CE FIERBINTE NE IUBESTE DOMNUL,CA PE NIŞTE SCUMPI COPII”
Domnul Cel Milostiv ne-a dat nouă, păcătoşilor, pe Duhul Sfânt şi n-a cerut de la noi nici o plată, dar fiecăruia dintre noi îi spune ca Apostolului Petru: „Mă iubeşti tu pe Mine?” [In 21, 15]. Astfel, Domnul vrea de la noi numai iubire şi se bucură de întoarcerea noastră. Milostivirea Domnului faţă de om e aşa: de îndată ce omul încetează să mai păcătuiască şi se smereşte înaintea lui Dumnezeu, Domnul îi şi iartă milostiv totul şi-i dă harul Duhului Sfânt şi puterea de-a birui păcatul.
Lucru uimitor: omul se scârbeşte de fratele lui atunci când acesta e sărac sau nespălat, deşi este un om ca şi el, dar Domnul ne iartă totul ca o mamă iubitoare copilului ei şi nu se scârbeşte de nici un păcătos, ba mai mult, îi dă darul Sfântului Duh.
Dacă oamenii ar cunoaşte iubirea Domnului pentru noi, s-ar preda cu desăvârşire voii Lui sfinte şi ar trăi într-o asemenea odihnă în Dumnezeu ca nişte copii de împărat, împăratul poartă de grijă de toate: şi de împărăţie, şi de familie, şi de copii, iar fiul său trăieşte liniştit în palat, toţi îl slujesc şi el se bucură de toate fără nici o grijă. Tot aşa, cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu trăieşte în pace, mulţumit de soarta lui, chiar dacă ar fi bolnav, sărac sau prigonit. Are odihnă pentru că harul Duhului Sfânt e cu el, şi dulceaţa Duhului îl mângâie, şi se întristează numai de faptul că l-a supărat mult pe Domnul său preaiubit.
Ah, cum trebuie să trăim pe pământ ca sufletul să simtă întotdeauna că rămâne cu Dumnezeu. Domnul a zis: „Nu vă voi lăsa orfani!” [In 14,18] şi ne-a dat Duhul Sfânt şi sufletul trebuie să simtă că Duhul Sfânt viază în el; chiar dacă harul e mic, sufletul simte totdeauna iubirea Domnului, simte că Domnul e al nostru şi noi ai Lui. Dar dacă în suflet nu e aşa, înseamnă că el a pierdut harul.
Sufletul simte că Domnul îl iubeşte şi El nu se uită la mulţimea păcatelor. Ca în ziua în care Domnul i-a spus lui Zaheu: „Zahee, astăzi trebuie să fiu în casa ta” [Lc 19, 5], şi aceasta numai pentru că voia să vadă pe Hristos; aşa e şi acum cu păcătosul când sufletul lui se întoarce la Dumnezeu. Acum însă, norodul a rătăcit de la calea cea bună, şi oamenii s-au făcut nemiloşi, s-au împietrit cu toţii şi nu mai e iubire; de aceea, nici nu mai simt iubirea lui Dumnezeu. Din pricina împietririi inimii lor oamenii cred că şi Dumnezeu e ca ei, şi adeseori îşi pierd credinţa în Dumnezeu.
Ah! dacă ar fi cu putinţă, le-aş arăta pe Domnul şi le-aş spune: „Priviţi cum este Domnul! în faţa iubirii Lui sufletul omului se topeşte ca ceara”. Dar această iubire nu se poate vedea numai cu mintea simplă; ea este cunoscută prin Duhul Sfânt.
Doamne, dă-mi să vărs lacrimi pentru mine însumi şi pentru întreaga lume, ca noroadele să Te cunoască şi să trăiască veşnic împreună cu Tine. Doamne, fă-ne vrednici de darul smeritului Duh Sfânt ca să înţelegem slava Ta.
Sufletul meu e întristat până la lacrimi multe: mi-e milă de oamenii care nu cunosc dulceaţa străpungerii sfinte [a inimii]. Sufletul meu doreşte cu putere ca mila Domnului să fie cu toţi, ca lumea întreagă, toţi oamenii, să ştie cât de fierbinte ne iubeşte Domnul, ca pe nişte scumpi copii.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
DOMNUL SE BUCURĂ DE CĂINȚA OAMENILOR
Sufletul meu Te-a cunoscut, Doamne, şi eu scriu despre mila Ta norodului Tău.
Noroadelor, nu vă întristaţi că trăiţi în osteneli. Luptaţi numai cu păcatul şi cereţi ajutor de la Dumnezeu, iar El vi-l va da, pentru că e milostiv şi ne iubeşte.
Noroadelor, cu lacrimi scriu aceste rânduri. Sufletul meu vrea ca voi să cunoaşteţi pe Domnul şi să vedeţi mila şi slava Lui. Am şaptezeci şi doi de ani; curând voi muri şi scriu despre mila Domnului, pe care Domnul mi-a dat să o cunosc prin Duhul Sfânt; şi Duhul Sfânt m-a învăţat să iubesc norodul. V-aş pune pe un munte înalt, ca de pe vârful lui să puteţi vedea faţa blândă şi milostivă a Domnului şi inimile voastre să salte de bucurie. Vă spun adevărul: nu ştiu nimic bun în mine însumi şi în mine sunt multe păcate, dar harul Duhului Sfânt mi-a şters mulţime de păcate şi ştiu că celor ce luptă cu păcatul Domnul le dă nu numai iertarea, dar şi harul Duhului Sfânt, care bucură sufletul şi-i dă o pace dulce şi adâncă.
Doamne, Tu iubeşti zidirea Ta; şi cine poate înţelege iubirea Ta sau gusta dulceaţa ei, dacă nu o înveţi Tu Însuţi prin Duhul Tău Cel Sfânt?
Te rog, Doamne, revarsă peste oameni harul Duhului Sfânt ca ei să cunoască iubirea Ta. Încălzeşte inimile abătute ale oamenilor ca ei să Te slăvească în bucurie uitând întristările pământului.
Mângâietorule bunule, cu lacrimi Te rog: mângâie inimile întristate ale oamenilor. Dă noroadelor să audă dulcele Tău glas: „Iertate sunt păcatele voastre”. Da, Doamne, stă în puterea Ta să faci minuni şi nu e minune mai mare decât a-i iubi pe păcătoşi în căderea lor. Să iubeşti un sfânt e uşor, căci el este vrednic de ea. Da, Doamne, ascultă rugăciunea pământului. Toate noroadele sunt întristate; toate sunt abătute în păcat; toate sunt lipsite de harul Tău şi trăiesc în întuneric.
O, noroadelor, să chemăm la Domnul tot pământul şi auzită va fi rugăciunea noastră, pentru că Domnul se bucură de căinţa oamenilor; şi toate puterile cereşti ne aşteaptă, ca şi noi să ne bucurăm de dulceaţa iubirii lui Dumnezeu şi să vedem frumuseţea feţei Lui.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
PRE DUMNEZEU A ÎNDUPLECA ESTE CU NEPUTINȚĂ
Acea părăsire de Dumnezeu ce i-a fost dat Sfântului Siluan să o trăiască înainte de a i se arată Domnul, în realitatea sa duhovnicească este „deșertarea” Starețului însuși. În acea părăsire de către Dumnezeu, pe care a exprimat-o prin cuvintele „Pre Dumnezeu a îndupleca este cu
neputință”, se vădește Pronia lui Dumnezeu care i-a dat lui Siluan să se adâncească în întunecoasa deznădejde, să cerce murirea care îngrozește sufletul, să fie redus la o înmicșorare limită, în vârtutea îndepărtării lui Dumnezeu de la el. Însă tocmai această pogorâre la iad fusese pregătită sufletului pentru a primi pe Hristos Care i S-a arătat întru putere mare. Lumina Dumnezeirii îl luminase și harul Duhului Sfânt îl preaplinise întreg, până și în trup; viața nefăcută îl îmbrățișase iar „deznădejdea – deșertarea” s-a preschimbat în „smerenia lui Hristos care este de nedescris”. Să vedem cum scrie Siluan despre experiența sa:
Domnul m-a învățat să-mi țin mintea în iad și să nu deznădăjduiesc, și astfel se smerește sufletul meu. Dar aceasta încă nu este adevărata (adică Dumnezeiasca) smerenie, care este de nedescris…
Smerenia lui Hristos locuiește în cei mai mici; ei se bucură că sunt mai mici. Așa mi-a dat să înțeleg Domnul.
Scriu despre aceasta pentru că sufletul meu cunoaște pre Domnul. Numai celor smeriți li se arată Domnul în Duhul Sfânt.
Smerenia este Lumina în carea noi putem zări Lumina-Dumnezeu.
Cel ce a cunoscut pre Dumnezeu în Duhul Sfânt, acela de la Dânsul (Hristos-Dumnezeu) s-a învățat smerenia și s-a asemănat Învățătorului Hristos, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt. 11:29), s-a făcut asemenea Lui (lui Hristos).
“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005
DOMNUL IUBESTE SUFLETUL CARE PĂZEŞTE CURĂȚIA
Domnul a chemat la pocăinţă un suflet păcătos, şi acest suflet s-a întors spre Domnul, şi El l-a primit cu milostivire şi i S-a arătat lui. Domnul e foarte milostiv, smerit şi blând. După
mulţimea bunătăţii Lui, El nu şi-a adus aminte de păcatele sufletului, şi sufletul L-a iubit până la capăt şi se avântă spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufişurile înverzite.
Sufletul acestui om a cunoscut pe Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, mărinimos şi dulce, şi L-a iubit până la sfârşit şi după mulţimea dogorii iubirii e atras nesăturat spre El, pentru că harul Domnului e nesfârşit de dulce şi el încălzeşte mintea, inima şi tot trupul neputincios.
Şi dintr-o dată sufletul pierde acest har al Domnului; şi atunci el se gândeşte: „Trebuie să fi întristat pe Stăpânul. Voi cere mila Lui, poate îmi va da din nou acest har, pentru că sufletul meu nu mai doreşte nimic din această lume decât pe Domnul”. Iubirea Domnului e atât de arzătoare încât o dată ce a gustat-o, sufletul nu mai doreşte nimic altceva, şi dacă o pierde sau dacă harul slăbeşte, ce fel de rugăciuni nu va înălţa atunci sufletul către Dumnezeu dorind să afle din nou harul Lui. Astfel, Cuviosul Serafim din Sarov a stat în genunchi pe o stâncă, zi şi noapte, vreme de trei ani de zile, rugând pe Dumnezeu să aibă milă de el, păcătosul, pentru că sufletul lui cunoscuse pe Domnul şi gustase harul Lui şi L-a iubit până la sfârşit.
Sufletul care a cunoscut pe Domnul e atras spre El de iubire, şi dogoarea acestei iubiri nu-i îngăduie să-L uite nici ziua, nici noaptea, nici măcar pentru o singură secundă. Iar dacă noi iubim atât de puţin pe Domnul şi sufletul nostru năzuieşte atât de arzător spre El, atunci cine va descrie plinătatea iubirii Maicii Domnului pentru Fiul şi Dumnezeul ei? „Spune-ne, Preacurată, cum îl iubeai pe Fiul şi Domnul Tău şi care au fost rugăciunile Tale când Fiul Tău s-a înălţat la cer?”
Nu putem înţelege aceasta.
Domnul iubeşte sufletul fericit care păzeşte curăţia sufletească şi trupească şi-i dă harul Duhului Sfânt, şi acest har leagă sufletul să iubească pe Dumnezeu atât, încât din pricina dulceţei Duhului Sfânt el nu se mai poate rupe de Dumnezeu şi nesăturat năzuieşte spre El, pentru că iubirea lui Dumnezeu nu are sfârşit; deşi cunosc un om pe care Domnul Cel Milostiv l-a cercetat cu harul Său şi, dacă l-ar fi întrebat pe el Domnul: „Vrei să-ţi dau un har mai mare?”, sufletul care e neputincios în trup ar fi spus: „Doamne, Tu vezi că dacă e mai mare, nu-l sufăr şi mor!”. Omul nu poate să poarte plinătatea harului; aşa pe Tabor, ucenicii lui Hristos au căzut cu faţa la pământ din pricina slavei Domnului.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Sfinţii viază în altă lume şi acolo, prin Duhul Sfânt, văd slava lui Dumnezeu şi frumuseţea feţei Domnului. Dar în acelaşi Duh Sfânt ei văd viaţa şi faptele noastre. Cunosc întristările noastre şi aud rugăciunile noastre fierbinţi. Cât au trăit pe pământ, au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu; iar cine are iubirea pe pământ, acela o ia cu el în viaţa veşnică, în împărăţia cerurilor, unde iubirea creşte şi va fi desăvârşită. Şi dacă aici iubirea nu poate uita pe fratele, cu cât mai mult nu ne uită pe noi sfinţii şi se roagă pentru noi.
Domnul a dat sfinţilor darul Duhului Sfânt şi în Duhul Sfânt ei ne iubesc pe noi. Sufletele sfinţilor cunosc pe Domnul şi bunătatea Lui faţă de om şi de aceea duhul lor arde de iubire pentru norod. Când trăiau încă pe pământ, ei nu puteau auzi fără întristare de un om păcătos şi în rugăciunile lor vărsau lacrimi pentru el.
Duhul Sfânt i-a ales să se roage pentru întreaga lume şi le-a dat izvoare de lacrimi. Duhul Sfânt dă aleşilor Lui atât de multă iubire, că sufletele lor sunt ca înflăcărate de dorinţa ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vadă slava Domnului.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Închizând intrările în inimă, punând acolo strajă mintea dezbrăcată de toată închipuirea și cugetarea, dar înarmată cu rugăciunea și cu numele Iisus Hristos, nevoitorul intră în luptă cu toată înrâurirea și cu tot gândul ce vine din afară. În aceasta constă esența trezviei minții. Țelul îi este lupta cu patimile. Într-un înțeles mai larg și mai cuprinzător biruința asupra patimilor se dobândește prin paza poruncilor lui Hristos; dar în cazul de față vorbesc despre chipul anume al trezviei nevoinței, care începe după ce nevoitorul, trecând prin cunoscutele etape ale dezvoltării duhovnicești, părăsește rugăciunea închipuirii cea după primul chip, iar apoi și pe a doua, văzând prin cercare nedesăvârșirea ei.
Paza minții și a inimii de toate gândurile se însoțește de o lungă luptă, deosebit de grea și de subțire. Omul, trăind în mijlocul unei nesfârșite mulțimi de înrâuriri și impresii dintre cele mai felurite, ca urmare a neîncetatelor lor schimbări nu ajunge să le înțeleagă nici firea, nici puterea. Nevoitorul însă, luptătorul liniștirii minții, îndepărtându-se de toate cele din afară, străduindu-se de-a lungul zilelor și nopților a restrânge numărul impresiilor ce vin din afară până la minimul posibil, îndepărtându-se, drept aceea, de la a cauta asupra lumii din afară din curiozitate, de a auzi convorbiri străine, de a citi cărți a – se adună asupra ființei sale lăuntrice cu toată puterea și acolo intră într-o luptă corp la corp cu gândul. Numai astfel îi poate cunoaște firea și puterea, uneori uriașă. Omul ce nu destul ia aminte la cele din lăuntru, ușor cade pradă gândului și i se face rob. Plecandu-și voia către gând, omul se aseamănă, ba chiar se identifică duhovnicește cu duhul a cărui energie era cuprinsă în gând. Primind în suflet gândul pătimaș, care foarte adesea este rezultatul înrâuririi diavolești, omul se face unealtă lucrării diavolești.
Mintea ce adânc se roagă simte uneori apropierea din afară a vreunui duh, dar dacă rugăciunea atentă nu se întrerupe, acela se va îndepărta neprimit, astfel încât omul nu va putea spune, după rugăciune, cine, pentru ce și cu ce venise.
Uneori, în vremea unei rugăciuni adânci se întâmplă ceva greu de lămurit. Pe lângă minte trec uneori fenomene luminoase ce încearcă să atragă la sine privirea minții; iar dacă mintea nu se întoarce către dânsele, atunci ele grăiesc, cum ar fi, minții: «Eu îți aduc înțelepciune și înțelegere, iar dacă tu nu mă primești numaidecât, poate niciodată de acum înainte nu o să mă mai vezi». Însă mintea cercată nicicum nu se întoarce către ele, iar ele se îndepărtează nu numai neprimite, ci și necunoscute. Nu știe sigur mintea nici dacă acela fusese cumva un vrăjmaș sau un înger bun; știe însă din cercare că, oprindu-se și cercând ceea ce gândul strălucit adusese, își va pierde rugăciunea, iar apoi va trebui să o caute din nou printr-o grea trudă. Experiență a arătat că în ceasul rugăciunii nu trebuie să te pleci nici chiar asupra gândurilor ce par bune, căci astfel mintea neapărat va întâlni și altele și, precum zicea Starețul, «curată nu va ieși». Pierderea rugăciunii curate este o pagubă pe care nimic nu o poate înlocui.
Luptând spre a-și păstra libertatea, nevoitorul duce o luptă atât de încordată cu gândul, încât cel ce nu a cercat-o din experiență nu-și poate da seama. În această luptă lăuntrică cu gândul, în această împotrivire față către față, în care sufletul începătorului nu arareori suferă în parte o înfrângere, dar uneori mai și biruiește, nevoitorul are putința de a observa caracterul gândului până la o uimitoare subțirime; astfel încât, deși nu va săvârși în faptă păcatul ce-i fusese pus înainte, va cunoaște totuși lucrarea (energia) fiecărei pătimi cu mult mai adânc și mai amănunțit decât cel ce este stăpânit de ea. Acesta din urmă poate observa asupra sa și asupra celorlalți ivirea energiei unei anume patimi, însă spre a ajunge la o mai adâncă cunoaștere a ei neapărat va trebui să atingă locul duhovnicesc unde petrece cel ce se roagă după al treilea chip al rugăciunii și vede fiece patimă din însăși zămislirea ei.
Cunoașterea patimilor dobândită prin biruirea lor duce la străvederea din cercare. Dar trebuie spus că străvederea ce vine ca urmare a experienței unei îndelungate lupte cu patimile nu poate ajunge la desăvârșirea pe care o are darul străvederii cel după osebita lucrare a harului. Cea dintâi, după anumite mișcări, după față, după unele cuvinte, după felul tăcerilor sau al convorbirilor, după atmosferă psihică pe care o răspândește omul, află cele despre starea lui duhovnicească; cu toate acestea cel mai sigur temei pentru a judeca cele despre om este convorbirea cu el, deoarece din cuvântul său iese la iveală și măsura adevăratei sale experiențe duhovnicești, și ceea ce nu este decât urmărea învățăturii din afară. A doua însă, adică străvederea după har, toate le cunoaște prin rugăciune și nu are nevoie de prezența omului.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Fericitul Stareț spunea adesea că Duhul Sfânt l-a învățat să iubească cu dragostea lui Hristos. A iubi cu dragostea lui Hristos înseamnă a bea paharul lui Hristos, acel pahar pentru care Însuși Omul-Hristos a rugat pe Tatăl «să-l treacă». Dragostea lui Hristos este fericire ce nu se compară cu nimic din lumea aceasta, și totodată este suferință mai presus de toate suferințele, suferință până la moarte. Acest ultim prag, moartea, este și ultima ispitire a iubirii noastre și a libertății. Cel ce fie în parte, fie de departe merge pe urma lui Hristos, «suindu-se spre Ierusalim», acela va înțelege frica pe care o cercau Ucenicii Săi urmându-I (Mc. 10: 32). Aceasta pentru că fiecare facere după porunca lui Hristos trece prin cercare, iar altfel nu se poate; și de-abia după cercare își primește vecinica vrednicie. Nevoitorul, cunoscând această lege duhovnicească, adesea cu adâncă temere se hotărăște a se avânta în lucrarea dragostei; iar apoi, când trece prin cercare și înțelege măreția darului lui Dumnezeu către om a – slobozenia cea asemenea lui Dumnezeu și viață asemenea Lui – nu mai află nici cuvinte, nici suspinuri spre a-și spune mulțămitoarea dragoste către Dumnezeu.
Sunt împrejurări în viața nevoitorului când deplin se hotărăște la moarte, dar de obicei acel foc îl poartă tăinuit în suflet, fără să se înfățișeze în deplina sa putere; însă în starea lui împuținata, ce nu își arată în afară lucrarea, el este de neapărată trebuință chiar și în viața de zi cu zi, spre a petrece după puteri în paza poruncii.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
A trăi creștinește este cu neputință: creștinește se poate numai muri, precum murea Apostolul Pavel în toate zilele (1 Cor. 15: 31).
În neputincioasa-mi încercare de a descrie fie cât de puțin calea duhovnicească a marelui Stareț mă apropii de săvârșirea căii vieții sale pământești, care, în limbajul omenesc obișnuit, se numește moarte, dar în graiul credincioșilor – săvârșit. În ultimii ani ai vieții sufletul Starețului neîncetat trăgea către rugăciunea pentru lume. Până în sfârșit rămăsese liniștit și pașnic în afară, dar foarte adesea expresia ochilor îi era una adunată, îndurerată. În convorbiri revenea cel mai adesea la două teme; spunea:
”Merg către Tatăl Meu și Tatăl vostru, către Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru”. Gândește-te, ce cuvinte milostive sunt acestea… Domnul ne face pe toți o singură familie.
Spunea iarăși:
Roagă-te pentru oameni… Fie-ți milă de norodul lui Dumnezeu.
Zicerii mele că a te rugă pentru oameni este greu, el a răspuns:
Bineînțeles că este greu… a te ruga pentru oameni înseamnă a-ți vărsa sângele… dar este nevoie de rugăciune… Tot ceea ce ne-a învățat vreodată harul trebuie ținut până la sfârșitul vieții… Domnul uneori părăsește sufletul pentru a-l cerca, pentru ca sufletul să-și arate înțelegerea și bunăvoirea, dar dacă omul nu se silește a lucra, va pierde harul; însă dacă-și va arăta bunăvoirea, atunci harul îl va iubi și nu-l va mai părăsi.
Era vădit că «harul îl iubise și nu-l mai părăsea».
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
În rugăciunea pentru lume cea din multă dragoste, omul ajunge până acolo unde nu se cruță întru nimic; iar când această jertfă lăuntrică va fi fost adusă, sufletul ajunge într-o adâncă pace întru toate. Însă după încetarea rugăciunii, iarăși văzând lumea afundată în suferințe și în întunerec, este din nou îndemnat spre rugăciune, iar această până în ultima clipă a vieții.
Revenind de la rugăciune la vârtoşenia vieții psihofizice, sufletul cearcă o anume tristețe pentru nedeplinătatea jertfei sale, ba chiar și o oarecare rușine pentru minciuna sa, precum este scris: «tot omul mincinos» (în slavonă: minciună) (Ps. 115: 2). Mincinos, căci nu rămâne neschimbat, iar dacă astăzi va fi zis: iubesc, mâine poate nu va mai află în sine acea iubire. Astfel treptat se naște în sufletul omului nevoia de a-și birui minciuna vieții și a-și duce rugăciunea până la dreptatea ultimă, ceea ce nu se atinge decât după moarte.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări, dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu, le îndură cu uşurinţă. El vede întristările, dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec.
Când Maica Domnului stătea la picioarele crucii, întristarea ei era necuprins de mare, pentru că ea îl iubea pe Fiul ei mai mult decât îşi poate închipui cineva. Şi noi ştim că cine iubeşte mult, acela şi suferă mult. După firea omenească, Maica Domnului n-ar fi putut îndura întristarea, dar ea s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt a întărit-o şi i-a dat puterea de a îndura această întristare.
Şi mai apoi, după înălţarea Domnului, Ea s-a făcut pentru tot poporul lui Dumnezeu mare mângâiere în întristări.
Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cel în care Acesta viază simte în el raiul.
Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.
Priveşte pe cel ce-şi iubeşte voia sa proprie; n-are niciodată pace în suflet şi e mereu nemulţumit: „Asta nu e aşa, asta nu e bine”. Dar cel ce s-a predat pe sine însuşi în chip desăvârşit voii lui Dumnezeu, acela are rugăciunea curată în sufletul lui, iubeşte pe Domnul, şi toate ale lui sunt dragi şi plăcute.
Aşa s-a predat lui Dumnezeu Preasfânta Fecioară: „Iată roaba Ta. Fie mie după cuvântul tău!” [Lc. 1, 38]. Dacă am spune şi noi aşa: „Iată robii Tăi, Doamne. Fie nouă după cuvântul Tău”, cele spuse de Domnul şi scrise de Duhul Sfânt în Evanghelie ar rămâne în sufletele noastre şi atunci lumea întreagă s-ar umple de iubirea lui Dumnezeu şi cât de minunată ar fi viaţa pe întregul pământ. Dar, deşi cuvintele Domnului se aud de atâtea veacuri în întreaga lume, oamenii nu le înţeleg şi nu vor să le primească. Dar cine trăieşte după voia lui Dumnezeu, acela va fi preamărit în cer şi pe pământ.
Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu nu se preocupă numai de Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu îl ajută să rămână întotdeauna în rugăciune. Chiar dacă lucrează sau vorbeşte, sufletul lui e preocupat de Dumnezeu, pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu şi pentru aceasta Domnul îl are în purtarea Sa de grijă.
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001
În cartea de față nu îmi propun sarcina, cu neputință de îndeplinit, a deplinei dezvăluiri a tainei vieții duhovnicești creștine; nu dezleg aci nici o problemă. Sarcina mea constă doar în a mă atinge de ea măcar în parte, și astfel, întemeindu-mă pe experiența Starețului, așa cum l-am observat, să arăt că nevoitorul creștin, povățuindu-se de porunca lui Hristos, neapărat se va opri la condiția fără de care nu este cu putință îndeplinirea acelei porunci, și anume: «Dacă cineva nu-și va urî sufletul, nu poate ucenic al Meu să fie» (vezi Lc. 14: 26).
Când creștinul, în fierbintea năzuință către desăvârșirea poruncită, primește adânc în suflet și această condiție, arătată de Însuși Domnul, atunci începe experiența despre care cu multă întemeiere se poate spune că aduce omul către ultimele hotare ce îi este cu putință a atinge.
Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Om desăvârșit și în înțelesul ultimei desăvârșiri cu putință, și în înțelesul de om adevărat, real. El Singur, Omul desăvârșit, a deșertat până la capăt toată deplinătatea experienței omenești, iar cei ce Îi urmează, călăuziți de porunca Sa și de Duhul Său, doar se apropie de acea deplinătate, nedeşertându-o a cel puțin în limitele vieții pământești.
Vorbind despre deplinătatea experienței atot-omenești, sunt încredințat că omul o poate atinge în toate împrejurările, astfel încât monahismul nu este în această privință o excepție de la starea obștească. Fiecăruia dintre noi îi este dată aceeași poruncă, altfel spus, nici unul dintre noi nu este micșorat înaintea lui Dumnezeu, ci fiecare deopotrivă se cinstește. Fiecăruia dintre noi este data suma – dacă se îngăduie să vorbim astfel – cu care se poate dobândi ultima desăvârșire la care poate ajunge omul, al cărei preț este pentru toți și pentru fiecare unul și același: a nu se cruța până în sfârșit. A nu se cruța până în sfârșit nu înseamnă doar «a-și împarți toate avuțiile și a-și da trupul să se arză» (vezi 1 Cor. 13: 3), ci a ne lepăda de tot ce avem (vezi Lc. 14: 33), în măsura ființării noastre că făptura osebită de Dumnezeu, și a osebirii noastre, a împotrivă-punerii noastre egoiste față de aproapele, de împreună-omul.
În deplinătatea sa, aceasta nu se dobândește decât prin moarte, drept care a trăi creștineşte, esențial nu se poate; creștinește se poate numai muri.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
A trăi creștinește este cu neputință; creștinește se poate numai muri. Câtă vreme omul trăiește în această lume, în acest trup, tot mereu va fi acoperit că de un văl ce nu îi da să petreacă desăvârșit și neîncetat în Dumnezeul către Care tânjește sufletul. Câtă vreme omul este în acest trup, în această latură a vieții sale, el se află pururea condiționat de viața pământească, și deci toată facerea sa va purta și ea un caracter relativ, iar desăvârșirea nu și-o va atinge altfel decât prin marea taină a morții, care va pune pecetea vecinicului adevăr pe întreaga cale pământească străbătută sau, dimpotrivă, va vădi minciună ei. Moartea, că destrămare a vieții organice a trupului este asemănătoare la toți oamenii, însă că eveniment duhovnicesc își dobândește la fiecare în parte sensul și însemnătatea ei osebită.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Toată lupta noastră este ca să ne smerim pe noi înşine. Vrăjmaşii noştri [demonii] au căzut din mândrie şi ne atrag şi pe noi în căderea lor. Dar noi, fraţilor, să ne smerim pe noi înşine şi atunci vom vedea slava Domnului încă de aici de pe pământ [Mt 16, 28; Mc 9,1], pentru că celor smeriţi Domnul li Se face cunoscut prin Duhul Sfânt.
Sufletul care a gustat dulceaţa iubirii lui Dumnezeu este în întregime născut din nou şi e făcut cu totul altul; iubeşte pe Domnul şi e atras cu toată puterea spre El ziua şi noaptea şi până la o vreme rămâne odihnindu-se în Dumnezeu, după care începe să se întristeze pentru norod.
Domnul Cel Milostiv dă sufletului uneori odihnă în Dumnezeu, uneori o inimă ce suferă pentru întreaga lume, ca toţi oamenii să se pocăiască şi să ajungă în rai. Sufletul care a cunoscut dulceaţa Duhului Sfânt doreşte pentru toţi aceasta, căci dulceaţa Domnului nu îngăduie ca sufletul să fie iubitor de sine [egoist], ci îi dă iubirea care ţâşneşte din inimă.
Să iubim deci pe Domnul, Care ne-a iubit El cel dintâi şi a pătimit pentru noi [In 4,10].
Un monah lipsit de experienţă suferea din partea demonilor, şi când îl năpădeau, el fugea de ei, dar ei îl urmăreau
Dacă ţi se întâmplă şi ţie ceva asemănător, nu te înspăimânta şi nu fugi, ci stai cu bărbăţie, smereşte-te şi zi: „Doamne, miluieşte-mă, că sunt un mare păcătos” şi demonii pier; dar dacă vei fugi în chip laş, ei te vor goni în prăpastie. Adu-ţi aminte că în ceasul când te năpădesc demonii, se uită la tine şi Domnul, să vadă cum îţi pui nădejdea în El.
Chiar dacă îl vezi limpede pe Satana şi el te va arde cu focul lui şi vrea să înrobească mintea ta, nu te teme, ci nădăjduieşte cu tărie în Domnul şi spune: „Sunt mai rău decât toţi” şi vrăjmaşul se va depărta de tine.
Nu te speria nici dacă simţi că un duh rău lucrează înăuntrul tău, ci mărturiseşte-te sincer şi cere din toată inima de la Domnul un duh smerit [Ps 50,18] şi negreşit Domnul ţi-l va da, şi atunci, pe măsura smereniei tale, vei simţi întru tine harul; iar când sufletul tău se va smeri cu totul, atunci vei găsi odihna desăvârşită.
Acesta este războiul pe care îl duce omul toată viaţa.
Sufletul care a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt şi cade în înşelare să nu se înfricoşeze, ci, aducându-şi aminte de iubirea lui Dumnezeu şi ştiind că lupta cu vrăjmaşii e îngăduită din pricina mândriei şi a slavei deşarte, să se smerească şi să ceară de la Domnul să-l tămăduiască şi Domnul va tămădui sufletul uneori degrabă, alteori încet, puţin câte puţin. Cel ascultător care crede duhovnicului său şi nu crede sieşi se va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o vrăjmaşii, dar cel neascultător nu se va îndrepta.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Domnul e nemăsurat de milostiv.
Sufletul meu cunoaşte milostivirea Lui faţă de mine, şi eu scriu despre ea cu nădejdea că măcar un singur suflet se va îndrăgosti de Domnul şi se va aprinde pentru El cu jarul pocăinţei.
Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să cunosc mila Sa prin Duhul Sfânt, aş fi deznădăjduit din pricina mulţimii păcatelor mele, dar acum El a fermecat sufletul meu, şi el s-a îndrăgostit de El şi uită tot ce-i pământesc.
Doamne, smereşte inima mea, ca să fie întotdeauna plăcută Ţie.
Inţelegeţi, voi, toate noroadele pământului, cât de mult vă iubeşte Domnul şi cu câtă milostivire vă cheamă la El:
„Veniţi la Mine şi vă voi odihni pe voi.”
„Vă voi odihni şi pe pământ şi în cer, şi veţi vedea slava Mea.”
„Acum nu puteţi înţelege aceasta, dar Duhul Sfânt vă va da să înţelegeţi iubirea Mea pentru voi.”
„Nu zăboviţi, veniţi la Mine. Cu dor vă aştept pe voi ca pe nişte copii dragi. Eu vă voi da pacea Mea şi voi vă veţi bucura şi bucuria voastră va fi veşnică.”
Fraţii mei dragi, cu lacrimi scriu aceste rânduri.
Când sufletul cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, în fiecare minut el se minunează neîncetat înaintea milostivirii lui Dumnezeu, a măreţiei şi atotputerniciei Lui, şi Domnul însuşi învaţă sufletul prin harul Său milostiv, ca o mamă copilul ei preaiubit, gânduri bune şi smerite şi-i dă simţământul prezenţei şi al apropierii Lui. Şi în smerenie sufletul vede pe Domnul fără nici un fel de gânduri.
___________________________________________________________________
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Icași Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Așa cum recunoaște în mai multe rânduri, Părintele Sofronie nu înțelege natura acestor fenomene duhovnicești. Pradă acestor paradoxuri, pradă pendulărilor sufletului său între iad și rai, este muncit de tot felul de întrebări care îl cufundă într-o perprexitate cu atât mai mare cu cât nu găsește răspunsul: „Cum se poate, trăind în această lume – extrem de dinamică și aruncată în deznădejde – a trăi fără păcat? Cum se poate ocoli păcatul? Cum putem fi siguri că Duhul care este și lucrează în noi este cu adevărat a treia Persoană a Sfintei Treimi, Sfântul Duh, Care purcede de la Tatăl, și nu altceva? Din moment ce omul este chemat să creeze, care este forma cea mai nobilă a muncii de creator? Care stare a sufletului nostru arată că suntem cu adevărat chipul Dumnezeului Viu?” Se mai întreba și dacă drumul pe care îl urmează este cu adevărat bun, „firesc”.
Toate aceste întrebări care îl chinuie nu își vor găsi răspunsul și nici drumul său nu va deveni limpede și dovedit duhovnicește decât din momentul în care în Săptămâna Luminată a anului 1931, Părintele Sofronie va trăi ceea ce el a considerat drept „evenimentul de cea mai înaltă însemnătate” din viața sa: întâlnirea – în sensul adevărat și puternic al cuvântului – cu starețul Siluan. Un dar al proniei divine, care intervine tocmai atunci când are nevoie. O „schimbare hotărâtoare în viața sa lăuntrică”: „Domnul mi-a dat să trăiesc în șuvoaiele milostivirii Sale, dar nimic nu înțelegeam: cu El toate sunt altfel. Dar nu m-a lăsat până în sfâeșit în întuneric: m-a adus la picioarele Fericitului Siluan și atunci am înțeles că toată experiența mea de mai nainte mă pregătise spre a-i primi învățătura.”
Părintele Sofronie a povestit adesea întâlnirea sa cu starețul Siluan: „De mult timp nutream un respect adânc pentru starețul Siluan, însă nu îndrăzneam să îl abordez. În 1931, a doua zi de Paști, primisem în mica mea chilie pe un călugăr numit Vladimir. Era un om învățat, inginer de formație, care trăia în pustie. În timpul discuției noastre, care era întru totul degajată, îmi spuse dintr-o dată: «Părinte Sofronie, cum ne putem mântui?» Cum tocmai mă pregăteam să îi fac un ceai – ca și cum aș fi primit un oaspete – i-am spus: «Stai la hotarul deznădejdii și, când te vor lăsa puterile, șezi și bea o cană de ceai».
I-am spus asta spontan, fără să înțeleg cu adevărat lucrurile. Părintele Vladimir, ieșind de la mine, a mers să îl viziteze pe starețul Siluan. Nu știu despre ce au vorbit. Totuși, a doua zi, în a treia zi de Paști, pe când coboram din clădirea mare pentru a intra în curtea mănăstirii, l-am văzut pe stareț venind din direcția opusă. Cum avusesem mereu un simțământ de cinstire pentru el, m-am dat la o parte pentru a-i face loc, ca semn al adâncii mele stime. Însă el a venit drept spre mine și mi-a zis: «Părintele Vladimir s-a simțit bine ieri pe la dumneata?» – «Da, i-am răspuns. M-am înșelat în ceva?» – «Nu, zise starețul, dar ceea ce i-ați spus nu e la măsura lui. Veniți la mine și vom sta de vorbă».
Starețul mi-a dat o lămurire nădăjduind ca eu să înțeleg câte ceva. Găsise o anumită analogie între ceea ce îi spusesem părintelui Vladimir – ceea ce oglindea propria mea stare lăuntrică – și cuvântul pe care îl primise de la Domnul: «Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui». Spun bine analogie și nu identitate.
După aceea l-am vizitat destul de des pe starețul Siluan și uneori, în măsura în care munca fiecăruia o permitea, discuțiile noastre se prelungeau.”
„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013
La acea vreme renumele starețului Siluan nu era foarte mare. Erau bineînțeles și persoane, precum episcopul sârb Nicolae Velimirovici, cărora le plăcea să vorbească cu Siluan și care vedeau în el un adevărat purtător al Duhului Sfânt, dar de multe ori acestea trebuiau să înfrunte batjocurile călugărilor și ale teologilor care se întrebau ce puteau găsi la el. „Până la sfârșit, simplitatea și smerenia starețului Siluan i-au acoperit sfințenia în ochii celor mai mulți” scria părintele Sofronie. O situație deloc surprinzătoare. Într-adevăr „credinciosul – adesea vreun nevoitor din pustie – poate apărea ca un jalnic sărac în aparența sa fizică, îmbrăcat în zdrențe, fără nici o apărare înaintea stăpânitorului acestei lumi, însă în ce privește duhul său lăuntric el poate fi cu adevărat mare. Împărăția căreia aparține după darul cel de Sus nu este a acestei lumi”. Cu alte cuvinte, pentru un observator din afară, care nu a făcut experiența Duhului Sfânt, se poate ca o ființă purtătoare a luminii necreate să nu aibă nimic special, nimic care să atragă atenția.
Însă această orbire aparentă referitoare la sfințenie nu îl interesa pe părintele Sofronie. Întărit de propria sa experință a vieții în Hristos și a luminii necreate, a recunoscut imediat statura lui Siluan. „La acea vreme, era cu adevărat un mare duhovnic”, scria Părintele. Într-adevăr, după ce fusese cercetat de har – lucru rar în istoria Bisericii –, după ce Îl văzuse pe Hristos fără să Îl fi căutat și după ce primi de la El un cuvânt de mântuire – „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui” –, după aproape o jumătate de secol de luptă ascetică fără răgaz împotriva mândriei, a demonilor și a „vântului puternic, a focului ispitei”, Siluan „se apropiase de un grad de cunoaștere și de desăvârșire care făcea din el un sprijin încercat pentru alții, un părinte duhovnicesc de nădejde”.
Părintele Sofronie arată că starețul Siluan, ridicat de Sfântul Duh la contemplarea luminii necreate, purtând în sine această lumină, avea darul clarviziunii și al discernământului. Inspirat de vederea lui Dumnezeu, Care iradiase întreaga lui ființă cu iubirea Lui nesfârșită și îl învățase smerenia, starețul se ruga și plângea pentru lumea întreagă ca și pentru sine, trăind în cel mai înalt grad focul iubirii de vrăjmași și mila pentru fiecare creatură care suferă din lumea aceasta. „La fel de receptiv și de spontan ca și primii apostoli”, era credincios tradiției Bisericii nu doar printr-o bună cunoaștere a scrierilor Părinților pustiei, ci și prin faptul că în el se reînnoise experiența acestor Părinți. Această cunoaștere directă a lui Dumnezeu, experiența veșniciei dumnezeiești unite cu simplitatea și cu forța lui duhovnicească „l-a făcut să fie […] slobod lăuntric de robia formei”.
Pe scurt, așa cum o va repeta adesea, Părintele Sofronie avea înaintea ochilor un exemplu evident al perfecțiunii umane la care omul este chemat, un ipostas care „înainta cu pas sigur către nepătimire”: „Era cu adevărat un om: chip și asemănare a lui Dumnezeu”.
„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013
Din momentul acestei întâlniri, starețul Siluan va deveni părintele duhovnicesc al Arhimandritului Sofronie. „Apostol și ucenic” al lui Hristos, va fi îndrumătorul sigur care îi va răspunde la întrebări, îl va ajuta să rezolve problemele care îl muncesc, îl va duce la o mai bună înțelegere a caracterului paradoxal al stărilor pe care îi e dat să le trăiască. Siluan, cu experiența sa, îl va salva pe Părintele Sofronie din deznădejdea lui, deoarece el însuși a cunoscut cele mai extreme stări duhovnicești: pe de o parte, vederea lui Hristos în lumina sa strălucitoare și, pe de altă parte, intuirea propriei pierzanii și osânde veșnice, care duce la deznădejde. După cum scrie Părintele Sofronie, Siluan l-a „dus la izvoarele vieții Duhului”: „Dacă nu m-ar fi luat de mână și nu m-ar fi pus în preajma izvorului îndrumându-mi mâinile minții mele, niciodată și nicăieri nu aș fi putut găsi șipotul de apă vie”.
Contactele regulate dintre Părintele Sofronie și starețul Siluan vor continua până la moartea celui din urmă, din 24 septembrie 1938. Opt ani de-a lungul cărora Părintele Sofronie va fi din ce în ce mai apropiat de Siluan, devenindu-i ucenic și servindu-i drept secretar: Siluan fusese deja prezent la hirotonia sa întru diacon în 13 mai 1930, la pomenirea Sfântului Iacov după calendarul vechi, slujbă celebrată de episcopul sârb Nicolae Velimirovici, care îi va spune lui și unui alt călugăr rus hirotonit preot în același timp: „Amintiți-vă de Sfântul Lucian care a slujit Liturghia pe pieptul său”. Un cuvânt pe care Părintele Sofronie îl va păstra mereu în inimă și care îl va face să spună următoarele mult mai târziu: „Episcopul Nicolae avea dreptate: trupește suntem într-o situație mai bună decât Sfântul Lucian, dar pe dinăuntru e groaznic!”
„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013
„Săvârșitu-s-a Fericitul Stareț, Schimonahul Siluan, în al doilea ceas al nopții spre 11/24 septembrie 1938, și a fost îngropat în aceeași zi, seara la ora patru.”
Iată cum își încheie Arhimandritul Sofronie capitolul despre nașterea în cer a cinstitului său învățător. Constatare precisă, obiectivă, factuală. În paginile precedente povestește ultimele zile ale starețului Siluan cu sensibilitate și tandrețe, însă fără patos, cu o pudoare și o sobrietate care lasă să transpară dragostea și profundul său respect. Simțim la el o bucurie dureroasă în care se amestecă tristețea în fața plecării unei ființe dragi cu pacea care izvorăște din credința în înviere și din convingerea că cel care îl părăsea se mântuia: „Era vădit că harul îl iubise și nu-l mai părăsea” scria el.
În 15 septembrie, către orele 5 ale dimineții, Părintele Sofronie îl vizitase pe starețul Siluan la depozitul mănăstirii Sfântul Pantelimon, unde acesta își îndeplinea munca de iconom: „l-am aflat, ca întotdeauna, liniștit; vorbea cu glasul lui obișnuit, scăzut”. Câteva ore mai târziu, se reîntoarce la el, în chilia sa. Dar de această dată, Siluan se simte rău, pe chipul lui se vede durerea. Părintele Sofronie îl întreabă: „Stareț, vreți să muriți?”; –„Eu încă nu m-am smerit”, îi răspunde acesta.
Părintele Sofronie îl conduce cu tristețe pe Siluan la infirmerie, unde îi face rost de o cameră separată. Starea sănătății starețului se degradează fără să se știe cu exactitate de ce suferă, deoarece serviciul medical al mănăstirii este prea rudimentar pentru a putea stabili un diagnostic. Din acest moment, Părintele Sofronie îl va vizita de multe ori, însă fără să îi vorbeascăși făcându-se mic de tot: nu vrea să îl stânjenească pe Siluan în rugăciunea sa tăcută, în neîntrerupta sa pomenire a lui Dumnezeu, în pregătirea sa intimă pentru moarte.„[…] ședeam afară, lângă ușa întredeschisă, căci cămăruia era foarte strâmtă. […] nu tulburam liniștea Starețului cu nici o întrebare, fără numai foarte rar”.
Părintele Sofronie își însoțește astfel maestrul pe drumul către ultimul sălaș în ultimele clipe, prin prezența și discreția sa. În seara zilei de 23 septembrie, în timp ce duhovnicul, părintele Serghie, citește Canonul Maicii Domnului pentru muribunzi, pune mâna pe încheietura mâinii stângi a starețului Siluan pentru a-I lua pulsul: este extrem de neregulat. Starețul își va da ultima suflare câteva ore mai târziu, foarte lin, „deplin conștient și stăpân pe sine”, ascultând slujba utreniei, pe care o auzea de departe. Părintele Sofronie scrie: „mi-a fost cu putință, într-o măsură, să-I urmăresc apropierea către marea taină a morții, însă clipa însăși a morții mi-a rămas ascunsă”.
„S-a dus să-L vadă precum este. 20 de ani de la mutarea în eternitate a Părintelui Sofronie Saharov”, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2013
Multora li se pare că sfinţii sunt departe de noi. Dar ei sunt departe de cei ce s-au îndepărtat ei înşişi şi sunt foarte aproape de cei ce păzesc poruncile lui Hristos şi au harul Duhului Sfânt.
În ceruri toate viază şi se mişcă prin Duhul Sfânt. Dar şi pe pământ este acelaşi Duh Sfânt. El viază în Biserica noastră, El viază în Tainele ei, în Sfintele Scripturi, în sufletele credincioşilor. Duhul Sfânt uneşte pe toţi şi de aceea sfinţii sunt aproape de noi; şi când ne rugăm lor, atunci prin Duhul Sfânt ei aud rugăciunile noastre şi sufletele noastre simt că sfinţii se roagă pentru noi.
Cât de norocoşi şi de fericiţi suntem noi, creştinii ortodocşi, că Domnul ne-a dat viaţa în Duhul Sfânt; şi El veseleşte sufletele noastre. Dar El trebuie păstrat cu înţelegere, fiindcă şi numai pentru un singur gând rău El părăseşte sufletul şi atunci iubirea lui Dumnezeu nu mai e cu noi, şi nu mai avem îndrăzneală în rugăciune, nici nădejde tare că vom dobândi ceea ce cerem.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Starețul iubea liniștirea făuritoare și se folosea de ea neîncetat. I se dădea ușor, căci rugăciunea inimii nici nu se întrerupsese vreodată din clipa când primise acest dar de la Maica Domnului.
Săvârșirii rugăciunii făuritoare a minții îi este prielnică o cât mai deplină netulburare cu putință din partea tuturor îmboldirilor simțurilor, și mai presus de toate întunerecul și liniștea. Starețul, ca de altfel toți cei ce s-au nevoit cu liniștirea, se străduia să afle aceste înlesniri exterioare. Aci voi pomeni câteva neînsemnate amănunte ale vieții sale, cunoscute mie. Când era încă destul de tânăr pentru liniștire «s-a cerut» de la Igumen la Vechiul Russikon, unde și-a ridicat o mică «colibă» osebită, nu departe de corpul de chilii al obștii (la cinci minute de mers pe jos către sud-est). Acolo l-a primit și pe Părintele Stratonic. Nu multă vreme a viețuit la Vechiul Russikon; din nou a fost mutat la Mănăstire și numit iconom. Atunci se închidea în chilia sa, își ascundea ceasornicul în dulap, spre a nu-i auzi ticăitul, iar uneori își îndesa pe cap fesul monahal gros, din lână, încât să-i acopere ochii și urechile. Când a început să se îngrijească de magazia de provizii ce se afla în afara zidurilor Mănăstirii, atunci în încăperea largă a magaziei își rânduise un ungher prielnic liniștirii, unde își petrecea nopțile, venind la biserică pentru Utrenie, înainte de care se deschideau porțile Mănăstirii. În magazie a răcit și mai rău, și mult suferea de reumatism. Boala îl silea în ultimii ani ai vieții pământești să rămână în chilia din lăuntrul Mănăstirii, pe care o încălzea bine. Ultima sa chilie era la același etaj cu chilia igumenului. Noaptea se ducea adeseori într-o altă chilie mică, ce îi slujea drept magazie de lemne, aflată la același etaj, în rând cu alte chilii care, după împuținarea numărului fraților obștii fuseseră preschimbate în depozite de lemne, într-un coridor înfundat și adânc, cu pereți de piatră deosebit de groși. În această cămăruie de piatră afla și o mai mare însingurare, și deplină liniște și întunerec.
Pentru un observator din afară Starețul rămăsese până la sfârșitul zilelor sale un om «obișnuit». Trăia așa cum, de altfel, trăiesc monahii buni: își împlinea ascultările, se înfrâna întru toate, păzea tipicele și rânduielile Mănăstirii, se împărtășea de două ori pe săptămână – în posturi, de trei ori. Munca în magazie era simplă și, pentru puterile lui, chiar ușoară. Îi lua destul de puțină vreme, deși se cerea să fie de față în timpul zilei. Până la sfârșit el a rămas liniștit și binevoitor; nu avea izbucniri, și nici o înfățișare pătimașă nu îi stâlcea chipul, nici cel lăuntric, nici cel din afară. Ca un adevărat nevoitor cercat, știa să nu se arate în afară, stând înaintea Tatălui, după porunca Domnului, în taină. Până la sfârșit a rămas departe de interesele lumești și fără de păs față de lucrurile acestei lumi; dar în adâncul inimii purta neîncetat focul iubirii lui Hristos.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Făgăduința desfătarii în patimi este suferință
Ținându-și atenția în inimă cu rugăciune, nevoitorul încearcă să-și păzească mintea curată de tot gândul. Gândurile pot fi firești omului în împrejurările existenței sale pământești, dar pot fi și urmările înrâuririlor drăcești. Când nevoitorul se roagă, se leapădă pentru o vreme, în măsura putințelor, de nevoile firii sale; iar gândurile de obârșie drăcească în orice caz le izgonește de la sine. Așa se face că în ceasul rugăciunii el respinge toate gândurile, și cele firești, și cele drăcești.
Căzând pradă înrâuririi diavolești omul își pierde libertatea cea asemenea lui Dumnezeu și cade de la viața dumnezeiască. O astfel de stare, fiind o suferință, se numește în graiul nevoitorului «patimă». Prin această denumire se exprimă pe de-o parte ideea pătimirii, în sensul de pasivitate și robie, pe de altă parte ideea suferinței, în sensul năruirii și al morții.
Tot cel ce săvârșește păcatul, rob este păcatului; ci robul nu rămâne în casă în veac: fiul rămâne în veac (Io. 8: 34-35).
Astfel, în starea patimii păcătoase suferința se înfățișează sub două chipuri, adică robirea și năruirea, și de aceea «robul păcatului» nu poate avea conștiința măreției slobozeniei, asemenea celei dumnezeiești, a omului ca fiu al lui Dumnezeu.
Patimile au puterea de a atrage de la sine, însă înțelenirea sau întărirea oricărui chip sau gând pătimaș în suflet nu se înfăptuiește niciodată fără învoirea omului, căci în toată ființarea nu există nimic atât de puternic încât să poată lipsi omul liber de putința de a se împotrivi sau de a lepăda. Însă când un anume gând sau chip pătimaș se întărește în suflet, omul devine mai mult sau mai puțin robit. Patimile sunt «înrobiri» de diferite intensități sau puteri.
Puterea atrăgătoare a patimii constă în făgăduința desfătării. Suferința, în mișcarea pătimașă, este urmarea desfătării pătimașe. Dacă în mișcarea pătimașă nu s-ar afla elementul desfătării, ci ar începe de îndată suferința, ea nu ar putea pleca sieși voința omului. Patima, ca suferință și moarte, este percepută îndată numai de omul duhovnicesc ce a cunoscut lucrarea de-viață-făcătoare a harului Dumnezeiesc ce naște în suflet o respingere, o «ură» față de mișcarea pătimașă în sine.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2001
Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis:
„Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!”
Domnul Cel Milostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.
Când ştim multe, să mulţumim Domnului pentru cunoaşterea dată. Dar numai cunoaşterea singură nu e de ajuns; trebuie să fie în suflet şi roadele Duhului [Ga 5, 22] sau măcar un grăunte mic care la vremea lui să crească şi să aducă roadă multă [In 12,24].
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Unii monahi nu au pace şi invocă drept pretext felurite pricini: sau că ascultarea [slujirea] nu este bună, sau chilia este rea, sau că „bătrânul” lor are un caracter ursuz. Dar ei nu înţeleg că
de vină nu e nici chilia, nici „bătrânul”, ci sufletul bolnav. Nimic nu e pe plac sufletului mândru, dar toate vor fi bune pentru cel smerit.
Dacă întâi-stătătorul este rău, roagă-te pentru el şi vei avea pace în sufletul tău. Dacă chilia e rea sau dacă ascultarea nu-ţi e pe plac sau dacă eşti istovit de boală, gândeşte în tine însuţi: „Domnul mă vede şi cunoaşte starea mea; să fie cum îi place lui Dumnezeu”, şi vei avea pace. Dacă sufletul nu se predă voii lui Dumnezeu, nu-şi va găsi nicăieri pacea, chiar dacă ar păzi posturi mari şi ar stărui în rugăciune. Cine învinuieşte pe oameni pentru faptul că îi fac reproşuri, acela nu înţelege că sufletul lui e bolnav şi că nu reproşurile sunt vinovate pentru suferinţa lui. Cel căruia îi place să-şi împlinească voia sa proprie, acela nu e deloc înţelept, dar cel ascultător degrabă va înainta [duhovniceşte], pentru că Domnul îl iubeşte.
Cel în care este, chiar şi numai puţin, harul Duhului Sfânt, acela iubeşte orice stăpânire rânduită de Dumnezeu şi i se supune cu bucurie spre slava lui Dumnezeu. În Biserica noastră acest lucru e cunoscut prin Duhul Sfânt, şi Sfinţii Părinţi au scris despre acest lucru.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Omul este chipul lui Dumnezeu, dar se pune întrebarea: Ce anume în el este chip al lui Dumnezeu? Sau, cu alte cuvinte: În ce se cuprinde acest chip? În trup? În alcătuirea psihică sau
psihofizică a omului? În triada puterilor sau manifestărilor sale sufletești?… Răspunsul la întrebare este deosebit de complex. Nu se exclud oarecari frânturi și oglindiri ale chipului lui Dumnezeu în toate cele mai sus pomenite, însă esențialul se află în chipul ființării. Prin darul bunăvoirii, făptura zidită se împărtășește cu Ființa nefăcută, fără de început. Cum este cu putință? Este atât de negândit și de neajuns pe cât este de neajunsă taina facerii lumii dintru «nimic»; și totuși, astfel este bunăvoirea Cerescului Tată, încât cel zidit «după chip și după asemănare» este înzestrat cu putința de a primi dumnezeirea, adică a deveni părtaș Dumnezeieștii vieți, a primi Dumnezeiescul chip al ființării, a se face un dumnezeu după har.
Omul primește îndumnezeirea; adică în actul îndumnezeirii Dumnezeu este principalul lucrător, iar omul – cel primitor. Cu toate acestea primirea nu este o stare pasivă, iar faptul îndumnezeirii se poate săvârși nu altfel decât cu consimțământul însuși omului; în caz contrar dispare însăși putința îndumnezeirii. În aceasta constă deosebirea între primul act al facerii și pasul său următor: îndumnezeirea făpturii înțelegătoare.
Dacă neajuns de mare este taina facerii lumii îndeobște, atunci taina facerii a vecinici dumnezei este încă neasemuit mai măreață. Dacă toată viața ce ne înconjoară este uimitoare prin măreția minunii ei, atunci conștientizarea Dumnezeieștii minuni în omul ce se înalță în lumea Neziditei Lumini atinge un neasemuit mai mare adânc și putere.
Pentru fiecare om, de se va pleca asupra faptului ființării sale, ea îi va fi prilejul unei mari uimiri. Mi s-a întâmplat să întâlnesc oameni care, înălțându-se în sfera mentală, proprie omului după fire, au rămas uimiți de măreția zidirilor ei luminate; dar când omul, prin lucrarea lui Dumnezeu, intră în lumea Neziditei lumini, atunci «uimirea de Dumnezeu» pe care o cearcă atinge o stare desăvârșit cu neputință a o exprima, și el nu poate afla cuvinte, nici chipuri, nici suspinuri de mulțămită.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Dumnezeu nu zavistuiește. Dumnezeu nu este iubitor de sine și nu este iubitor de cinstire. El Însuși smerit și răbdător caută pe fiecare om în toate căile sale, drept pentru care oricine poate într-o măsură mai mică sau mai mare a cunoaște pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci și în afara ei, cu toate că desăvârșita cunoaștere a lui Dumnezeu fără Hristos sau în afara lui Hristos este cu neputință (Mt. 11: 27).
În afara lui Hristos nici o experiență duhovnicească (mistică) nu dă omului să cunoască Dumnezeiasca Ființă ca fiind Una, neajunsă, absoluta Obiectivitate în Trei Subiecte, neajunse, absolute – cu alte cuvinte, ca Treime de-o-fiiere și nedespărțită. În Hristos însă această descoperire, această cunoaștere se face lumina vecinicei vieți ce se revarsă asupra tuturor manifestărilor ființării omenești.
În scrierile Starețului Siluan se poate vedea limpede că el trăia fără nici o contradicție Un Dumnezeu în Trei Persoane. În rugăciunile sale folosește unul și același nume – Tată, Domn, Stăpân, Împărat, Ziditor, Mântuitor ș.a. – fie aparte, pentru fiecare Persoană a Sfintei Treimi, fie pentru Unimea celor Trei Persoane.
Potrivit mărturiei neclătite a Starețului, Dumnezeirea lui Iisus Hristos se cunoaște în Duhul Sfânt. Cel ce a cunoscut astfel Dumnezeirea lui Hristos prin cercare duhovnicească zărește în El contopita unime a celor două firi și a celor două voiri. Tot așa, în Duhul Sfânt, prin cercare duhovicească se cunoaște firea nezidită a Dumnezeieștii lumini și celelalte dogme ale credinței noastre. Însă aci neapărat trebuie spus că acea conștiință dogmatică ce vine prin cercarea harului se deosebește calitativ de conștiința dogmatică – asemănătoare ei în cele din afară – care este urmarea fie a «credinței din auz», fie a învățăturii academice, fie a unei convingeri filosofice, fiind o reprezentare mentală abstractă.
«Una este a crede în Dumnezeu, și alta a cunoaște pe Dumnezeu», zice Starețul.
Reprezentările mentale abstracte pot corespunde cu adevărul vieții, dar și în acest caz, străine fiind unei adevărate cercetări a harului, ele nu sunt acea cunoaștere de Dumnezeu care, în esența sa, este viața vecinică (Io. 17: 3). Totuși și ele sunt prețioase, căci în orice clipă pot sluji omului în planul adevăratei vieți duhovnicești.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Cine a cunoscut din cercare măreția și greutatea căii creștine, acela se află sfâșiat de două simțăminte: unul – fierbintea dorire ca toți să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu și lumina veciniciei vieți; celălalt, frica: Dacă cumva cel chemat nu va putea purta greutatea încercărilor? Iată de ce unul ca acesta într-o mai mare măsură se îndreptează către Dumnezeu cu rugăciunea pentru mântuirea tuturor și a fieștecăruia, decât către propovăduire. Adevăratul creștinism aproape că nu se propovăduiește în lume, căci această propovăduire depășește puterile omului. În așa fel este adevăratul creștinism în esența sa, încât niciodată nu se manifestă agresiv.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa mea, după Pronia cea bună pentru mine, a fost întâlnirea cu Stareţul Siluan. Acestui smerit bărbat îi fusese dat de Sus să se roage pentru întreaga lume ca însuşi pentru sine. În el precumpănea însă durerea pentru cei mutaţi de la noi. Sufletul lui era aţintit asupra viziunii iadului cel de dincolo de hotarele Pământului. Îl contempla în vârtutea experienţei ce îi fusese dată a acestei stări a duhului omenesc. Îndeobşte lui îi era firesc să nu se îngrădească în rugăciunea sa nici de vreme, nici de întindere, căci duhul totdeauna i se îndrepta către vecinicie. Pe mine personal mă stăpânea viziunea iadului aici, în Istorie. Vieţuind în pustie, eu nu numai că nu mă slobozeam de această stare, ci chiar dimpotrivă: zbuciumul meu pentru lume creştea, în urma evenimentelor vremii noastre în general, şi mai presus de toate în vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Pustia îmi dădea libertatea de a mă da rugăciunii pentru întreaga omenire, mai cu seamă în ceasurile de noapte. Mă aflam ca şi stăpânit de simţământul suferinţei întregii lumi. Aceasta era întărită de experienţa Primului Război Mondial şi a Revoluţiei ce i-a urmat în Rusia. Ani întregi trăisem în atmosfera sufocantă a urii fratricide; întâi, războiul între noroade, apoi războiul civil. De aceea, mai bine să aud din când în când de pieirea, poate, a multor mii de oameni din pricina catastrofelor naturale, precum cutremure, inundaţii, epidemii şi altele asemenea: acest fel de năpastă stârneşte în chip firesc compătimire din toate părţile; pe când războaiele mai-mai că atrag pe toţi, până la unul, în părtăşie moraă cu uciderile. Nu este păcat mai mare decât războiul. În acei ani trăiam Liturghia amintindu-mi de noaptea din Ghethsimani a lui Hristos şi de înfricoşata zi a Golgothei. Eram în deznădejde: mi se descopereau dimensiunile întâii Căderi a Omului. Cum am rămas în viaţă – nu înţeleg.
“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005
Nevăzut este Dumnezeu, şi nevăzute căile duhovniceşti către El; şi cum este cu putinţă a înfăţişa în cuvânt tainica viaţă, plină de măreaţa luptă pe care o duce Hristos pentru vecinica viaţă a omului zidit de El şi iubit de El?
Dumnezeu ocroteşte libertatea omului, ca fiind cel mai preţios principiu din el, şi deci cu smerenie atrage sufletul către dragostea Sa; dar pe această cale a iubirii omul se întâlneşte cu năşalnicul diavol. Domnul o îngăduie. El povăţuieşte sufletul omului nu prin a-l cruţa de întâlnirea cu răul, ci prin faptul că-i dă puterea să biruiască tot răul.
Calea omului către Dumnezeu este plină de mari lupte. Duhul nevoitorului ce năzuieşte către vecinica iubire Dumnezeiască, spre a se face cu adevărat înţelegător şi în stare de această iubire, neapărat va trece printr-un lung şir de încercări.
De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor protestele raţiunii, ale raţiunii proprii, ce nu poate cuprinde sau primi legea lui Hristos, care ei, raţiunii, i se înfăţişează drept nebunie. În clipele părăsirii de către Dumnezeu astfel de proteste pot dobândi o deosebită putere.
De la dragostea lui Dumnezeu vor smulge pe nevoitor: uneori dorul de a trăi, alteori frica de a muri; uneori îmboldirile către desfătări, alteori boli sau foamete, sau prigoane şi alte suferinţe; uneori înălţimea şi lumina unor descoperiri şi izbânzi; alteori adâncul şi mare-cuviinţa unor alte trăiri; uneori măreţia altor agonisiri, sau lărgimea altor putinţe; uneori vedenia îngerilor sau a altor făpturi cereşti, alteori tirania înfricoşatelor puteri ale întunericului.
Cu deplină întemeiere se poate afirma că, pe calea dobândirii iubirii lui Dumnezeu, creştinul nevoitor va întâlni un întreg şir de ispite şi de încercări cu putinţă, astfel încât mai târziu, cu oricine s-ar întâlni nevoitorul, cunoscut îi va fi întregul complex al trăirilor aceluia. De aci şi putinţa Stareţilor de a înţelege sufletul fiecărui om, oricine ar fi el, fără a lua în seamă rangul lui, ori vârsta trupească, ori nivelul duhovnicesc, ori experienţa luptei cu patimile.
Mă hotărăsc să afirm – legătura cu Stareţul m-a încredinţat de aceasta – că toate căile omului sunt cunoscute creştinului nevoitor, pe când propriile sale căi sunt ascunse privirilor străine.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Sub orice aspect am privi viața creștină ea ni se înfățișează întru totul contradictorie mersului obișnuit al vieții omenești și măsurilor ei. Pretutindenea observăm un straniu complex.
Creștinul se smerește în inima sa până în ultimul grad, se înjosește în propria-i conștiință «mai prejos decât toată făptura», iar prin această smerenie se înalță la Dumnezeu și se face mai presus decât toată făptura.
Creștinul se depărtează de lume; în «egoista» sa grijă pentru propria-i mântuire el părăsește toate ca fiind nefolositoare; își «urăște» tată și mamă și copii, de sunt; se leapădă de toată legătura trupească și sufletească; în năzuința sa către Dumnezeu el «urăște» lumea și se afundă deplin în adâncul inimii sale. Și când pătrunde cu adevărat acolo, spre a da război acolo cu satana, spre a-și curăți inima de toată greșalnica patimă, atunci în aceeași inimă a sa, în adâncul ei, se întâlnește cu Dumnezeu, și în Dumnezeu începe a se vedea legat în chip nedespărțit de întreaga ființare a lumii, și nu-i mai este atunci nimic străin, nimic din afară.
Rupându-se la început de lume, o află din nou în sine prin Hristos, dar de acum într-un chip cu totul aparte, legat fiind de ea cu «legătura dragostei» pe vecie. Atunci fiece om, oricât de îndepărtat ca loc sau ca perioadă istorică în care a trăit, este cuprins prin rugăciune în viața sa vecinică. Atunci își dă seama că inima sa nu este doar un mădular trupesc, nici un organ al vieții sufletești, ci altceva, ce nu se lasă definit, ceva în putere a atinge pe Dumnezeu, izvorul întregii ființări. În adâncul inimii sale creștinul într-un chip anume trăiește întreagă istoria lumii ca pe a sa proprie, și nu numai pe sine se vede, ci întreaga lume a oamenilor, întreagă mulțimea gândurilor și trăirilor duhovnicești cu putință, și nu-i mai este atunci om străin, ci pe fiecare îl iubește, precum a poruncit Hristos.
Pentru a rămâne în dragostea lui Dumnezeu trebuie neapărat ca și mânia, și «ura» să-și atingă ultima încordare, însă ele sunt îndreptate asupra păcatului ce trăiește în mine, asupra răului ce trăiește în mine – în mine, iar nu în fratele.
Toată puterea stării-împotrivă răului cosmic se adună în adâncul inimii creștinului, pe când în cele din afară, după porunca Domnului, el «nu se împotrivește răului» (Mt. 5: 39).
Inima creștinului se teme de toate, până și de cea mai mică mișcare a vreunui gând sau simțământ nu bun; ea se neliniștește de toate, pentru toate o doare și se mâhnește, și în același timp nu se teme de nimic, de absolut nimic; măcar de și «cerul și pământul s-ar ciocni», măcar de și munții cu sunet ar cădea asupra capetelor noastre, cu toată păruta lor greutate, dar inima adâncă a creștinului rămâne într-o stare neînfricată.
Creștinul este făptura cea mai neajutorată; el se află sub loviturile tuturor și ale fiecăruia; creștinul este rob și lepădătura tuturor (1 Cor. 4: 13), și în același timp el și numai el rămâne slobod și neatins, în înțelesul cel mai adânc și desăvârșit al cuvântului.
Începând cu lepădarea, cu respingerea și cu «ura», după cuvântul lui Hristos:
De vine către Mine cineva, și nu urăște pre tatăl său, și pre mumă, și pre muiere, și pre copii, și pre frați, și pre surori, încă și sufletul său, nu poate ucenic al Meu să fi (Lc. 14: 26);
și iarăși:
Deci așa fieștecarele din voi carele nu se leapădă de toate avuțiile lui (fie în planul material, fie intelectual, fie sufletesc) nu poate ucenic al Meu să fie (Lc. 14: 33)
– creștinul sfârșește prin a dori să-și pună sufletul pentru Hristos și «pentru prietenii și neprietenii săi».
Așadar toate lepădând, de toate rupându-se, toate «urând», creștinul primește de la Dumnezeu darul vecinicei duhovnicești iubiri pentru toți și pentru toate. Toate părăsind, de toate îndepărtându-se, el se face deținătorul unor bogății neasemuit mai mari, adevărate și vecinice. «Nimic având, toate cuprindem» (2 Cor. 6: 10).
Astfel, comparând cu viața obișnuită, viața creștină se arată întru totul contradictorie, paradoxală.
În întâlnirile cu Starețul adesea gândeam:
Merge cu picioarele pe pământ, cu mâinile muncește, și trăiește printre oameni ca omul cel mai de rând, dar nimeni afară de Dumnezeu nu-l cunoaște.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Când sufletul învaţă iubirea de la Domnul, atunci îi este milă de întreaga lume, de fiecare făptură a lui Dumnezeu şi se roagă ca toţi oamenii să se pocăiască şi să primească harul Duhului 
Sfânt. Dar dacă sufletul pierde harul, atunci iubirea îl părăseşte, fiindcă fără har e cu neputinţă a iubi pe vrăjmaşi şi atunci se ivesc gândurile rele din inimă, după cum zice Domnul [Mt 15,19; Mc 7,21-22].
E bine să ştii că dacă te chinuie gândurile rele, aceasta înseamnă că nu eşti smerit. Domnul a zis:„Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” [Mt 11,29].
Fără smerenia lui Hristos sufletul nu va afla niciodată odihna în Dumnezeu, ci va fi totdeauna războit de felurite gânduri care nu-l lasă să vadă pe Dumnezeu.
Fericit cel care s-a smerit pe sine însuşi, pentru că a aflat odihnă desăvârşită în Dumnezeu. În fiecare zi cer de la Domnul smerenia, pentru că sufletul meu a învăţat prin Duhul Sfânt ce este smerenia lui Hristos şi de ce însetez să o am.
O, smerenia lui Hristos! Cine te-a gustat, acela se avântă spre Dumnezeu nesăturat ziua şi noaptea.
Atât de mult ne-a iubit pe noi Tatăl, încât ne-a dat pe Fiul Său [In 3, 6]; dar şi Fiul Însuşi a voit aceasta şi S-a întrupat şi a vieţuit cu noi pe pământ. Atât Sfinţii Apostoli, cât şi o mulţime
de oameni au văzut pe Domnul în trup, dar nu toţi L-au cunoscut ca pe Domnul; dar mie, mult păcătosului, mi s-a dat să cunosc prin Duhul Sfânt că Iisus Hristos e Dumnezeu [1 Co 12,3].
Domnul îl iubeşte pe om şi i Se arată cum El Însuşi vrea. Şi când vede pe Domnul, sufletul se bucură cu smerenie de Stăpânul Cel milostiv şi nu mai poate iubi nimic altceva cum iubeşte pe Ziditorul său; chiar dacă vede toate şi iubeşte pe toţi, dar mai mult decât orice iubeşte pe Domnul.
Sufletul cunoaşte această iubire, dar nu o poate reda în cuvinte: ea este cunoscută numai prin Duhul Sfânt, pe care îl dă Domnul.
Sufletul vede dintr-o dată pe Domnul şi-L recunoaşte.
Cine putea descrie această bucurie şi veselie?
Domnul este recunoscut în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt rămâne în omul întreg: în suflet, în minte şi în trup.
Aşa este cunoscut Dumnezeu atât în cer, cât şi pe pământ.
În nemărginita Sa milostivire, Domnul mi-a dat acest har, mie, păcătosului, şi va da oamenilor să cunoască pe Dumnezeu şi să se întoarcă la El.
Scriu în numele milostivirii lui Dumnezeu. Da, acesta este adevărul. Martorul meu este Însuşi Domnul.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Dumnezeu mi-a îngăduit a vedea în parte cum plângea Starețul pentru ca lumea să nu se lipsească de harul Sfântului Duh, ce îi fusese dat să-l cunoască. Se chinuia cu adâncă «durere», și pentru «toate noroadele pământului» cerea de la Dumnezeu milosârdia.
Așadar, adevărata dragoste de Dumnezeu se răsfrânge într-o adevărată dragoste pentru om, și pentru aceea Starețul afirma neîncetat că «cine nu-și iubește vrăjmașii, în acela nu este dragostea lui Dumnezeu».
«Durerea pentru vrăjmași» – nu o milă disprețuitoare avea el în vedere, ci durerea unei inimi iubitoare – era pentru dânsul însemnul adevărului căii lui Dumnezeu.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Dacă cu ochiul minții vom arunca o privire asupra celor două mii de ani de istorie a creștinătății ni se va înfățișa o nesfârșită bogăție a înfăptuirilor culturii creștine. Uriașe biblioteci, pline de marile opere ale minții și duhului omului. Nenumărate academii, universități, institute, unde sute de mii de tineri, apropiindu-se de țărmul acestui măreț ocean, uneori cu răsuflarea tăiată, alteori cu inima bătând, mulțămitori pentru cinstea și fericirea date lor, alteori cu fierbinte năzuință, lepădând și somnul, și grija trupului, însetați beau apa cea vie a înțelepciunii. Zeci de mii de mărețe biserici, minunat zidite de geniul omenesc. Nenumărate, neprețuite opere ale celorlalte arte: muzica, pictura, sculptura, și încă multe altele. Starețul însă, parcă neluând în seamă toate acestea, se oprea la una: smerenia și iubirea vrăjmașilor – aceasta cuprinde totul.
Îmi amintesc că, într-o clipă a vieții mele, atras de scrierile Sfinților Părinți, i-am spus întristat: «Rău îmi pare că nu am nici putere, nici vreme să mă adâncesc în theologie». La care el a răspuns:
«Și socoți aceasta a fi ceva mare?»… Tăcând eu, adăugă: «După mine, mare este numai una: a te smeri, căci mândria ne împiedică a iubi».
Au fost împrejurări în viața mea când Dumnezeu mi-a arătat că Starețul era cu adevărat purtător al Duhului Sfânt, și deci cuvântul i-l credeam fără să-l trec prin nepotrivita și jalnica mea judecată. Și nici acu aflu în sinemi nici cea mai mică împotrivire lui, ci simt în inimă cuvântul lui că este cuvântul cel de pe urmă.
Domnul a adunat întreagă legea și prorocii în două porunci cât se poate de scurte (Mt. 22: 40). Iar la Cina cea de Taină, înaintea însăși ieșirii Sale la moartea pe cruce, zicând Apostolilor: «Mai mare dragoste decât aceasta nimenea are, ca cineva sufletul să-și puie pentru prietenii săi», a adăugat: «Voi prietenii mei sunteți… am zis vouă prieteni, că toate câte am auzit de la Tatăl Meu cunoscute am făcut vouă» (Io. 15: 13-15). Tot așa, în aceste puține cuvinte s-a spus totul; iar în afara lor toate legile, toți prorocii, toate culturile sunt nimic.
Fericitul Stareţ scrie:
Monahul este un rugător pentru întreaga lume… Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dă monahului dragostea Sfântului Duh, şi din această dragoste inima monahului necontenit se întristează pentru norod, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul într-atât Se întrista pentru norod, că S-au dat pe Sine morţii pe cruce. Şi Maica Domnului aceeaşi durere pentru oameni purta în inima ei… Pe acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor noştri Părinţi, şi Păstorilor Bisericii. În aceasta stă slujirea noastră lumii, şi de aceea nici păstorii Bisericii, nici monahii nu trebuie să se îndeletnicească cu lucruri lumeşti, ci să urmeze Maicii Domnului, Carea în Biserică, în “Sfânta Sfintelor”, zi şi noapte se învăţa în legea Domnului şi petrecea în rugăciune pentru norod.
Rugăciunea pentru întreaga lume, pentru întreg Adamul, duce adesea la îndepărtarea de la a sluji omului aparte. Poate că cineva va întreba: Oare o astfel de îndepărtare de la slujirea aparte nu este lepădarea a ceva concret pentru ceva abstract? Fireşte că nu, deoarece întreg Adamul nu este o abstracţie, ci deplinătatea cea mai concretă a fiinţării omeneşti.
Firea fiinţării atot-omului este astfel încât fiece persoană aparte, biruind în sine răul, prin biruinţa sa dă o lovitură atât de mare răului cosmic încât urmările ei se vor răsfrânge în chip binefăcător asupra destinelor întregii lumi. Pe de altă parte, răul cosmic are o astfel de fire încât, odată biruit în ipostasuri (persoane) omeneşti aparte, el suferă o lovitură a cărei însemnătate şi ale cărei dimensiuni sunt total neproporţionale cu cantitatea.
Un singur sfânt este un fenomen cât se poate de preţios pentru întreaga omenire. Sfinţii, prin simplul fapt al existenţei lor, fie şi necunoscută lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu, fac să se pogoare pe pământ, peste întreaga omenire, marea binecuvântare a lui Dumnezeu. Stareţul scrie:
Iată, gândesc că pentru aceşti oameni Domnul păstrează lumea, căci ei sunt atât de placuţi lui Dumnezeu, şi Dumnezeu totdeauna ascultă pe smeriţii Săi robi, şi nouă tuturor ne este bine pentru rugăciunile lor.
Lumea stă prin rugăciune, dar când va slăbi rugăciunea, lumea va pieri… Poate vei zice că acum nu mai sunt astfel de monahi care să se roage pentru întreaga lume; dar eu îţi spun că atunci când nu vor mai fi rugători pe pământ lumea se va sfârşi, vor veni mari năpaste; şi încă de acum sunt în lume.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Dacă vrei să ştii cât de mult ne iubeşte Domnul, urăşte păcatul şi gândurile rele şi roagă-te din adâncul inimii ziua şi noaptea, şi atunci Domnul îţi va da harul Lui şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, iar după moarte, când vei ajunge în rai, şi acolo vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt, aşa cum L-ai cunoscut pe pământ.
În cer şi pe pământ Domnul este cunoscut numai prin Duhul Sfânt şi nu din ştiinţă. Chiar şi pruncii care n-au învăţat încă nimic îl cunosc pe Domnul prin Duhul Sfânt [Mt 11, 2]. Sfântul Ioan Botezătorul a simţit încă pe când era în pântecele maicii lui venirea Domnului [Lc 1,14]. Simeon Stâlpnicul de pe Muntele Minunat [24 mai] era un băiat de şapte ani atunci când i S-a arătat Domnul şi el L-a cunoscut. Cuviosul Serafim era în puterea vârstei [27 de ani] când Domnul i S-a arătat în vremea Liturghiei. Iar [dreptul] Simeon era la adânci bătrâneţi atunci când L-a cunoscut pe Domnul şi L-a luat în braţele sale [Lc 2,24-25].
Astfel, Domnul Se potriveşte nouă ca să mângâie orice suflet.
Iubirea Domnului se face cunoscută nu altfel decât prin Duhul Sfânt; dar un suflet paşnic care-şi păzeşte conştiinţa curată cunoaşte din făpturi pe Dumnezeu, că El a făcut cerul şi pământul. Şi aceasta e o lucrare a harului, chiar dacă una mică; lipsită însă de har, mintea noastră nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, ci este neîncetat atrasă spre cele pământeşti: spre bogăţii, spre slavă, spre desfătări.
Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.
Pentru rugăciune ne sunt date bisericile; în biserici slujbele se săvârşesc după cărţi. Dacă biserica şi cărţile nu le ai totdeauna cu tine, rugăciunea lăuntrică însă e oricând şi oriunde cu
tine. În biserici se săvârşesc dumnezeieştile slujbe şi viază Duhul Sfânt, dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, şi pentru cine se roagă în sufletul său, pentru acela lumea întreagă se face biserică; dar aceasta nu este pentru toţi.
Mulţi se roagă cu buzele şi le place să se roage după cărţi, şi acesta e un lucru bun, iar Domnul primeşte rugăciunea şi-i miluieşte. Dar dacă cineva se roagă Domnului şi se gândeşte la altceva, rugăciunea unuia ca acesta Domnul n-o ascultă.
Cine se roagă din obişnuinţă, în acela nu sunt schimbări în rugăciune, dar cine se roagă din inimă în acela sunt multe schimbări în rugăciune, e o luptă cu vrăjmaşul, o luptă cu sine însuşi, cu patimile, o luptă cu oamenii şi în toate acestea trebuie să fie curajos.
Cere sfat celor experimentaţi, dacă-i găseşti, şi roagă cu smerenie pe Domnul, şi pentru smerenia ta Domnul îţi va da înţelegere.
Dacă rugăciunea noastră e plăcută Domnului, Duhul lui Dumnezeu dă mărturie de aceasta în suflet; El este drag şi liniştit; dar odinioară nu ştiam dacă rugăciunea mea era primită sau nu la Domnul, şi după ce anume poate fi recunoscut acest lucru.
Întristările şi primejdiile i-au învăţat pe mulţi să se roage. Într-o zi vine la mine în magazie un soldat; se ducea la Salonic. Sufletul meu l-a îndrăgit şi i-am spus: „Roagă-te Domnului ca întristările să ţi se împuţineze!” Dar el mi-a zis: „Ştiu să mă rog. Am învăţat în război, când eram pe front. L-am rugat cu tărie pe Domnul să mă lase în viaţă. Gloanţele plouau, obuzele explodau şi puţini au scăpat cu viaţă. Am luat parte la multe lupte, şi Domnul m-a păzit”. În acest timp mi-a arătat cum se ruga şi după mişcarea trupului său se vedea limpede că era cu totul cufundat în Dumnezeu.
O, Fecioară Preacurată, Maica lui Dumnezeu, spune-ne nouă, copiilor tăi, cum iubeai pe Fiul şi Dumnezeul tău când trăiai pe pământ? Cum se veselea duhul tău de Dumnezeu, Mântuitorul tău [Lc 1, 47]? Cum priveai faţa Lui preafrumoasă cu gândul că El este Cel pe Căruia îi slujesc cu frică şi dragoste toate puterile cereşti?
Spune-ne, ce simţea sufletul tău când ţineai în braţele tale Pruncul minunat? Cum L-ai crescut? Care au fost durerile sufletului tău când, împreună cu Iosif, L-ai căutat vreme de trei zile în Ierusalim? Ce chinuri ai trăit atunci când Domnul a fost dat spre răstignire şi a murit pe cruce? Spune-ne, care a fost bucuria ta la înviere şi cum tânjea sufletul tău după înălţarea Domnului?
Sufletele noastre sunt atrase să cunoască viaţa ta împreună cu Domnul pe pământ, dar tu n-ai vrut să aşterni aceasta în scris şi ai învăluit în tăcere taina ta.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
Păcatul se înfăptuiește trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.
Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovnicești, care la început poate să nu fie deloc limpede și închegată. Prima treaptă a închegării – ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului – neatârnând de voia lui, nici nu i se socotește păcat. În unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă și cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaș mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a ființei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuși slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe mintea omului; aceasta o dobândește trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simțământ de desfătare propriu unei anume pătimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». Însă nici clipita desfătării, deși vădește mărturia nedesăvârșirii omului, nu i se socotește încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfășurarea gândului păcătos se poate înfățișa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenția minții, clipită de o deosebită însemnătate și plină de răspundere, căci împreunarea minții cu gândul alcătuiește o condiție prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenția în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimțământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimașă, ea poate stăpâni mintea și voința omului, ceea ce se numește «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se pot îndreptă către o mai mult sau mai puțin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singură, fără a se mai reînoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experiență a omului ce petrece în nevoință și în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii și atunci toate puterile firești ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrarii îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfășurării gândului păcătos; și la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, și astfel a nu se săvârși în faptă; dar totuși, încă din clipă clătinării voii este de față un element al păcatului, și va fi nevoie de pocăință spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovnicește, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfășurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârși faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se așeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esențială pentru fiece nevoitor ce dorește, printr-o pocăință adevărată, a se întări în viața duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se tăie din însăși zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: <<Fiică Vavilonului ticăloasă… fericit carele va cuprinde și va repezi pruncii tăi de piatra>> numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).
Această lucrare minunată, de neajuns delăsătoarei majorități, se dobândește printr-o mare osteneală, și de către foarte puțini. Ea nu este deloc simplă, deloc ușoară; și, în căutarea unei scurte dar limpezi expresii, mă voi află nevoit, iară și iară, neputincios a mă întoarce asupra ei din felurite unghiuri, fără să nădăjduiesc totuși a o deșerta sau a o putea înfățișa cât de cât mulțumitor.
Fericitul Stareţ deosebea două feluri de smerenie: cea ascetică şi cea Dumnezeiască. Nu mult înaintea sfârşitului său, la 
întrebarea mea, „Stareţ, vreţi să muriţi?” – el a răspuns: „Încă nu m-am smerit.” Nu am nici o îndoiala că avusese în vedere smerenia de nedescris a lui Hristos (cea Dumnezeiască), pe care niciodată nu a putut să o uite. Amintindu-şi de ea, scria astfel:
Fericit sufletul carele şi-a păzit curăţia sufletească şi trupească: iubeşte pre el Domnul şi îi dă harul Sfântului Duh; şi harul leagă sufletul atât a iubi pre Dumnezeu, cât din dulceaţa Duhului Sfânt nu se poate rupe de Dumnezeu, şi cu nesaţ tânjeşte către Dânsul, căci dragostea lui Dumnezeu nu cunoaşte sfârşit. Măcar că eu cunosc un om (era el însuşi) pe care l-a cercetat Milostiv Domnul cu al Său har, şi dacă l-ar fi întrebat Domnul: „Voieşti să-ţi dau mai mult har?” – atunci sufletul, neputincios în trup, ar fi zis: „Doamne, Tu vezi că de va fi mai mult, nu voiu răbda, şi voiu muri”.
Câtă vreme ei sunt încă în trup, încordările limită se dau la foarte puţini nevoitori, iar aceasta doar pentru o clipită, în care însă se descoperă vecinicia ce nu are întindere.
“Vom vedea pe Dumnezeu precum este” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Sophia, București – 2005
SURSA
Simeon, plin de nedumerire, s-a dus la Vechiul Russikon să se sfătuiască cu Starețul Anatolie. Acesta, auzind tot ce s-a petrecut cu tânărul monah, îi zice:
Arătarea lui Hristos fratelui Simeon a fost, neîndoielnic, cea mai însemnată împrejurare a vieții sale. Ea nu putea să nu se răsfrângă în chip esențial asupra întregii desfășurări ulterioare a vieții sale, nu putea să nu pricinuiască cele mai adânci schimbări în sufletul și în conștiința sa. Cu toate acestea, în cele din afară, curgerea vieții prea puțin se schimbă: rămâne la aceeași ascultare – la moară – și ziua continuă să se împartă ca și mai nainte, adică după rânduiala de obște a Mănăstirii: pravilă la chilie, îndelungile slujbe în biserică, multele trude zilnice, obișnuitele nevoi omenești – hrană, odihnă, somn. Rânduiala este îndeobște pentru toți, însă viața fiecăruia este alta, «a sa». Iar dacă fiecare își are viața personală, cu atât mai mult o avea Simeon.
Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.
