Sfântul Siluan Athonitul

„SĂ NE SMERIM FRAȚILOR ŞI DOMNUL NE VA ARĂTA TOATE„

Domnul îl iubeşte pe om şi harul Lui va fi în Biserică până în vremea înfricoşatei Judecăţi, aşa cum a fost în vremurile trecute.

80385

Domnul îl iubeşte pe om şi, deşi l-a alcătuit din ţărână, l-a împodobit prin Duhul Sfânt.

Prin Duhul Sfânt este cunoscut Domnul şi tot prin Du­hul Sfânt este iubit Domnul, dar fără Duhul Sfânt omul nu este decât pământ păcătos.

Domnul îşi creşte copiii Săi prin Duhul Sfânt, îi hră­neşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge, şi toţi cei ce ur­mează Domnului se fac asemenea Domnului, Tatăl lor.

Duhul Sfânt ne-a înrudit cu Domnul şi să ştii că dacă simţi în tine o pace dumnezeiască şi o iubire pentru toţi oamenii, sufletul tău s-a asemănat Domnului.

Harul dumnezeiesc ne-a învăţat aceasta şi sufletul ştie când se îmbogăţeşte de har; dar când pierde harul, sufle­tul simte deopotrivă apropierea vrăjmaşului.

Înainte nu ştiam aceasta, dar acum, când am pierdut harul, acest lucru mi se face vădit din experienţă.

Pentru aceasta, fraţilor, cu toate puterile voastre păziţi pacea dumnezeiască dată nouă în dar şi, când cineva ne va supăra, să-l iubim, chiar dacă aceasta nu este uşor, şi Dom­nul, văzând osteneala noastră, ne va ajuta cu harul Lui.

Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi, şi experienţa multor ani ara­tă că osteneala e de neapărată trebuinţă.

Harul Sfântului Duh face încă de pe pământ pe tot omul asemenea Domnului Iisus Hristos.

Cine este în Duhul Sfânt, acela e asemenea Domnului încă de pe pământ, dar cine nu se pocăieşte şi nu crede, acela se aseamănă vrăjmaşului.

Domnul ne-a învrednicit să fim asemenea Lui. Şi ştii cât de blând şi de smerit este Domnul! Dacă L-ai vedea, bucuria ta ar fi atât de mare că ai vrea să-i spui: „Doamne, mă topesc de harul Tău!” Dar în acel minut nu vei putea spune nici măcar un singur cuvânt despre Dumnezeu, căci sufletul tău e schimbat de îmbelşugarea Sfântului Duh. Aşa şi Cuviosul Serafim din Sarov, când L-a văzut pe Domnul, n-a putut vorbi.

Domnul ne porunceşte să-L iubim din toată inima şi din tot sufletul, dar cum e cu putinţă să-L iubim pe Cel pe care nu L-am văzut niciodată şi cum să învăţăm această iubire? Domnul Se face cunoscut după lucrarea Lui în su­flet. Când Domnul îl cercetează, sufletul ştie că a fost un Oaspete drag şi, când a plecat, atunci sufletul tânjeşte du­pă El şi îl caută cu lacrimi: „Unde eşti Tu, lumina mea? Unde eşti Tu, bucuria mea? Trecerea Ta a lăsat o bună-mireasmă în sufletul meu, dar Tu nu eşti aici şi sufletul meu tânjeşte după Tine, şi inima mea e abătută şi bolnavă, şi nimic nu mă mai veseleşte, pentru că am întristat pe Domnul şi El S-a ascuns de mine”.

Dacă am fi simpli ca nişte copii, Domnul ne-ar arăta raiul şi L-am vedea în slava heruvimilor şi a serafimilor, a tuturor puterilor cereşti şi a sfinţilor, dar noi n-avem sme­renie şi de aceea ne chinuim pe noi înşine şi pe cei ce tră­iesc împreună cu noi.

Ce bucurie pentru noi că Domnul nu numai că ne iartă păcatele noastre, dar Se şi face cunoscut pe Sine sufletu­lui, de îndată ce el se smereşte. Fiecare, chiar şi ultimul sărman, se poate smeri şi cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt. Pentru a cunoaşte pe Domnul nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie. Domnul Se dă în dar pe Sine însuşi numai pentru milostivirea Sa. Odinioa­ră nu ştiam aceasta, dar acum în fiecare zi şi în fiecare ceas văd limpede în fiece minut milostivirea lui Dumne­zeu. Domnul dă pacea Sa chiar şi în somn, dar fără Dum­nezeu nu e pace în suflet.

Din pricina mândriei minţii lor Domnul nu Se face cu­noscut multora, dar cu toate acestea ei cred că ştiu multe. Dar ce este ştiinţa lor dacă nu cunosc pe Domnul, dacă nu cunosc harul Sfântului Duh, dacă nu ştiu cum vine şi de ce se pierde?

Să ne smerim, fraţilor, şi Domnul ne va arăta toate, aşa cum un tată iubitor arată totul copiilor lui.

„PACEA MEA DAU VOUĂ

Sufletul păcătos, robit patimilor, nu poate avea pace, nici să se bucure de Domnul, chiar dacă ar avea toate bo­găţiile pământului şi chiar dacă ar împăraţi peste lumea întreagă. 

1Dacă un împărat, veselindu-se împreună cu prinţii lui şi şezând pe tronul său în toată slava sa, ar primi dintr-o dată vestea: „împărate, într-un ceas vei muri”, su­fletul lui s-ar tulbura şi ar tremura de frică, şi şi-ar vedea toată neputinţa sa.

Dar câţi săraci sunt a căror bogăţie este numai iubirea de Dumnezeu şi care, dacă li s-ar spune: „într-un ceas vei muri”, ar răspunde cu pace:

„Fie voia Domnului. Slavă lui Dumnezeu că şi-a adus aminte de mine şi vrea să mă ia acolo unde a intrat cel dintâi tâlharul cel bun”?

Sunt săraci care n-au frică de moarte, ci o întâmpină cu pace, asemenea dreptului Simeon, care a cântat:

„Acum slobozeşte, Stăpâne, pe robul Tău după cuvântul Tău în pace” [Lc 2, 29].

Ce pace era în sufletul dreptului Simeon pot înţelege numai cei care poartă în sufletul lor pacea lui Dumnezeu sau au avut într-o oarecare măsură experienţa ei. Despre această pace a zis Domnul ucenicilor Săi: „Pacea Mea dau vouă” [In 14, 27]. Cine o are, acela merge în pace spre via­ţa veşnică şi spune:

„Slavă Ţie, Doamne, că vin acum la Tine şi voi vedea veşnic faţa Ta în pace şi iubire. Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul Meu şi el tânjeşte după Tine”.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

1

Sufletul căruia îi place să osândească pe oameni sau care e neascultător sau neînfrânat sau care a lăsat pocăin­ţa, nu poate să scape de cursele demonilor şi să se elibere­ze de gândurile rele; dar dacă plânge pentru păcatele sale şi iubeşte pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru în­treaga lume.

„Doamne, dă-mi lacrimi ca sufletul meu să plângă din iubire pentru fratele ziua şi noaptea!”

Şi, iată, Domnul ascultă rugăciunea şi dă sufletului la­crimi mari.Domnul ne iubeşte atunci când în rugăciune vărsăm la­crimi din iubire şi ne ascultă cu milostivire. 

Mergeam într-o zi de-a lungul unui câmp, ducându-mă de la tabăra Ustijorsk, unde staţiona batalionul nos­tru de geniu, spre satul Kolpino, ca să pun la poştă nişte bani pe care voiam să-i trimit la Sfântul Munte; dar pe drum s-a repezit drept spre mine un câine turbat şi, când a ajuns aproape de mine, am spus numai: „Doamne, miluieşte!”, şi la aceste cuvinte o putere nevăzută a împins câinele deoparte, ca şi cum s-ar fi izbit de ceva şi, ocolindu-mă, s-a îndreptat spre Kolpino. Acolo a muşcat pe mulţi şi a pricinuit mult rău la oameni şi la oi.Din această întâmplare am înţeles cât de aproape este Domnul de omul păcătos şi cât de repede ascultă rugăciu­nea lui.Intr-o zi, fără vreo nevoie anume am omorât o muscă şi ea, nenorocita, se ţâra în chinuri pe pământ; trei zile du­pă aceea am plâns pentru cruzimea mea faţă de o făptură a Domnului, şi din acea clipă îmi aduc aminte pururea de această întâmplare.

La mine în magazie, pe balconul depozitului, erau nişte lilieci, şi într-o zi am vărsat peste ei apă clocotită, şi iarăşi am vărsat multe lacrimi pentru aceasta, şi de atunci n-am mai făcut rău nici unei făpturi.Intr-o zi, mergând de la mănăstire spre Vechiul Russikon, am văzut pe cărare un şarpe tăiat în bucăţi şi fiecare din ele se zbătea încă în convulsii, şi am fost cuprins de milă pentru întreaga zidire, pentru fiecare făptură care suferă şi am suspinat mult înaintea lui Dumnezeu.

Duhul lui Dumnezeu învaţă sufletul să iubească tot ce-i viu, aşa încât el nu vrea să mai vatăme nici măcar o frunză verde dintr-un pom şi nu mai vrea să strivească nici o floare a câmpului. Astfel, Duhul lui Dumnezeu ne învaţă iubirea pentru toate şi atunci sufletul sufera împreună cu fiece fiinţă, iubeşte chiar şi pe vrăjmaşi şi plânge chiar şi pentru demoni, pentru că au căzut din bine.
De aceea, Domnul ne-a poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi şi Duhul lui Dumnezeu ne dă puterea de a-i iubi. Şi dacă suntem neputincioşi şi nu este în noi iubire, să rugăm fierbinte pe Domnul, pe Preacurata Lui Maică şi pe toţi sfin­ţii şi întru toate ne va ajuta Domnul, Care ne iubeşte atât de mult; şi când atinge El sufletul şi trupul, totul în noi se schimbă şi este mare bucurie în suflet, fiindcă îl cunoaşte pe Făcătorul Său şi milostivirea Lui cea neînţeleasă.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
„Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”

De două ori am fost în Duhul Sfânt şi de două ori am fost în mare nenorocire şi supus unei grele ispite. Iar o dată a fost îngăduit să fiu ispitit pentru mândrie: harul Sfântului Duh a plecat de la mine şi mă simţeam ca un dobitoc în trup omenesc. Cu mintea nu-L uitasem pe Dum­nezeu, dar sufletul meu ajunsese pustiu ca al unui dobitoc. Am început să mă căiesc şi harul s-a întors. Aceasta a du­rat trei zile.

1

O, fraţilor, dacă aţi putea înţelege chinul sufletului care a purtat pe Duhul Sfânt, dar apoi L-a pierdut. Acest chin e cumplit. Atunci sufletul se află într-o întristare şi o mâh­nire de nedescris.E chinul lui Adam după izgonirea lui din rai. Cine poate înţelege raiul? Il poate înţelege în parte ci­ne poartă în el pe Duhul Sfânt, pentru că raiul este împă­răţia Duhului Sfânt, şi Duhul Sfânt în cer şi pe pământ Acelaşi este.

Gândeam în mine însumi:

„Sunt un ticălos şi vrednic de toate pedepsele”,dar în loc de pedepse Domnul mi-a dat pe Duhul Sfânt. Duhul Sfânt e mai dulce decât tot ce-i pământesc. E hrana cerească, e bucuria sufletului.Dacă vrei să ai în chip simţit harul Duhului Sfânt, smereşte-te ca Sfinţii Părinţi. Pimen cel Mare a zis ucenicilor lui:

„Credeţi-mă, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi şi eu”.

Un curelar din Alexandria gândea:

„Toţi se vor mân­tui, eu singur voi pieri”,şi Domnul a descoperit lui Anto­nie cel Mare că n-a ajuns încă la măsura curelarului ace­luia. Părinţii au dus o luptă încrâncenată cu demonii şi s-au obişnuit să gândească smerit despre ei înşişi, şi pen­tru aceasta i-a iubit pe ei Domnul. Domnul mi-a dat să înţeleg puterea acestor cuvinte. Şi când ţin mintea mea în iad, sufletul meu are odihnă, dar când uit de aceasta, atunci îmi vin gânduri care nu plac lui Dumnezeu.

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Lupta cu patimile

Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Dom­nului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Du­hului Sfânt .Cine trăieşte după porunci, acela simte în fiecare ceas şi minut harul în sufletul său. Dar sunt oameni care nu înţeleg venirea lui.

1Cine cunoaşte iubirea lui Dumnezeu, acela va spune:

„N-am păzit poruncile. Deşi mă rog ziua şi noaptea şi mă silesc să săvârşesc toată virtutea, n-am împlinit porunca iubirii de Dumnezeu. Doar în rare minute mă ridic la această poruncă a lui Dumnezeu, deşi sufletul meu vrea să rămână tot timpul întru ea”.

Când în minte pătrund gân­duri străine, atunci mintea se gândeşte şi la Dumnezeu şi la lucruri, iar aceasta înseamnă că nu este împlinită po­runca de a iubi pe Dumnezeu din tot cugetul şi din toată inima [Mt 22, 37]. Dar când mintea e toată în Dumnezeu şi nu în alte gânduri, atunci e împlinită această cea dintâi poruncă, deşi nici atunci întru totul.
Iubirea de Dumnezeu e felurită. Cine se luptă cu gân­durile răutăţii, acela iubeşte pe Dumnezeu în măsura lui. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din prici­na slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are luptă, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat; al lui este harul cel mare şi simţit. Dar cine simte harul şi în suflet şi în trup, acela e bărbat desăvârşit, şi dacă păstrează acest har, tru­pul său se va sfinţi şi se va preface în moaşte.

Duhul smereniei bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate

Ii rog fierbinte pe toţi oamenii: Să priveghem cu pocă­inţă şi atunci vom vedea mila Domnului. Dar pentru cei ce au vedenii şi se încred în ele mă rog să înţeleagă că din aceasta se arată în ei mândria şi împreună cu ea dulceaţa tulbure a slavei deşarte, în care nu este pocăinţa unui duh smerit, şi aici e toată nenorocirea, pentru că fără smerenie nu putem birui pe vrăjmaşi.

1Eu însumi am fost amăgit de două ori. Prima dată, vrăjmaşul mi-a arătat o lumină şi un gând mi-a spus:„Primeşte-o! E harul.”A doua oară, am primit o vedenie şi am suferit mult pentru ea. Era la sfârşitul privegherii, când se cântă: „Toată suflarea să laude pe Domnul”, şi am  auzit cum împăratul David în cer cânta laude lui Dumne­zeu. Stăteam în strană şi mi se părea că nu mai era nici acoperiş, nici turlă şi că vedeam cerul deschis. Am vorbit de aceasta cu patru bărbaţi duhovniceşti, dar nimeni nu mi-a spus că vrăjmaşul îşi bătea joc de mine. Eu însumi credeam că demonii nu pot slăvi pe Dumnezeu şi că, prin urmare, această vedenie nu era de la vrăjmaşul. Înşelăciu­nea slavei deşarte mă ţinea în gheare şi iarăşi am ajuns să văd demoni. Atunci am cunoscut că eram înşelat şi am descoperit totul părintelui meu duhovnicesc şi i-am cerut să se roage pentru mine; şi pentru rugăciunile lui acum sunt mântuit şi rog totdeauna pe Domnul să-mi dea duhul smereniei. Şi dacă aş fi întrebat:

„Ce ţi-ai dori de la Dum­nezeu, ce dar?”

aş răspunde:
„Duhul smereniei care bucu­ră pe Domnul mai mult decât toate”.

Pentru smerenia sa Fecioara Maria s-a făcut Maica lui Dumnezeu şi este prea­mărită mai mult decât toţi în cer şi pe pământ. Ea s-a pre­dat cu totul voii lui Dumnezeu: „Iată, roaba Domnului” [Lc 1, 38], a spus ea; şi noi toţi trebuie să imităm pe Sfânta Fecioară.

Pentru smerenie, sufletul dobândeşte odihnă în Dum­nezeu, dar ca să ţină această odihnă, sufletul trebuie să se înveţe multă vreme. Pierdem această odihnă pentru că nu suntem întăriţi în smerenie. Şi pe mine vrăjmaşii m-au în­şelat mult. Gândeam în mine însumi: Sufletul meu cunoaş­te pe Domnul, ştie cât e de bun şi cât de mult ne iubeşte; cum se face însă că-mi vin gânduri rele? Şi multă vreme n-am putut să mă regăsesc, până când nu m-a povăţuit Domnul, şi atunci am înţeles că din mândrie se arată gân­durile rele.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”
„Păziţi iubirea, nu o pierdeţi”

Am avut experienţa Duhului Sfânt în desăvârşirea ei, dar nu pot să-L am în mine.
Vai mie, că în anii tinereţii mele am trăit rău şi n-am imitat pe acel sfânt plăcut lui Dumnezeu Simeon Stâlpnicul [din Muntele Minunat]. Minunată este viaţa lui. Era de şapte ani când i S-a arătat Domnul, şi el a ştiut de îndată că este Domnul şi L-a întrebat: „Doamne, cum Te-am mâ­niat?” Domnul a întins mâinile şi a zis: „Aşa M-ai mâniat, dar Eu însumi te-am ridicat. Tu însă stăruie la Mine în fiecare zi”.

Aşa trebuie să ne silim spre bine toată viaţa şi, mai cu seamă, să iertăm pe cei ce ne greşesc nouă, şi atunci Domnul nu-şi va aduce aminte nici El greşelile noastre şi ne va da harul Duhului Sfânt.
Când eram în lume îmi plăcea să iert din suflet şi ier­tam uşor şi mă rugam cu poftă pentru cei ce mă ocărau, dar când am venit în mănăstire, pe când eram încă frate sub ascultare, am dobândit mare har şi el m-a învăţat să-i iubesc pe vrăjmaşi.
Sfântul Apostol Ioan Teologul spune că poruncile lui Dumnezeu nu sunt grele, ci uşoare [ In 5, 3]. Dar ele sunt uşoare numai din iubire şi, dacă nu este iubire, atunci to­tul e un chin. De aceea păziţi iubirea, nu o pierdeţi, mă­car că nu e cu neputinţă să o aducem înapoi, dar aceasta numai cu multe lacrimi şi rugăciuni, iar fără iubire viaţa pe pământ e un chin. Dar cine rămâne în rău, acela omoa­ră sufletul – lucru de care să ne păzească pe noi Domnul!
Când sufletul pierde dintr-o pricină oarecare harul pe care i l-a dat Domnul cercetându-l, se întristează puternic după el şi doreşte să-l dobândească din nou. O, cât îl roa­gă pe Stăpânul ziua şi noaptea să se milostivească de el şi să reverse iarăşi peste el mila Lui. Şi cine poate descrie suspinele sau lacrimile sau plecările genunchilor lui. Şi mulţi, mulţi ani se chinuie sufletul căutând harul pe care l-a gustat şi de care s-a îndulcit. Şi vreme lungă încearcă Domnul sufletul, să vadă dacă crede în El; iar sufletul, nevăzând în el dulceaţa Lui pe care a cunoscut-o, iarăşi în­setează după ea şi aşteaptă cu smerenie şi este atras ne­săturat spre Domnul de dogoarea iubirii.
Cu har e uşor să iubim pe Dumnezeu şi să ne rugăm zi­ua şi noaptea; dar sufletul înţelept rabdă şi uscăciunea şi nădăjduieşte cu tărie în Domnul, şi ştie că El nu va ruşina nădejdea şi i-l va da la vremea lui. Harul lui Dumnezeu nu vine niciodată degrabă şi niciodată nu se dă pentru multă vreme; dar sufletul înţelept se smereşte şi iubeşte pe aproa­pele şi-şi poartă cu blândeţe crucea sa şi aşa biruie pe vrăj­maşii care se străduie să-i depărteze de la Dumnezeu.
Când păcatele ascund de la suflet ca un nor lumina mi­lostivirii lui Dumnezeu, atunci sufletul, chiar dacă însetea­ză după Domnul, rămâne neputincios şi lipsit de putere, ca o pasăre închisă într-o colivie; chiar dacă aceasta ar fi într-o dumbravă înverzită, tot nu poate zbura, ca să cânte în libertate cântări de laudă lui Dumnezeu.

Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate”

Nu vă voi ascunde pentru ce dă Domnul harul Său. Nu vreau să scriu multe, ci vă rog numai aceasta: Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi vedea atunci mila Domnului. Să iubim pe fratele şi ne va iubi pe noi Domnul. Nu gândi, suflete, că Domnul te iubeşte, dacă te uiţi la cineva cu duşmănie. O, nu! Mai degrabă te iubesc demonii, pentru că te-ai făcut slujitorul lor. Dar nu întârzia, pocăieşte-te şi cere de la Domnul puterea de a iubi pe fratele, şi vei vedea atunci pace în sufletul tău.

1Din toate puterile cereţi de la Domnul smerenie şi iubi­re frăţească, fiindcă pentru iubirea de frate dă Domnul harul Său. Fă această experienţă cu tine însuţi: într-o zi cere de la Dumnezeu iubirea de frate iar într-alta trăieşte fără iubire, şi atunci vei vedea deosebirea. Roadele duhov­niceşti ale iubirii sunt vădite: pace şi bucurie în suflet, şi toţi oamenii vor fi pentru tine neamuri şi rude dragi şi vei vărsa lacrimi din belşug pentru aproapele şi pentru toată suflarea şi făptura.

Adeseori, pentru un singur salut sufletul simte în el o schimbare binefăcătoare; şi, dimpotrivă, pentru o singură privire duşmănoasă se pierde harul şi iubirea lui Dumne­zeu. Atunci însă căieşte-te degrabă ca pacea lui Dumnezeu să se întoarcă în sufletul tău.
Fericit sufletul care iubeşte pe Domnul şi care a fost în­văţat de El smerenia. Domnul iubeşte sufletul smerit care nădăjduieşte cu tărie în Dumnezeu. In fiecare secundă el simte mila Lui, astfel încât, chiar dacă vorbeşte cu oame­nii, el este absorbit în Domnul Cel iubit şi din îndelungata sa luptă cu vrăjmaşii sufletul îndrăgeşte înainte de toate smerenia şi nu lasă pe vrăjmaşi să ia de la el iubirea de fraţi.
Dacă vom iubi din toate puterile pe fratele şi ne vom smeri sufletul nostru, biruinţa va fi a noastră, pentru că Domnul dă harul Său mai cu seamă pentru iubirea de frate.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică”

Fratele Simeon încă nu știa «să-și păzească mintea»; rugându-se, el nu oprea închpuirile prin care lucrează diavolii. Închipuirea, nelipsită tot celui ce-și începe viața duhovnicească, aduce scâlcieri acestei vieți. În măsura în care este de nelipsit în răstimpul începutului, nu este socotită atunci ca «rătăcire»; totuși, începătorul se îndepărtează treptat de un astfel de chip al rugăciunii, îndreptându-se către un altul, care constă în a-și «închide» mintea în cuvintele rugăciunii. Este un chip al rugăciunii mai anevoios și mai sec, dar totuși mai drept și mai puțin primejdios.

1

Rugăciunea însoțită de închipuire a fratelui Simeon, deși fierbinte tânjind către Dumnezeu, dar cât se poate de simplu și naiv, foarte curând a luat o formă primejdioasă, dând putința dracilor să-l ispitească pe tânărul nevoitor. Iar strania lumină ce-i umpluse cândva chilia noaptea și-i luminase până și măruntaiele, și hâdele chipuri ce-l împresurau noaptea, și care îi apăreau și stăteau de vorbă cu el chiar și ziua – toate acestea erau pline de mari primejdii.
Desigur, aproape toți sfinții nevoitori au trecut prin lupta cu diavolii, și în acest sens întâlnirea cu ei este un fenomen firesc în căile duhovniceștii desăvârșiri. Dar câți au fost cei ce au suferit de la ei; câți, până la sfârșitul vieții, au rămas bolnavi sufletește, și-au ieșit din minți; câți n-au ajuns până la cumplita deznădejde și pierzanie; câte sinucideri și câte nelegiuri de tot felul nu se săvârșesc în lume în urma duhovniciei demonice!
Cel ce a avut a se lupta cu ei ști cât de deștepți se fac ei, și adesea lingușitori cu cei ce îi primesc, și cât de mânioși atunci când sunt respinși. De fiecare dată când cu nevoitorul se petrece ceea ce s-a întâmplat fratelui Simeon, părintele duhovnicesc își încordează atenția. Lupta cu diavolii nu trebuie să ducă la frică; frica este pe jumătate înfrângere: ivirea ei slăbește sufletul și îl face mai lesnicios silniciei diavolești.
Fratele Simeon era naiv, dar plin de bărbăție; totuși este cu neputință a rămâne liniștit în astfel de împrejurări.
“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

„Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!”

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ l-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.

Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?
Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.
Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita.
Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!
Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

1Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Doamne, mântuieşte toate noroadele!

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.

Doamne, mântuieşte toate noroadele!

Ştiu, Doamne, că Tu iubeşti oamenii Tăi, dar oamenii nu înţeleg iubirea Ta, şi pe pământ toate noroadele se vânzolesc iar gândurile lor sunt ca norii mânaţi de vânt în toate părţile.

Oamenii Te-au uitat pe Tine, Făcătorul lor, şi caută liber­tatea lor neînţelegând că Tu eşti milostiv şi-i iubeşti pe pă­cătoşii care se pocăiesc şi le dai harul Sfântului Tău Duh.
Doamne, Doamne, dă puterea harului Tău tuturor no­roadelor, ca să Te cunoască prin Sfântul Duh şi să Te la­ude cu bucurie, aşa cum mie, necuratului şi ticălosului,mi-ai dat bucuria doririi Tale şi sufletul meu e atras spre iubirea Ta ziua şi noaptea, nesăturat.
O, nemăsurată e milostivirea lui Dumnezeu faţă de noi!
Mulţi bogaţi şi puternici ar da mult să vadă pe Domnul sau pe Preacurata Lui Maică, dar nu bogăţiei i Se arată Dumnezeu, ci sufletului smerit.
Şi la ce bun banii? Spiridon cel Mare a prefăcut un şar­pe în aur, şi noi n-avem nevoie de nimic afară de Domnul: în El este plinătatea vieţii.
Dacă Domnul nu ne-a dat să cunoaştem multe din în­tocmirile acestei lumi, aceasta înseamnă că n-avem nevoie; nu putem cunoaşte cu mintea toată făptura.
Dar însuşi Făcătorul cerului şi al pământului şi a toată făptura ne-a dat să-L cunoaştem prin Duhul Sfânt. In Acelaşi Duh Sfânt cunoaştem pe Maica lui Dumnezeu, pe în­geri şi pe sfinţi, şi sufletul nostru arde de iubire pentru ei.
Dar cine nu iubeşte pe vrăjmaşi, acela nu poate cunoaş­te pe Domnul, nici dulceaţa Duhului Sfânt.
Duhul Sfânt ne învaţă să iubim pe vrăjmaşi până într-atât încât sufletului să-i fie milă de ei ca de propriii copii.
Sunt oameni care doresc vrăjmaşilor lor sau duşmani­lor Bisericii pierire şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că n-au învăţat de la Duhul Sfânt iubirea lui Dumnezeu, căci cel ce a învăţat aceasta va vărsa lacrimi pentru întreaga lume.
Tu zici: „Cutare e un criminal şi e bine să ardă în focul iadului”. Dar te întreb: „Dacă Dumnezeu ţi-ar da un loc bun în rai şi de acolo ai vedea arzând în foc pe cel căruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ţi va fi milă de el, oricine ar fi, chiar dacă e un duşman al Bisericii?”
Sau vei avea şi tu o inimă de fier? Dar în rai nu e nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenie şi de iubirea lui Hristos, care are grija de toţi.
Cine nu iubeşte pe vrăjmaşi n-are în el harul lui Dum­nezeu.
Milostive Doamne, învaţă-ne prin Duhul Tău Cel Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi şi să ne rugăm pentru ei cu lacrimi.
Doamne, dă Duhul Sfânt pe pământ ca toate noroadele să Te cunoască şi să înveţe iubirea Ta.
Doamne, aşa cum Te-ai rugat pentru vrăjmaşi, aşa în­vaţă-ne şi pe noi prin Duhul Sfânt să-i iubim pe vrăjmaşi.
Doamne, toate noroadele sunt zidirea mâinilor Tale; întoarce-le de la ură şi rău spre pocăinţă, ca să cunoască toate iubirea Ta.
Doamne, Tu ai poruncit să-i iubim pe vrăjmaşi, dar aceasta este greu pentru noi păcătoşii, dacă nu e cu noi harul Tău.
Doamne, revarsă pe pământ harul Tău; dă tuturor no­roadelor pământului să cunoască iubirea Ta, să cunoască că Tu ne iubeşti ca o mamă şi mai mult chiar decât o ma­mă, fiindcă o mamă îşi poate uita copilul, dar Tu nu uiţi niciodată, căci Tu iubeşti nemăsurat zidirea Ta şi iubirea nu poate uita.
Milostive Doamne, întru bogăţia milei Tale, mântuieşte toate noroadele!
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Când pierde harul, sufletul se mâhneşte

Celui ce are harul vrăjmaşii îi aduc laude, iar când su­fletul se lasă înşelat de ele, pierde prin aceasta harul. Şi sufletul simte că harul pleacă, dar la început nu înţelege că aceasta este pentru mândrie, şi numai după îndelungate lupte învaţă smerenia.

76533pxCând pierd harul, sufletul meu se mâhneşte foarte şi spune: De ce am pierdut prin neascultarea mea pe Domnul? Când se va sătura iarăşi sufletul meu de iubirea lui Dum­nezeu? Când se va bucura iarăşi de Domnul? Când se va veseli iarăşi inima mea şi se va umple de înţelepciunea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să mă iubească aşa cum l-a iubit pe prorocul David pentru blândeţile lui [Ps 131,1] sau pe Moise pentru că a fost credincios în toată casa Domnuluj [cf.Eur3,5]?”

Domnul ne iubeşte nesfârşit de mult. Aceasta din Sfânta Scriptură şi din experienţa personală. Sufletul meu păcătuieşte cu gândul ziua şi noaptea, dar cum spun: „Iartă-mă, Doamne, căci sunt tare neputincios, şi dă-mi pacea Ta pe care o dai robilor Tăi!”, sufletul îşi gă­seşte numai decât pacea.
Domnul spune: „Fericiţi făcătorii de pace” [Mt 5, 9]. Şi eu mă gândeam: „O parte din timp mă voi linişti [în isihie], iar în restul timpului voi face pace între oameni”. Şi m-am aşezat într-o chilie lângă un frate iute la mânie şi, vorbind cu el, am început să-l îndemn să trăiască în pace cu toţi şi să-i ierte pe toţi. El m-a răbdat puţin, apoi a iz­bucnit la mine atât de năprasnic, încât a trebuit să-mi pă­răsesc chiar şi chilia, şi de-abia am scăpat de el, şi mult am plâns atunci înaintea lui Dumnezeu pentru că nu s-a păs­trat pacea. Şi am înţeles că trebuie să căutăm voia lui Dum­nezeu şi să trăim aşa cum vrea Domnul şi să nu născocim nevoinţe [ascetice] pentru noi înşine. Am făcut multe gre­şeli de acest fel. Citeam şi mi se părea că ar fi bine să fac aşa [cum citeam], dar în fapt ieşea altceva.
E un lucru chinuitor să trăieşti fără un „bătrân” [„sta­reţ”]. Sufletul neîncercat şi lipsit de experienţă nu înţelege voia lui Dumnezeu şi îndură multe întristări înainte de a se învăţa smerenia.
Chiar la început, când eram tânăr frate sub ascultare, am spus duhovnicului că primisem un gând de curvie şi du­hovnicul mi-a răspuns: „Niciodată să nu-l mai primeşti”; şi de atunci s-au scurs patruzeci şi cinci de ani şi n-am mai primit un gând de curvie, nici nu m-am mâniat vreodată pe cineva, pentru că sufletul meu îşi aduce aminte de iubi­rea Domnului şi de dulceaţa Duhului Sfânt şi uită ocările.
Acum cincisprezece ani, părintele egumen [arhiman­dritul Misail] l-a trimis pe părintele S. cu ascultare la bar­ca mănăstirii, dar el a zis: „Nu mă duc”. Atunci egumenul l-a întrebat: „Unde vrei să te duci?” Părintele S. i-a răs­puns: „Să tai lemne în pădure”, şi, când s-a dus, la puţin timp a căzut peste el un pom şi a rămas mult timp bolind la pat şi s-a căit pentru neascultarea sa.
Tot aşa şi eu am sfârşit prin a dobândi o ascultare după voia mea. Lucram la economat şi doream să mă duc să vieţuiesc în liniştire [ca isihast] în Vechiul Russikon. Acolo se postea post continuu, toată săptămâna se mânca fără ulei, afară de sâmbăta şi duminica, şi datorită acestui post puţini mergeau acolo. La arhondaric era pe atunci părin­tele Serapion care mânca numai pâine şi apă; iar după el a venit la arhondaric părintele Onisifor. Acesta din urmă atrăgea multă lume la sine cu blândeţea, smerenia şi darul cuvântului. Era atât de blând şi smerit, că şi fără cuvinte, numai uitându-te la el, te îndreptai; aşa un caracter de liniştit şi bun avea. Am trăit multă vreme împreună cu el. Schimonahul Savin a stat şapte ani fără să se culce pe pat ca să se odihnească. Părintele Dosifei era în toate privin­ţele un monah model. Părintele schimonah Anatoli avea darul pocăinţei. îmi spunea: „Mulţi ani n-am ştiu cum lucrează harul, dar acum ştiu”. A primit harul pe când era la trapeză [la masă].Aici  era şi  părintele  Izrail, care    o      văzuse       pe    Maica     lui    Dumnezeu.  Era    foarte     bătrân;    pe      când      trăia    încă     în    Rusia, el s-a dus la Cuviosul Serafim din Sarov şi l-a văzut în via­ţă. Părintele Izrail trăia într-o colibă, acolo unde sunt acum grădinile de zarzavat; acolo era şi fânul pe care îl coseam. într-o zi m-am dus la el; şedea pe o băncuţă sub un stejar verde; era foarte înalt şi foarte slab şi şedea cu mătăniile în mâini. Eu eram un tânăr monah; m-am în­dreptat deci spre el, m-am închinat adânc, cu evlavie şi am zis: 

1„Binecuvântează, părinte”. El mi-a răspuns cu blânde­ţe: „Dumnezeu să te binecuvânteze, copile al lui Hristos!” I-am spus: „Părinte, iată vieţuieşti singur, numai bine ca să te ocupi cu rugăciunea minţii”. El mi-a răspuns: „Rugă­ciune fără minte nu este, dar iată că noi suntem fără min­te”. M-am ruşinat şi n-am îndrăznit să-l întreb mai multe, dar n-am înţeles sensul cuvintelor lui. Mai târziu însă am înţeles ce înseamnă „noi însă suntem fără minte”, pentru că nu ştim să vieţuim cum se cuvine şi să lucrăm pentru Dumnezeu. Afară de bătrânul Izrail, la noi în mănăstire mai erau doi care se duseseră la Cuviosul Serafim: părintele Savin şi părintele Serafim; ei erau din Tambov.Iată la ce nevoitori [asceţi] doream să mă duc să trăiesc împreună cu ei şi, rugându-mă cu tărie de egumen, am sfârşit prin a-l îndupleca şi am lăsat economatul. Dar nu i-a plăcut lui Dumnezeu să vieţuiesc acolo şi, după un an şi jumătate, m-a chemat înapoi la vechea ascultare, pentru că aveam experienţă la construcţii; dar pentru rânduiala-de-sine [idioritmie], Domnul m-a pedepsit şi la Vechiul Russikon am răcit la cap, şi de atunci sufăr neîncetat de dureri de cap.

Astfel e nevoie să cunoaştem voia lui Dumnezeu prin egumen, iar nu să stăruim după ceva luându-ne după noi înşine.
Iubirea lui Dumnezeu dă puterea de a petrece toată noaptea în rugăciune, dar iată că eu, neputincios fiind, nu mai pot aceasta din pricina durerilor de cap şi trebuie să mă odihnesc. Durerile de cap mi s-au dat fiindcă am stă­ruit în dorinţa mea şi am lăsat economatul pentru pustie, spre a avea mai multă libertate pentru rugăciune; dar Dom­nul a vrut ca eu să fiu toată viaţa econom în mănăstire.
De două ori am fost numit responsabil cu construcţiile, o dată econom-şef, dar am refuzat şi pentru asta Dumne­zeu m-a pedepsit. Mai târziu numai am înţeles că de fieca­re e nevoie la locul lui şi că toţi se mântuiesc fără nici o legătură cu poziţia sau rangul lor.
Când soborul mănăstirii m-a numit econom în locul părintelui Severin, după ce am ajuns în chilie, am început să mă rog: „Doamne, Tu îmi încredinţezi purtarea de grijă de marea noastră mănăstire, ajută-mă să îndreptez bine acest lucru”.
Şi în sufletul meu am primit acest răspuns: „Adu-ţi amin­te de harul Sfântului Duh şi străduieşte-te să-l ai mereu”.
Sufletul meu e întristat. Din pricina bolii nu pot sluji Domnului. Durerile de cap mă chinuie şi harul care biruie durerile nu este cu mine. Când are în el un har mare, su­fletul doreşte să sufere. Astfel în mucenici era un mare har şi trupul lor se bucura împreună cu sufletul când erau chinuiţi pentru Domnul Cel Iubit. Cine a făcut experienţa acestui har, acela cunoaşte acest lucru: noi însă trebuie să îndurăm bolile.
Boala şi sărăcia smeresc pe om până la capăt. M-am dus să-l vizitez pe părintele S. care era bolnav, şi i-am zis: „Cum îţi merge?” El însă, înfuriindu-se din pricina bolii, în loc de răspuns şi-a aruncat fesul la pământ. I-am spus: „Mulţumeşte-I lui Dumnezeu pentru boală; dacă nu, vei muri rău. Iată, vei fi tuns în schima cea mare, şi atunci harul va veni şi te va mângâia în întristarea ta”.
In ziua în care a fost tuns în schima cea mare, m-am dus să-l văd ca să-l felicit şi l-am întrebat: „Cum îţi merge?” Iar el mi-a răspuns cu bucurie:
– Ca la Sfântul Botez, mi-a dat Domnul în dar harul Său. Şi începând de atunci a îndurat uşor boala lui şi s-a sfârşit în mare pace, pentru că dulceaţa Duhului Sfânt covârşeşte toată dulceaţa lumii.

Domnul dă păcătoşilor harul Duhului Sfânt şi de aceea e tare credinţa noastră. Şi cum vom mulţumi Domnului pentru iubirea Lui pe care o simţim în fiecare zi şi în fieca­re ceas?
L-am întrebat pe un tânăr schimonah dacă n-a pierdut harul care i s-a dat la tunderea în schima cea mare. Trecu­seră douăsprezece zile de la tunderea în schima cea mare. Mi-a spus:
– Deşi sunt bolnav, simt în sufletul meu harul lui Dum­nezeu. Au mai trecut zece zile şi i-am pus din nou aceeaşi în­trebare şi el mi-a răspuns cu faţa veselă:

– Slavă lui Dumnezeu, simt mila lui Dumnezeu.

Am fost ispitit: când sufletul meu a pierdut smerenia, atunci m-am făcut arţăgos, dar sufletul meu şi-a adus aminte de smerenia lui Hristos şi a însetat după ea; şi am început să mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, şi să cureţe duhul meu de mândrie şi să-mi dea pacea. Şi când sufletul meu a urât păcatul, Duhul Sfânt m-a învăţat rugăciunea neîncetată şi iubirea. Şi am cunoscut cât de mult iubeşte Domnul norodul Său, şi îndeosebi pe cei morţi, şi în fieca­re seară vărsăm lacrimi pentru ei. Mi-e milă că oamenii se lipsesc pe ei înşişi de un Domn atât de milostiv. Într-o zi am spus duhovnicului:
– Mi-e milă de oamenii care se chinuie în iad şi în fie­care noapte plâng pentru ei şi sufletul meu se chinuie atât, încât îi este milă chiar şi de demoni.

Şi duhovnicul mi-a spus că această rugăciune e de la harul lui Dumnezeu.
Un nevoitor [ascet] m-a întrebat: „Plângi pentru păca­tele tale?” I-am spus: „Puţin, dar plâng mult pentru cei morţi”. Atunci mi-a zis: „Plânge pentru tine însuţi, de cei­lalţi se va milostivi Domnul. Aşa spunea egumenul Makari”. L-am ascultat şi am început să fac cum mi-a spus; am încetat să mai plâng pentru cei morţi, dar atunci au încetat şi lacrimile pentru mine însumi.
Am vorbit despre aceasta cu un alt nevoitor [ascet] care avea darul lacrimilor. Îi plăcea să se gândească la pătimi­rile Domnului, cum Domnul, Împăratul slavei, a suferit atât de mult pentru noi, şi în fiecare zi vărsa multe lacrimi. L-am întrebat pe acel nevoitor:
– Să mă rog pentru cei morţi? El a suspinat şi a zis:

– Dacă mi-ar fi cu putinţă i-aş scoate pe toţi din iad şi numai atunci sufletul meu şi-ar găsi pacea şi s-ar bucura.

Zicând aceasta a făcut o mişcare cu braţele ca şi cum ar aduna snopi pe câmp, şi lacrimi picurau din ochii lui.
După aceea nu m-am mai oprit din rugăciunile pentru morţi; lacrimile s-au întors şi suspinam mult rugându-mă pentru ei.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sfintii ascultă rugăciunile noastre

Sfinţii care au bine-plăcut lui Dumnezeu ajung în îm­părăţia cerurilor şi acolo văd slava Domnului nostru Iisus Hristos; dar în Duhul Sfânt îi văd şi pe oamenii care se chinuie pe pământ. Domnul le-a dat un atât de mare har, încât ei îmbrăţişează prin iubire toată lumea. Ei văd şi ştiu cât de neputincioşi suntem din pricina. întristărilor şi ne­cazurilor, cât a secat lăuntrul nostru, cât de mâhnite au ajuns sufletele noastre, şi nu încetează să mijlocească pen­tru noi la Dumnezeu.

Sfinţii se bucură de pocăinţa noastră şi se întristează când oamenii îl părăsesc pe Dumnezeu şi se aseamănă vitelor lipsite de minte. Le este milă că oamenii trăiesc pe pământ fără să ştie că, dacă s-ar iubi unii pe alţii, ar fi pe pământ libertate faţă de păcat; iar acolo unde nu este pă­cat, acolo e bucurie şi veselie de la Duhul Sfânt aşa că, ori încotro te-ai uita, totul e plăcut şi sufletul se minunează de ce îi este aşa de bine şi slăveşte pe Dumnezeu.
Chemaţi cu credinţă pe Maica lui Dumnezeu şi pe sfinţi şi rugaţi-vă lor! Ei ascultă rugăciunile noastre şi cunosc chiar şi gândurile noastre.
Şi nu vă miraţi de aceasta. Cerul şi toţi sfinţii viază prin Duhul Sfânt şi în întreaga lume nimic nu e ascuns de Du­hul Sfânt. Odinioară, eu însumi nu înţelegeam cum sfinţii care viază în cer pot vedea viaţa noastră, dar când Maica Domnului m-a vădit în păcate, atunci am înţeles că în Du­hul Sfânt ei ne văd şi cunosc toată viaţa noastră.
“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

„Dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt”
Sufletul meu tânjeşte totdeauna după Dumnezeu şi se roagă ziua şi noaptea, căci numele Domnului e dulce şi desfătător pentru sufletul care se roagă şi aprinde sufletul de iubire pentru Dumnezeu.

1

Mult am trăit pe pământ şi am văzut şi am auzit multe. Am auzit multă muzică, şi ea a desfătat sufletul meu. Şi m-am gândit: dacă această muzică e atât de desfătată, cum va desfăta sufletul cântarea cerească, unde prin Duhul Sfânt Domnul este slăvit pentru pătimirile Lui?
Sufletul trăieşte mult pe pământ şi iubeşte frumuseţea pământului; iubeşte cerul şi soarele, iubeşte grădinile fru­moase, marea şi râurile, pădurile şi câmpiile; iubeşte su­fletul şi muzica şi toate aceste lucruri pământeşti desfătează sufletul. Dar când cunoaşte pe Domnul nostru Iisus Hristos, atunci nu mai vrea să vadă nimic pământesc.
Am văzut împăraţi ai pământului în slava lor şi am preţuit acest lucru, dar când sufletul cunoaşte pe Domnul, atunci va socoti puţin lucru toată slava împăraţilor; sufle­tul tânjeşte atunci neîncetat după Domnul şi, nesăturat, ziua şi noaptea, doreşte să vadă pe Cel Nevăzut, să pipăie pe Cel Nepipăit.
Dacă sufletul tău îl cunoaşte, Duhul Sfânt îţi va da să înţelegi cum învaţă El sufletul să cunoască pe Domnul şi ce dulceaţă e în aceasta.
Milostive Doamne, luminează noroadele Tale ca să Te cunoască pe Tine, să cunoască cum ne iubeşti Tu pe noi.

Minunate sunt lucrurile Domnului: din pământ l-a al­cătuit pe om şi acestei ţărani i-a dat să-L cunoască prin Duhul Sfânt, aşa încât omul spune: „Domnul meu şi Dum­nezeul meu”; şi spune aceasta din plinătatea credinţei şi iubirii.
Ce lucru mai mare mai poate căuta sufletul pe pământ?
Mare minune: dintr-o dată sufletul cunoaşte pe Zidi­torul Lui şi iubirea Lui.
Când sufletul vede pe Domnul, cât de blând şi smerit este, atunci se smereşte şi pe sine însuşi până la sfârşit şi nu mai doreşte nimic cum doreşte smerenia lui Hristos; şi cât timp va trăi sufletul pe pământ, nu va înceta să do­rească şi să caute această smerenie neînţeleasă pe care n-o poate uita.
Doamne, cât de mult îl iubeşti Tu pe om!

Milostive Doamne, dă harul Tău tuturor noroadelor pă­mântului, ca ele să Te cunoască pe Tine, căci fără Duhul Tău Cel Sfânt omul nu poate să Te cunoască şi să înţeleagă iubirea Ta.

Doamne, trimite peste noi pe Duhul Tău Cel Sfânt, căci Tu şi toate ale Tale se cunosc numai prin Sfântul Duh, pe Care L-ai dat la început lui Adam, apoi sfinţilor proroci şi pe urmă creştinilor.

Doamne, dă tuturor noroadelor Tale să înţeleagă iubirea Ta şi dulceaţa Duhului Sfânt, ca oamenii să uite durerea pământului şi să lase tot răul, să se alipească de Tine prin iubire şi să trăiască în pace, făcând voia Ta spre slava Ta.

Doamne, învredniceşte-ne de darurile Sfântului Duh, ca să cunoaştem slava Ta şi să trăim pe pământ în pace şi iubire, ca să nu mai fie nici ură, nici război, nici duşmani, ci să împărătească numai iubirea şi să nu mai fie nevoie nici de armate, nici de închisori şi să fie uşor de trăit pen­tru toţi pe pământ.

Mă rog Ţie, Milostive Doamne, dă tuturor noroadelor pământului să Te cunoască prin Duhul Sfânt.

Cum mi-ai dat mie, păcătosului, să Te cunosc prin Du­hul Sfânt, aşa dă şi tuturor noroadelor pământului să Te cunoască şi să Te laude ziua şi noaptea.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001

„Unde ești Tu, Doamne… pentru ce m-ai părăsit?

În nevoința-i de a păzi harul, monahul Siluan atinge măsuri care oamenilor de un alt tip li s-ar părea neasemuit de aspre și care ar putea da naștere gândului că o astfel de necruțare de sine este o scâlciere a creștinismului. 

1Aceasta, bineînțeles, nu este așa. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, care a fost dus până la vedenia vecinicei lumini, iar apoi a pierdut acel har, se află într-o stare pe care nu și-o poate închipui cel ce nu a cunoscut toate acestea în aceeași măsură. Suferința și durerea unui astfel de suflet sunt de nelămurit altora; el cearcă o anume durere metafizică. Pentru cel ce a văzut lumina ființării fără-de-început, care a cunoscut deplinătatea, bucuria și negrăita dulceață a dragostei lui Dumnezeu, lumea aceasta nu mai are de acum nimic ce l-ar mai putea încânta. Într-un oarecare sens viața pământească îi devine împovărătoare, fără bucurie, iar el cu plânset caută din nou viața de care i-a fost dat să se atingă. Bărbatul ce și-a pierdut soția, făptura adânc și fierbinte iubită, sau mama ce și-a pierdut iubitul fiu cel nou-născut, doar în parte pot înțelege durerea celui ce a pierdut harul, căci dragostea lui Dumnezeu, și prin puterea sa, și prin dulceața sa, și prin neasemuita frumușețe și stăpânie, nemăsurat întrece toată altă iubire omenească, și de aceea Sfântul Ioan Scărarul spune despre cei ce au pierdut harul că suferința lor covârșește suferința celor osândiți morții sau a celor ce își plâng mortul.

Trăsătura deosebită a acestei pierderi și suferința legată de ea silește și la o deosebită nevoință; închipuiți-vă așadar muncile sufletului dus până la istovire în nevoința sa și care nu ajunge totuși la cel dorit. Harul doar arareori și pentru scurte clipite poartă mărturie apropierii sale, apoi din nou se ascunde. Sufletul greu suferă din pricina întunerecului părăsirii de către Dumnezeu; mintea, în ciuda silnicei nevoințe a neîntreruptei rugăciuni lăuntrice, se întunecă și vede draci; în vremea nopții ei vin adesea și necăjesc pe monah, încercând să-l smulgă de la rugăciune sau cel puțin să nu-l lase să se roage curat. Multe sunt nelimpezi sufletului în această luptă și nu pricepe, de ce și de unde toate acestea? Din multele dureroase suferințe ale inimii monahul plânge; sufletul se zbuciumă și caută pe Dumnezeu, iar împrejur numai draci întunecați, nerușinați, josnici, răi, respingători.
„Unde ești Tu, Doamne… pentru ce m-ai părăsit?”

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia
2009

„Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este”

Cel leneş la rugăciune cercetează cu nesaţ tot ce vede pe pământ şi în cer, dar cum este Domnul nu ştie şi nici nu se străduieşte să cunoască, iar când aude învăţătura despre Dumnezeu, el spune:

„Cum e cu putinţă a cunoaşte pe Dumnezeu? Şi tu de unde îl cunoşti?”


Îţi voi
spune: „Duhul Sfânt dă mărturie despre Dumne­zeu [1 In 5, 6]. El îl cunoaşte şi ne învaţă şi pe noi”.

1

„Dar oare Duhul se vede?”

Apostolii L-au văzut pogorând în chip de limbi de foc, dar noi îl simţim în noi. Este mai dulce decât tot ce-i pă­mântesc. Pe El L-au gustat prorocii şi au vorbit norodului, şi norodul le dădea ascultare. Sfinţii Apostoli au primit pe Duhul Sfânt şi au propovăduit oamenilor mântuirea netemându-se de nimic, fiindcă Duhul lui Dumnezeu îi întă­rea. Guvernatorului care-l ameninţa cu răstignirea dacă va mai propovădui, Apostolul Andrei i-a spus:
„Dacă m-aş teme de cruce, n-aş mai propovădui-o.”

Aşa şi toţi ceilalţi apostoli şi apoi mucenicii şi, mai apoi, sfinţii cuvioşi mergeau cu bucurie la chinuri şi sufe­rinţă. Şi toate acestea pentru că Duhul Sfânt e bun şi dulce şi el atrage sufletul să iubească pe Domnul şi din pricina dulceţii Duhului Sfânt sufletul nu se teme de suferinţe.
Mulţi sfinţi mucenici au cunoscut în suferinţe pe Dom­nul şi ajutorul Lui. Mulţi monahi săvârşesc mari nevoinţe şi suferă aspre osteneli pentru Domnul; şi ei au cunoscut pe Domnul şi se tem să nu fie biruiţi în patimile lor şi se roagă pentru întreaga lume şi harul lui Dumnezeu îi înva­ţă să iubească pe vrăjmaşi, pentru că cine nu iubeşte pe vrăjmaşi nu poate să cunoască pe Domnul, Care a murit pe cruce pentru vrăjmaşi, ne-a dat pildă în El însuşi şi ne-a dat porunca de a-i iubi pe vrăjmaşi [Mt 5,44].
Domnul este iubire şi ne-a poruncit să ne iubim unii pe alţii [In 13, 34] şi să-i iubim pe vrăjmaşi; Duhul Sfânt ne învaţă această iubire [1 In 4,12-13].
Sufletul care n-a cunoscut pe Duhul Sfânt nu înţelege cum e cu putinţă a-i iubi pe vrăjmaşi şi nu primeşte aceasta; dar Domnul are milă de toţi şi cine vrea să fie cu Domnul, acela trebuie să-i iubească pe vrăjmaşi.
Cine a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt, acela se face asemenea Domnului, după cum a zis Ioan Teologul: „Vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea aşa cum este” [1 In 3,2] şi vom vedea slava Lui [In 17,24].
Tu zici că mulţi oameni suferă de tot felul de nenoro­ciri şi de la oamenii răi; dar eu te rog: smereşte-te sub mâ­na cea tare a lui Dumnezeu şi atunci harul te va învăţa şi tu însuţi vei voi să suferi pentru iubirea Domnului. Iată ce te învaţă Duhul Sfânt pe Care L-am cunoscut în Biserică.
Dar cine-i ocărăşte pe oamenii răi şi nu se roagă pentru ei, acela nu va cunoaşte niciodată harul lui Dumnezeu.

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oareca­re, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumne­zeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

1


Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se în­grijeşte de nimic.


Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine în­suşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-l dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu.Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţu­ieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întris­teze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

„DOMNUL NU TE UITĂ NICIODATA,,

Domnul ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne iu­beşte mai mult decât iubeşte o mamă, căci o mamă îşi poate uita copilul, dar Domnul nu ne uită niciodată. Şi dacă Domnul însuşi n-ar fi dat Duhul Sfânt poporului or­todox şi marilor noştri păstori, n-am fi putut şti cât de mult ne iubeşte El.

Slavă Domnului şi marii Lui milostiviri, că unor oa­meni păcătoşi El le dă harul Duhului Sfânt. Bogaţii şi îm­păraţii nu cunosc pe Domnul, dar noi, nişte monahi şi păs­toriţi sărmani, îl  cunoaştem pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Pentru a cunoaşte pe Domnul n-avem nevoie nici de bogăţii, nici de învăţătură, ci e nevoie să fim ascultători şi înfrânaţi, să avem duh smerit şi să-l iubim pe aproapele, şi Domnul va iubi un asemenea suflet şi Se va arăta pe Sine însuşi sufletului şi îl va învăţa iubirea şi smerenia, şi-i va da tot ceea ce are nevoie pentru a-şi găsi odihna în Dum­nezeu.

Oricât am învăţa, e cu neputinţă să cunoaştem pe Dom­nul dacă nu vom vieţui după poruncile Lui, pentru că nu prin ştiinţă, ci prin Duhul Sfânt se face cunoscut Domnul. Mulţi filozofi şi savanţi au ajuns la credinţa că Dumnezeu există, dar nu L-au cunoscut pe Dumnezeu. Şi noi, mona­hii, învăţăm ziua şi noaptea Legea Domnului, dar nu toţi ajung să-L cunoască, chiar dacă cred în El.

A crede că Dumnezeu există e un lucru, dar a-L cu­noaşte pe Dumnezeu e altceva.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sursa

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s