Cuviosul Siluan Athonitul – Dascălul tainelor, cel cu cuvânt tămăduitor

Se săvârșesc anul acesta, pe 24 septembrie, trei sferturi de veac de la mutarea în Lumina cea nezidită a Cuviosului Siluan, această „floare nouă, suflând a Duhului dumnezeiască mireasmă”, care a înflorit din moștenirea Sfântului Munte, nevoidu-se în Mănăstirea Sfântului Mare-mucenic și Tămăduitor Panteleimon. În el, Hristos Dumnezeu-Omul a plinit gândul rugăciunii sale din tot ceasul: „Doamne, întoarce oamenii Tăi spre Tine, ca toți să cunoască iubirea Ta, și blândă Fața Ta în Duhul Sfânt să o vadă – ca toți de această vedere încă de pre pământ să se desfăteze, și văzându-Te cum ești, asemenea Ție să se facă”… Și ne-am gândit să pecetluim această prăznuire mai rotundă decât altele (deși în veșnicie toate sunt „acum”, și deopotrivă de însemnate), închinând câteva rânduri marelui Stareț atonit, despre care Părintele Gheorghi Florovski spunea că „face parte integrantă dintr-o lungă și cinstită tradiție… un nor de martori ai Tainelor Împărăției”.

siluan2Ne-am întâlnit de multe ori cu întrebarea: „Dar de ce-i atât de important acest Siluan? Ce are așa de ieșit din comun, de ce se pomenește atâta de el?”. E o nedumerire care l-a încercat până și pe vestitul teolog rus Vladimir Lossky. Însă răspunsul ni-l dă un al sfânt al Bisericii, care l-a cunoscut îndeaproape pe Stareț și s-a împărtășit din Duhul cel dătător-de-viață care sălășluia într-însul: sfântul episcop Nicolae Velimirovici. El rostea în 1952: „Să știți că Siluan e mai mare decât toți ceilalți în iubirea sa! Când îi citești pe toți ceilalți, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întâmplă așa ceva cu ceea ce a scris Siluan! Cuvântul lui este tămăduitor”. S-ar cuveni amintit și că aceste aprecieri veneau după citirea unei scrisori a marelui dogmatist sârb, Cuviosul Iustin Popovici, în care acesta îl asemăna pe Starețul Siluan cu Sfântul Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu…

„Ce om! Noi ne veselim, iar el stă cu mintea la Judecata de Apoi”…

Starețul Siluan s-a născut în 1866, într-o familie de țărani din Rusia. Tatăl lui era un bărbat cu credință adâncă, despre care Cuviosul zicea mai târziu: „Iată, așa un stareț mi-aș dori să am: el niciodată nu se mânia, totdeauna era cumpătat și blând. O jumătate de an a așteptat vremea potrivită [pentru a vădi o greșeală], și ca să mă îndrepteze, și ca să nu mă tulbure”.

Încă din tinereți, inima i s-a aprins de dragostea pentru Dumnezeu și se ruga mult, cu lacrimi. Dar mai apoi această stare neobișnuită unui tânăr la părăsit și a început să caute îndulcirile vieții – prietenii cu cei de-o vârstă, să iasă cu fete, sa bea votcă, să cânte la acordeon… A săvârșit păcatele „obișnuite” în lume – dar deosebit la el a fost simțământul său de pocăință atât de adânc și de puternic, pentru care Dumnezeu l-a și chemat la acea viață neobișnuită, de „nevoință vrednică de cel mare dar”.

Odată, după ce petrecuse o vreme în necurăție, a ațipit. Atunci, în acea stare de somn ușor, a văzut un șarpe intrându-i pe gură; sărind din somn cuprins de-o mare scârbă, a auzit un glas neobișnuit, plin de duioșie și frumusețe (de care Starețul era adânc și neîndoielnic încredințat că era al Maicii Domnului), zicându-i: „Tu ai înghițit șarpele în somn și te-ai îngrețoșat; așa și mie, neplăcut îmi este a privi cele ce faci”. Înrâurirea asupra sa a fost cutremurătoare. Până la sfârșitul zilelor sale, Starețul spunea: „Acum văd câtă îndurare are Domnul și Maica Domnului pentru norod. Închipuiți-vă, Maica Domnului a venit din ceruri să mă povățuiască pe mine, tânărul căzut în păcate!”.

Atunci, „aflând cheia plângerii”, s-a trezit în el un mare simțământ al păcătoșeniei, în urma căruia i s-a schimbat atitudinea față de tot ce vedea în viață. Păstrând aceași credință vie și adâncă pocăință, merge să-și facă stagiul militar. În tot acest răstimp, el nu înceta să-L pomenească pe Dumnezeu. Pilduitor este un episod petrecut atunci într-o cârciumă moscovită, când un camarad îl întreabă de ce e mereu tăcut. „Mă gândesc că noi acum mâncăm, bem vodcă, ascultăm muzică și ne veselim, în timp ce la Athos acum săvârșesc priveghere și toată noaptea se vor ruga; așa că, la Judecata de Apoi, care dintre noi va da un răspuns mai vrednic?”. Celălalt a exclamat atunci: „Ce om! Noi ascultăm muzică și ne veselim, iar el stă cu mintea la Athos și la Judecata de Apoi”…

„Întreaga sa făptură s-a umplut de focul harului Sfântului Duh”

În 1892, pregătindu-se să plece la mănăstire, „ca o oaie de Dumnezeu însetată”, îi cere Sfântului Ioan din Kronstadt rugăciunile „ca să nu mă țină lumea” – și într-adevăr, din acea clipă, „văpaia iadului a vuit neîncetat” până ce a ajuns în Sfântul Munte, la Russikon. Începea o nouă viață, de nevoință.

Ajuns aici, în acest „liman al mântuirii”, după ce și-a spovedit „cu tragere de inimă și cu multă frică” toate faptele vieții, s-a dat pe deplin bucuriei iertării păcatelor – și a pierdut încordarea în care viețuise până atunci. Mintea i-a fos supusă năvalei vrăjmașilor, cu precădere a duhului curviei, care îi aducea înainte tot felul de chipuri smintitoare. Atunci a descoperit, cu ajutorul duhovnicului, tainicul război nevăzut ce se poartă în duh și putința căderii prin gând. Această cădere l-a făcut pe Starețul Siluan să aibă trezvie întreaga  sa viață: „Gândurile, niciodată să nu le primești, ci de cum vin, îndată gonește-le”.

Tot atunci a descoperit rugăciunea cu mătăniile – strigătul necontenit „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-m!”. Această chemare a preasfântului Nume al lui Iisus îi îndulcea mult sufletul. Se ruga fierbinte și mult, cu sufletul împovărat, tânjind puternic către Singurul Mântuitor. Atunci s-a învrednicit a primi, ca un mare și rar dar de la Maica Domnului, pătrunderea rugăciunii în inimă, ce se rostea acolo de la sine, zi și noapte.

Însă odată cu urcarea pe treptele vieții duhovnicești, atotpizmașul diavol își întețește ispitele asupra nevoitorului, cu îngăduința lui Dumnezeu, spre întărirea acestuia întru cele ale Împărăției Sale „care în lăuntru este”. Deși Starețul dormea puțin și se ruga cu o încordare fără seamăn, năvalele și nălucirile drăcești nu mai conteneau. După o jumătate de an petrecută astfel, puterile au început să-i scadă și curajul ajunsese la istovire. Într-o zi a primit gândul drăcesc că Dumnezeu e de neînduplecat, după care a simțit o părăsire deplină, și sufletul i s-a afundat în întunericul iadului mai bine de un ceas.

Dar Acesta stătea și căuta la bărbăția luptei sale: în aceeași zi, în timpul Vecerniei, în dreapta ușilor împărătești, unde se afla icoana Mântuitorului, i s-a arătat Hristos cel Viu… „Domnul, în chip de neînțeles i s-a arătat, și întraga sa făptură, până și trupul însuși i s-a umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ cu venirea Sa”. Atunci, precum spune imnograful, „belșug de viață ai luat, Siluane Preacuvioase, și asemenea icoanei Lui făcându-te, cea către Dumnezeu credință îți întăreai”.

De-a lungul întregii sale vieți ce a urmat, Starețul a trăit cu un simțământ al păcătoșeniei cât se poate de adânc și de puternic. Inima îl durea în chip de nerăbdat, așa că pocăința îi era cu lacrimi și nealinată până nu simțea vădit că Dumnezeu îi dăruise iertarea, prin cercetarea harului.

„Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”

După câtăva vreme, însă, harul a început să slăbească în lucrarea lui simțită. Nedumerit, Cuviosul Siluan își urmează viața de nevoință fără vreo împuținare, „rugăciunea lucrând până la sânge”. Căutând să înțeleagă ce se petrece, a mers să ceară sfat unuia din bătrânii și încercații duhovnici ai mănăstirii, Părintele Anatolie, dar acesta, uimit înaintea celor trăite de Stareț, scapă un „Dacă acum ești așa, ce vei deveni la bătrânețe?” – cuvânt ce avea să aducă asupra nevoitorului și puternica ispită a slavei deșarte, cu care încă nu știa să lupte.

Starețul trăia atunci ceea ce în limbaj ascetic se numește „a doua perioadăa a harului” – un răstimp de părăsiri și reveniri ale acestuia, potrivit pedagogiei dumnezeiești. Datorită acestor schimbări, sufletul monahului petrece într-o necontenită trezvie  a minții, cuprins de rugăciune neîntreruptă, urmând strigătului lui Hristos răstignit: „Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”.

Așa au trecut cincisprezece ani din acea zi în care Domnul i se arătase Starețului – cincisprezece ani de  multe și dureroase suferințe ale inimii, de adânc zbucium și cumplite prigoane ale întunecaților draci, despre care își amintea mai apoi: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat la început să cunosc cât de mult iubește El omul, nu aș fi putut răbda nici măcar una din acele nopți – iar ele au fost nenumărate”.

Și iată că într-una din acele nopți albe, de luptă duhovnicească încordată, Cuviosul Siluan vede, pe când se pregătea să facă metanii înaintea icoanei din chilie, un diavol uriaș stând înaintea acesteia. Are loc atunci un dialog, ale cărui cuvinte, fiecare în parte, sunt pline de dumnezeiești învățăminte – și pe care socotim de a-l aminti în întregime: „Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ție cu mintea curată, dar dracii nu mă lasă. Învață-mă ce trebuie să fac ca să nu mă împiedice”. Hristos i-a răspuns: „Cei mândri totdeauna așa suferă de la draci”. „Doamne, atunci învață-mă ce trebuie să fac ca să mi se smerească sufletul”. Și iarăși, în inimă, îi răsună Cuvântul lui Dumnezeu: „Ține-ți mintea în iad, și nu deznădăjdui”.

Adică, cu alte cuvinte: „«Tu însuți spui că sunt milostiv, că sufletul tău Mă cunoaște: primește dar cu încredere, de la Mine cuvântul mântuirii, cuvânt care altora li s-a părea nesuferit de greu (vezi Ioan 6:60)».

Iar Siluan, deplin încredințat că numai bine poate purcede de la un cuvânt dumnezeiesc, începe a se osândi, și a se osândi pe sine singur laa o veșnică, chinuitoare despărțire de Domnul cel iubit, adică la însăși starea în care se afla, în neclintita nădejde că, întru sfârșit, cumva, mântuirea avea să fie deznodământul de neocolit.

Ce urmează? El însuși dă mărturie, ca și uimit: «Am început să fac precum Domnul m-a povățuit – mintea mi s-a curățit, iar Duhul dă mărturie mântuirii în inima mea»…

„Va veni o vreme când prin singur acest cuvânt ne vom mai putea mântui”

Sunt multe noime adânci care se pot da acestui cuvânt de la Dumnezeu. În însăși acest fapt se vădește că este unul din acele „cuvinte ale vieții veșnice”, asemenea cuvintelor Părinților pe care Biserica i-a numitMari, precum Antonie, Macarie, Sisoe sau Pimen, făcându-se răspuns fiecăruia, în chip ipostatic, după nevoia și la măsura devenirii sale.

„Părintele Sofronie adesea zicea: «Nu vă încumetați să cercetați după mintea voastră cuvântul Sfântului Siluan, că riscați să ajungeți la spitalul de nebuni! Cuvântul lui nu este pe măsura noastră». Însă cândva a adăugat: «Și totuși… cuvântul în sine înfățișează însăși structura nevoinței duhovnicești».

Cu alte cuvinte , sub forma în care l-a primit Sfântul Siluan se poate trăi de fiecare dintre noi cumva, într-oanume măsură, la orice nivel duhovnicesc ne-am afla. De pildă, când te duci să-ți spovedești păcatele nu te duci să te îndreptățești, să «să ieși din propriul tău iad», prin propria-ți putere, sau inițiativă, sau închipuire, ci în nădejdea iertării și a tămăduirii. Iată, practic, un fel în care tot omul își «ține mintea în [propriul său] iad fără a deznădăjdui». Iar acest cuvânt ne va însoți de-a lungul întregii duhovnicești călătorii a deveniriinoastre, ba chiar o va strecura, până ce ne va deschide porțile Împărăției, și ne va duce înăuntru. Astfel, «legea» prin care ne poartă biruința stăpânește și calea către ea”.

Am socotit potrivit a ne folosi de aceste tâlcuiri ale părintelui Rafail, unul din „nepoții” duhovnicești ai Starețului, ca dăruind o înțelegere de obște a cuvântului dat de Domnul Sfântului Siluan, despre care Arhimandritul Sofronie spunea că „va veni o vreme când doar singur acest cuvânt va putea să mai mântuiască” – în, îndrăznim să adăugăm, „zilele rele” ce ne stau înainte. Poate că tocmai „norii negri care întunecă zările noastre” se fac parte a acelui iad al vieții noastre de zi cu zi, în care trebuie să ne ținem mintea, fără a deznădăjdui: „Nu esteinterzis să deznădăjduim. Ce vrea să zică Dumnezeu este că… nu-i nevoie.Dumnezeu are destulă putere ca să ne scoată din orice iad. Hristos chiar înainte să se pogoare, literal, în iad cu sufletul a zis ucenicilor: «Îndrăzniți, Eu am biruit lumea!». Și nu numai că are puterea să ne scoată, dragostea Lui are voința de a ne scoate, dragostea Lui nu poate să ne lase în iad. Destul nouă să nu deznădăjduim, adică să nădăjduim în mila lui Dumnezeu, destul nouă să ne predăm lui Dumnezeu în momentele noastre ale celei mai cumplite deznădejdi”.

„Biserica i-ar putea oricând da Sfântului Siluan apelativul de Cel Mare”

„Mutatu-s-a de la moarte la viață acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile după Duhul, în luna lui Septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin” – așa se pecetluiește în fila de Sinaxar curgerea vieții Starețului, care, după trecerea sa în veșnicie, îmbrățișează în Duhul Sfânt lumea întreagă într-o măsură și mai mare decât în vremea vieții sale pământești.

Ni s-a părut vrednic de a vă aduce înainte și aceste rânduri așternute de editorii athoniți ai vieții Sfântului Siluan: „Nu vrem să tăinuim de cititorii noștri și faptul că într-un anume prilej, fericitul Arhimandrit Sofronie a afirmat că Biserica Ortodoxă i-ar putea oricând da Sfântului Siluan Athonitul – fără a greși prin aceasta întrucâtva, ci dimpotrivă, împlinind numai un act de dumnezeiască dreptate – apelativul de Cel Mare”.

În vremurile de acum, de „iad al deznădejdii”, al apostaziei și al fratricidului, când oamenii iubesc întunericul mai mult decât lumina, dragostea multora s-a răcit, iar însăși mântuirea pare să fie cu neputință, cuvintele Sfântului Siluan sunt „ca un luceafăr în noaptea adâncă a întunerecului păcatului”, călăuzind și mângâind: „Unii zic că acestea au fost cândva, pe vremuri, dar acum ele s-au învechit; dar la Domnul niciodată nimic nu se împuținează, ci doar noi ne schimbăm, ne înrăim, și astfel pierdem harul; dar cine cere, aceluia Domnul îi dă totul, nu pentru că noi suntem vrednici de aceasta, ci pentru că Domnul este milostiv și ne iubește.”

Radu Hagiu – preluat din revista „Familia Ortodoxă nr.9 (56) / 2013”

PREDICA LA SFÂNTUL SILUAN (părintele IULIAN NAROS).

Predica tinuta de parintele Iulian Naros (Biserica Rusa) la pomenirea sfantului Siluan :

„TÂNNEŞTE SUFLETUL MEU DUPĂ TINE.

Priveşte cu mintea ce se lucrează în sufletul tău. Dacă se află în el nu mult har, atunci în suflet este pace şi simţi iubire faţă de toţi; dacă se află mai mult har, atunci în su­fletSONY DSC e lumină şi o mare bucurie; iar dacă se află şi mai mult har, atunci şi trupul simte harul Sfântului Duh.

Nu e amărăciune mai mare ca pierderea harului. Atunci sufletul tânjeşte după Dumnezeu. Şi cu ce aş putea asemăna această tânjire? O asemăn plânsului unei mame care şi-a pierdut singurul ei fiu preaiubit şi strigă:

„Unde eşti, copilul meu preaiubit, unde eşti bucuria mea?”

Aşa, şi mai mult încă, tânjeşte sufletul după Domnul când pierde harul şi dulceaţa iubirii dumnezeieşti.

„Unde eşti Tu, milostivul meu Dumnezeu? Unde eşti Tu, Lumină neînserată? Pentru ce te ascunzi de mine şi nu mai văd faţa Ta blândă şi luminoasă?”

Rare sunt sufletele care Te cunosc şi puţini oamenii cu care se poate vorbi despre Tine: cei mai mulţi oameni se vor mântui prin credinţă. Dar aşa cum Tu însuţi ai spus Apostolului Toma: „Tu M-ai văzut şi M-ai pipăit, dar feri­ciţi cei ce n-au văzut şi au crezut” [In 20, 29], tot aşa nu toţi simt Duhul Sfânt, dar cei ce se tem de Domnul şi păzesc poruncile Lui se vor mântui toţi, căci Domnul ne iubeşte nemărginit de mult şi eu n-aş fi putut cunoaşte această iubire, dacă nu m-ar fi învăţat Duhul Sfânt Cel ce învaţă tot binele.

Inima mea s-a îndrăgostit de Tine, Doamne, şi de ace­ea tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Tu ai împodobit cerul cu stele, văzduhul cu nori, pă­mântul cu mări, râuri şi grădini înverzite în care cântă păsări, dar sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine şi nu mai vrea să privească această lume, cu toată frumuseţea ei.

Numai pe Tine Te doreşte sufletul meu, Doamne. Pri­virea Ta liniştită şi blândă nu o pot uita şi cu lacrimi Te rog: „Vino şi Te sălăşluieşte întru mine şi curăţeşte-mă de toată întinăciunea. Tu vezi din înălţimea sfintei Tale slave cum tânjeşte sufletul meu după Tine; nu mă lăsa pe mine, robul Tău; auzi-mă când strig Ţie ca Prorocul David: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” [Ps 50,1]”.

Sfinţilor Apostoli, voi aţi propovăduit întregului pă­mânt: „Cunoaşteţi iubirea lui Dumnezeu!”. Sufletul meu păcătos a cunoscut şi el această iubire prin Duhul Sfânt, dar am pierdut acest Duh şi tânjesc după El. Vă rog, rugaţi pe Domnul să-mi dea înapoi darul Duhului Sfânt, pe Care sufletul meu îl cunoaşte, şi mă voi ruga pentru toată lu­mea ca să vină pacea pe pământ.

Sfinţilor toţi, rugaţi pe Domnul Dumnezeu pentru mi­ne. Voi vedeţi slava Domnului în cer, căci pe pământ L-aţi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul şi din tot cugetul vos­tru; voi aţi biruit lumea prin puterea harului pe care vi l-a dat Dumnezeu pentru smerenia voastră; voi aţi îndurat toate întristările pentru iubirea lui Dumnezeu, şi duhul meu arde de nerăbdare să vă vadă, să vadă cum vedeţi sla­va Domnului.

Ziua şi noaptea tânjeşte sufletul meu după Domnul şi doreşte să se îndulcească de iubirea Lui.

„SUFLETUL MEU TÂNJESTE DUPĂ DOMNUL,,.

Cineva se teme de Dumnezeu ca să nu-L supere cu ceva – aceasta e întâia iubire. Cineva are mintea curată de gânduri – aceasta e cea de-a doua iubire, mai mare decât02prima. Cineva are în chip simţit harul în sufletul său – aceasta e a treia iubire, încă mai mare. Cea de-a patra şi desăvârşita iubire de Dumnezeu e atunci când cineva are harul Duhului Sfânt în suflet şi în trup. Trupul unuia ca acesta se sfinţeşte şi după moarte se va preface în sfinte moaşte. Aşa a fost la marii sfinţi mu­cenici, la proroci şi la cuvioşi. Cine a ajuns la această mă­sură rămâne neatins de iubirea trupească. El se poate cul­ca liber cu o fată, fără a încerca faţă de ea nici un fel de dorinţă. Iubirea lui Dumnezeu e mai puternică decât iubi­rea de fată spre care este atrasă toată lumea, afară de cel ce are harul lui Dumnezeu în deplinătate; pentru că dul­ceaţa Duhului Sfânt renaşte omul întreg şi-l învaţă să iu­bească pe Dumnezeu în deplinătate. Pentru deplinătatea iubirii dumnezeieşti, sufletul rămâne neatins de lume; chiar dacă omul trăieşte pe pământ în mijlocul altora, din iubirea lui pentru Dumnezeu el uită tot ce este în lume. Nenorocirea noastră stă în aceea că, din pricina mândriei minţii noastre, nu stăruim în acest har şi el părăseşte su­fletul, şi sufletul îl caută plângând şi suspinând, şi zice:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul”.

„ȚINE MINTEA TA ÎN IAD ŞI NU DEZNĂDĂJDUI !,,

Mult timp m-am chinuit necunoscând calea Domnu­lui, dar acum, după mulţi ani şi multe întristări am cunos­cut prin Duhul Sfânt voia lui Dumnezeu. Trebuie împli­nite61475 întocmai toate câte a poruncit Domnul [Mt 28, 20], pentru că aceasta este calea care duce în împărăţia ceru­rilor, unde vom vedea pe Dumnezeu. Dar nu gândi că vei vedea pe Dumnezeu, ci smereşte-te gândindu-te că după moarte vei fi azvârlit în temniţa întunecoasă, în care te vei chinui şi vei tânji după Domnul. Când plângem şi smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne păzeşte, dar dacă lepădăm plânsul şi smerenia, putem fi amăgiţi de gânduri sau de vedenii. Sufletul smerit nu are vedenii şi nici nu le doreşte, ci se roagă cu mintea curată lui Dumnezeu; dar o minte căzută în slavă deşartă nu va fi curată de gânduri şide închipuiri şi poate ajunge până acolo încât să vadă de­moni şi să vorbească cu ei. Scriu despre aceasta, pentru că eu însumi am fost în această nenorocire.

De două ori m-am aflat în înşelare. Prima dată, chiar la început, pe când eram încă un tânăr frate sub ascultare, din lipsă de experienţă, şi atunci Domnul m-a miluit de­grabă. Dar a doua oară a fost din mândrie şi atunci am fost îndelung chinuit înainte ca Domnul să mă vindece pentru rugăciunile duhovnicului meu. Aceasta s-a întâmplat după ce primisem o vedenie oarecare. Am descoperit despre această vedenie la patru bărbaţi duhovniceşti, dar nici unul din ei nu mi-a zis că ea era de la vrăjmaşul, deşi înşelarea mă ţinea în ghearele slavei deşarte. Dar mai apoi am în­ţeles eu însumi greşeala mea, pentru că demonii au înce­put să mi se arate din nou nu numai noaptea, dar şi ziua. Sufletul meu îi vedea dar nu se temea, pentru că simţeam cu mine şi mila lui Dumnezeu. Şi astfel am pătimit mulţi ani din partea lor; şi dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L cu­nosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Preasfintei şi bunei Stăpâne, aş fi deznădăjduit de mântuirea mea, dar acum sufletul meu nădăjduieşte cu tărie în mi­lostivirea lui Dumnezeu, deşi după faptele mele sunt vred­nic de chinuri şi pe pământ şi în iad.

Multă vreme n-am putut înţelege ce este cu mine. Îmi spuneam: Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obi­ceiul de a veni la mine? Văd că sunt în greşeală, dar nu-mi pot da seama de ce. Când mă rog, ei pier pentru o vreme, după care vin din nou. Şi mult timp sufletul meu a fost în această luptă. Am vorbit despre aceasta cu unii „bătrâni”, iar ei au tăcut; şi eram nedumerit.

Şi iată că într-o noapte şedeam în chilie şi demonii au venit la mine şi s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inimă şi Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca să fac închinăciuni la icoane, dar demonii erau de jur-împrejurul meu, iar unul dintre ei stă­tea în aşa fel că nu mă puteam închina la icoane fără să mă închin înaintea lui. Atunci am şezut din nou jos şi am zis:

„Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea cu­rată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine.”

Şi atunci am primit în sufletul meu acest răspuns de la Domnul:

„Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către de­moni.”

Iar eu am zis:

„Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte; spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”.

Şi Domnul mi-a răspuns în suflet:

„Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt un ticălos înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, dar Domnul mă iubeşte, mă luminează şi mă vindecă şi El însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi iubirea, răbdarea şi ascultarea şi revarsă peste mine toată mila Sa.

De atunci ţin mintea mea în iad şi ard în focul cel întu­necos şi tânjesc după Domnul şi-L caut cu lacrimi şi zic:

„Degrabă voi muri şi mă voi sălăşlui în temniţa întune­cată a iadului şi eu singur voi arde acolo şi voi tânji după Domnul şi voi plânge: Unde eşti Domnul meu, pe Care Te cunoaşte sufletul meu?”

Şi mare folos am dobândit de la acest gând: mintea mea s-a curăţit şi sufletul meu a aflat odihna.

Lucru uimitor: Domnul mi-a poruncit să ţin mintea mea în iad şi să nu deznădăjduiesc. El este atât de aproape de noi: „Iată, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor” [Mt 28, 20], şi încă: „Cheamă-Mă în ziua necazului tău, şi Eu te voi izbăvi şi tu Mă vei preamări” [Ps 49,15].

Când Domnul se atinge de un suflet, acesta se face tot nou, dar lucrul acesta e înţeles numai de cel ce l-a cunos­cut din experienţă, pentru că fără Duhul Sfânt e cu neputinţă să cunoaştem cele cereşti, şi acest Duh e dat pe pă­mânt de către Domnul.

Cine va descrie bucuria de a cunoaşte pe Domnul şi de a năzui neîncetat spre El ziua şi noaptea?

Ah, cât de fericiţi şi norocoşi suntem noi, creştinii! Nu e nimic mai preţios decât a cunoaşte pe Domnul şi nu e nimic mai rău decât a nu-L cunoaşte pe El. Dar fericit este şi acela care, chiar dacă nu cunoaşte, totuşi crede.

Am început să fac aşa cum m-a învăţat Domnul şi su­fletul meu a aflat odihna în Dumnezeu, şi acum ziua şi noaptea cer de la Dumnezeu smerenia lui Hristos. O, sme­renia lui Hristos! O cunosc deşi nu pot să o am. O cunosc din harul lui Dumnezeu, dar nu o pot descrie. O caut ca pe un mărgăritar scump şi scânteietor. E mai plăcută şi mai dulce sufletului decât lumea întreagă. Am cunoscut-o din experienţă. Şi nu vă miraţi de aceasta. Duhul Sfânt viază în noi pe pământ şi El ne luminează. El ne dă să cunoaş­tem pe Dumnezeu. El ne dă să iubim pe Domnul. El ne dă să ne gândim la Dumnezeu. El ne dă darul cuvântului. El ne dă să preamărim pe Domnul. El ne dă bucuria şi veselia. Duhul Sfânt ne dă puterea de a duce lupta cu vrăjmaşii şi de a-i birui.

______________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„VENIȚI LA MINE ŞI VĂ VOI ODIHNI PE VOI,,.

Domnul e nemăsurat de milostiv.

80271

Sufletul meu cunoaşte milostivirea Lui faţă de mine, şi eu scriu despre ea cu nădejdea că măcar un singur suflet se va îndrăgosti de Domnul şi se va aprinde pentru El cu jarul pocăinţei.

Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aş fi deznădăjduit din pricina mulţimii pă­catelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, şi el s-a îndrăgostit de El şi uită tot ce-i pământesc.

Doamne, smereşte inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ţie.

Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”

„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milos­tivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri.

„Fericit sufletul care a cunoscut pe Făcătorul lui”

Grea este viaţa fără iubirea de Dumnezeu; sufletul este întunecat şi posomorât, dar când vine iubirea, bucuria su­fletului e cu neputinţă de descris.Sufletul meu însetează să câştige smerenia lui Hristos şi tânjeşte după ea ziua şi noaptea, şi uneori urlu strigând:

„Sufletul meu tânjeşte după Tine şi cu lacrimi Te caut!”

1Doamne, cum iubeşti Tu zidirea Ta! Sufletul vede în chip nevăzut harul Tău şi întru frică şi iubire îţi mulţu­meşte cucernic.

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut este cuprins de neîncetată uimire înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui. Dar dacă sufletul n-a câştigat încă smerenia, ci numai năzuieşte spre ea, vor fi în el schimbări: după o vreme va fi în luptă cu gândurile şi nu va avea odihnă, dar uneori va primi slobozenie de gânduri şi va vedea pe Domnul şi va înţelege iubirea Lui. De aceea şi zice Domnul: „învăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 29].

Şi dacă omul nu învaţă smerenia, iubirea şi nerăutatea, Domnul nu-i va da să-L cunoască. Dar sufletul care a cu­noscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela e rănit de iubi­rea Lui şi nu-L poate uita, ci, ca un bolnav care-şi aduce aminte mereu de boala lui, aşa şi sufletul care iubeşte pe Domnul îşi aduce întotdeauna aminte de El şi de iubirea Lui pentru întreg neamul omenesc.


Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu, Cel Milostiv, ai înviat sufletul meu din păcate şi mi-ai dat să cunosc mila Ta faţă de mine, inima mea a fost fermecată de Tine şi neîncetat atrasă spre Tine, Lumina mea.

Ce-ţi voi da în schimb, Doamne?

Tu ai înviat sufletul meu ca să Te iubesc pe Tine şi pe aproapele meu şi mi-ai dat lacrimi ca să mă rog pentru întreaga lume.

Fericit sufletul care a cunoscut pe Făcătorul lui şi s-a îndrăgostit de El, căci s-a odihnit întru El cu odihnă de­săvârşită.

„Să cerem duh smerit,,

Scriu şi îmi este uşor să scriu, pentru că sufletul meu cunoaşte pe Domnul. Dar e mai bine să te rogi fără împrăştiere, pentru că rugăciunea e mai de preţ decât orice. Dar sufletul n-are putere să se roage necontenit cu aceeaşi aprindere, şi de aceea trebuie să i se dea răgaz de odihnă de la osteneala rugăciunii; atunci putem citi, sau cugeta, sau scrie despre Dumnezeu – după cum ne insuflă Domnul.

62665Bun lucru este a cugeta la legea Domnului ziua şi noap­tea. Prin aceasta sufletul îşi găseşte odihna în Dumnezeu şi Domnul îmbrăţişează tot sufletul, şi atunci pentru el nu mai e nimic altceva afară de Dumnezeu.Când sufletul este în Dumnezeu, el uită cu totul lumea şi atunci sufletul vede pe Dumnezeu. Alteori însă, Domnul mişcă prin harul Său sufletul să se roage pentru toată lu­mea, şi uneori chiar şi pentru un singur om. Când şi cum vrea Domnul.Dar ca să vedem tainele lui Dumnezeu, trebuie să ce­rem necontenit de la Domnul să ne dea duh smerit, şi atunci le vom cunoaşte prin Duhul Sfânt.

,„Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”

Când harul se împuţinează în suflet, atunci el cere ia­răşi de la Domnul mila pe care a cunoscut-o. Atunci su­fletul se frământă pentru că îl chinuie gândurile rele şi caută ocrotire la Domnul, Ziditorul său, şi-L roagă să-i dea duh smerit, ca harul să nu mai părăsească sufletul, ci să-i dea puterea de-a iubi neîncetat pe Tatăl său Cel Ceresc.

Domnul îşi retrage adeseori harul Lui de la suflet şi  prin aceasta povăţuieşte cu milostivire şi înţelepciune sufletul, pentru care în mari chinuri şi-a întins braţele pe  cruce, ca el să fie smerit. El lasă sufletul să-şi arate alegerea liberă în lupta cu vrăjmaşii noştri, dar prin el însuşi  sufletul e lipsit de putere pentru a-i birui şi, de aceea, sufletul meu e trist şi tânjeşte după Domnul şi îl caută cu lacrimi Doamne, Tu vezi cât de neputincios e sufletul meu fără harul Tău, şi că nu are nicăieri odihnă. Tu, dulceaţa noas­tră, Tatăl nostru Cel Ceresc, dă-ne puterea de a Te iubi, dă-ne frica Ta sfântă, aşa cum tremură şi Te iubesc heru­vimii.

Tu, Lumina noastră, luminează sufletul ca el să Te iu­bească nesăturat. Tu retragi harul Tău de la mine, pentru că sufletul meu nu rămâne totdeauna în smerenie, dar Tu vezi cât sunt de trist şi cum Te rog: „Dă-mi mie smeritul Duh Sfânt”.



Iartă, ca să fii iertat

Dacă gândeşti rău despre oameni, aceasta înseamnă că un duh rău viază în tine şi îţi insuflă gânduri rele îm­potriva oamenilor. Şi dacă cineva nu se pocăieşte şi moare fără să fi iertat fratelui său, sufletul lui se va pogorî acolo unde sălăşluieşte duhul rău care-i stăpâneşte sufletul.

Asta e legea pentru noi: dacă ierţi, aceasta înseamnă că Domnul te-a iertat; dar dacă nu ierţi fratelui tău, înseam­nă că păcatul tău rămâne cu tine. Domnul vrea ca noi să iubim pe aproapele; şi dacă tu gândeşti despre el că Domnul îl iubeşte, aceasta înseamnă că iubirea Domnului e cu tine; şi dacă crezi că Domnul iubeşte mult făptura Sa şi ţi-e milă de întreaga zidire şi-i iubeşti pe vrăjmaşii tăi, iar pe tine însuţi te socoteşti mai rău decât toţi, aceasta înseamnă că e cu tine un mare har al Duhului Sfânt.Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, chiar dacă nu mult, acela se întristează pentru toţi oamenii ziua şi noaptea, şi în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu şi mai cu seamă de oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se împotrivesc Lui şi care, pentru aceasta, merg în fo­cul chinurilor. El se roagă pentru ei ziua şi noaptea, mai mult decât pentru sine însuşi, ca toţi să se pocăiască şi să cunoască pe Domnul.Hristos S-a rugat pentru cei ce-L răstigneau: „Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac” [Lc 23, 34]. Arhidiaconul Ştefan se ruga pentru cei ce-l omorau cu pietre, ca Domnul să nu le socotească păcatul acesta [FA 7, 60]. Şi noi, dacă vrem să păstrăm harul, trebuie să ne rugăm pentru vrăjmaşi. Dacă nu ţi-e milă de păcătosul care se va chinui în foc, aceasta înseamnă că nu este întru tine harul Duhului Sfânt, ci în tine viază un duh rău; şi câtă vreme eşti încă în viaţă, sileşte-te prin pocăinţă să te eliberezi de el.


„Milostiv este Domnul!



Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice: „Milostiv este Domnul!”


Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceas­ta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră în­să cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.



Rugăciune

Doamne, îndreptează-ne cum îndreptează pruncii ei o mamă iubitoare. Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria venirii Tale şi puterea ajutorului Tău. Răcoreşte sufletele chinuite din poporul Tău şi învaţă-ne pe noi toţi să Te cunoaştem prin Duhul Sfânt. Se chinuie pe pământ sufle­tul omenesc, Doamne, şi prin minte nu se poate întări în­tru Tine cu mintea, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine şi bunătatea Ta. Mintea noastră e întunecată de grijile pă­mânteşti şi nu putem simţi plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne Tu! Toate sunt cu putinţă milostivirii Tale. Tu ai zis în Sfânta Ta Evanghelie „că morţii vor auzi glasul Fiului Omului şi vor învia” [In 5, 25]. Fă acum aşa ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie în bucurie.

Zi, Doamne, lumii: „Iertate sunt vouă, tuturor, păcatele voastre” [Mt 9, 2; Lc 5, 20] şi iertate vor fi. Sfinţeşte-ne, Doamne, şi toţi se vor sfinţi prin Duhul Sfânt, şi toate noroadele Tale Te vor slăvi pe pământ şi voia Ta va fi pe pământ ca şi în cer, căci la Tine toate sunt cu putinţă.

Dă-ne Doamne să trăim după voia Ta


Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dum­nezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui.


Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se pre­dea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu în­tristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.O, Doamne, fă ca prin puterea harului Sfântului Duh să vieţuim după sfânta Ta voie.Când harul e cu noi, mintea noastră e puternică; dar când pierdem harul, atunci vedem neputinţa noastră; vedem că fără Dumnezeu nu putem nici măcar gândi ceva bun.Milostive Dumnezeule, Tu ştii neputinţa noastră. Mă rog Ţie: dă-mi duh smerit pentru că, după milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vieţui după voia Ta şi-i descoperi toate tainele Tale, dându-i să cunoască cât de nesfârşit ne iubeşti.


Cerurile asculta rugăciunile noastre

Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dum­nezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc.


1


Părintele Roman, fiu duhovnicesc al părintelui Dosifei, mi-a povestit că, pe când era băiat în lume, a trebuit odată să traverseze Donul iarna şi calul lui a căzut într-o crăpă­tură deschisă în gheaţă şi se cufunda târând după el sub gheaţă şi sania. Atunci micuţul băiat a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă să scot calul afară!”, a tras de hamuri şi a izbutit să scoată calul şi sania de sub gheaţă.



Părintele Matvei, care era din acelaşi sat cu mine, păş­tea, fiind copil, ca şi prorocul David, oile tatălui său. Nu era mai înalt decât un berbec. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a unui câmp mare. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Misa – acesta era nume­le părintelui Matvei în lume -, dar micuţul Misa a strigat; „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi de-abia ce a strigat că lupii au bătut în lături fără a face nici un rău nici lui, nici tur­mei. Multă vreme la noi în sat se râdea şi se spunea: „Misa s-a speriat tare de lupi, dar Sfântul Nicolae l-a izbăvit pe el!”. 

Cunoaştem o mulţime de cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre. 


Sfinţii se duc la Domnul, dar şi toţi oamenii care pă­zesc poruncile lui Hristos se duc la El, însă cei ce trăiesc după patimile lor şi nu se căiesc se duc la vrăjmaşul. Cred că dacă această taină s-ar descoperi oamenilor, ei ar înceta să mai slujească vrăjmaşului şi fiecare ar năzui cu toată puterea să cunoască pe Domnul şi s-ar duce la El. 


Sfinţii au fost oameni ca noi toţi. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră aici intră prin pocăinţa pe care Domnul Cel Milostiv ne-a dăruit-o prin pătimirile Sale.




Pentru ce ne iubeşte Domnul?


Duhul Sfânt este dulce şi plăcut pentru suflet şi trup. El ne dă să cunoaştem iubirea lui Dumnezeu, şi iubirea aceasta este de la Duhul Sfânt.


1


Lucru minunat: prin Duhul Sfânt omul cunoaşte pe Domnul, Ziditorul lui; şi fericiţi cei ce slujesc Lui, pentru că El a zis: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” şi „va vedea slava Mea” [In 12, 26; 17, 24]. 


Dacă încă aici pe pământ e aşa, cu cât mai mult îl iu­besc pe Domnul şi-L slăvesc în Duhul Sfânt sfinţii în ce­ruri; şi iubirea aceasta e de negrăit.



Sufletul care a cunoscut pe Duhul Sfânt înţelege ce scriu.



Pentru ce însă ne iubeşte atât de mult Domnul? Toţi suntem păcătoşi [Rm 3, 23], iar „lumea întreagă în rău zace”, cum spune Ioan Teologul [In 5,19]. Pentru ce ne iubeşte deci?


Domnul însuşi este numai iubire [cf. In 4,8].


Aşa cum soarele încălzeşte tot pământul, aşa şi harul Duhului Sfânt încălzeşte sufletul să iubească pe Domnul, iar el tânjeşte după El şi-L caută cu lacrimi.


Cum să nu te caut? Tu te-ai arătat în chip neînţeles su­fletului meu şi l-ai înrobit cu iubirea Ta, şi harul Duhului Sfânt a desfătat sufletul meu şi e cu neputinţă pentru el să-l uite.


Cum să uităm pe Domnul, când El este în noi? Apos­tolul a propovăduit noroadelor zicând: „Până când Hristos va lua chip întru voi” [Ga 4,19].


O, dacă ar cunoaşte toată lumea pe Hristos şi cât de mult ne iubeşte şi cât de dulce e această iubire şi cum toate puterile cereşti se hrănesc din ea şi cum toate viază prin Duhul Sfânt şi cum este preamărit Domnul pentru pătimirile Lui şi cum îl slăvesc toţi sfinţii! Şi slava aceasta nu va avea sfârşit.



Sursa





Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Sfântul Siluan Athonitul. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s