită, în vreme folositoare, încât că nici să ne întristăm că nu s-au petrecut faptele făgăduite nouă. Cum că va arăta, nu mai în¬cape îndoială, căci El este puternic. „Cel fericit.” Aşadar, acolo se găseşte fericirea adevărată; nimic nu este trist acolo, nimic neplăcut. „Cel fericit, zice, şi unicul Stăpânitor”, spre deosebire de oameni, sau pentru că este fără început. „Cel ce singur are nemurire”, zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El însuşi nemurirea? „Şi locuieşte întru lumină neapropiată”, zice. Aşadar, alta este lumina, şi altul care locuieşte? Prin urmare El este mărginit în spaţiu, adică în loc… Ai văzut că atunci când apostolul vrea să grăiască ceva mare, limba îi este neputincioasă? „Pe care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, zice, nici nu poate a-L vedea”, precum nici pe Fiul nu L-a văzut nimeni, şi nici nu poate a-L vedea. „Căruia cinstea şi stăpânirea veşnică. Amin.” Bine a teologhisit el aici, şi la timpul trebuitor. Fiindcă L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeşte despre martor, ca astfel încă mai mult să deştepte pe ucenic. Adică „slavă lui Dumnezeu”, căci numai aceasta putem zice, numai aceasta putem face, şi nu se cade a cerceta cu amănunţime, sau a iscodi. Dacă stăpânirea Lui este veşnică, nu te teme; căci chiar dacă n-ar fi acum, totuşi va fi, căci stăpânirea şi slava este pururea cu Dânsul, dar şi cinstea.
Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le să. nu se seme¬ţească. (6, 17) Bine a spus el „în veacul de acum”, căci sunt şi alţi bogaţi în veacul viitor. Nimic nu zămisleşte atât de grabnic trufia, ca banii, în acelaşi timp şi lipsa de minte, şi fudulia. Apoi imediat i-a deşteptat pe ei, zicând: „nici să nădăjduiască spre avuţia cea nestatornică”. Din avuţie vine lipsa de minte, în timp ce acela care nădăjduieşte în Dumnezeu nu se mândreşte. De ce nădăjduieşti în ceea ce se scbimbă fără de veste? — căci aşa este avuţia — şi cum mai nădăjduieşti în ceea ce nu poţi avea nici o încredere? Dar cum oare vom putea să nu cugetăm lucruri mari având avere? Dacă vom cunoaşte că bogăţia este nesta¬tornică şi nesigură, dacă vom cunoaşte că mai mare decât bogăţia este speranţa cea în Dumnezeu, dacă în fine vom cunoaşte că şi bogăţia este lucrul lui Dumnezeu. „Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne dă nouă toate de prisos spre desfătare.” Bine a spus „toate de prisos”, adică face aluzie la îndestularea noastră regula¬tă din elementele naturii, ca aerul, lumina, apa şi toate celelalte. Nu vezi cu câtă prisosinţă ni le acordă, şi cu câtă abundenţă? Dacă cauţi bogăţie, caută bogăţia care rămâne, bogăţia sigură, aceea care vine din faptele cele bune. Şi care este aceasta? Să facă ce e bine, să se înavuţească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inima largă (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. „Împărtăşitori”, zice, adică sociabili, blajini.
Agonisindu-şi temelie bună în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, căci unde temelia este sigură, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regulă, toate nemişcate, toate sigure, toate puternice. „Ca să ia, zice, viaţa cea veşnică”. Săvârşirea faptelor bune poate să ne procure acea mulţumire.
O, Timotei, păzeşte vistieria ce ţi s-a încredinţat (6, 20), adică „să n-o împuţinezi, căci nu sunt ale tale, ci ţi s-au încre¬dinţat cele străine; deci nimic să nu împuţineze”. Depărtându-te de glasurile deşarte cele spurcate”, zice. Aşadar sunt şi glasuri care nu sunt deşarte şi spurcate. „Şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos.” Bine a spus el, căci atunci când nu este credinţă, nici cunoştinţă sau ştiinţă nu poate fi; când se naşte ceva din propria judecată, ştiinţă nu poate fi. Aşa de pildă se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca şi cum parcă ştiau ceva mai mult decât alţii.
Pe care unii, mărturisind-o, au rătăcit de la credinţă. (6, 21) Ai văzut cum el iarăşi porunceşte să nu se apropie de unii ca aceştia? „Depărtându-te de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos”, zice. Aşadar, sunt şi vorbe potrivnice, către care nici nu trebuie să răspunzi. Şi de ce oare? Pentru că scot pe cineva din credinţă, nu-1 lasă să stea drept, sau să se împuter¬nicească în credinţă.

CREDINŢA ESTE CA o PIATRA PUTERNICĂ.
ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT

Deci, să fugim de o asemenea ştiinţă, iubiţilor, şi să ne alipim de credinţă, care este piatra cea puternică. Nici râurile şi nici vânturile abătându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vătăma, căci noi stăm neurniţi pe aceasta ca pe o piatră. Tot aşa şi în viaţa aceasta, dacă avem acea puternică temelie, noi stăm în sigu¬ranţă, nesuferind iarăşi nici un rău. Cel ce preferă să aibă acea bogăţie, nu va întâmpina nici un rău; acela va avea lauda, slava, cinstea, plăcerea. Toate acestea sunt sigure şi fără nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, şi stau într-o schimbare necontenită, toate se transformă. Căci ce voieşti să-ţi spun? Despre slavă? „Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18), ba de multe ori, chiar trăind, nu va rămâne cu dânsul acea slavă. Nu aşa sunt însă cele ale virtuţii, ci toate rămân. Cel slăvit aici din cauza stăpânirii ce poate o are, de-ndată ce un altul i-a luat stăpânirea, el a devenit om obişnuit, şi unul dintre cei stăpâniţi. Bogatul de-ndată ce 1-au călcat hoţii, sau a căzut victimă clevetirilor şi intrigilor, fără de veste a devenit sărac. Nu însă tot aşa sunt şi cele ale noastre. Cel înţelept, dacă este cu băgare de seamă asupra sa, nimeni nu va putea să-i răpească înţelepciunea lui. Pe cel ce se stăpâneşte pe sine, nimeni şi nimic nu-1 va putea stăpâni.
Dacă stăpânirea aceasta este mai bună, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi, în a stăpâni cineva popoare întregi, şi a fi în acelaşi timp rob patimilor? Şi ce vătămare poate fi, de a nu stăpâni pe nimeni, dar, în acelaşi timp de a fi mai presus de tirania patimilor? Aceasta este libertate, aceasta este stăpânire, aceasta este adevărata împărăţie, pe când acelea sunt sclavie, chiar dacă ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Căci, când stăpânirea lui cea dinăuntru îl face sclav la o mulţime de stăpâni — vorbesc de iubirea de argint, iubirea de plăceri, mânia, şi celelalte patimi —, ce folos are diadema? Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce aşteaptă pe cei drepţi nu este în stare să scape pe cineva din acea supunere tiranică. Este întocmai ca şi cum cineva ar cădea în mâinile barbarilor şi le-ar sluji, iar aceia voind a-şi arăta o mai mare autoritate, nu numai că i-ar răpi diadema, ci mai mult, 1-ar pune să care apă, să slujească la bucătărie, şi în fine i-ar porunci să facă şi alte slujbe, ca astfel şi dânşii să-şi arate o mai mare autoritate, în acelaşi timp şi pe acela mai mult să-1 ruşineze; tot aşa se petrece şi cu patimile, care se poartă cu noi mai barbar decât orice barbar. Cel ce dispreţuieşte patimile, îşi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul, când are putere, torturează trupul, dar patimile muncesc sufletul şi-1 rod din toate părţile. Barbarul, când are putere, predă trupul morţii temporale, în timp ce patimile îl predau morţii viitoare şi veşnice, încât liber este cel ce are liber¬tatea desăvârşită asupra patimilor şi este rob cel ce cade sub stăpânirea patimilor dobitoceşti.
Nici un stăpân — chiar de ar fi cel mai tiran — nu porunceşte astfel de porunci crude şi barbare, ca cele ce urmează: „necinsteşte-ţi, zice, sufletul fără vreun folos; bateţi joc de Dumnezeu, dispreţuieşte însăşi natura, şi chiar tată de ţi-ar fi, sau mamă, tu nu avea nici o sfială, ridică-te asupra lor”. Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint. „Jertfeşte-mi, zice, nu viţei, ci oameni.” „Jertfiţi oameni, zice, căci viţeii s-au sfârşit” (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice aşa, ci fiind încă viţei „jertfeşte-mi, zice, oameni, jertfeşte-mi pe cei ce nu m-au nedreptăţit cu nimic. Chiar încă dacă au făcut binele, tu ucide-i. Tuturor fii războinic, fii duşman comun al tuturor, ba chiar şi naturii, şi lui Dumne¬zeu. Strânge-ţi aur, nu ca să te îndulceşti din el, ci ca să-1 păstrezi, ca munca să o faci mai mare.” Căci nu este cu putinţă ca iubito¬rul de argint să fie şi iubitor de plăceri, fiindcă se teme nu cumva să-şi împuţineze aurul, nu cumva vistieriile lui să scadă. „Fii treaz, zice, pe toţi să-i bănuieşti, şi pe slugi, şi pe prieteni. Fii păzitor al celor străine. De vezi cumva vreun sărac mort de foame să nu-i dai, ci, dacă este cu putinţă, jupuieşte-i şi pielea de pe el. Jură-te, minte, jură strâmb, învinovăţeşte, cleveteşte, şi chiar de ar fi ne¬voie, să fii pus pe foc; nu te da în lături chiar dacă vei suferi mii de morţi, sau dacă vei răbda de foame, sau de te-ai zbate cu boala.”
Sau oare nu despre acestea legiuieşte iubirea de argint? „Fii obraznic şi fără ruşine, zice, fii îndrăzneţ fără margini, spurcat şi de nesuferit, fără milă, omorâtor de tată şi de mamă, mai mult fiară sălbatică decât om. Să întreci orice şarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu răpirea, şi chiar de ar fi nevoie ca să ajungi la răutatea diavolului, nu te da în lături. Ignoră total pe binefăcătorul tău.” Oare nu acestea le spune, şi nu de acestea se aud?
Dar Dumnezeu spune cu totul contrar. „Fii prieten cu toţi, zice, fii blând, de toţi iubit, pe nimeni să nu respingi fără cauză, cinsteşte pe tată-tău, pe maică-ta, bucură-te de slavă curată, fii nu om, ci înger în trup. Sa nu grăieşti nimic necinstit, nimic mincinos, şi nici chiar să gândeşti aşa ceva. Vino în ajutorul celor săraci, nu-i obliga să fure, ca să aibă, nu fi batjocoritor şi cutezător.” Şi cu toate acestea nimeni nu ascultă! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate focul şi viermele cel nea¬dormit? Până când oare ne vom precipita spre prăpastie? Până când oare vom păşi pe spini? Până când oare vom călca pe cuie şi vom fi atât de nerecunoscători? Suntem sub stăpânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am părăsit, pe Cel ce nu spune nimic greoi, nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contră ne procură toate cele de trebuinţă şi mult folositoare nouă. Să ne deşteptăm odată, să ne reculegem, să iubim precum trebuie pe Dumnezeu, ca astfel să ne învrednicim de bunurile cele făgăduite celor ce-L iubesc pe El. Prin harul si iubirea de oame¬ni a Domnului nostru, Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine mărirea, puterea şi slava, acum şi puru¬rea şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa

Să nu deznădăjduim niciodată

1

„A te pocăi de păcatele tale înseamnă a nu le mai repeta.“ „Deznădejdea“, după Sfântul Ioan Scărarul, „se naşte fie din conştientizarea mulţimii păcatelor noastre, deznădejde a conştiinţei şi o insuportabilă tristeţe, sau din mândrie şi trufie, atunci când cineva crede că nu merita să fi făcut păcatul în care a căzut” (adică, e surprins de păcatul sau, căci el se crede că nu este atât de rău la urma urmelor)
.„Prima se vindecă prin înfrânare şi nădejde bine întemeiată, iar cea de-a doua prin smerenie şi neosândirea aproapelui.“„Domnul are grijă de mântuirea noastră. Dar vrăjmaşul ucigaş de oameni încearcă să aducă omul la deznădejde. Un suflet tare şi nobil nu deznădăjduieşte în necazuri, oricare ar fi acestea. Iuda trădătorul a fost laş şi nepriceput în războiul duhovnicesc; şi, de aceea, vrăjmaşul, văzându-i deznădejdea, l-a atacat şi l-a făcut să se spânzure. Dar Petru, piatra cea tare, fiind dibaci în războiul duhovnicesc, nu a deznădăjduit şi nu s-a pierdut cu firea atunci când a căzut în păcat, ci a vărsat lacrimi amare dintr-o inimă fierbinte.
Şi, văzându-i lacrimile, ochii vrăjmaşului au fost arşi ca de foc şi s-a depărtat de el cu un vaiet dureros.“„Prin urmare, fraţilor“ ne învaţă Sfântul Antiohie, „atunci când ne atacă deznădejdea, să nu ne lăsăm pradă ei, ci fiind întăriţi şi acoperiţi de lumina credinţei, să-i spunem cu curaj duhului celui rău:”Ce avem noi de împărţit cu tine, cel care eşti înstrăinat de Dumnezeu, un alungat din Cer şi un rob viclean? Să nu îndrăzneşti să ne răneşti cumva! Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are putere atât asupra noastră, cât şi asupra a tot ce există pretutindenea. Împotriva Lui am păcătuit şi înaintea feţei Lui ne vom cere iertare. Dar tu, duh vătămător, să pleci de la noi! Întăriţi de scumpa Sa Cruce, noi îţi strivim capul tău de şarpe”.Dar, deşi noi trebuie în fel şi chip să alungăm deznădej­dea, e nevoie să trăim în pocăinţă, aşa precum Biserica se roagă:„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocă­inţă, Domnului să ne rugăm.”

Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală, Editura Agapis, București, 2002

sursa

Scrisoare deschisa către membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

 

Prea Fericirea Voastră,
Înaltpreasfințiile Voastre,
Preasfințiile Voastre,

Pentru că la avizierul sediului Patriarhiei Române s-a anunțat că de vineri, 28 octombrie 2016, va începe sesiunea de toamnă a întrunirii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și pentru că această întâlnire a fost așteptată cu mare emoție, dar și neliniște și îngrijorare de către majoritatea membrilor Bisericii Ortodoxe Române – cler, monahi, monahii și mireni – Vă rog, ca pe niște părinți ai noștri și apărători ai Ortodoxiei neamului românesc, așa cum ați jurat în momentul hirotoniei întru treapta de arhiereu, să nu ignorați strigătul de durere al acestui neam, care se simte împins cu o forță demonică în iad datorită batjocoririi eclesiologiei și a hristologiei ortodoxe prin sem-narea documentelor sincretiste ale Adunării din Creta, numită pe nedrept ”Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe.” (iunie 2016)

Lunile care au trecut de la încheierea acestei Adunări de tristă amintire, căreia însăși Maica Domnului îi stă împotrivă – dovada fiind minunea petrecută în insula Andros cu icoana Panaghia Myrovlitissa, care după terminarea Sinodului nu a mai izvorât mir, ci duhoare, fapt încheiat atunci când părinții acelei mănăstiri au întrerupt pomenirea Arhiepiscopului Ieronim al Atenei la Sfânta Liturghie – deci această perioadă din iunie până în octombrie a fost marcată de două tendințe:

1.strădaniile clericilor, ale monahilor și ale mirenilor de a afla exact ce s-a semnat în Creta și dacă și cum a fost pângărită Ortodoxia de reprezentanții ei, lucru care poate să ne contamineze pe toți, ca mădulare ale aceluiași Trup al lui Hristos;
2.atitudinile și hotărârile arbitrare luate de unii ierarhi ortodocși români – cuprinși de ispita liniștirii, adică a celui de-al treilea tip de ateism (conform învățăturii Sfântului Grigorie Palama) – de a închide gurile celor care au cerut un singur lucru: să li se spună dacă păstorii turmei încă o apără sau au dat-o pe mâna lupilor.

Pentru că avem o singură viață și vom da seama de ea, nu ne temem de cei care folosesc toiagul pentru a ologi oile turmei lui Hristos, ci ne temem să nu ne încredințăm sufletele în grija celor care au pierdut succesiunea apostolică prin semnarea recunoașterii tuturor ereziilor ca biserici, la Adunarea din Creta.
O doamnă din Timișoara l-a întrebat pe Înaltpreasfințitul Ioan Selejan ce anume s-a semnat în Creta, iar răspunsul – surprins de camera video – a fost că acolo nu s-a schimbat nimic, iar recunoașterea ereticilor ca biserici a fost ”o soluție amiabilă.” Să ne ierte Dumnezeu, dar Ortodoxia nu înseamnă încheierea unei polițe de R.C.A. sau despăgubirea cuiva după un accident, adică rezolvarea amiabilă a situației. Ortodoxia este calea vie și veșnică spre îndumnezeire, nu este un neo-protestantism sentimental, care nu are nici un fundament biblic ori patristic.
Un cunoscut de-al meu a aflat de la duhovnicul lui – preot în Eparhia Buzăului – că la ultima adunare eparhială preoții de acolo au fost informați că nu trebuie să își facă griji, că s-a găsit o interpretare ortodoxă a textelor problematice din Creta. Cred că oricine – aflând o asemenea interpretare, oricare ar fi ea – va spune, cu și în numele lui Hristos: ”Vă rătăciți, neștiind Scripturile”!
Dacă la sfârșitul lui iunie 2016 erau câțiva oameni care au fost șocați de rezultatul Adunării din Creta, acum sunt de sute sau de mii de ori mai mulți, iar poporul credincios – adevăratul apărător și garant al credinței ortodoxe (conform Enciclicii Patriarhilor Răsăriteni din anul 1848) – nu mai acceptă să rămână la nivelul unei ascultări lipsite de Adevăr. De patru luni mă străduiesc să îi liniștesc pe cei care s-au smintit la culme datorită trădării Ortodoxiei din Creta, îi îndemn să rămână în Biserică, să se roage pentru ierarhii semnatari, să aibă o atitudine demnă în mărturisirea adevărului, să nu se lase biruiți de mâhnire sau de mânie, să nădăjduiască în posibilitatea ca Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să recepteze negativ hotărârile din Creta. Iar ca mine sunt din ce în ce mai mulți părinți, eu fiind ultimul și cel mai nevrednic dintre ei. Nu suntem oameni sfinți, dar nici Iude nu vrem să fim.
De aceea Vă rugăm ca la sesiunea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să luați în discuție ceea ce s-a petrecut în Creta și nădăjduim să hotărâți următoarele:

1.Retragerea semnăturilor puse pe documentele din Creta.
2.Ieșirea Bisericii Ortodoxe Române din panereticul Consiliu Mondial al Bisericilor (de fapt al ereziilor).
3.Condamnarea clară și încetarea oricăror rugăciuni în comun cu eterodocșii.
4.Scoaterea ecumenismului din planul de învățământ teologic liceal și universitar ortodox.
5.Condamnarea și anatematizarea panereziei ecumenismului și a tuturor ramurilor ei.

Noi Vă suntem datori cu ascultarea, Preasfințiile Voastre îi sunteți datori lui Hristos și nouă cu apărarea adevărului. Vrem ca această țară să rămână ortodoxă, nu ecumenistă. Reamintim faptul că hotărârile Adunării din Creta nu au fost semnate de 33 de ierarhi din cei 165 prezenți, că ele NU sunt recunoscute de peste 50% din toți ortodocșii din lumea aceasta și că teoria ramurilor și ecumenismul în general au fost anatematizate cu 33 de ani în urmă, adică în anul 1983, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din exil.
Știm că țara cea mai pervertită și mai adâncită în ecumenism la ora actuală este România; suntem un trist exemplu pentru toți ortodocșii. Însă lucrurile nu mai pot continua așa. Dumnezeu o cere, iar noi trebuie să facem voia Lui. Ecumenismul este panerezie, iar orice ortodox conștient îl va refuza din tot sufletul. Iubirea față de eterodocși nu trebuie amestecată cu minimalismul dogmatic și cu abaterile de la Ortodoxia Sfinților Părinți.
Ne rugăm pentru toți membri Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca Dumnezeu să reverse har peste aleșii Lui, peste păstorii neamului, spre mântuirea noastră a tuturor !

Sf. Gheorghe,
26 octombrie 2016

Cu fiiască supunere
față de toți mărturisitorii Adevărului-Hristos,
pr. dr. Ciprian-Ioan Staicu

sursa

Sfantul Varsanufie de la Optina: “Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos…”

1

„Uneori, atunci când am vizitatori, nu ca acum jumatate si jumatate, ci numai barbati, care traiesc în mare parte cu mintea (femeile traiesc mai mult cu inima si sentimentul), îi aud adeseori plângându-se ca traim într-o epoca grea, ca azi are libertate completa orice fel de învatatura ateista si erezie, ca Biserica s-a facut tinta atacurilor multor dusmani. Si ca începe sa stapâneasca frica ca nu cumva aceste valuri salbatice ale necredintei si ale eresurilor s-o înece. Eu însa le spun:

– Nu va nelinistiti. Nu va temeti pentru Biserica. Ea nu se va pierde. „Portile iadului n-o vor birui“. Ea va rezista pâna la a doua Venire. Nu purtati grija pentru Biserica, ci trebuie sa va temeti mai degraba pentru voi însiva. Pentru ce epoca noastra este foarte grea? Ce anume o face sa fie grea? Iata ce: faptul ca azi este foarte usor ca cineva sa apostazieze de la Hristos. Iar când se întâmpla asa ceva – a venit pierzarea.

Toti cei ce urmeaza lui Hristos, cuviosii Lui, vor împarati împreuna cu El. Dar cunoastem si alti oameni, care s-au îngrijit sa urmeze si sa imite nu pe Hristos, ci pe satana. Cu siguranta cunoasteti si astfel de predicatori si învatatori. Daca nu si lucrarile lor, cel putin numele lor: Nietzsche, Renan si altii. Ce au facut? Au rasturnat principiile morale. Care va fi partea lor când ei au facut tot ce au putut ca sa semene diavolului în orice cruzime si în orice murdarie? Dupa moartea lor, ce altceva i-a putut astepta decât caderea în stapânirea aceluia? Un proverb rusesc spune: „Fa-te cu sila frate fratelui tau”. Cei ce se silesc a-I placea lui Hristos, vor împarati cu El. „Fa-te cu sila frate fratelui tau”.
Azi este foarte usor sa cazi de la Hristos si sa ajungi în ghearele stapânitorului întunericului. Mergi pe strada si într-o vitrina vezi expusa o carte, care se pare ca vorbeste despre dumnezeirea lui Hristos. Atunci gândul îti spune: „Hai, cumpar-o si citeste-o!”. E bine ca omul sa nu dea importanta unui astfel de gând, ci sa cugete: „Cine mi-a adus acest gând?” Cine altul decât diavolul, de vreme ce cartea are ca scop sa defaime învatatura Bisericii? Un altul a mers, a cumparat-o, a citit-o si a trecut de partea cealalta; s-a lepadat de Hristos. Unde este începutul caderii? În gândul viclean. Oare Tolstoi nu s-a pierdut din pricina gândurilor viclene? Altfel ar fi putut si el sa fie sfânt.

***

Nu trebuie sa deznadajduim niciodata. Sa nu uitam ca si în cele mai înfricosatoare caderi se ascunde mila cea nesfârsita a lui Domnului. Într-un chip de neînteles si de nepatruns noua Domnul „ne zideste”. Chiar si pierderea parintilor duhovnicesti este, în planurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru mântuirea noastra. Crede-ma!

***

Odata a venit la mine (la marturisire) un schimonah si mi-a spus:

– Parinte, am ajuns la deznadejde. Nu vad în mine nici o schimbare spre mai bine. Si am mai luat pe deasupra si marea schima îngereasca. Si stiu ca Domnul va cerceta ce de-amanuntul care a fost cu adevarat monah si care a fost numai un purtator de schima. Cum sa ma îndrept? Cum sa mor pacatului? Îmi simt toata slabiciunea.
– Ai dreptate, i-am spus. Am dat „faliment” cu totul. Daca Domnul ne va judeca dupa lucrurile noastre, ne vom pierde în vecii vecilor, deoarece nu avem nimic sa-I aducem.
– Mai este oare vreo nadejde de mântuire?
– Sigur ca este. Rosteste cât poti de des rugaciunea si le lasa pe toate în mâinile lui Dumnezeu.
– Dar care este folosul rugaciunii, daca nu participa la ea si mintea si inima?
– Un folos urias. Se stie ca rugaciunea are mai multe trepte. De la rostirea simpla a cuvintelor rugaciunii pâna la rugaciunea facatoare de minuni. Si chiar de ne-am afla pe treapta cea mai de jos a rugaciunii, dar si atunci ea ne este foarte folositoare si mântuitoare. Uneltirile vrajmasului nostru se departeaza de la omul care rosteste rugaciunea. Iar unul ca acesta cu siguranta se va mântui.
– Am înviat, a strigat schimonahul. De acum înainte nu voi mai cadea în trândavie si în deznadejde.”

(Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, vol I, Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria)

cuvantulortodox

De ce ingaduie Dumnezeu sa moara atatia oameni tineri?

1

Nimeni nu a facut invoiala cu Dumnezeu cand va muri. Insa El il ia pe fiecare om in clipa cea mai potrivita a vietii lui,cu o moarte prin care sa-i aduca iertare de pacate si mantuirea sufletului sau.Daca vede ca cineva va devei mai bun,il lasa sa traiasca.Iar daca vede ca va deveni mai rau,atunci il ia ca sa-l mantuiasca. Pe unii care duc o viata pacatoasa,dar au dispozitia de a face binele,ii ia langa El mai inainte de a apuca sa-l faca,deoarece Dumnezeu stie ca ar fi facut binele de indata ce li s-ar fi dat ocazia.Esteca si cum le-ar spune:”Nu va osteniti! Ajunge buna voastra intentie”. Pe un altul,deoarece este foarte bun,il alege si il ia langa El,pentru ca Raiul are nevoie de boboci de floare..Fireste,pentru parinti si rude este putin cam greu sa inteleaga aceasta,dar si pe parinti ii ajuta moartea copiilor lor.Trebuie sa stie ca din clipa aceea au um mijlocitor in Rai,iar atunci cand vor muri,vor veni copiii lor cu aripi in maini la poarta Raiului pentru a intampina sufletul lor,iar aceasta nu este un lucru mic.Copiilor care au fost chinuiti aici de boli sau de vreo infirmitate,Hristos le va spune:”Veniti in Rai si alegeti-va locul cel mai bun!”.Atunci aceia ii vor spune:”Este frumos aici,Hristoase al nostru,dar o vrem si pe mama noastra langa noi!”.Iar Hristos ii va asculta si o va mantui intr-un chip oarecare si pe mama.. Desigur,mamele nu trebuie sa ajunga in cealaltaextrema.Unele mame cred despre copilul lor care a murit ca a devenit sfant si astfel cad in inselare..

sursa doxologia.ro

Am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară cu duhul. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi.

Mintea mea este slabă şi inima mea e săracă şi neputincioasă, dar sufletul meu se bucură şi e atras să scrie despre ea măcar un cuvânt. Sufletul meu se înspăimântă de o asemenea îndrăzneală, dar iubirea mă împinge să nu ascund recunoştinţa mea faţă de milostivirea ei.

Maica Domnului nu şi-a aşternut în scris gândurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul şi Fiul ei, nici durerile sufletului ei în vremea răstignirii, pentru că nu le-am fi putut nicicum înţelege, căci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternică şi mai arzătoare decât iubirea serafimilor şi a heruvimilor, şi toate puterile cereşti ale îngerilor şi arhanghelilor sunt mute de uimire în faţa ei.
Chiar dacă viaţa Maicii Domnului e ca învăluită într-o tăcere sfântă. Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat să cunoască că iubirea ei îmbrăţişează întreaga lume şi că în Duhul Sfânt, ea vede toate noroadele de pe pământ şi, asemenea Fiului ei, îi este milă de toţi şi miluieşte pe toţi.
Ah, dacă am şti cum iubeşte Preasfânta pe toţi cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi cât îi este de milă şi se întristează pentru cei ce nu se îndreaptă. Am simţit acest lucru pe mine însumi. Nu mint, spun adevărul înaintea feţei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu îl cunoaşte: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioară. N-am văzut-o dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc pe ea şi iubirea ei pentru noi. Dacă n-ar fi fost milostivirea ei, aş fi pierit de mult, dar ea a vrut să mă cerceteze şi să mă lumineze să nu mai păcătuiesc. Ea mi-a spus: „Nu-i frumos pentru Mine să mă uit la tine să văd ce faci!” Cuvintele ei erau plăcute, liniştite şi blânde, şi ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci şi nu ştiu ce i-aş putea da în schimb eu, păcătosul, pentru dragostea ei faţă de mine, necuratul, şi cum voi mulţumi bunei şi milostivei Maici a Domnului.
Cu adevărat, ea este Ocrotitoarea noastră la Dumnezeu şi chiar şi numai numele ei bucură sufletul. Or, tot cerul şi tot pământul se bucură de iubirea ei. Lucru minunat şi neînţeles. Ea viază în ceruri şi vede neîncetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uită nici pe noi, sărmanii, şi acoperă cu milostivirea ei tot pământul şi toate noroadele. Şi pe această Preacurată Maică a Sa Domnul ne-a dat-o nouă. Ea este bucuria şi nădejdea noastră. Ea este Maica noastră după duh şi, ca om, e aproape de noi după fire şi tot sufletul creştinesc e atras spre ea cu iubire.

Sf. Siluan Athonitul – ”Între iadul deznădejdii și iadul smereniei”, Ed. Deisis

Să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele

1

Aşadar, dat fiind faptul că postul îi alungă departe pe vrăşmaşii mântuirii noastre, trebuie să îl iubim, nu să ne temem de el. Trebuie mai degrabă să ne temem de mâncarea multă, mai ales atunci când este însoţită de beţie, pentru că ea ne supune patimilor, în vreme ce postul, dimpotrivă, ne scapă de patimi şi ne dăruieşte libertatea duhovnicească. De ce dovadă a binefacerilor postului mai avem nevoie, atunci când ştim că el luptă împotriva diavolului şi ne izbăveşte de robia păcatului?

Nu numai călugării cu viaţă îngerească sunt însoţiţi de puterea postului, dar şi unii mireni, care zboară pe aripile lui până la înălţimile cugetării sfinte. Vă amintesc că cei doi mari prooroci ai Vechiului Testament, Moise şi Ilie, cu toate că aveau mare îndrăzneală la Dumnezeu, prin virtuţile lor, posteau adesea, iar postul îi apropia de Dumnezeu.
Chiar şi cu mult înainte de ei, la începuturile creaţiei, atunci când Dumnezeu l-a plăsmuit pe om, i-a dat deîndată porunca să postească. Dacă Adam împlinea această poruncă, avea să se mântuiască. Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit! (Facerea 2, 16-17). Aceasta nu era alta decât porunca de a posti. Dacă şi în Paradis era nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie rănit sufleteşte, postul era pentru el medicament, cu atât mai mult este medicament acum, când sufletul său este rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă războiul poftelor, era absolută nevoie de post, cu atât mai multă nevoie este acum, când suntem în război cu diavolul. Dacă Adam se supunea acestei porunci, nu ar mai fi auzit cuvintele: pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pentru că Adam nu s-a supus, au urmat moartea, grijile, suferinţele şi o viaţă mai grea decât orice moarte. Vedeţi cum Dumnezeu Se supără atunci când postul este dispreţuit? Şi nu puteţi să vă închipuiţi cât Se bucură El când ţinem post. Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul şi este scoasă din el prin post. Astfel s-a întâmplat şi cu ninivitenii.
Şi a fost cuvântul Domnului către Iona, fiul lui Amitai, zicând: „Scoală-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo, căci fărădelegile lor au ajuns până în fata Mea!” (Iona 1, 1-2). După mai multe peripeţii (Iona 1, 3-2, 11), Iona s-a dus la niniviteni şi le-a spus că cetatea lor urma să fie distrusă: Patruzeci de zile mai sunt, şi Ninive va fi distrusă! (Iona 3, 4). Când au auzit aceste cuvinte, oamenii din Ninive nu s-au arătat dispreţuitori şi indiferenţi. Cu toţii – bărbaţi, femei, stăpâni, robi, copii şi bătrâni – au început să postească. Ba şi pe animale le-au pus să postească. Iată de ce am spus mai înainte că de mâncarea multă şi de băutură ar trebui să ne temem, nu de post: mâncarea şi băutura au fost aproape să distrugă cetatea, pe când postul a izbăvit-o.
Proorocul Daniel a fost aruncat în groapa leilor, dar pentru că postise, a ieşit nevătămat, ca şi cum ar fi fost aruncat între oi (Dan. 6, 16-23). Dar şi cei trei tineri, care au postit la rândul lor, au fost aruncaţi în foc şi au ieşit de acolo cu trupurile luminoase şi neatinse de flăcări (Dan. 3, 19-27). Dacă focul a fost adevărat, atunci cum de nu i-a ars pe aceşti oameni? Dacă trupurile lor erau adevărate, cum de nu au fost vătămate? Cum? Întreabă postul să-ţi spună. El o să te lămurească în legătură cu această taină, pentru că taină este, cu adevărat, ca trupurile să fie date fiarelor sălbatice sau focului şi să nu păţească nimic. Vezi ce luptă peste fire şi apoi ce biruinţă peste fire? Adu-ţi aminte mereu de puterea postului şi primeşte-l cu sufletul deschis, pentru că este nebunie curată să ne îndepărtăm de el, atunci când şi de colţii leilor fereşte, şi de foc scapă, şi pe diavoli îi îndepărtează, potolind văpaia patimilor, liniştindu-ne gândul şi aducându-ne alte şi alte binefaceri.
„Mi-e frică de post pentru că strică şi slăbeşte trupul”, poate că spui tu. Dar să ştii că pe cât se strică materia omului, pe atât se înnoieşte sufletul său (vezi 2 Cor. 4, 16). Pe de altă parte, dacă vrei să cercetezi bine lucrurile, vei vedea că postul are grijă de sănătatea trupului. Iar dacă nu crezi cuvintele mele, întreabă-i pe doctori, să-ţi zică ei mai bine. Aceştia spun că sănătatea este menţinută prin cumpătare la mâncare, pe când lăcomia duce la tot felul de boli, care distrug trupul. Aşadar, să nu ne temem să postim, căci postul ne scoate din multe rele. Mai văd oameni care înainte şi după post se îmbuibă cu hrană şi cu băutură, pierzând astfel folosul postului. Este ca şi cum trupul nostru abia şi-ar reveni dintr-o boală şi când ar da să se ridice din pat, cineva l-ar lovi tare cu piciorul şi l-ar îmbolnăvi şi mai tare. Ceva asemănător se întâmplă şi cu sufletul nostru atunci când înainte şi după post nu suntem cumpătaţi. Dar şi când postim, nu ajunge să ne abţinem de la diferite mâncăruri, ci trebuie să postim şi sufleteşte. Există primejdia ca ţinând posturile rânduite de Biserică, să nu avem nici un folos. Din ce cauză? Pentru că ne ţinem departe de mâncăruri, dar nu ne ţinem departe de păcat; nu mâncăm carne, dar mâncăm sufletele celor săraci; nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte trupeşti; petrecem ziua în post, dar ne uităm la lucruri ruşinoase. În felul acesta, pierdem folo-sul postului. De aceea, postul de mâncare trebuie însoţit de îndepărtarea de orice păcat, de rugăciune şi de luptă duhovnicească. Numai astfel vei aduce jertfă bine-plăcută Domnului şi vei avea mult folos.

Sfântul Ioan Gură de Aur

sursa

Trei sunt treptele de sporire a omului

1

Treapta începătorilor, cea mijlocie şi cea a celor desăvârşiţi. Cel de pe treapta întâi, deşi gândul îi este pornit spre bine, totuşi mintea mai are mişcări pătimaşe. Treapta a doua este la mijloc, între pătimire şi nepătimire. Şi se mişcă într-însa gândurile cele de-a dreapta de-a valma cu cele de-a stânga. Şi izvorăşte în acelaşi timp lumina şi întuneric, cum s-a spus. Şi cel în treapta mijlocie de va începe puţin să citească Dumnezeieştile Scripturi şi să-şi închipuiască gândurile cele Dumnezeieşti, prin închipuirea cărora el se aprinde de adevăr după puterea lui, şi se păzeşte cu paza cea din afară, din care se naşte şi păzirea lăuntrică şi lucrul după cuviinţă, atunci el va fi tare după ispitele patimilor.

Iară de va hrăni focul cel firesc cu cele pomenite şi nu va lăsa departe căutarea, cercetarea şi dorul după ele, chiar dacă nu le-a văzut pe ele, totuşi hrănindu-şi gândurile cu semnele Dumnezeieştilor Scripturi, şi ţinându-le strânse, ca să nu se abată spre stânga, şi să nu primească, în loc de adevăr vreo sămânţă drăcească, îşi va păzi foarte sufletul său cu dorul. Și va cere de la Dumnezeu cu durere şi cu răbdare rugăciune, iar Dumnezeu îi va plini cererea şi îi va deschide lui uşa Sa, mai cu seamă din pricina smereniei sale.
Fiindcă celor smeriţi în cugetul lor li se descoperă tainele. Iară de va muri el cu această nădejde, chiar dacă de aproape nu va vedea de fel pământul acela, dar cred că împreună moştenitor va fi cu drepţii cei de demult, care nădăjduiau să ajungă la desăvârşire şi n-au ajuns s-o vadă, după cuvântul Apostolului, care zice, că în toate zilele spre nădejde au lucrat şi spre nădejde au dormit (Evrei 11,39). Şi ce să spun, dacă n-ar ajunge omul în pământul făgăduinţei, adică în chip vădit să cuprindă adevărul, pe măsura puterii lui fireşti? Oare din pricina aceasta este oprit de la intrarea în ţara făgăduinţei şi rămâne în treapta cea din urmă a cărei întreagă punere înainte este înclinată spre cele de-a stânga? Și fiindcă n-a cuprins adevărul întreg, oare rămâne omul în neamul cel prost al treptei cele de pe urmă, oare nici nu le cunoaşte, nici nu le doreşte pe acestea? Sau i se cuvine să se ridice la calea cea mijlocie, despre care am vorbit? Că deşi omul n-a văzut pământul făgăduinţei decât ca într-o oglindă, dar de departe a nădăjduit spre el, și din pricina acestei nădejdi a fost pus împreună cu părinţii lui. Și cu toate că nu s-a învrednicit aici de dorul desăvârşirii, totuşi fiindcă mereu a vorbit de dânsul, şi mereu mintea s-a îndeletnicit cu el pe de-a-ntregul, şi cât a trăit, mereu l-a dorit, de aceea a putut el să curme gândurile cele viclene. Şi cu nădejdea aceasta inima lui cea plină de Dumnezeu, iese din lumea aceasta.
Tot lucrul care are întru sine smerenie, este cu bună cuviinţă. Pentru că îndeletnicirea cea netrupească a minţii, cu povaţa înţelegerii Sfintelor Scripturi, spre setea de Dumnezeu, pune gard înlăuntru, între suflet şi gândurile de viclenie, şi păstrează în suflet amintirea bunătăţilor viitoare, ca să nu se lenevească mintea în negrija ei, şi, în locul celor mai bune, să se încurce cu lucrurile lumeşti. Fiindcă din acestea curând se răceşte fierbinţeala mişcărilor celor minunate ale minţii, şi cade sufletul în dorinţe zadarnice şi fără rost. Iară slava să fie a Dumnezeului nostru în veci. Amin.

”Cuvinte despre nevoință” – Sf. Isaac Sirul, Ed. Bunavestire, Bacău, 1997, pag. 68-69