Sfântul Siluan Athonitul

NEVOINȚE MONAHALE ALE SFÂNTULUI SILUAN (II).

76953Simeon, plin de nedumerire, s-a dus la Vechiul Russikon să se sfătuiască cu Starețul Anatolie. Acesta, auzind tot ce s-a petrecut cu tânărul monah, îi zice:

– Tu, pe semne, mult te rogi?

– Mă rog neîncetat, răspunse Simeon.

– Socotesc că nu te rogi cum trebuie, de aceea vezi draci atât de des.

– Nu știu ce înseamnă să te rogi cum trebuie sau cum nu trebuie, dar știu că trebuie tot mereu să te rogi, și de aceea mă rog tot timpul.

– În vremea rugăciunii păzeșteți mintea curată de orice închipuire și gând și închide-o în cuvintele rugăciunii – îi zice Starețul Anatolie și îi explică ce înseamnă minte «curată» și cum să o «închizi» în cuvintele rugăciunii.

Cu Starețul Anatolie, Simeon a petrecut vreme destul de îndelungată. Cuvântul său de învățătură și de folos, Părintele Anatolie l-a încheiat în cuvintele ce nu-i ascundeau uimirea:

«Dacă acuma ești așa, ce vei deveni la bătrânețe?»

Părintele Antolie era un nevoitor răbdător și cercat; îndelunga sa viață, precum spunea despre el Starețul Siluan, și-a petrecut-o în nevoința postului și a pocăinței, dar de abia la bătrânețe, după patruzeci și cinci de ani de monahism, a avut experiența marii mile a lui Dumnezeu și a aflat cum lucrează harul. Era firesc să se uimească de viața tânărului monah dar, desigur, nu trebuia să-și arate uimirea – și în aceasta a constat greșeala sa, deoarece dădea tânărului nevoitor un puternic prilej de slavă deșartă, cu care încă nu știa să lupte.

Greșala Starețului Anatolie era nu numai una pedagogică, ci și împotriva harului. Harul lui Dumnezeu nu îngăduie adevăratului nevoitor a grăi laudă fratelui său, lucru pe care până și cei desăvârșiți adesea nu-l pot purta fără daună. Laudele nu se grăiesc decât atunci când cineva ajunge la istovire din pricina deznădejdii; însă a deschide ochii „stângii” spre a vedea ceea ce săvârșește cu noi dreapta lui Dumnezeu, defel nu se cuvine – sau cu cea mai mare dibăcie și luare-aminte.

Oricum ar fi, tânărul și încă necercatul monah Simeon a fost aruncat în cea mai anevoioasă, cea mai întortocheată, cea mai subțire luptă cu slava deșartă. Mândria și slava deșartă trag după sine toate nefericirile, năpastele și căderile: harul se retrage, inima se răcește, rugăciunea slăbește, mintea se risipește și încep năvalele gândurilor pătimașe. Sufletul care a văzut o altă viață, inima care a cercat îndulcirea Duhului Sfânt, mintea care a cunoscut curăția nu mai doresc a se învoi cu primirea gândurilor întunecate care năpădesc – dar cum să ajungi la aceasta?

Până la arătarea Domnului sufletul lui Simeon nu știa să se lupte cu gândurile, și el a căzut în deznădejde, în ciuda lucrării neîncetate a rugăciunii întru sine; după arătare, sufletul său cunoștea pacea harului Sfântului Duh și viața îi era numai rugăcine și cuvântare de slavă. Dar toate acestea din nou s-au îndepărtat, și iarăși a început lupta cu gândurile. Sufletul se zbuciumă, cere, se roagă, plânge, petrece în luptă spre a ține pe Cel de Neținut, dar lumina, chiar de se și întoarce, acum nu pentru mult timp și nu ca și înainte, iar apoi din nou păsăsește. Începeau anii îndelungi ai schimbării harului și părăsirii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2001

NEVOINȚELE MONAHALE ALE SFÂNTULUI SILUAN (I).

76672Arătarea lui Hristos fratelui Simeon a fost, neîndoielnic, cea mai însemnată împrejurare a vieții sale. Ea nu putea să nu se răsfrângă în chip esențial asupra întregii desfășurări ulterioare a vieții sale, nu putea să nu pricinuiască cele mai adânci schimbări în sufletul și în conștiința sa. Cu toate acestea, în cele din afară, curgerea vieții prea puțin se schimbă: rămâne la aceeași ascultare – la moară – și ziua continuă să se împartă ca și mai nainte, adică după rânduiala de obște a Mănăstirii: pravilă la chilie, îndelungile slujbe în biserică, multele trude zilnice, obișnuitele nevoi omenești – hrană, odihnă, somn. Rânduiala este îndeobște pentru toți, însă viața fiecăruia este alta, «a sa». Iar dacă fiecare își are viața personală, cu atât mai mult o avea Simeon.

Din clipa în care Dumnezeu i se arătase, întreaga sa ființă fusese încunoștințată că păcatele i se iertaseră. Pierise văpaia iadului ce vuia împrejurul său; încetase munca iadului pe care o cercase vreme de o jumătate de an. Acum îi era dat să trăiască acea anume bucurie și marea odihnă a împăcăii cu Dumnezeu; sufletul său gusta un nou simțământ al iubirii pentru Dumnezeu și pentru oameni, pentru tot omul. Încetase rugăciunea pocăinței; se îndepărtase acea nestăvilită, fierbinte căutare a iertării ce nu-l lăsa să închidă ochii. Dar însemna că de acum putea liniștit a se da odihnei? Bineînțeles că nu.

Cunoscându-și învierea și văzând lumina adevăratei și vecinicei ființări, sufletul lui Simeon, după arătarea Domnului, trăia prăznuirea biruinței pascale. Totul era bine: și lumea era minunată, și oamenii dragi, și întreaga zidire nespus de frumoasă, și trupul îi devenise altul, ușor, și puterile parcă i s-au înmulțit, și cuvântul lui Dumnezeu îmbucura sufletul; și privegherile de noapte în biserică, și, îndeosebi, rugăciunile în chilie, în singurătate, îl îndulceau. Din prisosința bucuriei sufletul i se îndurera pentru oameni, și el se ruga pentru întreaga lume.

După câtăva vreme, într-o zi de praznic, după privegherea de toată noapte în biserică, dimineața, când fratele Simeon slujea în trapeză, a doua oară l-a cercetat harul asemenea primei dăți, însă cu ceva mai puțină putere, iar apoi, treptat, lucrarea lui simțită a început să slăbească. Amintirea celor trăite rămânea, dar pacea și bucuria din simțirea inimii se împuținau, iar în locul lor pătrundeau nedumerirea și frica pierderii harului.

Ce dară era de făcut spre a nu îngădui acea pierdere?

Nevoința privegherii, a postului și a rugăciunii rămâne neschimbat încordată, și totuși lumina și dragostea se împuținează, iar sufletul se zbuciumă și tânjește după Domnul ce se îndepărtează.

Începe o căutare cu luare aminte a răspunsului la crescânda nedumerire, în sfaturile duhovnicului și în scrierile Sfinților Părinți nevoitori. Tânărul monah conștientizează că se învrednicise de un dar deosebit de rar, dar nu înțelege de ce mintea lui, ce se umpluse de lumina cunoașterii lui Dumnezeu, în ciuda a toată nevoința de a păzi poruncile, se-ntunecă din nou cu vederea dracilor ce dispăruseră în cel dintâi răstimp de după arătarea Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

DOAMNE,LUMINEAZĂ NOROADELE CA SA TE CUNOASCA PE TINE.

Domnul a venit pe pământ ca să ne ridice acolo unde sade El, Preacurata Sa Maică, Care I-a slujit pe pământ spre mântuirea noastră, ucenicii Lui şi cei ce au urmat Domnului.

Acolo ne cheamă Domnul cu toate păcatele noastre.

76833

Acolo vom vedea pe Sfinţii Apostoli care sunt întru slavă pentru că au vestit Evanghelia; acolo vom vedea pe sfinţii proroci, şi pe sfinţiţii ierarhi — învăţătorii Bisericii; acolo vom vedea pe cuvioşii care s-au nevoit în posturi să-şi smerească sufletul; acolo sunt proslăviţi nebunii pentru Hristos, căci ei au biruit lumea.

Acolo vor fi proslăviţi toţi câţi s-au biruit pe ei înşişi, câţi s-au rugat pentru întreaga lume şi câţi au purtat în­tristarea întregii lumi, căci au fost plini de iubirea lui Hristos, iar iubirea nu rabdă să piară nici măcar un singur suflet.

Acolo vrea să se veselească şi sufletul meu, dar nimic necurat nu intră aici unde se intră prin mari întristări, cu duh înfrânt şi cu multe lacrimi; numai copiii care au păzit harul Sfântului Botez intră aici fără întristări, şi acolo prin Sfântul Duh cunosc pe Domnul.

Sufletul meu tânjeşte totdeauna după Dumnezeu şi se roagă ziua şi noaptea, căci numele Domnului e dulce şi desfătător pentru sufletul care se roagă şi aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.

Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?

Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfă-tează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.

Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.

Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.

Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Importanța duhovnicului

În Postul Mare, în timpul vecerniei, la Vechiul Russikon, Domnul i-a dat unui monah să vadă pe ieromonahul Avraamie în chipul lui Hristos. Bătrânul duhovnic luase epitrahilul şi se pregătea să-l mărturisească. Când monahul acela a venit în locul unde se fac mărturisirile, s-a uitat la duhovnic, un bătrân cu părul alb, şi a văzut că faţa lui era tânără ca a unui băiat şi strălucea cu totul şi era ase­menea lui Hristos. Atunci monahul a înţeles că duhovni­cul stă [îşi săvârşeşte slujirea sa] în Duhul Sfânt şi că prin Duhul Sfânt îi sunt iertate păcatele celui ce se pocăieşte.

66010

Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preo­tul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă [îşi săvârşeşte slujirea sa], ar deveni un mare nevoitor [ascet], ca să nu întristeze cu nimic harul Duhului Sfânt care viază în el.

Scriu aceste rânduri şi duhul meu se bucură că păstorii noştri sunt asemenea Domnului Iisus Hristos. Dar şi noi, oile, chiar dacă nu avem decât puţin har, suntem însă toţi asemenea Domnului. Oamenii nu cunosc aceste taine, dar Ioan Teologul a spus limpede: „Vom fi asemenea Lui” [1 In 3, 2], şi aceasta nu numai după moarte, ci încă de acum, fiindcă Domnul Cel Milostiv a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi Duhul Sfânt viază în Biserica noastră; El viază în păstorii cei neprihăniţi, viază în inima credincio­şilor şi învaţă sufletul nevoinţa [asceza], dă puterea de a împlini poruncile Domnului, ne conduce la tot adevărul şi îl face pe om atât de frumos, încât omul se face asemenea Domnului.

Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovni­cul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea tre­buie să avem evlavie faţă de el. Credeţi, fraţilor, că dacă s-ar întâmpla cuiva să moară de faţă cu un duhovnic şi cel ce moare spune:„Părinte sfinte, dă-mi binecuvântare să văd pe Domnul în împărăţia cerurilor”, iar duhovnicul
spune: „Du-te, copile, şi vezi pe Domnul”, va fi după bine­cuvântarea duhovnicului, pentru că Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 Doamne ,cât de mult îl iubeşti Tu pe om !”

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ l-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

76533

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?

Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.

Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita.

Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

SURSA

Sfântul Siluan

„CEREȚI ŞI VI SE VA DA,,

Prin el l este lipsit de puterea de a împlini poruncile lui Dumnezeu, de aceea s-a zis: „Cereţi şi vi se va da” [Mt 7, 7]. Dacă nu cerem, ne chinuim pe noi înşine şi ne lipsim de harul Duhului Sfânt; fără har însă, sufletul se tulbură mult, pentru că nu înţelege voia lui Dumnezeu.

29932

Pentru a avea harul, omul trebuie să fie înfrânat în toa­te: în mişcări, în cuvinte, în priviri, în gânduri, în hrană. Şi oricui se înfrânează îi vine în ajutor învăţătura din cuvân­tul lui Dumnezeu, care spune: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”.

Cuvioasa Măria Egipteanca a luat de la Sfântul Zosima numai puţină linte cu degetul şi a zis: „îmi e de ajuns aceasta, cu harul lui Dumnezeu”. Trebuie să te obişnuieşti să mănânci cât mai puţin cu putinţă, dar aceasta cu jude­cată, atât cât îţi îngăduie munca ta. Măsura înfrânării tre­buie să fie aceea ca după masă să dorim să ne rugăm.

Domnul ne iubeşte mai mult decât iubeşte o mamă pe copiii ei şi ne dă în dar harul Duhului Sfânt, dar noi tre­buie să-l păzim cu tărie, pentru că nu e nenorocire mai mare decât faptul de a-l pierde. Când sufletul pierde ha­rul, el se mâhneşte tare şi se gândeşte: „Trebuie că l-am întristat pe Stăpânul”. În aceste minute de întristare, su­fletul e ca şi cum a căzut din cer pe pământ şi vede toate întristările de pe pământ. Ah! Cum roagă atunci sufletul pe Domnul să-i dea din nou harul Său. Această tânjire du­pă Dumnezeu nu poate fi descrisă. Sufletul care a gustat dulceaţa Duhului Sfânt n-o poate uita; el însetează ziua şi noaptea şi se avântă nesăturat spre Dumnezeu. Cine va descrie dogoarea iubirii sale pentru Dumnezeu pe Care sufletul l-a cunoscut ca Părintele său Ceresc? Sufletul nu va avea nici un minut de răgaz pe pământ, până când Domnul nu-i va da harul Său.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

VIAȚA VEŞNICĂ ÎNCEPE ÎNCĂ DE AICI


Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Sufletul învăţat să se roage de harul lui Dumne­zeu iubeşte şi-i este milă de fiece făptură şi mai cu seamă de om, pentru care Domnul a pătimit pe cruce, şi a suferit cu sufletul pentru noi toţi.

Domnul m-a învăţat să iubesc pe vrăjmaşi. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmaşi, dar Duhul Sfânt ne învaţă iubirea, şi atunci ne va fi milă chiar şi de de­moni, pentru că s-au dezlipit de bine şi au pierdut smere­nia şi iubirea de Dumnezeu.

Vă rog, fraţilor, faceţi o încercare. Dacă cineva vă ocărăşte sau vă dispreţuieşte sau smulge ce e al vostru, sau prigoneşte Biserica, rugaţi pe Domnul zicând:„Doamne, noi toţi suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi şi întoarce-i spre pocăinţă!” Şi atunci vei purta în chip simţit harul în sufletul tău. La început sileşte inima ta să iubeas­că pe vrăjmaşi, şi Domnul, văzând dorinţa ta cea bună, te va ajuta în toate, şi experienţa însăşi te va povăţui. Dar cine gândeşte rău de vrăjmaşi, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.

Dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, va veni la tine pacea; iar când vei iubi pe vrăjmaşi, să ştii că un mare har al lui Dumnezeu viază întru tine; nu zic că este deja un har de­săvârşit, dar e de ajuns pentru mântuire. Dacă însă îi ocărăşti pe vrăjmaşii tăi, aceasta înseamnă că un duh rău via­ză întru tine şi aduce gânduri rele în inima ta; pentru că aşa cum a spus Domnul,„din inima omului ies gândurile bune şi gândurile rele” [Mt 15,19].

Omul bun gândeşte: „Tot cel ce rătăceşte de la adevăr piere” şi, de aceea, îi este milă de el. Dar cine n-a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela nu se va ruga pentru vrăjmaşi. Cine a învăţat de la Duhul Sfânt să iubească, acela se întristează toată viaţa pentru oamenii care nu se mântuiesc şi varsă multe lacrimi pentru popor, şi harul lui Dumnezeu îi dă puterea de a iubi pe vrăjmaşi.

Dacă nu-i iubeşti, măcar nu-i ponegri şi nu-i înjura; şi acesta va fi un lucru bun. Dar dacă cineva îi blestemă şi-i înjură, e limpede că un duh rău viază în el şi, dacă nu se pocăieşte, va merge după moarte acolo unde sălăşluiesc duhurile cele rele. Să izbăvească Domnul orice suflet de o asemenea nenorocire!

Înţelegeţi! E atât de simplu. Sunt vrednici de milă oa­menii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se împotri­vesc Lui. Inima mea suferă pentru ei şi lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi şi raiul şi chinurile sunt limpezi: le cunoaştem prin Duhul Sfânt. Aceasta a spus-o şi Domnul: „Împărăţia lui Dumnezeu e înăuntrul vostru” [Lc 17, 22]! Aşa că încă de aici începe viaţa veşnică; şi chinurile veş­nice încep şi ele tot încă de aici.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”


 PUTEREA OBISNUINTEI

Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi în păcate, şi timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnu­inţa. Şi sufletul, şi mintea pot dobândi obişnuinţe. Iar omul face ceea ce esteobişnuit să facă. Dacă e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras de păcat, şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dum­nezeu îl va ajuta cu harul Său.

Tot aşa, dacă te obişnuieşti să te rogi neîncetat, să iu­beşti pe aproapele şi să plângi în rugăciune pentru întrea­ga lume, atunci sufletul va fi atras spre rugăciune, lacrimi şi iubire. Şi dacă te obişnuieşti să dai milostenie, să fii tot­deauna deschis faţă de părintele duhovnicesc la spoveda­nie, atunci vei lucra totdeauna aşa şi îţi vei găsi odihna în Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

DUHUL SFÂNT NE DĂ PUTEREA DE A FI MILOSTIVI

Mare e dreptatea Ta, Doamne. Tu ai făgăduit Aposto­lilor Tăi: „Nu vă voi lăsa orfani” [In 14, 18]; şi acum noi trăim această milostivire, şi sufletul nostru simte că Dom­nul ne iubeşte. Iar cine nu simte, e bine ca acela să se pocăiască şi să trăiască după voia lui Dumnezeu şi atunci Domnul îi va da harul Lui, care va călăuzi sufletul său. Dar dacă vezi un om care păcătuieşte şi nu ţi-e milă de el, ha­rul te părăseşte.

Ni s-a poruncit să iubim, dar iubirii lui Hristos îi este milă de toţi oamenii, şi Duhul Sfânt învaţă sufletul să îm­plinească poruncile lui Dumnezeu şi-i dă puterea să facă binele.

Duhule Sfinte, nu ne lăsa! Când eşti cu noi, sufletul simte prezenţa Ta şi îşi găseşte fericirea în Dumnezeu, căci Tu îi dai să iubească cu înflăcărare pe Dumnezeu.

Atât de mult i-a iubit pe oameni Domnul, că i-a sfinţit prin Duhul Sfânt şi i-a făcut asemenea Lui. Domnul e mi­lostiv, iar Duhul Sfânt ne dă puterea de a fi milostivi. Fraţilor, să ne smerim şi prin pocăinţă vom dobândi o inimă plină de milă, şi atunci vom vedea slava Domnului, care se face cunoscută sufletului şi minţii prin harul Du­hului Sfânt.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„DUHUL SMERENIEI BUCURĂ PE DOMNUL MAI MULT DECÂT TOATE

Îi rog fierbinte pe toţi oamenii: să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus: „Primeşte-o! E harul”. A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am  auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat: „Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?”, aş răspunde: „Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”. Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Lc. 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

DULCEAȚA HARULUI

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare şi, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut încodrul sălbatic, el tânjea după împăra­tul, tatăl lui, şi după împărăteasa, maica lui, după fraţii şi surorile lui. Cum să trăiască el, fiul de împărat, într-un co­dru sălbatic şi des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viaţa sa de altădată în palatul tatălui său şi suspina cu putere după mama sa.

Aşa, şi mai mult încă, se întristează şi tânjeşte sufletul atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de fraţii săi într-o ţară străină îndepărtată, el plângea ne­mângâiat după tatăl său; şi când a văzut mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar şi a zis: „Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o ţară îndepărtată?”

Aşa, şi mai mult încă, se chinuie şi tânjeşte sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt şi a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaşte harul, acela nici nu-l caută. Şi aşa, lumea s-a alipit de pământ şi oamenii nu ştiu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceaţa Duhului Sfânt.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

”SFINȚII SUNT SAREA PĂMÂNTULUI.,,

Sfinții trăiesc prin dragostea lui Hristos, care este Dumnezeiască putere ce zidește și păzește lumea, și de aceea este atât de mare însemnătatea rugăciunilor lor. Sfântul Varsanufie, de pildă, mărturisește că în vremea lui rugăciunea a trei bărbați păzea lumea de catastrofe. Din pricina unor sfinți necunoscuți lumii se schimbă curgerea evenimentelor istorice și chiar cosmice, drept care fiece sfânt este un fenomen de însemnătate cosmică ce depășește hotarele istoriei pământului și trece în lumea veciniciei. Sfinții sunt sarea pământului; ei sunt sensul ființării lui; ei sunt rodul pentru care el se păzește. Iar când pământul va înceta a rodi sfinți, se va ridica de la dânsul puterea ce păzește lumea de catastrofe.

Fiecare sfânt – precum Antonie, Arsenie, Nicolae, Efrem, Serghie, Serafim, și alții asemenea lor – alcătuiește cea mai de preț vecinică moștenire a întregii lumi, măcar că lumea nici nu voiește să o știe, și adesea își omoară prorocii.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„DULCEAȚA DUHULUI SFÂNT,,

Sufletul meu însetează după Dumnezeul Cel Viu. Su­fletul meu caută iarăşi să se sature de dulceaţa Domnului. O, nepătrunsă mila Domnului: din ţărână l-a zidit Domnul pe om şi a suflat în nările lui suflare de viaţă [Fc 2, 7], şi sufletul omului a ajuns înrudit cu Dumnezeu.

Atât de mult a iubit Domnul zidirea Sa, că a dat omului pe Duhul Sfânt, iar omul a cunoscut pe Ziditorul său şi iubeşte pe Domnul lui.

Duhul Sfânt e iubire şi dulceaţă sufletului, minţii şi tru­pului; dar când sufletul pierde harul sau când harul se împuţinează, atunci sufletul va căuta iarăşi pe Duhul Sfânt cu lacrimi, tânjeşte după Dumnezeu şi zice:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi-L caut cu la­crimi. Cum să nu Te caut, Doamne? Tu însuţi m-ai aflat întâi şi mi-ai dat dulceaţa Duhului Sfânt; şi acum sufletul meu tânjeşte după Tine. Inima mea s-a îndrăgostit de Ti­ne şi mă rog Ţie: Dă-mi să rămân până la sfârşit în iubirea Ta; dă-mi pentru iubirea Ta să îndur toate întristările şi bolile.”

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„NEPUTINȚA OMENEASCĂ ,,

Starețul spune:

O, Duhule Sfinte… Tu mi-ai descoperit o neajunsă taină.

Iar dacă ar fi să-i spunem:

Descoperă-ne dară această taina pe care Duhul Sfânt ți-a dat să o cunoști,

ar urma un răspuns nu așa cum îl căutam. El spune:

Duhul Sfânt nevăzut dă sufletului cunoaștere.

El mi-au dat a cunoaște pe Domnul – pe Ziditorul meu. El mi-au dat a cunoaște cât de mult ne iubește Domnul… A lămuri aceasta este cu neputință…

Iată cât de sărac este Starețul din punct de vedere dialectic. Totuși ar fi o greșeală a gândi că aceasta este urmarea lipsei sale de cultură. Însă chiar și omul deosebit de înzestrat intelectual și capabil de o gândire raționalistă va rămâne la fel de tăcut când se va atinge de ființarea  despre care vorbește Starețul. Acolo nu poate fi vorba de «bogăția» gândului și a conceptelor theologice. Cuvântul omenesc nu este în putere a înfățișa viața către care suntem chemați, pe care o dăruiește Dumnezeu. Până și Însuși Domnul S-a ferit de a o înfățișa în cuvânt, zicând:

Dară când va veni Acela, Duhul Adevărului, povățui-va pre voi întru tot adevărul… Și într-acea zi nu Mă veți întreba nimic (Io. 16: 13;23)

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„Cine nu iubeşte pe fratele nu iubeşte nici pe Dumnezeu”

Cu trupul zac pe pământ, dar duhul meu se avântă să vadă pe Domnul în slavă. Deşi am păcătuit mult, Domnul mi-a dat să-L cunosc prin Duhul Sfânt şi sufletul meu îl cunoaşte şi ştie cât de nemăsurat de milostiv este şi ce bu­curie este în El.

Până n-a cunoscut harul dumnezeiesc, sufletul se teme de moarte. Se teme şi de Dumnezeu, pentru că nu ştie cât de smerit, de blând şi de milostiv este. Şi nimeni nu poate înţelege iubirea lui Hristos, dacă n-a gustat harul Duhului Sfânt.

Fraţii mei preaiubiţi întru Domnul, Domnul Cel Milos­tiv însuşi e martor pentru sufletul meu că scriu adevărul. Să ştiţi aceasta, fraţilor, şi nimeni să nu se amăgească: cine nu iubeşte pe fratele nu iubeşte nici pe Dumnezeu. Scrip­tura vorbeşte precis despre aceasta [In 4, 20-21], iar noi trebuie să împlinim întocmai acest cuvânt şi atunci vei ve­dea tu însuţi în sufletul tău mila Domnului care înrobeşte sufletul tău, pentru că dulce este harul Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Am luat arma mântuirii mele”

Ce înseamnă cuvintele

«Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui»?

Pentru noi nu înseamnă nimic, dar părintele Siluan le-a înțeles ca pe o mare mângâiere, deoarece trecea printr-o perioadă de părăsire dumnezeiască. De aceea, a zis:

«Am luat arma mântuirii mele.»

Era un triumf. Iadul înseamnă lipsa harului lui Dumnezeu. Și asta este din educația lui Dumnezeu. Scăparea părintelui Siluan era: «Nu deznădăjdui!».

„Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex” – Mitropolit Hierotheos Vlachos, editura Sophia, București – 2011

Certitudinea cea vie – Sfântul Siluan

Drumul către dumnezeire, urcușul de la chip la asemănare, este greu și măreț și de aceea nimeni nu poate păși singur. În toate stadiile este nevoie de adeverire, de certitudine, la fel cum este nevoie și în lucrurile firești, dar cu mult mai mult în lucrurile duhovnicești.

Părintele Sofronie a trăit experiențe rare, precum darul amintirii morții, căderea ontologică înțeleasă ca părăsire de către Dumnezeu, plânsul, întristarea, trăirea iadului și a Raiului, vederea luminii celei nezidite. Important este că la început nu a citit nimic din textele patristice despre cele prin care trecea. Mai târziu, studiul cuvintelor Părinților i-a deslușit pericolul gândurilor slavei. L-au salvat însă durerea și pocăința adâncă, darul amintirii morții și trăirea flăcărilor iadului. Trebuia să dobândească și o certitudine vie prin călăuzirea de către un părinte duhovnicesc, care trăia cele dumnezeiești și care învățase la rândul lui despre cele dumnezeiești.

În acea clipă importantă a vieții lui l-a cunoscut pe Sfântul Siluan, cel care mai trecuse înainte prin viața duhovnicească și care i-a stat alături ca un frate martor, certificând adevărul stărilor prin care trecea.

Astfel părintele Sofronie a înțeles că duhovnicul călăuzitor, care cunoaște sfătuirea cea neînșelată, joacă un mare rol în viața omului, duhovnicul fiind certitudinea vie a experienței duhovnicești, cel ce desparte adevărul de înșelare, înțelegerea celor zidite de cele nezidite, deci a celor diavolești de cele dumnezeiești. Vedem aceasta și în întâmplările din Sfânta Scriptură. De exemplu, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, după Buna Vestire, a primit poruncă să o viziteze pe Elisabeta, de la care a primit încredințare. Sfântul Apostol Pavel, după chemarea sa de către Hristos, a mers să îi întâlnească pe ceilalți Apostoli, care primiseră experiența renașterii sale. În acest cadru se mărturisește valoarea prezenței părintelui duhovnicesc experimentat în viața omului, pe calea aceasta plină de pericole.

Părintele Sofronie mărturisește în multe lucrări că cea mai mare binecuvântare a vieții sale a fost că Dumnezeu l-a îndreptat către Sfântul Siluan, lucru pentru care nu încetează să-L slăvească, mulțumindu-I. Desigur, trebuie observat că pe lângă faptul că Sfântul Siluan a fost martorul viu al experienței duhovnicești a părintelui Sofronie, în același timp și părintele Sofronie, datorită rudeniei duhovnicești pe care a avut-o cu acesta, a cunoscut adâncul experienței duhovnicești a Sfântului Siluan și a arătat-o întregii lumi. Părintele Sofronie pune mărturie că atunci când lumina cea necreată se arată omului în Duhul Sfânt, atunci sufletul trebuie să manifeste bărbăție pentru a crede această întâmplare și, desigur, să trăiască întreaga viață ulterioară în această perspectivă. Atunci este nevoie de martori vii ai Învierii lui Hristos, pentru a da mărturia lor și certitudinea, ca omul să fie întărit. Această lucrare a făptuit-o Sfântul Siluan în viața fericitului Sofronie, dupa cum scrie și părintele: Profeții Vechiului Testament, deși au primit descoperire de la Dumnezeu, nu au ajuns la desăvârșirea care se referă la principiul ipostatic. Aceasta a descoperit-o Hristos lumii cu mare putere. În toată istoria bisericească doar câțiva în fiecare generație au trăit chipul acestei viețuiri și puțini au înțeles ceea ce trebuia. Rari sunt eroii credinței care au urmat pașii aleși ai Dumnezeului Celui Preaînalt, însă influența lor se răspândește peste toată înălțimea mădularelor Bisericii. Părintele se referă la ajutorul pe care i l-a dat Sfântul Siluan:

Cuviosul Siluan a fost evenimentul fundamental al vieții mele. Datorită existenței acestuia vreme de mulți ani ca un susținător autentic, pe care l-am urmat, al cărui ucenic am și fost, am reușit să intru în viața creștină autentică. Îi sunt dator în mod nemăsurat și pentru rugăciunile lui, și pentru toată călăuzirea pe care mi-a oferit-o. L-am simțit ca pe una dintre figurile cele mai reprezentative ale Bisericii noastre, alături de fericiți asceți din mănăstiri și din pustiu, alături de sfinții episcopi sau preoți, la înălțimea învățătorilor teologiei.

Părintele ne încredințează că în toată viața lui a cunoscut mai mulți asceți din Sfântul Munte, mulți episcopi sau preoți, chiar și învățători ai teologiei, dar nimeni nu a avut experiența Sfântului Siluan. Aceasta este învederată și prin faptul că prin experiența lui l-a ajutat în mod decisiv pe părintele Sofronie cu experiența cea rară a duhului dumnezeiesc pe care îl trăia.

Hristos S-a arătat Sfântului Siluan într-o lumină mare și L-a cunoscut în Duhul Sfânt și i s-a dat harul sădirii în smerenia cea de nedescris a lui Hristos, rugându-se pentru întreaga lume, și s-a învrednicit să vadă lumina și să respire atmosfera lumii cele de sus.

În continuare părintele mărturisește:

Calea dezvoltării mele a fost mult mai înceată în comparație cu cea a Sfântului Siluan, însă și ceea ce am primit de la el a fost mult pentru nevrednicia mea.

Era deci firesc să considere întâlnirea sa cu Sfântul Siluan ca pe o întâmplare de mare importanță a vieții lui, pe care i-a prilejuit-o Pronia lui Dumnezeu, căci scrie:

„Acestui smerit bărbat i s-a dat de sus harul rugăciunii pentru toată lumea, ca și pentru sine. Păstra în sine tristețea și durerea pentru cei ce erau deja morți. Sufletul său era lipit de vederea iadului dincolo de marginea pământului. Considera iadul putința prin care i se dăruia experiența realității și stării duhovnicești a omului duhovnicesc și era în felul său să nu limiteze rugăciunea aceasta în timp, nici în spațiu, deoarece duhul său era neîncetat îndreptat către veșnicie”.

Cu o certitudine deplină, părintele Sofronie mărturisește despre mareața înviere duhovnicească a Sfântului Siluan, la care fusese condus de Pronia lui Dumnezeu: „Vorbea și scria în cuvinte simple despre experiențele primite de la Dumnezeu, dar cuvintele lui erau înțelese de cei care trăisera aceeași atmosfera a Duhului și neînțelese de reprezentanții teologiei academice.”

Însă cu simplitate și smerenie părintele măturisește:

Faptul că prin rugăciunile Sfântului Siluan am fost învrednicit și eu de această perspectivă duhovnicească îmi permite și mie să îndrăznesc același lucru. Desigur, nu am cunoscut pe deplin măsura binecuvântarii lui de care Dumnezeu l-a învrednicit, dar chiar și mie, celui mai mic dintre toți, mi s-a dat să trăiesc câte ceva întru asemănarea acestei experiențe.

„Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex” – Mitropolit Hierotheos Vlachos, editura Sophia, București – 2012

«Și mie îmi vin deseori gânduri de îndoială»

Când vrem să ajutăm pe cineva, atunci Dumnezeu ne va da cuvânt pentru a i-l oferi. În general, ne rugăm lui Dumnezeu și ne dă cuvânt, ce să spunem de fiecare dată.

Sfântul Siluan a ajutat astfel un tânăr monah: îl adusese tatăl său la mănăstire la vârsta adolescenței, iar când ajunsese de 19-20 de ani avea îndoieli despre existența lui Dumnezeu și de aceea vroia să părăsească monahismul și să fugă în lume. Tatăl lui după trup l-a rugat pe Cuviosul Siluan să-i vorbească. Siluan a mers întâi în chilia sa să se roage ca Dumnezeu să îl lumineze ce să spună, apoi, după rugăciune, a luat cuvânt de la Dumnezeu și a mers la monah și i-a spus: «Și mie îmi vin deseori gânduri de îndoială.» Monahul, care îl prețuia pe Sfântul Siluan, a prins curaj și a întrebat: «Și ce faci, părinte, atunci?» Sfântul Siluan a răspuns: «Îl îndepărtez!», iar monahul, care îl respecta pe părinte, a ascultat cuvântul și a îndepărtat gândurile și a devenit monah bun, a murit ca monah.

Fiecăruia îi trebuie un alt cuvânt, deoarece dacă îi vei spune altuia cuvântul acesta va zice: «A, păi dacă și Cuviosul Siluan, om sfânt, îi vin astfel de gânduri, atunci chiar nu există Dumnezeu!» De aceea părinții duhovnici trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să primească cuvântul pe care Dumnezeu îl dă și care este specific pentru fiecare om, cuvânt propriu, ceea ce înseamnă să-l ajutăm pe fiecare în mod ipostatic.

Părintele Siluan are un cuvânt pentru toate categoriile de oameni, chiar și pentru cei de altă religie, oricui îi putem spune câte un cuvânt al părintelui Siluan.

Domnul iubește pe cei păcătoși

Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire şi milostivire a Domnului faţă de mine.

În anii când eram flăcău mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam:„Doamne, nu le socoti lor păcatele lor faţă de mine”. Dar, deşi iubeam să mă rog, totuşi n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu şi-a adus aminte de pă­catele mele şi mi-a dat să iubesc oamenii, şi sufletul meu doreşte ca lumea întreagă să se mântuiască şi să fie în îm­părăţia cerurilor, să vadă slava Domnului şi să se desfăteze de iubirea lui Dumnezeu.

Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toţi păcătoşii El îi iubeşte ca şi pe mine.

O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare şi minunată. 

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Cerurile asculta rugăciunile noastre

Sfinţii ascultă rugăciunile noastre şi primesc de la Dum­nezeu puterea de a ne ajuta. Aceasta o ştie tot neamul cel creştinesc.

Părintele Roman, fiu duhovnicesc al părintelui Dosifei, mi-a povestit că, pe când era băiat în lume, a trebuit odată să traverseze Donul iarna şi calul lui a căzut într-o crăpă­tură deschisă în gheaţă şi se cufunda târând după el sub gheaţă şi sania. Atunci micuţul băiat a strigat: „Sfinte Nicolae, ajută-mă să scot calul afară!”, a tras de hamuri şi a izbutit să scoată calul şi sania de sub gheaţă.

Părintele Matvei, care era din acelaşi sat cu mine, păş­tea, fiind copil, ca şi prorocul David, oile tatălui său. Nu era mai înalt decât un berbec. Fratele lui mai mare lucra de cealaltă parte a unui câmp mare. Deodată, vede o haită de lupi năpustindu-se asupra lui Misa – acesta era nume­le părintelui Matvei în lume -, dar micuţul Misa a strigat; „Sfinte Nicolae, ajută-mă!” şi de-abia ce a strigat că lupii au bătut în lături fără a face nici un rău nici lui, nici tur­mei. Multă vreme la noi în sat se râdea şi se spunea: „Misa s-a speriat tare de lupi, dar Sfântul Nicolae l-a izbăvit pe el!”.

Cunoaştem o mulţime de cazuri în care sfinţii au venit în ajutorul nostru, de îndată ce i-am chemat. Din aceasta se vede că toate cerurile ascultă rugăciunile noastre.

Sfinţii se duc la Domnul, dar şi toţi oamenii care pă­zesc poruncile lui Hristos se duc la El, însă cei ce trăiesc după patimile lor şi nu se căiesc se duc la vrăjmaşul. Cred că dacă această taină s-ar descoperi oamenilor, ei ar înceta să mai slujească vrăjmaşului şi fiecare ar năzui cu toată puterea să cunoască pe Domnul şi s-ar duce la El.

Sfinţii au fost oameni ca noi toţi. Mulţi dintre ei au fost mari păcătoşi, dar prin pocăinţă au ajuns în împărăţia cerurilor. Şi toţi cei ce intră aici intră prin pocăinţa pe care Domnul Cel Milostiv ne-a dăruit-o prin pătimirile Sale.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Orice sistem raţionalist îşi are propria structură logică, dialectica sa internă; de asemenea, lume duhovnicească are şi ea — ca să ne exprimăm în mod convenţional — structura şi dialectica proprie. Dar experienţa duhovnicească are o dialectică cu totul deosebită şi care nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel spiritelor raţionaliste le-ar putea părea ciudat faptul că fericitul stareţ vede în iubirea de vrăjmaşi criteriul adevăratei credinţe, al adevăratei comuniuni cu Dumnezeu, semnul autenticei lucrări a harului.

În ciuda dorinţei de a fi cât mai scurt cu putinţă şi de a evita tot ce e de prisos, câteva cuvinte de explicaţie mi se par totuşi necesare.

Omul trăieşte în nădejdea de a primi în veacul viitor darul asemănării cu Dumnezeu şi al fericirii desăvârşite; aici el nu cunoaşte decât „pârga” sau „arvuna” acestei stări viitoare. în limitele experienţei sale pământeşti, omul îmbrăcat în trup poate rămâne în momentul rugăciunii în Dumnezeu păstrând în acelaşi timp amintirea lumii; dar când rămâne în Dumnezeu mai deplin, atunci „lumea e uitată”, aşa cum omul alipit cu totul de lume uită de Dumnezeu.

Dar dacă uităm de lume, atunci când atingem starea unei totale cufundări în Dumnezeu, cum am mai putea vorbi de iubirea de vrăjmaşi ca despre criteriul adevăratei comuniuni cu Dumnezeu? Când uită lumea, omul nu se meii gândeşte nici la prietenii, nici la vrăjmaşii săi.

Prin Fiinţa sau Esenţa Sa Dumnezeu este mai presus de lume, transcendent lumii. Dar prin lucrarea sau actul Său El rămâne în lume, e imanent lumii. Absoluta transcendenţă a Fiinţei divine nu e nicidecum afectată de neîncetata Sa acţiune sau lucrare în lume. Dar omul îmbrăcat în trup şi care trăieşte pe pământ n-are în el o asemenea desăvârşire; deci atunci când e cu totul cufundat în Dumnezeu, cu toate puterile minţii şi inimii sale, el pierde orice conştiinţă a lumii. De aici nu trebuie dedus că totala cufundare în Dumnezeu ar fi lipsită de legătură cu iubirea faţă de vrăjmaşi. Stareţul afirma, dimpotrivă, că una e strâns legată de cealaltă.

La arătarea lui Hristos, stareţul ajunsese la o astfel de treaptă a cunoaşterii care exclude orice îndoială sau ezitare. El afirma categoric că cine iubeşte pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt va iubi deopotrivă întreaga creaţie a lui Dumnezeu şi, înainte de toate, omul. Socotea această iubire drept un dar al Duhului Sfânt. O primea ca pe o putere venită de sus. Şi, invers, cunoştea şi cufundarea totală în Dumnezeu ce purcede dintr-o iubire de aproapele iscată de har.

Vorbind de vrăjmaşi, stareţul folosea limbajul mediului său, într-o epocă în care se vorbea şi se scria mult despre „duşmanii credinţei” [ateii bolşevici]. El însuşi nu-i împărţea pe oameni în prieteni şi duşmani, ci în cei care-L cunoşteau pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunoşteau. Am putea de aceea presupune că, dacă împrejurările istorice ar fi fost diferite, stareţul s-ar fi exprimat astfel, ceea ce de altfel i s-a întâmplat de mai multe ori atunci când vorbea despre iubirea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, pentru cei ce fac binele ca şi pentru cei ce fac răul. După părerea sa, acest lucru îl face pe om asemenea lui Hristos Care „Şi-a întins braţele Sale pe cruce” ca să strângă la Sine pe toţi oamenii.

Care e sensul poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri„? De ce a zis Domnul că aceia care vor păzi poruncile Lui vor şti de unde vine învăţătura Sa (In 7,17)? Cum înţelegea stareţul acest lucru?

Dumnezeu este Iubire, Iubirea absolută, care în revărsarea sa covârşitoare îmbrăţişează întreaga creaţie. Până şi în iad Dumnezeu e prezent ca iubire. Dând omului pe măsura capacităţii sale cunoaşterea reală a acestei iubiri, Duhul Sfânt îi descoperă în acelaşi timp calea care duce spre plinătatea existenţei.

Cei care au ajuns la împărăţia cerurilor şi care rămân cu Dumnezeu văd în Duhul Sfânt toate adâncurile iadului, căci în întreaga existenţă nu există loc în care Dumnezeu să nu fie de faţă.

„Tot cerul sfinţilor vieţuieşte prin Duhul Sfânt şi nimic din ceea ce este în lumea întreagă nu e ascuns Duhului Sfânt.” „Dumnezeu e Iubire, şi în sfinţi Duhul Sfânt e Iubire.”

Rămânând în ceruri, sfinţii văd iadul şi-l îmbrăţişează şi pe acesta în iubirea lor.

Cei ce-l urăsc pe fratele lor şi-l resping duc o existenţă amputată şi mutilată. N-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu Care e Iubire ce îmbrăţişează toate, şi n-au găsit calea ce duce spre El.

Omul nu poate rămâne în acelaşi timp cu totul în Dumnezeu şi cu totul în lume. Aşadar, el nu poate să-şi dea seama dacă contemplaţia sa a fost autentică sau, din contră, imaginară, decât numai după ce se „întoarce” la amintirea şi simţirea lumii. Dacă, insista stareţul, după o stare duhovnicească socotită drept o contemplaţie dumnezeiască sau o comuniune cu Dumnezeu, nu avem iubire pentru vrăjmaşi şi, prin urmare, pentru întreaga creaţie, e un semn sigur că această contemplaţie n-a fost autentică, altfel spus n-a fost o adevărată comuniune cu Dumnezeu.

Omul poate fi „răpit” în stare de contemplaţie înainte să-şi dea seama de acest lucru. în stare de extaz, chiar atunci când acesta nu vine de la Dumnezeu, omul nu poate înţelege ce i se întâmplă. Dacă însă, după „întoarcerea” la conştiinţa obişnuită, în suflet rămâne ca rod al contemplaţiei un sentiment de mândrie şi indiferenţă pentru soarta lumii şi a oamenilor, atunci fără nici o îndoială această contemplaţie a fost falsă. Astfel, autenticitatea sau caracterul înşelător al contemplaţiei poate fi recunoscut după roadele sale.

Cele două porunci ale lui Hristos — iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele — simt inseparabile. Dacă credem că vieţuim în Dumnezeu şi că-L iubim pe Dumnezeu urându-l în acelaşi timp pe fratele nostru, ne înşelăm şi ne găsim în rătăcire. Astfel, cea de-a două poruncă ne îngăduie să verificăm măsura în care trăim cu adevărat în Dumnezeu.

„Arhim. Sofronie –  Viata si invatatura staretului Siluan Athonitul”

Sursa

Sfântul Siluan

CE FIERBINTE NE IUBESTE DOMNUL,CA PE NIŞTE SCUMPI COPII”

Domnul Cel Milostiv ne-a dat nouă, păcătoşilor, pe Duhul Sfânt şi n-a cerut de la noi nici o plată, dar fiecăruia dintre noi îi spune ca Apostolului Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21, 15]. Astfel, Domnul vrea de la noi numai iubire şi se bucură de întoarcerea noastră. Milostivirea Domnului faţă de om e aşa: de îndată ce omul încetează să mai păcătuiască şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, Domnul îi şi iartă milostiv totul şi-i dă harul Duhului Sfânt şi puterea de-a birui păcatul.

Lucru uimitor: omul se scârbeşte de fratele lui atunci când acesta e sărac sau nespălat, deşi este un om ca şi el, dar Domnul ne iartă totul ca o mamă iubitoare copilului ei şi nu se  scârbeşte de nici un păcătos, ba mai mult, îi dă darul Sfântului Duh.

Dacă oamenii ar cunoaşte iubirea Domnului pentru noi, s-ar preda cu desăvârşire voii Lui sfinte şi ar trăi într-o asemenea odihnă în Dumnezeu ca nişte copii de împărat, împăratul poartă de grijă de toate: şi de împărăţie, şi de familie, şi de copii, iar fiul său trăieşte liniştit în palat, toţi îl slujesc şi el se bucură de toate fără nici o grijă. Tot aşa, cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăieşte în pace, mul­ţumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau pri­gonit. Are odihnă pentru că harul Duhului Sfânt e cu el, şi dulceaţa Duhului îl mângâie, şi se întristează numai de faptul că l-a supărat mult pe Domnul său preaiubit.

Ah, cum trebuie să trăim pe pământ ca sufletul să sim­tă întotdeauna că rămâne cu Dumnezeu. Domnul a zis: „Nu vă voi lăsa orfani!” [In 14,18] şi ne-a dat Duhul Sfânt şi sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt viază în el; chiar dacă harul e mic, sufletul simte totdeauna iubirea Dom­nului, simte că Domnul e al nostru şi noi ai Lui. Dar dacă în suflet nu e aşa, înseamnă că el a pierdut harul.

Sufletul simte că Domnul îl iubeşte şi El nu se uită la mulţimea păcatelor. Ca în ziua în care Domnul i-a spus lui Zaheu: „Zahee, astăzi trebuie să fiu în casa ta” [Lc 19, 5], şi aceasta numai pentru că voia să vadă pe Hristos; aşa e şi acum cu păcătosul când sufletul lui se întoarce la Dumne­zeu. Acum însă, norodul a rătăcit de la calea cea bună, şi oamenii s-au făcut nemiloşi, s-au împietrit cu toţii şi nu mai e iubire; de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dum­nezeu. Din pricina împietririi inimii lor oamenii cred că şi Dumnezeu e ca ei, şi adeseori îşi pierd credinţa în Dum­nezeu.

Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta pe Domnul şi le-aş spune: „Priviţi cum este Domnul! în faţa iubirii Lui su­fletul omului se topeşte ca ceara”. Dar această iubire nu se poate vedea numai cu mintea simplă; ea este cunoscută prin Duhul Sfânt.

Doamne, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi şi pentru întreaga lume, ca noroadele să Te cunoască şi să trăiască veşnic împreună cu Tine. Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Duh Sfânt ca să înţelegem slava Ta.

Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe: mi-e mi­lă de oamenii care nu cunosc dulceaţa străpungerii sfinte [a inimii]. Sufletul meu doreşte cu putere ca mila Domnu­lui să fie cu toţi, ca lumea întreagă, toţi oamenii, să ştie cât de fierbinte ne iubeşte Domnul, ca pe nişte scumpi copii.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

DOMNUL SE BUCURĂ DE CĂINȚA OAMENILOR

Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu de­spre mila Ta norodului Tău.

Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-l va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.

Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rânduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curând voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt m-a învăţat să iu­besc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vârful lui să puteţi vedea faţa blândă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe pă­cate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păca­te şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu nu­mai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură su­fletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă.

Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu Însuţi prin Duhul Tău Cel Sfânt?

Te rog, Doamne, revarsă peste oameni harul Duhului Sfânt ca ei să cunoască iubirea Ta. Încălzeşte inimile abă­tute ale oamenilor ca ei să Te slăvească în bucurie uitând întristările pământului.

Mângâietorule bunule, cu lacrimi Te rog: mângâie ini­mile întristate ale oamenilor. Dă noroadelor să audă dul­cele Tău glas: „Iertate sunt păcatele voastre”. Da, Doamne, stă în puterea Ta să faci minuni şi nu e minune mai mare decât a-i iubi pe păcătoşi în căderea lor. Să iubeşti un sfânt e uşor, căci el este vrednic de ea. Da, Doamne, as­cultă rugăciunea pământului. Toate noroadele sunt în­tristate; toate sunt abătute în păcat; toate sunt lipsite de harul Tău şi trăiesc în întuneric.

 O, noroadelor, să chemăm la Domnul tot pământul şi auzită va fi rugăciunea noastră, pentru că Domnul se bu­cură de căinţa oamenilor; şi toate puterile cereşti ne aş­teaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi să vedem frumuseţea feţei Lui.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

PRE DUMNEZEU A ÎNDUPLECA ESTE CU NEPUTINȚĂ

Acea părăsire de Dumnezeu ce i-a fost dat Sfântului Siluan să o trăiască înainte de a i se arată Domnul, în realitatea sa duhovnicească este „deșertarea” Starețului însuși. În acea părăsire de către Dumnezeu, pe care a exprimat-o prin cuvintele „Pre Dumnezeu a îndupleca este cuneputință”, se vădește Pronia lui Dumnezeu care i-a dat lui Siluan să se adâncească în întunecoasa deznădejde, să cerce murirea care îngrozește sufletul, să fie redus la o înmicșorare limită, în vârtutea îndepărtării lui Dumnezeu de la el. Însă tocmai această pogorâre la iad fusese pregătită sufletului pentru a primi pe Hristos Care i S-a arătat întru putere mare. Lumina Dumnezeirii îl luminase și harul Duhului Sfânt îl preaplinise întreg, până și în trup; viața nefăcută îl îmbrățișase iar „deznădejdea – deșertarea” s-a preschimbat în „smerenia lui Hristos care este de nedescris”. Să vedem cum scrie Siluan despre experiența sa:

Domnul m-a învățat să-mi țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc, și astfel se smerește sufletul meu. Dar aceasta încă nu este adevărata (adică Dumnezeiasca) smerenie, care este de nedescris…

Smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei se bucură că sunt mai mici. Așa mi-a dat să înțeleg Domnul.

Scriu despre aceasta pentru că sufletul meu cunoaște pre Domnul. Numai celor smeriți li se arată Domnul în Duhul Sfânt.

Smerenia este Lumina în carea noi putem zări Lumina-Dumnezeu.

Cel ce a cunoscut pre Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela de la Dânsul (Hristos-Dumnezeu) s-a învățat smerenia și s-a asemănat Învățătorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt. 11:29), s-a făcut asemenea Lui (lui Hristos).

Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

DOMNUL IUBESTE SUFLETUL CARE PĂZEŞTE CURĂȚIA

Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, sme­rit şi blând. După mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.

Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dum­nezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.

Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pen­tru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu do­rind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secun­dă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei? „Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înăl­ţat la cer?

Nu putem înţelege aceasta.

Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia su­fletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubi­rea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv l-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-l sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 

 

Sfinții aud rugăciunile noastre fierbinti

Sfinţii viază în altă lume şi acolo, prin Duhul Sfânt,  văd slava lui Dumnezeu şi frumuseţea feţei Domnului.  Dar în acelaşi Duh Sfânt ei văd viaţa şi faptele noastre.  Cunosc întristările noastre şi aud rugăciunile noastre fierbinţi. Cât au trăit pe pământ, au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu; iar cine are iubirea pe pământ, ace­la o ia cu el în viaţa veşnică, în împărăţia cerurilor, unde iubirea creşte şi va fi desăvârşită. Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinţii şi se roagă pentru noi.

Domnul a dat sfinţilor darul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ei ne iubesc pe noi. Sufletele sfinţilor cunosc pe Domnul şi bunătatea Lui faţă de om şi de aceea duhul lor arde de iubire pentru norod. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau auzi fără întristare de un om păcătos şi în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el.

Duhul Sfânt i-a ales să se roage pentru întreaga lume şi le-a dat izvoare de lacrimi. Duhul Sfânt dă aleşilor Lui atât de multă iubire, că sufletele lor sunt ca înflăcărate de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

 

Mintea și inima trebuie păzite de toate gândurile

Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.

Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.

Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.

Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.

Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.

Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„Dragostea lui Hristos este suferință mai presus de toate suferințele”

Fericitul Stareț spunea adesea că Duhul Sfânt l-a învățat să iubească cu dragostea lui Hristos. A iubi cu dragostea lui Hristos înseamnă a bea paharul lui Hristos, acel pahar pentru care Însuși Omul-Hristos a rugat pe Tatăl «să-l treacă». Dragostea lui Hristos este fericire ce nu se compară cu nimic din lumea aceasta, și totodată este suferință mai presus de toate suferințele, suferință până la moarte. Acest ultim prag, moartea, este și ultima ispitire a iubirii noastre și a libertății. Cel ce fie în parte, fie de departe merge pe urma lui Hristos, «suindu-se spre Ierusalim», acela va înțelege frica pe care o cercau Ucenicii Săi urmându-I (Mc. 10: 32). Aceasta pentru că fiecare facere după porunca lui Hristos trece prin cercare, iar altfel nu se poate; și de-abia după cercare își primește vecinica vrednicie. Nevoitorul, cunoscând această lege duhovnicească, adesea cu adâncă temere se hotărăște a se avânta în lucrarea dragostei; iar apoi, când trece prin cercare și înțelege măreția darului lui Dumnezeu către om a – slobozenia cea asemenea lui Dumnezeu și viață asemenea Lui – nu mai află nici cuvinte, nici suspinuri spre a-și spune mulțămitoarea dragoste către Dumnezeu.

Sunt împrejurări în viața nevoitorului când deplin se hotărăște la moarte, dar de obicei acel foc îl poartă tăinuit în suflet, fără să se înfățișeze în deplina sa putere; însă în starea lui împuținata, ce nu își arată în afară lucrarea, el este de neapărată trebuință chiar și în viața de zi cu zi, spre a petrece după puteri în paza poruncii.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

A te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele”

A trăi creștinește este cu neputință: creștinește se poate numai muri, precum murea Apostolul Pavel în toate zilele (1 Cor. 15: 31).

În neputincioasa-mi încercare de a descrie fie cât de puțin calea duhovnicească a marelui Stareț mă apropii de săvârșirea căii vieții sale pământești, care, în limbajul omenesc obișnuit, se numește moarte, dar în graiul credincioșilor – săvârșit. În ultimii ani ai vieții sufletul Starețului neîncetat trăgea către rugăciunea pentru lume. Până în sfârșit rămăsese liniștit și pașnic în afară, dar foarte adesea expresia ochilor îi era una adunată, îndurerată. În convorbiri revenea cel mai adesea la două teme; spunea:

”Merg către Tatăl Meu și Tatăl vostru, către Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Gândește-te, ce cuvinte milostive sunt acestea… Domnul ne face pe toți o singură familie.

Spunea iarăși:

Roagă-te pentru oameni… Fie-ți milă de norodul lui Dumnezeu.

Zicerii mele că a te rugă pentru oameni este greu, el a răspuns:

Bineînțeles că este greu… a te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele… dar este nevoie de rugăciune… Tot ceea ce ne-a învățat vreodată harul trebuie ținut până la sfârșitul vieții… Domnul uneori părăsește sufletul pentru a-l cerca, pentru ca sufletul să-și arate înțelegerea și bunăvoirea, dar dacă omul nu se silește a lucra, va pierde harul; însă dacă-și va arăta bunăvoirea, atunci harul îl va iubi și nu-l va mai părăsi.

Era vădit că «harul îl iubise și nu-l mai părăsea».

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

În iubire, omul nu rămâne neschimbat

 În rugăciunea pentru lume cea din multă dragoste, omul ajunge până acolo unde nu se cruță întru nimic; iar când această jertfă lăuntrică va fi fost adusă, sufletul ajunge într-o adâncă pace întru toate. Însă după încetarea rugăciunii, iarăși văzând lumea afundată în suferințe și în întunerec, este din nou îndemnat spre rugăciune, iar această până în ultima clipă a vieții.

Revenind de la rugăciune la vârtoşenia vieții psihofizice, sufletul cearcă o anume tristețe pentru nedeplinătatea jertfei sale, ba chiar și o oarecare rușine pentru minciuna sa, precum este scris: «tot omul mincinos» (în slavonă: minciună) (Ps. 115: 2). Mincinos, căci nu rămâne neschimbat, iar dacă astăzi va fi zis: iubesc, mâine poate nu va mai află în sine acea iubire. Astfel treptat se naște în sufletul omului nevoia de a-și birui minciuna vieții și a-și duce rugăciunea până la dreptatea ultimă, ceea ce nu se atinge decât după moarte.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”

Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristă­rile trec.

Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întris­tarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea ome­nească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.

Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pen­tru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.

Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.

Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci tră­ieşti după voia ta.

Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are nici­odată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.

Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Lc. 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cu­vintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lu­me, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamă­rit în cer şi pe pământ.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preo­cupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Fiecaruia dintre noi îi este dată aceeaşi poruncă”

În cartea de față nu îmi propun sarcina, cu neputință de îndeplinit, a deplinei dezvăluiri a tainei vieții duhovnicești creștine; nu dezleg aci nici o problemă. Sarcina mea constă doar în a mă atinge de ea măcar în parte, și astfel, întemeindu-mă pe experiența Starețului, așa cum l-am observat, să arăt că nevoitorul creștin, povățuindu-se de porunca lui Hristos, neapărat se va opri la condiția fără de care nu este cu putință îndeplinirea acelei porunci, și anume: «Dacă cineva nu-și va urî sufletul, nu poate ucenic al Meu să fie» (vezi Lc. 14: 26).

Când creștinul, în fierbintea năzuință către desăvârșirea poruncită, primește adânc în suflet și această condiție, arătată de Însuși Domnul, atunci începe experiența despre care cu multă întemeiere se poate spune că aduce omul către ultimele hotare ce îi este cu putință a atinge.

Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Om desăvârșit și în înțelesul ultimei desăvârșiri cu putință, și în înțelesul de om adevărat, real. El Singur, Omul desăvârșit, a deșertat până la capăt toată deplinătatea experienței omenești, iar cei ce Îi urmează, călăuziți de porunca Sa și de Duhul Său, doar se apropie de acea deplinătate, nedeşertându-o a€“ cel puțin în limitele vieții pământești.

Vorbind despre deplinătatea experienței atot-omenești, sunt încredințat că omul o poate atinge în toate împrejurările, astfel încât monahismul nu este în această privință o excepție de la starea obștească. Fiecăruia dintre noi îi este dată aceeași poruncă, altfel spus, nici unul dintre noi nu este micșorat înaintea lui Dumnezeu, ci fiecare deopotrivă se cinstește. Fiecăruia dintre noi este data suma – dacă se îngăduie să vorbim astfel – cu care se poate dobândi ultima desăvârșire la care poate ajunge omul, al cărei preț este pentru toți și pentru fiecare unul și același: a nu se cruța până în sfârșit. A nu se cruța până în sfârșit nu înseamnă doar «a-și împarți toate avuțiile și a-și da trupul să se arză» (vezi 1 Cor. 13: 3), ci a ne lepăda de tot ce avem (vezi Lc. 14: 33), în măsura ființării noastre că făptura osebită de Dumnezeu, și a osebirii noastre, a împotrivă-punerii noastre egoiste față de aproapele, de împreună-omul.

În deplinătatea sa, aceasta nu se dobândește decât prin moarte, drept care a trăi creștineşte, esențial nu se poate; creștinește se poate numai muri.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„A trăi creștinește este cu neputință; creștinește se poate numai muri”

A trăi creștinește este cu neputință; creștinește se poate numai muri. Câtă vreme omul trăiește în această lume, în acest trup, tot mereu va fi acoperit că de un văl ce nu îi da să petreacă desăvârșit și neîncetat în Dumnezeul către Care tânjește sufletul. Câtă vreme omul este în acest trup, în această latură a vieții sale, el se află pururea condiționat de viața pământească, și deci toată facerea sa va purta și ea un caracter relativ, iar desăvârșirea nu și-o va atinge altfel decât prin marea taină a morții, care va pune pecetea vecinicului adevăr pe întreaga cale pământească străbătută sau, dimpotrivă, va vădi minciună ei. Moartea, că destrămare a vieții organice a trupului este asemănătoare la toți oamenii, însă că eveniment duhovnicesc își dobândește la fiecare în parte sensul și însemnătatea ei osebită.

Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Lupta noastră este să dobândim smerenia

Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne sme­rim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.

Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dum­nezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.

Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dum­nezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.

Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].

„Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos”

Un monah lipsit de experienţă suferea din partea de­monilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl ur­măreau

Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăi­mânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi de­monii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nă­dejdea în El.

Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.

Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înă­untrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Dom­nul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.

Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.

Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi amin­te de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătă­mare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultă­tor nu se va îndrepta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

Domnul e nemăsurat de milostiv.

79641

Sufletul meu cunoaşte milostivirea Lui faţă de mine, şi eu scriu despre ea cu nădejdea că măcar un singur suflet se va îndrăgosti de Domnul şi se va aprinde pentru El cu jarul pocăinţei.

Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aş fi deznădăjduit din pricina mulţimii pă­catelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, şi el s-a îndrăgostit de El şi uită tot ce-i pământesc.

Doamne, smereşte inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ţie.

Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:

„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”

„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”

„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”

„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”

Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.

Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milos­tivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri.

___________________________________________________________________

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Întâlnirea providențială a părintelui Sofronie cu starețul Siluan

77360Așa cum recunoaște în mai multe rânduri, Părintele Sofronie nu înțelege natura acestor fenomene duhovnicești. Pradă acestor paradoxuri, pradă pendulărilor sufletului său între iad și rai, este muncit de tot felul de întrebări care îl cufundă într-o perprexitate cu atât mai mare cu cât nu găsește răspunsul: „Cum se poate, trăind în această lume – extrem de dinamică și aruncată în deznădejde – a trăi fără păcat? Cum se poate ocoli păcatul? Cum putem fi siguri că Duhul care este și lucrează în noi este cu adevărat a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, Care purcede de la Tatăl, și nu altceva? Din moment ce omul este chemat să creeze, care este forma cea mai nobilă a muncii de creator? Care stare a sufletului nostru arată că suntem cu adevărat chipul Dumnezeului Viu?” Se mai întreba și dacă drumul pe care îl urmează este cu adevărat bun, „firesc”.

Toate aceste întrebări care îl chinuie nu își vor găsi răspunsul și nici drumul său nu va deveni limpede și dovedit duhovnicește decât din momentul în care în Săptămâna Luminată a anului 1931, Părintele Sofronie va trăi ceea ce el a considerat drept „evenimentul de cea mai înaltă însemnătate” din viața sa: întâlnirea – în sensul adevărat și puternic al cuvântului – cu starețul Siluan. Un dar al proniei divine, care intervine tocmai atunci când are nevoie. O „schimbare hotărâtoare în viața sa lăuntrică”: „Domnul mi-a dat să trăiesc în șuvoaiele milostivirii Sale, dar nimic nu înțelegeam: cu El toate sunt altfel. Dar nu m-a lăsat până în sfâeșit în întuneric: m-a adus la picioarele Fericitului Siluan și atunci am înțeles că toată experiența mea de mai nainte mă pregătise spre a-i primi învățătura.”

Părintele Sofronie a povestit adesea întâlnirea sa cu starețul Siluan: „De mult timp nutream un respect adânc pentru starețul Siluan, însă nu îndrăzneam să îl abordez. În 1931, a doua zi de Paști, primisem în mica mea chilie pe un călugăr numit Vladimir. Era un om învățat, inginer de formație, care trăia în pustie. În timpul discuției noastre, care era întru totul degajată, îmi spuse dintr-o dată: «Părinte Sofronie, cum ne putem mântui?» Cum tocmai mă pregăteam să îi fac un ceai – ca și cum aș fi primit un oaspete – i-am spus: «Stai la hotarul deznădejdii și, când te vor lăsa puterile, șezi și bea o cană de ceai».

I-am spus asta spontan, fără să înțeleg cu adevărat lucrurile. Părintele Vladimir, ieșind de la mine, a mers să îl viziteze  pe starețul Siluan. Nu știu despre ce au vorbit. Totuși, a doua zi, în a treia zi de Paști, pe când coboram din clădirea mare pentru a intra în curtea mănăstirii, l-am văzut pe stareț venind din direcția opusă. Cum avusesem mereu un simțământ de cinstire pentru el, m-am dat la o parte pentru a-i face loc, ca semn al adâncii mele stime. Însă el a venit drept spre mine și mi-a zis: «Părintele Vladimir s-a simțit bine ieri pe la dumneata?» – «Da, i-am răspuns. M-am înșelat în ceva?» – «Nu, zise starețul, dar ceea ce i-ați spus nu e la măsura lui. Veniți la mine și vom sta de vorbă».

Starețul mi-a dat o lămurire nădăjduind ca eu să înțeleg câte ceva. Găsise o anumită analogie între ceea ce îi spusesem părintelui Vladimir – ceea ce oglindea propria mea stare lăuntrică – și cuvântul pe care îl primise de la Domnul: «Ține-ți mintea în iad  și nu deznădăjdui». Spun bine analogie și nu identitate.

După aceea l-am vizitat destul de des pe starețul Siluan și uneori, în măsura în care munca fiecăruia o permitea, discuțiile noastre se prelungeau.”

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

„La acea vreme, era cu adevărat un mare duhovnic”

79795La acea vreme renumele starețului Siluan nu era foarte mare. Erau bineînțeles și persoane, precum episcopul sârb Nicolae Velimirovici, cărora le plăcea să vorbească cu  Siluan și care vedeau în el un adevărat purtător al Duhului Sfânt, dar de multe ori acestea trebuiau să înfrunte batjocurile călugărilor și ale teologilor care se întrebau ce puteau găsi la el. „Până la sfârșit, simplitatea și smerenia starețului Siluan i-au acoperit sfințenia în ochii celor mai mulți” scria părintele Sofronie. O situație deloc surprinzătoare. Într-adevăr „credinciosul – adesea vreun nevoitor din pustie – poate apărea ca un jalnic sărac în aparența sa fizică, îmbrăcat în zdrențe, fără nici o apărare înaintea stăpânitorului acestei lumi, însă în ce privește duhul său lăuntric el poate fi cu adevărat mare. Împărăția căreia aparține după darul cel de Sus nu este a acestei lumi”. Cu alte cuvinte, pentru un observator din afară, care nu a făcut experiența Duhului Sfânt, se poate ca o ființă purtătoare a luminii necreate să nu aibă nimic special, nimic care să atragă atenția.

Însă această orbire aparentă referitoare la sfințenie nu îl interesa pe părintele Sofronie. Întărit de propria sa experință a vieții în Hristos și a luminii necreate, a recunoscut imediat statura lui Siluan. „La acea vreme, era cu adevărat un mare duhovnic”, scria Părintele. Într-adevăr, după ce fusese cercetat de har – lucru rar în istoria Bisericii –, după ce Îl văzuse pe Hristos fără să Îl fi căutat și după ce primi de la El un cuvânt de mântuire – „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” –, după aproape o jumătate de secol de luptă ascetică fără răgaz împotriva mândriei, a demonilor și a „vântului puternic, a focului ispitei”, Siluan „se apropiase de un grad de cunoaștere și de desăvârșire care făcea din el un sprijin încercat pentru alții, un părinte duhovnicesc de nădejde”.

Părintele Sofronie arată că starețul Siluan, ridicat de Sfântul Duh la contemplarea luminii necreate, purtând în sine această lumină, avea darul clarviziunii și al discernământului. Inspirat de vederea lui Dumnezeu, Care iradiase întreaga lui ființă cu iubirea Lui nesfârșită și îl învățase smerenia, starețul se ruga și plângea pentru lumea întreagă ca și pentru sine, trăind în cel mai înalt grad focul iubirii de vrăjmași și mila pentru fiecare creatură care suferă din lumea aceasta. „La fel de receptiv și de spontan ca și primii apostoli”, era credincios tradiției Bisericii nu doar printr-o bună cunoaștere a scrierilor Părinților pustiei, ci și prin faptul că în el se reînnoise experiența acestor Părinți. Această cunoaștere directă a lui Dumnezeu, experiența veșniciei dumnezeiești unite cu simplitatea și cu forța lui duhovnicească „l-a făcut să fie […] slobod lăuntric de robia formei”.

Pe scurt, așa cum o va repeta adesea, Părintele Sofronie avea înaintea ochilor un exemplu evident al perfecțiunii umane la care omul este chemat, un ipostas care „înainta cu pas sigur către nepătimire”: „Era cu adevărat un om: chip și asemănare a lui Dumnezeu”.

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

„Niciodată și nicăieri nu aș fi putut găsi șipotul de apă vie”

58664Din momentul acestei întâlniri, starețul Siluan va deveni părintele duhovnicesc al Arhimandritului Sofronie. „Apostol și ucenic” al lui Hristos, va fi îndrumătorul sigur care îi va răspunde la întrebări, îl va ajuta să rezolve problemele care îl muncesc, îl va duce la o mai bună înțelegere a caracterului paradoxal al stărilor pe care îi e dat să le trăiască. Siluan, cu experiența sa, îl va salva pe Părintele Sofronie din deznădejdea lui, deoarece el însuși a cunoscut cele mai extreme stări duhovnicești: pe de o parte, vederea lui Hristos în lumina sa strălucitoare și, pe de altă parte, intuirea propriei pierzanii și osânde veșnice, care duce la deznădejde. După cum scrie Părintele Sofronie, Siluan l-a „dus la izvoarele vieții Duhului”: „Dacă nu m-ar fi luat de mână și nu m-ar fi pus în preajma izvorului îndrumându-mi mâinile minții mele, niciodată și nicăieri nu aș fi putut găsi șipotul de apă vie”.

Contactele regulate dintre Părintele Sofronie și starețul Siluan vor continua până la moartea celui din urmă, din 24 septembrie 1938. Opt ani de-a lungul cărora Părintele Sofronie va fi din ce în ce mai apropiat de Siluan, devenindu-i ucenic și servindu-i drept secretar: Siluan fusese deja prezent la hirotonia sa întru diacon în 13 mai 1930, la pomenirea Sfântului Iacov după calendarul vechi, slujbă celebrată de episcopul sârb Nicolae Velimirovici, care îi va spune lui și unui alt călugăr rus hirotonit preot în același timp: „Amintiți-vă de Sfântul Lucian care a slujit Liturghia pe pieptul său”. Un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl va păstra mereu în inimă și care îl va face să spună următoarele mult mai târziu: „Episcopul Nicolae avea dreptate: trupește suntem într-o situație mai bună decât Sfântul Lucian, dar pe dinăuntru e groaznic!”

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

Moartea Starețului Siluan

79883„Săvârșitu-s-a Fericitul Stareț, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopții spre 11/24 septembrie 1938, și a fost îngropat în aceeași zi, seara la ora patru.”

Iată cum își încheie Arhimandritul Sofronie capitolul despre nașterea în cer a cinstitului său învățător. Constatare precisă, obiectivă, factuală. În paginile precedente povestește ultimele zile ale starețului Siluan cu sensibilitate și tandrețe, însă fără patos, cu o pudoare și o sobrietate care lasă să transpară dragostea și profundul său respect. Simțim la el o bucurie dureroasă în care se amestecă tristețea în fața plecării unei ființe dragi cu pacea care izvorăște din credința în înviere și din convingerea că cel care îl părăsea se mântuia: „Era vădit că harul îl iubise și nu-l mai părăsea” scria el.

În 15 septembrie, către orele 5 ale dimineții, Părintele Sofronie îl vizitase pe starețul Siluan la depozitul mănăstirii Sfântul Pantelimon, unde acesta își îndeplinea munca de iconom: „l-am aflat, ca întotdeauna, liniștit; vorbea cu glasul lui obișnuit, scăzut”. Câteva ore mai târziu, se reîntoarce la el, în chilia sa. Dar de această dată, Siluan se simte rău, pe chipul lui se vede durerea. Părintele Sofronie îl întreabă: „Stareț, vreți să muriți?”; –„Eu încă nu m-am smerit”, îi răspunde acesta.

Părintele Sofronie îl conduce cu tristețe pe Siluan la infirmerie, unde îi face rost de o cameră separată. Starea sănătății starețului se degradează fără să se știe cu exactitate de ce suferă, deoarece serviciul medical al mănăstirii este prea rudimentar pentru a putea stabili un diagnostic. Din acest moment, Părintele Sofronie îl va vizita de multe ori, însă fără să îi vorbeascăși făcându-se mic de tot: nu vrea să îl stânjenească pe Siluan în rugăciunea sa tăcută, în neîntrerupta sa pomenire a lui Dumnezeu, în pregătirea sa intimă pentru moarte.„[…] ședeam afară, lângă ușa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. […] nu tulburam liniștea Starețului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar”.

Părintele Sofronie își însoțește astfel maestrul pe drumul către ultimul sălaș în ultimele clipe, prin prezența și discreția sa. În seara zilei de 23 septembrie, în timp ce duhovnicul, părintele Serghie, citește Canonul Maicii Domnului pentru muribunzi, pune mâna pe încheietura mâinii stângi a starețului Siluan pentru a-I lua pulsul: este extrem de neregulat. Starețul își va da ultima suflare câteva ore mai târziu, foarte lin, „deplin conștient și stăpân pe sine”, ascultând slujba utreniei, pe care o auzea de departe. Părintele Sofronie scrie: „mi-a fost cu putință, într-o măsură, să-I urmăresc apropierea către marea taină a morții, însă clipa însăși a morții mi-a rămas ascunsă”.

„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013

Sfinţii se roagă pentru noi

Multora li se pare că sfinţii sunt departe de noi. Dar ei sunt departe de cei ce s-au îndepărtat ei înşişi şi sunt foar­te aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi au ha­rul Duhului Sfânt.

În ceruri toate viază şi se mişcă prin Duhul Sfânt. Dar şi pe pământ este acelaşi Duh Sfânt. El viază în Biserica noastră, El viază în Tainele ei, în Sfintele Scripturi, în su­fletele credincioşilor. Duhul Sfânt uneşte pe toţi şi de ace­ea sfinţii sunt aproape de noi; şi când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre şi sufletele noastre simt că sfinţii se roagă pentru noi.

Cât de norocoşi şi de fericiţi suntem noi, creştinii orto­docşi, că Domnul ne-a dat viaţa în Duhul Sfânt; şi El vese­leşte sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu înţelegere, fiindcă şi numai pentru un singur gând rău El părăseşte su­fletul şi atunci iubirea lui Dumnezeu nu mai e cu noi, şi nu mai avem îndrăzneală în rugăciune, nici nădejde tare că vom dobândi ceea ce cerem.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Însingurarea și liniștirea Starețului

Starețul iubea liniștirea făuritoare și se folosea de ea neîncetat. I se dădea ușor, căci rugăciunea inimii nici nu se întrerupsese  vreodată din clipa când primise acest dar de la Maica Domnului.

Săvârșirii rugăciunii făuritoare a minții îi este prielnică o cât mai deplină netulburare  cu putință din partea tuturor îmboldirilor simțurilor, și mai presus de toate întunerecul și liniștea. Starețul, ca de altfel toți cei ce s-au nevoit cu liniștirea, se străduia să afle aceste înlesniri exterioare. Aci voi pomeni câteva neînsemnate amănunte ale vieții sale, cunoscute mie. Când era încă destul de tânăr pentru liniștire «s-a cerut» de la Igumen la Vechiul Russikon, unde și-a ridicat o mică «colibă» osebită, nu departe de corpul de chilii al obștii (la cinci minute de mers pe jos către sud-est). Acolo l-a primit și pe Părintele Stratonic. Nu multă vreme a viețuit la Vechiul Russikon; din nou a fost mutat la Mănăstire și numit iconom. Atunci se închidea în chilia sa, își ascundea ceasornicul în dulap, spre a nu-i auzi ticăitul, iar uneori își îndesa pe cap fesul monahal gros, din lână, încât să-i acopere ochii și urechile. Când a început să se îngrijească de magazia de provizii ce se afla în afara zidurilor Mănăstirii, atunci în încăperea largă a magaziei își rânduise un ungher prielnic liniștirii, unde își petrecea nopțile, venind la biserică pentru Utrenie, înainte de care se deschideau porțile Mănăstirii. În magazie a răcit și mai rău, și mult suferea de reumatism. Boala îl silea în ultimii ani ai vieții pământești să rămână în chilia din lăuntrul Mănăstirii, pe care o încălzea bine. Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea se ducea adeseori într-o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într-un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla și o mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec.

Pentru un observator din afară Starețul rămăsese până la sfârșitul zilelor sale un om «obișnuit». Trăia așa cum, de altfel, trăiesc monahii buni: își împlinea ascultările, se înfrâna întru toate, păzea tipicele și rânduielile Mănăstirii, se împărtășea de două ori pe săptămână – în posturi, de trei ori. Munca în magazie era simplă și, pentru puterile lui, chiar ușoară. Îi lua destul de puțină vreme, deși se cerea să fie de față în timpul zilei. Până la sfârșit el a rămas liniștit și binevoitor; nu avea izbucniri, și nici o înfățișare pătimașă nu îi stâlcea chipul, nici cel lăuntric, nici cel din afară. Ca un adevărat nevoitor cercat, știa să nu se arate în afară, stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. Până la sfârșit a rămas departe de interesele lumești și fără de păs față de lucrurile acestei lumi; dar în adâncul inimii purta neîncetat focul iubirii lui Hristos.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Făgăduința desfătarii     în    patimi   este      suferință

Ținându-și atenția în inimă cu rugăciune, nevoitorul încearcă să-și păzească mintea curată de tot gândul. Gândurile pot fi firești omului în împrejurările existenței sale pământești, dar pot fi și urmările înrâuririlor drăcești. Când nevoitorul se roagă, se leapădă pentru o vreme, în măsura putințelor, de nevoile firii sale; iar gândurile de obârșie drăcească în orice caz le izgonește de la sine. Așa se face că în ceasul rugăciunii el respinge toate gândurile, și cele firești, și cele drăcești.

Căzând pradă înrâuririi diavolești omul își pierde libertatea cea asemenea lui Dumnezeu și cade de la viața dumnezeiască. O astfel de stare, fiind o suferință, se numește în graiul nevoitorului «patimă». Prin această denumire se exprimă pe de-o parte ideea pătimirii, în sensul de pasivitate și robie, pe de altă parte ideea suferinței, în sensul năruirii și al morții.

Tot cel ce săvârșește păcatul, rob este păcatului; ci robul nu rămâne în casă în veac: fiul rămâne în veac (Io. 8: 34-35).

Astfel, în starea patimii păcătoase suferința se înfățișează sub două chipuri, adică robirea și năruirea, și de aceea «robul păcatului» nu poate avea conștiința măreției slobozeniei, asemenea celei dumnezeiești, a omului ca fiu al lui Dumnezeu.

Patimile au puterea de a atrage de la sine, însă înțelenirea sau întărirea oricărui chip sau gând pătimaș în suflet nu se înfăptuiește niciodată fără învoirea omului, căci în toată ființarea nu există nimic atât de puternic încât să poată lipsi omul liber de putința de a se împotrivi sau de a lepăda. Însă când un anume gând sau chip pătimaș se întărește în suflet, omul devine mai mult sau mai puțin robit. Patimile sunt «înrobiri» de diferite intensități sau puteri.

Puterea atrăgătoare a patimii constă în făgăduința desfătării. Suferința, în mișcarea pătimașă, este urmarea desfătării pătimașe. Dacă în mișcarea pătimașă nu s-ar afla elementul desfătării, ci ar începe de îndată suferința, ea nu ar putea pleca sieși voința omului. Patima, ca suferință și moarte, este percepută îndată numai de omul duhovnicesc ce a cunoscut lucrarea de-viață-făcătoare a harului Dumnezeiesc ce naște în suflet o respingere, o «ură» față de mișcarea pătimașă în sine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2001

Să cerem luminare în nedumeriri

Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis:

„Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”

Domnul Cel Mi­lostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.

Când ştim multe, să mulţumim Domnului pentru cu­noaşterea dată. Dar numai cunoaşterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie în suflet şi roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea lui să crească şi să aducă roadă multă [In 12,24].

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Liniștea smereniei

Unii monahi nu au pace şi invocă drept pretext felu­rite pricini: sau că ascultarea [slujirea] nu este bună, sau chilia este rea, sau că „bătrânul” lor are un caracter ursuz. Dar ei nu înţeleg că de vină nu e nici chilia, nici „bătrâ­nul”, ci sufletul bolnav. Nimic nu e pe plac sufletului mân­dru, dar toate vor fi bune pentru cel smerit.

Dacă întâi-stătătorul este rău, roagă-te pentru el şi vei avea pace în sufletul tău. Dacă chilia e rea sau dacă ascul­tarea nu-ţi e pe plac sau dacă eşti istovit de boală, gân­deşte în tine însuţi: „Domnul mă vede şi cunoaşte starea mea; să fie cum îi place lui Dumnezeu”, şi vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-şi va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari şi ar stărui în rugăciune. Cine învinuieşte pe oameni pentru faptul că îi fac reproşuri, acela nu înţelege că sufletul lui e bolnav şi că nu reproşurile sunt vinovate pentru suferinţa lui. Cel căruia îi place să-şi împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înţelept, dar cel ascultător degrabă va înainta [duhovniceşte], pentru că Domnul îl iubeşte.

Cel în care este, chiar şi numai puţin, harul Duhului Sfânt, acela iubeşte orice stăpânire rânduită de Dumnezeu şi i se supune cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. În Bi­serica noastră acest lucru e cunoscut prin Duhul Sfânt, şi Sfinţii Părinţi au scris despre acest lucru.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Taina îndumnezeirii omului

Omul este chipul lui Dumnezeu, dar se pune întrebarea: Ce anume în el este chip al lui Dumnezeu? Sau, cu alte cuvinte: În ce se cuprinde acest chip? În trup? În alcătuirea psihică sau psihofizică a omului? În triada puterilor sau manifestărilor sale sufletești?… Răspunsul la întrebare este deosebit de complex. Nu se exclud oarecari frânturi și oglindiri ale chipului lui Dumnezeu în toate cele mai sus pomenite, însă esențialul se află în chipul ființării. Prin darul bunăvoirii, făptura zidită se împărtășește cu Ființa nefăcută, fără de început. Cum este cu putință? Este atât de negândit și de neajuns pe cât este de neajunsă taina facerii lumii dintru «nimic»; și totuși, astfel este bunăvoirea Cerescului Tată, încât cel zidit «după chip și după asemănare» este înzestrat cu putința de a primi dumnezeirea, adică a deveni părtaș Dumnezeieștii vieți, a primi Dumnezeiescul chip al ființării, a se face un dumnezeu după har.

Omul primește îndumnezeirea; adică în actul îndumnezeirii Dumnezeu este principalul lucrător, iar omul – cel primitor. Cu toate acestea primirea nu este o stare pasivă, iar faptul îndumnezeirii se poate săvârși nu altfel decât cu consimțământul însuși omului; în caz contrar dispare însăși putința îndumnezeirii. În aceasta constă deosebirea între primul act al facerii și pasul său următor: îndumnezeirea făpturii înțelegătoare.

Dacă neajuns de mare este taina facerii lumii îndeobște, atunci taina facerii a vecinici dumnezei este încă neasemuit mai măreață. Dacă toată viața ce ne înconjoară este uimitoare prin măreția minunii ei, atunci conștientizarea Dumnezeieștii minuni în omul ce se înalță în lumea Neziditei Lumini atinge un neasemuit mai mare adânc și putere.

Pentru fiecare om, de se va pleca asupra faptului ființării sale, ea îi va fi prilejul unei mari uimiri. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care, înălțându-se în sfera mentală, proprie omului după fire, au rămas uimiți de măreția zidirilor ei luminate; dar când omul, prin lucrarea lui Dumnezeu, intră în lumea Neziditei lumini, atunci «uimirea de Dumnezeu» pe care o cearcă atinge o stare desăvârșit cu neputință a o exprima, și el nu poate afla cuvinte, nici chipuri, nici suspinuri de mulțămită.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

umnezeu, și alta a cunoaște pe Dumnezeu”

Dumnezeu nu zavistuiește. Dumnezeu nu este iubitor de sine și nu este iubitor de cinstire. El Însuși smerit și răbdător caută pe fiecare om în toate căile sale, drept pentru care oricine poate într-o măsură mai mică sau mai mare a cunoaște pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci și în afara ei, cu toate că desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu fără Hristos sau în afara lui Hristos este cu neputință (Mt. 11: 27).

În afara lui Hristos nici o experiență duhovnicească (mistică) nu dă omului să cunoască Dumnezeiasca Ființă ca fiind Una, neajunsă, absoluta Obiectivitate în Trei Subiecte, neajunse, absolute – cu alte cuvinte, ca Treime de-o-fiiere și nedespărțită. În Hristos însă această descoperire, această cunoaștere se face lumina vecinicei vieți ce se revarsă asupra tuturor manifestărilor ființării omenești.

În scrierile Starețului Siluan se poate vedea limpede că el trăia fără nici o contradicție Un Dumnezeu în Trei Persoane. În rugăciunile sale folosește unul și același nume – Tată, Domn, Stăpân, Împărat, Ziditor, Mântuitor ș.a. – fie aparte, pentru fiecare Persoană a Sfintei Treimi, fie pentru Unimea celor Trei Persoane.

Potrivit mărturiei neclătite a Starețului, Dumnezeirea lui Iisus Hristos se cunoaște în Duhul Sfânt. Cel ce a cunoscut astfel Dumnezeirea lui Hristos prin cercare duhovnicească zărește în El contopita unime a celor două firi și a celor două voiri. Tot așa, în Duhul Sfânt, prin cercare duhovicească se cunoaște firea nezidită a Dumnezeieștii lumini și celelalte dogme ale credinței noastre. Însă aci neapărat trebuie spus că acea conștiință dogmatică ce vine prin cercarea harului se deosebește calitativ de conștiința dogmatică – asemănătoare ei în cele din afară – care este urmarea fie a «credinței din auz», fie a învățăturii academice, fie a unei convingeri filosofice, fiind o reprezentare mentală abstractă.

«Una este a crede în Dumnezeu, și alta a cunoaște pe Dumnezeu», zice Starețul.

Reprezentările mentale abstracte pot corespunde cu adevărul vieții, dar și în acest caz, străine fiind unei adevărate cercetări a harului, ele nu sunt acea cunoaștere de Dumnezeu care, în esența sa, este viața vecinică (Io. 17: 3). Totuși și ele sunt prețioase, căci în orice clipă pot sluji omului în planul adevăratei vieți duhovnicești.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

În așa fel este adevăratul creștinism în esența sa, încât niciodată nu se manifestă agresiv”

Cine a cunoscut din cercare măreția și greutatea căii creștine, acela se află sfâșiat de două simțăminte: unul – fierbintea dorire ca toți să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu și lumina veciniciei vieți; celălalt, frica: Dacă cumva cel chemat nu va putea purta greutatea încercărilor? Iată de ce unul ca acesta într-o mai mare măsură se îndreptează către Dumnezeu cu rugăciunea pentru mântuirea tuturor și a fieștecăruia, decât către propovăduire. Adevăratul creștinism aproape că nu se propovăduiește în lume, căci această propovăduire depășește puterile omului. În așa fel este adevăratul creștinism în esența sa, încât niciodată nu se manifestă agresiv.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Viziunea iadului din perspectiva Sfântului Siluan şi a Fericitului Arhimandrit Sofronie de la Essex

Unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa mea, după Pronia cea bună pentru mine, a fost întâlnirea cu Stareţul Siluan. Acestui smerit bărbat îi fusese dat de Sus să se roage pentru întreaga lume ca însuşi pentru sine. În el precumpănea însă durerea pentru cei mutaţi de la noi. Sufletul lui era aţintit asupra viziunii iadului cel de dincolo de hotarele Pământului. Îl contempla în vârtutea experienţei ce îi fusese dată a acestei stări a duhului omenesc. Îndeobşte lui îi era firesc să nu se îngrădească în rugăciunea sa nici de vreme, nici de întindere, căci duhul totdeauna i se îndrepta către vecinicie. Pe mine personal mă stăpânea viziunea iadului aici, în Istorie. Vieţuind în pustie, eu nu numai că nu mă slobozeam de această stare, ci chiar dimpotrivă: zbuciumul meu pentru lume creştea, în urma evenimentelor vremii noastre în general, şi mai presus de toate în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Pustia îmi dădea libertatea de a mă da rugăciunii pentru întreaga omenire, mai cu seamă în ceasurile de noapte. Mă aflam ca şi stăpânit de simţământul suferinţei întregii lumi. Aceasta era întărită de experienţa Primului Război Mondial şi a Revoluţiei ce i-a urmat în Rusia. Ani întregi trăisem în atmosfera sufocantă a urii fratricide; întâi, războiul între noroade, apoi războiul civil. De aceea, mai bine să aud din când în când de pieirea, poate, a multor mii de oameni din pricina catastrofelor naturale, precum cutremure, inundaţii, epidemii şi altele asemenea: acest fel de năpastă stârneşte în chip firesc compătimire din toate părţile; pe când războaiele mai-mai că atrag pe toţi, până la unul, în părtăşie moraă cu uciderile. Nu este păcat mai mare decât războiul. În acei ani trăiam Liturghia amintindu-mi de noaptea din Ghethsimani a lui Hristos şi de înfricoşata zi a Golgothei. Eram în deznădejde: mi se descopereau dimensiunile întâii Căderi a Omului. Cum am rămas în viaţă – nu înţeleg.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

„Calea omului către Dumnezeu este plină de mari lupte”

Nevăzut este Dumnezeu, şi nevăzute căile duhovniceşti către El; şi cum este cu putinţă a înfăţişa în cuvânt tainica viaţă, plină de măreaţa luptă pe care o duce Hristos pentru vecinica viaţă a omului zidit de El şi iubit de El?

Dumnezeu ocroteşte libertatea omului, ca fiind cel mai preţios principiu din el, şi deci cu smerenie atrage sufletul către dragostea Sa; dar pe această cale a iubirii omul se întâlneşte cu năşalnicul diavol. Domnul o îngăduie. El povăţuieşte sufletul omului nu prin a-l cruţa de întâlnirea cu răul, ci prin faptul că-i dă puterea să biruiască tot răul.

Calea omului către Dumnezeu este plină de mari lupte. Duhul nevoitorului ce năzuieşte către vecinica iubire Dumnezeiască, spre a se face cu adevărat înţelegător şi în stare de această iubire, neapărat va trece printr-un lung şir de încercări.

De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor protestele raţiunii, ale raţiunii proprii, ce nu poate cuprinde sau primi legea lui Hristos, care ei, raţiunii, i se înfăţişează drept nebunie. În clipele părăsirii de către Dumnezeu astfel de proteste pot dobândi o deosebită putere.

De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor: uneori dorul de a trăi, alteori frica de a muri; uneori îmboldirile către desfătări, alteori boli sau foamete, sau prigoane şi alte suferinţe; uneori înălţimea şi lumina unor descoperiri şi izbânzi; alteori adâncul şi mare-cuviinţa unor alte trăiri; uneori măreţia altor agonisiri, sau lărgimea altor putinţe; uneori vedenia îngerilor sau a altor făpturi cereşti, alteori tirania înfricoşatelor puteri ale întunericului.

Cu deplină întemeiere se poate afirma că, pe calea dobândirii iubirii lui Dumnezeu, creştinul nevoitor va întâlni un întreg şir de ispite şi de încercări cu putinţă, astfel încât mai târziu, cu oricine s-ar întâlni nevoitorul, cunoscut îi va fi întregul complex al trăirilor aceluia. De aci şi putinţa Stareţilor de a înţelege sufletul fiecărui om, oricine ar fi el, fără a lua în seamă rangul lui, ori vârsta trupească, ori nivelul duhovnicesc, ori experienţa luptei cu patimile.

Mă hotărăsc să afirm – legătura cu Stareţul m-a încredinţat de aceasta – că toate căile omului sunt cunoscute creştinului nevoitor, pe când propriile sale căi sunt ascunse privirilor străine.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor” (1 Cor. 4: 13)

Sub orice aspect am privi viața creștină ea ni se înfățișează întru totul contradictorie mersului obișnuit al vieții omenești și măsurilor ei. Pretutindenea observăm un straniu complex.

Creștinul se smerește în inima sa până în ultimul grad, se înjosește în propria-i conștiință «mai prejos decât toată făptura», iar prin această smerenie se înalță la Dumnezeu și se face mai presus decât toată făptura.

Creștinul se depărtează de lume; în «egoista» sa grijă pentru propria-i mântuire el părăsește toate ca fiind nefolositoare; își «urăște» tată și mamă și copii, de sunt; se leapădă de toată legătura trupească și sufletească; în năzuința sa către Dumnezeu el «urăște» lumea și se afundă deplin în adâncul inimii sale. Și când pătrunde cu adevărat acolo, spre a da război acolo cu satana, spre a-și curăți inima de toată greșalnica patimă, atunci în aceeași inimă a sa, în adâncul ei, se întâlnește cu Dumnezeu, și în Dumnezeu începe a se vedea legat în chip nedespărțit de întreaga ființare a lumii, și nu-i mai este atunci nimic străin, nimic din afară.

Rupându-se la început de lume, o află din nou în sine prin Hristos, dar de acum într-un chip cu totul aparte, legat fiind de ea cu «legătura dragostei» pe vecie. Atunci fiece om, oricât de îndepărtat ca loc sau ca perioadă istorică în care a trăit, este cuprins prin rugăciune în viața sa vecinică. Atunci își dă seama că inima sa nu este doar un mădular trupesc, nici un organ al vieții sufletești, ci altceva, ce nu se lasă definit, ceva în putere a atinge pe Dumnezeu, izvorul întregii ființări. În adâncul inimii sale creștinul într-un chip anume trăiește întreagă istoria lumii ca pe a sa proprie, și nu numai pe sine se vede, ci întreaga lume a oamenilor, întreagă mulțimea gândurilor și trăirilor duhovnicești cu putință, și nu-i mai este atunci om străin, ci pe fiecare îl iubește, precum a poruncit Hristos.

Pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu trebuie neapărat ca și mânia, și «ura» să-și atingă ultima încordare, însă ele sunt îndreptate asupra păcatului ce trăiește în mine, asupra răului ce trăiește în mine – în mine, iar nu în fratele.

Toată puterea stării-împotrivă răului cosmic se adună în adâncul inimii creștinului, pe când în cele din afară, după porunca Domnului, el «nu se împotrivește răului» (Mt. 5: 39).

Inima creștinului se teme de toate, până și de cea mai mică mișcare a vreunui gând sau simțământ nu bun; ea se neliniștește de toate, pentru toate o doare și se mâhnește, și în același timp nu se teme de nimic, de absolut nimic; măcar de și «cerul și pământul s-ar ciocni», măcar de și munții cu sunet ar cădea asupra capetelor noastre, cu toată păruta lor greutate, dar inima adâncă a creștinului rămâne într-o stare neînfricată.

Creștinul este făptura cea mai neajutorată; el se află sub loviturile tuturor și ale fiecăruia; creștinul este rob și lepădătura tuturor (1 Cor. 4: 13), și în același timp el și numai el rămâne slobod și neatins, în înțelesul cel mai adânc și desăvârșit al cuvântului.

Începând cu lepădarea, cu respingerea și cu «ura», după cuvântul lui Hristos:

De vine către Mine cineva, și nu urăște pre tatăl său, și pre mumă, și pre muiere, și pre copii, și pre frați, și pre surori, încă și sufletul său, nu poate ucenic al Meu să fi (Lc. 14: 26);

și iarăși:

Deci așa fieștecarele din voi carele nu se leapădă de toate avuțiile lui (fie în planul material, fie intelectual, fie sufletesc) nu poate ucenic al Meu să fie (Lc. 14: 33)

– creștinul sfârșește prin a dori să-și pună sufletul pentru Hristos și «pentru prietenii și neprietenii săi».

Așadar toate lepădând, de toate rupându-se, toate «urând», creștinul primește de la Dumnezeu darul vecinicei duhovnicești iubiri pentru toți și pentru toate. Toate părăsind, de toate îndepărtându-se, el se face deținătorul unor bogății neasemuit mai mari, adevărate și vecinice. «Nimic având, toate cuprindem» (2 Cor. 6: 10).

Astfel, comparând cu viața obișnuită, viața creștină se arată întru totul contradictorie, paradoxală.

În întâlnirile cu Starețul adesea gândeam:

Merge cu picioarele pe pământ, cu mâinile muncește, și trăiește printre oameni ca omul cel mai de rând, dar nimeni afară de Dumnezeu nu-l cunoaște.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Smerenia – odihna sufletului

Când sufletul învaţă iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dum­nezeu şi se roagă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să pri­mească harul Duhului Sfânt. Dar dacă sufletul pierde ha­rul, atunci iubirea îl părăseşte, fiindcă fără har e cu nepu­tinţă a iubi pe vrăjmaşi şi atunci se ivesc gândurile rele din inimă, după cum zice Domnul [Mt 15,19; Mc 7,21-22].

E bine să ştii că dacă te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că nu eşti smerit. Domnul a zis:„Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11,29].

Fără smerenia lui Hristos sufletul nu va afla niciodată odihna în Dumnezeu, ci va fi totdeauna războit de felurite gânduri care nu-l lasă să vadă pe Dumnezeu.

Fericit cel care s-a smerit pe sine însuşi, pentru că a aflat odihnă desăvârşită în Dumnezeu. În fiecare zi cer de la Domnul smerenia, pentru că sufletul meu a învăţat prin Duhul Sfânt ce este smerenia lui Hristos şi de ce însetez să o am.

O, smerenia lui Hristos! Cine te-a gustat, acela se avân­tă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea.

Dumnezeu este cunoscut doar în Duhul Sfânt

Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său [In 3, 6]; dar şi Fiul Însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu [1 Co 12,3].

Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El Însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu sme­renie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.

Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.

Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.

Cine putea descrie această bucurie şi veselie?

Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.

Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pă­mânt.

În nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.

Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este Însuşi Domnul.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Adevărata dragoste de Dumnezeu se răsfrânge într-o adevărată dragoste pentru om

Dumnezeu mi-a îngăduit a vedea în parte cum plângea Starețul pentru ca lumea să nu se lipsească de harul Sfântului Duh, ce îi fusese dat să-l cunoască. Se chinuia cu adâncă «durere», și pentru «toate noroadele pământului» cerea de la Dumnezeu milosârdia.

Așadar, adevărata dragoste de Dumnezeu se răsfrânge într-o adevărată dragoste pentru om, și pentru aceea Starețul afirma neîncetat că «cine nu-și iubește vrăjmașii, în acela nu este dragostea lui Dumnezeu».

«Durerea pentru vrăjmași» – nu o milă disprețuitoare avea el în vedere, ci durerea unei inimi iubitoare – era pentru dânsul însemnul adevărului căii lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Cuvântul cel de pe urmă

Dacă cu ochiul minții vom arunca o privire asupra celor două mii de ani de istorie a creștinătății ni se va înfățișa o nesfârșită bogăție a înfăptuirilor culturii creștine. Uriașe biblioteci, pline de marile opere ale minții și duhului omului. Nenumărate academii, universități, institute, unde sute de mii de tineri, apropiindu-se de țărmul acestui măreț ocean, uneori cu răsuflarea tăiată, alteori cu inima bătând, mulțămitori pentru cinstea și fericirea date lor, alteori cu fierbinte năzuință, lepădând și somnul, și grija trupului, însetați beau apa cea vie a înțelepciunii. Zeci de mii de mărețe biserici, minunat zidite de geniul omenesc. Nenumărate, neprețuite opere ale celorlalte arte: muzica, pictura, sculptura, și încă multe altele. Starețul însă, parcă neluând în seamă toate acestea, se oprea la una: smerenia și iubirea vrăjmașilor – aceasta cuprinde totul.

Îmi amintesc că, într-o clipă a vieții mele, atras de scrierile Sfinților Părinți, i-am spus întristat: «Rău îmi pare că nu am nici putere, nici vreme să mă adâncesc în theologie». La care el a răspuns:

«Și socoți aceasta a fi ceva mare?»… Tăcând eu, adăugă: «După mine, mare este numai una: a te smeri, căci mândria ne împiedică a iubi».

Au fost împrejurări în viața mea când Dumnezeu mi-a arătat că Starețul era cu adevărat purtător al Duhului Sfânt, și deci cuvântul i-l credeam fără să-l trec prin nepotrivita și jalnica mea judecată. Și nici acu aflu în sinemi nici cea mai mică împotrivire lui, ci simt în inimă cuvântul lui că este cuvântul cel de pe urmă.

Domnul a adunat întreagă legea și prorocii în două porunci cât se poate de scurte (Mt. 22: 40). Iar la Cina cea de Taină, înaintea însăși ieșirii Sale la moartea pe cruce, zicând Apostolilor: «Mai mare dragoste decât aceasta nimenea are, ca cineva sufletul să-și puie pentru prietenii săi», a adăugat: «Voi prietenii mei sunteți… am zis vouă prieteni, că toate câte am auzit de la Tatăl Meu cunoscute am făcut vouă» (Io. 15: 13-15). Tot așa, în aceste puține cuvinte s-a spus totul; iar în afara lor toate legile, toți prorocii, toate culturile sunt nimic.

Lumea stă prin rugăciune

Fericitul Stareţ scrie:

Monahul este un rugător pentru întreaga lume… Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pentru norod, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul într-atât Se întrista pentru norod, că S-au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima ei… Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi Păstorilor Bisericii. În aceasta stă slujirea noastră lumii, şi de aceea nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se îndeletnicească cu lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea în Biserică, în “Sfânta Sfintelor”, zi şi noapte se învăţa în legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru norod.

Rugăciunea pentru întreaga lume, pentru întreg Adamul, duce adesea la îndepărtarea de la a sluji omului aparte. Poate că cineva va întreba: Oare o astfel de îndepărtare de la slujirea aparte nu este lepădarea a ceva concret pentru ceva abstract? Fireşte că nu, deoarece întreg Adamul nu este o abstracţie, ci deplinătatea cea mai concretă a fiinţării omeneşti.

Firea fiinţării atot-omului este astfel încât fiece persoană aparte, biruind în sine răul, prin biruinţa sa dă o lovitură atât de mare răului cosmic încât urmările ei se vor răsfrânge în chip binefăcător asupra destinelor întregii lumi. Pe de altă parte, răul cosmic are o astfel de fire încât, odată biruit în ipostasuri (persoane) omeneşti aparte, el suferă o lovitură a cărei însemnătate şi ale cărei dimensiuni sunt total neproporţionale cu cantitatea.

Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de preţios pentru întreaga omenire. Sfinţii, prin simplul fapt al existenţei lor, fie şi necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Stareţul scrie:

Iată, gândesc că pentru aceşti oameni Domnul păstrează lumea, căci ei sunt atât de placuţi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu totdeauna ascultă pe smeriţii Săi robi, şi nouă tuturor ne este bine pentru rugăciunile lor.

Lumea stă prin rugăciune, dar când va slăbi rugăciunea, lumea va pieri… Poate vei zice că acum nu mai sunt astfel de monahi care să se roage pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că atunci când nu vor mai fi rugători pe pământ lumea se va sfârşi, vor veni mari năpaste; şi încă de acum sunt în lume.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Urăşte păcatul şi gândurile rele”

Dacă vrei să ştii cât de mult ne iubeşte Domnul, urăşte păcatul şi gândurile rele şi roagă-te din adâncul inimii zi­ua şi noaptea, şi atunci Domnul îţi va da harul Lui şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, iar după moarte, când vei ajunge în rai, şi acolo vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, aşa cum L-ai cunoscut pe pământ.

În cer şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt şi nu din ştiinţă. Chiar şi pruncii care n-au învăţat încă nimic îl cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt [Mt 11, 2]. Sfântul Ioan Botezătorul a simţit încă pe când era în pântecele maicii lui venirea Domnului [Lc 1,14]. Simeon Stâlpnicul de pe Muntele Minunat [24 mai] era un băiat de şapte ani atunci când i S-a arătat Domnul şi el L-a cunoscut. Cuviosul Serafim era în puterea vârstei [27 de ani] când Domnul i S-a arătat în vremea Liturghiei. Iar [dreptul] Simeon era la adânci bătrâneţi atunci când L-a cunoscut pe Domnul şi L-a luat în braţele sale [Lc 2,24-25].

Astfel, Domnul Se potriveşte nouă ca să mângâie orice suflet.

Iubirea Domnului se face cunoscută nu altfel decât prin Duhul Sfânt; dar un suflet paşnic care-şi păzeşte conştiin­ţa curată cunoaşte din făpturi pe Dumnezeu, că El a făcut cerul şi pământul. Şi aceasta e o lucrare a harului, chiar dacă una mică; lipsită însă de har, mintea noastră nu poa­te cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti: spre bogăţii, spre slavă, spre desfătări.

Rugăciunea plăcută Domnului

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârşesc după cărţi. Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând şi oriunde cu tine. În biserici se săvârşesc dumnezeieştile slujbe şi viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, şi pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toţi.

Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta e un lucru bun, iar Domnul primeşte rugă­ciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Dom­nul n-o ascultă.

Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt schim­bări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos.

Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere.

Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit; dar odinioară nu ştiam dacă rugăciunea mea era primită sau nu la Domnul, şi după ce anume poa­te fi recunoscut acest lucru.

Întristările şi primejdiile i-au învăţat pe mulţi să se roage. Într-o zi vine la mine în magazie un soldat; se ducea la Salonic. Sufletul meu l-a îndrăgit şi i-am spus: „Roagă-te Domnului ca întristările să ţi se împuţineze!” Dar el mi-a zis: „Ştiu să mă rog. Am învăţat în război, când eram pe front. L-am rugat cu tărie pe Domnul să mă lase în viaţă. Gloanţele plouau, obuzele explodau şi puţini au scăpat cu viaţă. Am luat parte la multe lupte, şi Domnul m-a păzit”. În acest timp mi-a arătat cum se ruga şi după mişcarea trupului său se vedea limpede că era cu totul cufundat în Dumnezeu.

Taina Maicii Domnului

O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dum­nezeu, Mântuitorul tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?

Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost du­rerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?

Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta îm­preună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Desfășurarea gândului

Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.

Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».

 La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.

Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.

 O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.

De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.

Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.

Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.

„Încă nu m-am smerit”

Fericitul Stareţ deosebea două feluri de smerenie: cea ascetică şi cea Dumnezeiască. Nu mult înaintea sfârşitului său, la întrebarea mea, „Stareţ, vreţi să muriţi?” – el a răspuns: „Încă nu m-am smerit.” Nu am nici o îndoiala că avusese în vedere smerenia de nedescris a lui Hristos (cea Dumnezeiască), pe care niciodată nu a putut să o uite. Amintindu-şi de ea, scria astfel:

Fericit sufletul carele şi-a păzit curăţia sufletească şi trupească: iubeşte pre el Domnul şi îi dă harul Sfântului Duh; şi harul leagă sufletul atât a iubi pre Dumnezeu, cât din dulceaţa Duhului Sfânt nu se poate rupe de Dumnezeu, şi cu nesaţ tânjeşte către Dânsul, căci dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte sfârşit. Măcar că eu cunosc un om (era el însuşi) pe care l-a cercetat Milostiv Domnul cu al Său har, şi dacă l-ar fi întrebat Domnul: „Voieşti să-ţi dau mai mult har?” – atunci sufletul, neputincios în trup, ar fi zis: „Doamne, Tu vezi că de va fi mai mult, nu voiu răbda, şi voiu muri”.

Câtă vreme ei sunt încă în trup, încordările limită se dau la foarte puţini nevoitori, iar aceasta doar pentru o clipită, în care însă se descoperă vecinicia ce nu are întindere.

Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005

SURSA

SFÂNTUL SILUAN

​”IUBIREA ŞI SMERENIA LUI HRISTOS,,

Sufletul Stareţului era pătruns de viziunea măreţiei Domnului suferind pentru păcatele oamenilor, pentru întreaga lume. Se pătrundea de uimire înaintea nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu şi a smereniei lui Dumnezeu.

În sufletul său el cânta laudă Domnului pentru ale Sale răscumpărătoare patimi, şi ştia că harul Sfântului Duh îl învăţase acest cântec, iar cântul acesta îi era mai dulce decât orice altceva.

Înţelegea slavoslovia cereştilor puteri ca pe o netăcută proslăvire a Domnului pentru a Sa smerenie şi suferinţa prin care a răscumpărat pe om din vecinica moarte.

Stareţul, în duh, tainic auzea aceste cânturi heruvimice pe care, precum spunea, «le aud toate cerurile» şi care «sunt dulci, căci se cântă în Duhul Sfânt».

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009.

DRAGOSTEA SE BUCURĂ VĂZÂND MÂNTUIREA NOASTRĂ

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, în al său vecinic temei, simplă şi una în esenţa sa – nu ştiu ce nume să dau vieţii duhovniceşti. S-ar putea ca unii să numească acest tărâm «subconştientul»… dar cuvântul nici nu dă ceva de înţeles, nici nu defineşte ceva mai mult decât relaţia între conştiinţa reflexivă şi lumea care îi depăşeşte hotarele.

Trecând din acest tărâm nedefinit în cel supus observaţiei noastre lăuntrice, şi chiar unui anumit control, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: drept stare şi trăire duhovnicească, şi drept conştiinţă dogmatică. Cele două aspecte deosebite, şi oarecum chiar despărţite în «întruparea», adică în expresia lor formală din viaţa noastră empirică, în esenţa lor sunt o singură viaţă nedespărţită. În vârtutea acesteia, fiecare lucrare a nevoinţei, fiecare stare duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare.

Având în vedere cele zise mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg cu ce conştiinţă dogmatică se lega marea rugăciune şi marele plâns pentru lume al Stareţului.

Transpunând într-un limbaj mai pe înţelesul contemporanilor noştri cuvintele Stareţului, greu de pătruns, în sfânta şi măreaţa lor simplitate, nădăjduiesc în cele ce urmează să mă apropii de expresia conştiinţei sale dogmatice.

Stareţul spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu poate răbda pierzania nimănui şi, în grija ei pentru mântuirea tututor, spre a-şi atinge ţelul, urmează calea jertfei.

Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pentru norod, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul într-atâta se întrista pentru norod, că S-au dat pe sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima Ei. Şi Ea, asemenea Fiului Său iubit, tuturor până în sfârşit le dorea mântuirea. De acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi păstorilor Bisericii.

Cu adevărat creştineşte a mântui este cu putinţă numai prin iubire, adică atrăgând; nici o silnicie nu-şi are aci locul. Căutând mântuirea tuturor, dragostea este atrasă a merge până în sfârşit, drept care ea îmbrăţişează nu numai lumea celor ce trăiesc acum pe pământ, dar şi pe cei ce au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei ce încă au a se naşte, adică întregul Adam. Şi dacă dragostea dănţuieşte şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, ea plânge şi se roagă văzând pierzania lor.

„IUBIȚI PE VRĂJMAŞII VOSTRII,,.


Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu, şi puternică este Ea prin gândul Său cel Sfânt şi răbdarea Sa…

Taina lui Dumnezeu, pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt, este dragostea lui Hristos.

Sfânta gândire a Bisericii este ca «toţi să se mântuiască». Iar calea pe care merge Biserica spre acest sfânt ţel este răbdarea, adică jertfa.

Propovăduind în lume dragostea lui Hristos, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce vrăjmăşesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «Toţi carii voiesc cu bunăcinstire a vieţui între Hristos Iisus, prigoni-se-vor» (2 Tim. 3: 12).

Iar aceasta totdeauna şi pretudindenea, în lumea întreagă, oriunde se află păcatul.

«Fericiţi de-pace-făcătorii, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema». Domnul spune aci că aceia care propovăduiesc pacea lui Dumnezeu se aseamănă Lui, Celui Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu; şi se aseamănă întru toate, adică nu numai întru slava şi învierea Sa, ci şi în defăimare şi moarte. Despre aceasta mult se vorbeşte în Scripturi, şi de aceea cei ce propovăduiesc într-adevăr pacea lui Hristos să nu uite niciodată de Golgotha.

Şi toate acestea numai pentru cuvântul: Iubiţi-vă vrăjmaşii. «Voi căutaţi să Mă omorâţi, căci cuvântul Meu nu încape întru voi», grăieşte Hristos iudeilor (Io. 8: 37). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «Iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică, a ucis şi va ucide pe slujitorii Ei.

În toate convorbirile cu Fericitul Siluan niciodată nu am avut vreo umbră de îndoială că graiurile sale sunt «graiuri ale vieţii vecinice» pe care le auzise de sus, şi ca nu prin «basme meşteşugite» învăţase acel adevăr căruia îi purta mărturie întreaga sa viaţă. Foarte mulţi grăiesc cu uşurătate despre dragostea lui Hristos, dar faptele lor sunt sminteală lumii, drept care şi cuvintele lor sunt lipsite de putere de-viaţă-făcătoare.

Viaţa Stareţului, pe care am văzut-o atât de îndeaproape de-a lungul mai multor ani, şi pe care acum, în nechibzuinţa mea, încerc să o înfăţişez, era o uriaşă nevoinţă, şi atât de minunată, încât nu sunt în putere a afla cuvinte omeneşti ca să-mi exprim minunarea; şi, în acelaşi timp, era atât de simplă, atât de firească şi cu adevărat smerită, ca tot cuvântul fălos şi oricât de puţin afectat nu va face decât să introducă un element străin, şi de aceea îmi este atât de greu să scriu despre ea.

Există oameni ce nu sunt în stare a vedea îndărătul unui cuvânt simplu adevăratul său cuprins, dar sunt şi unii al căror auz se scârbeşte de nefirescul cuvintelor pretenţioase. Sfântul şi curatul cuvânt al Stareţului fiind, din păcate, de neînţeles multora, în vârtutea simplităţii lui, am hotărât să-l însoţesc până la un punct cu cuvântul meu sec şi urât, presupunând – poate greşit – ca astfel voi putea să-i ajut să-l înţeleagă pe cei obişnuiţi cu un alt chip al vieţuirii şi cu un alt grai.

Să luăm drept pildă scurta învăţătură a Stareţului:

Ce trebuie sa faci spre a avea pace în suflet şi în trup?

Pentru aceasta trebuie pe toţi să iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte.

De obicei, la gândul apropiatei morţi sufletul oamenilor se turbură de frică, şi adesea şi de deznădejde, până la a se îmbolnăvi şi trupeşte din suferinţa sufletească. Şi atunci cum de zice Stareţul că a  fi neîncetat gata de moarte şi a iubi pe toţi umple de pace nu numai sufletul, ci şi trupul? Străină şi neînţeleasă învăţătură!

Vorbind aci de pace în suflet şi în trup Stareţul are în vedere o asemenea stare când nu numai sufletul, ci şi trupului, în chip simţit i se împărtăşeşte lucrarea harului. Cu toate acestea, în cazul de faţă el vorbeşte de o măsură mai mică decât cea pe care o cercase în vremea arătării Domnului. Atunci harul, şi în suflet, şi în trup, prinsese atâta putere, încât şi trupul îşi simţea sfinţirea, iar dulceaţa Duhului Sfânt insufla o atât de puternică dragoste de Hristos, încât însuşi trupul dorea să sufere pentru Domnul.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„CINE CURAT SE ROAGĂ,ACELA ESTE DE-DUMNEZEU CUVÂNTĂTOR”.

Esenţa «liniştirii» Stareţul o vedea nu în zăvorâre, şi nu în îndepărtarea în pustie, ci în a petrece neîncetat în Dumnezeu. Având în vedere marea însemnătate a acestui punct, mă voi apleca asupra lui mai în amănunt.

Stareţul spunea că şi zăvorârea, şi îndepărtarea în pustie nu erau în sine decât mijloace ajutătoare, şi nicidecum un ţel. Ele pot ajuta la împuţinarea întipăririlor şi înrâuririlor din afară, la îndepărtarea de la zarva lumească, şi astfel să înlesnească rugăciunea curată, dar numai în cazul când îndepărtarea s-a săvârşit după bunăvoirea lui Dumnezeu, iar nu dupa a sa voie – căci în acest caz şi zăvorârea, şi pustia, şi toată alta nevoinţă rămâne neroditoare, fiindcă esenţa vieţii noastre nu constă în nevoinţele de-sine-voite, ci în ascultarea voii lui Dumnezeu.

Mulţi cred că cel mai înalt chip al vieţii este liniştirea în pustie, alţii socotesc a fi zăvorârea; unii preferă nebunia pentru Hristos, alţii slujirea pastorală, sau osteneala theologiei cărturăreşti, şi altele asemenea. Stareţul socotea că nici unul din aceste chipuri ale nevoinţei nu este în sine cel mai înalt chip al vieţii duhovniceşti, ci fiecare dintre ele poate fi un chip înalt celui pentru care el corespunde cu voia lui Dumnezeu; iar voia lui Dumnezeu pentru fiecare om poate fi una aparte.

Dar oricare ar fi voia lui Dumnezeu pentru fiecare om, când este vorba de unul sau altul dintre chipurile nevoinţei, sau de locul şi forma slujirii, în toate împrejurările rămâne de neapărată trebuinţă căutarea rugăciunii curate.

Rugăciunea, Stareţul o socotea a fi curată atunci când se aduce cu umilinţă, astfel încât şi inima, şi mintea împreună trăiesc cuvintele rostite ale rugăciunii ce nu se lasă întreruptă de nimic, nici de risipirea minţii în ceva din afară, nici de cugetarea la ceva străin rugăciunii trăite. Precum am spus mai sus, acest chip al rugăciunii este starea duhovnicească firească, cât se poate de roditoare sufletului, fiind cunoscut într-o măsură sau alta foarte multor credincioşi; însă doar în rare împrejurări trece în starea rugăciunii desăvârşite.

Celălalt chip al rugăciunii este când mintea se închide în inimă şi acolo, în linişte, în afara gândurilor şi chipurilor străine se deprinde întru pomenirea Numelui lui Dumnezeu. Această rugăciune este însoţită de o necontenită nevoinţă; este o lucrare ce atârnă într-o anume măsură de libera voire a omului; ea înseamnă osteneală, lucrare a nevoinţei. Ceea ce s-a spus mai sus despre acest minunat chip al rugăciunii minţii – anume faptul că dă putinţa de a vedea gândul înainte de a pătrunde în inimă, sau, spre a ne exprima convenţional, dă putinţa de a controla adâncurile subconştientului, de a se slobozi de tulburările în care este ţinut omul din pricina ivirii a tot felul de influenţe din tărâmul întunecat al subconştientului, mai bine zis, din adâncul fără de fund al vieţii cosmice păcătoase – toate acestea nu sunt decât aspectul negativ al lucrării, pe când aspectul ei pozitiv covârşeşte orice idee omenească.

Dumnezeu Lumină neapropiată este. Fiinţarea Lui este mai presus de tot chipul, nu numai materialnic, ci şi al minţii – şi de aceea câtă vreme mintea omului se îndeletniceşte cu gândirea, cu cuvintele, cu conceptele, cu chipurile, el nu a ajuns la desăvârşirea rugăciunea.

Mintea zidită a omului, făptura zidită a omului, stând înaintea Minţii celei dintâi, înaintea Dumnezeului personal, numai atunci îşi atinge adevărata şi desăvârşita rugăciune curată, când, din dragoste pentru Dumnezeu, lasă îndărăt toată zidirea sau, cum iubea a zice Stareţul, desăvârşit uită lumea, şi până şi propriul trup, astfel încât nu mai ştie omul – oare fusese în trup, sau afară de trup în ceasul rugăciunii?

O astfel de rugăciune curată în înţelesul cel mai înalt al cuvântului este un dar al lui Dumnezeu; ea nicicum nu atârnă de stăruinţa omenească, ci puterea lui Dumnezeu vine, şi cu o nesimţită grijă şi negrăită gingăşie îl trece pe om în lumea Luminii Dumnezeieşti; sau, mai bine zis, se arată Lumina Dumnezeiască şi cu dragoste îmbrăţişează întreg omul, astfel încât el nu-şi mai poate aminti de nimic, nu mai poate cugeta nimic.

Anume având în vedere rugăciunea mai sus pomenită, Stareţul spunea:

Cine curat se roagă, acela este de-Dumnezeu-cuvântător.

Cel ce nu a avut această experienţă, acela nu a ajuns la theologhisirea înţeleasă ca stare a dumnezeieştii vederi. Mintea ce nu a cunoscut vreodată curăţia, care nu a contemplat vreodată lumina vecinică Dumnezeiască, oricât de ascuţită ar fi ea prin experienţa sa intelectuală, neapărat supusă închipuirii, va trăi din presupuneri şi, în încercările sale de a cunoaşte cele Dumnezeieşti, îşi va clădi plăsmuiri care, din nefericire, adesea sunt primite ca adevărate descoperiri şi contemplări dumnezeieşti, fără a-şi cunoaşte înşelarea.

CEL CE IUBESTE PE DUMNEZEU,IUBEŞTE ÎNTREAGA FACERE A LUI.


Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are – exprimându-mă, fireşte, convenţional – propria structură, propria dialectică. Însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.

Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtăşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învăţa Fericitul Stareţ – anume, iubirea de vrăjmaşi.

Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.

Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât «arvuna» stării ce va să fie. În hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea cu Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci «lumea este uitată», la fel cum cel ce este deplin «lipit de pământ» uită de Dumnezeu.

Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea «este uitată», este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtăşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.

Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. Însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi, deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirmă cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lăsa loc îndoielii sau clătinării. Întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.

Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. În aceasta vedea el asemănarea cu Hristos, Care «mâinile pre cruce Şi-a întins» pentru a aduna pe toţi.

CUNOAŞTEREA NE AJUTĂ A NU RĂTĂCI DE LA ADEVĂRATA CALE.

Dintr-o îndelungă părtășie cu Fericitul Stareț am avut putința de a mă convinge că îi erau cunoscute tainele duhului, și deci era cu adevărat un «credincios îndreptător». După deosebitele cercetări ale harului, rare în istoria Bisericii, de care el s-a învrednicit, după aproape o jumătate de veac de neslăbită nevoință în care a petrecut, după câteva greșeli pe care le-a suferit de-a lungul primei jumătăți a îndelungatei sale vieți de nevoință, Starețul se apropiase de acea măsură a cunoștinței, de acea măsură a desăvârșirii ce făcuse din el un neîndoielnic reazăm pentru alții.

Cunoștea ierarhia stărilor duhovnicești, adică înșiruirea creșterii duhovnicești, lucru atât de însemnat, ba uneori chiar de neapărată trebuință spre a asigura o nepoticnită propășire. Un fenomen adesea întâlnit în viața duhovnicească, și a monahilor, și a nemonahilor, este răsturnarea sau deformarea acestei ierarhii, constând în faptul că o anume stare duhovnicească sau înfăptuire ascetică mulțumește pe om, iar el respinge ceea ce îi stă în cale ca treaptă următoare, socotind noua stare a fi mai prejos decât cea dintâi, punând astfel hotar propriei propășiri.

Starețul avea cunoașterea din cercare a căii duhovnicești. El învăța despre trei etape esențiale ale căii: cea dintâi – primirea harului; cea de-a doua – pierderea harului; și cea de-a treia – întoarcerea harului sau redobândirea sa prin nevoința smereniei. Mulți au primit harul, și nu numai cei ce sunt în Biserică, ci și cei din afara ei, căci la Domnul nu este părtinire; dar nimeni nu  a păstrat primul har, și foarte puțini l-au redobândit. Cine nu cunoaște această a doua perioadă, cine nu a trecut experiența nevoinței pentru redobândirea harului, acela în esență nu are adevărata cunoaștere duhovnicească.

Starețul Siluan era bogat nu numai prin experiența lăuntrică personală, dar și teoretic era bine încunoștințat în ce privește scrierile ascetice ale Părinților Bisericii, și, prin darul lui Dumnezeu, era nu numai credincios predaniei Bisericii, ci și în sine însuși repeta experiența marilor Părinți.

Citea foarte putin; nu îi plăcea să citească, căci faptul de a citi îi îngreuia rugăciunea; dar îi plăcea să asculte, dat fiind că, neîntrerupând rugăciunea lui Iisus, în același timp putea lua aminte la citire. Asculta citirile în biserică în vremea slujbelor de noapte; puțin citea la el în chilie; multe își însușise prin convorbire vie cu ceilalți nevoitori ai Sfântului Munte, dintre care nu puțini erau bogat înzestrați. Multă vreme, prin anii ’30, mergea adesea la prietenul său, schimonahul Cassian, pe când acesta locuia lângă Mănăstire, la «Chiparoși». Părintele Cassian îl iubea și mult îl cinstea pe Stareț, îi prețuia venirile, și cu dragoste îi citea cu glas. Starețul își amintea bine multe din scrierile Sfinților Părinți, lucru înlesnit de trăirea aceleiași experiențe. A ține minte cele duhovnicești este foarte greu, căci în viața duhovnicească sunt prea puține expresii, înfățișări exterioare, pe care să se poată sprijini memoria materială; oare nu de aceea Domnul Atotștiutorul Și-a predat învățătura despre tainele Împărăției în chipuri vii ale realității și în pilde?… Este cu putință a obține un oarecare surogat al cunoașterii duhovnicești prin «învățătura din afară», ceea ce se observă la oamenii cu experiență intelectuală bogată, însă firește, a-și aminti cu adevărat învățătura Părinților poate numai cela ce însuși a trecut prin toate, căruia i-a fost dat de sus cunoașterea prin cercare tainelor lumii duhovnicești.

Acest om «simplu», din îndelungata sa luptă a ieșit un iscusit cunoscător și al metodelor, și al mijloacelor nevoinței; această cunoaștere, prin puterea sa duhovnicească, la făcut să fie , pe de-o parte, slobod lăuntric de robia formei; pe de alta, l-a izbăvit de a rătăci pe căi străine, nedumerit și neînțelegând ce se petrece.

Multe căi străine se găsesc cu adevărata cale. Multe sfere închise, străine creștinismului, se înfățișează vederii minții nevoitorului, și nu va putea osebi între ele de nu va fi cu el lumina Dumnezeiască. Starețul, care se învrednicise a vedea în Duhul Sfânt pe Hristos, care fusese dus de Duhul Sfânt la a vedea lumina nezidită, purta în sine acea lumină, și astfel putea deosebi cu uimitoare pătrundere curatul adevăr, de măștile și nălucile adevărului, care neapărat vor întâmpina omul în căile sale duhovnicești.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„Iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit”

Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte peDumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.

Acea mare rugăciune pentru lume cu care se ruga Fericitul, marele Stareţ Siluan, duce tocmai la o astfel de înţelegere sau, mai bine zis, simţire a părtăşiei fiinţiale a propriei fiinţe personale cu fiinţa atot-omenirii. Dacă se poate spune, cum fac mulţi filosofi contemporani, că perceperea prin simţirile noastre a oricărui obiect nu este doar un act psihic subiectiv, străin de fiinţarea obiectivă a însuşi obiectului, ci este însuşi obiectul care prin lucrarea sa reală pătrunde în conştiinţa noastră, înfiripându-se astfel o partăşie în fiinţă, atunci cu atât mai mult trebuie să vorbim despre părtăşie în fiinţă acolo unde lucrează unul harul dumnezeiesc a-toate-pătrunzător al Sfântului Duh – Atotţiitorul.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Sfinții sunt aproape de cei ce păzesc poruncile

Multora li se pare că sfinţii sunt departe de noi. Dar ei sunt departe de cei ce s-au îndepărtat ei înşişi şi sunt foar­te aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi au ha­rul Duhului Sfânt.

În ceruri toate viază şi se mişcă prin Duhul Sfânt. Dar şi pe pământ este acelaşi Duh Sfânt. El viază în Biserica noastră, El viază în Tainele ei, în Sfintele Scripturi, în su­fletele credincioşilor. Duhul Sfânt uneşte pe toţi şi de ace­ea sfinţii sunt aproape de noi; şi când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre şi sufletele noastre simt că sfinţii se roagă pentru noi.

Cât de norocoşi şi de fericiţi suntem noi, creştinii orto­docşi, că Domnul ne-a dat viaţa în Duhul Sfânt; şi El vese­leşte sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu înţelegere, fiindcă şi numai pentru un singur gând rău El părăseşte su­fletul şi atunci iubirea lui Dumnezeu nu mai e cu noi, şi nu mai avem îndrăzneală în rugăciune, nici nădejde tare că vom dobândi ceea ce cerem.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Smerenia lui Hristos

Mare lucru bun este a învăţa smerenia lui Hristos; cu ea viaţa e uşoară şi bucuroasă şi toate se fac dragi inimii. Numai celor smeriţi li Se arată pe Sine Domnul prin Duhui Sfânt dar, dacă nu ne smerim, nu vom vedea pe Dum­nezeu. Smerenia e lumina în care putem vedea Lumina-Dumnezeu, după cum se cântă: „întru lumina Ta vom ve­dea Lumina” [Ps 35,10].

Domnul m-a învăţat să ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc şi aşa sufletul meu se smereşte, dar aceasta nu este încă adevărata smerenie, care e de nedescris. Când sufletul vine la Domnul, se înfricoşează, dar când vede pe Domnul, atunci se bucură nespus de frumuseţea slavei Lui, iar iubirea lui Dumnezeu şi dulceaţa Duhului Sfânt îl fac să uite cu desăvârşire pământul. Aşa este raiul Dom­nului. Toţi vor fi în iubire şi de la smerenia lui Hristos toţi vor fi bucuroşi să-i vadă pe ceilalţi mai presus decât ei înşişi. Smerenia lui Hristos sălăşluieşte în cei mici: ei sunt bucuroşi că sunt mici. Aşa mi-a dat să înţeleg Domnul.

Rugaţi-vă pentru mine toţi sfinţii, ca sufletul meu să în­veţe smerenia lui Hristos; sufletul meu însetează după ea, dar nu o poate avea şi cu lacrimi o caut, ca un copil mic ce s-a pierdut de mama lui:

„Unde eşti Tu, Domnul meu? Te-ai ascuns de sufletul meu şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-mi puterea de a mă smeri înaintea măre­ţiei Tale.

Doamne, Ţie Ţi se cuvine slavă în cer şi pe pământ, mie însă, micuţei Tale zidiri, dăruieşte-mi smeritul Tău Duh.

Mă rog bunătăţii Tale, Doamne, priveşte asupra mea din înălţimea slavei Tale şi dă-mi puterea de a Te slăvi zi­ua şi noaptea, căci sufletul meu s-a îndrăgostit de Tine prin Duhul Tău Cel Sfânt şi tânjesc după Tine şi cu lacrimi Te caut.

Doamne, dă-ne Duhul Sfânt; prin El Te vom slăvi ziua şi noaptea, căci dacă trupul nostru e neputincios, Duhul Tău e vioi, El dă sufletului puterea de a Te sluji cu râvnă şi întăreşte mintea în iubirea Ta şi o odihneşte întru Tine cu o odihnă desăvârşită şi nu mai vrea să se gândească la ni­mic altceva decât la iubirea Ta.

Milostive Doamne, duhul meu neputincios nu poate ajunge la Tine, de aceea Te chem ca şi regele Avgar: Vino şi tămăduieşte-mi rănile gândurilor mele păcătoase, şi Te voi lăuda ziua şi noaptea şi Te voi propovădui oamenilor, ca toate noroadele să ştie că Tu, Doamne, ca şi odinioară, săvârşeşti minuni, ierţi păcate, sfinţeşti şi dai viaţă.”

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Deosebirea dintre iubirea creştină şi dreptatea omenească

Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva, ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. În duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura normei sale? Dar când se adaugă libera luare asupra-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.

Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sunt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai naite de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupra-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luam asupra-ne povara vinei celor apropiaţi.

Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. Într-o astfel de conştiinţă iese la  iveala mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.

La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. Dar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupra-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a  fi o atitudine de rob. Iată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. Întregul fiinţei atot-omul, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva stăin, ca al său propriu.

Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti – acesta fiind înţelesul adând al celei de-a doua porunci – atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Sfânta predanie şi Scriptura

Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.

Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţă în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntreruptă lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predanie, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într-acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:

Dacă Biserica s-ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, «scrisă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimii» (2 Cor. 3: 3-6).

Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul Legământ, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe bisericeşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi «credinţe carea o dată s-a predanisit sfinţilor» (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.

Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s-a spus mai sus, unul din chipurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.

Dacă Apostolul Pavel avea «mintea lui Hristos», atunci cu atât mai mult Sfaânta Biserică, ce-l cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu – Sfânta Treime – neschimbat petrece în Biserică.

Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania Bisericii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta Scriptură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta Predanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale Biserica nu avea Scripturile Noului Legământ ci trăia numai dupa Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).

Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s-au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei «o înţelegeau după sine». Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).

Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-I exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţăturile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde plinătatea darurilor şi cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.

Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii Biserici in întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athonit, scutindu-l de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei bogăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.

Învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor Părinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogaţie negrăit de măreaţă; drept aceea, nu găsește în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.

Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii Bisericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se deosebeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.

Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.

Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criteriu al adevărului în Biserică.

Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Predarea în voia lui Dumnezeu

Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.

Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-l călăuzească şi sufletul este în­văţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învăţătorul sufletului să fie Domnul Însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dum­nezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoş­team încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufle­tul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toa­te întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită  la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de în­durat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se sme­reşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă pri­veghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. Înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Dom­nul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. Într-o zi de praz­nic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am fă­cut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

SURSA

Sfântul Siluan

,,O DUHULE SFINTE,DRAG EŞTI TU SUFLETULUI !”

N-am adus în mănăstire decât păcatele mele şi nu ştiu de ce Domnul mi-a dăruit, pe când eram încă tânăr înce­pător, atât de mult har al Sfântului Duh, că sufletul şi tru­pul meu erau pline de har, şi harul era ca la mucenici, şi trupul meu dorea să sufere pentru Hristos.

Nu cerusem de la Domnul pe Duhul Sfânt: nici nu şti­am că este Duh Sfânt, cum vine şi ce lucrează El în suflet, dar acum scriu cu bucurie despre aceasta.

O, Duhule Sfinte, drag eşti Tu sufletului! Nu e cu putinţă să Te descriu, dar sufletul cunoaşte venirea Ta şi Tu dai pace minţii şi dulceaţă inimii.

Domnul spune: „învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11, 19]. Aceasta o spune Domnul despre Duhul Sfânt: căci numai în Duhul Sfânt îşi găseşte sufletul odihna desă­vârşită.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că mult ne iubeşte Domnul şi ne dă harul Duhului Sfânt şi în Du­hul Sfânt ne dă să vedem slava Lui. Dar ca să păstrăm ha­rul, trebuie să iubim pe vrăjmaşi şi să mulţumim lui Dum­nezeu pentru toate întristările.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”



„CU CÂT MAI FIERBINTE E IUBIREA CU ATÂT MAI FIERBINTE E RUGĂCIUNEA” 

În anii copilăriei îmi plăcea să gândesc aşa: Domnul S-a înălţat la ceruri şi ne aşteaptă la El; dar pentru a fi împreună cu Domnul, trebuie să fim asemenea Lui sau ca nişte copii [Mt 18, 3], smeriţi şi blânzi, şi să-I slujim Lui. Atunci, după cuvântul Domnului: „Acolo unde sunt Eu, va fi şi slujitorul Meu” [In 12, 26], şi noi vom fi împreună cu El în împărăţia cerurilor. Dar acum sufletul meu e mâhnit şi abătut şi nu pot să mă înalţ cu minte curată spre Dum­nezeu şi n-am în mine destule lacrimi ca să plâng faptele mele cele rele; sufletul meu e secătuit şi istovit de întune­ricul posomorât al vieţii acesteia…

Ah, cine-mi va cânta cântul pe care-l iubesc din anii co­pilăriei despre cum S-a înălţat Domnul la cer şi cât de mult ne iubeşte şi cu cât dor ne aşteaptă la El. Cu lacrimi ascult acest cânt, pentru că sufletul meu tânjeşte pe pământ.

Ce s-a întâmplat cu mine? Cum am pierdut bucuria şi cum să o găsesc din nou?

Plângeţi cu mine păsări şi toate fiarele sălbatice! Plân­geţi cu mine, păduri şi pustii! Să plângă cu mine toată zi­direa lui Dumnezeu şi să mă mângâie în nenorocire şi în­tristare.

Iată ce gândeşte sufletul meu: dacă eu iubesc atât de puţin pe Dumnezeu şi sufletul meu tânjeşte cu atâta tă­rie după Domnul, cât de mare trebuie să fi fost întristarea Maicii lui Dumnezeu, când a rămas pe pământ după înăl­ţarea Domnului?

Ea n-a aşternut în scris întristarea sufletului Său, şi ce­ea ce ştim despre viaţa ei pe pământ e puţin, dar trebuie să ne dăm seama că nu e cu putinţă să înţelegem plinăta­tea iubirii ei pentru Fiul şi Dumnezeul ei.

Inima Maicii Domnului, toate gândurile şi tot sufletul ei erau preocupate de Domnul; dar i-a mai fost dat şi al­tceva: ea iubea norodul şi se ruga fierbinte pentru oameni, pentru noii creştini, ca Domnul să ne întărească, şi pentru toată lumea, ca toţi să se mântuiască. În această rugăciune era bucuria şi mângâierea ei pe pământ.

Nu înţelegem în deplinătatea ei iubirea Maicii lui Dum­nezeu, dar ştim aceasta:

Cu cât mai mare e iubirea, cu atât mai mari sunt şi su­ferinţele sufletului;

Cu cât mai deplină e iubirea, cu atât mai deplină e cu­noştinţa;

Cu cât mai fierbinte e iubirea, cu atât mai fierbinte e ru­găciunea;

Cu cât mai desăvârşită e iubirea, cu atât mai sfântă e viaţa.

Nimeni dintre noi nu ajunge la deplinătatea iubirii Mai­cii lui Dumnezeu; noi avem nevoie de pocăinţa lui Adam; în parte însă, aşa cum ne învaţă Duhul Sfânt în Biserică, înţelegem şi noi această iubire.

„DUMNEZEU E SLĂVIT ÎNTRU SFINȚII LUI, IAR SFINȚII SUNT SLĂVIȚI DE DUMNEZEU,,.

Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi slăvesc pe cei ce Mă slăvesc”, zice Domnul [Pr 8,17; 1 Rg 2,30].

Dumnezeu e slăvit întru sfinţii Lui, iar sfinţii sunt slă­viţi de Dumnezeu.

Slava pe care Domnul o dă sfinţilor e atât de mare că, dacă oamenii ar putea vedea un sfânt aşa cum este el, ar cădea la pământ de evlavie şi de frică, fiindcă omul tru­pesc nu poate îndura slava unei arătări cereşti.

Nu vă miraţi de aceasta. Domnul iubeşte făpturile Lui atât, încât a dat omului revărsarea Duhului Său Sfânt şi în Duhul Sfânt omul se face asemenea lui Dumnezeu.

Dar de ce iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Pen­tru că El este Iubirea însăşi, şi această Iubire nu e cunos­cută decât prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt cunoaşte omul pe Domnul, Făcătorul său, şi Duhul Sfânt umple de harul Lui tot omul: şi suflet, şi minte, şi trup.

Domnul a dat sfinţilor Săi harul Lui şi ei L-au iubit şi s-au lipit de El până la capăt, fiindcă dulceaţa iubirii lui Dumnezeu nu te mai lasă să iubeşti lumea şi frumuseţea ei.

Şi dacă pe pământ e aşa, cu cât mai mult sunt uniţi prin iubire cu Domnul sfinţii în cer. Iubirea aceasta e negrăit de dulce şi ea vine de la Duhul Sfânt, şi toate puterile ce­reşti se hrănesc din ea.

Dumnezeu e iubire [1, In 4, 8]; şi în sfinţi Duhul Sfânt e iubire. Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul. Prin Duhul Sfânt este mărit Domnul în ceruri. Prin Duhul Sfânt slăvesc sfinţii pe Dumnezeu şi prin darurile Duhului Sfânt preaslăveşte Domnul pe sfinţi, şi slava aceasta nu va avea sfârşit.

„SINGURA MEA VESELIE ESTE DUMNEZEU.

În copilărie sufletului meu îi plăcea să cugete cum s-a înălţat Domnul la ceruri pe nori şi cum au văzut această înălţare Maica lui Dumnezeu şi Sfinţii Apostoli. Dar când am pierdut harul lui Dumnezeu (în anii tinereţii mele), sufletul meu s-a sălbăticit şi a căzut în robia păcatelor şi arareori îmi mai aduceam aminte de înălţarea Domnului. Mai apoi însă, sufletul meu şi-a cunoscut păcatele lui şi am fost cuprins de mare mâhnire pentru că am întristat pe Domnul şi mi-am pierdut îndrăzneala la Dumnezeu şi la Maica lui Dumnezeu; îmi era scârbă de păcatele mele şi am luat hotărârea de a intra în mănăstire ca să mă rog lui Dumnezeu pentru ca Domnul Cel Milostiv să-mi ierte pă­catele mele.

După încheierea serviciului militar am venit în mănăs­tire şi curând după aceasta m-au năpădit gândurile şi ele mă alungau din nou în lume să mă căsătoresc; dar mi-am spus cu hotărâre în suflet: „Voi muri aici pentru păcatele mele”. Şi m-am apucat să mă rog cu tărie ca Domnul să-mi ierte mulţimea păcatelor mele.

După o vreme m-a năpădit duhul deznădejdii: mi se părea că Dumnezeu m-a lepădat cu totul şi nu este mântu­ire pentru mine, ci în suflet se vede limpede o pieire veş­nică. Simţeam în suflet că Dumnezeu este nemilostiv şi neînduplecat. Această stare a durat un ceas sau ceva mai mult. Duhul acesta era atât de copleşitor şi chinuitor, că este înspăimântător şi numai să-mi aduc aminte de el. Sufletul n-are putere să-l îndure multă vreme. În aceste minute poţi să pieri pentru vecie. Domnul Cel Milostiv a îngăduit ca duhul răului să ducă o astfel de luptă cu sufle­tul meu.

A trecut puţin timp; m-am dus la biserică pentru vecer­nie şi, privind la icoana Domnului, am spus: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcă­tosul!

Şi o dată cu aceste cuvinte, am văzut în locul icoanei pe Domnul viu şi harul Sfântului Duh a umplut sufletul meu şi tot trupul meu. Şi aşa am cunoscut prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos este Dumnezeu şi am fost cuprins de dorinţa dulce de a suferi pentru Hristos.

Din clipa în care am cunoscut pe Domnul, sufletul meu e atras spre El şi nimic nu mă mai veseleşte pe pă­mânt.

Singura mea veselie este Dumnezeu. El e fericirea mea, El e puterea mea, El e înţelepciunea mea, El e bogă­ţia mea.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„CHIPUL STAREȚULUI SILUAN,,.

L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale (1930 n.n). Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.

În cele din afară Stareţul se purta cât se poate de simplu. Era mai înalt decât statura mijlocie; vânjos, dar nu greoi. Trupeşte nu era uscăţiv, dar nu era nici gras. Trunchiul îi era puternic, grumazul tare, picioarele zdravene, bine proporţionate cu trunchiul, cu tălpi mari. Mâinile de muncitor, puternice, cu palme mari şi degete pe măsură. Faţa şi capul de proporţii cât se poate de armonioase. Fruntea frumoasă, rotunjită, potrivită ca măsură, puţin mai mare decât lungimea nasului. Falca de jos puternică, exprimând hotărâre, dar fără senzualitate sau asprime. Ochii de culoare închisă, nu foarte  mari; privirea liniştită, blândă, uneori pătrunzătoare, încordată; adesea obosită de lungile privegheri şi lacrimi. Barba mare, stufoasă, uşor căruntă. Sprâncenele dese, neunite, joase şi drepte ca la gânditori. Părul capului închis la culoare, până la bătrâneţe potrivit de des. Fusese fotografiat de mai multe ori, dar niciodată nu ieşea reuşit. Trăsăturile puternice, bărbătoase ale feţei ieşeau uscăţive, aspre, grosolane, pe când în realitate dădea o impresie mai curând plăcută, cu faţa sa paşnică şi blajină care, de la puţinul somn, şi de la multa postire, şi de la umilinţă, era adesea palidă, caldă – şi nicidecum aspră.

Aşa era de felul său, dar uneori chipul i se schimba într-atât, încât devenea de nerecunoscut. Faţa palidă, curată, cu o anume expresie luminată era atât de izbitoare încât te simţeai neputincios a-l privi; ochii, văzându-l, se plecau în jos. Fără să vrei îţi amintea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte de slava feţei lui Moisi la care norodul nu putea căuta.

Viaţa sa era potrivit de aspră, cu o desăvârşită nepurtare de grijă pentru cele din afară şi pentru trup. Ca şi cei mai mulţi nevoitori athoniţi, nicioadată nu îşi spăla trupul. Se îmbrăca cu haine aspre ca şi monahii muncitori; purta multe haine, căci, după ani de nepurtare de grijă faţă de trup, adesea răcea, şi suferea de reumatism. În vremea şederii sale la Vechiul Russikon răcise tare la cap şi chinuitoarele dureri îl sileau să se întindă pe pat. În acea vreme îşi petrecea nopţile în afara zidurilor propriu-zise ale mănăstirii, în marea încăpere a depozitului de alimente de care se ocupa; făcea aceasta pentru a afla mai multă însingurare.

Iată deci care era chipul acestui om simplu şi neînsemnat. Dar dacă vom voi să vorbim despre felul său de a fi şi despre înfăţişarea sa lăuntrică, ne vom afla în faţa unei sarcini cât se poate de anevoioase.

De-a lungul anilor când ni s-a dat a fi în preajma lui avea înfăţişarea unei deosebite armonii între puterile trupeşti şi sufleteşti.

Avea puţină carte; în copilărie mersese la şcoala din sat numai «două ierni», dar citind şi auzind în biserică Sfânta Scriptură şi marile scrieri ale Sfinţilor Părinţi, mult s-a luminat, şi apărea ca un om citit în cele monastice. Din fire avea o minte vioaie şi ascuţită, iar îndelunga experienţă a luptei duhovniceşti şi a rugăciunii lăuntrice a minţii, experienţa deosebitelor suferinţe şi a deosebitelor cercetări duhovniceşti l-au făcut înţelept şi pătrunzător dincolo de măsura omului.

Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de gingaşă, o dragoste duioasă, o neobişnuită sensibilitate şi compătimire faţă de orice durere şi suferinţă, dar fără urmă de psihism efeminat, bolnăvicios. Necontenitul adânc plâns duhovnicesc niciodată nu aluneca într-un sentimentalism plângăcios. Neadormita încordare lăuntrică nu avea nici urmă de nervozitate.

Cu atât mai uimitor era faptul întregii-cugetări a acestui om cu un trup aşa de vânjos şi de puternic. Se păzea cu străşnicie de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, şi cu toate acestea comunica şi se purta cu oamenii cât se poate de slobod, cumpătat şi firesc, cu dragoste şi blândeţe, fără a căuta la poziţia lor sau la felul lor de viaţă. În el nu era nici umbră de scârbă faţă de cei ce trăiau  o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului căderile lor îl îndurerau, precum se îndurerează un tată sau o mamă iubitoare pentru căderile fiilor preaiubiţi.

Ispitele le întâmpina şi le răbda cu mare bărbăţie.

Era un om cu desăvârşire neînfricat şi slobod, dar în acelaşi timp nu avea nici cea mai mică înclinare către îndrăzneală. Neînfricat, înaintea lui Dumnezeu el trăia cu frică: cu adevarat se temea să-L mâhnească fie şi cu un gând rău.

De o mare bărbăţie, era în acelaşi timp de o deosebită blândeţe. Bărbăţie şi blândeţe – rară împletire, de o neobişnuită frumuseţe!

Stareţul era un om de o adâncă şi adevărată smerenie – smerenie şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. Iubea să dea întâietate celorlalţi, iubea să fie cel mai mic, cel dintâi să dea bineţe, să primească binecuvântare de la cei din cinul preoţesc, cu precădere de la episcopi şi igumeni, dar fără urmă de slugărnicie şi ploconeală. Cu sinceritate cinstea pe cei din dregătorii sau ranguri însemnate, dar niciodată nu avea nici invidie, nici vreun complex, poate pentru că adânc conştientiza vremelnicia a tot rangul sau a toată puterea lumească, a bogăţiei sau chiar a cunoştinţelor ştiinţifice. Ştia «cât de mult iubeşte Domnul norodul Său» şi, din dragoste pentru Dumnezeu şi oameni, el adevărat preţuia şi cinstea fiece om.

În afară purtarea acestui bărbat era cât se poate de simplă, şi în acelaşi timp calitatea ei neîndoielnică era o nobleţe lăuntrică sau, dacă vreţi, un aristocratism în sensul cel mai înalt al cuvântului. În legăturile cu el, în cele mai felurite împrejurări, chiar şi un om cu cea mai subţire intuiţie n-ar fi putut zări la dânsul vreo mişcare grosolană a inimii: respingere, lipsă de cinstire, neluare-aminte, afectare şi altele asemenea. Era cu adevărat un bărbat nobil, cum numai un creştin poate fi.

Stareţul niciodată nu râdea cu glas; niciodată nu vorbea cu două înţelesuri, nu-şi bătea joc, şi nici măcar nu glumea pe seama cuiva. Pe chipul său, de obicei serios şi liniştit, uneori apărea un zâmbet abia zărit, fără a-şi deschide buzele atunci când nu rostea şi vreun cuvânt.

În el nu era mânie ca patimă; dar, cu toată uimitoarea sa blândeţe şi rara sa îngăduinţă şi ascultare, avea o mare tărie în a se împotrivi la tot ce este mincinos, viclean, josnic; nu se alipea de el osândirea, mojicia, îngustimea şi altele asemenea. Aci se arăta hotărâta sa neînduplecare, însă în aşa fel încât să nu rănească pe cel ce prilejuia o asemenea pricină, să nu-l rănească, nu numai în afară dar, ceea ce este şi mai însemnat, nici cu vreo mişcare a inimii, căci un om mai subţire ar simţi-o şi pe aceasta – lucru dobândit prin rugăciunea lăuntrică, prin care rămânea liniştit şi neprimitor a tot răul.

O rară putere a voinţei, dar fără încăpăţânare; simplitatea, slobozenia, neînfricarea şi bărbăţia, împreună cu blândeţea şi îngăduinţa; smerenia şi ascultarea fără slugărnicie sau dorire de a plăcea oamenilor – iata un adevărat om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Minunată este lumea, facerea marelui Dumnezeu, dar nu este ceva mai minunat decât omul, decât omul adevărat – fiul lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„NOI CREDEM PENTRU ACEEA ŞI GRĂIM,,.

Părintele Siluan l-a întrebat pe Igumen (Arhimandritul Misail, bărbat duhovnicesc, către care binevoia şi pe care vădit îl ocrotea Dumnezeu):

– Cum poate şti monahul voia lui Dumnezeu?

– Cel dintâi al meu cuvânt el trebuie să-l primească drept voia lui Dumnezeu. Cine va face astfel, peste acela va odihni harul lui Dumnezeu; dar dacă cineva mi se împotriveşte, eu, ca om, mă dau la o parte.

Cuvântul Igumenului Misail se înţelege precum urmează:

Duhovnicul, odată întrebat, caută prin rugăciune îndrumare de la Dumnezeu dar, om fiind, răspunde în măsura propriei credinţe, după cuvântul apostolului Pavel: «Noi credem, pentru aceea şi grăim» (2 Cor. 4: 13), însă «în parte cunoaştem, şi în parte prorocim»(1 Cor. 13: 9). În năzuinţa sa de a nu greşi, el însuşi, sfătuind sau dând povaţă, se ştie a fi sub judecata lui Dumnezeu, şi deci de cum întâlneşte împotrivire, sau măcar o lăuntrică mişcare de primire din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte a stărui asupra cuvântului său, nu cutează a-l întări ca fiind expresia voii lui Dumnezeu, ci «ca om, se dă la o parte».

O astfel de conştiinţă era foarte vădită în viaţa Igumenului Misail. Odată l-a chemat la sine pe un monah începător, Părintele S. (este vorba de Părintele Sofronie, căruia i se ceruse să înveţe limba greacă – n. tr.), şi, i-a încredinţat o ascultare grea şi anevoiasă. Începătorul a primit-o fără pregetare şi, făcând metania cuvenită, se îndreptă către uşă. Dintr-o dată Igumenul îl chemă înapoi. Începătorul se opri. Cu capul înclinat în piept, Igumenul îi spune liniştit, dar apăsat:

– Părinte S., nu uita: Dumnezeu de două ori nu judecă; aşadar, câta vreme vei face ceva în ascultare mie, eu sunt cel care voi fi judecat de Dumnezeu, iar tu eşti slobod de povara răspunderii.

Dacă cineva se împotrivea fie şi într-o mică măsură la ceea ce-i încredinţa ori povăţuia Igumenul Misail, acest nevoitor plin de bărbăţie, lăsând la o parte însemnătatea dregătoriei sale administrative, de obicei răspundea: «Fie, faceţi cum voiţi», şi nu-şi mai repeta cuvântul. Şi Stareţul Siluan aşijderea, dacă întâmpina împotrivire, de îndată tăcea.

De ce aşa? Pentru că, pe de-o parte, Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silnicie, nici pricire; pe de altă parte, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea măreţ. În cuvântul duhovnicului, care întotdeauna poartă pecetea relativismului, ea nu poate încăpea, nu îşi poate primi desăvârşita expresie, şi numai cel ce primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără a-l supune propriei judecăţi, sau, cum adesea se zice, «fără împotrivire», acela a aflat adevărata cale, căci el cu adevărat crede că «la Dumnezeu toate sunt cu putinţă» (Mt. 19: 26).

Iată calea credinţei, ştiută şi întărită de experienţa de veacuri a Bisericii.

„SUFERIM PENTRU CĂ NU AVEM SMERENIE „

Pentru ce suferă omul pe pământ, pentru ce duce ne­cazuri şi îndură rele?

Suferim pentru că nu avem smerenie. În sufletul smerit viază Duhul Sfânt şi El dă sufletului libertatea, pacea, iu­birea şi fericirea.

Suferim pentru că nu-l iubim pe frate. Domnul zice: „Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi fi ucenicii Mei” [In 13, 34-35]. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu. Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfânt şi în deplinătatea ei e cunoscută numai prin Duhul Sfânt. Dar este şi o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci când se străduieşte să împlinească poruncile lui Hristos şi se teme să nu întristeze pe Dumnezeu; şi aceasta e un lu­cru bun. În fiecare zi însă trebuie să ne silim spre bine şi să învăţăm din toate puterile smerenia lui Hristos.

Domnul a zis ucenicilor Lui: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27].

Această pace a lui Hristos trebuie să o cerem lui Dum­nezeu, şi Domnul o dă celui ce o cere; şi când o primim, trebuie să o păzim cu sfinţenie şi să o înmulţim; dar cine nu se predă în necazuri voii lui Dumnezeu, acela nu poate cunoaşte milostivirea lui Dumnezeu.

Dacă te loveşte o nenorocire, nu te lăsa abătut, ci adu-ţi aminte că Domnul se uită la tine cu milă şi nu primi gân­dul: „Oare se va mai uita Domnul la mine când eu îl în­tristez?”, pentru că Domnul este prin fire milă, ci întoarce-te cu credinţă la Dumnezeu şi spune ca şi fiul cel risi­pitor din Evanghelie: „Nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău” [Lc 15, 21], şi vei vedea atunci cât eşti de drag Tatălui şi în sufletul tău va fi atunci o negrăită bucurie.

Oamenii nu învaţă smerenia şi pentru mândria lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi de aceea lumea întreagă suferă. Dar dacă oamenii ar cunoaşte pe Domnul şi ar şti cât de milostiv, smerit şi blând este, într-un singur ceas s-ar schimba faţa întregii lumi şi în toţi şi în toate ar fi o mare bucurie şi iubire.

Domnul Cel Milostiv ne-a dat pocăinţa şi prin pocăinţă toate se îndreaptă. Prin pocăinţă câştigăm iertarea păcate­lor; pentru pocăinţă vine harul Duhului Sfânt, şi astfel cu­noaştem pe Domnul.

Dacă cineva a pierdut pacea şi suferă, să se pocăiască şi Domnul îi va da pacea Sa.

Dacă un popor sau un stat suferă, trebuie ca toţi să se pocăiască şi atunci toate se vor îndrepta de la Dumnezeu.

„ÎNTÂLNIRILE CU STAREȚUL SILUAN,,.

Nu m-am interesat niciodată de împrejurările vieţii de zi cu zi ale fericitului Stareţ. Poate a fost o greşală din partea mea, dar acum nu mai este cu putinţă a o îndrepta. Când mă întâlneam cu Stareţul atenţia îmi era desăvârşit absorbită de dorirea de a nu scăpa ceva din povăţuirea sa duhovnicească; de a înţelege cu mintea, de a pătrunde cu inima, de a păstra în suflet şi a-mi însuşi cuvântul său, sau mai degrabă aşezarea sa lăuntrică, duhul său.

Uneori mi se părea că Stareţului îi fusese dată puterea de a înrâuri prin rugăciune asupra celor cu care vorbea. Aceasta era cu atât mai de trebuinţă, cu cât cuvântul său, în cele din afară, era cât  se poate de simplu, ca şi cum nimic «deosebit» nu cuprindea – pe când, în esenţă, el exprima o stare mai presus de fire, şi era nevoie să împărtăşească prin rugăciune celui cu care vorbea acea stare din care purcedea acel cuvânt, altfel totul ar fi fost zadarnic: cuvântul ar fi rămas neînţeles, neînsuşit, ascuns.

Convorbirea cu Stareţul purta o trăsătură aparte, fără seamăn: o desăvârşită simplitate şi lipsă de constrângere, o deplină slobozenie de orice stinghereală sau frică de a greşi cu ceva; o adâncă încredere că nimic, nici o faptă sau cuvânt, fie el stângaci sau chiar nepotrivit, nu va duce la o ruptură, nu va strica pacea, nici nu se va izbi, drept răspuns, de vreo mustrare sau de vreo aspră respingere. În prezenţa sa nu se apropia de inimă nici o frică, şi în acelaşi timp o lăuntrică coardă a sufletului se încorda din răsputeri cu rugăciune, spre a se învrednici să respire acel duh de care el era plin.

Dacă intraţi într-o încăpere plină de bună mireasmă, pieptul fără să vrea vi se deschide spre a o primi în străfundurile sale. Aceeaşi mişcare a sufletului se făcea simţită în întâlnirile cu Stareţul. O liniştită, paşnică, dar şi foarte puternică, adâncă dorire de a primi mireasma sferei duhului lui Hristos, în care-i fusese dat Stareţului să trăiască, punea stăpânire pe suflet.

Ce rară îndulcire, fără seaman şi desăvârşit aparte, îţi dă întâlnirea cu un astfel de om!

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„SUFLETUL MEU TÂNNEŞTE DUPĂ DUMNEZEU ŞI ÎL CAUT CU LACRIMI „.

În primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum­nezeu.

În Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru­găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul Îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el.

Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune:

„Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la­crimi”.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001” 

Despre frumusețea lumii

Sufletul Starețului se încânta de frumusețea lumii văzute. Acea încântare nu o arăta nici prin ținuta trupului, nici prin mișcări; ea nu putea fi surprinsă decât prin expresia feței și curgerea glasului. În această înfrânată nevădire de sine se simțea cu atât mai puternic adevăratul adânc al trăirii. Totdeauna adunat în omul său lăuntric, el prea puțin căuta asupra lumii din afară; dar atunci când își îndrepta privirea către frumusețea văzută a lumii, aceasta i se făcea o nouă pricină de a vedea slava lui Dumnezeu și de a-și întoarce din nou inima către Dumnezeu.

În această privință era asemenea copiilor: pe el toate îl uimeau. Cât se poate de drept pomenește în scrierile sale că cel ce a pierdut harul nu simte cum trebuie frumusețea și de nimic nu se minunează. Toată negrăit de măreață facerea lui Dumnezeu nu îl atinge. Și dimpotrivă, când harul lui Dumnezeu este cu omul, atunci tot ce este în lume încântă sufletul cu necuprinsa sa minunăție, și sufletul, din contemplarea văzutei frumuseți, ajunge la simțirea lui Dumnezeu, viu și minunat întru toate.

Starețul, cu o puternică trăire a frumuseții, privea asupra nourilor, mării, munților, pădurilor, câmpiilor, asupra câte unui copac aparte. Spunea că slava Făcătorului este măreață și în astă lume văzută, dar a vedea slava Domnului Însuși în Duhul Sfânt este o vedenie care în chip mărginit covârșește tot gândul omenesc.

Odată, privind mișcarea norilor pe cerul attic smărăldiu-albăstriu, a zis:

Îmi vine gândul: Cât de măreț este Domnul nostru. Câtă frumusețe a zidit El întru slava Sa, pentru binele norodului Său, pentru ca noroadele în bucurie să-și slăvească Făcătorul… O, Stăpână, învrednicește norodul să vază slava Domnului.

Astfel, oprindu-se o clipă asupra frumuseții văzute și a slavei lui Dumnezeu din ea, el iarăși s-a întors către rugăciunea pentru norod.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009.

Smerenia lui Hristos

E o mare deosebire între omul simplu care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, şi omul, chiar foarte mare, care n-a cunoscut harul Sfântului Duh.

E o mare deosebire între a crede numai că Dumnezeu există cunoscându-L din natură sau din Scripturi, şi a cu­noaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt.

În cel ce a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, du­hul arde ziua şi noaptea de iubire pentru Dumnezeu şi su­fletul lui nu se poate să se alipească de nimic pământesc.

Sufletul care n-a făcut experienţa dulceţii Duhului Sfânt se bucură de slava deşartă a acestei lumi, de bogăţii sau de putere; dar sufletul care L-a cunoscut pe Domnul prin Du­hul Sfânt, tânjeşte numai după Domnul, iar bogăţiile şi slava lumii nu înseamnă nimic pentru el.

Sufletul care a gustat Duhul Sfânt îl deosebeşte după gust; căci scris este: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dom­nul” [Ps 33, 9]. David a cunoscut aceasta din experienţă, dar şi acum Domnul dă robilor Lui să cunoască din expe­rienţă harul Lui şi îi va învăţa aceasta pe robii Săi până la sfârşitul veacurilor.

Cine a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela a învăţat de la El smerenia, s-a asemănat învăţătorului său, Hristos Fiul lui Dumnezeu, şi a ajuns asemenea Lui.

„Doamne, dă-ne darul sfintei Tale smerenii!

Doamne, dă-ne în dar smeritul Tău Duh Sfânt, căci ai venit să mântuieşti pe oameni şi să-i înalţi la cer ca să vadă slava Ta.”

O, smerenie a lui Hristos! Te cunosc dar nu te pot do­bândi. Roadele tale sunt dulci, căci nu sunt pământeşti.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”


Pravila nevoinţei

Când cineva căuta sfat la Stareţ, lui niciodată nu-i plăcea să dea sfat din «propria minte». Îşi amintea de cuvântul Cuviosului Serafim din Sarov: «Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc», şi adăuga că greşelile pot fi mici, dar ele pot fi şi mari.

Starea despre care-i vorbea Părintelui Stratonic, că «desăvârşiţii de la sine nimic nu grăiesc… ei grăiesc doar ceea ce le dă Duhul», nu se dă întotdeauna nici măcar celor ce s-au apropiat de desăvârşire, după cum şi Apostolii şi ceilalţi Sfinţi nu făceau întotdeauna minuni, şi Duhul prorociei nu lucra în acelaşi chip în Proroci, ci uneori cu mare putere, iar alteori se depărta de la ei.

Stareţul limpede deosebea «cuvântul din cercare» de nemijlocita insuflare de sus, adică de cuvântul pe care «îl dă Duhul». Şi cel dintâi este de preţ, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai de încredere (vezi 1 Cor. 7: 25). Uneori, cu încredere şi hotărât spunea celui ce-l întreaba, că voia lui Dumnezeu este ca acela să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu ştie voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu Îşi descoperă voia nici măcar Sfinţilor, fiindcă cel ce întreabă o face cu o inimă necredincioasă şi vicleană (vezi Iez. 14: 1-3).

După cuvântul Stareţului, cel ce se roagă osârduitor cunoaşte multe schimbări în rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu oamenii, lupta cu sine însuşi, cu patimile, cu închipuirea; şi în astfel de împrejurări mintea nu este curată şi nimica limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreunată cu inima stă în liniştire înaintea lui Dumnezeu, când sufletul în chip simţit are în sine harul şi s-a dăruit voii lui Dumnezeu, slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor ce întunecă, atunci cel ce se roagă aude insuflarea harului.

Când cineva se apropie de această lucrare de căutare a voii lui Dumnezeu prin rugăciune, neavând îndeajunsă cercare şi neputând  cu încredinţare să deosebească «după gust» lucrarea harului de cea a patimilor, mai cu seamă a mândriei – acela trebuie neapărat a se socoti cu părintele duhovnicesc; iar el însuşi, întâlnind orice arătare sau imbold duhovnicesc, trebuie ca, până la primirea hotărârii povăţuitorului, să se ţină cu îndârjire de pravila nevoinţei: «a nu primi, şi a nu lepăda».

«Neprimind», creştinul se fereşte de primejdia lucrării diavoleşti, sau de a primi imboldul drăcesc ca fiind dumnezeiesc, şi de a se învăţa astfel «a lua aminte la duhurile înşelăciunii şi dăscăliile dracilor» (1 Tim. 4: 1), şi de a da dumnezeiasca închinăciune diavolilor.

«Nelepădând», omul scapă de altă primejdie: a pune dumnezeiasca lucrare pe seama diavolului, şi astfel a cădea în păcatul «hulei împotriva Duhului Sfânt», precum fariseii puneau pe seama «puterii lui Velzevut, domnul dracilor» faptul că Hristos izgonea dracii.

Cea de-a doua primejdie este mai cumplită decât cea dintâi, datorită faptului că sufletul se poate obişnui să lepede harul şi să îl urască, şi într-atâta să-şi însuşească starea împotrivirii faţă de Dumnezeu, încât să se determine astfel şi în planul vecinic şi, prin urmare, acest păcat «să nu se ierte lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor» (vezi Mt. 12: 22-32); pe când în cazul primei rătăciri, sufletul mai curând îşi poate cunoaşte înşelarea şi, prin pocăinţă, să-şi dobândească mântuirea, căci nu este păcat de neiertat, fără numai păcatul nepocăit.

Despre această cât se poate de însemnată pravilă a nevoinţei – «a nu primi, şi a nu lepăda» – şi despre cum se trăieşte ea în viaţa nevoitorului ar fi multe de spus, dar fiindcă în scrierea de faţă sarcina îmi este a înfăţişa doar aspectele esenţiale, şi nu amănuntele, mă voi întoarce la tema de mai nainte.

În forma sa mai desăvârşită, cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune este un fenomen rar întâlnit, cu putiţă doar după o îndelungă trudă, după multă cercare în lupta cu patimile, după multe şi grele ispitiri de la diavoli, pe de-o parte, şi după multe întâmpinări din partea lui Dumnezeu. Însă a se ruga osârduitor pentru ajutor este o faptă bună şi tuturor de neapărată trebuinţă: şi povăţuitorilor, şi celor supuşi, şi celor bătrâni, şi celor tineri, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, părinţilor şi copiilor. Stareţul stăruia că toţi, fără abatere, neatârnând de rang, de stare sau de vârstă, totdeauna şi pentru toate fiecare precum poate să ceară lui Dumnezeu îndrumare, pentru că astfel treptat să-şi apropie calea de căile sfintei voi a lui Dumnezeu, câtă vreme nu a atins desăvârşirea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

«Noi ştim»

Ceea ce îmi propun aci este o încercare de a înfăţişa în esenţă cele ce am auzit în anii petrecuţi lângă Stareţul Siluan. Socotesc cu neputinţă a lămuri cum şi de ce mi s-a născut încrederea în Stareţ, dar poate nu va fi de prisos a spune câte ceva despre atitudinea ce am avut faţă de el.

Temele convorbirilor cu Stareţul izvorau foarte adesea din propriile mele nevoi, din întrebările ce mă aduceau la el. Multe din cele vorbite împreuna nu se află în scrierile Stareţului. Fie întrebându-l, fie doar ascultându-l, eram conştient că ceea ce spune purcede din propria-i cercare dată de sus şi, într-o oarecare măsură, o primeam cum primeşte tot creştinul Sfânta Scriptură care  vesteşte adevărurile ca pe nişte fapte cunoscute şi neîndoielnice. Ceea ce grăia Stareţul nu era rodul scornelilor minţii «sale». Nu, demersul său lăuntric era cu totul altul: adevărata experienţă şi cunoaşterea netăgăduită premergeau cuvintelor sale, drept pentru care ele poartă trăsătura unei adevărate mărturii despre realităţile fiinţării duhovniceşti. Îi era străină căutarea unei întemeiri logice pornind de jos în sus, ca fiind ceva de prisos şi nefiresc, asemenea Sfintei Scripturi. Precum spunea şi Ioan de-Dumnezeu-cuvântătorul: «Noi ştim» (1 Io. 3: 14 ş. a.). Să luăm o astfel de pildă din scrierile Stareţului:

Noi ştim că, cu cât mai mare dragostea, cu atât mai mare suferinţa sufletului; cu cât mai deplină dragostea, cu atât mai deplină cunoaşterea; cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea; cu cât mai desăvârşită dragostea, cu atât mai sfântă viaţa.

Fiecare dintre aceste patru definiţii ar putea fi preţioasa încununare a celor mai adânci şi complexe cercetări filosofice, psihologice sau theologice, dar Stareţul însuşi nu are nevoie de asemenea cercetări şi nici nu se pogoară până la ele.

Am mai spus mai nainte că legătura cu Stareţul avea un caracter cu totul aparte. Pare-mi-se că prin convorbirile sale, simple în înfăţişarea lor exterioară, şi prin puterea rugăciunilor sale, avea darul de a-l trece pe cel cu care vorbea într-o lume aparte. Însă faptul cel mai însemnat era că îl strămuta în acea lume nu în chip abstract, ci împărtăşindu-i experienţa sa lăuntrică. Este adevărat că, după câte ştiu, abia dacă se găsea vreunul care să rămână mai departe în starea primită şi să înfăptuiască apoi în propria viaţă cele cunoscute din convorbirea cu dânsul. Fără îndoială, aceasta avea să le fie un nesecat izvor de dureri de-a lungul întregii lor vieţi, căci nu poate să nu se îndurereze sufletul ce a văzut lumina şi mai pe urmă a pierdut-o; şi totuşi, parcă este şi mai dureros, şi mai deznădăjduitor, a nu cunoaşte defel acea lumină, ba chiar, ceea ce adesea se observă, nici măcar a bănui existenţa ei. Din cele auzite despre Părintele Stratonic de la nevoitorii Sfântului Munte care-l cunoscuseră, am un oarecare temei de a presupune că tocmai pentru aceea rămăsese şi recunoscător Stareţului pentru descoperirea ce primise de la el, dar în acelaşi timp şi îndurerat de a recunoaşte ca nefiind în putere a păstra starea cercată. Ştiu sigur că mulţi alergau la început la Stareţ pentru povăţuire, dar apoi se îndepărtau, neputând să trăiască după cuvântul său. Cuvântul său era simplu, liniştit, bun, însă pentru a-l urma trebuie aceeaşi necruţare de sine pe care o avea însuşi Stareţul; trebuie aceeaşi hotărâre pe care o cere Domnul de la următorii Săi, adică până la ura de sine (vezi Lc. 14: 26).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009


NUMELE LUI DUMNEZEU

Stareţul cel mai adesea Îl numea pe Dumnezeu cu numele de «Domnul». Prin acest nume înţelegea uneori Sfânta Treime, alteori pe Dumnezeu-Tatăl, alteori pe Dumnezeu-Fiul, şi foarte rar pe Duhul Sfânt, al Cărui nume îl chema foarte des, şi acolo unde ar fi părut cu putinţă a folosi un pronume el neostoit folosea întreg numele: Duhul Sfânt. Fără îndoială, făcea aceasta pentru că numele «Duhul Sfânt», precum şi numele «Domnul», ca şi celelalte nume dumnezeieşti, neschimbat stârneau în sufletul său o vie răsfrângere, un simţământ de bucurie şi de dragoste.

Această trăire, adică bucuria şi simţământul luminii şi dragostei în inimă la chemarea Numelui lui Dumnezeu a fost pricina unor îndelungi neînţelegeri  theologice despre natura Numelor lui Dumnezeu. Începute la Athos, în legătură cu cartea pusnicului caucazian, Shimonahul Ilarion, În munţii Caucazului, neînţelegerile cu pricina au împânzit apoi Rusia, şi între anii 1912-1916 au răscolit adânc gândirea theologică rusă şi ierarhia Bisericii, ducând, din punct de vedere dogmatic, la un rezultat deplin mulţumitor.

Neînţelegerea pe seama Numelor Dumnezeieşti a coincis cu perioada vieţii duhovniceşti a Stareţului când el petrecea într-o încrâncenată luptă cu tot felul de răbufneli ale patimilor slavei deşarte şi mândriei, pricini de căpetenie ale grelelor sale suferinţe. Purtând în inima sa necontenit preadulcele nume al lui Hristos, deoarece rugăciunea lui Iisus nu îşi curma lucrarea înăuntrul său, el totuşi s-a ţinut departe de toată tulburarea legată de natura acestui Nume. Ştia că prin rugăciunea lui Iisus vine în inimă harul Sfântului Duh, că a chema Dumnezeiescul Nume a lui Iisus luminează întreg omul, arzând patimile din el, însă se ţinea de-o parte faţă de interpretările dogmatice ale experienţei pe care o trăia, temându-se de «a greşi în judecata minţii sale». Astfel de greşeli au fost nu puţine şi de o parte şi de alta, până ce s-a aflat dreapta înţelegere dogmatică.

Neînţelegerile au căpătat un caracter cât se poate de necuviincios şi de furtunos, şi aceasta întrista sufletul lui Siluan, care îşi petrecea nopţile în «tânguirea lui Adam».

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Monahul – un rugător pentru întreaga lume

Unii zic că monahii trebuie să slujească lumii, ca să nu mănânce pe degeaba pâinea norodului; dar trebuie să în­ţelegem în ce anume stă slujirea lor şi cu ce anume vin monahii în ajutorul lumii.

Monahul e un rugător pentru întreaga lume; el plânge pentru întreaga lume şi aceasta e lucrarea lui de căpetenie.

Cine îl sileşte însă să plângă pentru întreaga lume?

Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. El dă mona­hului iubirea Duhului Sfânt şi din această iubire inima monahului se întristează pururea pentru norod, pentru că nu toţi se mântuiesc. Domnul însuşi S-a întristat până într-atât pentru norod, încât S-a dat pe Sine morţii pe cru­ce. Maica Domnului a purtat în inima ei aceeaşi întristare pentru oameni şi, asemenea Fiului ei Preaiubit, a dorit până la sfârşit mântuirea tuturor.

Acelaşi Duh Sfânt L-a dat Domnul apostolilor şi sfinţi­lor noştri părinţi şi păstorilor Bisericii. În aceasta stă sluji­rea noastră faţă de lume. Şi de aceea, nici păstorii Biseri­cii, nici monahii nu trebuie să se ocupe de treburi lumeşti, ci să urmeze pilda Maicii Domnului Care, în templu, în Sfânta Sfintelor, cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului şi stăruia în rugăciune pentru norod.

Nu e treaba monahului să slujească lumii din osteneala mâinilor lui. Aceasta e treaba celor din lume [mirenilor].

Omul din lume se roagă puţin, dar monahul se roagă ne­încetat. Mulţumită monahilor, rugăciunea nu încetează niciodată pe pământ; iar aceasta este de folos pentru în­treaga lume, fiindcă lumea stă prin rugăciune; dar când rugăciunea slăbeşte, atunci lumea piere.

Şi ce poate face un monah cu mâinile lui? Pentru o zi de muncă el poate câştiga ceva bani, dar ce este aceasta pen­tru Dumnezeu? în vreme ce un singur gând plăcut lui Dum­nezeu face minuni. Vedem aceasta din Sfânta Scriptură. Prorocul Moise se ruga în gând şi Domnul i-a zis: „Moise, de ce strigi la Mine?” şi i-a izbăvit pe israeliţi de la pieire [Iş 14,15]. Antonie cel Mare a ajutat lumea prin ru­găciune, iar nu prin lucrul mâinilor lui. Cuviosul Serghie [din Radonej] a ajutat prin post şi rugăciune poporul rus să se elibereze de sub jugul tătarilor. Cuviosul Serafim [din Sarov] s-a rugat în gând şi Duhul Sfânt a pogorât asupra lui Motovilov. Iată care este lucrul monahilor. Dar dacă monahul e nepăsător şi sufletul lui n-ajunge să vadă pururea pe Domnul, e bine ca el să slujească pelerinilor şi să ajute pe cei din lume la ostenelile lor; şi acest lucru e plăcut lui Dumnezeu; dar să ştie că e departe de monahism.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Prin credință biruim ispitele

Esența absolutei libertăți constă în aceea că singur întru toate, în afara oricărei dependențe sau constrângeri, în afara oricărei țărmuriri, să îți determini ființa. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făpturii slobode, care este chipul lui Dumnezeu, este aceea de a-și zidi singură ființa, singură a se determina întru toate, singură a se face dumnezeu – iar nu de a primi numai ce i se dă, căci în aceasta se află un simțământ al dependenței.

Fericitul Stareț spunea că și această ispită, precum și toate celelalte, se biruiește prin credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeul cel bun și milostiv, credința că El este mai presus de toată desăvârșirea, atrage în sine harul, iar atunci nu se mai află simțământul dependenței, și sufletul iubește pe Dumnezeu ca fiind cel mai adevărat Tată și trăiește prin El.

Numai prin Duhul Sfânt se ajunge la Adevărata cunoaştere

Stareţul scria:

Nimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-l învaţă Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre ea.

Domnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfânt.

Noi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh…

Sfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cunosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut… (vezi Col. 2:18).

Sfinţii nimic nu grăiesc din mintea lor.

De-Dumnezeu-insuflata Scriptură este un cuvânt cât se poate de credincios (2 Pt. 1:19), folositor pentru învăţătura şi îndrumarea către buna înfăptuire plăcută lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17), însă cunoaşterea de Dumnezeu culeasă dintr-însa nu poate atinge căutata desăvârşire de nu ne va învăţa şi Însuşi Domnul prin Duhul Sfânt.

Cu toată adevărata sa smerenie şi blândeţe, Stareţul zicea, cu o anume încredinţare şi neclătită lăuntrică întemeiere, că omul cu mintea sa nu poate ajunge la cele dumnezeieşti, care nu sunt cunoscute «decât în Duhul Sfânt»; de-aceea nici la Sfânta Scriptură, «scrisă în Duhul Sfânt», nu se poate ajunge prin mijlocirea cercetării şfiinţifice, ce ajunge doar la unele laturi exterioare şi amănunte, dar nicidecum la esenţă.

Câtă vreme omului nu-i va fi dat de sus «să înţeleagă Scripturile» şi «să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu», câtă vreme nu se va fi smerit printr-o lungă luptă cu patimile şi nu va fi cunoscut prin cercare învierea sufletului său, şi toate cele ce se află în această tainică şi măreaţă cale, neapărat va trebui să se ţină cu tărie de predania şi de învăţătura Bisericii, şi să nu îndrăznească a învăţa de la sine, oricât ar el de învăţat «omeneşte», căci până şi cele mai strălucite scorniri omeneşti, de departe nu ajung la adevărata viaţă a Duhului.

Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, într-o anume măsură trăieşte în fiecare om, şi cu atât mai mult în creştini, dar nu se cuvine a exagera această mică experienţă a harului şi cu îndrăzneală a se întemeia pe ea.

Duhul Sfânt, pururea şi cu adevărat petrecând în Biserică, răbdător şi blând caută şi aşteaptă fiecare suflet, dar însuşi omul nu Îi dă slobozenia de a lucra în sine şi, drept urmare, rămâne în afara Luminii şi a cunoaşterii tainelor duhovniceştii vieţi.

Prea adesea se întâmplă ca omul, după o oarecare cercare a harului, nu revine la el, ci îl pierde; iar viaţa sa religioasă se concentrează în minte, ca înţelegere abstractă. Rămânând într-o astfel de stare, adesea el se socoteşte ca unul ce deţine cunoaştere duhovnicească, nepricepând că o asemenea înţelegere abstractă, chiar de purcede de la o oarecare  cercare a harului, este propria-i deformare a cuvântului lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură, în esenţa, îi rămâne o carte pecetluită cu şapte peceţi (Apoc. 5: 1).

Sfânta Scriptură este cuvântul pe care «l-au grăit sfinţi oameni ai lui Dumnezeu, purtându-se de Duhul Sfânt» (2 Pt. 1: 21). Dar cele grăite de Sfinţi nu sunt ceva total neatârnat de nivelul intelectual şi starea duhovnicească a celor cărora le grăiesc; nu, acelea au fost cuvinte vii, către persoane concrete, şi deci neapărat va greşi interpretarea ştiinţifică (istorică, arheologică, filologică ş.a.m.d) a Scripturii.

În toată Sfânta Scriptură se ascunde statornicitul ultim ţel, însă către acest unic şi neschimbat ţel, Sfintii Proroci, apostolii şi ceilalţi Dascăli ai Bisericii povăţuiau pe acei oameni care-i înconjurau, pogorându-se la nivelul şi înţelegerea lor.

Cât se poate de strălucită în această privinţă este pilda Sfântului Apostol Pavel care, bineînţeles, niciodată îndepărtându-se de la cea una a sa vedere a lui Dumnezeu şi de la cunoaşterea Lui, totuşi se făcea «tuturor toate, ca oricum pre vreunii să mântuiască» (vezi 1 Cor. 9: 19-22). Cu alte cuvinte, Pavel cu fiecare vorbea felurit; şi dacă vom cerceta Epistolele sale numai cu o analiză ştiinţifică, esenţa «sistemului său theologic» negreşit va rămâne de neînţeles.

Stareţul mult cinstea ştiinţa theologică şi pe cei ce se îndeletniceau cu ea, dar atribuia rolul ei pozitiv şi meritul ei numai condiţiilor istorice ale vieţii Bisericii, şi nicicum adevăratei vecinice vieţi a Duhului.

Cuvântul omenesc poartă în sine o oarecare nestatornicie şi lipsă de precizie neocolit. Şi această trăsătură a sa rămâne până şi în Sfânta Scriptură, astfel ca numai în anumite limite este cu putinţă a exprima adevărul dumnezeiesc în cuvântul omenesc. Aceasta nu înseamnă că se înjoseşte cuvântul dumnezeiesc până la nivelul relativismului omenesc. Nu. Gândul Stareţului se întemeia pe faptul că dobândirea Cuvântului lui Dumnezeu se face pe căile împlinirii poruncilor lui Hristos, iar nu pe căile cercetării ştiinţifice. Tot astfel învaţă Însuşi Hristos:

Şi se mirau Iudeii, zicând: Cum acesta carte ştie, fără a fi învăţat? Răspuns-au lui Iisus şi au zis: A Mea învăţătură nu este a Mea, ci a Celuia ce au trimis pre Mine. De voieşte cineva voia Lui a face, cunoaşte-va pentru învăţătura ceasta, oare de la Dumnezeu este, sau Eu de la Mine grăiesc (Io. 7: 15-17).

Domnul a adunat întreaga Sfântă Scriptură într-un cuvânt scurt: iubiţi pe Dumnezeu şi pe aproapele (vezi Mt. 22: 40). Însă cuvântul lui Hristos – iubire – va rămâne întru toţi vecii o taină pentru toţi filologii. Cuvântul acesta este numele lui Dumnezeu Însuşi, iar înţelesul său adevărat se descoperă nu astfel decât numai prin lucrarea lui Dumnezeu Însuşi.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Creştinismul nu este o filosofie, ci viaţă

Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum  mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative. Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii. Nu putea dezvolta vreo problemă în chip dialectic, nici să o exprime în sistemul conceptelor raţionale, căci se temea «a greşi în judecata minţii», dar principiile exprimate de el purtau pecetea unui deosebit adânc. Şi, fără să vreau, mi se ivea întrebarea: De unde această înţelepciune la el?

Cu toată fiinţa sa Stareţul purta mărturia faptului că cele mai înalte adevăruri duhovniceşti nu se pot cunoaşte decât pe calea pazei poruncilor Evangheliei, dar nu prin învăţătura «din afară». El trăia prin Dumnezeu şi primea de sus, de la Dumnezeu, luminare; iar cunoaşterea sa era nu o înţelegere abstractă, ci din însăşi viaţa.

Creştinismul este nu o filosofie, nu o «învăţătură» (doctrină), ci viaţă, şi toate convorbirile şi scrierile Stareţului sunt mărturia acestei vieţi

Rugăciunea neîncetată a sfinţilor

Domnul înainte de ieşirea sa a spus: «Vine stăpânitoriul lumii cesteia, şi întru Mine nimic are» (Io. 14: 30).

Cel ce a încercat cu adevărat cândva în viaţa sa să păzească poruncile lui Hristos, acela într-o oarecare măsură poate înţelege nemărginita măreţie a spuselor Lui, nemărginire pentru tot omul, de-a lungul întregii istorii a lumii.

În zilele vieţii pământeşti a lui Hristos, oamenii, ascultându-L, se aflau în aceeaşi nedumerire ca şi acum. Ceea ce grăia Hristos nu era «dupre om» (Gal. 1: 11); aceasta o vedeau toţi, şi nefiind în stare să conceapă arătarea lui Dumnezeu într-un chip atât de smerit, au strigat: «Drac are»; iar alţii ziceau: «Nu, cuvintele Sale nu sunt cuvintele unui îndrăcit». «Deci ziceau mulţi dintre ei: Drac are şi se nebuneşte; pentru ce îl ascultaţi?» Dar alţii le-au răspuns: «Cu adevărat proroc este», şi «dezbinare s-a făcut în norod pentru Dânsul» (Io. 7: 20; 7: 43; 8: 48-49 si 52; 9: 16; 10: 19-21).

Stareţul Siluan era om, şi cuvintele rugăciunii Bisericii deplin i se potrivesc: «Nu este om ce va viia şi nu va greşi»; şi totuşi, în cuvântările şi în scrierile sale întâlnim cuvinte ce covârşesc măsura omului obişnuit, ducând către acel prag unde nu ajunge înţelegerea oamenilor «normali»; şi cu toate acestea, nu încape şi nu poate încăpea îndoiala că ceea ce spunea despre sine era curat adevărul. Aproape o jumătate de veac a trăit în Mănăstire sub ochii a multe sute de oameni, dintre care mulţi trăiesc până astăzi (Părintele Sofronie scria cartea în 1947 – N. tr.): a trăit în condiţiile vieţii de obşte, unde cât se poate de limpede iese la iveală orice boală psihică; mulţi nu l-au iubit; unii îl ocărau în faţă, numindu-l «înşelat»; alţii spuneau: «O, blestemat sfânt!», el însăniciodată nu a răspuns necuviincios. Desigur, aceasta era darul harului, pentru care toată viaţa şi-a petrecut-o într-o nevoinţă fără seamăn.

Spre a nu încărca peste măsură cartea, nu voi reda aci toate cuvintele Fericitului Stareţ, care depăşesc hotarele măsurii obişnuite a omului şi pe care cititorul atent le va afla în Scrierile sale, de pildă, acolo unde el, întemeindu-se pe experienţa sa de mulţi ani, spune că la Sfinţi rugăciunea niciodată nu se întrerupe, sau următoarele:

La început, necercat fiind, am primit un gând de curvie; m-am dus la duhovnic şi i-am spus: “Am primit un gând de curvie”. Duhovnicul îmi zice: “Niciodată să nu primeşti”. Şi de atunci au trecut patruzeci şi cinci de ani, şi nici o singură dată nu am primit gând de curvie, niciodată pe nimeni nu m-am mâniat, căci sufletul meu îşi aminteşte de dragostea Domnului şi de îndulcirea Duhului Sfânt, şi uit de ocări.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Sursa

Sfântul Siluan

 

LUPTA FAȚĂ CĂTRE FAȚĂ CU VRĂJMAŞUL

Când omul este înşelat de către vrăjmaşi şi le urmează, nu înţelege CE este vrăjmaşul, nu cunoaşte puterea luptei faţă către faţă cu el, şi suferă deoarece este dus de vrăjmaş de la lumina adevăratei vieţi în întunerecul în care acela petrece. Suferinţele acelea poartă asupră-le pecetea orbirii duhovniceşti. În unele cazuri vrăjmaşul aduce o neliniştită îndulcire a unei mândre conştiinţe a părutei sale măreţii; în altele, naşte în suflet o puternică durere, îmboldindu-l împotriva lui Dumnezeu; iar sufletul neînţelegând adevărata pricină a suferinţelor sale, se întoarce cu ură împotriva lui Dumnezeu.

Sufletul cucernic însă, care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, suferă din pricina luptei faţă către faţă cu vrăjmaşul, din pricina marii puteri a răului diavolului îndreptate asupra lui, şi omul vede limpede că această putere l-ar putea zdrobi până la capăt.

În primul caz, de obicei sufletul mult se zbate, neaflând ieşire către Dumnezeu. În cel de-al doilea, Dumnezeu se arată omului într-o mare lumină, de îndată ce va fi trecut vremea încercării, a cărei îndelungare şi putere sunt de Dumnezeu rânduite. La unii ea ţine în jur de trei minute, la alţii un ceas sau mai mult; dar un nevoitor a petrecut în ea timp de trei zile. Durata încercării poate atârna, pe de-o parte, de o mai mica intensitate a încordării luptei, pe de altă parte, de o mai mare putere de îndurare a omului, căci nu toţi au aceeaşi putere sufletească.

„CINE NU ÎŞI IUBEŞTE VRĂJMAŞII,ÎN ACELA NU ESTE DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ,,.

Experienţa de zi cu zi ne arată netăgăduit că până şi cei ce primesc în suflet porunca lui Hristos pentru dragostea către vrăjmaşi, în viaţa lor nu o înfăptuiesc. De ce? Mai întâi de toate pentru că, fără har, noi nu putem a iubi vrăjmaşii; dar dacă cei ce înţeleg că aceasta le depăşeşte puterile fireşti ar căuta de la Dumnezeu ajutorul harului, precum zice Stareţul, fără îndoiala că l-ar primi.

Din nefericire precumpăneşte fenomenul contrariu: nu numai necredincioşii, ci şi cei ce se mărturisesc creştini se tem a se purta faţă de vrăjmaşi după poruncile lui Hristos. Ei presupun că aceasta va folosi numai vrăjmaşilor; că vrăjmaşii care, priviţi prin prisma neagră a urii, se înfăţişează de obicei ca neavând nimic bun, se vor folosi de <<slăbiciunea>> lor, şi vor răspunde iubirii fie prin a-i răstigni, fie prin a-i călca neruşinat în picioare şi a-i robi; iar atunci răul, a cărui personificare de obicei se închipuie a fi vrăjmaşul, va birui.

Gândul despre <<slăbiciunea>> creştinului este total greşit. Sfinţii au îndeajunsă putere spre a stăpâni asupra oamenilor, dar merg pe calea contrarie: ei înşişi se robesc fratelui, şi astfel dobândesc o dragoste ce în esenţa sa este nepieritoare. Pe această cale ajung la biruinţa care rămâne în veci, pe când biruinţa prin putere nu este niciodată statornică, fiind, prin firea ei, nu atât slava, cât ocara omenirii.

VORBIREA DESPRE DUMNEZEU 

Gândurile mele m-au frământat ani îndelungaţi, dar mila Domnului a fost cu mine fără sfârşit. Şi dacă Domnul nu m-ar fi povăţuit ca un Bun Păstor cu harul Său, vrăj­maşii m-ar fi înghiţit.

Scriu despre mila Domnului şi îmi este uşor să scriu, fi­indcă sufletul meu cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi ştie cât de mult îl iubeşte El pe om. După mulţimea iu­birii şi blândeţii Lui, El nu-şi aduce aminte de păcatele noastre.

Duhul meu doreşte nesăturat când să se roage, când să scrie sau să vorbească despre Dumnezeu, dar sufletul meu nu vrea să audă nimic din cele ale lumii.

Dacă vorbeşti sau scrii despre Dumnezeu, roagă-te şi cere de la Domnul să te ajute şi să-ţi lumineze înţelegerea, şi Domnul te va ajuta şi povăţui. Dacă este în tine o ne­dumerire, închină-te de trei ori până la pământ şi zi: „Mi­lostive Doamne, Tu vezi că sufletul meu e în nedumerire şi mi-e frică să nu greşesc. Luminează-mi înţelegerea, Doam­ne”. Şi Domnul te va lumina negreşit, căci El este foarte aproape de noi. Dar dacă te îndoieşti, nu vei primi ceea ce ceri. Aşa a zis Domnul lui Petru: „Pentru ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” [Mt 14, 31] atunci când acesta începea să se scufunde în valuri. Aşa şi sufletul, când se îndoiește, începe să se scufunde în gândurile cele rele.

„Doamne, dă-ne credinţă neclintită în Tine prin Duhul Sfânt !”.

Când cel căruia nu i s-a dat să înveţe pe alţii învaţă totuşi, el întristează pe marele Dumnezeu.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

,, EU NU AM VENIT SĂ PIERD PE OAMENI CI SĂ-I MÂNTUIESC,,

Stareţul înţelegea şi întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul, şi întreaga viaţă pământească a lui Hristos ca dragoste pentru întreaga lume, măcar că aceasta este plină de vrăjmăşie pentru Dumnezeu. Asemenea şi pe Duhul Sfânt L-a cunoscut într-o dragoste care, prin arătarea sa, izgoneşte toată ura, precum lumina izgoneşte întunerecul; într-o dragoste care aseamănă pe om cu Hristos până în cele mai lăuntrice mişcări ale sufletului. Aceasta şi este, potrivit învăţăturii Stareţului, adevărata credinţă.

Mulţi au cercetat toate credinţele, însă adevărata credinţă nu au cunoscut-o aşa cum se cuvine; dar cel ce în smerenie va ruga pe Dumnezeu, ca Domnul să-l lumineze, da-va lui Domnul a cunoaşte cât de mult iubeşte El omul.

Oamenilor le este frica să se arunce în focul pe care Domnul l-a adus pe pământ. Le este frică să ardă în el şi să-şi “piardă” sufletul. Însă cei ce nu s-au înfricat de această credinţă (Lc. 17:33, Io. 12:25), precum vedem în pilda Stareţului, ştiu că au aflat viaţa cea vecinică – şi o ştiu atât de limpede, că nu le trebuie altă mărturie, fără numai duhul ce poartă mărturia în ei înşişi (1 Io. 3:14, 5:10).

Ani îndelungaţi viaţa Stareţului a fost rugăciune pentru lume; şi, într-un chip necunoscut nouă, harul lui Dumnezeu îl încunoştinţa că, atâta vreme cât va fi în lume o astfel de dragoste şi rugăciune, lumea se va păzi de către Dumnezeu, dar când iubirea pentru vrăjmaşi va dispărea cu totul de pe faţa pământului, atunci lumea va pieri în focul dezbinării atotcuprinzătoare.

Calea Stareţului este calea sfinţilor, arătată de Însuşi Hristos, dar lumea, în întregul ei, nu a primit-o. Luptându-se cu răul ce se manifestă până şi fizic, oamenii aleargă către forţa fizică. Pe această cale se află chiar şi creştini. În Biserica Apuseană, în Evul Mediu, lupta fizică cu răul căpătase o îndreptăţire dogmatică pe care nu a lepădat-o nici până astăzi. Pe atunci ea apărea sub forma “sfintei inchiziţii”, dar astăzi ia alte forme, care însă, în esenţa lor duhovnicească, rămân identice. De ademenea, şi în istoria Bisericii Pravoslavnice – şi istoria din vechime, şi cea prezentă până în zilele noastre – se cunosc multe cazuri când se înclina către ideea luptei fizice cu răul, dar, din fericire, acestea erau răbufnirile unor ierarhi răzleţi, sau ale unor grupări bisericeşti; dar Însăşi Biserica nu numai că nu a sfinţit şi nu a dogmatizat asemenea mijloace, ci totdeauna a mers pe calea urmării lui Hristos cel Răstignit, carele a luat asupră-Şi povara lumii.

Stareţul avea o adâncă şi limpede conştiinţă că răul nu se biruieşte decât cu binele; că lupta prin silnicie nu duce decât la înlocuirea unei tiranii cu alta. De multe ori mi-a fost dat să vorbesc cu el pe această temă. Spunea:

În Evanghelie este spus limpede… Când samarinenii nu au voit să-L primească pe Hristos, Apostolii Iacov şi Ioan au voit să aducă foc din cer spre a-i pierde, însă Domnul i-a oprit, zicând: Voi nu ştiţi ai cărui duh sunteţi… Eu nu am venit să pierd pe oameni, ci să-i mântuiesc (vezi Lc. 9:52-56). Şi noi datori suntem să avem numai acest gând – ca toţi să se mântuiască.

„FERICIȚI CEI CE NU AU VĂZUT ,ŞI AU CREZUT,,

Câtă vreme mândria în om este puternică el poate fi supus atacurilor unei deosebit de chinuitoare deznădejdi, a iadului, care scâlciază toate închipuirile despre Dumnezeu şi despre căile proniei Sale. Sufletul mândru, petrecând în suferinţă apăsătoare şi în întunerecul iadului, socoteşte pe Dumnezeu ca fiind pricina chinurilor sale şi Îl gândeşte ca fiind nesfârşit de crud. Lipsit de adevărata viaţă în Dumnezeu, el cântăreşte toate din punctul de vedere al stării sale bolnăvicios-suferinde, şi începe să-şi urască şi propria viaţă, şi îndeobşte toată fiinţarea lumii. Rămânând în afara luminii Dumnezeieşti, în deznădejdea sa ajunge până la a-şi închipui însăşi fiinţarea lui Dumnezeu ca fiind o totală absurditate, fapt ce îi măreşte tot mai mult scârba faţă de Dumnezeu şi faţă de tot ce înseamnă a fiinţa.

De o astfel de deznădejde şi ură omul scapă prin credinţă, căci prin credinţă se mântuieşte; credinţă în dragostea şi milosârdia lui Dumnezeu, credinţă în cuvântul Său, credinţă în mărturia Părinţilor Bisericii. Poate că cei mai mulţi dintre creştinii evlavioşi nu şi-au trăit învierea de-a lungul vieţii lor, însă credinţa în ea îi păzeşte. Despre această credinţă adeseori vorbea Stareţul, citând cuvântul Domnului:“Fericiţi cei ce nu au văzut, şi au crezut” (Io. 20:29). Vine ceasul când această credinţă duce pe om din întunerecul şi stâmtorarea robiei în întinderile adevăratei, nestricăcioasei vieţi, a cărei măreţie este una cu totul aparte, neasemănătoare cu ideea omenească obişnuită privind măreţia şi frumuseţea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2001

Fericiţi cei fără prihană” (Mărturii)

Un monah, Părintele Ştefan, care slujea la farmacia Mănăstirii, mult îl iubea pe Stareţ. El însuşi mi-a povestit următoarele:

Dimineaţa, în ziua când s-a săvârşit Stareţul Siluan, părăsindu-mi lucrul, m-am dus la biserică să-i citesc din Psaltire şi am cerut Domnului din toată inima să-mi dea a înţelege din citire cum îşi trecuse el calea monahală şi dacă plăcuse lui Dumnezeu. Când am ajuns în biserică, monahul ce era acolo citea: „Dumnezeu meu eşti Tu, şi Te voi înălţa: mărturisi-mă-voi Ţie, că m-ai auzit şi Te-ai facut mie întru mântuire. Mărturisi-ţi-vă Domnului, că este bun, că în veac este mila Lui”. Văzând că terminase catisma (a şasesprezecea), i-am spus: „Mergi şi te odihneşte, zic eu mai departe”. S-a dus, şi eu i-am luat locul la analog şi am început să citesc următoarea catismă (a şaptesprezecea): „Fericiţi cei fără prihană în cale, carii umblă în legea Domnului. Fericiţi carii cearcă mărturiile Lui, din toată inima vor căuta pre Dânsul… Îndreptările Tale voi păzi… Din toată inima mea am căutat pre Tine… Cu buzele mele am vestit toate judecăţile gurii Tale. În calea mărtutiilor Tale m-am desfătat, ca întru toată bogaţia”, şi celelalte ale acestui minunat psalm. Şi atunci m-am încredinţat în inimă că el plăcuse lui Dumnezeu.

RUGĂCIUNEA MONAHILOR PENTRU LUME

Îmi amintesc de o vizită de neuitat. A venit la noi un monah pustnic. Avea pe atunci în jur de şaptezeci de ani. Trăia într-un loc singuratic aflat între Mănăstire şi Schit, într-o râpă lângă un pârâu, în mijlocul pădurii. Avea faţa chinuită, brăzdată, palidă, de mult nespălată, de culoare cenuşie, iar părul şi barba nepieptănate, cărunte, cenuşii închise; ochii îi erau înfundaţi, albastru-cenuşii. Îndelung am vorbit împreună. Iată ce povestea despre sine:

De mulţi ani mă doare sufletul la gândul că iată noi, monahii, ne-am lepădat de lume, am părăsit şi părinţi, şi patrie, am lăsat toate cele ce alcătuiesc de obicei viaţa oamenilor, am dat făgăduinţe înaintea lui Dumnezeu, a Sfinţilor Îngeri şi a oamenilor să trăim după legea lui Hristos; ne-am lepădat de propria voie şi ducem o viaţă care de fapt este mucenicească, şi tot nu propăşim în bine. Oare mulţi dintre noi se vor mântui? Eu cel dintâi pier. Văd şi pe ceilalţi că-i stăpânesc patimile. Iar când întâlnesc mireni, văd cum trăiesc ei într-o mare neştiinţă, negrijulii, şi nu se pocăiesc. Şi iată, câte puţin, fără să-mi dau seama, am început a mă ruga pentru lume. Mult am plâns la gândul că dacă noi, monahii, cei ce ne-am lepădat de lume nu ne mântuim, atunci cu lumea ce va fi? Şi aşa, treptat, durerea mea creştea, până când am început să plâng, de-acum cu lacrimi de deznădejde. Şi iată anul trecut, când aşa deznădăjduit, ostenit de plâns, zăceam noaptea pe duşumea, Domnul S-au arătat şi m-au întrebat: „De ce plângi aşa?”… Eu tac… „Au nu ştii că Eu voi judeca lumea?”… Eu iarăşi tac… Domnul zice: „Voi milui pe tot omul care, fie şi o dată în viaţă, a chemat pe Dumnezeu”… Mi-a venit gândul:„Atunci noi pentru ce ne muncim atâta zi de zi?” Domnul, la mişcarea gândului meu, răspunde: „Cei ce suferă pentru porunca Mea, în Impărăţia Cerului vor fi prietenii Mei, dar pe ceilalţi doar voi milui”. Şi S-au depărtat Domnul.

Aceasta s-a petrecut cu dânsul aievea. Tot atunci el a povestit şi alte două vedenii pe care le avusese într-un somn uşor, după o dureroasă rugăciune pentru lume.

Nu voi numi pe acel monah, căci este încă în viaţă, şi mă voi feri de a cântări vedenia. L-am ascultat fără cel mai mic semn al vreunei atitudini faţă de povestirea sa, urmând pravila riguroasă a părinţilor athoniţi de a fi cât se poate de grijulii când este vorba de vedenii. Poate că prudenţa mea neprimitoare, sau poate altceva nepotrivit din atitudinea mea l-a îndepărtat pe Stareţul-monah, căci după aceea n-a mai revenit. Este drept că avusesem gândul îndrăzneţ să-l cerc mai departe. Oare aceasta să-l fi scârbit? Nu ştiu.

În vremea împeună-petrecerii mele cu monahii Sfântului Munte am întâlnit nouă oameni care iubeau a se ruga pentru lume şi care se rugau cu lacrimi. Odată am auzit convorbirea dintre doi monahi. Unul zicea:

– Nu pot înţelege, de ce Domnul nu dăruieşte pace lumii dacă fie şi un singur om Îl roagă cu stăruinţă?

Celălalt a răspuns:

– Şi cum este cu putinţă deplina pace pe pământ, dacă rămâne fie şi un singur om cu rea-voinţă?

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

CELE TREI CHIPURI ALE RUGĂCIUNII 

Toată viaţa Fericitului Stareţ Siluan era rugăciune. Se ruga neîncetat, schimbând de-a lungul zilei chipul rugăciunii după împrejurările vieţii zilnice. Avea şi darul înaltei rugăciuni a minţii, căreia îi închina cu precădere vremea nopţii, când putea avea deplină linişte şi întunerecul prielnice unei astfel de rugăciuni.

Feluritele forme sau chipuri ale rugăciunii sunt îndeobşte unul din punctele cele mai însemnate ale nevoinţei; la fel era şi pentru Stareţ, drept care îmi îngădui să mă aplec asupra lor.

Rugăciunea este făurire, cea mai înaltă făurire, făurirea cu precădere, şi în vârtutea acestui lucru este nesfârşit de felurită; şi totuşi este cu putinţă o împărţire a ei în diferite chipuri, în legătură cu aşezarea sau îndreptarea puterilor duhovniceşti mai de seamă ale omului, ceea ce fac şi Părinţii Bisericii.

În această privinţă rugăciunea coincide cu treptele fireşti ale dezvoltării duhului omenesc. Prima mişcare a minţii este o mişcare în afară; a doua – întoarcerea asupra-şi, iar a treia – mişcarea către Dumnezeu prin omul lăuntric.

Potrivit acestei rânduieli Sfinţii Părinţi au deosebit trei chipuri ale rugăciunii: primul, în vârtutea neputinţei minţii de a se înălţa nemijlocit către curata gândire la Dumnezeu, poartă trăsătura închipuirii; al doilea – al cugetării; iar al treilea – a afundării în contemplare. Cu adevărat drept, cuvenit şi roditor, Părinţii îl socotesc numai pe cel de-al treilea; dar având în vedere neputinţa omului la începutul căii sale către Dumnezeu, le socotesc fireşti şi pe celelalte două chipuri ale rugăciunii şi, la vremea lor, folositoare. Cu toate acestea ei arată că dacă omul se mulţumeşte cu primul chip al rugăciunii şi îl cultiva în viaţa sa duhovnicească, pe lângă nerodire, sunt cu putinţă şi adânci tulburări duhovniceşti. În ce priveşte al doilea chip, deşi depăşeşte cu mult pe primul prin vrednicia sa, totuşi rămâne de asemenea puţin roditor, şi nu scoate pe om din neîncetata luptă cu gândurile, şi nu îi dă să atingă nici slobozirea de patimi, şi cu atât mai puţin curata contemplare. Al treilea şi cel mai desăvârşit chip al rugăciunii este acea stare a minţii în inimă, când cel ce se roagă din adâncul fiinţei sale stă slobod de chipuri, cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.

Întâiul chip al rugăciunii ţine pe om într-o necontenită rătăcire, într-o lume închipuită, în lumea visătoriei şi, dacă vreţi, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeieşti şi, îndeobşte, tot ce este duhovnicesc este înfăţişat în felurite chipuri de-ale fanteziei, iar apoi chiar şi viaţa reală a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.

Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii rămân larg deschise spre a fi pătrunse de tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncetat supus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel, neînţelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri şi lupte, se dovedeşte neputincios a se împotrivi năvalei patimilor aşa cum se cuvine. Cu o astfel de rugăciune omul primeşte uneori har şi dobândeşte o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoaşterea religioasă şi o relativă bună-cuviinţă în purtarea sa, şi mulţumindu-se cu această stare, treptat el se lasă atras către theologhisirea intelectuală. Pe măsura sporirii acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subţiri – slava deşartă şi mândria – devine tot mai întortocheată şi sporeşte măsura pierderii harului. În desfăşurarea sa, acest chip al rugăciunii, al cărei principală trăsătură este concentrarea atenţiei în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raţionalist-filosofică, ducându-l, la fel ca şi cel dintâi chip al rugăciunii, într-o lume închipuită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minţii este mai puţin naiv, mai puţin grosolan şi mai puţin depărtat de adevăr decât cel dintâi.

Al treilea chip al rugăciunii –împreunarea minţii cu inima – este pe deplin starea duhovnicească firească a duhului omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. Împreunarea minţii cu inima o cunoaşte tot credinciosul, atunci când se roagă cu luare-aminte, <<din inimă>>; într-o mai mare măsură o cunoaşte când îi vine umilinţa şi dulcele simţământ al iubirii de Dumnezeu. Plânsul umilinţei în rugăciune este semnul credincios că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea şi-a aflat locul cel dintâi, cea dintâi treaptă a înălţării către Dumnezeu; iată de ce el este atât de preţuit de către toţi nevoitorii. Dar în cazul de faţă, vorbind despre cel de-al treilea chip al rugăciunii, am în vedere un al lucru şi mai mare: mintea ce stă cu rugăciune şi luare-aminte în inimă.

Urmarea caracteristică, proprie acestei mişcări şi a sălăşluirii minţii înăuntru este curmarea lucrării închipuirii şi slobozirea minţii de tot chipul ce ar pătrunde-o. Astfel mintea devine întreagă auz şi vedere, şi vede şi aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să pătrundă în inimă. Săvârşind rugăciunea într-o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde în inimă, dar le şi respinge, păzindu-se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăşi zămislirea ei. Problema este cât se poate de adâncă şi complexă, şi nu putem aci decât să o pomenim în treacăt.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009 

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea I)

Staretul scria:

O, fraţilor, să uităm pământul şi toate câte sunt într-însul, căci ne abate de la vedenia Sfintei Treimi, Care este neajunsă minţii noastre, dar pe Care Sfinţii o văd în ceruri în Duhul Sfânt. Iar noi să petrecem în rugăciune, fără nici o închipuire….

Când sufletul în Duhul Sfânt cunoaşte pe Domnul, în fiece clipă, neîncetat, el se minunează de milosârdia lui Dumnezeu şi de mareţia şi puterea Sa, iar Domnul Însuşi cu al Său har, milostiv, ca o mamă iubitoare de prunci, învaţă sufletul smeritele, bunele gânduri, şi îi dă a-L simţi de faţă şi apropiat, şi sufletul, în smerenie, vede pe Domnul fără nici un gând.

Capacitatea închipuirii este foarte variată în manifestările sale. Nevoitorul se luptă mai nainte de toate cu aspectul închipuirii ce seleagă de lucrarea patimilor grosolane, trupeşti. El ştie că fiece patimă îşi are chipul propriu, căci ea ţine de sfera lumii zidite, fiinţând neapărat într-o formă sau alta, purtând un anume chip. Lucrarea poftei pătimaşe în om, în chip firesc dobândeşte putere doar atunci când chipul patimii, primit înlăuntru, atrage către sine mintea. Dacă mintea se abate de la chipul adus de patimă, aceasta nu se poate dezvolta şi se stinge. De pildă, când vine o poftă trupească, deşi fiziologic este firească, nevoitorul îşi păzeşte mintea de chipul ce se naşte în ea venind din afară şi cu care patima o îmbie; iar dacă mintea nu primeşte chipul, patima nu-şi poate desfăşura lucrarea, şi neapărat se stinge. Vorbind aci de minte, avem în vedere nu judecata, nu gândirea logică a minţii, ci ceea ce s-ar defini poate mai bine prin cuvântul<<atenţie>>. O astfel de păzire a minţii de chipul patimii dă deplina putinţă, dovedită de experienţa milenară a nevoinţei, de a păzi de-a lungul întregii vieţi înfrânarea întreg-cugetătoare, chiar şi purtând un trup puternic, cum vedem în pilda Stareţului. Şi dimpotrivă, dacă mintea omului primeşte cu îndulcire chipul pătimaş, atunci energia acestuia va stăpâni tiranic până şi un trup neputincios, bolnav şi istovit.

Să luăm altă patimă – ura. Şi ea îşi are propriul chip, şi dacă mintea se păzeşte de a i se da, patima nu se poate dezvolta; însă dacă se uneşte cu ea, atunci patima, în măsura acestei uniri, îşi va dobândi o putere crescândă şi va putea ajunge până la a pune stăpânire.

Un alt fel de închipuire cu care se luptă de obicei nevoitorul se numeşte visătorie. Omul se îndepărtează de la starea reală a lucrurilor din lume şi trăieşte în tărâmul fanteziei. Roadele fanteziei, cea neputincioasă a zidi ceva ce nicicum nu există, ceva cu totul <<dintru nimic>>, nu pot purta un caracter desăvârşit străin de lumea înconjurătoare; cu alte cuvinte, în ele neapărat vor fi elemente din lumea reală, precum se întâmplă în visuri, şi pentru aceea ele nu sunt absolut de neajuns. De pildă, un om sărac îşi închipuie că a ajuns împărat, sau proroc, sau un mare savant. Istoria cunoaşte cazuri când oameni săraci din păturile cele mai de jos ale societăţii au ajuns împăraţi, ş.a.m.d, însă, de obicei, aceasta nu se întâmplă cu ceivisători.

Nădăjduiesc că cititorului îi este limpede ce înţeleg vorbind despre <<visătorie>> şi, spre a nu lungi cuvântul, voi trece la un alt fel de manifestare a puterii închipuirii. Omul folosindu-se de putinţa de a-şi aminti şi reprezenta, poate cugeta, de pildă, la rezolvarea unei anumite probleme tehnice, iar atunci mintea-i va căuta prin cugetare putinţa practică de a înfăptui vreo idee sau alta. Acest fel de îndeletnicire ce se însoţeşte de închipuire are o mare însemnătate în cultura omenească şi este de neapărată trebuinţă în viaţă; nevoitorul însă, căutând rugăciunea curată, năzuieşte a se îngrădi pe sine în toate prin neagonisire, astfel încât nici acest fel de închipuire să nu-l împiedice ca <<gândul cel dintâi şi puterea cea dintâi să o dea lui Dumnezeu>>, adică să se adune întreg în Dumnezeu.

 Şi în sfârşit, încă un fel de inchipuire de care voiesc să vorbesc este încercarea minţii de a pătrunde în taina fiinţei şi a atinge lumea Dumnezeiască. Astfel de încercări neapărat se însoţesc de închipuire, pe care mulţi sunt înclinaţi a o numi cu înalta denumire de creativitate theologica. Nevoitorul liniştirii minţii şi al rugăciunii curate se luptă hotărât în sine cu acest fel de <<creativitate>>, fiindcă este un demers potrivnic rânduielii fiinţării reale, în măsura în care omul crează astfel pe Dumnezeu după chipul său şi după asemănarea sa.

Este cu putinţă ca spusele mele să stârnească multe nedumeriri şi împotriviri, dar nu mă voi putea opri asupra lămuririlor, nădăjduind a fi, cu oarecare bunăvoinţă, înţeles cum se cuvine.

Nevoitorul rugăciunii se întemeiază pe credinţa că Dumnezeu ne-a făcut pe noi, şi nu noi Îl facem pe Dumnezeu; drept aceea, ocolind toată făurirea theologică sau filosofică, se îndreaptă cu nevăzuta rugăciune către Dumnezeu; şi dacă bunăvoirea lui Dumnezeu se va pogorî către rugător, şi-i va fi dat să guste apropierea lui Dumnezeu, chiar şi atunci cunoaşterea lui Dumnezeu cea mai presus de chip se va îmbrăca într-un chip sau altul, însă acel chip nu va fi <<născocit>> de către nevoitor sau proroc, ci <<dat>> lui de sus.

Nevoitorul rugăciunii caută pe Dumnezeu – pe Făcătorul său; iar Dumnezeu, prin pogorământul şi bunăvoirea Sa dă cunoaşterea despre Sine în chipuri pe înţelesul omului. Aceste chipuri ard în om patimile şi îl sfinţesc; dar dacă le va socoti ca fiind încununarea descoperirii, va cădea în rătăcire, şi atunci până şi chipurile date de sus i se vor putea preface într-o piedică de netrecut spre o mai desăvârşită cunoaştere de Dumnezeu.

Gândul făuritor al lui Dumnezeu se înfăptuieşte şi se întruchipează în lume, dar libertatea făpturii merge în sens contrar: ea caută pe Însuşi Dumnezeu, în Care îşi găseşte ultimul ţel şi înţeles al făpturii sale. Ţelul lumii făcute nu este fiinţarea sa în sine, pentru sine, chipul fiinţării sale, ci ca făptura să cunoască pe Făcătorul şi să se îndumnezeiască.

Pricina facerii lumii este prisositoarea bunătate a lui Dumnezeu, ci nicicum neapărata trebuinţă a întrupării lui Dumnezeu-Cuvântul; cu alte cuvinte, întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nicicum nu a fost o neapărată trebuinţă pentru Însuşi Cuvântul, şi nici facerea lumii nu a fost doar actul premergător al întrupării lui Dumnezeu.

Pogorârea Cuvântului nu dovedeşte valoarea de sine stătătoare a lumii, ci ţelul sau înţelesul pogorârii se descoperă în numele pe care l-a primit, smerit întrupându-se, Dumnezeu-Cuvântul: Iisus-Mântuitor – <<Şi vei chema numele lui Iisus; că acesta va mântui pre norodul Său de păcatele lor>> (Mt. 1:21).

Dumnezeu nu este lumea ideală, în sensul de lumea ideii; iar chipul lumii de faţă, empirice, nu este întruchiparea lumii ideale Dumnezeieşti, adică o întruchipare fără de care însuşi fiinţa Dumnezeiască s-ar afla lipsită, nedesăvârşită.

În tot ce este făurire omenească, ideea omului îndreptată către lume îşi caută propria întrupare, înfăptuire, fără de care ea ar rămâne neîncununată în a sa dezvoltare; însă în lumea Dumnezeiască întruparea lui Dumnezeu-Cuvântul nu este încununarea unui proces theogonic, adică încununarea unei dezvoltări în însăşi Dumnezeirea, şi deci de neapărată trebuinţă pentru Însuşi Dumnezeu, pentru deplinătatea fiinţării Sale.

Acesta, pe scurt, este temeiul dogmatic al rugăciunii duhovniceşti despre care vorbim.

Rugăciunea duhovnicească nu este nici făurire artistică, nici lucrare ştiinţifică, nici cercetare sau cugetare filosofică, nici theologie abstractă, raţională. Viaţa duhovnicească nu este împlinirea năzuinţelor noastre emoţionale prin realizarea lor, adică înfăptuire în trăiri sau în chipuri materializate – de pildă arta. Toate cele pomenite aci alcătuiesc felurite aspecte ale manifestării închipuirii. Unele pot fi socotite mai înalte, altele mai puţin înalte, adică este cu putinţă a stabili o ierarhie a acestor forme după o rânduire axiologică – totuşi ele toate se raportează la sfera închipuirii ce trebuie depăşită, căci altminteri va fi cu neputinţă a atinge şi rugăciunea desăvârşită, şi adevărata theologie, şi o viaţă cu adevărat plăcută lui Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea II)

Calea nevoitorului ortodox este următoarea: el caută pe adevăratul Dumnezeu-Făcătorul, drept-aceea, prin rugăciunea minţii, duce o luptă cu miile de felurite chipuri, şi cu cele văzute, adică cele ce poartă o anume formă exterioară, o înfăţişare, o proiecţie a spaţiului şi a vremii, o culoare, şi altele asemenea, şi cu cele gândite, adică conceptele – pentru ca, despuindu-se de tot chipul făcut, să se roage lui Dumnezeu faţă către faţă.

Dumnezeu făureşte lumea, iar această făurire este parte din rânduiala pogorământului; omul însă merge către Dumnezeu în rânduiala înălţării, iar în înălţarea sa de la făptura către Dumnezeu nevoitorul nu neagă realitatea şi valoarea făpturii, ci doar nu o abstractizează şi nu o îndumnezeieşte, nu vede în ea un ţel în sine şi o valoare în sine. Dumnezeu nu a făcut lumea pentru ca El Însuşi să trăiască viaţa făpturii, ci pentru ca făptura înţelegătoare să se împărtăşească de a Sa Dumnezeiască fiinţare; iar dacă făptura înţelegătoare nu ajunge la îndumnezeirea ce nu se poate săvârşi fără împreună-lucrarea sa, atunci se pierde însuşi sensul fiinţării ei. Din această conştiinţă se naşte marea încântare înaintea lui Dumnezeu-Făuritorul, din contemplarea făpturii şi din cea mai deplină înţelegere a tot ce este în lumea zidită; dar totodată aceeaşi conştiinţă duce la desprinderea de tot ce este făurit, pentru a contempla pe Dumnezeu. Această desprindere nu este o lepădare a fiinţării reale, făurite – în sensul despuierii de ea sau al negării ei ca <<iluzie>>; nu este nici zbor poetic sau filosofic în sfera înaltelor şi minunatelor chipuri sau <<idei pure>>, oricât de înalte ar fi ele din punct de vedere axiologic, deoarece şi o astfel de situaţie ne-ar strămuta din nou într-o lume închipuită. Nu, ea este tindere către Dumnezeul cel Viu şi adevărat, în vârtutea dragostei pentru El, în vârtutea chemării noastre de a trăi în Dumnezeu, Cel ce este Ţelul în Sine şi Valoarea în Sine. În Dumnezeu este încununarea ce nu are nevoie de întrupare, în Dumnezeu desăvârşirea, în afara luptei şi a tragismului. Dumnezeu nu este <<dincolo de bine şi de rău>>, căci El este lumina în care nici un întuneric nu este.

Pentru credinciosul simplu şi smerit slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată <<ascuns de la cei înţelepţi şi înţelegători>>, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.

În această căutare a voii lui Dumnezeu se cuprinde <<lepădarea>> de lume. Sufletul doreşte a trăi cu Dumnezeu şi Dumnezeieşte, şi de aceea se leapădă de voia proprie şi de închipuiri ce nu pot zidi adevărata fiinţare, ci se adeveresc a fi <<întunerecul cel mai din afară>>.

Lumea voii omeneşti şi a închipuirilor este lumea <<nălucirilor>> adevărului. Această lume la om este aceeaşi cu cea a căzuţilor diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavoleşti.

Şi chipurile diavoleşti, şi cele făurite de însuşi omul pot înrâuri asupra oamenilor, schimbându-le înfăţişarea şi chipul, dar într-un astfel de caz un lucru este de neocolit: tot chipul zidit de însuşi omul sau insuflat de diavoli şi primit în suflet va stâlci chipul duhovnicesc al omului zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O asemenea <<făurire>>, în sfârşitul dezvoltării sale duce la <<îndumnezeirea>> de sine a făpturii, adică la afirmarea principiului Dumnezeiesc ca fiind cuprins în însăşi firea omului. În vârtutea acestui fapt, religia firească, adică religia minţii omeneşti, în chip fatal va primi un caracter pantheist.

Şi chipurile omeneşti, şi cele diavoleşti îşi au puterea proprie, uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea Dumnezeiască ce făureşte dintru nimic, ci pentru că voia omului înclină către ele; şi numai în cazul când înclină către ele omul se formează dupa ele. Dar Domnul slobozeşte de sub stăpânirea patimilor şi a închipuirilor pe cel ce se pocăieşte, iar creştinul slobozit de ele îşi râde de puterea chipurilor.

Puterea răului cosmic asupra omului este uriaşă, şi nimeni dintre urmaşii lui Adam nu o poate birui fără Hristos şi în afara lui Hristos. El este Iisus-Mântuitorul în adevăratul şi singurul înţeles al cuvântului. Iată credinţa nevoitorului dreptslăvitor, şi pentru aceea rugăciunea liniştirii minţii se săvârşeşte prin neîncetata chemare a numelui lui Iisus Hristos, de unde şi rugăciunea aceasta a primit denumirea de <<rugăciunea lui Iisus>>.

———————————————

Monahul ce se linişteşte, în greaua nevoinţă a luptei cu închipuirea care stâlceşte viaţa duhovnicească se întâlneşte cu nenumăratele ei manifestări ce se pot clasifica în diferite feluri. Stareţul le reducea la cele patru forme mai sus pomenite, ceea ce îi dădea putinţa de a înfăţişa esenţa problemei.

Cea dintâi formă priveşte lupta în general cu tot ce este patimă.

Cea de-a doua este proprie celui ce se roagă după chipul cel dintâi. De această formă a închipuirii se leagă de asemenea cunoscuta metodă a <<cugetării la Dumnezeu>> sau a <<meditaţiei>>, când omul, prin închipuire, îşi făureşte în minte scene din viaţa lui Hristos sau alte chipuri sfinte. De obicei începătorii sau nevoitorii necercaţi înclină către o astfel de lucrare. Cel ce lucrează o asemenea rugăciune <<închipuitoare>> nu îşi închide mintea în inimă pentru lăuntrica trezvie, ci rămânând în latura vizuală a chipurilor, precum socoteşte el, dumnezeieşti, de sine făurite, se aduce pe sine în starea unei aprinderi sufleteşti (emoţionale) care, în cazul unei mai mari concentrări, poate duce până la un anume tip de extaz patologic. Într-un asemenea caz el se bucură de <<înfăptuirile>> sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socoteşte duhovniceşti, harice, ba chiar înalte, pe sine se vede ca sfânt şi văzător al dumnezeieştilor taine, dar drept rezultat ajunge până la halucinaţii, se îmbolnăveşte rău sufleteşte, şi în cel mai bun caz rămâne <<în înşelare>>, petrecându-şi viaţa într-o lume a fantasmelor.

Cât despre a treia şi a patra formă a închipuirii, se poate spune că ele stau la temeiul a toată cultura raţionalistă, şi deci unui om cult îi este deosebit de greu a se lepăda de ele, căci el vede în acea cultură bogăţia sa duhovnicească, a cărei lepădare este neasemuit mai grea decât a celei materialnice. Această împrejurare duce la un fenomen ciudat ce ni s-a dat a observa, anume că printre nevoitorii simpli şi cu puţină carte, ce au iubit rugăciunea minţii, mai adesea se întâlneşte atingerea unei mari înălţimi şi curăţii, decât printre cei învăţaţi, care în covârşitoarea majoritate a cazurilor rămân la al doilea chip al rugăciunii.

Cei adânc religioşi şi înclinaţi către nevoinţă desluşesc cu uşurinţă a treia formă a închipuirii ca fiind o întoarcere către pământ; şi vădită fiindu-le nepotrivirea ei în ce priveşte rugăciunea, lupta cu ea în ceasul rugăciunii se simplifică. Altfel stau lucrurile cu cea de-a patra formă, care poate atinge o nesfârşită subţirime şi să treacă drept viaţă în Dumnezeu. Deosebita însemnătate a acestei probleme a nevoinţei ne îndeamnă a ne apleca asupra ei mai amănunţit.

despre lupta cu ea (Partea III)

La cel ce se roagă după întâiul chip precumpăneşte închipuire visătoare, iar la cel ce se roagă după al doilea chip – ispitirea de a dobândi totul pe calea raţiunii. Aceştia din urmă îşi concentrează viaţa în minte. Mintea lor nu este împreunată cu inima şi neîncetat trage către în afară, în năzuinţa de a înţelege şi a stăpâni totul. Având o oarecare experienţă duhovnicească adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu <<propria minte>> să plinească lipsurile acelei experienţe şi să pătrundă în taina fiinţării Dumnezeieşti, iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu vor sau nu pot să înţeleagă că răstoarnă adevărata ierahie a fiinţării, adevărata orânduire a lucrurilor, şi parcă uitând că Dumnezeu ne-a făcut după al Său chip şi a Sa asemănare, ei înşişi încep să făurească, trecând în Dumnezeiasca fiinţare elemente după chipul şi asemănarea lor. Sfera ideală în care trăiesc astfel, în cazul unei anumite înzestrări intelectuale le dă o pretinsă superioritate asupra celorlalţi, condiţie ce le măreşte încrederea în sine.

Aberaţia caracteristică la care duce al doilea chip al rugăciunii este raţionalismul.

———————————————

Theologul raţionalist îşi clădeşte sistemul asemenea unui arhitect ce zideşte un castel sau o biserică, folosind concepte empirice şi metafizice în calitate de materiale de construcţie şi grijindu-se nu atât de conformitatea zidirii sale ideale cu realitatea adevăratei fiinţări, cât de măreţia şi armonia operei sale ca întreg, şi de aspectul său logic.

Oricât de ciudat ar părea, dar mulţi oameni mari nu au făcut faţă acestei ispite, în realitate naivă, al cărei temei ascuns este mândria.

Născăturile raţiunii sunt atât de iubite acestor gânditori, pe cât îi este unei mame pruncul, rodul pântecelui său. Ei îşi iubesc facerea ca înşişi pe sine, căci identificându-se cu ea, se încuie în propria lor sferă. În astfel de cazuri nici o influenţă omenească din afară nu este în putere a-i ajuta, şi dacă ei înşişi nu se leapădă de pretinsa lor bogăţie nu vor ajunge niciodată la rugăciunea curată şi la adevărata contemplare.

Tot cel ce se roagă după al treilea chip ştie greutatea unei asemenea lepădări, dar cuvântul despre aceasta îl vom lăsa pe mai târziu.

———————————————

Mulţi theologi-filosofi, în realitate raţionalişti, se înalţă până în sfera gândirii mai presus de raţiune – sau mai curând, aş zice, mai presus de logică – dar această sferă mai presus de logică nu este încă lumea Dumnezeiască, ci se cuprinde în limitele firii făcute a omului şi, ca atare, accesibilă înţelegerii în ordinea firească.

Viziunile lor mentale nu se încadrează în limitele gândirii ennomice, adică ale logicii formale, ci trec în sfera metalogicii şi a gândirii antinomice, însă şi atunci rămân esenţial rezultatul lucrării raţionale.

Depăşirea raţionalismului îngust ennomic dovedeşte o înaltă cultură intelectuală, dar aceasta încă nu este <<credinţa cea adevărată>> şi adevărata Dumnezeiască vedere.

Astfel de oameni, care adeseori deţin deosebite capacităţi de gândire raţionalistă, tocmai din pricina capacităţilor lor se înalţă cât se poate de consecvent la cunoaşterea relativităţii legilor gândirii omeneşti şi a neputinţei de a turna întreaga fiinţare în chingile de oţel ale deducţiilor logice, prin această cunoaştere ridicându-se la contemplări mai presus de raţiune, sau mai curând, mai presus de logică – însă şi atunci ei contemplă doar frumuseţea celor zidite după chipul lui Dumnezeu; şi în vârtutea faptului că pentru prima oară intră în acea sferă a <<tăcerii minţii>>, ei cearcă un oarecare <<fior mistic>> şi îşi înţeleg contemplarea ca fiind experienţa unei Dumnezeieşti împărtăşiri mistice, pe când în realitate rămân încă în hotarele firii omeneşti zidite.

Categoriile în care se mişcă mintea-judecata în astfel de cazuri trec dincolo de hotarele dimensiunilor vremii şi întinderii şi dau celui ce contemplă astfel simţământul atingerii şi înţelepciunii vecinice. Este ultimul hotar la care poate ajunge mintea raţională în căile desfăşurării sale fireşti şi ale contemplării de sine. Această experienţă, orice interpretare i s-ar da, adică oricare ar fi definiţia dogmatică ce i se atribuie, în esenţa sa este o experienţă de ordin pantheist.

Ajungând la hotarele <<unde se mărgineşte lumina cu întunerecul>> (Iov 26:10), omul contemplă frumuseţea propriei minţi, pe care mulţi au luat-o drept Dumnezeirea. Lumina contemplată de el este lumină, dar nu acea Lumină Adevărată în care nu este nici un întunerec, ci lumina firească a minţii omului zidit după chipul lui Dumnezeu.

Această lumină a minţii, ce depăşeşte prin vrednicia sa lumina oricăror cunoaşteri empirice, tot atât de întemeiat ar putea fi numităîntunerec, căci ea este întunerecul despuierii sau al abstracţiei, şi Dumnezeu nu este în ea; şi poate că în acest caz, mai mult decât în oricare altul, s-ar putea pomeni cuvântul Domnului: <<Ia aminte ca lumina carea este întru tine să nu fie întunerec>> (Lc. 11:35). De fapt prima catastrofă cosmică, adică a lui Lucifer, devenit întunerec, a fost urmarea contemplării pline de iubire de sine a propriei frumuseţi – contemplare ce a sfârşit prin îndumnezeire de sine.

———————————————

Vorbim într-un grai rece şi nelegat, însă cel ce s-a aflat în aceste locuri duhovniceşti poate va zice:

Da, dar asta-i cumplit… Unde este garanţia adevăratei Dumnezeieşti împărtăşiri, iar nu a uneia visătoare, filosofice, pantheiste?

Fericitul Stareţ Siluan spunea categoric că o astfel de garanţie în ordinea supusă controlului nostru logic este dragostea de vrăjmaşi. Spunea:

Domnul este smerit şi blând, şi Îşi iubeşte zidirea, şi unde este Duhul Domnului, acolo neapărat va fi smerita iubire pentru vrăjmaşi şi rugăciunea pentru lume. Iar dacă tu nu ai o asemenea dragoste, cere, şi ţi-o va da Domnul, Cel ce au zis: “Cereţi şi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla” (Mt. 7:7).

Şi nimenea să îndrăznească a înjosi acest semn <<psihologic>>, căci o astfel de stare psihică este urmarea adevăratei lucrări Dumnezeieşti. Dumnezeu, Cel ce mântuieşte, mântuieşte întreg omul, drept pentru care nu numai mintea-duhul, ci şi sufletismul-emoţia, şi gândirea, şi însuşi trupul – pe toate le luminează Dumnezeu.

———————————————

Prin cele spuse, de-abia dacă ating, şi doar în treacăt, cele mai grele probleme seculare ale vieţii duhovniceşti a omului. Departe de mine pretenţia de a le înfăţişa în chip dialectic, spre a le putea înţelege cu mintea. De m-aş afla în faţa unei astfel de sarcini, neapărat ar fi trebuinţă să cercetez un întreg şir de pilde istorice, însă voi lăsa altora această lucrare. Personal, socotesc cu neputinţă o astfel de lămurire abstractă, şi sunt convins că singura cale spre a dobândi adevărul este credinţa şi experienţa vie, calea adică a vieţii însăşi. Cu toate acestea trebuie spus aci că o astfel de experienţă pe care o am în vedere nu atârnă de singură voirea omului, ci i se dă de sus, ca un dar al bunăvoirii lui Dumnezeu. Experienţa filosofică şi experienţa pantheistă este cu putinţă în rânduiala posibilităţilor şi voirii fireşti a omului; experienţa creştină însă, a Dumnezeieştii părtăşii celei mai presus de fire, depăşeşte limitele voirii noastre.

Viaţa creştină este împreună-glăsuirea a două voi: cea Dumnezeiască şi cea zidită, omenească. Dumnezeu poate să Se arate oricărui om, în toate căile sale, în orice clipă a vremii şi în fiece loc duhovnicesc sau fizic, dar El Însuşi, fiind mai presus de toată constrângerea, niciodată nu sileşte libertatea chipului Său; iar dacă libertatea celui zidit se întoarce cu iubire de sine asupra-şi, sau de se va afirma ca principiu Dumnezeiesc nezidit şi fără-de-început, atunci, oricât de înaltă va fi contemplarea, ea va rămâne încuiată lucrării harului Dumnezeiesc.

Părtăşia cu Dumnezeu se dobândeşte pe căile rugăciunii, iar cuvântul îmi este despre rugăciune. Dacă trec într-o măsură şi în sfera dialecticii nu o fac în nădejdea de a convinge astfel pe cineva, ci spre a arăta calea rugăciunii ca trecând prin acest tărâm al fiinţării omeneşti. În orice încercare de a raţionaliza experienţa duhovnicească văd posibilitatea a tot felul de împotriviri. Această posibilitate se explică prin faptul că fiecare dintre noi este slobod de a statornici în sfera ideală a viziunii sale despre lume orice valoare ierarhică.

Continuându-mi cuvântul despre rugăciune, mă străduiesc a înfăţişa în chip sistematic una dintre cele mai grele lupte pe care o întâlneşte în calea sa pravoslavnicul nevoitor, trecând de la cel de-al doilea chip al rugăciunii către al treilea, anume: lupta cu închipuirea minţii.

———————————————

 Observându-se cu luare-aminte, omul va descoperi o trăsătură psihologică a gândirii raţionale pe care o putem defini drept certitudinea lăuntrică a gândirii noastre; altfel spus, ca evidenţa subiectivă a dreptăţii deducţiilor minţii noastre. Există o oarecare putere constrângătoare în dovezile raţiunii, în demonstraţiile ei, şi este nevoie de o mare cultură şi de o adâncă experienţă duhovnicească pentru a scoate la iveală această stranie înşelare; însă spre a ne slobozi de stăpânirea ei va trebui neapărat ajutorul Dumnezeiesc.

Dezvăluirea acestei înşelări este într-o oarecare măsură cu putinţă şi pe căile analizei teoretice a legilor fundamentale ale gândirii noastre, adică legea identităţii (a noncontradicţiei) şi legea temeiului îndestulător.

Prima, adică legea identităţii, este momentul static al gândirii noastre; este punctul ei de sprijin neclintit, mort, tocmai prin această neclintire.

Al doilea moment al gândirii noastre – dinamic – se exprimă prin legea temeiului <<îndestulător>>. Experienţa de veacuri a istoriei a arătat cât se poate de convingător toată relativitatea acestei legi; hotărârea privind îndestularea temeiului este totdeauna subiectivă. Ceea ce unuia îi pare îndestulător, altuia nicidecum. Iar dacă vom cerceta mai adânc, vom vedea că în realitate el nu este niciodata deplin îndestulător.

Nevoitorului orthodox i se dezvăluie relativitatea gândirii noastre pe altă cale – cum, de altfel, şi toate problemele vieţii le rezolvă pe alte căi, anume a credinţei şi a rugăciunii. El crede nu neputincioasei sale judecăţi, ci Marelui Dumnezeu. El este încredinţat că poruncile lui Hristos sunt o măsură negreşalnică, un dreptar al adevărului, ca, în însăşi esenţa lor, ele sunt Dumnezeiască putere şi însăşi vecinica viaţă, şi această încredinţare îl duce la a sta neîncetat sub judecata lui Dumnezeu, fiind singura dreaptă. Fiecare faptă, fiecare cuvânt, fiecare mişcare cât de mică a gândului sau a simţământului, chiar nevăzute din afară – toate le supune judecăţii cuvântului lui Hristos.

Când harul Sfântului Duh ne pătrunde şi devine puterea lăuntrică ce lucrează în noi, atunci în chip firesc mişcarea sufletului nostru se apropie de desăvârşirea poruncilor, iar când se ivesc ceasuri de părăsire de către Dumnezeu, de îndepărtare a lui Dumnezeu, iar luminarea Dumnezeiască se preschimbă în greul întunerec al răscoalei patimilor, atunci toate se schimbă în noi, şi o mare luptă se desfăşoară în suflet.

Felurile închipuirii şi despre lupta cu ea (Partea IV)

Multe şi felurite sunt luptele duhovniceşti, însă cea mai adâncă şi cea mai grea dintre ele este lupta cu mândria. Mândria este potrivnică Dumnezeieştii legi. Răsturnând Dumnezeiasca rânduială a fiinţării, ea aduce pretutindenea destrămare şi moarte. Ea se arată şi în plan trupesc, dar cel mai caracteristic îi este nebunirea în planul gândului, al duhului. Punându-se pe sine pe primul plan, se războieşte spre a stăpâni asupra a toate, în această luptă arma sa de căpetenie este mintea-judecată.

Judecata, luând-o înainte cu dovezile sale, respinge poruncile lui Hristos, şi dintre ele pe: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi» (Mt. 7:1), ca fiind nebunie. Ea spune că putinţa de a judeca alcătuieşte vrednicia distinctivă a omului, ca în această putinţă se cuprinde superioritatea sa faţă de întreaga lume; numai mulţumită ei va putea stăpâni.

Spre a-şi întări întâietatea în fiinţare ea îşi va înfăţişa izbânzile sale, cultura sa; va pune înainte o mulţime de dovezi, puternice prin evidenţa lor, manifestate, chipurile, în experienţa vieţii istorice; faptul că ei şi numai ei îi aparţine dreptul de a hotărî, dreptul de a statornici şi a constata care este adevărul; ea se numeşte pe sine raţiunea ce rostuieşte fiinţarea.

Impersonală în legile lucrării sale şi fiind, în esenţă, doar una dintre manifestările vieţii omeneşti, una dintre energiile persoanei, judecata, atunci când i se dă locul cel dintâi în viaţa duhovnicească a omului, va ajunge până la a începe să se lupte şi împotriva izvorului ei, adică împotriva principiului personal.

Înălţându-se, precum socoteşte, până la ultimele înălţimi, pogorându-se, precum i se pare, până în cele mai adânci străfunduri, ea va încerca să atingă limitele fiinţei spre a da tuturor propriile ei «definiţii»; şi neatingându-şi ţelul, cade neputincioasă şi hotărăşte: «Dumnezeu nu există!»

Apoi, continuându-şi lupta pentru stăpânire, cu îndrăzneală şi în acelaşi timp strâmtorată, va zice:

«Dacă Dumnezeu există, cum mă voi învoi că acel Dumnezeu nu sunt eu?» (Expresia aparţine unuia care a urmat această cale.)

Neatingând limitele fiinţării şi atribuind sieşi această neţărmuire, ea se înalţă cu mândrie şi zice:

«Am cercetat totul, şi niciunde nu am găsit ceva mai mare decât mine, prin urmare – eu sunt Dumnezeu».

Şi într-adevăr, mintea-judecată, când asupra ei şi în ea se concentrează viaţa duhovnicească a omului, împărăteşte şi stăpâneşte în caracteristica sa sfera abstractă, până într-atât încât ceva mai mare decât sine nu află, şi sfârşeşte prin a recunoaşte în sine principiul dumnezeiesc.

Este ultima limită a închipuirii minţii, şi în acelaşi timp ultimul străfund al căderii şi al întunerecului.

                                                            –––––––––––

Sunt oameni care merg întru întâmpinare pretenţiilor mai sus pomenite ale minţii şi le primesc ca adevăr, dar nevoitorul dreptslăvitor intră în luptă cu ele. În această luptă se descoperă amestecul puterilor străine, cu care lupta atinge un caracter tragic şi ajunge la o deosebită încordare, iar ieşirea biruitoare a nevoitorului este cu putinţă numai prin credinţa ce biruieşte lumea. «Tot cel născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi aceasta este biruinţa carea a biruit lumea, credinţa noastră» (1 Io. 5:4).

Spre a rezolva asemenea probleme monahul nu se aşează în fotoliul confortabil al unui birou, ci în liniştea nopţii, departe de lume, de nimeni auzit, nici văzut, cu mare plâns cade înaintea lui Dumnezeu, rugându-se:

«Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului», precum vameşul, sau ca Petru:

«Doamne mântuieşte-mă» (Lc. 18:13; Mt. 14:30).

În duh el vede desfăşurându-se înaintea sa hăul fără-de-fund al «întunerecului celui mai din afară», şi drept aceea rugăciunea îi este fierbinte… Cuvântul este neputincios a arăta taina acestei viziuni şi puterea acestei lupte ce se poate prelungi ani de zile, câtă vreme omul nu s-a curăţit de patimi, câtă vreme nu a venit Dumnezeiasca lumină care descoperă neadevărul judecăţilor noastre, care duce sufletul în întinderile nemărginite ale adevăratei vieţi.

Mult am vorbit cu Stareţul pe aceste teme; el spunea că pricina luptei nu zace în judecata ca atare, ci în mândria duhului nostru; din mândrie se întăreşte lucrarea închipuirii, iar din smerenie ea încetează; mândria încearcă să zidească propria-i lume, iar smerenia primeşte viaţă de la Dumnezeu.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Fară Duhul Sfânt nu putem lupta cu vrajmașii

Toţi cei ce au urmat Domnului nostru Iisus Hristos duc un război duhovnicesc. Acest război l-au învăţat sfinţii printr-o îndelungată experienţă de la harul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi povăţuia, îi lumina şi le dădea puterea de a birui pe vrăjmaşi, dar fără Duhul Sfânt sufletul nu poate nici măcar să înceapă acest război, pentru că nu ştie şi nu înţelege cine şi unde sunt vrăjmaşii lui.

Fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, pentru că trăim sub mila lui Dumnezeu. Ne este uşor să ducem acest răz­boi: Domnului i-a fost milă de noi şi ne-a dat pe Duhul Sfânt, Care viază în Biserica noastră. Un singur lucru mă întristează, că nu toţi oamenii cunosc pe Dumnezeu şi cât de mult ne iubeşte. Această iubire se face simţită în su­fletul celui ce se roagă, iar Duhul Sfânt dă mărturie sufle­tului de mântuirea lui.

––––––––––––––––

Când sufletul e smerit şi Duhul lui Dumnezeu este în el, atunci omul este fericit cu duhul în iubirea lui Dumne­zeu. Când simte mila Domnului, sufletul nu se mai teme de nimic, de nici o nenorocire pe pământ, ci doreşte să fie pururea smerit înaintea lui Dumnezeu şi să iubească pe fratele. Dar dacă sufletul cade în slava deşartă, sărbătoa­rea lui ia sfârşit, pentru că harul părăseşte sufletul, şi de acum el nu se mai poate ruga curat, ci gânduri rele vin şi frământă sufletul.

–––––––––––––––

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Curăția Maicii Domnului

Multe minuni şi mile am văzut de la Domnul şi de la Maica Domnului şi nu pot să dau nimic în schimb pentru această iubire.

Ce aş putea da Preasfintei noastre Stăpâne pentru că nu s-a scârbit de mine în păcat, ci m-a cercetat şi luminat cu milostivire? N-am văzut-o, dar Duhul Sfânt mi-a dat să o cunosc din cuvântul ei cel plin de har, şi mintea mea se bucură şi sufletul meu este atras spre ea cu atâta iubire, că şi numai chemarea numelui ei e dulce inimii.

Într-o zi, pe când eram un tânăr frate sub ascultare, mă rugam înaintea icoanei Maicii Domnului şi rugăciunea lui Iisus a intrat în inima mea şi a început să se rostească de la sine.

Într-o zi ascultam în biserică o citire din prorocul Isaia, iar la cuvintele: „Spălaţi-vă şi vă veţi curaţi” [Is 1,16], mi-a venit gândul: „Poate că Maica Domnului a păcătuit vreo­dată, chiar şi numai cu gândul”. Şi, lucru uimitor, în inima mea, deodată cu rugăciunea, un glas mi-a spus lămurit: „Maica Domnului n-a păcătuit niciodată, nici măcar cu gândul”. Astfel, Duhul Sfânt a dat mărturie în inima mea curăţiei ei. Dar în timpul vieţii ei pământeşti şi în ea a fost o oarecare nedeplinătate şi unele greşeli, dar fără de pă­cat. Se vede aceasta din Evanghelie atunci când, întorcându-se de la Ierusalim, nu ştia unde era Fiul ei şi L-a căutat împreună cu Iosif vreme de trei zile [Lc 2,44-46].

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

„Petrecând în trup depărtaţi suntem de Domnul…”

Omul, trăind sub povara acestui trup greoi, nu poate rămâne neclătinat. În anume clipe de rugăciune curată sufletul nevoitorului se atinge de adevărata vecinică viaţă, care este ultimul şi unicul ei ţel. Dar când se sfârşeşte acea rugăciune el din nou se pogoară în starea unui mijlociu simţământ de Dumnezeu, sau chiar a simţământului trupesc al lumii, împreună cu care revine negura trupească şi slăbeşte puterea încunoştinţării lăuntrice.

La mulţi oameni simţământul trupesc al lumii este atât de statornic, încât ei aproape că nu cunosc altceva, devenind „trup” ce nu primeşte legea lui Dumnezeu. Nevoitorul însă trăieşte întoarcerea de la rugăciunea curată către îngreuierea simţământului trupesc al lumii ca pe o îndepărtare de la Domnul. Apostolul Pavel spune: «Petrecând în trup, depărtaţi suntem de Domnul… Încredere avem şi binevoim  mai vârtos a fi depărtaţi de trup şi să petrecem cu Domnul» (2 Cor. 5: 6-8). Doar printr-o neîncetată nevoinţă se va putea păzi nevoitorul de a fi necontenit tras în jos de către trup cu povara sa. Şi cu cât mai dese şi mai prelungite sunt stările sale duhovniceşti, cu atât mai împovărător îşi trăieşte revenirea la simţământul trupesc al lumii.

Cum petrece sufletul care a cunoscut pe Domnul

Fericitul Stareţ ştia cât se poate de încredinţat că iubirea ce o învăţase de la Duhul Sfânt este Adevărulcare, în fiinţiala sa autencititate, stă mai presus de orice îndoială. Cercase această treaptă a cunoaşterii când i S-a arătat Domnul. El spunea că atunci când Însuşi Domnul se arată sufletului, acesta nu poate să nu cunoască în El pe Făcătorul şi Dumnezeul său. Prin lucrarea Sfântului Duh, îi fusese dat să contemple desăvârşita sfinţenie a lui Dumnezeu, şi din toată inima, din toată fiinţa sa tânjea către însuşirea şi agonisirea acestei sfinţenii.

Cel aflat pe această cale nu poate a se deda gândirii raţionale abstracte nici măcar pentru tainele credinţei. Sufletul lui se leapădă de toată «judecata gândului» ce poartă caracteristica unei căderi de la întregul şi unimea vieţii duhului ce tânjeşte cu rugăciune către Dumnezeu. Din necontenita petrecere în rugăciune, amintirea celor din afară slăbeşte, şi de nu ar veni în ajutor obişnuinţa dobândită în anii dinainte, care îl slobozeşte de neapărata trebuinţă de a gândi gesturile vieţii de zi cu zi, el nu ar pute nici pe acelea să le săvârşească.

Sufletul, ce a cunoscut pe Domnul şi îndulcirea Duhului Sfânt, s-a făcut ca ieşit din minţi; şade, tace, a grăi nu voieşte; şi ca ieşit din minţi caută asupra lumii, şi nu o doreşte, şi nu o vede. Iar oamenii nu ştiu că el priveşte pe iubit Domnul, şi lumea a rămas parcă în urmă şi uitată, şi nu doreşte sufletul să gândească la ea, căci nu este într-însa desfătăciune.

Să nu lăsăm rugăciunea să slăbească

Când nevoitorul, urnit de duhul iubirii lui Dumnezeu, se roagă cu adânc plânset, atunci, atingând o stare mai presus de care în acea clipă nu are puterea să se ridice, el cearcă odihna duhului din pricina apropierii către Dumnezeu; dar când rugăciunea se sfârşeşte, odihna rămâne în suflet doar un oarecare răstimp, uneori mai îndelungat, alteori mai scurt, iar apoi din nou începe a se învifora. Schimbările stărilor duc la urmări felurite. Unii într-un anume loc al căii lor duhovniceşti, ajung la o măsură a rugăciunii ce le umple sufletul de frică şi cutremur, iar apoi treptat coboară şi slăbesc în rugăciune. Alţii, suflete bărbătoase, dimpotrivă, cresc necontenit, căutând o deplinătate din ce în ce mai mare a rugăciunii, şi aceasta până când se va fi înrădăcinat în suflet dorirea, ba chiar nevoia lor, cea de a nu se cruţa până în sfârşit, de a-şi «urî şi pierde sufletul». Dar nici aceasta, precum vedem din scrierile Stareţului, nu este încă iubirea de pe urmă, pe care Domnul dă să o cunoască robii Săi, şi din îndulcirea căreia omul uşor rabdă suferinţa, ba chiar şi moartea.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Părintele Stratonik (II)

Smerenia nu se învaţă dintr-o dată. De aceea a zis Dom­nul: „învăţaţi de la Mine smerenia şi blândeţea” [Mt 11,29]. Ca să înveţi ai nevoie de timp. Unii au îmbătrânit în nevo­inţe şi totuşi n-au învăţat smerenia şi nu pot înţelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace şi sufletul lor e mâhnit şi abătut.

_____________________________

A venit la mine părintele T. – un pustnic. Ştiind că acest „bătrân” [„stareţ”] era un mare nevoitor [ascet], cre­deam că-i place să vorbească despre Dumnezeu. Am avut o lungă convorbire cu el, după care l-am rugat să spună un cuvânt sufletului meu, ca să-şi îndrepte greşelile. A tăcut puţin, apoi mi-a zis: „în tine se vede mândrie… De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu? Sfinţii îşi ascundeau dragostea de Dum­nezeu în sufletul lor, în schimb vorbeau bucuros despre plâns.”

Părinte T., tu ai smerit sufletul meu care iubeşte pe Zi­ditorul. Sufletul meu iubeşte pe Domnul şi cum voi ascunde acest foc care s-a aprins în sufletul meu?

Cum voi ascunde mila Domnului, Care a răpit sufletul meu?

Cum voi uita mila Domnului, prin care sufletul meu a cunoscut pe Domnul?

Cum voi putea să nu vorbesc despre Dumnezeu, dacă sufletul meu a fost înrobit de El?

Cum voi tăcea despre Dumnezeu, când duhul meu arde ziua şi noaptea din iubire pentru El? Fi-voi atunci un po­trivnic al lacrimilor?

Pentru ce, părinte, ai zis sufletului meu: „De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu?”

Dar sufletul meu Îl iubeşte şi cum să ascund dragostea Domnului pentru mine?

Sunt vrednic de chinurile veşnice, dar El m-a iertat şi mi-a dat harul Său, care nu poate rămâne ascuns în suflet.

Nu ştii oare că te iubesc şi că am început să vorbesc de Dumnezeu gândindu-mă că şi sufletul tău îl iubeşte pe Dumnezeu şi că e aprins de iubirea lui Dumnezeu?

Dar ce să spun sufletului meu? Ascunde în tine cuvin­tele Domnului? Dar toate cerurile cunosc aceasta şi voi fi întrebat: De ce ai ascuns mila Domnului şi n-ai vorbit de ea oamenilor, ca toţi să-L iubească pe Dumnezeu şi să-şi găsească odihna în El?

Dar Stăpânul ne cheamă cu milostivire pe toţi: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Sufletul meu cunoaşte această odihnă în Dumnezeu şi de aceea, iubind pe Dumnezeu şi pe fraţii mei, vorbesc de­spre milostivirea lui Dumnezeu.

Gândeam că sufletul tău se veseleşte, ca şi al meu, de Domnul, dar tu ai smerit sufletul meu spunând: „De ce vorbeşti atât de mult despre Dumnezeu?”.

Dar spun adevărul, că Domnul nostru e milostiv şi iartă oamenilor păcatele lor.

Astfel însă voi porunci buzelor mele tăcere şi voi cânta cântare lui Dumnezeu în suflet, ca Domnul nostru să se veselească, pentru că nemărginită este dragostea Lui pentru noi şi şi-a vărsat sângele Său şi ni L-a dat pe Duhul Sfânt.

_____________________________________________________________

Părintele Kassian spunea că toţi ereticii vor pieri. Nu ştiu aceasta, dar cred numai în Biserica Ortodoxă: în Ea este bucuria mântuirii întru smerenia lui Hristos.

Îţi mulţumesc, Domnul meu şi Ziditorul meu, că ai smerit cu milostivire sufletul meu şi mi-ai descoperit calea pe care au mers sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei ce plâng, şi pe calea plânsului au venit la Tine sfinţii Tăi. Tu iubeşti pe cei smeriţi şi prin harul Tău îi înveţi iubirea şi smerenia de care se tem vrăjmaşii noştri, demonii. Tu Te bucuri, Doam­ne, de sufletul smerit; dă-mi să vin la Tine pe calea sfin­ţilor Tăi, calea plânsului smerit, pe care mi-ai arătat-o.

___________________________________________________________

Era la noi în mănăstire un frate care căzuse dintr-un pom la strânsul măslinelor şi nu mai putea merge pe pi­cioarele lui. Pe când era la infirmerie în corpul de clădiri al bisericii Schimbării la Faţă, monahul care era alături de el, în patul vecin, a murit. Infirmierul a început să pregă­tească trupul mortului pentru îngropăciune şi i-a cerut fratelui să-i ţină o clipă acul. Bolnavul i-a răspuns: „De ce-mi tulburi odihna?” Dar după acest cuvânt sufletul său şi-a pierdut pacea, şi atunci a chemat pe duhovnic şi i-a mărturisit păcatul neascultării sale.

Cel înţelept înţelege de ce sufletul fratelui şi-a pierdut pacea, dar cel neînţelept spune că sunt fleacuri.

____________________________________________________________

La 1 iulie 1932 am primit vizita părintelui Pantelimon de la Vechiul Russikon. L-am întrebat cum îi merge, şi el cu o faţă bucuroasă mi-a răspuns:

– Sunt foarte bucuros.

– De ce te bucuri?, l-am întrebat.

– Toţi fraţii mă iubesc.

– Şi de ce te iubesc?

– Ascult de toată lumea, a spus el, oricine ar fi şi ori­ unde aş fi trimis – a zis el.

Şi m-am gândit: „Uşoară este calea care duce în împă­răţia cerurilor. Acesta şi-a găsit odihna prin ascultarea pe care o face pentru Dumnezeu, şi de aceea îi este bine su­fletului său.”

________________________________________________________

Părintele ieromonah I. mi-a povestit că la noi, la Krumitza, un monah trăgea să moară, dar nu putea muri. I s-a spus: „Nu ţi-ai mărturisit păcatele şi de aceea nu poţi mu­ri”. El a răspuns: „M-am mărturisit de două ori, dar cred că păcatele mele nu-mi sunt iertate şi aş vrea să mă spo­vedesc egumenului Makari”. S-a făcut după dorinţa sa: egumenul Makari a venit din mănăstire şi L-a spovedit pe schimonah, şi atunci acesta s-a sfârşit în pace şi odihnă.

Părintele ieromonah I. m-a întrebat de ce s-a întâmplat aceasta şi i-am răspuns că, deşi se mărturisise, el nu cre­dea că păcatele lui i-au fost iertate, ba chiar că trebuia să fie aşa după starea lui duhovnicească, adică după necre­dinţa lui. Noi însă trebuie să avem credinţa tare că în Bise­rica noastră toate au fost aşezate de Duhul Sfânt şi atunci, după credinţa lui, omul primeşte harul de la Domnul.

 

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Părintele Stratonik (I)

De două ori a vizitat Sfântul Munte un pustnic din Munţii Caucaz – părintele Stratonik. Era de neam din gu­bernia Harkov; în lume fusese târgoveţ şi avea un maga­zin; a avut şi copii. Dar sufletul lui s-a aprins de focul unei mari pocăinţe şi, lăsându-şi familia şi averile, s-a retras în Caucaz.

Era un bărbat minunat. La vederea lui sufletul era cu­prins de un freamăt. Ochii lui erau în permanenţă inun­daţi de lacrimi, iar când începea să vorbească despre Dum­nezeu, vorbea cu mare simţire şi cu o înfăţişare smerită, şi toţi cei ce-l ascultau primeau bucurie şi mângâiere. Cuvân­tul lui era puternic, pătruns de frica lui Dumnezeu şi iubi­re; era, într-adevăr, ca un vultur printre părinţi. În contact cu el, sufletele oamenilor se preschimbau şi, văzându-i viaţa sfântă, se smereau. Prin cuvântul lui călea sufletele şi pe mulţi i-a ridicat din cădere. Ascultându-l, sufletul ui­ta de pământ şi se întorcea cu înflăcărare spre Dumnezeu.

Statura lui era puţin peste cea mijlocie, avea o faţă plă­cută, părul închis la culoare; plăcea la toată lumea. Nevoitorii din Caucaz îl cinsteau, şi el era vrednic de această cinstire. Împlinea nevoinţe [ascetice] grele: îndura căldu­ra şi frigul, iarna mergea desculţ suferind din dragoste de Dumnezeu şi niciodată n-a avut pe buze vreun murmur îm­potriva lui Dumnezeu, ci sufletul său era predat în între­gime voii lui Dumnezeu şi purta toate suferinţele cu bucu­rie. Propovăduia o pocăinţă fierbinte şi pe mulţi i-a ridicat dintr-o adâncă descurajare la nevoinţe pline de râvnă. În cuvintele lui se simţea limpede harul lui Dumnezeu, şi el renăştea minţile oamenilor dezlipindu-le de pământ.

Intr-o zi, nevoitorii din Caucaz l-au dus la un demonizat, şi când l-a văzut, din multa iubire, părintele Stratonik a plâns şi a zis: „Nenorocită făptură a lui Dumnezeu, cât eşti de chinuită de demon!” şi a făcut asupra lui semnul crucii cu aceste cuvinte: „Domnul Iisus Hristos să te tămăduiască!” şi bolnavul s-a vindecat în clipa aceea. Atât de mare era puterea credinţei şi rugăciunea acestui bărbat.

Unde eşti acum, dragul nostru părinte Stratonik, care iubeai atât de minunat plânsul? Vino la noi şi-ţi vom zidi o chilie pe un munte înalt, vom privi la sfânta ta viaţă şi pe măsura puterilor noastre vom imita marile tale nevoinţe [ascetice]. Vremea lacrimilor tale a trecut, părinte. Acum auzi în ceruri cântările heruvimilor şi vezi slava Domnu­lui, pe Care sufletul tău îl iubea pe pământ şi, avântându-te spre El, se preda plânsului pocăinţei. Domnul iubeş­te pe om şi i-a dat acest plâns, ca sufletul său să se spele în apa aceasta şi să poată vedea curat pe Domnul în duh de iubire şi în frică plină de cucernicie.

Părintele Stratonik mai zicea că va veni o vreme când monahii se vor mântui în haine lumeşti.

Din toate puterile şi până la sfârşitul vieţii trebuie păs­trată râvna de la început, căci mulţi au pierdut-o şi n-au mai găsit-o. Pentru aceasta trebuie să ne aducem aminte neîncetat de moarte; şi dacă sufletul este gata de moarte, chiar şi numai în parte, el nu se mai teme, vine la smerenie şi pocăinţă, uită tot ce e lumesc, îşi păzeşte mintea neîmprăştiată şi se roagă din toată inima.

Cine îşi aduce aminte de moarte nu mai este înşelat de lume, iubeşte pe aproapele, ba chiar şi pe vrăjmaşi, este ascultător şi înfrânat; prin aceasta îşi păstrează în suflet pacea şi vine în el harul Sfântului Duh. Iar când cunoşti pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, atunci sufletul tău se va des­făta de Domnul şi-L vei iubi, îţi vei aduce aminte totdeau­na de dulceaţa Duhului Sfânt, şi aceasta este cu adevărat o hrană cerească.

Am vorbit mult despre toate acestea cu marele nevoitor care a fost părintele Stratonik. El mi-a povestit că în Caucaz întâlnise şapte bărbaţi care gustaseră harul Sfântului Duh, dar unii dintre ei nu cunoşteau calea Domnului, nu ştiau cum povăţuieşte Domnul sufletele şi de aceea au slă­bit mai apoi. Despre aceasta se vorbeşte în Scriptură şi la Sfinţii Părinţi, dar trebuie să trăieşti mult ca să cunoşti toate acestea din experienţă.

La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său şi o râvnă puternică pen­tru bine, şi totul pentru el este atunci uşor şi plăcut; iar când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experienţă, îşi spune: „Voi avea toată viaţa această râvnă”. Şi prin aceasta se înalţă mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare şi începe să-i judece; şi aşa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Şi sufletul nu înţelege cum s-a întâmplat aceasta — totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor şi nu mai vrea să se roage. Dar nu trebuie să se înfricoşeze: este Domnul Care povăţuieşte cu milostivire sufletul. De îndată ce se înalţă mai presus de fratele său, chiar în acel minut sufle­tului îi vine un gând rău care nu-i place lui Dumnezeu, şi dacă sufletul se smereşte, harul nu-l părăseşte, dar dacă nu se smereşte, se iveşte o mică ispită, ca sufletul să se smerească. Dacă iarăşi nu se smereşte, atunci începe lupta curviei. Dacă tot nu se smereşte, atunci cade într-un păcat oarecare. Şi dacă nici atunci nu se smereşte, atunci vine o mare ispită şi el va săvârşi un păcat mare. Şi aşa ispita se va face tot mai puternică, până ce sufletul se va smeri; atunci ispita se duce şi, dacă se smereşte mult, vine stră­pungerea inimii şi pacea şi tot răul piere.

Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mân­dria a pricinuit căderea vrăjmaşilor şi ei ne-au tras în adânc şi pe noi. Vrăjmaşii ne laudă, şi dacă sufletul primeşte la­uda, harul se retrage de la el până ce se pocăieşte. Astfel, toată viaţa învaţă sufletul smerenia lui Hristos şi, până ce nu va avea smerenia, va fi întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găseşte odihna şi pacea de care vorbeşte Domnul [In 14, 27].

Postul şi înfrânarea, privegherea şi liniştirea [isihia] şi celelalte nevoinţe [ascetice] ne ajută, dar puterea de căpe­tenie stă în smerenie. Măria Egipteanca şi-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de şap­tesprezece ani.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

„Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine”

Stareţul socotea că asa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi de înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingerea acestui scop.

Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se înfăţişeze înveşmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti într-o oarecare măsură cu o căutare neapărat pozitivă, şi aceasta este latura sa care <<ademeneşte>> omul. El încearcă să înfăţişeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă,toate mijloacele sunt îngăduite.

În viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe care şi-l atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât se poate de anevoiaoasă.

Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca <<înşelare>>, ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte mijloacele. <<Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine>> – iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputinţă. Însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă, căci Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.

Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos”

Păstraţi harul lui Dumnezeu: cu el viaţa e uşoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste şi bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu şi merge ca printr-o grădină minunată în care trăieşte Domnul şi Mai­ca Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ pă­cătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu şi îl iubesc prin mintea lor; tot aşa şi omul e după minte ca un înger.

Fericiţi cei care ziua şi noaptea se îngrijesc să placă Domnului ca să se facă vrednici de iubirea Lui; ei cunosc prin experienţă şi simt harul Duhului Sfânt.

Harul nu vine aşa încât sufletul să nu-l cunoască şi, când pierde harul, sufletul tânjeşte cu putere după el şi-l caută cu lacrimi. Dacă nişte părinţi şi-ar pierde copilul preaiubit, cum l-ar mai căuta peste tot ca să-1 găsească! Dar sufletul care iubeşte pe Dumnezeu îl caută pe Domnul cu mult mai multă nelinişte şi putere, aşa încât nu-şi poa­te aduce aminte nici de părinţi, nici de cei dragi.

Slavă Domnului că ne dă să înţelegem venirea harului şi ne învaţă să cunoaştem pentru ce vine harul şi pentru ce se pierde.Sufletul celui ce păzeşte toate poruncile va simţi întotdeauna harul, chiar dacă e puţin. Dar el se pierde uşor pentru slava deşartă, pentru un singur gând de mân­drie. Putem să postim mult, să ne rugăm mult, să facem mult bine, dar dacă pentru aceasta vom cădea în slavă de­şartă, vom fi asemenea unui chimval care răsună, dar înă­untru e gol [Co 13, 1]. Slava deşartă face sufletul gol pe dinăuntru şi e nevoie de multă experienţă şi de o îndelun­gată luptă pentru a o birui. În mănăstire am cunoscut din experienţă şi din Scripturi vătămarea slavei deşarte, şi acum, ziua şi noaptea, cer de la Domnul smerenia lui Hristos. Aceasta e o ştiinţă mare şi neîncetată.

Războiul nostru e şi crud, şi greu, şi totodată simplu. Dacă sufletul iubeşte smerenia, el sfărâmă toate cursele vrăjmaşilor noştri şi ia toate întăriturile lor.Îîn lupta noas­tră duhovnicească trebuie să ne uităm de asemenea cu gri­jă să nu ne lipsească muniţiile şi proviziile. Muniţiile sunt această smerenie a noastră, iar proviziile sunt harul dum­nezeiesc; dacă le pierdem, duşmanii ne biruiesc.

Războiul e crâncen, dar numai pentru cei mândri: pen­tru cei smeriţi, dimpotrivă, el este uşor, pentru că ei îl iu­besc pe Domnul, iar El le dă o armă puternică: harul Du­hului Sfânt, de care vrăjmaşii noştri se tem, fiindcă îi arde cu focul lui.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

Plângerea Sfântului Siluan

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca­ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă­cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

(Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001)

SURSA

 Sfântul Siluan 

NICI UN GÂND BUN NU SE PIERDE ÎNAINTEA LUI DUMNEZEU

Războiul sufletului cu vrăjmaşii ţine până la mormânt. Şi dacă la războiul obişnuit este omorât numai trupul, răz­boiul nostru e mult mai chinuitor şi mai primejdios, pen­tru că şi sufletul poate pieri.

Pentru mândria mea, Domnul a îngăduit de două ori vrăjmaşului să facă o asemenea luptă cu sufletul meu, că sufletul meu a ajuns în iad, şi pot spune că dacă sufletul e viteaz, va rezista, iar dacă nu, poate să piară pe veci. Scriu tuturor celor care, ca şi mine, vor fi într-o nenorocire asemănătoare: staţi bărbăteşte şi nădăjduiţi cu tărie în Dumnezeu, şi vrăjmaşii nu vor rezista, pentru că Domnul i-a biruit pe ei. Prin harul lui Dumnezeu am cunoscut că Domnul poartă de grijă de noi cu milostivire şi nicio ru­găciune, niciun gând bun nu se pierd înaintea lui Dumne­zeu. Adeseori e ca şi cum Domnul nu ne aude; dar aceasta e numai pentru că suntem mândri şi cerem ceea ce nu ne este de folos. Chinuitor lucru este a recunoaşte mândria în noi înşine, dar Domnul lasă pe cel mândru să se zbată chinuindu-se în neputinţa sa până ce se smereşte. Când sufletul se smereşte, atunci vrăjmaşii sunt biruiţi şi sufle­tul află mare odihnă în Dumnezeu.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

POCĂINȚA ADUCE ODIHNA SUFLETULUI.

Sunt mâhnit că nu trăiesc drept, dar nu pot mai mult. Ştiu că sunt sărac la minte, că am puţină carte şi sunt şi păcătos, dar Domnul iubeşte şi pe unii ca aceştia, şi de aceea sufletul meu e atras din toate puterile lui să lucreze pentru El.

O, cât de mare este mila lui Dumnezeu! Sunt un om atât de ticălos şi rău, dar Domnul mă iubeşte atât de mult. El este însăşi Iubirea şi pe toţi îi iubeşte aşa şi-i cheamă cu milostivire la El: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28]. Această odih­nă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte pentru pocăinţă.

Suntem acum ultimii monahi. Dar chiar şi acum sunt încă mulţi nevoitori [asceţi] pe care Domnul i-a ascuns, pentru că ei nu fac minuni arătate, dar în sufletul lor se săvârşesc în fiecare zi adevărate minuni, numai că oame­nii nu le pot vedea. Iată o minune: când sufletul înclină spre mândrie, el se cufundă în întuneric şi deznădejde, dar când se smereşte, atunci vin bucuria, străpungerea [ini­mii] şi lumina.

Cine nu se nevoieşte, cine nu se căieşte sincer, acela nu cunoaşte, nu simte harul. Dar Domnul a dat cu milostivire oamenilor pocăinţa şi cei ce se pocăiesc se mantuiesc toţi fără excepţie.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

PLÂNGEREA LUI ADAM

Adam, părintele întregii lumi, a cunoscut în rai dul­ceaţa iubirii lui Dumnezeu şi de aceea, atunci când pentru păcat a fost izgonit din rai şi a pierdut iubirea lui Dumne­zeu, a suferit amarnic şi cu geamăt mare suspina în toată pustia. Sufletul lui era chinuit de un gând: „Am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc”. Nu-i părea rău atât de rai şi de frumuseţea lui, cât de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care în fiece clipă şi nesăturat atrage su­fletul spre Dumnezeu.

Aşa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Du­hul Sfânt, dar mai apoi a pierdut harul, face experienţa chinului lui Adam. Sufletul e bolnav şi îi pare tare rău atunci când întristează pe Domnul Cel Preaiubit.

Adam tânjea pe pământ şi suspina cu amar, şi pămân­tul nu-i mai era drag. Suspina după Dumnezeu şi grăia:

„Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut cu la­crimi. Cum să nu-L caut? Când eram cu El, sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul n-avea intrare la mine; dar acum duhul cel rău a pus stăpânire pe mine, şi el tul­bură şi chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tân­jeşte după Domnul până la moarte; duhul meu se avântă spre Dumnezeu şi nimic de pe pământ nu mă poate veseli, şi sufletul meu nu vrea să se mângâie cu nimic, ci vrea să vadă din nou pe Domnul şi să se sature de El. Nu-L pot uita nici măcar pentru un singur minut şi sufletul meu se chinuie după El, şi de mulţimea întristării plâng cu suspine: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea căzută!”

Aşa hohotea Adam şi lacrimile lui curgeau de pe faţa lui pe piept şi pe pământ, şi toată pustia răsuna de geme­tele lui; dobitoacele şi păsările tăceau lovite de durere şi plângeau, iar Adam hohotea, căci pentru păcatul său toate au pierdut pacea şi iubirea.

Mare a fost întristarea lui Adam după izgonirea din rai, dar când a văzut pe fiul său, Abel, omorât de fratele său, Cain, întristarea lui s-a făcut şi mai mare, şi cu sufletul chinuit de durere hohotea şi gândea: „Noroade vor ieşi şi se vor înmulţi din mine şi toate vor suferi şi vor trăi în duşmănie şi oamenii se vor ucide unii pe alţii”. Şi această întristare a lui era mare, ca marea, şi o poate înţelege nu­mai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi ştie cât de mult El ne iubeşte.

Şi eu am pierdut harul şi strig împreună cu Adam:

Milostiv fii mie, Doamne! Dă-mi duh de smerenie şi iubire.”

O, iubirea Domnului! Cine te-a cunoscut te caută neîn­cetat, ziua şi noaptea, şi strigă:

„Tânjesc după Tine, Doamne, şi cu lacrimi Te caut. Cum să nu Te caut? Tu mi-ai dat să Te cunosc prin Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu atrage sufle­tul meu să Te caute cu lacrimi.”

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

„DOAMNE ,ÎNVAȚĂ-MĂ CE TREBUIE SĂ FAC CA SUFLETUL MEU SĂ DEVINĂ SMERIT (CONFERINTA ARHIMANDRITULUI ZAHARIA-partea I) ” 

Dacă Biserica, potrivit legii duhovniceşti pe care am arătat-o mai înainte, călăuzită de Duhul Sfânt “la tot adevărul” (In. 16:13), l-a proslăvit pe Siluan ca “dascăl apostolic şi prorocesc” – după cum este numit în actul de canonizare –, ce anume din persoana, viaţa şi cuvântul său ne adevereşte că este un semn al lui Dumnezeu pentru cei din vremea sa? Care este “cuvântul vieţii” pe care Dumnezeu l-a descoperit celor din vremea noastră prin el? Dacă cineva are urechi de auzit şi minte să înţeleagă cuvintele “analfabetului” Siluan, el va recunoaşte obârşia lor dumnezeiască, în ciuda simplităţii lor. Îşi va aminte răspunsul Sfântului Siluan la întrebarea Părintelui Stratonic: “Cum vorbesc cei desăvârşiţi?” – şi anume că “cei desăvârşiţi nu spun niciodată ceva de la ei înşişi… Ei spun doar ceea ce Duhul îi insuflă să spună”. Va vedea că ceea ce spune el este de la Duhul Sfânt şi că nici măcar unul din cuvintele sale nu este rodul gândirii omeneşti, ci toate sunt născute dintr-o inimă curată, o inimă “lărgită” (2 Cor. 6:11), potrivit darului lui Hristos.

Într-o prelegere scurtă ca aceasta nu este cu putinţă să cercetăm toate cuvintele Sfântului Siluan, care sunt cuvinte ale lui Dumnezeu pentru timpurile noastre. Este de ajuns să zăbovim doar asupra unui singur cuvânt şi să încercăm să pătrundem tot adâncul lui. Mai apoi, acest cuvant poate deveni, cu harul lui Dumnezeu, o lentilă prin care putem scruta nesfârşitele orizonturi ale “marii taine a dreptei credinţe” (1 Tim. 3:16), care s-a descoperit nouă. Aşadar, cuvântul pe care îl vom avea astăzi în vedere este cuvântul lui Hristos către Siluan: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, care i-a venit ca răspuns de la Dumnezeu la rugăciunea sa: “Doamne, învaţă-mă ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit”. Vom vorbi despre acest cuvânt, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, pentru că el este în centrul învăţăturii Sfântului Siluan şi, de asemenea, al înţelegerii Căii lui Hristos, acea Cale care mai întâi se pogoară, apoi se înalţă şi dă naştere tuturor darurilor Duhului Sfânt.

În timp, veacul nostru este mai aproape de cea de-a doua venire a lui Hristos decât oricare altul de mai dinainte. Aceasta e şi logic. Mai mult, cuvintele lui Hristos: “Însă când va veni Fiul Omului, va afla credinţă pre pământ?” (Lc. 18:8) sugerează că generaţia noastră se găseşte într-o mai mare lipsă şi durere şi are nevoie de mântuire mai mult ca niciodata. Care sunt durerile ce constituie în mod vădit semnul comun şi distinctiv al generaţiei noastre? Putem numi câteva care, după părerea noastră, sunt cele mai însemnate: mândria, întunecarea minţii şi subjugarea ei de către duhul răutăţii, deznădejdea şi mulţimea chinurilor fără de voie care o însoţesc şi, în cele din urmă, nepăsarea – vădita lipsă de preocupare pentru mântuirea pe care Dumnezeu o dăruieşte lumii în fiecare zi. “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” – acest cuvânt descoperitor venit de la Însuşi Hristos şi dat de Sfântul Siluan contemporanilor săi supuşi aceloraşi patimi – dă răspuns acestor simptome şi multor altora.

După această scurtă introducere în subiect şi mai înainte de a purcede la cercetarea lui, aş vrea să mă refer pe scurt la câteva aspecte din viaţa sfântului, care au premers acestor cuvinte descoperitoare. Sfântul Siluan s-a născut într-un sat din Rusia, în 1866. Pe când era încă tânăr, un şir de stări intense şi intermitente ale harului lui Dumnezeu şi un puternic simţământ al iadului au născut în el dorinţa de a deveni monah. A plecat spre Muntele Athos la vârsta de douazeci şi şase de ani şi după şase luni de intensă nevoinţă, s-a învrednicit să-L vadă pe “Hristos cel Viu” în locul icoanei Mântuitorului.  Deşi acest eveniment a durat doar o clipă, a avut o asemenea înrâurire asupra lui, încât din acel ceas rugăciunea sa a îmbrăţişat toate popoarele pământului. Dintr-o dată a dobândit o conştiinţă atotcuprinzătoare. Dar cum s-a putut întâmpla aceasta unui simplu ţăran, puţin educat, care probabil nu văzuse niciodată o hartă a lumii? Aceasta s-a întâmplat pentru că în timpul arătării, însăşi starea lui Hristos i-a fost împărtăşită, şi noi ştim că Hristos, fiind “al doilea Adam” şi “Arhiereul” cel adevărat al Noului Testament (cf. Ev. 4:14, 7:26, 8:1), poartă în El întreaga omenire, din toate timpurile. Harul pe care Sfântul Siluan l-a primit în timpul arătării Domnului a fost atât de mare încât i-a umplut nu numai sufletul, ci până şi trupul, care, precum spunea el, “tânjea să sufere pentru Hristos”.

Acest har, însă, treptat a scăzut şi Siluan a fost atacat de gânduri de la vrăjmaşul. A pierdut acea pace de nedescris pe care a simţit-o odată cu harul arătării Domnului, dar nu-i era cu putinţă să primească această schimbare lăuntrică cu pasivitate. În vieţile sfinţilor vedem că atunci când omul a cunoscut o asemenea măsură a harului, el este de nemângâiat după descreşterea sau pierderea acestuia. În acea clipă, Siluan era gata să jertfească orice, de dragul redobândirii comorii pierdute. Întocmai cu apostolul, care zice: “Nu [zic] că am şi dobândit îndreptarea, ori că sunt desăvârşit; dar o urmăresc că doar o voi prinde, întrucât şi eu am fost prins de Hristos Iisus.” (Filip. 3:12).

Aşadar, după arătarea Domnului, Siluan nu se mai putea întoarce la o viaţă obişnuită. S-a dus să ceară sfat de la un duhovnic cu experienţă din mănăstire, Părintele Anatolie, căruia i-a spus tot ceea ce i se întâmplase. Acest părinte duhovnic l-a ajutat cu sfatul său, dar nu şi-a ascuns uimirea în ceea ce-l privea pe tânărul începător şi i-a spus: “Dacă acum eşti aşa, cum vei fi la vremea bătrâneţii!”. Aceste cuvinte l-au aruncat pe Siluan într-un subtil şi greu război cu slava deşartă, lucru complicat şi primejdios pentru tânărul începător. Părinţii pustiei spuneau că lăudându-l pe fratele nostru fără discernământ, îl aruncăm în mâinile vrăjmaşului, adică facem din el o victimă a trufaşei iubiri de sine. În acest fel, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, Siluan a intrat în luptă, într-un război crâncen împotriva slavei deşarte şi a mândriei. Întâmplarea este descrisă de biograful său cu însufleţire şi adâncă înţelegere, precum urmează: “Tânărul şi încă necercatul călugăr Simion s-a dedat celei mai grele, mai complicate şi mai subtile lupte împotriva trufiei. Mândria şi slava deşartă trag dupa ele toată pierzarea şi căderea: harul pleacă, inima se răceşte, rugăciunea slăbeşte. Mintea se împrăştie şi gândurile rele încep să lucreze. Sufletul care a contemplat o altă viaţă, inima care s-a îndulcit de harul Duhului Sfânt, mintea care a cunoscut curăţia nu doresc să primească gândurile josnice care atacă. Dar cum să facă aceasta?”. Iată întrebarea care ne preocupă acum.

Acest greu răstimp al pendulărilor între stările de har şi de părăsire a durat cincisprezece ani, timp în care Părintele Siluan a încercat toate felurile de nevoinţă şi de vieţuire pe care şi le-a putut închipui şi care ar fi putut să-l readucă la harul pe care îl cunoscuse. Noaptea dormea pe un scăunel timp de numai o oră jumătate sau două, şi aceasta pe apucate, câte cincisprezece sau douăzeci de minute.

În minunata descriere a Sfântului Ioan Scărarul a celor ce vieţuiau în pocăinţă în “închisoarea” din afara mănăstirii din Alexandria, se vede limpede că toţi cei care au cunoscut lumina harului lui Hristos şi apoi au pierdut-o sunt gata să se dea pe sineşi morţii în fiece clipă, numai să redobândească – cu înţelegere – primul har al chemării lor şi să nu se încuie în afara “cămării de nuntă” a lui Hristos. Precum spune Sfântul Ioan Scărarul, pocăinţa lor îmbracă chip asemănător plânsului celor ce-şi jelesc morţii.

În Tânguirea lui Adam, Sfântul Siluan spune:

Adam plângea:

“Pustia nu mă încântă;

nici munţii cei înalţi, nici pajiştea, nici pădurea,

nici cântecul păsărilor.

Nu-mi găsesc plăcerea în nimic,

Sufletul meu se întristează cu o mare tristeţe:

L-am mâhnit pe Dumnezeu.

Şi dacă Domnul m-ar aşeza din nou în rai,

acolo, tot aşa m-aş întrista şi aş plânge –

<<O, pentru ce L-am mâhnit pe Dumnezeul meu Cel iubit?>>”

Vieţuind astfel şi petrecându-şi nopţile chinuit de gândul: “O, pentru ce L-am mâhnit pe Dumnezeul meu Cel iubit?” şi nedespărţindu-se de dragostea pe care o simţise pentru Dumnezeu în clipa arătării Sale, ajungea să strige: “Unde eşti Tu, Lumina mea? Unde eşti Tu, Bucuria mea? Pentru ce m-ai parăsit?”. Biograful său dă următoarea explicaţie, în chiar cuvintele sfântului: “Dacă la început Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc cât de mult îl iubeşte El pe om, n-aş fi putut supravieţui nici uneia din acele nopţi, şi cu toate acestea, ele au fost nenumărate”.

Citez acum descrierea Părintelui Sofronie a ultimei nopţi din cei cincisprezece ani ai săi de mucenicie şi care este, în acelaşi timp, şi cea mai dramatică, noapte în care Dumnezeu a intervenit şi i-a dat soluţia:

Trecuseră cincisprezece ani de când Domnul i se arătase şi Siluan era prins într-una din acele bătălii de noapte cu diavolii care îl chinuiseră atât de mult. Oricum ar fi încercat, nu se putea ruga cu mintea curată. În cele din urmă, s-a ridicat de pe scaunul său, vrând să facă metanie şi să se închine, când vede un diavol uriaş stând înaintea icoanei, aşteptând să i se închine lui. Între timp, chilia s-a umplut de duhuri rele. Părintele Siluan s-a aşezat din nou şi, cu capul plecat şi inima îndurerată, s-a rugat:

“Doamne, Tu vezi că doresc să mă rog Ţie cu minte curată, dar diavolii nu vor să mă lase. Învaţă-mă ce să fac să-i opresc să mă împiedice!”

Şi în sufletul său a auzit: “Cei mândri întotdeauna pătimesc de la draci.”

“Doamne”, a spus Siluan, “învaţă-mă ce trebuie să fac ca sufletul meu să devină smerit.”

Încă o dată, inima sa a auzit răspunsul lui Dumnezeu:

“Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Ciudat şi de neînţeles este cuvântul lui Dumnezeu către Siluan. Şi mai ciudată şi de neînţeles este reacţia lui Siluan la cuvântul pe care l-a auzit în inima sa. El spune: “Am început să fac precum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu s-a bucurat de odihna în Dumnezeu.” Acest har a înfăptuit trecerea sa “de la moarte la viaţă” şi, bucurându-se, Siluan cânta o cântare de biruinţă, urmând drepţilor tuturor veacurilor:

O, milostivirea lui Dumnezeu! Sunt o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu toate acestea Domnul mă iubeşte într-atât de mult, îmi dă înţelegere şi mă tămăduieşte, şi El Însuşi învaţă sufletul meu smerenia şi dragostea, răbdarea şi ascultarea, şi au revărsat plinătatea milostivirii Sale preste mine… O, minune!

De îndată ce Domnul pune mâna Sa peste suflet, acesta devine o făptură nouă: “Cine va spune bucuria de a-L cunoaşte pre Domnul şi de a tinde către El cu nesaţ zi şi noapte? O, cât de binecuvântaţi şi fericiţi suntem noi, creştinii!” Domnul a grăit cuvintele în inima lui Siluan, oferindu-i viziunea iadului şi, în chip uimitor, el de îndată iese la lumină, dobândind o mare înţelegere, şi viaţa sa se rezideşte într-o bogăţie de har şi de dragoste de Dumnezeu.

Dar care este taina lui Dumnezeu, care se cuprinde în aceste cuvinte: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”? Este limpede că înţelegerea acestei taine i-a adus lui Siluan biruinţa asupra puterii vrăjmaşului şi o desăvârşită asemanare cu Stăpânul său, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum însuşi mărturiseşte în scrierile sale:

Cel ce s-a smerit pe sine l-a înfrânt pe vrăjmaş. Nici un vrăjmaş nu se poate apropia de omul care în inima sa se socoteşte pre sine vrednic de focul cel veşnic. Nici un gând pământesc nu-şi găseşte loc în sufletul său – cu inima şi mintea el vieţuieşte cu totul în Dumnezeu. Şi omul care a ajuns să cunoască pe Duhul Sfânt şi a învăţat smerenia de la El, a ajuns precum Învăţătorul său, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi se aseamănă Lui.

Cum se face că acest cuvânt al Domnului l-a slobozit pe Siluan din lupta cu vrăjmaşul şi a adaos staturii sale o asemenea putere a duhului, o asemenea statornicie a vieţii? Aceasta s-a întâmplat întrucât cuvântul lui Dumnezeu l-a îndreptat pe Siluan pe însăşi Calea Domnului. Urmând acestei Căi, inima omului se “lărgeşte” şi vrăjmaşii nu se mai pot apropia de el.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

 FUNDAMENTUL TEOLOGIC AL CUVÂNTULUI DOMNULUI CĂTRE SFÂNTUL SILUAN (CONFERINȚA ARHIMANDRITULUI ZAHARIA -partea II) .

Semnul lui Iona reprezintă Calea pe care a umblat Domnul, şi apostolul spune că biruinţa a intrat în lume prin pogorârea lui Hristos la iad şi apoi prin înalţarea Lui (cf. Ef. 4:10). Aşadar, când Domnul îi propune lui Siluan iadul – El îi dăruieşte putinţa pogorârii, a plecării în jos; şi îi dezvăluie mijlocul şi calea către smerenie, aşa încât, devenind asemenea Domnului, să poată dobândi biruinţa duhovnicească. Aceasta este o calătorie duhovnicească şi biograful sfântului, Arhimandritul Sofronie, spune că “cei care sunt călăuziţi de Duhul Sfânt nu încetează să se osândească pe sineşi” în călătoria lor în jos, spre Hristos, Care este Capul “piramidei răsturnate”. El ţine toată greutatea piramidei pe umerii Săi şi ridică păcatul lumii. Părintele Sofronie înfăţişează această teorie a “piramidei răsturnate” în cartea sa despre Sfântul Siluan. El spune că fiinţarea întregii lumi este asemenea unei piramide: la vârf stau puternicii pământului, care stăpânesc naţiunile (cf. Mt. 20:25), iar la bază se găsesc masele. Dar duhul omului, prin firea sa, caută egalitatea, dreptatea şi libertatea duhului şi, prin urmare, nu este mulţumit de această “piramidă a fiinţării”. Atunci ce a făcut Domnul? A luat această piramidă, a răsturnat-o  şi S-a aşezat pe sine la bază, devenind astfel capul ei. A luat asupra Sa greutatea păcatului, greutatea neputinţei întregii lumi, şi de atunci încolo, cine mai poate intra la judecata cu El? Dreptatea Lui este mai presus de mintea omenească. Astfel, ne-a descoperit nouă Calea Sa şi, făcând aceasta, ne-a arătat că nimeni nu poate fi îndreptăţit decât prin ea. Aşadar, toţi cei care sunt ai Lui trebuie să se pogoare, ca să se unească cu El – Capul piramidei răsturnate – pentru că acolo adie “mireasma” Duhului Sfânt, acolo se află puterea vieţii dumnezeieşti. Hristos susţine singur piramida, dar apropiaţii Săi, apostolii şi sfinţii Săi, vin şi împart cu El această greutate. Cu toate acestea, chiar dacă nu ar mai fi fost altcineva, El ar fi putut susţine piramida de unul singur, pentru că El este atotputernic; dar Îi place să împărtăşească totul cu apropiaţii Săi. Conştient fiind de acestea, omul înţelege că trebuie să afle cu orice preţ calea pogorârii, calea smereniei, şi să devină apropiat a lui Hristos, Care este începătorul acestei căi.

Atâta însemnătate avea pentru Domnul această “pogorâre”, încât atunci când fiii lui Zevedei au cerut tronuri împărăteşti, le-a spus că aceasta este nebunie (cf. Mc. 10:35-45). Altfel spus, a  cere să te “înalţi” este nebunie. Aceasta este calea lui Lucifer, care voia să-şi aşeze tronul deasupra tronului lui Dumnezeu. Adevărata cale a unui stăpân este să slujească, să se pogoare, să fie cel de pe urmă. Tuturor celor care se cred pe ei înşişi vrednici de înălţare, fără să bea paharul pogorârii, Hristos le-a spus o dată pentru totdeauna: “Nu ştiţi ce cereţi.” (Mc. 10:38). Cât despre Capernaum, care cu trufie “căuta semn” (cf. Mt. 12:39), Domnul i-a spus: “Şi tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te vei pogorî” (Lc. 10-15). Însă El l-a ridicat şi îndreptăţit pe vameş, care “nu voia nici ochii săi la cer să-i ridice” (Lc. 18:13), ci împlinea legea lui Hristos, care zice: “Cel ce se va înălţa pe sine se va smeri şi cel ce se va smeri pre sine se va înălţa” (Mt. 23:12, cf. Lc. 18:14). Vameşul şi-a plecat capul şi mintea, şi pogorându-se, şi-a aflat inima, iar în inimă L-a aflat pe Dumnezeu (cf. Lc. 18:10-14). (Când Domnul era slăvit de oameni pentru minunile Sale, El nu Se temea de mândrie, ci căuta întotdeauna să ne dea drept pildă Calea Sa smerită, zicând: “Că trebuie să Se dea Fiul Omului în mâinile oamenilor păcătoşi şi să Se răstignească şi a treia zi să învieze” (Lc. 24:7). Adică ne dădea pildă să nu ne avântăm la lucruri măreţe.)

Astfel, Calea Domnului se întinde, prin moartea pe Cruce, până la părţile cele mai întunecate ale iadului; tot aşa şi pogorârea în apele botezului. Botezul este o urmare a pildei Căii Domnului. Când ne pogorâm în apele botezului, Îl întâlnim pe Hristos şi ne îmbrăcăm în El (Gal. 3: 27), şi ne ridicăm renăscuţi “întru înnoirea vieţii (Rom. 6:4), pentru că El S-a pogorât mai întâi în ape şi le-a sfinţit. Pogorându-ne mai întâi în apă, în ascultare poruncii Sale, ne ridicăm reînnoiţi. “Pogorârea” noastră închipuie moartea Sa, şi aceasta este o moarte adevărată, pentru că murim păcatului, iar “ridicarea” înseamnă renaşterea noastră “întru înnoirea vieţii”. Astfel, în botez, avem această urmare a Căii Domnului şi la fel se întâmplă şi atunci când ni se porunceşte să ne pogorâm la iad: nu pentru ca  să pierim, ci ca să putem face cunoştinţă chiar şi acolo cu minunata taină a dumnezeieştii şi smeritei iubiri care se pogoară până şi în acele înspăimântătoare ţinuturi. Aceasta, pentru că înaintea măreţiei acestei iubiri să ne putem smeri până în sfârşit şi, la rândul nostru, să-I fim recunoscători lui Hristos în chip atât de desăvârşit şi de neclintit, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu ne poată despărţi de Dumnezeul şi Mântuitorul nostru (cf. Rom. 8:35-39). Omul nu va avea niciodată deplină cunoaştere a tainei lui Hristos, dacă nu va trece el însuşi, asemenea Lui, prin iad.

Această smerită călătorie în jos este calea pe care Sfânta Biserică ne-o arată. Dacă cercetăm cu atenţie gândirea sa, aşa cum este ea exprimată în rugăciunile sale, vom vedea din nou această îndoită mişcare de pogorâre şi ridicare. De exemplu, înaintea slujbei botezului sau a Sfintei Liturghii,  îl vedem pe slujitor smerindu-se pe sine şi pogorându-se  în duh aşa încât să poată fi îmbrăcat cu putere de Sus, ca să săvârşească slujba lui Dumnezeu şi astfel să fie ridicat la cele de Sus, dimpreună cu credincioşii pe care Duhul Domnului i-a încredinţat lui. (Am în minte rugăciunea de dinaintea Heruvicului.) Aproape toate rugăciunile însemnate ale Bisericii se împart în două părţi: prima parte este pogorârea în duh, a doua este ridicarea prin strigătul credinţei, lăsându-ne în grija nemărginitei milostiviri a mult-milosârdului nostru Dumnezeu. Ca să ne încredinţăm de acest adevăr, este de ajuns să citim rugăciunile de dinaintea Sfintei Împărtăşanii. Viaţa credinciosului este o viaţă de pocăinţă. Prin pocăinţă dobândim smerita plecare “sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să ne înalţe pre noi în vremea cuvenită” (1 Petru 5:6). Acel minunat dascăl din Scara, Sfântul Ioan, spune în capitolul săuDespre pocăinţă că prin primirea de bunăvoire a osândirii şi pedepsei, scăpam de pedeapsa cea veşnică. “Dumnezeu nu judecă de două ori”. Dacă acum ne judecăm pe noi înşine de bunăvoie, suntem slobozi de judecata ce va să fie (cf. 1 Cor. 11:31). Judecata de acum înseamnă să ne cercetăm pe noi înşine în lumina poruncilor Sale.

Aşadar, pogorându-ne la iad, nu facem decât să urmăm Domnului. Aceasta este Calea Domnului Însuşi, însă ea duce la viaţă şi de aceea noi nu trebuie să deznădăjduim. Cei trei  sfinţi tineri evrei, pe care Nabucodonosor i-a aruncat în cuptorul cel de foc, au preînchipuit minunat taina pogorârii şi înălţării Domnului. Tinerii cei credincioşi au luat asupra lor păcatele şi fărădelegile poporului lor şi s-au osândit pe sineşi în duh ca fiind vrednici de pedeapsa cuptorului pentru nedreptatea lor. Cu smerenie s-au rugat Dumnezeului părinţilor lor: “Păcătuit-am, nelegiuit-am, depărtându-ne de la Tine şi am greşit întru toate şi poruncile Tale n-am ascultat… Şi toate câte ai adus asupra noastră şi toate câte ai făcut nouă, întru adevărata judecată le-ai facut” (Cântarea celor trei tineri, 5-7). Întrucât se găseau în chip prorocesc pe smerita Cale pogorâtoare a Domnului Iisus, s-au învrednicit să-L aibă împreună-călător pe Fiul lui Dumnezeu, Care era încă neîntrupat. El S-a pogorât în cuptor şi umbla împreună cu ei “în mijlocul focului”, păzindu-i nevătămaţi (Dan. 3:25). Desigur, puterea acestei taine era lucrătoare atunci în chip prorocesc. Însă, după întruparea Domnului, după pogorârea Sa la iad şi înălţarea care i-a urmat, puterea acestei taine este nemăsurat mai mare, pentru că nu mai există nici un loc în lumea zidită care sa nu fie plin de energia Feţei Sale.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

PUNEREA ÎN PRACTICĂ A PORUNCII DOMNULUI:”ȚINE-ȚI MINTEA ÎN UAD ŞI NU DEZNĂDĂJDUI” (CONFERINȚA ARHIMANDRITULUI ZAHARIA-partea III).

Toată puterea tainei ce se ascunde în acest cuvânt se datorează faptului că pogorârea  Domnului la iad a fost de bunăvoie şi fără de păcat. Ea s-a datorat numai ascultării şi dragostei Sale faţă de Părintele Său şi dorinţei de a mântui pe omul cel căzut. Iată de ce, pentru ca pogorârea noastră să fie binecuvântată şi roditoare, trebuie să fie de bunăvoie şi după porunca Domnului. Trăirea iadului la Sfântul Siluan a fost harismatică – plină de har – şi de aceea cuvântul descoperitor al Domnului se potrivea desăvârşit stării lui. Cazul Sfântului Siluan este de excepţie – acea simţire a iadului i-a cuprins până şi trupul, nu numai duhul: el trăia străpungerea iadului până şi în trupul său. Este greu pentru noi să-i înţelegem profunzimea, fără să fi avut o trăire similară. Totuşi, întrucât această trăire este expresia tradiţiei vieţii nevoitoare a Bisericii, vom încerca, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem până la esenţa ei şi să-i înţelegem puterea, fie şi numai în parte.

Acest cuvânt, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” este o poruncă a Domnului, prin care suntem chemaţi să-I urmăm Lui în pogorârea Sa, încredinţandu-ne în acelaşi timp milostivirii Sale şi mântuirii veşnice pe care a dobândit-o  pentru noi prin înălţarea Sa. Simpla deschidere a inimii spre a primi acest cuvânt şi a-l împlini în viaţa noastră atrage harul lui Dumnezeu. (Deschiderea de a primi cuvântul Domnului întotdeauna atrage harul asupra noastră.) Fiind Lumina dumnezeiască, acest har descoperă şi întăreşte acest adevăr: iadul este locul în care omul se află pe sine despărţit de Dumnezeul dragostei. El dezvăluie, de asemenea, păcatul, nedreptate şi sărăcia duhovnicească. Această cunoaştere aduce pocăinţă sufletului. Pocăinţa este un dar preţios al lui Dumnezeu, dat omului; este începutul smereniei şi pregăteşte un “sălaş” lui Dumnezeu în noi. Ca o însuşire a harului, ea dă naştere curajului duhovnicesc. (Vedeţi, putem merge la un psiholog, şi el ne va analiza şi va scoate la lumină toate neputinţele şi defectele noastre. Şi ce-am câştigat cu asta? După aceea, cădem în deznădejde! Dar când harul lui Dumnezeu îl descoperă pe om vădindu-i toată goliciunea, toată neputinţa, toată sărăcia – acelaşi har îi dă şi curajul să le depăşească. În aceasta constă deosebirea! Putem merge la un psiholog ca să ne cunoaştem pe noi înşine, şi acesta poate fi un lucru bun, dar nu are o valoare prea mare. Dar dacă Dumnezeu ne descoperă starea noastră cea adevărată, El ne va da şi puterea să o depăşim, iar acest lucru este de mare preţ. De aceea prorocul spune: “Doamne, arată-mi mie şi voi cunoaşte” (cf. Ier. 11:18). Adevărata cunoaştere de sine vine din cunoaşterea lui Dumnezeu.)

Ca o trăsătură a harului, această căinţă dă naştere bărbăţiei duhovniceşti. Sfântul Simeon Noul Teolog spune următoarele: “Ce este mai viteaz decât <<o inimă înfrântă şi smerită>> (Ps. 50:18)? Fără nici o greutate alungă mulţimile cetelor drăceşti şi le urmăreşte până la sfârşit.” Această căinţă este bărbăţie duhovnicească, întrucât este singura stare în care omul, insuflat de harul lui Dumnezeu, îndrăzneşte să-şi privească în faţă sărăcia duhovnicească, nu deznădăjduind, ci nădăjduind că Cel Ce i-a descoperit adâncurile pustiirii sale este, de asemenea, în stare să-l treacă nevătămat pe malul celălalt, unde Se află Dumnezeu. Această bărbăţie duhovnicească o dobândeşte prin osândire de sine şi printr-o atitudine prorocească: atribuind toată dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce propria faţă îi este acoperită de ruşine (cf. Dan. 9:7). Pentru aceea, Sfântul Ioan Scărarul zice că bărbăţia duhovnicească înseamnă biruinţă. Înseamnă biruinţă, pentru că fără de bărbăţia născută din pocăinţă, este cu neputinţă să ne vedem limpede propria sărăcie duhovnicească. Atunci, sărăcia duhovnicească devine un dar care este temeiul urcuşului nostru duhovnicesc: “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor” (Mt. 5:3). Sfântul Simeon Noul Teolog zice, cuprins de uimire: “Ce este mai minunat decât sărăcia duhovnicească, cea care este mijlocul prin care dobândim împărăţia cerurilor?” Sfântul Siluan cunoştea puterea acestei lucrări duhovniceşti – căinţa – prin cuvântul lui Hristos către dânsul: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui.” Şi o dobândea căutând adăpost, precum spune, în “cântarea sa mult iubită:”

Curând am să mor şi sufletul meu ticălos se va pogorî în întunericul iadului. Am să mă chinui de unul singur în flăcările întunecate, plângând după Domnul meu: <<Unde eşti Tu, Lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără de Tine!>>

În prima jumătate a “psalmului” său mult iubit, el îşi aşeză sufletul în focul iadului, care stinge tot focul pătimaş, în timp ce în a doua parte se îndreaptă în duh către dragostea şi milostivirea lui Hristos, pe Care Îl cunoştea şi Îl purta în inima sa. În prima parte, el îşi croia drum, cu smerenie, în jos, o cale a pogorârii, pe care trufaşul vrăjmaş nu o putea urma. Vrăjmaşul vrea întotdeauna să se înalţe şi de aceea, atunci când încercăm să ne pogorâm, ne lasă în pace – el nu se poate pogorî. Drept aceea, atunci când suntem chinuiţi de gânduri, mai lucrător decât rugăciunea este să ne oprim, să ne adunăm mintea în inimă, şi să spunem: “Doamne, Tu ştii că sunt cel mai rău dintre toţi!” Acest gând “arde” inima şi atunci vrăjmaşul pleacă. Este mai lucrător decât rugăciunea: este tot rugăciune, dar de alt fel.

Croindu-şi cale spre cele de jos, sfântul, slobozit de frica vrăjmaşului şi insuflat de aducerea-aminte a milostivirii Domnului, se va întoarce cu toată inima spre Dumnezeu, Care, prin harul Său, îl va învrednici să se ridice. În aceeşi perspectivă, Sfântul Siluan povăţuieşte ca, pentru a putea păstra puterea mântuitoare a pocăinţei, omul trebuie să-şi amintească mereu păcatele sale, să se smerească şi să plângă pentru ele, chiar dacă Dumnezeu i le-a iertat. În acest fel se biruieşte vrăjmaşul! Prin cuvântul Său, Domnul i-a descoperit lui Siluan calea prin care poate dobândi căinţă şi smerenie şi astfel să-l înfrângă pe vrăjmaş. Căinţa este bărbăţie duhovnicească şi lumina sufletului, prin care omul osebeşte tot gândul ce se apropie de el. (Sfântul Varsanufie cel Mare spune că, dacă avem căinţă, atunci putem osebi gândurile. În clipa când ne căim, putem de îndată vedea gândurile străine care se apropie; dar fără căinţă, nu le vedem întotdeauna.) Căinţa duce la smerenie, care este biruinţa asupra vrăjmaşului şi pregăteşte sufletul spre a fi sălaş lui Dumnezeu. Este un dar de preţ al harului, care se păzeşte prin osândirea de sine. Aceasta, la limită, îmbracă forma osândirii de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă aceasta când îi descrie pe “cei întemniţaţi” care se pocăiau într-un metoc în afara mănăstirii celei mari din Alexandria, rugându-se astfel: “Ştim, ştim căci cu toată dreptatea, suntem vrednici de toată pedeapsa şi de tot chinul”. Această rugăciune era în stare să mişte până la lacrimi şi tăria pietrelor, spune Sfântul Ioan Scărarul. Într-un alt loc, el spune iarăşi că osândirea de sine la iad păzeşte mintea netulburată de ispitele diavoleşti.

Vedem, deci, că punerea în lucrare a cuvintelor Domnului, “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, are drept roadă smerenia şi curăţia minţii, care sunt condiţii vitale pentru slobozirea de patimi şi unirea cu Dumnezeul nostru cel Sfânt. Şi acest cuvânt al Domnului l-a învăţat pe Sfântul Siluan această artă, precum el însuşi scrie: “Am început să fac precum m-a învăţat Domnul şi sufletul meu s-a bucurat de odihna în Dumnezeu.” Precum am amintit mai înainte, el spune, de asemenea:

“Cel ce s-a smerit pe sine l-a înfrânt pe vrăjmaş. Nici un vrăjmaş nu se poate apropia de omul care în inima sa se socoteşte pe sine vrednic de focul cel veşnic. Nici un gând pământesc nu-şi găseşte loc în sufletul său – atât cu inima cât şi cu mintea el vieţuieşte deplin în Dumnezeu.”

Şi, în altă parte, adaugă: “Dar când mintea mea iese din foc, ispitele patimilor prind din nou putere.”

Am observat cu durere că în zilele noastre oamenii suferă îngrozitor, pentru că mintea le este împrăştiată. Imaginaţiei, care este doar una dintre lucrările minţii, i s-a dat frâu liber peste măsură şi stăpâneşte viaţa oamenilor, ducând pe unii la împietrirea inimii, pricinuită de mândrie, iar pe alţii la boli psihice. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturilor, mintea lucrează în chip firesc numai atunci când este unită cu inima. Iar mintea şi inima se unesc în chip firesc atunci când în inimă se află focul pocăinţei.

În tradiţia isihastă este foarte important să afli locul inimii şi aceasta este o cale de a-l afla. Avem de-a face cu o mişcare “în cerc”, precum spune Sfântul Grigorie Palama: mai întâi, mintea, prin căderea în păcat şi în patimi, se îndreaptă spre lumea zidită, este risipită sau împrăştiată în ea şi devine “lipită” de lume. Trebuie să aducem mintea înapoi în inimă, şi când mintea se aşază în inimă şi stăpâneşte întreaga noastră fire, atunci ea întoarce fiinţa noastră către Dumnezeu. De aceea, are loc o triplă mişcare: mai întâi, o mişcare în afară, cea a căderii; în al doilea rând, întoarcerea înapoi în inimă şi, în al treilea rând, mişcarea din inimă către Dumnezeu. Când vorbesc despre rugăciunea lui Iisus, Părintele Sofronie şi toţi isihaştii pun accentul în chip deosebit pe pocăinţa de acest fel, pentru că ea este o cale care nu dă greş niciodată în găsirea inimii, în a aduce mintea la locul ei, în sălaşul ei firesc.

De aceea, Sfântul Siluan recomandă următoarea terapie pentru suflet; ne dă un principiu, un mijloc de tămăduire a minţii împrăştiate şi a sufletului, şi spune: “Ţine-ţi mintea în inima ta şi în iad. Cu cât te smereşti mai mult, cu atât mai mari daruri vei primi de la Dumnezeu.” Din cuvintele Sfântului Siluan este limpede că osândirea de sine la iad nu este doar nevătămătoare, ci devine un izvor de mari daruri. Care sunt “darurile cele mai mari ale lui Dumnezeu”, dobândite prin ţinerea minţii în iad? Precum spune el, aceasta dă naştere în suflet pocăinţei spre iertarea păcatelor şi aduce inimii bucuria mântuirii. Mai mult încă, sfântul mărturiseşte că Domnul dăruieşte Duhul Sfânt celor ce se nevoiesc în osândirea de sine. Aceasta nu ar trebui să ne mire, pentru că osândirea de sine la iad poate avea loc într-un duh de smerenie. Sfântul scrie:

“Gândeam în mine însumi: sunt un ticălos vrednic de toată pedeapsa; dar în loc de pedeapsă, Domnul mi-a dăruit Duhul Sfânt. O, dulce este Duhul Sfânt, mai presus de toate lucrurile pământeşti!”

Aceste cuvinte ale Sfântului Siluan sunt în acelaşi duh cu Noul Testament. Domnul dă următoarea poruncă ucenicilor Săi, pentru ceasul în care vor fi prigoniţi şi duşi înaintea judecătorilor: “Puneţi dar întru inimile voastre, să nu gândiţi mai înainte ce veţi răspunde. Că Eu vă voi da vouă gură şi înţelepciune, căreia nu-i vor putea grăi nici sta împotrivă, toţi cari se vor pune împotrivă vouă.” (Lc. 21:14-15). Domnul dă înţelepciunea Duhului Sfânt tuturor celor care de bunăvoie se aşază înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi care, osândindu-se pe sine de bunăvoie la iad, Îi preîntâmpină judecata. (Acum nu suntem duşi înaintea nici unui scaun de judecată pentru credinţa noastră – deşi s-ar putea să vină ziua în care să se întâmple aceasta – dar cuvântul Domnului, pe care tocmai l-am amintit (Lc. 21:14-15) este adevărat în toate veacurile şi în toate împrejurările. Pentru aceea, deşi nu suntem prigoniţi sau duşi înaintea judecăţii, ne punem pe noi înşine de bunăvoie înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi atunci “ni se va da gură şi înţelepciune”, adică o rugăciune de pocăinţă care să ne îndreptăţească şi să-l înfrângă pe vrăjmaşul nostru.)

După cum spune Apostolul Pavel, Dumnezeu nu judecă de două ori: “Că de ne-am fi judecat pre noi singuri, nu ne-am fi osândit” (1 Cor. 11:31); şi într-un alt loc spune că: “Toţi vom sta înaintea judecăţii lui Hristos” (Rom. 14:10), dar nu toţi vom fi osândiţi. E cu putinţă ca, osândindu-ne pe noi înşine de bunăvoie până şi la iad, s-o luăm înaintea judecăţii lui Hristos şi prin aceasta să fim îndreptaţi chiar în această viaţă şi să devenim părtaşi cuvântului şi înţelepciunii lui Dumnezeu; şi acesta este harul şi logodirea cu Duhul Sfânt. Arhimandritul Sofronie scrie “Dumnezeu nu judecă de două ori” şi Sfântul Ioan Scărarul spune că prin primirea de bunăvoie a osândei şi a pedepsei scăpăm de pedeapsa cea veşnică, iar în altă parte că prin ruşinea de acum suntem sloboziţi de ruşinea cea viitoare.

(După cum am mai spus, cu cât mai multă ruşine trăim în spovedanie, cu atât mai mult har şi mângâiere de la Duhul Sfânt primim după spovedanie. De ce? Întrucât calea ruşinii este Calea Domnului şi când ne îndreptăm pe Calea Domnului, Îl dobândim de îndată ca însoţitor de drum. Căci prin ocara Crucii El ne-a mântuit pe noi; aşa că atunci când suferim o mică ruşine de dragul Lui, ca să ne pocăim şi să venim la mărturisirea păcatelor, El o primeşte ca pe o mulţumită adusă Lui, şi ne dăruieşte în schimb mângâierea “Mângâietorului”. Acesta este unul dintre motivele pentru care taina spovedaniei lucrează cu atâta putere reînnoirea noastră. Vedem adeverirea acestui fapt în cazul lui Zaheu, un om de viţă aleasă din Ierihon, un personaj de vază, care s-a făcut de râsul lumii, căţărându-se într-un sicomar, ca să-şi împlinească dorinţa de a-L vedea pe Hristos. El nu a luat în seamă batjocura oamenilor; şi pentru că a îndurat ruşine ca să-L vadă pe Hristos, Domnul de îndată l-a zărit şi S-a grăbit spre el. Domnul era în drumul Său de la Ierihon spre Ierusalim, ca să primească Crucea ruşinii şi a văzut ceva înrudit acesteia în ruşinea pe care Zaheu a răbdat-o ca să-L poată vedea. Zaheu a ales să urmeze Calea Domnului şi a primit cercetare dumnezeiască tocmai datorită acestei înrudiri duhovniceşti. Şi ce s-a întâmplat când Domnul l-a cercetat pe Zaheu? Zaheu a fost înnoit împătrit, adică taina Crucii şi Învierii lui Hristos, care aveau să urmeze, au devenit încă de acum lucrătoare în viaţa lui Zaheu. El a ales să urmeze calea ruşinii şi pentru puţina ruşine pe care a răbdat-o, a primit harul împătrit al Crucii, precum spune Sfântul Pavel (cf. Ef. 3:18). Zaheu s-a pogorât prin ruşine; a fost ridicat prin cercetarea Domnului; inima i-a fost lărgită de harul Lui, ca să repare toată nedreptatea şi, prin această lărgire, a fost cuprins întreaga omenire în ea (cf. Lc. 19:2-8). Taina Crucii era lucrătoare în viaţa lui Zaheu în acea clipă.)

Şi astfel, prin ruşinea de acum scăpăm de ruşinea ce va să fie, pentru că ruşinea este Calea Domnului. De aceea trebuie să cercetăm mereu: “Este aceasta Calea Domnului?” Dacă este Calea Domnului, atunci cu siguranţă Îl vom avea pe El însoţitor pe drum: ne va cerceta; ne va ridica, va lărgi inima noastră. Vedem acelaşi fir de aur al Tradiţiei desfăşurându-se neîncetat la învăţătura Sfinţilor Părinţi. Este limpede că osândirea de sine la iad este mijlocul cel mai puternic prin care omul se poate slobozi din iad.

Osândirea de sine este insuflată de harul Duhului Sfânt: ea naşte căinţa, curăţă mintea, duce la smerenie, înfrânge pe vrăjmaşi, slobozeşte de păcate şi-l face pe om părtaş Duhului Sfânt. Am să trec peste cuvintele părinţilor pustiei, care sunt bine cunoscute multora şi voi cita un scurt extras din Sfântul Grigorie Palama, unde înfăţişează aceeaşi artă pe care am văzut-o la Sfântul Siluan. Sfântul Grigorie Palama spune în omilia sa la Duminica vameşului:

Dacă cineva se socoate pe sine vrednic de pedeapsa cea veşnică, el va răbda cu bărbăţie nu numai necinstirea, ci şi vătămarea, boala şi, de fapt, tot necazul şi scârba. Cel ce dă dovadă de o asemenea răbdare, considerându-se datornic şi vinovat, este slobozit printr-o foarte uşoară osândă, vremelnică şi trecătoare, de adevărata, cumplita şi veşnica pedeapsă. Uneori el poate fi slobozit de primejdii care îl ameninţă acum, pentru că bunătatea lui Dumnezeu începe din acea clipă, datorită răbdării sale. Oarecine, certat de Dumnezeu fiind, a spus: “Mânia Domnului o voi suferi, căci am păcătuit Lui.” (cf. Miheea 7:9).

(Aici întâlnim aceeaşi artă pe care o vedem la Sfântul Siluan, dar privită din punct de vedere psihologic, şi este important să privim acest fenomen din toate unghiurile. Ce vrea să spună Sfântul Grigorie Palama prin aceasta este că atunci când cineva se osândeşte pe sine la iad, care este cea mai mare osândire de sine făcută de bunăvoie, nu va băga de seamă ocările sau celelalte greutăţi din viaţa sa, pentru că deja s-a “pogorât până în cele mai de jos”.

Acest fel de a fi ajută foarte mult, mai cu seamă în viaţa de obşte. Odată cineva mi-a spovedit că bănuia o altă persoană că nu o place şi că s-a tulburat din această cauză. I-am spus atunci: “Părinţii noştri obişnuiau să se vândă pe ei înşişi robi, ca să-şi slobozească tovarăşii; şi dumitale, din cauza bănuielii că această persoană poate nu te place, ţi s-a şi răcit inima. Cum se poate una ca aceasta?” Şi s-a tămăduit, prin simplul fapt de a-şi fi adus aminte că unii dintre sfinţi s-au vândut robi numai ca să-i slobozească pe ceilalţi. Cred că un astfel de exemplu a fost Sfântul Serapion, care a făcut acest lucru în repetate rânduri.)

Vedem, prin urmare, într-o neîntreruptă tradiţie, aceeaşi trăire formulată în felurite chipuri. Desăvârşirea cuvântului dat Sfântului Siluan constă în faptul că el decurge dintr-o descoperire venită nemijlocit de la Domnul şi în exprimarea sa concisă. Această descoperire are două părţi: prima –“Ţine-ţi mintea în iad” – ne trimite cu gândul la pogorârea Domnului. Partea a doua – “şi nu deznădăjdui”– cumpăneşte prima parte cu nădejde, întrucât Calea Domnului este plină de adevăr şi viaţă (cf. In. 14:6). Potrivit stării şi puterii noastre, putem insista fie asupra primei părţi, fie asupra celei de a doua. Există monahi care-şi simt inima împietrită şi stăruie mai mult asupra primei părţi, spunând: “nu mă voi mântui şi nu sunt vrednic de mântuirea lui Dumnezeu”. Şi făcând aşa, încearcă să zdrobească mândria inimii lor şi să o înmoaie. Alţii, care s-au înmuiat la inimă datorită unor necazuri şi ispite grele, insistă mai mult asupra părţii a doua. Dar semnul care ne arată că suntem pe calea cea bună este întotdeauna următorul: dacă rugăciunea merge bine, aceasta înseamnă ca este insuflată de Dumnezeu. Dacă rugăciunea nu merge bine, trebuie să ne oprim şi să reconsiderăm lucrurile. Semnul bunăvoirii lui Dumnezeu în această nevoinţă se poate vedea din faptul că rugăciunea curge tihnit şi uşor.

Cuvântul Domnului către Siluan este dat sub forma unei porunci. Aceasta vădeşte necesitatea împlinirii lui în vremea noastră. În zilele noastre, ispita plăcerilor trupeşti s-a răspândit şi a crescut într-o mare măsură, oferind o vicleană şi aprigă îndulcire, “ca să înşele, de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi” (Mc. 13:22). Prin această poruncă, omului i se dă putinţa să-I urmeze Domnului în smerita pogorâre şi, prin aceasta, să-şi însuşească darurile duhovniceşti care s-au revărsat prin înălţarea Sa. Cu alte cuvinte, i se dă putinţa să biruiască ispita vremii acesteia în chip hotărâtor, întrucât poartă întru sine plinătatea adevăratei şi nestricăcioasei mângâieri a Duhului Sfânt, care încununează pogorârea şi înălţarea Domnului.

În propovăduirea apostolică se pune accent pe tema jertfei Domnului, şi cred că aceasta este o temă centrală a Bibliei, pentru că Domnul S-a făcut pentru noi “Mielul cel înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8) şi totodată pentru că în acele vremuri oamenii preţuiau ideea de jertfă: jertfa pentru ţară, familie, prieteni şi aşa mai departe. În zilele noastre, toate aceste valori s-au pierdut. Toate sunt o apă şi un pământ. Astăzi oamenii vor plăceri, dar şi aceasta poate fi un prilej de a le propovădui Evanghelia, căci le putem spune: “Vreţi plăceri? Foarte bine! Nu este desfătare mai mare decât aceea care vine din darul Duhului Sfânt.” Desigur, aceasta poate fi oarecum primejdios, şi de aceea trebuie să adăugăm o îndreptare când spunem acestea. În zilele noastre se pune accent pe mişcarea harismatică şi pe alte asemenea lucruri. Oamenii vor plăcere. Oamenii vor desfătare. Oamenii vor mângâiere. Şi noi le spunem: “Da, veniţi! Aici este mângâierea de la Mângâietorul. Acesta este darul Cincizecimii.” Dar trebuie să-i prevenim întotdeauna pe oameni cum că toate acestea le dobândim doar dacă purcedem şi noi pe Calea Domnului, pe calea Crucii.

Vremurile noastre suferă de o puternică “poftă a trupului” şi “trufie a vieţii” (1 In. 2:16; cf. 2 Tim. 3:2), de un atotpătrunzător simţământ de teamă şi de deznădejde. Prima jumătate a cuvântului Domnului către Sfântul Siluan duce la smerenie şi impiedică cea dintâi ispită, cea a fricii. A doua vizează mântuirea veşnică, prin aceasta întărind nădejdea şi biruind a doua ispită, cea a deznădejdii.

 Arhimandritul Sofronie credea că acest cuvânt dat Sfântului Siluan era un dar al proniei lui Dumnezeu. Domnul a binevoit să înzestreze omenirea cu “antidotul” duhovnicesc împotriva primejdiei distrugerii totale, cuprinsă în descoperirea ştiinţifică a lui Einstein. Aceste două evenimente aproape au coincis în timp. Adică, pronia lui Dumnezeu i-a descoperit lui Einstein formula prin care toată materia poate fi transformată în energie (E=mc2), dar implicit, în aceasta se află pericolul distrugerii totale a universului. În acelaşi timp, Dumnezeu i-a dat lui Siluan cuvântul care precumpăneşte această primejdie şi teamă. Adică omul care este gata s-o apuce pe Calea Domnului, care se pleacă pe sine, nu poate fi atins nici măcar de această primejdie.

În condiţiile lumii de astăzi, experienţa iadului este o realitate pentru mulţi oameni. Aceştia sunt adesea luptaţi de impulsuri de nestăvilit şi întunecaţi de tulburarea minţii. Mintea omenească şovăie şi rămâne în această stare vrednică de milă. Este subjugată de durerea lumii care o înconjoară; de aceea caută să scape cât mai repede din strânsoarea ei, şi să afle mângâiere în surogatele pe care patimile unei lumi înstrăinate de Dumnezeu le oferă. Această tendinţă, atât de des întâlnită în ziua de azi, duce la o permanentă creştere a înstrăinării şi a împrăştierii. Altfel spus, omul nu vrea să înfrunte iadul în care se află şi, căutând să scape prin surogate, nu face decât să se afle pe sine şi mai înlănţuit în el decât era mai înainte.

Accentul pus pe verbul “ţine”, stai cu mintea în iad, din prima parte a poruncii, arată că, dacă de bunăvoie şi cu stăruinţă păstrează în mintea sa viziunea iadului atotcuprinzător al vieţii de acum, omul se afla pe calea spre mântuire şi vindecare. Această viziune ar trebui să insufle pocăinţă şi rugăciune pentru mântuirea tuturor celor aflaţi într-o stare de suferinţă asemănătoare. Energia negativă, ce provine din această trăire a iadului, este transformată de lucrarea prorocească a osândirii de sine în energie folosită spre a vorbi cu Dumnezeu, energie care biruieşte patimile, ridicând viaţa noastră pe nivel ontologic. Pentru aceea, noi trebuie să vedem în cuvântul Domnului către Sfântul Siluan o “formulă” care este expresia Căii Domnului şi care converteşte toate energiile ce ne asaltează în energie duhovnicească, dăruindu-ne putere să vorbim cu Dumnezeul nostru Cel iubit.

Cuvântul Sfântului Siluan exprimă cu adevărat o mare ştiinţă duhovnicească, singura care poate să înfrunte atotdistrugătoarea stricăciune şi pustiire săvârşite în chip apocaliptic în aceste vremuri de pe urmă de duhul răutăţii. Prin mai marea durere a osândirii de sine la iad şi în vârtutea poruncii Domnului, credinciosul poate ieşi biruitor asupra oricărei alte dureri sau ispite şi să arate dragostea lui Hristos mai puternică decât moartea, aşa cum mai puternic decât moartea este Cel Ce “cu moartea pre moarte au călcat.” Tot ceea ce se face de bunăvoie şi în ascultarea poruncii lui Dumnezeu este insuflat de înţelepciune  dumnezeiască şi duce la biruinţa veşnică. Această biruinţă îl face pe om să fie mai presus de lumea aceasta – asemenea lui Hristos, Care, prin desăvârşita Sa smerenie, a biruit lumea (cf. In. 16:33).

Şi aş dori să închei amintind cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care îndeamnă: “Faceţi de bunăvoie ce este fără de voie. Nu cruţaţi viaţa care fără de voie se va lua de la noi”. Altfel spus, trebuie să alegem: ori să trăim pentru a muri, ori să murim pentru a trăi (cf. Mt. 10:39). Iertaţi.

“Lărgiţi şi voi inimile voastre” – Arhimandritul Zaharia, traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla şi Fevronia de la Essex, editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

CEI CE AU IUBIT MAI MULT ÎNTUNERICUL DECÂT LUMINA .

Cine ar putea zice: Oare nu este o pretenţie prea mare a spune că existenţa creştină epuizează deplinătatea fiinţării atot-omeneşti? Oare nu este această experienţă, asemenea celorlalte, doar una din felurimile nesfârşit de bogate ale fiinţării cosmice, alcătuită din multele sfere ale realităţilor accesibile unei anume experienţe, de pildă: una a ştiinţei, alta a artei, a treia a filosofiei, a patra a pantheismului, a cincea a creştinismului ş.a.m.d?

Vorbind despre epuizarea putinţelor fiinţării omeneşti mă întemeiez pe faptul că viaţa fiecărei făpturi înţelegătoare se mişcă între două limite: una – dragostea pentru Dumnezeu până la ura de sine; cealaltă – dragostea de sine până la ura de Dumnezeu.

Nici una din făpturile cuvântătoare nu poate ieşi din aceste limite în vreuna din faptele sale. Tot ce se petrece în viaţa noastră personală nu este decât duhovniceasca determinare-de-sine, anume în această rânduială, fie că ne dăm seama de aceasta raţional, fie că determinarea-de-sine are loc în adâncul iraţional al duhului, de unde purcede şi însăşi gândirea raţională.

Definind cele două limite întâmpinăm aceleaşi două cuvinte – dragoste şi ură – doar într-o altă înşiruire, într-o altă relaţie. Cu toate acestea diferenţa aci nu este doar în înşiruire, ci şi în adâncul înţeles al cuvintelor. Într-un caz – sfânta şi desăvârşita dragoste şi sfânta şi desăvârşita ură; iar cel de-al doilea – greşalnica de-sine-iubire şi greşalnica ură. Cea dintâi ură este urmarea deplinei iubiri de Dumnezeu, deplinei adunări în Dumnezeu a puterilor făpturii noastre, până la uitarea de sine, până la nedorirea de a se întoarce asupra-şi. Această nedorire a întoarcerii asupra-şi îşi asumă un caracter categoric, iar atunci se defineşte fie ca <<mânie>>, fie ca <<ură>> de sine. Fiecare întoarcere asupra-şi împuţinează sau chiar întrerupe petrecerea în lumina Dumnezeirii, şi de aceea cel ce cunoaşte iubirea lui Dumnezeu şi totodată durerea pierderii ei, se leapădă cât se poate de răspicat şi de mânios de tot ce duce la o astfel de pierdere.

Cu totul altceva trebuie spus în privinţa urii de Dumnezeu. Cei ce se iubesc pe sine până la ura de Dumnezeu sunt cei ce <<au iubit mai mult întunericul decât lumina>> (Io. 3:19).

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009 

„Duhul este osârduitor, dar trupul neputincios”

Nu-mi mai aduc aminte unde anume se povesteşte despre un om cucernic care toată viaţa a cerut Domnului să-i dea o moarte mucenicească; şi când s-a apropiat ceasul morţii sale paşnice a spus cu durere: <<Domnul nu mi-a ascultat rugăciunea>>. Dar de abia a rostit aceste cuvinte, că a şi primit încunoştinţarea că toată viaţa sa fusese mucenicească şi primită ca mucenicie.

Stareţul spunea că harul primit la început fusese <<ca şi cel al mucenicilor>>, astfel încât se şi gândea că poate Domnul îi rânduise o moarte mucenicească; dar, asemenea acelui om cucernic, el s-a săvârşit în pace. Stareţul a fost în cea mai înaltă măsură cu trezvie întru toate. Nu s-a dat visării în privinţa desăvârşirii; cunoscând însă desăvârşita iubire a lui Hristos, toată viaţa s-a nevoit cu tărie spre a o dobândi. Mai mult decât oricine ştia că <<duhul este osârduitor, dar trupul neputincios>>, drept care zicea că uneori vedem în oameni dorinţa de a suferi pentru Hristos, dar, fără har, până şi în trup, omul nu poate purta chinurile. Pentru aceea nu trebuie să îndrăznim a dori o astfel de nevoinţă; dar dacă Domnul cheamă, trebuie să-I cerem ajutorul, iar El va ajuta.

Stareţul nu căuta mucenicia, deşi cunoscuse harul <<mucenicesc>>. În schimb, viaţa sa fusese cu adevărat mucenicească. S-ar putea spune şi mai mult. Mucenicul, uneori, pentru un scurt răstimp de bărbătească mărturisire, primeşte drept răsplată viaţa. Dar a se nevoi zeci de ani, precum Stareţul, şi zeci de ani a se ruga pentru lume precum se ruga el – <<a te ruga pentru oameni este a-ţi vărsa sângele>> –aceasta este mai presus decât o simplă mucenicie.

Calea creştinului este, în orice caz, mucenicie; iar cel ce o străbate cum se cuvine, greu se va hotărî să o propovăduiască. Sufletul lui este plin de dorirea de a-şi vedea fratele părtaş vecinicei lumini; suferinţele însă doreşte singur să le poarte, drept care mai întâi de toate va alerga către rugăciunea către lume.

Prin smerenie ajungem la cunoaşterea lui Dumnezeu

Stareţul fusese înzestrat cu o minte vie, frumoasă şi neobişnuit de îndrăzneaţă. El scrie:

Cu mintea nu putem cunoaşte nici măcar cum este făcut soarele. Şi când îi cerem lui Dumnezeu: “Spune-ne cum ai făcut Tu soarele”, auzim limpede în suflet răspunsul: “Smereşte-te şi vei cunoaşte nu numai soarele ci pe Făcătorul lui”. Dar când sufletul în Duhul Sfânt cunoaşte pe Domnul, atunci, cu bucurie, uită întreaga lume şi părăseşte grija cunoaşterii pământeşti.

Aci, într-o formă aproape naivă a expresiei, se ascunde o învăţătură despre două chipuri ale cunoaşterii fiinţării. Obişnuita şi tuturor cunoscuta cale către cunoaştere este puterea duhului omului de a cunoaşte atunci când, întorcându-se către cele din afară, întâlneşte nenumărata felurime a fenomenelor, a înfăţişărilor, a formelor, şi nesfârşita fărâmiţare a tot ce se petrece, drept care cunoaşterea niciodată nu atinge nici deplinătatea, nici adevărata sa unime.

Prin acest chip al cunoaşterii mintea, stăruitor căutând unimea, se foloseşte de sinteză, lucru care totdeauna şi neapărat va fi artificial; iar unimea pe care ajunge pe această cale nu este ceva real şi existând obiectiv, ci doar forma caracteristică a gândurilor sale abstracte.

Cealaltă cale spre a cunoaşte fiinţarea este prin întoarcerea duhului omului înlăuntrul său iar apoi către Dumnezeu. Astfel se produce ceva contrar celor ce am văzut în primul chip al cunoaşterii: mintea se îndepărtează de nesfârşita felurime şi fărâmiţare a lumii văzute, şi din toată puterea se întoarce către Dumnezeu; şi petrecând în Dumnezeu, se vede şi pe sine, şi întreaga lume.

Către acest chip al cunoaşterii prin rugăciune năzuia sufletul Stareţului, şi deşi nu îşi pierdea simţământul sănătos al realităţii acestei lumi, totuşi până la sfârşitul vieţii sale s-a ţinut departe de lucrurile lumeşti, străin de curiozitate şi de alipirea de ele. Duhul său necontenit se îndeletnicea numai cu Dumnezeu şi cu omul.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

Domnul iubește pe cel care-L caută din inimă

Dacă, venind în mănăstire, iubeşti pe Domnul chiar şi numai într-o mică măsură şi dacă crezi că Domnul te-a adus aici şi că El îi călăuzeşte pe „bătrânii” [„stareţii”] tăi, atunci harul lui Dumnezeu se va sălăşlui în tine şi Domnul îţi va da pacea şi darul deosebirii binelui şi răului, şi su­fletul tău va privi spre bine în fiecare zi şi în fiecare ceas, pentru că el se desfătează de legea lui Dumnezeu.

Dacă ai intrat în viaţa de obşte, îmbărbătează-te şi să nu se tulbure sufletul tău.

Dacă slujeşti la arhondaric, fii asemenea lui Avraam care s-a învrednicit să primească Trei Pelerini minunaţi. Cu smerenie şi bucurie slujeşte-i pe părinţi, pe fraţi şi pe pelerini şi vei primi plata lui Avraam.

Dacă lucrezi printre fraţi şi înduri ispite, fii asemenea nebunilor pentru Hristos: ei se rugau pentru cei ce lucrau ispitele, şi pentru această iubire Domnul le dădea harul Sfântului Duh şi le era uşor să trăiască cu oamenii şi să îndure tot felul de necazuri. Domnul e milostiv faţă de cel ce e în ascultare, chiar dacă uneori acela e cu nebăgare de seamă; dar cel ce nu ascultă depărtează el însuşi de la el harul lui Dumnezeu.

Dacă te linişteşti [te dedici isihiei] în chilie, imită liniş­tirea Marelui Arsenie, ca Duhul Sfânt să cârmuiască cora­bia sufletului tău.

Dacă îţi este greu, adu-ţi aminte de cuvintele milostive ale Domnului:

„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovă­raţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” [Mt 11, 28].

Această odihnă în Duhul Sfânt sufletul o primeşte prin pocăinţă.

Domnul iubeşte sufletul care-L caută din toată inima, pentru că El a zis:

„Iubesc pe cei ce Mă iubesc şi cei ce Mă caută vor afla har” [Pr 8,17].

Iar acest har atrage sufletul să-L caute pe Dumnezeu cu lacrimi.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Iubirea egoistă de sine – iubire falsă

Există o durere pentru lume adevărată, sfântă, iubită lui Dumnezeu; dar este şi una strâmbă, întunecată. În sufletul omului ce nu a cunoscut desăvârşita iubire, cele două porunci ale lui Hristos nu arareori se află într-o crâncenă împotrivire. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu iese din lume şi se afundă într-un egoism duhovnicesc şi, ca şi nepăsător faţă de ce se întâmplă în lume, îşi mântuieşte propriul suflet. Cel ce pătimaş iubeşte lumea oamenilor, îi trăieşte suferinţele. Purtând în sine durerea pentru lume, el se ridică împotriva lui Dumnezeu, socotindu-L pricina suferinţelor de care este plină întreaga lume; şi uneori se ridică până la o puternică învrăjbirei.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009 

„Şi dacă ar fi numai suferinţa, ea ar fi cu neputinţă de purtat. Şi dacă ar fi numai fericirea, şi aceasta ar fi cu neputinţă de purtat.”

Cântul meu iubit: Curând voi muri, şi ocârnic sufletul meu se va pogorî in iad, şi acolo singur eu voi suferi în întunecata temniţă, şi amarnic mă voi tângui: Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrimi Îl caut pre El. Cum să nu Îl caut? El mai nainte pre mine m-au căutat, şi S-au arătat mie, păcătosului.

Când spunea:<<ocârnic sufletul meu se va pogorî în iad>>, acestea nu erau doar cuvinte, ci adevărata trăire a suferinţelor iadului ce se alipise de inima lui, astfel încât el putea în chip voit, printr-o mişcare lăuntrică a duhului, să le reînnoiască în sine, uneori într-o măsură mai mare, alteori într-una mai mică. Iar când focul chinului iadului îşi făcuse lucrarea dorită, adică stinsese gândul pătimaş, atunci înaintea atotmistuitoarei lucrări a acestui foc punea împotrivă lucrarea mântuitoare a iubirii lui Hristos, pe care de asemenea o cunoştea şi o purta în inima sa.

Această lucrare o învăţase primind răspunsul <<Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui>>. Cu prima parte a <<cântului său iubit>> el se adâncea în iad, cu a doua se întorcea la pomenirea iubirii lui Dumnezeu şi se izbăvea de deznădejde. <<Şi nu deznădăjdui>>.

A face precum Stareţul puţini pot. Din contenita petrecere în această nevoinţă sufletul dobândeşte o deosebită obişnuinţă şi putere de a răbda, aşa încât pomenirea iadului într-atâta o însuşeşte sufletul, că îi devine aproape nedespărţită. Neapărata trebuinţă a unei astfel de statornicii  este cerută de faptul că omul, <<în lume vieţuind şi trup purtând>>, este neîncetat supus înrâuririi păcatului ce-l înconjoară, de care sufletul precum cu o platoşă se apără prin aceea că se smereşte până în iadul cel mai de dedesupt.

Stareţul spune:

Domnul Însuşi m-au învăţat cum trebuie a mă smeri: “Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”. Şi astfel se biruiesc vrăjmaşii; dar când eu cu mintea ies din acel foc, gândurile prind din nou putere.

Din sărăcăcioasele şi nelimpezile mele graiuri este cu neputinţă a dobândi adevăratul înţeles al acestei minunate şi negrăite vieţi, în care suferinţele până la limita firii omeneşti se împletesc cu fericirea până la limita firii omeneşti. Una o însoţeşte pe cealaltă în chip de neînţeles. Şi dacă ar fi numai suferinţa, ea ar fi cu neputinţă de purtat. Şi dacă ar fi numai fericirea, şi aceasta ar fi cu neputinţă de purtat.

Unirea Bisericilor – Potrivit învățăturii sfântului Siluan Athonitul

Convorbire cu Părintele Arhimandrit Sofronie, fiul duhovnicesc, biograful și continuatorul învățăturii Sfântului Siluan

Unirea se află într-o aceeași trăire în Dumnezeu

Problema unirii Bisericilor nu poate veni decât de la o identitate a trăirii în Dumnezeu. Într-adevăr, dacă noi Îl experiem, Îl trăim pe Dumnezeu în chip diferit, numele pot rămâne aceleași, dar în fapt noi cinstim dumnezei diferiti. Noi spunem : „Cred într-unul Dumnezeu, Făcătorul tuturor celor ce viază”. Evrei, musulmani, chinezi, ruși, cu toții ne aflăm la același nivel pe acest plan, dar Îl cunoaștem în chip diferit și toate încercările de unire printr-un demers intelectual sunt false.

A dori să Îl vezi pe Dumnezeu „așa cum este El” este întru totul normal. Citim în Biblie că și Moisi voia „să Îl vadă pe Dumnezeu așa cum este” și noi, cu toții dorim aceasta. Atunci când este vorba de revelație, nu se pune altă întrebare decât: „Cum este El?” și aici se află toate liniile de demarcație între diferitele religii și confesiuni creștine. Dar dacă avem aceeași trăire în Dumnezeu, unirea vine de la sine.

Unirea nu poate veni decât dintr-o viețuire în Duhul Sfânt

Trebuie să ne arătăm dorința de unire prin Duhul Sfânt, printr-o viețuire în Duhul Sfânt. Dacă încercăm să lucrăm în exterior, la ce va sluji aceasta? Dar dacă păzim tot mai deplin poruncile, Duhul Sfânt Își va face lăcaș în ființa noastră duhovnicească. Atunci vor cădea toate barierele, care nu sunt decât dovada că noi nu păzim poruncile lui Iisus Hristos. Dacă nu păzim poruncile Sale, nu putem fi călăuziți de Duhul Sfânt.

„Iubirea vrăjmașilor”

Mulți oameni își pun, în chip arătat sau nearătat, problema unirii. Dar unirea nu poate fi atinsă decât prin aflare în duhul poruncilor lui Hristos și a sfârșitului poruncilor : „Iubiți pe vrăjmașii voștri, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Cel Ceresc desăvârșit este”. Dacă nu iubim, acesta este semnul ca încă nu L-am cunoscut pe Dumnezeu așa cum trebuie să-l cunoaștem.

Lui Siluan i-a fost dat să trăiască harul de a-și iubi vrăjmașii; El spunea: „Vrăjmașii nu pot fi iubiți fără Duhul Sfânt” și „Cel care nu-i iubește pe vrăjmași, încă nu-L cunoaște pe Dumnezeu precum trebuie să-L cunoască, și dacă întâlnim încă oameni despărțiți prin ură, prin idei, de diferențe de cultură, atunci nu se poate vorbi de Duhul Sfânt. Toate acestea nu sunt decât patimi omenești”.

În toate mișcările ecumenice, în toate întâlnirile de acest gen, cea dintâi problemă abordată ar trebui să fie: „Cum am putea să trăim fără a păcătui în societatea zilelor noastre?”. Din ce în ce este mai puțin cu putință să fi și al lui Dumnezeu și al lumii. Aceasta este problema noastră. Spunem în rugăciune: „Dumnezeu să ne dea harul de a petrece ziua – noaptea sau seara, sau dimineața – fără de păcat”. Și acest cuget ar trebui să ne stăpânească întreaga viață. Dacă nu ne iubim vrăjmașii, starețul a spus aceasta adeseori, riscăm ca Duhul Sfânt să ne părăsească. Starețul vorbea mai ales de aceasta și nu de formule dogmatice.

Noi viem toți în Dumnezeu, dar sunt anumite chipuri diferite în felul nostru de a ne ruga, în atitudinea noastră de a trăi în fiecare zi. Dacă am trăi cu adevărat într-o atitudine marcată de prezența lui Dumnezeu, temându-ne de a săvârși orice fel de păcat, încetul cu încetul, vom începe să-L trăim  ca singura realitate și vom trăi ca frați adevărați, în aceeași sferă.

A trăi poruncile

Despărțirea nu se datorează decât patimilor: pe de o parte a puterii (adică patima pentru lumea aceasta), și pe de altă parte a neștiinței. Conducătorii bisericilor, ai confesiunilor sunt apărătorii învățăturilor, ai confesiunilor lor. Uneori, când se întâlnesc, ei nu se gândesc la unire, ci adesea cugetă că ceilalți trebuie să se supună vederii lor.

Deși trăim în chip diferit, să-i iubim pe frații celorlalte confesiuni, chiar și atunci când, cunoscând punctul lor de vedere, noi nu vedem lucrurile astfel și nu ne putem schimba viziunea proprie.

Dacă trăim poruncile lui Hristos, negreșit, după mai mulţi ani de suferințe, pentru a afla calea cea adevărată, starea noastră va fi unirea, stare care este în Dumnezeu însuși, deoarece poruncile lui Dumnezeu date prin Hristos nu pot fi în dezacord cu esența Sa.

Păzind poruncile Sale, intrăm în sfera dumnezeiască. Și dacă gândim în perspectiva poruncilor lui Hristos, începem să cugetăm așa cum cugetă Dumnezeu Însuși, să iubim precum iubește Dumnezeu Însuși. Suntem cuprinși de Dumnezeu și ne-am însușit viața dumnezeiască.

Pentru unire nu este altă cale decât aceasta: de a păzi poruncile lui Hristos și de a nu uita, precum spune El, „nici cea mai mică din poruncile Sale”.

(din „Feu et Lumiere”, nr 131, iulie-august, 1995, trad de G.F.)

Smerenia ne va da dulceața rugăciunii

Cine iubeşte pe Domnul, acela îşi aduce aminte întot­deauna de El, iar aducerea-aminte de Dumnezeu naşte rugăciunea. Dar, dacă nu-ţi vei aduce aminte, atunci nu te vei mai ruga, iar fără rugăciune sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune vine harul Duhului Sfânt. Prin rugăciune se păzeşte omul de păcat, fiindcă, rugându-se, mintea e ocupată de Dumnezeu şi cu duh smerit stă înaintea Feţei Domnului, pe Care-L cu­noaşte sufletul ce se roagă.

Fireşte, începătorul are nevoie de o călăuză, căci până se dă harul Sfântului Duh, sufletul are mare luptă cu vrăj­maşii şi nu-şi poate da seama dacă vrăjmaşul îi aduce dulceaţa sa. Poate deosebi aceasta numai cel ce a gustat el însuşi din experienţă harul Duhului Sfânt. Cine a gustat Duhul Sfânt recunoaşte apoi harul după gust.

Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea fără o călăuză şi îşi închipuie în mândria lui că poate să o înveţe singur după cărţi şi nu se va duce la un „stareţ” [„bătrân iscusit”], acela a căzut deja pe jumătate în înşelare. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta şi, chiar dacă nu găseşte un povăţuitor experimentat, dar va merge la duhovnicul lui, oricare ar fi el, Dumnezeu îl va ocroti pentru smerenia lui.

Gândeşte-te că în duhovnic viază Duhul Sfânt, şi el îţi va spune ce trebuie să faci. Dar dacă îţi spui: „Duhovnicul vieţuieşte în nepăsare, cum poate via în el Duhul Sfânt?”, pentru un astfel de gând vei suferi silnic şi Domnul te va smeri şi, negreşit, vei cădea în înşelare.

Rugăciunea se dă celui ce se roagă, cum se spune în Scripturi; dar rugăciunea pe care o săvârşim numai din obişnuinţă, fără zdrobire de inimă pentru păcate, nu este plăcută Domnului.

Întrerup pentru o vreme cuvântul despre rugăciune.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi îl caut fierbinte, şi sufletul meu nu suferă să se gândească la altceva.

Sufletul meu tânjeşte după Domnul Cel Viu, şi duhul meu se avântă spre El ca spre Tatăl Ceresc şi o rudenie. Domnul ne înrudeşte cu El prin Duhul Sfânt. Domnul este drag inimii – e bucuria, veselia şi nădejdea noastră tare.

Bunule Doamne, caută cu milă la zidirea Ta şi arată-Te oamenilor prin Duhul Sfânt aşa cum Te-ai arătat robului Tău.

Bucură, Doamne, cu venirea Sfântului Tău Duh tot su­fletul cel întristat. Fă, Doamne, ca toţi oamenii care se roagă Ţie să cunoască pe Duhul Sfânt.

Oamenilor, să ne smerim toţi pentru Domnul şi pentru împărăţia cerurilor. Să ne smerim şi Domnul ne va face cunoscută puterea rugăciunii lui Iisus. Să ne smerim şi în­suşi Duhul lui Dumnezeu va învăţa sufletul.

Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, mărturiseşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curaţi de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cum­va pe fratele tău; nu-1 judeca şi nu-1 dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită.

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Să cerem Domnului să putem iubi

Ia aminte la două gânduri şi teme-te de ele. Unul îţi spune: „Eşti un sfânt!”, altul: „Nu te vei mântui!” Aceste două gânduri vin de la vrăjmaşul şi nu este adevăr în ele. Tu însă cugetă: „Sunt un mare păcătos, dar Domnul e mi­lostiv, El îi iubeşte mult pe oameni şi-mi va ierta păcatele mele”. Crede aceasta şi-ţi va fi aşa: Domnul te va ierta. Dar nu-ţi pune nădejdea în nevoinţele tale, chiar dacă te-ai nevoi mult.

Un nevoitor [ascet] mi-a spus: „Negreşit trebuie să fiu miluit, pentru că în fiecare zi am făcut atâtea închină­ciuni”; dar când a venit moartea, şi-a rupt de pe el cămaşa.

Astfel, nu pentru nevoinţele noastre, ci în dar, pentru bunătatea Sa, se milostiveşte de noi Domnul. Domnul vrea ca sufletul să fie smerit şi să ierte tuturor cu iubire; atunci şi Domnul îl va ierta cu bucurie. Domnul îi iubeşte pe toţi, şi noi trebuie să-L imităm şi să-i iubim şi noi pe toţi; şi dacă nu putem, să o cerem, şi Domnul nu va zăbovi să ne ajute cu harul Său.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

Izgonirea lui Adam din Rai

Adam plângea:

„Nu-mi mai este dragă pustia. Nu-mi mai sunt dragi munţii cei înalţi, nici câmpiile, nici codrii, nici cântecul pă­sărilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e într-o mare mâhnire pentru că am întristat pe Dumnezeu. Şi da­că Domnul m-ar aşeza din nou în rai, chiar şi acolo aş su­feri şi aş plânge pentru că am întristat pe Dumnezeu pe Care îl iubesc.”

După izgonirea din rai, Adam s-a îmbolnăvit cu sufle­tul şi de întristare a vărsat multe lacrimi. Tot aşa, orice su­flet care a cunoscut pe Domnul tânjeşte după El şi spune:

„Unde eşti Tu, Doamne? Unde eşti Tu, Lumina mea? De ce Ţi-ai ascuns faţa Ta de la mine? De multă vreme su­fletul meu nu Te mai vede şi tânjeşte după Tine şi Te caută cu lacrimi.”

„Unde e Domnul meu? De ce nu-L mai văd în sufletul meu? Ce-L împiedică să vieze în mine? Iată ce:nu este în mine smerenia lui Hristos şi iubirea de vrăjmaşi.

 SURSA