​Prima icoană a lui Hristos

MITROPOLITUL ILARION ALFEYEV ICONOGRAFIE

Potrivit unei istorioare, prima icoană a lui Hristos ar fi apărut încă din timpul vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece. În cazul în care Hristos nu ar fi putut să vină, slujitorul trebuia să-I facă portretul, la porunca lui Abgar, şi să i-l aducă (slujitorul respectiv fiind pictor).

Foto: Oana Nechifor

În tradiţia ortodoxă, icoana nu este doar un element deco­rativ bisericesc sau un obiect util pentru celebrarea slujbelor: ne rugăm în faţa ei, o sărutăm, o considerăm un obiect sfânt.
Potrivit unei istorioare, prima icoană a lui Hristos ar fi apărut încă din timpul vieţii Sale. Fiind bolnav de lepră, regele Abgar al Edesei şi-a trimis un slujitor la Mântuitorul pentru a-L ruga să vină să-l vindece. În cazul în care Hristos nu ar fi putut să vină, slujitorul trebuia să-I facă portretul, la porunca lui Abgar, şi să i-l aducă (slujitorul respectiv fiind pictor). Pri­mind mesajul regelui, Hristos a luat o bucată de pânză albă curată, S-a spălat cu apă pe faţă şi S-a şters apoi cu bucata de pânză pe care au rămas impregnate trăsăturile Sfintei Sale Feţe. Veacuri întregi, această reprezentare a lui Hristos nefăcută de mână omenească s-a păstrat la Edesa, fiind menţionată de Evagrie Ponticul în Istoria bisericească (în veacul al VI-lea), de Sfântul Ioan Damaschin (în veacul al VII-lea) şi de Sfinţii Pă­rinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic.
În 944, icoana nefăcută de mână omenească a fost dusă cu fast la Constantinopol. În cinstea acestui eveniment, împăratul Constantin al VII-lea a alcătuit o slujbă şi a stabilit ziua de 16 august ca sărbătoare a Sfintei Feţe sau a Sfintei Mahrame a Domnului, care se săr­bătoreşte până în zilele noastre. În timpul jefuirii Constanti­nopolului de către cruciaţi în 1204, această mahramă s-ar fi pierdut, deoarece nu mai este menţionată deloc după aceea. Celebrul giulgiu de la Torino, tot nefăcut de mână omenească, nu este acelaşi lucru cu mahrama de la Edesa, iar originea lui este diferită: pe el este impregnat trupul lui Hristos zăcând în mormânt.
În afară de icoana nefăcută de mână omenească existau în vechime şi alte reprezentări ale lui Hristos. Eusebiu de Cezareea menţionează în veacul al IV-lea o statuie a lui Hristos ridicată de femeia care suferea de scurgerea sângelui, pe care o vindecase Hristos (Matei 9, 20-23). Acelaşi Eusebiu afirmă că ar fi văzut portrete ale lui Hristos şi ale Apostolilor Petru şi Pavel, făcute încă din timpul vieţii lor. Potrivit tradiţiei, prima icoană a Maicii Domnului se datorează Sfântului Evanghelist Luca, fapt menţionat de Teodor „anagnostul”, lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol şi istoric din veacul al VI-lea.
(Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Taina credinţei. Introducere în Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Doxologia, pp. 183-184)

Sursa

Metoda sau cele 100 capete

Metoda si regula amanuntita….

Cunoasterea scopului premerge oricarui lucru. Iar scopul acestei lucrari este sa arate care este temelia.
Daca cunoasterea scopului premerge oricarui lucru, iar scopul nostru este sa spunem cele ce ajuta la cresterea duhovniceasca, iar al tau, sa vietuiesti cu adevarat potrivit celor spuse, trebuie ca înainte de orice sa cercetam spre ce plinatate a gândirii celei dupa Hristos privind, sa punem un început folositor ca temelie ca, apoi, cu timpul, împartasindu-ne de ajutorul cel de sus, cu îmbelsugare, sa tindem si spre un acoperis potrivit zidirii de Duhul.

Începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu este sa vietuim potrivit cu poruncile Mântuitorului. Iar sfârsitul ei este sa ne întoarcem la harul desavârsit al Preasfântului si de viata începatorului Duh, dat noua prin dumnezeiescul Botez.

Deci, începutul oricarei lucrari dupa Dumnezeu, este, pe scurt, sa ne grabim în tot chipul cu toata puterea, sa vietuim dupa legea tuturor poruncilor îndumnezeitoare ale Mântuitorului. Iar sfârsitul este sa ne întoarcem, prin pazirea lor, la zestrea data noua de sus si de la început(din sfintita cristelnita, adica la desavârsita alcatuire si nastere duhovniceasca a noastra din nou, prin Har; sau, daca îti place sa numesti acest dar altfel, la lepadarea vechiului Adam cu faptele si poftele lui si la îmbracarea celui nou si duhovnicesc (Coloseni 3, 9-10), care este Domnul Iisus Hristos. Caci zice dumnezeiescul Pavel: Copiii mei, pe care iarasi va nasc în dureri, pâna când va lua Hristos chip în voi (Galateni 4, 19);
si:
Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat (Galateni 3, 27).
Cel ce vietuieste dupa Dumnezeu, trebuie sa împlineasca toate poruncile. Dar cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine celor dintâi si celor mai cuprinzatoare
Precum am spus, începutul si radacina a toata lucrarea aceasta este vietuirea potrivit cu poruncile mântuitoare; iar tinta si roada ei este reîntoarcerea la harul desavârsit al Duhului, daruit noua prima data prin Botez. Acest har se afla în noi – Ťcaci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile Saleť (Romani 11, 29) – însa harul acesta este înecat de patimi, dar se poate descoperi prin lucrarea poruncilor. De aceea, se cuvine sa ne silim în tot chipul sa curatim si sa facem cât mai vadita aratarea Duhului în noi prin împlinirea, dupa putinta, a tuturor acestor porunci. Caci faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor meleť – zice fericitul David catre Dumnezeu (Psalmi 118, 105) – si Ťporunca Domnului stralucita (este cea) care lumineaza ochii (Psalmi 18, 9), si … spre toate poruncile Tale m-am îndreptatť (Psalmi 118, 128). Iar cel ce se odihnea pe piept (sfântul apostol Ioan) zice: ŤCel ce pazeste poruncile Lui, ramâne întru El si El întru acela (I Ioan 3, 24), si Ťporuncile Lui nu sunt greleť (I Ioan 5, 3). Mântuitorul zice, de asemenea: ŤCel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste; iar cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi de Tatal Meu si Eu îl voi iubi pe el si Ma voi arata luiť (Ioan 14, 21), si ŤDe Ma iubeste cineva pe Mine, va pazi cuvântul Meu si Tatal Meu îl va iubi pe el si l el vom veni si ne vom face locas la el (Ioan 14, 23), si ŤCel ce nu Ma iubeste pe Mine, cuvintele Mele nu le pazesteť (Ioan 14, 24).

Dar, mai mult decât acestora, cea mai mare parte a lucrarii sale trebuie sa o închine poruncilor celor dintâi si mai cuprinzatoare, oarecum maicilor celorlalte. Caci, numai asa vom merge fara greseala spre tinta ce ne sta înainte, adica vom pune început bun si vom ajunge la sfârsitul dorit sau la aratarea Duhului (I Corinteni 12, 7).
………………..……………………………………………………………………………
De fapt, noi nadajduim ca, prin chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, vom primi cu siguranta mila si viata adevarata, ascunse în El (Coloseni 3, 3). Caci numele Domnului Iisus Hristos, strigat cu curatie înauntru inimii, e ca un izvor dumnezeiesc nesecat din care tâsnesc cu prisosinta acele bunatati.

Hristos nu se salasluieste în inima noastra daca nu I ne deschidem si noi în mod constient si voit. Iar aceasta noi nu o putem face decât gândindu-ne mereu la El si la tot ce înseamna El pentru noi si pomenindu-L sau chemându-L pe nume. În sensul acesta însusi numele Lui, chemat continuu, e o deschidere continua a inimii pentru Hristos cu o tot mai mare afectiune fata de El si deci un mijloc de a-L avea salasluit în noi, într-o lucrare tot mai simtita. Nu numele luat în sine cuprinde pe Hristos (poate în aceasta consta caracterul gresit al curentului ŤImeaslaviať de la 1913 între calugarii rusi din Athos), ci numele chemat cu credinta, adica alipirea noastra de El însusi, prin pomenirea afectuoasa a lui. Atunci se face o legatura între noi si El, ca de la persoana la persoana si, deci, o comunicare a puterii lui catre noi.
Domnul nostru Iisus Hristos în vremea patimii mântuitoare a lasat acestea ucenicilor Sai ca pe niste porunci testamentare si ca pe o mostenire dumnezeiasca; la fel si dupa înviere.
De aceea, Însusi Preabunul si Preadulcele Domn al nostru Iisus Hristos a lasat acestea, ca un Parinte adevarat si iubitor tuturor celor ai Sai, ca pe niste porunci si mângâieri testamentare, ca pe niste chezasii sprijinitoare dulci si întaritoare sau, mai bine zis, ca o mostenire de nerapit, daruita de Dumnezeu, atât cât a ajuns la patima Sa de bunavoie pentru noi, cât si când s-a aratat Apostolilor dupa înviere; ba si când avea sa se întoarca la Tatal Sau prin fire si la al nostru prin har.
Aceasta a facut-o, spunând ucenicilor în preajma patimii Sale: Tot ce veti cere în numele Meu, va voi face (Ioan 14, 13); si: Amin, amin zic voua, ca toate câte le veti cere de la Tatal în numele Meu, va va da voua. Pâna acum n-ati cerut nimic în numele Meu; cereti si veti primi, ca bucuria voastra sa fie deplinať. Si: ŤÎn acea zi veti cere în numele Meu (Ioan 16, 23-26).
Si iarasi, dupa înviere a zis: ŤCelor ce cred, le vor urma aceste semne: în numele Meu, draci vor scoate, în limbi noi vor graiť (Marcu 16, 17-18) si celelalte. Lucruri asemanatoare acestora spune si ucenicul ce se odihnea pe pieptul lui Iisus: ŤÎnca si multe alte semne a facut Iisus înaintea ucenicilor Sai, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Iar acestea s-au scris ca sa credeti ca Iisus este Hristos Fiul lui Dumnezeu si, crezând, viata sa aveti întru numele Meuť (Ioan 20, 30-31). Iar dumnezeiescul Pavel zice: ŤÎntru numele lui Iisus tot genunchiul sa se pleceť (Filipeni 2, 10) si cele urmatoare. Dar si în Faptele Apostolilor s-a scris: ŤAtunci Petru fiind plin de Duhul Sfânt, a grait: cunoscut sa va fie voua tuturor si întregului Israel ca prin numele lui Iisus Nazarineanul, pe care voi l-ati rastignit si pe care Dumnezeu l-a ridicat din morti, acesta sta înaintea voastra sanatosť (Fapte 4, 8-10); iar putin mai încolo: ŤSi nu este în nici un altul mântuirea. Caci nu este alt nume dat între oameni, în care trebuie sa ne mântuim noiť (Fapte 4, 12).
Si Mântuitorul a spus: ŤDatu-mi-s-a toata puterea în cer si pe pamântť (Matei 28, 18). Aceasta a spus-o si prin cele ce le-a zis Dumnezeu-Omul catre Apostoli înainte de rastignirea pe cruce: Pace las voua, pacea Mea dau vouať (Ioan 14, 27); si: Acestea le graiesc, ca întru Mine pace sa avetiť (Ioan 16, 33); si: Aceasta este porunca Mea, sa va iubiti unii pe altiiť (Ioan 15, 12); si: Întru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea iubire într-olaltať (Ioan 13, 35); si: precum M-a iubit pe Mine Tatal si Eu v-am iubit pe voi. Ramâneti întru iubirea Mea. De veti pazi poruncile Mele, veti ramâne în iubirea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramân în iubirea Lui (Ioan 15, 9-11).
…………………..…………………………..………………………………………………….
De aceea, si tu, învatând acestea cu întelegere si dorind sa deprinzi partea cea buna, care nu se va lua de la tine, a linistii ce duce la cer, urmeaza legilor bine orânduite, precum ti s-a aratat. Îmbratiseaza întâi, cu bucurie, ascultarea, apoi, linistea. Caci precum faptuirea este calea spre vedere (contemplare), asa ascultarea e calea spre liniste. Nu trece, cum s-a scris, hotarele pe care le-au pus parintii taiť (Proverbe 22, 28); si: Vai celui singurť (Ecclesiastul 4, 10). În felul acesta, punând temelie buna, cu înaintarea vremii, vei pune si acoperis stralucitor zidirii Duhului. Caci, precum, acolo, unde începutul e rau, totul e vrednic de lepadat, tot asa, acolo, unde începutul e bun, totul e frumos si bine orânduit, desi uneori se întâmpla si invers, dar aceasta vine din vointa si hotarârea noastra.
…………………………….…………………………..………………………………………
Al treilea lucru cerut e sa nu-ti faci voia proprie. Caci e spre paguba celui spre ascultare sa faca voia sa. El trebuie sa si-o taie pe aceasta totdeauna de buna voie, adica nu silit de parintele sau.
Al patrulea e sa nu se împotriveasca în cuvânt si sa nu se certe, în general, pentru ca împotrivirea în cuvânt si cearta nu sunt ale celor bine credinciosi. Caci scrie sfântul Pavel: ŤIar daca cineva este iubitor de sfada, noi acest obicei, nu-l avem, nici Bisericile lui Dumnezeuť (I Corinteni 11, 16). Daca acestea sunt oprite îndeobste tuturor crestinilor, cu atât mai mult monahilor, care au fagaduit sa se supuna cu sinceritate, dupa pilda Domnului. Caci împotrivirea în cuvânt si iubirea de sfada îsi au început în voia proprie, care vietuieste împreuna cu necredinta si cu mânia cugetului. Pentru ca s-a spus: Calugarul mândru în cugetare se împotriveste cu tarie. Iar contrariul acestui lucru, adica împotrivirea în cuvânt si neiubirea de sfada vine din credinta si din smerita cugetare.
În al cincilea rând, acesta trebuie sa pazeasca sinceritatea, adica sa faca o marturisire amanuntita si sincera întâistatatorului, cum am dat si la tundere, ca în fata înfricosatului scaun al lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu si a sfintilor îngeri, fagaduind sa avem ca inceput si sfârsit, împreuna cu alte fagaduinte si îndatoriri ale noastre fata de Domnul, si marturisirea celor ascunse ale inimii. Caci a spus si dumnezeiescul David: ŤAm zis: vesti-voi faradelegea mea Domnuluiť (Psalmi 31, 6) s.a. Dar si Scararul zice: Ranile descoperite nu se vor face mai rele, ci se vor tamadui.
În textul grec se spune: Ranile biruiteť. Descoperirea gresalelor în fata altuia si prin aceasta în fata lui Dumnezeu, înseamna o adevarata biruire a lor, sau un efort al omului de a se dezlipi de ele, efort ajutat de puterea celuilalt, dar mai ale de a lui Dumnezeu. Ele sunt pironite de cel ce le marturiseste la stâlpul dezaprobarii, ca niste lucruri urâte; nu le mai ocroteste, nu le mai apara ca pe niste lucruri care nu sunt chiar atât de condamnabile. E un fel de pironire a lor pe cruce.

Fiecare virtute se întipareste în firea noastra treptat, sau firea noastra ia forma ei dinamica si plina de putere, biruind tot mai mult valul unei opozitii, al unei porniri egoiste spre placere. Înaintarea din virtute în virtute este o lupta continua cu aceste valuri care voiesc sa ne traga în ele, o lupta de continua crestere în putere. Numai asa se ajunge la starea de înfrângere a tuturor patimilor, a tuturor valurilor lor, ca la un port al linistii. Nepatimirea concentreaza în ea rezultatul unor eforturi duse, în acest sens, pâna la capat.

………………………………………………………………………………………………………………………………….

Un oarecare dintre întelepti a spus ca leacurile celor contrare sunt cele contrare. Fiindca, deci, pricina tuturor leacurilor întristatoare este neascultarea si mândria, iar a celor de bucurie este ascultarea si zdrobirea inimii, cel ce doreste sa vietuiasca fara greseala trebuie sa petreaca în supunerea fata de un parinte încercat si nesupus înselarii – care-si are puterea într-o îndelungata deprindere si în cunoasterea celor dumnezeiesti si în viata împodobita cu cununa virtutilor – si sa socoteasca porunca si sfatul lui ca pe cuvântul si sfatul lui Dumnezeu. Caci mântuirea este întru sfatuire multať, zice Solomon (Proverbe 11, 14); si ŤBarbatul nesfatuit e dusmanul sauť. Iar daca s-a întâmplat unora dintre Parintii cei vestiti sa dobândeasca linistea îndumnezeitoare si desavârsirea cea dupa Dumnezeu, chiar si fara deprinderea în ascultare, aceasta s-a întâmplat prin descoperire dumnezeiasca si foarte rar. Dar s-a scris ca ceea ce se întâmpla rar nu e lege a Bisericii, precum cu o singura rândunica nu se face primavara. Pentru aceea, tu încrede-te în supunerea adevarata, ca într-o stiinta care te calauzeste la linistea preafrumoasa si lasa cele ce s-au întâmplat, prin iconomie, o singura data, si tine seama de cele rânduite îndeobste de cuviosii Parinti. În felul acesta te vei învrednici si de cununa celor ce vietuiesc dupa lege.
Pentru ca, ce? Se va hotarî cineva sa porneasca pe drumul ce i se deschide în fata, daca nu l-a cunoscut din cercare, fara un povatuitor neînselator? Nu va porni cineva pe talazurile marii, lipsit de un cârmaci priceput. Pentru ca nu se va apuca cineva de vreun mestesug oarecare si de vreo stiinta fara un învatator nesupus ratacirii. Se va apuca atunci oare, de mestesugul mestesugurilor si de stiinta stiintelor si va porni pe calea ce duce la Dumnezeu si pe marea nesfârsita, sau va îndrazni sa înceapa vietuirea monahala, care s-a asemanat cu vietuirea îngereasca, adica nevointa cu ea, si va crede siesi ca va ajunge la capatul din urma al ei, fara un povatuitor si cârmaci si învatator încercat si adevarat? Cu adevarat, unul ca acesta, oricine ar fi el, se amageste pe sine în chip nebunesc si a ratacit înainte de a pune un început, ca unul ce nu se nevoieste dupa lege. Dimpotriva, cel ce asculta de rânduielile Parintilor, a ajuns la tinta înainte de a porni pe cale. Caci de unde putem sti din alta parte, daca luptam dupa cuviinta împotriva trupului, si daca ne înarmam împotriva patimilor si a demonilor? Pentru ca, precum s-a spus, patimile stau lânga virtuti si locuiesc usa lânga usa.

Când cultivam o virtute, se trezeste în noi o dorinta contrara; când ne înfrânam de la placeri, se trezeste în noi dorinta dupa acele placeri, întrucât le lasam mult timp nesatisfacute; când ne smerim, se trezeste în noi dorinta de a ne arata ca suntem cineva. Numai cel ce a ajuns la treapta desavârsita a virtutilor, a dobândit nepatimirea, sau a desfiintat în sine total putinta de trezire a dorintei dupa placerile contrare.

Sau, cum vom putea sa stapânim simturile trupului si sa armonizam puterile sufletului ca pe niste coarde ale unei chitari? Mai bine zis, cum vom putea deosebi glasurile, descoperirile, mângâierile si vederile (contemplatiile) dumnezeiesti? Sau viclesugurile, amagirile si nalucirile dracesti? Si, ca sa spunem pe scurt, cum ne vom învrednici sa ajungem la unirile cu Dumnezeu, la lucrarile îndumnezeitoare si la taine, fara învatatura unui învatator adevarat si luminat? Cu adevarat nu se poate, nu se poate! Caci îl vedem si pe vasul ales, pe Preafericitul Pavel, învatatorul celor negraite, gura a lui Hristos, lumina a lumii, soare de obste, învatatorul lumii crestine, vestind si tâlcuind împreuna cu Apostolii Evanghelia. Iar pricina e, precum spune Ťca nu cumva sa alerg, sau sa fi alergat în desert (Galateni 2, 2). Ba mai mult, vedem însasi Întelepciunea de sine, pe însusi Domnul nostru Iisus Hristos spunând despre Sine: M-am coborât din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Tatalui care M-a trimis pe Mineť. Iar despre Preasfântul si de viata facatorul Duh spune ca nu va grai de la sine, ci câte va auzi va grai (Ioan 16, 13).
De dragul rânduielii, care tine la un loc atât cele ceresti cât si cele pamântesti, suntem stapâniti de frica, de uimire si de spaima, pentru nimicnicia si trândavirea noastra si pentru cele alese din prostie, din parere de sine, spre o vietuire stângace, primejdioasa, dupa o rânduiala proprie si în chip nesupus. Caci, cu adevarat, lupta aceasta e plina de frica si zeci de mii sunt tâlharii si nenumarate cursele ispititorilor. Pe lânga acestea, caderile nu se pot numara. De aceea, din cei multi, foarte putini sunt cei ce se mântuiesc (Luca 13, 23). Acestia însa trebuie sa-si faca drumul precum voiesc. Caci, precum s-a scris, Ťfocul va cerca cum este lucrul fiecaruiať (I Corinteni 3, 13); si: ŤTu vei rasplati fiecaruia dupa faptele luiť (Psalmi 61, 11). Dar nu pur si simplu dupa cum voiesc ei, ci dupa cum trebuie sa voiasca si sa vietuiasca. Dee Domnul întelegere tuturor (II Timotei 2, 7).
Deci, tu si tot cel ce voieste sa vietuiasca dupa Dumnezeu, cunoscând din aceste cuvinte, ca dintr-un ciucure, toata tesatura aurita si duhovniceasca a fericitei ascultari, grabeste-te sa afli, cum s-a aratat mai înainte, un învatator neînselator si desavârsit. Iar semnul celor desavârsiti este, dupa purtatorul de Hristos Pavel, hrana tare (Evrei 5, 14). Acestia au, prin deprindere, simturile întarite ca sa dobândeasca binele si raul.
Cautându-l în felul acesta, adica cu osteneala si credinta, nu te vei mai abate de la tinta pusa înainte. Caci, Ťtot cel ce cere – spune Dumnezeiasca Scriptura – va lua si cel ce cauta va afla, si, celui ce bate i se va deschideť (Matei 7, 8). Acela îti va descoperi pe rând si dupa rânduiala, toate cele datorate si lui Dumnezeu placute si te va calauzi spre cele iubite de Dumnezeu si înca si mai duhovnicesti si nedescoperite celor multi. Aceste, pentru ca te va vedea bucurându-te din suflet de cumpatare, de putinatate si de simplitate în mâncari si bauturi, de acoperisul cu care te multumesti, de îmbracaminte si multumindu-te cu cele de folos si potrivite si trebuincioase timpului si ca nu cauti cele de prisos si moi, cu care se mândresc cei ce vietuiesc, în chip neîntelept, în lux si stralucire si-si înfig sulita în ei si în mântuirea lor. Caci zice marele Apostol: Ťavând mâncare si acoperis, vom fi îndestulati cu aceste (I Timotei 6, 8).
………………………………………………..…………………………………………………..
Credinta este îndoita. Însemneaza-ti ca credinta, dupa cuvintele predate de Dumnezeu, este îndoita. Una e, îndeobste, cea a tuturor crestinilor ortodocsi, iar alta a unora putini care prin împlinirea tuturor poruncilor îndumnezeitoare s-au reîntors la chip si asemanare si, astfel, s-au îmbogatit cu lumina dumnezeiasca a harului si si-au razimat toata nadejdea în domnul (Psalmi 72, 27).
Împlinirea continua a poruncilor, sau întarirea în virtuti, îndumnezeieste pe om, pentru ca ele îl unesc cu Dumnezeu tot mai mult, îl pun în comunicare tot mai puternica cu El. cunoscând prin traire puterea lui Dumnezeu, el îsi pune toata nadejdea în Dumnezeu. Un astfel de om are o vedere (o simtire) a harului ca lumina. Caci harul ca deschidere a lui Dumnezeu spre omul care s-a deschis si el lui Dumnezeu, e în acelasi timp lumina în calitatea lui de manifestare a iubirii lui Dumnezeu, dat fiind ca orice deschidere a persoanei spre alta se arata ca lumina. Cu cât bunatatea ce se deschide este mai mare, sau cu cât deschiderea însasi este mai sincera si mai totala, cu atât lumina lui e si ea mai puternica. Lumina lui Dumnezeu Celui atotbun covârseste lumina saraca a omului, sau îl umple pe acesta de o lumina adânca si persistenta. În felul acesta faptele izvorâte din credinta fara vedere, de la început, duc la o credinta superioara.

Si aceasta, în asa masura, – o, minune! – ca, dupa cuvântul Domnului, ei nu mai deosebesc nimic (nu mai au nici o îndoiala) în vremea rugaciunii, în cererile ce le îndreapta spre Dumnezeu, ci cer cu credinta si de aceea primesc îndata cele ce le sunt de folos. Astfel, acesti fericiti au dobândit, din faptele sincere, credinta sigura, ca unii ce au aruncat de la ei toata cunostinta, deosebirea, îndoiala si grija si s-au botezat (s-au scufundat) cu totul întregi în betia dumnezeiasca a credintei, a nadejdii si a iubirii fata de Dumnezeu si s-au schimbat cu schimbarea mai înalta si fericita a dreptei Celui Preaînalt, dupa proorocul David (Psalmi 76, 10).
Acestia s-au ridicat peste cunostinta lucrurilor deosebite între ele, peste trecerea prin cunostinta de la unul la altul, de aceea si peste deosebirea lor si peste îndoiala pe care legile lor naturale o pot trezi în putinta împlinirii de catre Dumnezeu a cererilor lor. Ei se afla în betia treaza de care a vorbit Sfântul Grigorie de Nyssa, adica în bucuria entuziasta a unirii cu Dumnezeu cel preaiubitor. Daca orice unire prin iubire pricinuieste un fel de betie, întrucât se revarsa în cei uniti o putere de viata de la unul la altul, cu atât mai mult unirea prin iubire cu Dumnezeu. Ei sunt scufundati cu totul în betia credintei, a nadejdii neîndoielnice si a iubirii fata de Dumnezeu, dar mai ales în betia trairii covârsitoare a valului de viata ce le vine din Dumnezeu. Acesta este un botez launtric în Dumnezeu, sau în Duhul Lui cel Sfânt. Dar pentru a se scufunda în Dumnezeu, trebuie sa se scufunde sau sa se boteze ei însisi, iesind din superficialitatea saraca a pacatului, traita în limitarea egoismului. Numai acolo se întâlnesc cu Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul zice: ŤScara Împaratiei acesteia este înauntrul tau, ascunsa în sufletul tau. Boteaza-te pe tine însuti spalându-te de pacat si vei afla acolo trepte, pe care vei putea urcať.

Despre credinta dintâi, nu-i acum timpul potrivit sa vorbim pe larg, dar e foarte potrivit sa vorbim despre a doua. Aceasta rasare si se câstiga ca un fel de rod din cea dintâi, caci credinta este ca o radacina si ca un început al linistii îndumnezeitoare. Daca nu crezi, zice Sfântul Ioan Scararul, cum te vei linisti?
Credinta tare da o statornicie si o liniste fata de grijile care-l chinuie pe om. Cu atât mai mult credinta din experienta unirii cu Dumnezeu, izvor a toata puterea si a vietii fara stirbiri.

De aceea, zice proorocul David: Crezut-am, de aceea am graitť (Psalmi 115, 1). Iar Marele Apostol Pavel zice: Credinta este temelia celor nadajduite, dovada lucrurilor nevazute (Evrei 11, 1) si: Dreptul din credinta va fi viu (Romani 1, 17) s.a. Însusi Mântuitorul zice catre ucenicii care cereau sa le mareasca credinta: Daca ati avea credinta cât un graunte de mustar, ati zice smochinului acesta: Scoate-ti radacina si te sadeste în mare, si v-ar asculta. Si, daca ati avea credinta si nu ati deosebi (nu v-ati îndoi), nu numai cu smochinul ati face asa, ci si daca ati zice muntelui acesta: Ridica-te si te arunca în mare, s-ar face si toate câte ati cere în rugaciune, crezând, ati primiť (Matei 21, 22) s.a., si apoi: Credinta ta te-a mântuit (Matei 9, 22).
., si apoi: Credinta ta te-a mântuit (Matei 9, 22).
Dar scrie si cuviosul Isaac: credinta este mai subtire decât cunostinta, dupa cum cunostinta este mai subtire decât cunoasterea lucrurilor ce cad sub simturi.
Perceperea lucrurilor sensibile este proprie oricui, chiar si regnului animal. Cunostinta unor principii rationale este mai subtila, caci implica o putere de abstragere de la lucrurile sensibile si de la multitudinea lor. Dar credinta este mai subtila si decât aceasta cunostinta, caci surprinde indefinitul, care e forma realitatii celei mai înalte, sau a persoanei. Cine poate defini persoana cuiva, nesfârsita în manifestarile ei mereu noi si surprinzatoare? Ea nu poate fi nicidecum cuprinsa în definitiile exacte ale cunoasterii rationale, cu atât mai mult, cine poate defini experienta prezentei si lucrarii Persoanei supreme a lui Dumnezeu? Credinta este modul de sesizare a celor mai subtile realitati, fiind ea însasi cel mai subtil mod de cunoastere. Caci numai credintei i se dezvaluie persoana celuilalt, care nu vrea sa fie redusa la obiect si nu poate fi redusa la obiect.

Caci toti sfintii, învrednicindu-se sa afle aceasta stare care este iubirea de Dumnezeu, vietuiesc, din puterea credintei, în desfatarea petrecerii celei mai presus de fire. Iar credinta numim, nu pe aceea prin care crede cineva în deosebirea preaslavitelor si dumnezeiestilor Ipostasuri si în Fiinta preaînalta si unica a dumnezeirii, apoi în minunata întrupare în omenitate, în primirea firii noastre, chiar daca si aceasta e foarte înalta, ci acea credinta care rasare în suflet din lumina harului, având marturia mintii si sprijinind inima sa biruie orice îndoiala, din siguranta nadejdii, care o fereste de orice înselare. Este credinta care nu se arata pe sine în daruirea auzului urechilor, ci în ochii(duhovnicesti care vad tainele ascunse în suflet si bogatia dumnezeiasca cea ascunsa ochilor fiilor trupului si descoperita în Duhul celor ce ospateaza la masa lui Hristos, prin umblarea în legile Lui, cum a spus El însusi: De veti pazi poruncile Mele, voi trimite voua pe Mângâietorul, Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi; si Acela va va învata pe voi tot adevarulť s.a. (Ioan 14, 17, ; 16, 13); si iarasi: Pâna va veni Acela, care este desavârsirea tainelor, si ne vom învrednici în chip aratat de descoperirea lor, credinta liturghiseste între Dumnezeu si sfinti taine negraite.

Credinta a doua, mai înalta, este o vedere în Duhul a bogatiei bunatatii lui Dumnezeu, venita în sufletul celor ce au împlinit poruncile Lui si, punându-se, prin aceasta, în legatura de iubire cu El, si-a subtiat vederea ochilor duhovnicesti. Ei se hranesc din aceasta bogatie ca de la o masa dumnezeiasca aflata în ei însisi. Prezenta acestei bogatii în sufletul cuiva, este prezenta Duhului însusi, caci El le face proprii si intime sufletului. Dar în viata pamânteasca aceasta bogatie nu este în mod deplin descoperita de aceea credinta are înca un rol în aceasta viata: ea este liturghisitorul care ne face cu putinta trairea acestor taine. Este mijlocitoare între noi si Dumnezeu; e ca un ochi care este necesar si totusi ca un ochi în care e prezenta, prin reflectare si în acelasi timp prin lucrare directa, lumina, puterea si bunatatea ce radiaza din Dumnezeu.

Trebuie sa fii neîmprastiat, iar aceasta ti-o va arata cuviosul Isaac, care zice: Daca pofta este rodul simturilor, apoi sa taca cei care sustin ca pazesc pacea mintii cu atentia împrastiata, si : Cu cei împrastiati sa nu te însotesti.

Trebuie sa fii fara griji, iar în aceasta privinta sa-ti fie de învatatura ceea ce spune Domnul în Evanghelie: ŤPentru aceea, va zic voua: nu va îngrijiti în sufletul vostru ce veti mânca, nici pentru trupul vostru cu ce va veti îmbraca. Oare nu e sufletul mai mult decât mâncarea si trupul mai mult lecât haina? Cautati la pasarile cerului ca nici nu semana, nici nu secera, nici nu aduna în jitnite. Si Tatal vostru cel din ceruri le hraneste pe ele. Nu sunteti voi mai mult decât ele? Si cine dintre voi, îngrijindu-se, poate sa adauge un cot la statura sa? Iar pentru haina, de ce va îngrijiti? (Matei 6, 25-28). Si putin mai încolo: Deci nu va îngrijiti zicând: ce vom mânca, sau ce vom bea, sau ce vom îmbraca. Caci toate acestea le cauta neamurile. Stie Tatal vostru cel din ceruri ca aveti trebuinta de toate acestea. Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si aceste toate se vor adauga voua. Deci, nu va îngrijiti de ziua de mâine, caci ziua de mâine se va îngriji de ale ei. Ajunge zilei rautatea ei (Matei 6, 31-34).
Dar zice si Sfântul Isaac: De nu te-ai eliberat de griji, sa nu cauti lumina în sufletul tau.
Grijile umplu cugetarea total de lucrurile necesare trupului; o trag la suprafata. Lucrurile îsi pierd transparenta. Adâncurile sufletului, cu transparenta lor spre planul dumnezeiesc, se acopera. Cugetarea nu mai este preocupata de senul vietii. Acest sens nu se mai pune în evidenta, nu mai e loc si timp în suflet pentru el.
Iar Scararul zice si el: Un fir de par tulbura ochiul, iar o mica grija alunga linistea. Caci linistea este lepadarea gândurilor si renuntarea la grijile asa-zis îndreptatite. Cel ce a dobândit linistea, nu se va mai îngriji nici de trupul sau. Caci Ťnemincinos este Cel ce a fagaduit aceasta. (Evrei 10, 23).
Trebuie sa iubesti tacerea, aceasta decurge din însiruirea cuvântului. Dar zice cuviosul Isaac si despre aceasta: ŤCel ce-si înfrâneaza limba de la bârfire, pazeste inima lui de patimi; si cel ce curata inima lui de patimi,vede în tot ceasul pe Domnul; si: Când vei pune toate faptele vietuirii tale pe un taler si tacerea pe celalalt, vei afla ca ea cântareste mai greu. Si: ŤMai presus de toate iubeste tacerea, ca ea te apropie de rod. Caci limba n-are putere sa se apropie de elť. Si: ŤMai întâi sa ne silim sa tacem; apoi din tacere se naste în noi ceva care ne conduce spre tacere. Dee-ti Dumnezeu sa simti ceva ce se naste din tacere. De vei începe sa vietuiesti astfel, nu stiu eu ce lumina îti va rasari tie din aceasta.
În tacere, adâncul nostru e lucrator. Când vorbim e împiedicat sa lucreze. În tacere el se întâlneste cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogatia si viata lui; se întâlneste cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, si din întâlnirea aceasta se naste o cunostinta, pe care nu o poate sti decât el si cei carora le-o comunica sau mai bine zis carora le-o comunica nu atât prin cuvinte, cât si prin felul cum arata si cum se comporta. În tacere te întâlnesti cu ceva care te duce iarasi la tacere. Tacerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastra cu infinitatea ce iradiaza din Dumnezeu cel personal. Când începe limba sa o exprime, pierdem trairea deplina a acestei taine de-o bogatie indefinita, începem sa rupem parti din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tacere, esti oarecum în mijlocul ei, identificat cu ea; prin graire te detasezi, te departezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâsii din ea, nu mai traiesti întregul si întregul acesta nu poate fi combinat din fâsii, pentru ca infinitul nu se poate realiza din combinarea partilor limitate. Desigur nu e vorba de tacerea diplomatica ci de tacerea care e semnul scufundarii în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii.
Si iarasi: Tacerea este taina veacului viitor. Iar cuvintele sunt uneltele lumii acesteia.
Prin tacere ne ridicam în planul infinitului si al indefinitului, trait în mod deplin. Prin cuvinte exprimam lucrurile distincte ale lumii acesteia si coborâm în lumea aceasta compusa din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor facute pentru lucrurile marginite ale lumii din afara.
Sfântului Arsenie asa i-a poruncit a doua oara glasul dumnezeiesc: Arsenie, fugi, taci, linisteste-te si te vei mântui.
Trebuie sa te linistesti, în aceasta privinta sa-ti fie vrednici de crezare spre dovedire, Marele Vasile si Sfântul Isaac. Cel dintâi a spus: Linistea este începutul curatirii sufletului. Iar celalalt: Sfârsitul linistirii e tacerea cu privire la toateť. Cel dintâi a aratat prin aceste cuvinte pe scurt, începutul linistirii, al doilea sfârsitul ei. Iar în Vechiul Testament s-a spus: Ai pacatuit? Linisteste-te (Facerea 4, 7) si: Opriti-va si cunoasteti ca Eu sunt Domnulť (Psalmi 45, 10). Scararul zice si el: Lucrul premergator al linistii este lipsa de grija în privinta tuturor lucrurilor îndreptatite si neîndreptatite. Caci cel ce se deschide celor dintâi, va cadea în celelalte. Apoi, rugaciunea neobosita, în al treilea rând, lucrarea nefurata neabatuta a inimii. E prin fire cu neputinta celui ce n-a învatat literele sa citeasca cartile; dar si mai cu neputinta este celor ce n-au dobândit primul lucru (lipsa de griji), sa le lucreze pe celelalte doua (rugaciunea si lucrarea inimii) cu judecata.
Si iarasi, spune Sfântul Isaac: Dorul celui ce se linisteste este asteptarea neîncetata a mortii. Cel ce intra fara acest gând pe calea linistirii nu poate purta cele ce trebuie sa le suportam si sa le rabdam în tot felul.
Cine s-a împacat cu gândul ca va muri nu mai e nelinistit de nimic. Iar gândul mortii nu-l mai sperie pe cel ce crede ferm în viata viitoare.
Trebuie sa multumesti pentru toate. Aici sa-ti fie îndrumator Sfântul Pavel, care porunceste: În toate multumiti (Tesaloniceni 5, 18). De asemenea cuviosul Isaac, care zice: Multumirea celui ce primeste, stârneste pe cel ce a dat sa dea darul si mai mare decât cele dinainte. Cine nu multumeste pentru cele mai mici, va fi nerecunoscator (mincinos) si nedrept în cele mai mariť. Si: Ceea ce calauzeste darul lui Dumnezeu spre om este inima ce se misca spre multumire neîncetata. Iar ceea ce calauzeste ispita spre suflet este gândul de cârtire care se misca pururi în inima.
Inima care multumeste lui Dumnezeu este o inima deschisa lui. De aceea în ea se revarsa alte si alte daruri. Cea care cârteste e o inima închisa în sine. Ea nu vede darurile primite si de aceea nu primeste în fond nimic de la Dumnezeu, sau de la alta persoana reducând toate la nimic, ramâne cu nimic, ramâne cu nimic. Ea nimiceste prin critica si ceea ce primeste .
Si: Gura care multumeste pururi, primeste binecuvântarea de la Dumnezeu; si în inima în care staruie multumire se revarsa harul.
Trebuie sa-ti recunosti neputinta ta. Aceasta o vei câstiga luând aminte la cuvântul profetului David, în care zice: Miluieste-ma, Doamne, ca neputincios suntť (Psalmi 6, 2), si în alta parte: Eu sunt vierme si nu om, ocara oamenilor si defaimarea poporuluiť (Psalmi 21, 6). La fel si Sfântul Isaac zice: Fericit este omul care cunoaste neputinta sa, pentru ca aceasta cunostinta i se face lui temelie, radacina si început a toata bunatatea. Caci când va afla cine este si va simti cu adevarat neputinta sa, va strânge sufletul sau din starea umflata si goala, care-i întuneca cunostinta, si-si va pune siesi strajuire. Si: Omul care a ajuns sa cunoasca masura neputintei sale, a ajuns la desavârsirea smereniei.

Trebuie sa rabdam cu barbatie încercarile. Cuvântul ce ne-a mai ramas si care împlineste numarul celor zece înfatisate de noi, vorbeste despre trebuinta de a purta cu barbatie încercarile felurite si de multe chipuri ce au sa se întâmple. Asculta deci, cele ce sunt scrise despre aceasta în Sfânta Scriptura, caci zice purtatorul de Hristos Pavel: Fratilor, nu este lupta noastra împotriva sângelui si a trupului, ci împotriva începatoriilor, a stapâniilor, a stapânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor rautatii întru cele ceresti (Efeseni 6, 12). Si: ŤPe care-l iubeste Domnul, îl cearta, si îl bate pe tot fiul pe care-l primesteť (Evrei 12, 6). Fratele Domnului zice si el: Barbatul neispitit este necercatť (Iacob 1, 12), iar Sfântul Ilie Edicul zice: ŤE de trebuinta fiecarui crestin, care crede drept în Dumnezeu, sa nu fie cu nepasare, ci sa astepte si sa primeasca totdeauna încercarea, ca atunci când vine sa nu se mire, nici sa se tulbure, ci sa rabde greutatea necazului si sa înteleaga ce spune, psalmodiind cu proorocul: Cearca-ma, Doamne si ma ispiteste (Psalmi 25, 2). Caci n-a zis: Certarea ta m-a nimicit pe mine, ci m-a îndreptat pâna în sfârsit (Psalmi 17, 39).

Nici nu cerceta pricina încercarilor tale, de unde vin, ci roaga-te numai lui Dumnezeu sa le porti cu multumire, cum zice Sfântul Marcu: ŤVenind încercarea, nu cauta de ce si prin cine a venit, ci cauta sa o rabzi cu multumire si fara sa tii minte raulť. Si iarasi: ŤDaca nu e usor sa afli pe vreunul sa placa lui Dumnezeu fara sa fie cercat, se cade sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ce ni se întâmplať. Si: Tot necazul da pe fata starea sufletului, daca acesta tinde spre cele de-a dreapta sau spre cele de-a stânga. De aceea, orice necaz ni se întâmpla, se numeste încercare, dând celui partas la el cunostinta voilor lui ascunse.
Iar Sfântul Isaac, pe lânga multe altele, spune si acestea: Încercarea e de folos pentru tot omul. Daca e de folos lui Pavel, sa taca toata gura si sa se supuna lumea lui Dumnezeu (Romani 3, 19). Luptatorii sunt încercati ca sa-si sporeasca puterea lor, cei încrezuti sunt încercati pentru ca din cele ce-i vatama, sa învete sa se pazeasca pe ei, cei adormiti sunt încercati pentru ca sa fie ajutati sa se trezeasca, cei departati de Dumnezeu sunt încercati ca sa se apropie de El; cei ai lui Dumnezeu sunt încercati pentru ca sa se salasluiasca cu îndraznire în casa Lui. Nici un fiu neîncercat nu primeste bogatia casei tatalui sau, ca sa fie ajutat de ea. De aceea, Dumnezeu încearca mai întâi, si bate, apoi îsi arata darul. Slava Stapânului care prin doctorii amare ne da bucuria sanatatii! Nu este om care în vremea încercarii sa nu se oboseasca, si nu este cineva caruia sa nu i se para amara vremea în care e adapat cu fierea încercarilor. Dar fara acestea nu e cu putinta sa se dobândeasca o sanatate puternica. Însa a le rabda nu sta în puterea noastra (I Corinteni 10, 13), caci de unde ar avea vasul de lut puterea sa opreasca curgerea apei, daca nu l-ar întari focul dumnezeiesc? Daca ne supunem, rugându-ne cu smerenie, cu dorinta neîntrerupta si cu rabdare, toate de vom primi în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Rabdarea este din efortul nostru, dar acest efort nu ne-ar fi cu putinta fara ajutorul lui Dumnezeu. Sinergia, sau colaborarea omului cu Dumnezeu, are un caracter foarte subtil: nu sta pe o parte efortul, pe alta ajutorul dumnezeiesc. În efortul nostru însusi se dovedeste prezent ajutorul dumnezeiesc, facând posibil acest efort, dar acesta ramânând totusi si efort al nostru. Ne ostenim pentru ca primim puterea sa ne ostenim, dar ne ostenim în mod real. Nu ma laud cu osteneala mea, ca fiind numai a mea, dar partea mea din ea, e ceruta totusi de Dumnezeu.
S-a spus, apoi, si în Întelepciunea lui Sirah: Daca te apropii sa slujesti Domnului Dumnezeului tau, pregateste-ti sufletul pentru încercare. Îndrepteaza-ti inima ta si rabda si sa nu te grabesti în vremea asupririi (Întelepciunea lui Sirah 2, 1-2).
Cel ce vrea sa slujeasca lui Dumnezeu, pune în miscare puterile bune ale fiintei sale. Dar tocmai atunci se misca si pornirile contrare. Împotriva înfrânarii se trezesc dorintele de placere, împotriva rabdarii, pornirea spre comoditate, etc. Numai staruirea în cele dintâi va slabi puterea celor din urma; de aceea, cel ce primeste încercari nu trebuie sa se grabeasca sa termine repede cu ele. Pornirile rele nu se slabesc usor, trebuie înfruntate si vestejite timp îndelungat, prin încercari prelungite sau mereu repetate – numai asa sunt slabite cu adevarat. Trebuie sa nadajduim în Dumnezeu si sa asteptam de la El ceea ce ne este de folos. Arunca ancora nadejdii în Dumnezeu care poate sa mântuiasca si asteapta de la El sfârsitul cel de folos al încercarilor, caci:
ˇ Credincios este Dumnezeu, care nu ne va lasa pe noi sa fim încercati peste puterea noastra, ci împreuna cu încercarea va face si sfârsitul. (I Corinteni 10, 13)
ˇ Necazul lucreaza rabdarea, rabdarea – probare, probarea – nadejde, iar nadejdea nu rusineaza. (Romani 5, 4)
ˇ Cel ce rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui. (Matei 10, 22)
ˇ Întru rabdarea voastra va veti câstiga sufletele. (Luca 21, 19)
ˇ Spre toata bucuria sa socotiti, fratii mei, când cadeti în multe feluri de ispite, cunoscând ca probarea credintei voastre lucreaza rabdare; iar rabdarea sa aiba lucru ei desavârsit, ca sa fiti desavârsiti si întregi, neavând lipsa de nimic. (Iacob 1, 2-4)
ˇ Fericit e omul care rabda ispita, caci facându-se probat, va lua cununa vietii pe care a fagaduit-o Domul celor ce-L iubesc pe El. (Iacob 1, 12)
ˇ Nu sunt vrednice patimirile timpului de acum, de slava viitoare ce vi se va descoperi. (Romani 8, 18)
ˇ Asteptând am asteptat pe Domnul si a luat aminte la mine si a auzit rugaciunea mea si m-a scos din tina noroiului si a asezat pe piatra picioarele mele si a îndreptat pasii mei punând în gura mea cântare noua, lauda dumnezeului nostru. (Psalmi 39, 1-4)
ˇ Sufletul legat prin laturile dragostei de Dumnezeu socoteste ca nimic patimirea, caci el se desfata în dureri si înfloreste în patimirea neplacuta si când nu patimeste nimic întristator pentru Cel iubit, atunci socoteste mai degraba, ca patimeste, si fuge de tihna ca de o pedeapsa. (Simeon Metafrastul)
Despre frica de Dumnezeu, care este de doua feluri: una a celor începatori, iar alta a celor desavârsiti
Despre frica cea dintâi, a începatorilor. Despre aceasta s-a scris:
ˇ Începutul întelepciunii este frica de Dumnezeu. (Pilde 1, 7)
ˇ Veniti, fiilor, sa ma ascultati, frica Domnului va voi învata pe voi. (Psalmi 33, 11)
ˇ De frica Domnului se abate fiecare de la pacat. (Întelepciunea lui Sirah 2, 7)
ˇ Unde e frica, acolo e si pazirea poruncilor. (Întelepciunea lui Sirah 2, 16)
ˇ Frica de Dumnezeu e începutul virtutii, dar se spune ca este si rodul credintei si ea seamana în inima, când cugetarea se desparte de împrastierea lumii, adunând gândurile sale cele ce umbla în împrastiere, în gândirea la viitoarea adunare a tuturor. (Isaac Sirul)
ˇ Începutul vietii adevarate a omului este frica de Dumnezeu, dar ea nu vrea sa ramâna în suflet odata cu împrastierea. (Isaac Sirul)
Lumea este acum dezbinata prin pacat; pornirile ei sunt contradictorii. Mintea nu trebuie sa se mute de la un aspect al lumii la altul contrar, ci gândind la reînnoirea armoniei finale a lor, s-o vada de pe acum readunata în Cel Unul si sa lucreze pentru aceasta readunare, contemplându-L pe Acela de pe acum în toate. Aceasta nu este o construire de castel în aer, ci o ancorare în realitatea cea mai de temelie a tuturor.
ˇ Întelepteste-te ca sa pui temelie în calatoria ta frica de Dumnezeu si în putine zile te vei vedea din nou în poarta împaratiei, pe un drum neocolit. (Isaac Sirul)
Frica ne face sa atârnam de Dumnezeu. De aceea ea este contrara împrastierii mintii în lucrurile lumii, privite în ele însesi în afara legaturii cu Dumnezeu, sau nu poate ramâne în suflet împreuna cu aceasta împrastiere.
Despre frica cea desavârsita. Despre aceasta s-a spus:
ˇ Fericit barbatul care se teme de Domnul; întru poruncile Lui va voi foarte. (Psalmi 111, 1)
ˇ Fericiti toti cei ce se tem de Domnul, cei ce umbla în caile Lui. (Psalmi 127, 1)
ˇ Temeti-va de Domnul toti sfintii Lui; ca nu le lipseste ceva celor ce se tem de El. (Psalmi 127, 4)
ˇ Frica Domnului este curata; ea ramâne în veacul veacului. (Psalmi 18, 10)
ˇ Semnul fricii dintâi este ca uraste pacatul si se mânie pe el, ca cel ranit de fiara. Iar al celei desavârsite e ca iubeste virtutea si se teme de schimbare. Caci nimeni nu este neschimbator si în orice lucru în viata aceasta trebuie sa ne temem pururi de cadere. (Petru Damaschin)
De aceea si tu, ascultând acestea cu întelegere, sileste-te sa tii în tine neîncetat, împreuna cu toate cele spuse mai înainte, si frica cea dintâi. Caci ea e cea mai sigura pazitoare a comorii tuturor faptelor bune. Daca o ai pe ea, vei avea pasii tai îndreptati spre lucrarea tuturor poruncilor Domnului nostru Iisus Hristos. Iar înaintând pe calea lor, vei dobândi si frica desavârsita si curata, prin dorirea virtutilor si prin mila lui Dumnezeu.
Pentru împlinirea poruncilor si pentru credinta în Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie sa crutam, când timpul o cere, nici chiar viata noastra.
Pe lânga cele spuse, mai trebuie sa stii si aceea ca, de dragul poruncilor de viata datatoare si de dragul credintei în Domnul nostru Iisus Hristos, suntem datori, când timpul o cere, sa dam cu bucurie pâna si sufletul nostru, sau sa nu ne crutam nici chiar viata noastra. Caci însusi Domnul nostru Iisus Hristos zice, în privinta aceasta, ca, Ťcel ce si-a pierdut sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelia Mea, acela se va mântuiť (Marcu 8, 35). Aceasta, fara îndoiala, pentru ca crede si nu se îndoieste, ca însusi Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, Mântuitorul, este învierea si viata si tot ce este mântuirea. Caci zice:
ˇ Eu sunt învierea si viata. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu. Si tot cel ce e viu si crede în Mine, nu va muri în veac. (Ioan 11, 25-27)
ˇ Asa a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau Unul Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede în El sa nu piara, si sa aiba viata vesnica. (Ioan 3, 16)
ˇ Eu am venit ca lumea viata sa aiba si mai multa sa aiba. (Ioan 10, 10)
Metoda naturala a Sfântului Grigorie Sinaitul despre chipul în care se poate intra înauntru inimii si iesi de acolo prin respiratia pe nas; si despre însasi rugaciunea practicata de moi, care este Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma. Aceasta metoda ajuta si la adunarea cugetarii.
Stii, frate, ca suflarea pe care o avem este prilejuita de aer. Si aerul îl inspiram si pentru inima. Caci suflarea aceasta este pricinuitoarea vietii si a caldurii trupului. Deci inima absoarbe suflarea pentru ca sa-si dea caldura ei afara prin expiratie, iar ei sa-si pricinuiasca o buna temperatura. Pricinuitorul acestei lucrari, sau mai bine zis slujitorul ei este plamânul. Acesta, fiind zidit de Dumnezeu cu o tesatura rara, ca niste foale, introduce si scoate aerul fara greutate. Astfel inima,, atragând aerul racoros si scotându-l pe cel cald, pastreaza netulburata rânduiala pentru care a fost zidita spre subtierea organismului vital. Deci tu, sezând în chilia linistita si adunându-ti mintea, introdu-o pe unde intra suflarea în inima si sileste-o sa coboare cu suflarea în inima. Iar intrând acolo, mintea, dupa ce se uneste cu sufletul, se umple de placere si de bucurie nespusa. Asadar, obisnuieste-ti frate mintea sa nu mai iasa de acolo cu usurinta, caci la început aceasta sta cu greu acolo din pricina închiderii si strâmtorarii. Dar, dupa ce s-a obisnuit, nu-i mai plac nicidecum umblarile pe afara. Caci Împaratia cerurilor este înauntru nostru (Luca 17, 21). Celui ce o priveste acolo si o cauta prin rugaciunea curata, cele de afara i se par triste si urâte.

Ajungând aici, nu trebuie sa taci si sa lasi mintea în nelucrare, ci da-i rugaciunea Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, ca lucrare si gândire neîncetata si niciodata sa nu se opreasca din aceasta caci aceasta, tinând mintea neratacita, o face cu neputinta de prins si de atins de atacurile dusmanului, ridicând-o la iubirea si la dorul de Dumnezeu.
Metoda are ca scop ca omul sa devina constient la culme de sine însusi si prin aceasta de Dumnezeu. Gândirea la Hristos întareste constiinta de sine si constiinta de sine întareste simtirea prezentei lui Hristos.
Trebuie sa facem vadit celui iubitor de învatatura si aceea ca, daca vom obisnui mintea sa coboare în inima, odata cu intrarea aerului, vom afla cu siguranta ca mintea nu poate sa coboare înainte de a fi renuntat la orice gând si de a se fi facut unitara si de a se fi golit, nemaifiind stapânita de nici o amintire, decât de chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos. Iar iesind de acolo si îndreptându-se spre cele de afara, sau spre amintirile de multe feluri, se împarte (se ravaseste) chiar fara sa vrea.

Filosofia greaca afirmase ca mintea ia chipul continutului ei: daca acesta este felurit, se împarte si ea, sau lucrarea ei, iar daca continutul ei este unul, se unifica si ea. Dar numai când continutul unic nu este marginit, mintea poate starui în el, altfel va cauta sa întregeasca continutul marginit pe care-l cugeta cu altele, sarind mereu de la un gând la altul. Numai mintea care s-a ridicat la un continut infinit, întrucât s-a ridicat din preocuparea cu cele din afara si cu lucrarile ei referitoare la ele, s-a întors spre ea însasi ca subiect indefinit al lucrarilor îndreptate spre ele. De aceea, Dumnezeu cel infinit este contemplat de mintea revenita la ea însasi, mintea ce se experiaza pe sine, experiaza pe Dumnezeu si viceversa.
Spune si Marele Gura de Aur: Va rog pe voi, fratilor, sa nu calcati si sa nu nesocotiti canonul rugaciunii, caci monahul trebuie sa spuna neîncetat, fie ca manânca, fie ca merge pe drum, fie ca face altceva: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”. Astfel numele Domnului Iisus, coborând în adâncul inimii, sa umileasca balaurul care stapâneste întinderile ei, iar sufletul sa-l mântuiasca si sa-l faca viu. Deci staruie întru numele Domnului Iisus, ca inima sa primeasca (sa cuprinda) pe Domnul si Domnul sa cuprinda inima si cei doi sa fie una. Nu va despartiti inima de Dumnezeu, si staruiti pazind-o totdeauna cu pomenirea Domnului nostru Iisus Hristos pâna ce se va sadi numele Domnului în inima si aceasta nu va mai gândi la nimic altceva decât sa preamareasca pe Hristos în voi.
Numai cu numele Domnului Iisus poate fi inima pazita. Altfel pune stapânire pe ea balaurul, stârnind în ea iubiri impure: iubirea de sine, de placeri, care o închid într-un orizont marginit, întunecând-o si pasionând-o în mod inferior. „Înghitind” în ea pe Domnul Iisus si Domnul Iisus „înghitind-o” pe ea, ei îi devine propriu orizontul infinitatii si al iubirii curate, de adevarata depasire, aflata în Hristos, sau lumina Lui nesfârsita. Ea nu mai este preocupata de ea însasi în mod egoist; ea îi îmbratiseaza pe toti si pe toate. Prin numele lui Iisus ea intra în întinderile de lumina si de iubire din interiorul lui Iisus, intra în atmosfera Lui. Caci a rosti numele lui Iisus înseamna a gândi la El cu emotie si aceasta înseamna a intra în legatura vie cu El. Numele lui Iisus prinde radacini datatoare de rod nu într-o inima statica, ci într-o simtire umeda ce creste si ea continuu si e pururi vie si calda în iubirea ei fata de Iisus. Inima în acest înteles nu mai poate fi cugetata fara numele lui Iisus, fara gândirea la El si fara iubirea Lui care o tine în aceasta miscare, asa cum nu poate fi cugetata o gradina fara pomi sau fara o plantatie.
Despre respiratia pe nas, împreuna cu luarea aminte la pomenirea lui Iisus înauntru inimii.
ˇ Sa se lipeasca pomenirea lui Iisus de suflarea ta si atunci vei cunoaste folosul linistii. (Ioan Scararul)
ˇ De voiesti sa acoperi cu rusine gândurile si sa te linistesti cu bucurie si sa pastrezi cu usurinta trezvia în inima, rugaciunea lui Iisus sa se lipeasca de rasuflarea ta si vei vedea cum se împlineste aceasta în putine zile. (Sfântul Isihie)
Se recomanda legarea pomenirii numelui lui Iisus de ritmicitatea neîntrerupta a rasuflarii, pentru a se obisnui sa capete si ea aceasta ritmicitate neîntrerupta. Nu e nimic bizar în aceasta legare a vietii sufletesti si duhovnicesti de trup. Aceasta este o lege a fiintei omenesti.
Cel ce voieste sa vegheze cu mintea, si mai ales începatorul, trebuie sa se aseze, în vremea rugaciunii, într-o chilie linistita si neluminata, pentru a-si aduna astfel, în chip natural, mintea si cugetarea din revarsare.
Cel ce se sârguieste sa vegheze cu mintea în inima, si mai ales începatorul, trebuie sa sada întotdeauna, dar mai cu seama în vremea rânduita pentru rugaciune, într-un colt linistit si neluminat, precum învata si poruncesc dumnezeiestii Parinti si dascali care au avut experienta acestei preafericite lucrari. Deoarece, privirea se împrastie în chip natural spre cele vazute si prin aceasta pricinuiesc împartirea cugetarii, ba o si sfârteca si o fac de multe feluri. Produce în ea contraziceri, sfârtecând-o si facând-o sa se lupte cu ea însasi si anulând puterea ei de a ajunge la un sens unitar, care sa o multumeasca si sa dea omului putinta sa-si închine viata unei slujiri unitare superioare.
Prin închiderea ei într-o camara linistita si întunecoasa, însasi împrastierea si nestatornicia pricinuite de vedere si auzire înceteaza si astfel, mintea, vrând nevrând, se linisteste si se aduna, caci zice marele Vasile: ŤMintea neîmprastiata spre cele dinafara si nerevarsata prin simturi spre lume, urca din nou spre ea însasiť.
Mintii i se daruieste statornicia înainte de toate prin Domnul nostru Iisus Hristos si prin chemarea cu credinta în inima a sfântului Sau nume. Dar la aceasta ajuta si metoda naturala a inspirarii aerului în inima si sederea într-un loc linistit si neluminat si cele asemenea.
Înainte de toate, mintea este ajutata de dumnezeiescul har, venit în suflet prin chemarea curata, neîmprastiata si de un singur gând a Domnului nostru Iisus Hristos în inima; deci nu de simpla metoda prelungita, de inspiratia pe nari, sau de sederea într-un loc linistit si întunecos. Acestea n-au fost statornicite de Sfintii Parinti pentru altceva decât ca niste mijloace ajutatoare pentru adunarea mintii în ea însasi, prin întoarcerea din împrastierea ei obisnuita si prin luarea aminte. Dar prin ele mintea câstiga si puterea de a se ruga neîncetat, curat si fara împrastiere, caci „luarea aminte, cautând rugaciune, va afla rugaciune. Pentru ca rugaciunea urmeaza luarii aminte, macar ca e altceva. De aceea trebuie sa ne straduim spre ea.” spune Sfântul Nil.

Autorii scrierii de fata fac o deosebire între adunarea mintii în ea însasi si aducerea harului în inima. Ultimul lucru este ajutat de chemarea neîncetata a numelui lui Iisus. Numai cel dintâi lucru, adica ceea ce da omul, este ajutat de o respiratie regulata si de sederea într-un loc întunecos. Dar prin adunarea în sine, mintea capata puterea de a se ruga neîncetat încât venirea harului e numai rezultatul indirect al respiratiei regulate si al sederii într-un loc întunecos. Avem aici ceva cu totul deosebit de metodele yoghine, care au un caracter pur natural si nu urmaresc intensificarea relatiei credinciosului cu persoana lui Iisus Hristos. Rugatorul credincios prin interiorizare se umple de dragostea lui Hristos, nu se concentreaza simplu în esenta sa proprie, care pâna la urma face parte din esenta personala a totului.
Cum trebuie sa-si petreaca cel ce se linisteste rastimpul de seara pâna la Utrenie (privegherea de la miezul noptii).
Dupa ce apune soarele, chemând pe Preabunul si Atotputernicul Domnul Iisus Hristos în ajutor, aseaza-te pe scaunel în chilia linistita si neluminata. Aici, adunându-ti mintea dupa umblarea si ratacirea ei pe afara si împingând-o usor înauntru inimii prin inspirarea aerului pe nas, umple-o cu gândurile de rugaciune sau cu „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”, adica introdu înauntru , oarecum unite cu respiratia si cuvintele rugaciunii. Caci zice Sfântul Isihie:
ˇ Uneste trezvia si numele lui Iisus cu respiratia, ca si cu gândul neîncetat la moarte si cu smerenia, caci amândoua sunt de folos. În felul acesta, sa ai, împreuna cu rugaciunea si cu celelalte ce ti le-am spus, si gândul la judecata si la rasplatirea faptelor bune si rele, si sa te socotesti din tot sufletul mai pacatos decât toti oamenii si mai nelegiuit decât dracii însasi si ca vei avea sa fii pedepsit vesnic.
Pomenirea numelui lui Iisus trebuie sa fie nu o repetare formala a numelui, ci sa fie însotita de gândul intens la moarte, la judecata de dupa moarte si la pacatele concrete pentru care cel ce se roaga va da socoteala. Aceasta face ca pomenirea numelui lui Iisus sa o uneasca cu cererea milei Lui. Rugaciunea lui Iisus nu e, prin urmare, numai o tehnica formala, ci persistenta unei stari de profunda emotie, care merge pâna la lacrimi. Este o stare existentiala, plina de cutremur, a întregii fiinte.
ˇ Daca gândul la cele aratate va produce în tine frângere de inima si plâns de lacrimi, staruie în el pâna ce acestea vor trece de la sine, iar daca nu te-ai învrednicit înca de darul lacrimilor, nevoieste-te si roaga-te cu cuget smerit sa agonisesti acestea. Prin ele numai, ne vom curata de patimi si de întinaciuni si ne facem partasi de starile cele bune si izbavitoare. (Isihie)
ˇ Precum focul mistuie trestia, asa lacrima curata curata toata întinaciunea vazuta si nevazuta. (Ioan Scararul)
ˇ Cel ce voieste sa se desfaca de rautati, cu plângere se desface; si cel ce voieste sa agoniseasca virtuti, cu plângere le agoniseste. Si daca n-ai frângere de inima, cunoaste ca ai slava desarta, pentru ca aceasta nu lasa sufletul nicidecum sa se umileasca. (Anonim)
Iar daca nu vin lacrimile, scufunda-te în aceste gânduri cu rugaciunea, un ceas; apoi ridicându-te, rosteste cu luare aminte Pavecernita cea Mica si, iarasi sezând, tine rugaciunea cu toata puterea, în chip curat si fara împrastiere, adica fara griji si fara vreun gând sau vreo închipuire oarecare, ci cu multa trezvie, o jumatate de ceas. În afara de rasuflare si de hrana, fii în rugaciune strain de toate, daca voiesti sa fii numai cu mintea. Apoi, însemnându-te cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci, si însemnând de asemenea patul, aseaza-te pe el si gândeste-te la bunatatile viitoare, sau la pedepse, la firea trecatoare si înselatoare a celor vremelnice, la cea fara de veste si obsteasca datorie, adica la moarte, la înfricosata dare de seama de dupa sfârsit si înainte de sfârsit, amintindu-ti de gresalele tale din toata vremea pe scurt si cerând cu caldura iertarea lor, apoi, cercetându-te cu de-amanuntul, cum ti-ai petrecut ziua care a trecut. Dupa aceasta, întinzându-te spunând rugaciunea, potrivit celui ce a spus: ŤPomenirea lui Iisus sa se culce cu tineť, dormi 5 sau 6 ore – mai bine zis, dormi dupa cât de lunga este noaptea.
Cum sa faci Utrenia si cum sa petreci timpul pâna dimineata.
Trezindu-te si laudând pe Dumnezeu si chemându-l iarasi în ajutor, începe întâi primul lucru, adica sa te rogi în inima fara împrastiere si în chip curat pâna la un ceas. Caci în acest timp mintea se afla în starea cea mai linistita si mai netulburata. De aceea ni s-a poruncit sa jertfim lui Dumnezeu cele dintâi nascute si cele mai alese ale noastre (Deuteronom 12, 6), adica sa-I înaltam în chip neclintit cel dintâi gând, prin rugaciunea curata catre Domnul nostru Iisus Hristos. Caci zice Sfântul Nil: ŤRugaciune savârseste acela care aduce gândul lui cel dintâi lui Dumnezeuť. Dupa aceea cânta Miezonoptica.

Daca nu te-ai întarit înca pentru o linistire mai desavârsita si, de aceea, înca nu poti, cum am spus, sa fii rapit (în rugaciune), sau daca nu poti aceasta pentru o alta pricina, cum se întâmpla celor ce sunt înca începatori în aceasta lucrare, sau mai rar, si celor înaintati, dar înca neajunsi la desavârsire (caci cei desavârsiti Ťtoate le pot în Hristos care-i întareste pe eiť (Filipeni 4, 13), – ridicându-te din somn si tinându-te cu toata puterea treaz, cânta mai întâi Miezonoptica cu toata luarea aminte si patrunderea. Apoi, sezând, roaga-te în chip curat si neîmprastiat, în inima, cum s-a aratat, o ora; mai bine zis, atâta cât îti va da putere Datatorul Bunatatilor, caci zice Scararul: ŤNoaptea da timpul cel mai lung luarii aminte, iar cel mai scurt cântarii. Iar ziua, pregateste-te dupa puterea ta.

Daca nevoindu-te în acest chip, esti stapânit înca de moleseala si de lene, iar mintea îti este tulburata de vreo întâmplare oarecare, ridica-te, trezeste-te pe cât poti, staruind în rugaciune. Apoi, asezându-te, sileste-te sa te rogi, precum s-a scris înainte, având grija, întotdeauna, sa vorbesti prin rugaciunea curata lui Dumnezeu Cel curat. Apoi ridicându-te, spune cu întelegere cei sase psalmi, pe al 50-lea si canonul, precum voiesti. Apoi sezând si priveghind, roaga-te cu curatie o jumatate de ora si iarasi ridicându-te, cânta ŤLaudeleť, Doxologia obisnuita, Ceasul întâi si fa apoi apolisul.

Este o Utrenie întrerupta din loc în loc de adunarea mintii si de rugaciunea lui Iisus. Poate ca si de aceea se numeste Utrenia si Priveghere, având sa fie întrerupta de rastimpuri închinate luarii aminte. Utrenia o facea isihastul la chilie, dupa miezul noptii, data fiind departarea chiliei de biserica.

Cele spuse prin buzele tale sa rasune atâta cât sa fie auzite numai de urechile tale, odata ce ni s-a poruncit sa aducem lui Dumnezeu si rodurile buzelor noastre (Evrei 13, 15). Sa multumesti din tot sufletul si tot cugetul Iubitorului de oameni, Purtatorului de grija si Preaînteleptului nostru Dumnezeu, Celui ce dupa a Lui mila nesfârsita ne-a învrednicit pe noi sa strabatem linistit marea noptii care a trecut si sa vedem postata luminoasa a zilei de fata, si sa-L rogi tot asa fierbinte sa ne ajute sa strabatem neînviforati furtuna întunecata si salbatica a demonilor si a patimilor si sa ne miluiasca pe noi.
Cum trebuie sa petrecem dimineata pâna seara.
De dimineata pâna la prânz petrece în rugaciunea curata si neîmprastiata a inimii, daruindu-te întreg lui Dumnezeu, atât cât îti sta în putere, ca rugându-te Lui cu inima frânta sa-ti ajute tie, celui neputincios, trândav si lipsit de vointa. Citeste în picioare ceea ce ti s-a rânduit din Psaltire, din Apostol si din Sfânta Evanghelie. Fa si rugaciuni catre Domnul nostru Iisus Hristos si cele catre Prea Sfânta Nascatoare de Dumnezeu. Sezând, apoi, fa si celelalte citiri din dumnezeiestile Scripturi. Dupa acestea cânta cu întelegere Ceasurileť obisnuite, alcatuite cu multa întelepciune de catre Parintii Bisericii, staruind în ferirea sufletului de nelucrare, care este învatatoarea a toata rautatea. Departeaza odata cu patimile si prilejul lor, chiar daca unele par mici si vatamatoare.
Despre ferirea de nelucrare si despre trebuinta ca cel ce se linisteste sa pazeasca toata predania bisericeasca.
Isaac Sirul: Paziti-va, iubitilor, de nelucrare, fiindca în ea se ascunde moartea sigura. Caci fara ea nu e cu putinta sa cada în mâinile celor ce se straduiesc sa robeasca pe monah. Nu pentru psalmi ne va judeca Dumnezeu în ziua aceea, nici pentru pregetarea în rugaciune, ci pentru ca parasirea acestora da putinta de intrare demonilor, iar când vor gasi loc sa intre si vor închide usile ochilor nostri, ne vor coplesi cu tirania si necuratia lor. Vor închide usile ochilor sufletesti ca sa nu vada cele bune, sa nu vada pe Dumnezeu în inima, vor închide pe om în el însusi si în placerile lui, facându-l orb fata de ceea ce e dincolo de aceasta îngustime. Caci ei stapânesc, dupa hotarârea dumnezeiasca, pe slujitorii lor, cu cea mai cumplita razbunare. Asa ajungem robi lor, datorita nesocotirii lucrurilor mici de care na se cere sa ne îngrijim pentru Hristos cum s-a scris de catre cei întelepti: Cel ce nu supune voia sa voii lui Hristos, va fi supus vrajmasului sauť. Deci, aceste lucruri, care par a fi mici, sa le socotim ca niste ziduri fata de cei ce ne iau pe noi în robie. Citirea psalmilor si rostirea rugaciunilor sunt socotite de unii lucruri mici, declarând ca importanta este unirea cu Dumnezeu si desavârsirea prin ea, dar aceste lucruri prilejuiesc pe cele mari, pentru ca în lipsa lor putem fi luati în stapânire de demoni. De aceea, cu întelepciune s-a rânduit de catre cei ce tin rânduiala Bisericii, sa se împlineasca acestea înauntru chiliei, pentru pazirea vietii noastre în duhul descoperirii (revelatiei). Pentru aceea, pe nedrept este socotita mica nesocotirea lor de catre cei neîntelepti, care nu se gândesc la paguba pricinuita de aceasta. Sunt oameni care îsi fac si începutul si continuarea drumului într-o libertate neînfrânata, care este maica patimilor. De aceea, e mai bine sa ne silim sa nu nesocotim cele mici, decât sa dam loc pacatului prin largimea ce ne-o dam, caci sfârsitul acestei libertati necuvenite este o cumplita robie!
Libertatea pe care o da patima este aparenta; ea se dovedeste în scurta vreme o cumplita robie. Betia, desfrânarea, lenea, se prezinta la început ca manifestari de libertate, dar curând, creste puterea lor si ele se arata în adevarata lumina a fi niste monstri care ne înlantuie si ne duc la slujirea lor fara sa ne putem opune.

O, ce dulci sunt prilejurile patimilor! Uneori poate cineva sa taie patimile si se linisteste prin îndepartarea lor bucurându-se astfel ca au încetat, dar pricinile lor nu le poate îndeparta. De aceea, suntem ispititi chiar fara sa vrem si ne întristam de patimi, dar ne place sa ramâna în noi pricinile lor. Nu dorim patimile, dar primim cu placere prilejurile pe care le pricinuiesc în noi. Ne întristam când patimile ne-au robit, dar ne place sa gustam la început putin din ele. Socotim ca aceasta gustare nu este ceva grav, într-un cuvânt ne bucura-te de prilejurile patimilor. Dar aceasta înseamna ca si pricinile patimilor ramân în noi si le iubim. Ramân ca niste radacini, care îndata ce sunt putin udate, înverzesc cu repeziciune. De aceea efortul de mortificare al lor sau de pazire trebuie sa continue toata viata.
De aceea, cele din urma se fac pricini ale celor dintâi prin lucrarea lor, caci cel ce iubeste prilejurile patimilor se supune si se face rob, fara sa vrea acestora. Cel ce uraste pacatele sale, se opreste de la ele si cel ce le marturiseste – dobândeste iertarea. Este cu neputinta însa, sa paraseasca deprinderea pacatului înainte de a fi dobândit dusmania fata de el, si de a obtine iertare înainte de marturisirea pacatelor. Cea dintâi este pricina adevaratei smerenii, iar cea de-a doua (marturisirea) este pricina strapungerii ce se naste în inima din rusine. (Isaac Sirul)
Marturisirea pacatelor este pe de o parte o biruire a rusinii pentru ele, pe de alta o adâncire a sentimentului de rusine, fapt care produce strapungerea sau zdrobirea inimii. Caci marturisirea nu e o biruire a rusinii prin nesimtire, ci prin scârba de pacat si prin teama de pedeapsa vesnica pentru el. în marturisire are loc o rusine culminanta pentru pacat si barbatia care o biruieste. Este barbatia ostasului în toiul luptei, superioara celei dinainte de lupta. Duhovnicul ajuta la amândoua. Numai asa marturisirea este un eveniment duhovnicesc de adânca zguduire si un început de viata noua, altfel devine un act nesimtit, formal, care nu rascoleste fiinta si nu ajuta la înnoire vietii. Cu aceasta strapungere de inima s-au pocait si cei ce au devenit crestini în ziua Cincizecimii.
Nu este alt pacat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocainta! (Isaac Sirul)
Dupa cântarea Ceasurilor amintite, manânca, tinând si în timpul mâncarii rugaciunea, ca facând asa, sa ajungi, prin puterea harului, la deprinderea de a te ruga neîncetat.

Poate ca fapte bune singulare se pot savârsi si numai prin efortul omului, dar deprinderea de a le savârsi prin staruirea neîncetata în ele, si de a nu alterna faptele bune cu cele rele, nu o poate dobândi cineva decât cu ajutorul harului. Altfel poate face din când în când câte un bine, din plictiseala monotoniei pe care o produc faptele rele. De aceea si pagânii fac uneori bine, dar nu pot face numai bine. Deprinderea câstigata prin staruinta implica o putere deosebita a duhului omului, putere mai presus de fire. Si mai ales deprinderea rugaciunii neîncetate.
Despre trebuinta de a ne ruga totdeauna.
Precum trupul acesta al nostru, în lipsa sufletului e mort si rau mirositor, la fel si sufletul care nu se misca prin rugaciune este mort si nenorocit, caci trebuie sa socotim lipsirea lui de rugaciune mai amara decât orice moarte, cum bine ne învata marele Daniil proorocul, care voia mai bine sa moara decât sa fie lipsit, fie si macar o clipa, de rugaciune (Daniel 6, 10).
La fel ne învata si dumnezeiescul Gura de Aur: ŤTot cel ce se roaga, vorbeste cu Dumnezeu. Si cine nu stie ce mare lucru este ca, om fiind, sa stai de vorba cu Dumnezeu? Dar nimeni nu poate sa înfatiseze aceasta cinste prin cuvânt caci aceasta cinste întrece chiar si maretia îngerilor. Rugaciunea este o lucrare comuna a îngerilor si a oamenilor si, în privinta rugaciunii, nimic nu desparte o fire de alta: ea te desparte de animale(si te uneste cu îngerii. Prin ea se ridica cineva repede la petrecerea, la viata si traiul acelora, la cinstea, la nobletea, la întelepciunea si întelegerea lor, silindu-se sa-si petreaca toata viata în rugaciuni si în slujirea adusa lui Dumnezeu.

Când vede diavolul sufletul îngradit în virtuti, nu îndrazneste sa se apropie, temându-se de taria si de puterea pe care i-o dau rugaciunile, hranind sufletul mai bine decât hranesc mâncarurile trupul. Rugaciunile sunt nervii sufletului, caci precum trupul este sustinut laolalta prin nervi si prin ei se misca în chip unitar, persista si îsi mentine taria, iar daca îi taie cineva pe acestia, desface toata armonia trupului, tot asa sufletele se armonizeaza si se sustin laolalta prin rugaciuni, si prin ele strabat cu usurinta drumul evlaviei. Deci, daca te lipsesti de rugaciune, faci ca si când ai scoate pestele din apa: precum apa este viata acestuia, asa îti este tie rugaciunea. Precum acesta traieste prin apa, asa si noi putem sa ne înaltam la ceruri si sa ajungem aproape de Dumnezeu, prin rugaciune.

Un medic german declara ca astenia nervoasa, atât de raspândita în zilele noastre, îsi are leacul si în cruce, adica în întelegerea rostului superior al greutatilor vietii si în rabdarea lor folositoare pentru dezvoltarea spirituala a omului. În orice caz, rugaciunea întarind cu putere dumnezeiasca sufletul, revigoreaza sufletul, aduce întarire nervilor trupului. Ea aduce liniste si, prin aceasta, potoleste agitatia care se prelungeste si în nervi.

Rugaciunea si cererea fac din oameni biserici ale lui Dumnezeu si, precum aurul, pietrele scumpe si marmura fac case împaratilor, asa rugaciunea face din oameni biserici ale lui Hristos. Cel lauda mai mare s-ar putea aduce rugaciunii, decât ca zideste biserici vii lui Dumnezeu? Si Acela pe care nu-L încap cerurile, intra în sufletul viu prin rugaciuni.

Rugaciunea face din om biserica a lui Dumnezeu, dar si preot al Lui. Caci si Hristos Însusi se roaga în sufletul care se roaga împreuna cu Sfântul Duh, care se roaga cu suspine negraite în noi, sau se întipareste în eu-l nostru în rugaciune. Pentru ca biserica nu este numai locul unde se roaga omul, ci si locul unde se afla Hristos.
ˇ Ar putea vedea cineva puterea rugaciunii Sfintilor si în aceea ca Pavel care alerga prin toata lumea ca un înaripat, locuia prin închisori, suferea biciuiri, purta lanturi, traia plin de sânge si în mii de primejdii, învia morti, vindeca boli, nu se bizuia pe nici una din acestea în mântuirea oamenilor, ci-si împrejmuia sufletul cu rugaciuni; si, dupa ce savârsea aceste minunate semne, alerga la rugaciune ca un atlet spre cununa de stadion. Caci rugaciunea pricinuieste si învierea mortilor si toate celelalte deoarece puterea ce o are apa asupra pomilor, aceea o are asupra vietii rugaciunile Sfintilor. (Ioan Gura de Aur)
Rugaciunea este mai tare ca toate pentru ca în ea este Dumnezeu, sau în ea omul este plin de Dumnezeu.
ˇ Rugaciunea este prilejul mântuirii, pricinuitoarea nemuririi, zidul nesurpat al Bisericii, adapostul nejefuit, înfricosator demonilor, mântuitor noua binecredinciosilor.
ˇ Precum toate bogatiile urmeaza unei împaratese care intra într-o cetate, asa toate virtutile intra împreuna cu rugaciunea care intra în suflet.
ˇ Ceea ce este temelia pentru casa, aceea este rugaciunea pentru suflet. Trebuie sa o fixam întâi pe aceasta ca o baza si ca o radacina în suflet si apoi sa zidim cu sârguinta pe ea cumpatarea si grija de saraci si toate legile lui Hristos.
Rugaciunea este fundament al sufletului pentru ca în ea este Hristos, ipostasul firii omenesti în general, deci si al firii noastre. Orizontalitatea slujirii oamenilor creste din verticalitatea unirii cu Dumnezeu. Din acest izvor de adâncime infinita ies puterile slujirii oamenilor, asa cum apa care adapa câmpiile iese din adâncul pamântului.
ˇ Rugaciunea sârguincioasa este lumina mintii si a sufletului, lumina nestinsa si neîncetata. De aceea, cel viclean arunca zeci de mii de gânduri învalmasite în mintile noastre, si cele ce niciodata nu le-am gândit, acestea le aduna în vremea rugaciunii si le varsa în sufletul nostru, de aceea, mare arma este rugaciunea si mare asigurare. (Ioan Gura de Aur)
ˇ Cu cât voim sa strângem mintea mai mult într-un singur gând esential al rugaciunii, cu atât pornirea ei contrara încearca sa se împotriveasca, împrastiindu-se în tot felul de gânduri marunte, iar cel rau o stimuleaza în aceasta. Ceea ce se petrece în noi nu provine numai din noi, ci si din înrâuriri externe, mai puternice decât noi.
ˇ Sa-ti fie pomenirea lui Dumnezeu mai neîntrerupta decât respiratia! (Grigorie de Nazianz)
ˇ Fara rugaciunea neîncetata nu te poti apropia de Dumnezeu. (Isaac Sirul)
ˇ A da mintii dupa osteneala rugaciunii o alta grija, înseamna a pricinui împrastierea cugetarii. (Isaac Sirul)
ˇ Orice rugaciune în care trupul nu se osteneste trebuie socotita fat lepadat, pentru ca acea rugaciune este fara suflet. (Isaac Sirul)
ˇ Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu, iar dupa lucrare, rugaciunea este sustinatoarea lumii, împacare cu Dumnezeu, maica lacrimilor si totodata fiica lor, ispasirea pacatelor, punte împotriva ispitelor, zid împotriva necazurilor, zdrobirea razboaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor cetelor netrupesti, veselia viitoare, lucrare fara margini, izvorul virtutilor, pricinuitoarea darurilor, propasire nevazuta, hrana a sufletului, luminarea mintii, secure ce taie deznadejdea, baza a bunatatilor viitoare, alungarea întristarii, bogatia monahilor, comoara sihastrilor, slabirea mâniei, oglinda înaintarii, aratarea masurilor, darea pe fata a starii ajunse, descoperirea celor viitoare, semnul maririi. Rugaciunea este judecatoarea celui ce se roaga, scaunul de judecata al lui Hristos înainte de scaunul Judecatii viitoare – rugaciunea nu e nimic altceva decât înstrainarea de lumea vazuta si nevazuta! (Ioan Scararul)
ˇ De voiesti sa te rogi, leapada-te de toate, ca sa mostenesti totul! (Nil Ascetul)
Numai când esti liber de toate, esti stapân peste toate, adica le ai pe toate prin iubire si prin întelegere. Dar mai ales le ai în Dumnezeu în care sunt toate; le ai în Dumnezeu, fiind unit cu El prin rugaciune. Orice lucru de care ne legam cu pasiune, ne îngusteaza vederea si puterea de îmbratisarea tuturor. Aceasta îngustare produce si ideile definite, cunoscute teoretic, chiar ideile unei cunostinte teoretice despre Dumnezeu si despre cele privitoare la mântuire. Unde nu e rugaciune e, de aceea, împotrivire în idei si dezbinare.
ˇ Rugaciunea este urcusul mintii la Dumnezeu. (Nil Ascetul)
ˇ Rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu. (Nil Ascetul)
ˇ Precum pâinea este hrana trupului si puterea sufletului, asa e rugaciunea duhovniceasca hrana a mintii. (Nil Ascetul)
Despre hrana trupeasca: cum trebuie sa se hraneasca cel ce se linisteste.
S-a scris: „Fiul omului, manânca cu cântarul pâinea ta si bea cu masura apa” (Iezechiel 4, 10-11), în asa fel ca cel ce se nevoieste dupa Dumnezeu sa poata trai din acestea. Caci Ťdaca nu dai sânge, nu vei primi Duhť. Dar zice si marele Pavel: „Îmi asupresc trupul meu si îl robesc pe el, ca nu cumva altora binevestind, sa ma fac eu însumi necercat” (I Corinteni 9, 27).
ˇ Genunchii mei au slabit de post si trupul meu s-a schimbat din pricina untului de lemn. (Psalmi108, 23)
ˇ Prin nimic nu se slujeste Dumnezeu atât de mult ca prin neplacuta patimire; si lacrimile pun în miscare iubirea lui de oameni. (Grigorie de Nazianz)
ˇ Precum o mama se îngrijeste de copil, asa se îngrijeste Hristos de un trup care sufera si e totdeauna aproape de un astfel de trup. (Isaac Sirul)
ˇ În stomacul plin nu se afla cunostinta tainelor lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)
ˇ Precum „cei ce seamana cu lacrimi vor secera snopii veseliei”, asa nepatimirii neplacute îi urmeaza bucuria. (Isaac Sirul)
ˇ Fericit cel ce se opreste de la dulcea patimire, care-l desparte de Cel ce l-a zidit. (Isaac Sirul)
De multe ori, fiind ispitit prin cele de-a dreapta si prin cele de-a stânga si probându-ma pe mine însumi adeseori în cele doua chipuri si primind rani nenumarate de la vrajmasul, dar învrednicindu-ma si de mari ajutoare în ascuns, mi-am câstigat mie experienta din îndelungatul timp al anilor si, din cercarea si harul lui Dumnezeu, am învatat acestea. Ca temelia tuturor bunatatilor si slobozirea sufletului din robia vrajmasului si calea care duce la lumina si la viata consta în aceste doua moduri: în a te aduna pe tine într-un singur loc si a posti totdeauna, adica a te canoni (disciplina) prin înfrânarea stomacului în chip întelept si cuminte, prin sederea nemiscata si prin neîncetata gândire la Dumnezeu. Din aceasta vine supunerea simturilor, din aceasta vegherea; prin aceasta se îmblânzesc patimile ce se misca în trup; din acestea, blândetea gândurilor, miscarile luminoase ale cugetarii, sârguinta pentru dumnezeiestile fapte ale virtutii, întelesurile înalte si subtiri, lacrimile fara masura ce se nasc în tot timpul si amintirea mortii, din aceasta întelepciunea curata, straina cu desavârsire de orice nalucire care ispiteste cugetarea, patrunderea si ascutimea cunostintei celor de departe, întelesurile tainice si adânci pe care întelegerea le vede cuprinse în cuvintele dumnezeiesti, miscarile mai launtrice ce se nasc în suflet si felurimea si deosebirea duhurilor deosebite de puterile sfintilor si vederile adevarate care sunt straine de nalucirile desarte, din aceasta, frica de caile si cararile din oceanul cugetarii. Cugetarea poate duce pe om pe nenumarate cai, la nenumarate pareri si hotarâri, unele mântuitoare, altele pierzatoare. Este un ocean nesfârsit de posibilitati date omului spre alegere. Dar prin frica de pierderea sufletului se pot evita cararile care duc la naufragiu în adâncul oceanului. Corabierii si cârmacii de barci stiu ca în vreme de furtuna trebuie aleasa numai o anumita cale, pentru a nu fi înghititi de valuri. Din aceasta vine flacara râvnei care biruieste toata primejdia si strabate prin toata frica, din aceasta, caldura care dispretuieste toata pofta, o nimiceste din cuget si produce uitarea oricarei amintiri a celor trecatoare împreuna cu a altora. Si ca sa spunem pe scurt, din aceasta vine libertatea omului adevarat, bucuria sufletului, învierea si odihna cu Hristos în Împaratia cerurilor.
Caldura entuziasmului curat pentru cele bune copleseste si nimiceste caldura interioara a poftei trupesti, a mâniei sau a ambitiei.
Libertatea adevarata este eliberarea fata de patimi. Ea este însusirea omului adevarat si tare. Pâna ce omul mai e robit unor patimi inferioare, el are înca ceva din animalul care se misca sub puterea instinctelor.
Daca va nesocoti cineva adunarea într-un loc si postirea neîncetata, sa stie ca va fi pagubit nu numai de toate cele de mai sus, ci va zdruncina si temelia tuturor virtutilor prin dispretuirea acestor doua virtuti. Precum acestea sunt în suflet începutul si capatul lucrarii dumnezeiesti, usa si calea spre Hristos, de le va tine si va ramâne în ele, asa si de va iesi si va sari din ele, va ajunge în cele doua potrivnice lor: va umbla din loc în loc si se va lacomi în chip necuviincios; din acestea curgând toate celelalte releť. (Isaac Sirul)
Cei ce sunt la început trândavi si molesiti se sperie si se tulbura nu numai de nevointele acestea si de altele asemenea, ci chiar de sunetul frunzelor copacilor, fiind doborâti si de o mica slabiciune, astfel ei se întorc la cele dinapoi. Cei cercati nu manânca pe saturate nici legume verzi, ci hranindu-se cu plante uscate, nu voiesc sa guste ceva înainte de ceasul rânduit chiar daca trebuie sa stea, din pricina slabiciunii si a neputintei, culcati pe jos, cu ochii împaienjeniti de marea sleire a trupului. Chiar însa de s-ar apropia prin acestea în chip necesar de iesirea din trup, nici atunci nu se lasa biruiti sa cada, datorita vointei lor întarite, caci voiesc si doresc sa-si sileasca firea lor pentru dragostea de Dumnezeu.
Crucea este pentru ei un prilej de a face dovada tariei sufletesti a duhului lor. Prin aceasta tarie în care este prezenta puterea lui Dumnezeu, ei trec la viata si apoi la sfârsitul lumii si la înviere. Nici apropierea mortii nu slabeste dragostea lor de Hristos, deci credinta în El, ca sa calce voia Lui. Constiinta legaturii cu Hristos este mai tare decât frica si durerea mortii.
Si se hotarasc mai bine sa se osteneasca pentru virtute decât sa pastreze viata vremelnica si toata odihna ce-o poate da ea. Iar când vin asupra lor ispitele, mai degraba se bucura ca se desavârsesc în ele, sau se fac desavârsiti. Si nici în durerile chinuitoare ce trebuie sa le rabde în ele, nu sovaie în dragoste de Dumnezeu, ci pâna înceteaza din viata sunt stapâniti de dorul sa rabde cu barbatie ispitele si nu se dau înapoi, pentru ca prin ele se fac desavârsiti. (Isaac Sirul)
Urmând asadar, si noi acestora si ascultând de cel ce porunceste: „Umbla pe calea împarateasca, neabatându-te nici la dreapta, nici la stânga” (Proverbe 4, 27), îti dam tie si o regula a caii de mijloc:
Cum trebuie sa se hraneasca cel ce se nevoieste, lunea, miercurea si vinerea.
În aceste trei zile ale saptamânii, posteste pâna la ceasul al noualea (trei dupa amiaza), adica manânca o data pe zi împartasindu-te de sase uncii (27 gr.). ia si din mâncari uscate cât ai nevoie, dar cu cumpatare. Apa, daca voiesti, pâna la trei patru pahare. Urmeaza canonul 69 apostolic care rânduieste: ŤDaca vreun episcop, prezbiter, diacon, citet sau cântaret nu posteste în sfânta Patruzecime (Paresimi) a Pastilor, sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, în afara de cazul ca ar fi împiedicat de o boala trupeasca. Iar de e mirean, sa se excomunice (afuriseasca)ť. Pentru luni s-a rânduit dupa aceea de Sfintii Parinti.
Cum trebuie sa se hraneasca martea si joia.
În aceste doua zile manânca de doua ori pe zi: la prânz, ia sase uncii de pâine, ceva fiert si ceva din mâncarurile uscate, cu cumpatare. Ia si vin amestecat cu apa – pâna la trei sau patru pahare, daca ai nevoie. Seara, ia trei uncii de pâine , ceva din mâncarurile uscate sau niscaiva fructe si vin amestecat cu apa – un pahar, cel mult doua daca ai sete mare. Dar sa stii ca foarte mult ajuta setea lacrimilor daca mai e însotita si de priveghere, caci zice Sfântul Ioan Scararul: ŤSetea si privegherea au zdrobit inima, iar din inima zdrobita au tâsnit lacrimileť. Iar Sfântul Isaac întareste: Înseteaza dupa Dumnezeu, ca sa te umpli de dragostea Lui.
Daca însa si în aceste doua zile alegi sa manânci o singura data, foarte bine faci, pentru ca întâiul izvor, maica, radacina si temelia tuturor virtutilor, este postul si înfrânarea. Caci zice unul din cei din afara: ŤAlege calea cea mai buna si cea mai grea, iar obisnuinta o va face dulceť. Dar si Marele Vasile zice: ŤUnde este hotarârea vointei, nimic nu poate fi piedicať. Iar unul dintre purtatorii de Dumnezeu adauga: ŤÎnceputul rodirii e floarea, iar începutul faptuirii e înfrânareať (Nil Ascetul).
Toate acestea si cele asemenea acestora vor parea unora grele, ba poate chiar cu neputinta, însa cel ce tine seama de rodirea ce se iveste din acestea si are în vedere ce stralucire obisnuiesc sa pricinuiasca acestea, de va socoti usoare si, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos si prin staruinta proprie, dupa putere, le va vesti ca usoare prin cuvinte si prin fapte pecetluindu-le puterea prin acestea. Aceasta o adevereste Sfântul Isaac care spune:
ˇ Ia-ti doctoria vietii de la masa celor ce postesc, privegheaza si se ostenesc în Domnul si trezeste în felul acesta sufletul tau din moarte. Caci Cel iubit se odihneste în mijlocul lor, sfintind mâncarurile, si preface amarul neplacut din ele în dulceata Sa negraita. Slujitorii duhovnicesti si ceresti ai Lui îi umbresc pe ei si sfintele lor mâncaruri.
ˇ Mireasma celui ce posteste e atotdulce iar întâlnirea cu el veseleste inimile celor ce au darul deosebirii, caci vietuirea celui înfrânat este bineplacuta lui Dumnezeu.
Cum trebuie sa se hraneasca sâmbata; despre priveghere si ce trebuie sa manânce în acest timp.
În fiecare sâmbata în afara de Sâmbata cea Mare, trebuie sa manânci, precum s-a rânduit pentru marti si joi, de sfintele canoane, pentru ca trebuie sa priveghezi în noaptea spre duminicile anului, afara de saptamâna brânzei si în cazul ca nu trebuie sa faci priveghere peste saptamâna pentru marile sarbatori domnesti sau ale sfintilor celor mai mari. În acest caz, facând privegherea aceea, o lasi pe cea spre duminica, totusi, fie ca-i asa, fie altfel, manânca sâmbetele de doua ori., caci e de folos sa te fortezi în savârsirea privegherii de noapte. De aceea si dupa privegherea ce trebuie sa o faci pentru o sarbatoare domneasca ce cade în mijlocul saptamânii, e de foarte mare folos sa o faci si pe cea spre duminica, caci mare câstig îti va urma din aceasta curând. Mai bine zis „îti va rasari lumina de dimineata si vesmintele tale se vor umple repede de stralucire” (Isaia 63, 8). Caci zice si Sfântul Isaac:
ˇ Începutul fiecarei lupte cu pacatul si cu pofta este osteneala privegherii si a postului, dar mai ales pentru cei ce lupta cu pacatul din launtrul lor. Din aceasta se vede semnul urii împotriva pacatului si a poftei la cei ce poarta cu ele razboiul acesta nevazut. Caci aproape toate atacurile patimilor încep sa se micsoreze prin post, iar dupa post, mare ajutor în aceasta lupta aduce privegherea. Cel ce în toata viata lui iubeste însotirea cu aceasta pereche, se face prietenul cumpatarii. Dimpotriva, mângâierea stomacului este începutul tuturor relelor, iar moleseala somnului e cea care aprinde pofta trupului. Astfel, calea Domnului cea sfânta si temelia a toata virtutea este postul, privegherea si trezvia în slujirea lui Dumnezeu. (Isaac Sirul)
ˇ În sufletul ce scânteiaza în pomenirea deasa a lui Dumnezeu si de privegherea neadormita, noaptea si ziua, Domnul cladeste spre întarirea acelui suflet norul ce-l umbreste ziua si lumina focului ca sa-i lumineze noaptea (cf. Iesirea 13, 21-22); si din launtrul întunericului va straluci lumina. (Isaac Sirul)
ˇ Alege-ti ca lucrare plina de desfatare privegherea neîncetata în timpul noptilor, prin care au dezbracat toti Parintii pe omul cel vechi si s-au învrednicit de înnoirea mintii. În acele ceasuri, sufletul simte viata cea fara de moarte si în simtirea aceasta dezbraca întunericul patimilor si primeste Duhul cel Sfânt. (Isaac Sirul)
ˇ Ţine lucrarea privegherii, ca sa afli mângâierea în sufletul tau. (Isaac Sirul)
ˇ Sa nu socotesti omule, ca în toata vietuirea monahilor este vreo lucrare mai mare ca privegherea de noapte! (Isaac Sirul)
ˇ Pe monahul ce staruie în privegherea unita cu discernamântul mintii, sa nu-l privesti ca pe un purtator de trup caci acesta este cu adevarat lucrare a cetei îngeresti. (Isaac Sirul)
ˇ Sufletul ce se osteneste în lucrarea aceasta înteleapta a privegherii, va avea ochi de heruvimi, prin aceea ca-i atintit si priveste la o vedere cereasca. (Isaac Sirul)
Aceste privegheri însa, sa le faci în rugaciuni, în cântari si citire, cu curatie si fara împrastiere si cu frângere de inima, singur sau cu o obste iubita si de aceeasi vietuire. Iar dupa fiecare priveghere da-ti o mica mângâiere pentru osteneala ce urmeaza acesteia, mâncând si bând ceva. Adica manânca trei uncii de pâine, adaugând ceva mâncare uscata, cât îti este de trebuinta. Bea si trei pahare de vin amestecat cu apa, luând seama însa, ca nu cumva în ziua în care postesti pâna în ceasul al noualea, având priveghere, sa lasi postul din pricina privegherii. Trebuie si pe aceasta sa o faci, dar nici pe acela sa-l treci cu vederea, caci s-a rânduit ca mângâierea sa o faci dupa ca s-a sfârsit privegherea.

Privegherea nu-i nicidecum o cercetare teoretica rece, ci o adâncire în fiinta proprie si în întelesurile celor citite ca în fata lui Dumnezeu, în duhul rugaciunii si cu inima zdrobita de smerenie si de constiinta pacatoseniei. Numai asa privegherea înnoieste continuu pe om, dezbracându-l de omul vechi; numai asa ea este simtire a prezentei lui Dumnezeu.
Cum trebuie sa manânci duminicile, despre osteneala si smerenie
Sa manânci în toate duminicile de doua ori pe zi, ca si sâmbata; aceasta rânduiala sa o tii fara abatere, în afara de caz de boala. Tot asa sa faci si în zilele îngaduite si dezlegate de Sfintii Parinti de pe urma unui lung obicei si a unor pricini mai noi, dumnezeiesti sau nu. În acestea nici nu mâncam numai o singura data, nici nu mâncam numai mâncare uscata, ci ne înfruptam din toate cele de folos si nepatate, din legume, dar cu înfrânare si în cantitatea rânduita caci totdeauna cel mai bun lucru este sa ne înfrânam în toate. Dar în cazurile de boala, ne putem împartasi fara sa ne rusina, din toate cele folositoare si legiuite, care sustin trupul, caci Sfintii Parinti au învatat ca trebuie sa fim ucigatori de patimi, nu ucigatori de trup. De asemenea, se cuvine sa gusti câte putin din toate câte s-au rânduit si s-au îngaduit prin fagaduinta spre a slavi pe Dumnezeu si a-I multumi si pentru a nu ne trufi. Toate sunt date de Dumnezeu si, gustându-le, Îl slavim si Îi multumim pentru minunata lor potrivire, si din acest punct de vedere, cu viata noastra. Daca însa ne scufundam prea mult în placerea produsa de ele, uitam de Dumnezeu. Trebuie sa tinem mereu cumpana (dialectica) între gustarea lor si detasarea de ele. Numai asa îl slavim pe Dumnezeu si Îi multumim pentru ele si Îl socotim mai presus de ele. Nu trebuie sa ne plecam prea mult nici într-o parte, nici în alta; nu trebuie nici sa ne scufundam în ele, nici sa le dispretuim, uitând de conditia noastra care are nevoie de ele, si de multumirea ce trebuie sa o aducem lui Dumnezeu ca a tinut seama de aceasta conditie smerita a noastra, pentru ca prin ele sa ne putem ridica la El. Fereste-te de adunarea celor de prisos, caci „putinatatea lucrurilor învata pe om , fara sa vrea, înfrânarea. Deoarece când avem din belsug si le putem folosi când vrem, nu ne mai putem stapâni.” (Isaac Sirul). Sa nu iubesti odihna trupului caci „sufletul care iubeste pe Dumnezeu si-a câstigat odihna în Dumnezeu” (Isaac Sirul). Alege mai curând smerenia prin osteneala si patimire caci „osteneala si smerenia dobândesc pe Dumnezeu” cum scrie unul dintre sfinti.

Un alt paradox: nu prin odihna trupului se câstiga odihna sufletului în Dumnezeu, ci prin durerile si înfrânarea trupului. În aceste necazuri îsi cauta sufletul reazem în Dumnezeu: prin cruce se ajunge la înviere.
Despre dreapta chibzuire în a deosebi si ca lucrarea masurata nu tinde spre slava; despre supunere
Toate acestea spuse mai sus trebuie sa le împlinesti cu o dreapta chibzuire amanuntita, pentru armonia si starea pasnica a fiintei noastre îndoite. Cu întelepciune se zideste casa, si cu întelegere se ispraveste; cu simtire se umplu camarile de toata bogatia scumpa si buna (Pilde 24, 3-4).
ˇ Saracia si strâmtorarea însotite de dreapta chibzuire a ratiunii, sunt o cale împarateasca. De aceea, asprimea lipsita de dreapta chibzuire sau fara judecata e nefolositoare, ca si îngaduirea tuturor greselilor nesocotite, fie dintr-o parte, fie din alta, contrara. (Talasie Libianul)
ˇ Odihnei trupului îi urmeaza iesirea din linistire, dar aceasta iesire se deosebeste de cea dintâi: iesirii dintâi din odihna îi urmeaza razboiul poftelor trupului; celei de-a doua, din trândavie, parasirea locului de linistire si mutarea din loc în loc. lucrarea cu osteneala, ce tine masura, nu cauta slava. Micsorarea ei înmulteste placerea, iar lipsa de masura, iesirea gândurilor. (Isaac Sirul)
Dreapta chibzuinta care nu exagereaza în vreo nevointa chinuitoare sau în tot felul de concesii, este împreunata cu modestia. Ea nu vrea sa se faca aratata si admirata prin asprime, si nu atrage atentia nici prin pogoraminte. Ea nu vrea sa iasa la vedere si în general nu îngaduie gândurilor sa iasa din strânsoarea în care sunt tinute. Iesirea dintâi a gândurilor de pe urma odihnei trupului, duce la curvie; prin ele omul îsi cauta prilejul de desfrânare. Iesirea a doua, din moleseala, plictiseala, trândavie, îl trage pe om la vagabondaj.
ˇ Sa nu-ti îndrepti toata luarea aminte spre trup, ci hotaraste-i o nevointa dupa putere si întoarce toata mintea spre cele dinauntru. Caci Ťnevointa trupeasca la putin foloseste, iar binecredinciosia, la toateť (I Timotei 4, 8).
Iar daca talerul trupului atrage, stapâneste si îngreuneaza talerul sufletului, aplecându-l spre miscari neregulate si stricatoare de suflet – caci Ťtrupul pofteste împotriva Duhului si Duhul împotriva trupuluiť (Galateni 5, 17) – tu, frânând trupul cu frâul înfrânarii, mortifica-l pâna ce, chiar fara sa vrea, se face usor de purtat, se supune la ceea ce este mai bun. Aminteste-ti de marele Pavel care zice: ŤPe cât se strica omul nostru cel dinafara, pe atât se înnoieste cel dinauntru zi de ziť (II Corinteni 4, 16).
ˇ Da-te pe tine sa mori întru nevointa si nu trai în nepasare, caci nu numai cei ce au primit moartea pentru credinta în Hristos sunt mucenici, ci cei ce mor pentru pazirea poruncilor Lui. (Isaac Sirul)
ˇ Mai buna este moartea în lupta cu pacatul, decât sa traim în gresale. (Isaac Sirul)
ˇ Înainte de toate, fa orice numai cu sfatul si întrebarea parintelui tau duhovnicesc în Domnul, caci numai asa, cu harul lui Hristos îti vor parea usor de purtat si ca pe un drum neted, cele grele si potrivnice. (Isaac Sirul)
Cum trebuie sa strabata cel ce se nevoieste rastimpul de dupa amiaza pâna la apusul soarelui. Împartirea darurilor dumnezeiesti se face dupa osteneala si masura lucrarii noastre.
Dupa ce te-ai întarit cum se cuvine nevoitorului, potrivit dumnezeiescului Pavel, care porunceste ca nevoitorul „de la toate sa se înfrâneze” (I Corinteni), citeste, sezând mai mult din scrierile despre trezvie ale Parintilor, cât poti. Pe urma culca-te un ceas, daca zilele sunt lungi, apoi sculându-te, fa putin lucru cu mâinile, tinând si rugaciunea. Dupa aceea roaga-te cum s-a aratat înainte. Citeste, mediteaza si sileste-te sa te smeresti socotindu-te mai prejos de toti oamenii, caci s-a spus:
ˇ Cel ce se înalta se va smeri, iar cel ce se smereste se va înalta. (Luca 19, 11)
ˇ Cel ce socoteste ca sta, sa ia seama sa nu cada. (I Corinteni 10, 12)
ˇ Domnul celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har. (Iacov 4, 6)
ˇ Începutul trufiei omului sta în a nu vedea pe Domnul. (Înt. Sirah 10, 12)
ˇ Cei mândri au calcat legea foarte. (Psalmi 118, 51)
ˇ Nu cele înalte cugetând, ci lasându-va dusi cu cei smeriti. (Romani 12, 16)
Iar Parintii ne învata:
ˇ Acesta este cel ce se cunoaste pe sine cel mai bine, care nu se socoteste pe sine nimic. Caci nimic nu-i atât de placut lui Dumnezeu ca a se socoti cineva pe sine cu cei din urma. (Ioan Gura de Aur)
ˇ Tainele se descopera celor smeriti la cuget. Unde odrasleste smerenia, acolo izvoraste slava lui Dumnezeu, iar parerea de sine premerge certarii. (Isaac Sirul)
ˇ N-am postit, n-am privegheat, nu m-am culcat pe jos, dar m-am smerit si aceasta m-a mântuit în scurta vreme, urmarind aceasta înainte de orice altceva: sa nu fiu luat în seama. (Ioan Scararul)
ˇ Daca voiesti cu adevarat sa te mântuiesti, asculta cu fapta. Ridica-ti picioarele de la pamânt si înalta mintea ta la cer si acolo sa fie cugetarea ta ziua si noaptea. dispretuieste-te cu toata puterea pe care o ai, sileste-te sa te socotesti pe tine mai prejos de orice om. Aceasta este calea cea adevarata si alta nu este celui ce voieste sa se mântuiasca, în Hristos, „Cel ce-l întareste pe el” (Filimon 4, 13). „Cel ce voieste aceasta, sa alerge ca sa o ia” (I Corinteni 9, 24). „Marturasesc aceasta înaintea lui Dumnezeu celui Viu care voieste sa daruiasca viata vesnica fiecaruia care voieste” (I Timotei 5, 21). (Varsanufie cel Mare)
ˇ Daca n-ai grija de nimic, te apropii de cetate si de nu esti luat în seama de oameni, vei locui în cetate, iar de vei fi mort fata de orice om, vei mosteni cetatea si comorile ei. De voiesti dar sa te mântuiesti, tine sa nu fii bagat în seama si alearga spre ce-ti sta în fata. (Varsanufie cel Mare)
Iar dupa cuviosul Ioan, ucenicul acestui sfânt, a cauta sa fii nebagat în seama, înseamna a nu te socoti deopotriva cu nimeni si a nu spune despre vreo fapta buna: Ťsi eu am facut-o.
Sezând iarasi, roaga-te în chip curat si neîmprastiat pâna ce vine seara, apoi cânta vecernia obisnuita si fa apolisul, crezând din inima curata ca dupa osteneala si durerea noastra pentru virtute si dupa masura lucrarii noastre, vom fi rasplatiti de Dumnezeu cu cununa darurilor, cu aratarea nevointelor si cu mângâierea Sa, cum zice dumnezeiescul psalmist: „Dupa multimea durerilor mele, în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu” (Psalmi 114, 6).
ˇ Veniti la Mine toti cei osteniti si împovarati, si Eu va voi odihni pe voi. (Matei 11, 28)
ˇ De patimim împreuna cu Hristos, ne vom si slavi împreuna. Caci socotesc ca nu sunt vrednice patimirile veacului de acum de slava ce ni se va descoperi. (Romani 8, 17-18)
ˇ Deosebirea împartirii bunatatilor dumnezeiesti are drept pricina masura credintei fiecaruia. Caci precum credem, avem si întarirea pornirii spre fapte, iar cel ce lucreaza, pe masura faptelor lui îsi arata credinta si primeste masura harului, precum a crezut. Cel ce nu lucreaza, pe masura nelucrarii îsi arata masura necredintei si, dupa masura necredintei, se lipseste de har. Deci rau face cel pizmas, ca pizmuieste pe cei ce savârsesc fapte bune, caci de el atârna si nu de altul hotarârea sa creada si sa lucreze, si pe masura credintei sa primeasca harul care îi vine. (Maxim Marturisitorul)
Sa cerem, deci, din suflet da ni se daruiasca sa petrecem cealalta vreme a vietii noastre si sa ajungem sfârsitul ei în chip crestinesc, fara durere, neînfruntat, cu pace si, pe lânga acestea, sa ni se dea raspuns bun când vom sta în fata scaunului înfricosator de judecata al Domului si Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Mai mare decât lucrarea este rugaciunea curata.
Pe lânga cele aratate, sa stii si aceasta, frate, ca toata metoda si tot îndreptarul, si, de voiesti, si felurimea faptelor si rânduit pentru ca nu putem sa ne rugam în inima în chip curat si neîmprastiat. Caci, dupa împlinirea acestora, cu bunavoirea si harul Domnului nostru Iisus Hristos, lasând toate, ne unim mai presus de cuvânt în chip nemijlocit, cu Cel Unul si unitar si unificator, ca, cum s-a spus de catre vestitul cuvântator de Dumnezeu: Dumnezeu se uneste cu dumnezei si se face cunoscut de ei; iar aceasta este iluminarea prin ipostas a Duhului Sfânt în inimať. Ea se naste din amintita rugaciune curata si neîmprastiata în inima. Acest lucru se întâmpla rar si numai unul dintr-o mie se învredniceste, prin harul lui Hristos, sa înainteze pâna la aceasta stare. Iar sa pluteasca peste ea si sa se învredniceasca de rugaciunea curata si sa ajunga la descoperirea tainelor veacului viitor, se învrednicesc foarte putini care se aleg din generatie în generatie, prin bunavointa lui Hristos. Caci spune Sfântul Isaac:
ˇ Precum din zeci de mii de oameni, abia se afla unul care a împlinit putin poruncile si cele legiuite si a ajuns la curatia sufletului, asa abia unul dintr-o mie s-a învrednicit sa ajunga cu multa pazire de sine la rugaciunea curata si sa sparga acest hotar si sa intre la aceasta taina. Pentru ca cei multi nu s-au învrednicit nicidecum de rugaciunea curata, ci numai putini. Dar la taina aceea de dupa ea si de dincolo de ea, abia ajunge unul, din generatie în generatie, prin harul lui Hristos. (Isaac Sirul)
ˇ Daca abia câte unul se roaga cu curatie, ce sa zicem despre rugaciunea duhovniceasca. (Isaac Sirul)
ˇ Toata rugaciunea duhovniceasca s-a eliberat de miscare, si cea care se schimba , e sub cea duhovniceasca.
Rugaciunea curata de gânduri înca nu e rugaciune duhovniceasca, sau cu desavârsire în Duhul. Caci în rugaciunea curata omul poate înainta înca spre a fi si mai mult în Dumnezeu. Dar în rugaciunea duhovniceasca a ajuns la nemiscare, sau la odihna totala în Dumnezeu; caci s-a unit în chip desavârsit cu Dumnezeu, nemaiavând unde înainta, odata ce Dumnezeu este nemarginit în bogatia vietii Lui. Ea nu se mai schimba, nu se mai întrerupe. E nemiscarea ca stabilitate în rugaciune.

Întrebat fiind Sfântul Isaac de cineva, care este vârful tuturor ostenelilor în aceasta lucrare a linistii, ca ajungând cineva acolo sa afle ca a ajuns la desavârsirea vietuirii, el a raspuns asa:
ˇ Când se va învrednici de staruirea în rugaciune, caci, când va ajunge la aceasta, a ajuns la vârful tuturor virtutilor. Si de atunci s-a facut locas al Sfântului Duh, caci daca n-a primit cineva în chip sigur harul Mângâietorului, nu poate savârsi aceasta rugaciune si fara întrerupere. Caci Duhul zice, când se salasluieste în vreun om, acela nu mai înceteaza din rugaciune pentru ca Duhul însusi se roaga pururea. Atunci, nici când doarme, nici când vegheaza, rugaciunea lui nu se întrerupe din suflet, ci fie de manânca, fie de bea, fie de doarme si orice ar face, ba chiar si în somnul adânc, bunele miresme si respiratiile rugaciunii se misca în inima lui fara osteneala. Atunci nu se mai desparte de rugaciune. Si în toate orele lui, chiar daca ea înceteaza în afara, liturghiseste în el în chip ascuns. Caci Ťtacerea celor curati este rugaciuneť, zice unul dintre purtatorii de Hristos (Afraat Persanul). Iar miscarile inimii si cugetarile curate sunt glasuri blânde, prin care cânta în chip ascuns Celui ascuns.
Despre numarul mataniilor dintr-o zi si o noapte.
Dumnezeiestii Parinti au rânduit trei sute de matanii – atâtea trebuie sa facem în fiecare zi si noapte în cinci zile ale saptamânii, caci sâmbata si duminica, ca si în alte zile rânduite prin obicei, ba si în unele saptamâni, ni s-a poruncit sa ne oprim de la acestea, pentru anumite ratiuni tainice si negraite. Dar sunt unii care trec peste acest numar, iar altii le împutineaza, fiecare dupa cum îi este puterea sau vointa. Deci fa si tu dupa putere, dar fericit cu adevarat, si aceasta în chip înmultit, este cel ce se forteaza pe sine în toate cele privitoare la Dumnezeu, caci ŤÎmparatia cerurilor se ia cu sila si cei ce se silesc, o rapescť (Matei 11, 12).
Despre mutarile si schimbarile ce se ivesc în fiecare si despre slava covârsitoare ce urmeaza smereniei
Despre acestea spune Sfântul Isaac: ŤUna, câte una calca unii poruncile, dar îsi tamaduiesc sufletele lor prin pocainta, iar harul îi primeste. Caci tot sufletul rational este strabatut de o schimbare neîncetata, iar schimbarile strabat prin tot omul, în toate zilele lui; cel ce are darul desavârsirii poate întelege aceasta din multe. Dar încercarile ce i se întâmpla lui în fiecare zi pot sa-l întelepteasca foarte mult daca vegheaza, daca se observa pe sine cu mintea si cunoaste schimbarea în blândete si îngaduinta, pe care o primeste cugetarea lui în fiecare zi si cum din pacea aceasta se întoarce deodata spre tulburare, chiar când nu este nici o pricina; si cum ajunge în mare si negraita primejdie. Acesta este lucrul despre care a scris în chip vadit fericitul Macarie cu multa purtare de grija si sârguinta, ca sa le fie spre aducere aminte si învatatura fratilor:
ˇ Omul sa nu se încline în timpul schimbarii ce-i vine din cauza împotrivirilor, spre deznadejde, caci celor ce se afla în starea curatiei, pururea li se întâmpla caderi precum se ivesc în aer valuri de racoare, chiar fara a fi ei cu negrija si în neînfrânare. Ba mai mult, chiar când umbla dupa rânduiala, li se întâmpla caderi, care se împotrivesc tintei voii lor. (Macarie Egipteanul)
Deci, ce spune fericitul? Ca se întâmpla schimbari în fiecare, ca si în aer. Întelegi ce vrea sa spuna prin cuvântul fiecare? Anume, ca si firea este una, deci, ca sa nu socotesti ca a vorbit numai despre cei nedesavârsiti si mai de jos, iar cei desavârsiti ar fi liberi de schimbare si ramân statornic neclintiti în aceeasi stare, fara gânduri patimase precum zic euthitii, de aceea a spus în fiecare. Cum aceasta Macarie? Tu zici: ŤAcum domneste racoare si dupa putin vine arsita, sau poate acum e grindina iar mai târziu e vreme buna. Si asa se întâmpla spre întarirea noastra si în noi: acum este razboi, acum e ajutorul harului. Un timp, sufletul se gaseste în iarna, asupra lui ridicându-se valuri aspre si iarasi vine o schimbare, caci harul cerceteaza si umple inima de bucuria si de pacea cea de la Dumnezeu, aratând gânduri întelepte si pasnice. Aceste gânduri întelepte le arata aici, dându-ne sa întelegem ca cele dinainte au fost dobitocesti si necurate. Avva Macarie îndeamna zicând:
ˇ Daca dupa aceste gânduri întelepte si blânde urmeaza vreo ispita, sa nu ne întristam si sa nu ne deznadajduim, iar în ceasul odihnei în har sa nu ne mândrim, ci în vremea bucuriei sa asteptam necazul. Cunoaste ca toti sfintii au fost în aceasta stare. Câta vreme suntem în lumea aceasta, ni se ascunde belsugul harului când vin aceste ispite, caci în toata ziua si în tot ceasul se cere de la noi dovedirea iubirii noastre fata de Dumnezeu în lupta cu ispitele. Asa se tine drumul nostru drept, iar cel ce voieste sa se abata de la aceasta, sau sa se schimbe, s-a facut partea lupilor. (Macarie Egipteanul)
Despre pocainta, curatie si desavârsire.
Strabaterea întregului drum al mântuirii consta în acestea trei: în pocainta, în curatie si în desavârsire. Si ce este curatia pe scurt? O inima miloasa pentru firea zidita.

Definitia aceasta a curatiei inimii ne arata ca inima necurata este inima nemiloasa, deci egoista. Ea implica considerarea pacatelor ca forme ale egoismului, ale rigiditatii, osificarii, duritatii, împietririi, racelii, închiderii fata de toti si de toate, deci si fata de Dumnezeu, Care le-a facut pe toate. De aceea pacatul este moartea sufletului.
ˇ Pocainta este o moarte îndoita si de buna voie fata de toate, iar inima miloasa este arderea inimii pentru toata zidirea, pentru oameni, pasari, animale si chiar pentru demoni. (Isaac Sirul)
Gândirea adevarata este prin excelenta existentiala; ea creste din experienta vietii traite. Închipuirile unei gândiri abstracte, care nu traduce aceasta experienta ancorata în realitate, nu sunt produsele unei gândiri adevarate.
ˇ Iubirea de întelepciune, în duhul virtutii, poate pricinui nepatimirea gândirii, dar nu nepatimirea firii. Prin ea (nepatimirea gândirii), vine în minte harul unei placeri dumnezeiesti. Cel ce a facut experienta întristarii si placerii s-ar putea numi om cercat, ca unul ce a cunoscut, prin cercare, starile placute si neplacute ale trupului; desavârsit este, însa, numai cel ce a biruit cu puterea ratiunii placerea si durerea trupului; om întreg este cel ce a pastrat, prin nazuinta statornica spre Dumnezeu, neschimbate deprinderile dobândite prin faptuire si contemplare. (Maxim Marturisitorul)
Pentru aceasta s-a socotit ca discernamântul este mai mare decât toate virtutile, caci cei în care se iveste acesta, prin bunavointa lui Dumnezeu, pot sa deosebeasca în chip limpede lucrurile dumnezeiesti si cele omenesti, vederile tainice si ascunse. Cel ce a dobândit toate virtutile, si-a subtiat firea, sau ochiul ei sufletesc în asa masura ca distinge în chip limpede cele dumnezeiesti si cele omenesti, adica tot ce e tainic si ascuns pentru altii. El a câstigat o asa zisa clar-vedere, o putere de identificare a specificului fiecarei persoane, a starii ei dintr-un moment sau altul, a prezentei realitatilor dumnezeiesti în oameni si în lucruri.
Despre cele cinci lucrari ale linistirii dintâi si oarecum introducatoare a începatorilor; despre rugaciune, cântare, meditatie si lucrul mâinilor
Cel ce începe a se linisti trebuie sa petreaca ziua si noaptea în cinci lucrari, prin care slujeste lui Dumnezeu. Întâi în rugaciunea de pomenire a Domnului Iisus Hristos, introdusa prin respiratia pe nas, în chip linistit în inima, si iarasi scoasa afara, cu buzele închise, fara nici un alt gând sau închipuire. Ea se savârseste odata cu înfrânarea cuprinzatoare, adica de la pofta stomacului, de la somn si de la lucrarile celorlalte simturi, înauntru chilia, în smerenie sincera.

Apoi, în cântare si în citiri din Psaltire, din Apostoli si din Sfintele Evanghelii, din scrierile de Dumnezeu purtatorilor si Sfintilor Parinti si din capetele despre rugaciune si despre trezvie. Dupa acestea sa treaca la amintirea pacatelor însotita de durerea inimii si în gândirea la judecata lui Dumnezeu, la moarte, la chinuri sau la bucuriile ce ne asteapta, însotite neîncetat de lucrul mâinilor, pentru alungarea trândaviei. Apoi iarasi sa se întoarca la rugaciune, chiar daca aceasta cere oarecare sila, pâna ce mintea se va obisnui sa scape usor de împrastiere prin ocuparea deplina cu Domnul nostru Iisus Hristos, prin pomenirea neîntrerupta a Lui, prin îndreptarea spre camara dinauntru, sau spre locul ascuns al inimii si prin înradacinarea neîncetata în ea.
ˇ Sârguieste-te sa intri în camara cea din launtrul tau si vei vedea camara cereasca, pentru ca aceasta si aceea una sunt si prin aceeasi intrare le vezi pe amândoua. (Isaac Sirul)
ˇ Inima cârmuieste tot organismul si când harul ia în stapânire întinderile inimii, împarateste peste toate gândurile si madularele. Acolo fiind mintea si gândurile sufletului, în acel loc deci trebuie vazut daca si-a înscris harul Prea Sfântul Duh legile Sale – în organul conducator, tronul harului, unde se afla mintea si toate gândurile sufletului – în inima. (Maxim Marturisitorul)
Sfântul Maxim sustine opinia ca mintea se afla în inima sau ca inima stapâneste asupra ei. Inima reprezinta sensibilitatea întelegatoare a întregii noastre fiinte. Ea este deschisa spre infinitatea lui Dumnezeu si sesizeaza adâncul specific al fiecarei persoane omenesti. Numai prin activarea inimii omul ajunge la discernamântul prin care se cunoaste profund pe sine, pe Dumnezeu si pe altii. Acest discernamânt este si el o vedere a infinitatii lui Dumnezeu si a indefinitului propriu si al altora în Dumnezeu. „Întinderea” inimii actualizeaza indefinitul ei în Dumnezeu; el e activat numai prin har, prin strabaterea lui Dumnezeu cu infinitatea Sa în inima. De aceea omul duhovnicesc se sileste sa-si readuca mintea în inima din împrastierea ei nefireasca în cele din afara si marginite. Desigur, cele din afara pot fi privite si de mintea aflatoare în inima, dar atunci mintea le vede nu numai în suprafata lor si în simpla lor capacitate de satisfacere a trebuintelor trupesti, ci ele îi devin simboluri transparente pentru suportul lor ultim si infinit, care este Dumnezeu.
De unde trebuie sa înceapa cei ce voiesc sa se linisteasca potrivit ratiunii, care este începutul, înaintarea si desavârsirea acestei lucrari.
Aceasta e lucrarea prima si oarecum introducatoare a vechilor monahi care se hotarasc sa se linisteasca potrivit ratiunii. Ei trebuie sa înceapa de la frica lui Dumnezeu si de la împlinirea dupa putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare, de la negrija de toate lucrurile cu rost si fara rost si, înainte de toate, de la credinta si de la departarea deplina de la cele potrivnice, de la nazuinta curata spre Cel ce este cu adevarat; sa creasca prin credinta care nu e rusinata si sa înainteze Ťla masura vârstei plinatatii lui Hristosť (Efeseni 4, 13), prin dragostea întreaga dumnezeiasca, fierbinte si desavârsita, nascuta din rugaciunea curata si neîmprastiata în inima, prin rugaciunea duhovniceasca nemiscata si neclintita si prin iesirea (extazul), singura si nemijlocita, izvorâta din desavârsita iubire, spre Cel Unul, prin rapirea si unirea cu Cel dorit la culme. Aceasta este înaintarea si întinderea neratacita prin faptuire spre vedere (contemplare). Pe aceasta patimind-o dumnezeiescul proroc David si schimbându-se cu acea fericita schimbare (Psalmi 76, 10), a strigat cu tarie: ŤEu am spus întru uimirea mea (extazul meu): tot omul este mincinosť (Psalmi 115, 2). Iar un altul dintre cei mari ai Vechiului Testament a spus: ŤCele ce ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Elť (Isaia 6, 4; I Corinteni 2, 9). Iar marele Pavel, încheind acestea, adauga: ŤDar noua ni le-a descoperit prin Duhul Sauť caci Duhul toate le cerceteaza, pâna si adâncurile lui Dumnezeuť (I Corinteni 2, 10).
Despre regula linistirii celor începatori
Datoria începatorilor este sa nu iasa mereu din chilia lor si sa se fereasca de întâlnirea si vederea tuturor, afara de cazul unei mari trebuinte; dar si atunci, cu luare aminte, cu toate masurile de asigurare si foarte rar.
ˇ Cu privire la orice lucru sa staruie în a tine amintirea gândului la Dumnezeu, ca mai mare este ajutorul ce-ti vine din pazire, decât ajutorul din fapte. (Isaac Sirul)
ˇ Odihna vatama numai pe cei tineri, dar împrastierea si pe tineri si pe batrâni. (Isaac Sirul)
ˇ Linistea face moarte simturile din afara si trezeste miscarile dinauntru, iar petrecerea în cele dinafara pricinuieste cele dimpotriva, adica trezeste simturile din afara si face moarte miscarile dinauntru. (Isaac Sirul)
ˇ Se linisteste acela care se straduieste sa-si închida partea netrupeasca în casa trupeasca, lucru cu adevarat minunat. (Ioan Scararul)
ˇ S-a linistit acela care a spus: ŤEu dorm dar inima mea vegheazať. (Ioan Scararul)
ˇ Închide trupului usa chiliei si grairii usa limbii si duhurilor poarta dinauntru. (Ioan Scararul)
Despre rugaciunea curata prin luare aminte si trezvie
Rugaciunea ce se savârseste înauntrul inimii, însotita de luarea aminte si trezvie, fara vreun alt gând, deci si fara nici o nalucire, face mintea prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, sa se întinda în întregime spre însusi Domnul Iisus Hristos, pomenit în chip nematerial si negrait; iar prin cuvântul: miluieste-ma, o face sa se întoarca si sa se miste spre ea însasi, nesuportând sa nu se roage pentru sine. Înaintând prin cercare, în chip unitar, spre iubire, se întinde cu totul spre însusi Domnul Iisus Hristos, dupa ce a câstigat încredintarea limpede despre lucrul de-al doilea.

Omul a trebuit sa se convinga întâi despre trebuinta de a fi miluit, ca sa se întinda apoi spre Hristos prin pomenirea Lui si prin cererea milei Lui. Dar apoi si simtirea iubirii lui Hristos îl face sa ceara mila Lui pentru pacatele sale. El se misca de la o simtire la alta, adica de la simtirea lui Hristos la simtirea pacatoseniei sale si invers, ca într-un cerc.

Dumnezeiestii Parinti nu ne-au predat toti, totdeauna, rugaciunea întreaga, ci unul întreaga, altul jumatate, al treilea, o parte, iar unul altfel, poate dupa puterea si starea celui ce se roaga.

Dumnezeiescul Gura de Aur ne-o preda întreaga, zicând: „Va îndemn fratilor, sa nu calcati sau sa nesocotiti niciodata canonul rugaciunii, caci am auzit cândva pe Parinti zicând: Ce fel de calugar este acela care nesocoteste dau calca canonul? Ci fie de manânca, fie de bea, sade, slujeste, fie ca e în calatorie, fie ca face altceva, dator e sa zica: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma, ca pomenirea aceasta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos sa întarâte pe vrajmasul spre razboi. Caci toate poate sa le afle sufletul care se sileste, prin amintire, fie rele, fie bune. Mai întâi poate sa vada înauntru inimii raul si apoi cele bune, caci amintirea poate sa miste pe balaur si tot amintirea poate sa-l umileasca.

Amintirea este astfel nu numai un act subiectiv, ci si o întâlnire cu un alt subiect nevazut, asa cum orice simt si gând ne prilejuieste întâlnirea cu o realitate obiectiva corespunzatoare. Amintirea poate sa dea pe fata pacatul care locuieste în noi si amintirea poate sa-l mistuie si sa miste toata puterea dusmanului din inima. Amintirea poate sa biruiasca pacatul si sa-l dezradacineze în parte, caci numele Domnului Iisus Hristos, coborând în adâncul inimii, smereste pe balaurul ce stapâneste pe întinderile ei, iar sufletul îl mântuieste si îl face viu. Staruie, deci, neîncetat, întru numele Domnului Iisus, ca inima sa înghita pe Domnul si domnul sa înghita inima, cele doua facându-se una. Dar acest lucru nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp îndelungat, caci e nevoie de multa lupta si de multa vreme ca dusmanul sa fie scos si pentru ca sa se salasluiasca Hristos.

Amintirea sau pomenirea este o forta care produce o stare noua în fiinta noastra, sau în inima. Ea aduce pacatul când se gândeste la el cu placere si creeaza deprinderea patimii sau îl dezradacineaza când e pomenit des numele lui Hristos, întiparind puterea Lui în inima. (Ioan Gura de Aur)
Trebuie sa te întaresti si sa-ti strunesti mintea, sa o frânezi, sa pedepsesti tot gândul si toata lucrarea celui viclean prin chemarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Daca amintirea pacatului vine cu usurinta de la sine, pomenirea lui Hristos cere efort, cere o înfrânare a mintii de la amintirea pacatului, caci prin aceasta pomenire ea lupta împotriva amintirii pacatului si alunga orice alt gând. (Ioan Gura de Aur)
Unde sta trupul, acolo sa fie si mintea, ca nimic altceva sa nu se afle la mijloc între Dumnezeu si inima ca un perete despartitor, sau ca un zid care sa întunece mintea si sa o desparta de Dumnezeu. Iar daca ceva rapeste mintea, nu trebuie sa zaboveasca în gânduri, ca nu cumva consimtirea cu gândurile sa i se socoteasca drept fapta înaintea Domnului înaintea judecatii, când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor (Romani 2, 16). Opriti-va deci, de la toate si staruiti în Domnul Dumnezeul vostru, pâna se va îndura de voi (Psalmi 122, 3), si nu cereti nimic altceva de la Domnul Slavei decât numai mila. Pe aceasta cerând-o, cereti-o cu inima smerita si îndurerata, strigând ziua si noaptea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”, si fortati mintea voastra la lucru acesta pâna la moarte.

Adica mintea sa nu umble, în vreme ce trupul sta adeseori într-un loc, câta vreme mintea vagabondeaza neîncetat. Sa învete si mintea la trup, sa stea uneori nemiscata. Dar, desigur, ea trebuie sa stea în gândul la Dumnezeu. Daca umbla prin tot felul de gânduri, acestea se interpun între minte si Dumnezeu. Dar cuvintele „unde sta trupul, acolo sa fie si mintea”, mai au si alt înteles. Sa nu stea trupul vreodata uitat de minte; ci constiinta sa ia seama la fiecare situatie în care se afla trupul, caci numai prin constiinta viata omului este legata de Dumnezeu. La rândul ei, constiinta este treaza numai atunci când ea este legata de Dumnezeu. Când aceasta legatura nu mai functioneaza, între inima însasi si Dumnezeu s-a interpus vreun gând care o separa de Dumnezeu, ca un zid despartitor, care întuneca mintea. Când un astfel de gând rapeste mintea, aceasta se întâmpla numai pentru o clipa, caci zabovirea în el este o consimtire care va fi socotita la Judecata din urma ca fapta. Se stie ca omul înainteaza spre pacat prin patru trepte: atacul (aparitia unui gând ispititor în minte), convorbirea cu el, consimtirea si fapta. Împotriva tuturor acestor trepte trebuie sa se lupte cu pomenirea numelui lui Iisus. Ea tine constiinta permanent treaza. În sfârsit se fereste de gânduri si prin faptul ca nu se gândeste la multe lucruri, ca sa le ceara de la Dumnezeu prin rugaciune, ci cere numai mila Lui. Aceasta nu e atâta un gând precis, marginit, ci o stare existentiala de suflet. Când se cer lucruri precise, mintea se poate îngusta dupa ele. Cerând mila, cere totul, în mod nehotarnicit, nu în mod precizat, deci se împlineste si prin aceasta cerinta ca mintea sa iasa din îngustarile ce i le produc gândurile definite, când vrea sa faca experienta lui Dumnezeu cel nesfârsit.
Lucrul acesta are nevoie de multa fortare, pentru ca strâmta e poarta si plina de necazuri calea ce duce la viata si cei ce se forteaza intra în ea. Caci Împaratia cerurilor este a celor ce o iau cu sila. Va îndemn, deci, sa nu despartiti inimile voastre de Dumnezeu, ci staruiti si paziti-le totdeauna cu pomenirea Domnului Iisus Hristos, pâna ce se va sadi numele Domnului înauntrul inimii si nu va mai cugeta la nimic altceva, ca sa se mareasca Hristos în voi.” (Ioan Gura de Aur)
A zis si marele Pavel despre Domnul Iisus: De vei marturisi cu gura ta pe Domnul Iisus si vei crede cu inima ta ca Dumnezeu L-a ridicat pe El din morti, te vei mântui. Caci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mântuireť si iarasi: ŤNimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt (I Corinteni 12, 3). A adaugat „în Duhul Sfânt”, adica atunci când inima primeste lucrarea Duhului Sfânt, prin care se roaga. Iar acesta este a celor ce au înaintat si s-au îmbogatit cu Hristos, care locuieste în chip vadit în ei.
Lucruri asemanatoare spune si Sfântul Diadoh: Când îi închidem mintii toate iesirile cu pomenirea lui Dumnezeu, ea cere o ocupatie care sa dea de lucru harniciei ei. trebuie sa-i dam deci, rugaciunea: „Doamne Iisuse…” prin care îsi poate împlini în chip deplin scopul. Caci Ťnimeni nu spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfântť. Dar acest cuvânt trebuie sa-l cugete neîncetat asa de strâns în camarile sale, încât sa nu se abata nicidecum la niscaiva închipuiri. Toti cei care vor cugeta neîncetat la acest slavit si mult iubit nume în adâncul inimii, vor putea sa vada cândva si lumina mintii, pentru ca daca e tinut cu toata grija de catre cugetare, el arde toata pata de pe fata sufletului, printr-o simtire puternica, caci Dumnezeul nostru este foc mistuitorť (Evrei 12, 29). Ca urmare, Domnul atrage sufletul lui la iubirea puternica a slavei Sale, caci zabovind numele acela slavit si prea iubit, prin pomenirea lui de catre mine, caldura inimii, sadeste în ea, fara îndoiala, deprinderea de a iubi bunatatea Lui, nemaifiind nimic care sa o împiedice. Acesta este margaritarul cel de mult pret pe care-l poate agonisi cineva vânzând toata averea sa, ca sa aiba o bucurie negraita de aflarea lui. (Diadoh al Foticeii)
Sfântul Isihie înfatiseaza pe Hristos, scriind astfel: Când sufletul va fi zburat prin moarte în vazduh, având în sine si pentru sine, în portile ceresti, pe Iisus, nu se va mai teme nici acolo de vrajmasii sai, ci va grai si atunci din porti catre ei cu îndrazneala ca si acum. Numai sa nu slabeasca pâna la iesirea lui, ci sa strige catre Hristos Iisus ziua si noaptea si el va face izbavirea mai degraba, dupa fagaduinta Lui nemincinoasa si dumnezeiasca, pe care a dat-o, vorbind despre judecatorul nedrept: ŤZic voua ca o va face si în viata de acum si dupa iesirea lui din trupť (Luca 18, 1-8).
Sfântul Ioan Scararul vorbeste tot numai de Iisus când scrie: Biciuieste pe vrajmas cu numele lui Iisus caci nu este arma mai tare în cer si pe pamânt. Rasuflarea ta sa se lipeasca de pomenirea lui Iisus si atunci vei cunoaste folosul inimii.
Nu numai la amintitii de Dumnezeu purtatori Parinti si la urmasii lor poate afla cineva pomenite tainic aceste cuvinte ale sfintitei rugaciuni, ci, înainte de ei, si la însisi Apostolii dintâi si corifei, adica la Petru, Pavel si Ioan:
ˇ Nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt. (I Corinteni 12, 3)
ˇ Harul si adevarul s-au facut prin Iisus Hristos. (Ioan 1, 17)
ˇ Tot duhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup, de la Dumnezeu este. (I Ioan 4, 2)
ˇ Fruntasul ucenicilor lui Hristos, la întrebarea Mântuitorului si Învatatorului, adresata apostolilor: ŤCine spun oamenii ca sunt Eu?ť, a raspuns, dând preafericita marturisire: Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16)
Priveste rânduiala si legatura acestor cuvinte cu totul deosebita, având în ea întiparita întelepciunea cea de sus, caci unul zice Domnul Iisus, altul Iisus Hristos, iar al treilea: Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta unul urmeaza celuilalt si toti se leaga nemijlocit de altul prin conglasuirea si legatura acestor cuvinte îndumnezeitoare. Caci poti vedea cuvântul fiecaruia legându-se de sfârsitul cuvântului celuilalt, pe care-l are ca început, si astfel înaintând, sare al treilea
Acelasi lucru îl vezi privind la adaosul privitor la Duhul, caci fericitul Pavel spune ca nimeni nu poate spune Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt, iar Duhul Sfânt stând la sfârsit, e folosit de Ioan cel cu glas de tunet, ca început, zicând: ŤDuhul care marturiseste pe Iisus Hristos venit în trup, este din Dumnezeuť. Iar acestea le-au pus în ordine nu de la ei însisi, ci miscati de mâna Preasfântului Duh, pentru ca marturisirea dumnezeiescului Petru s-a facut prin descoperire în Duhul Sfânt, si aceasta deoarece Ťtoate le lucreaza unul si acelasi Duh, împartind deosebit fiecaruia precum voiesteť. (I Corinteni 12, 11)
Astfel, frânghia întreita si de nedesfacut (Eccleziast 4, 20) a rugaciunii îndumnezeitoare, urzita, tesuta si împletita cu mare întelepciune si pricepere, trece si la cei din timpul nostru, fiind pastrata în acelasi fel. Dumnezeiestii Parinti de dupa aceea au legat cuvântul miluieste-ma de aceste doua cuvinte izbavitoare ale rugaciunii (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), mai ales pentru vei prunci , sau începatori si nedesavârsiti în virtute. Caci cei înaintati si desavârsiti în Hristos se îndestuleaza cu rostirea si gândirea fiecaruia din aceste cuvinte, adica cu Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ba uneori si numai cu numele Iisus, pe care si-l întiparesc înauntru si-l îmbratiseaza cu lucrarea întreaga a rugaciunii, umplându-se prin el de o placere si de o bucurie negraita, care covârseste toata mintea, toata vederea si tot auzul. Astfel, de trei ori fericitii, ajungând în afara de trup si de lume, îsi închid simturile prin darul si harul dumnezeiesc si cuceriti de iubire ca de o betie fericita, se curata, se lumineaza si se desavârsesc, ca unii ce oglindesc de acum, ca o arvuna, harul mai presus de fire, fara început si necreat al dumnezeirii mai presus de fiinta.
Sunt de remarcat aici doua lucruri. Întâi ca rugaciunea lui Iisus poate avea forme diferite. Pentru cei înaintati ajunge si o repetare neîncetata a numelui lui Iisus, fie chiar numai cu gândul. Al doilea, ca acest nume singur, repetat cu simtirea dragostei, poate umple pe ce-l repeta de o placere si de o bucurie negraita mai presus de minte, care-l face sa se simta afara de trup, de auzire si de vedere. Simturile lor sunt coplesite de simtirea launtrica produsa de har. Iubirea lui Hristos care-i cucereste e ca o „betie” (Grigorie de Nyssa), care îi curata de orice patima pentru altceva afara de Hristos, îi lumineaza prin constiinta prezentei lui Hristos si-i desavârseste, facându-i sa nu simta altceva decât iubirea curata de Hristos si de oameni. Repetarea neîncetata a numelui lui Hristos e socotita astfel, prin iubirea de Hristos ce o produce, forta trecerii prin cele trei etape principale ale urcusului duhovnicesc, prin care urca chiar si cetele îngeresti, dupa Dionisie Areopagitul (curatire, iluminare, desavârsire). Repetarea numelui lui Iisus este unita cu un dinamism ascendent necontenit al sufletului.

Ei se îndestuleaza cu singura pomenirea si cugetarea fiecaruia din numirile aratate ale Cuvântului Dumnezeu-Om si prin ea sunt învredniciti sa fie ridicati la rapiri, la cunostinte si descoperiri negraite în Duh.

Fiecare din numirile lui Iisus deschide orizonturi superioare si cuprinde continuturi din care sufletul se poate înalta la nesfârsit. În fiecare este o putere de rapire la cunostinte si descoperiri care nu vin de la om si de la firea creata. Fiecare este o poarta pentru alta si alta revelatie ascunsa în Iisus, poarta pe care o deschide Duhul Sfânt prin iubirea ce o trezeste în suflet.
Asigurarea clara si încredintarea neîndoielnica a acestora ne-a dat-o în chip luminos preadulcele si iubitorul de suflet, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ale carui cuvinte si fapte si ale carui spuse, sunt dupa El Însusi, Duh si viata, când a zis:
ˇ Fara de Mine nu puteti face nimic. (Ioan 6, 63)
ˇ De veti cere ceva în numele Meu, va voi face. (Ioan 14, 14)
Cuvintele lui Hristos sunt fapte pentru ca produc efecte în suflete si în fiinta omului credincios. Dar ele au produs si lumea. Chiar cuvintele omului, rostite cu putere si convingere, sunt fapte pentru ca produc înstari noi în cei ce le primesc. Cuvintele lui Hristos mai sunt fapte si pentru ca au în ele puteri care produc stari noi în suflete si, prin suflete, în trupuri si în cele din afara. Cuvintele Lui sunt fapte, pentru ca ele iradiaza Duh si viata, Duhul si viata Lui. Fiecare comunica prin cuvinte si ceva din el însusi, comunica putere si duh pe masura puterii si duhului lui si a vointei de primire din partea auzitorilor. Aceasta ne ajuta sa întelegem cum toate au fost facute la început prin cuvântul lui Dumnezeu si cum lucrurile sunt chipurile cuvintelor Lui.

Începatorii pot, si ei, sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar neîncetat si înauntru inimii si sa nu schimbe mereu cuvintele. Este îngaduit începatorilor sa se roage uneori cu toate cuvintele rugaciunii, alteori cu o parte a ei, dar înauntru inimii neîncetat, caci:
ˇ Cel ce petrece pururi în inima sa, iese fara îndoiala din cele frumoase ale vietii caci umblând în Duh, nu poate sti de poftele trupului (Galateni 5, 16). Unul ca acesta, facându-si plimbarile în cetatea întarita a virtutilor, are virtutile însesi ca pazitori la portile vietuirii sale curate. De aceea, uneltirile dracilor împotriva lui ramân fara efect. (Diadoh al Foticeii).
ˇ Cel ce cerceteaza sufletul sau în tot ceasul, se bucura în inima lui de descoperiri, iar cel ce-si aduna vederea (contemplarea) lui înauntru, vede în sine stralucirea Duhului. Cel ce dispretuieste orice înaltare, vede pe Stapânul sau înauntru inimii sale. (Isaac Sirul).
Cine se obisnuieste sa se cerceteze mereu ajunge în mod sigur la descoperiri de taine tot mai subtiri în cutele sufletului sau si prin ele la vederea luminii Duhului. Caci sufletul e vazut tot mai mult ca nestând de sine, si având tot ce se misca în el curat de la Dumnezeu. Cine priveste numai la cele din afara se înalta pe sine, el nu poate vedea pe Stapânul tuturor. Se crede pe sine stapân al lor. Cine priveste în sine, nu se mai înalta si de aceea vede pe Stapânul tuturor. Nu se mai înalta pentru ca îsi da seama cât de putin se poate stapâni si cuprinde în sine însusi în miscarea complexa a vietii sale indefinite. De aceea nu se cuvine a schimba mereu cuvinte rugaciunii, ca nu cumva, prin schimbarea si mutarea lor continua, mintea sa se obisnuiasca cu nestatornicia si cu abaterile si sa se faca usor de furat si fara roade, ca pomii mereu mutati si saditi în alta parte.
Rodul rugaciunii înauntrul inimii are nevoie de timp îndelungat, de lupta si de silire, tot binele dobândindu-se cu multa osteneala si dupa timp îndelungat.
Rugaciunea neîncetata înauntru inimii si cele mai presus de ea nu se agonisesc în chip simplu si la întâmplare si prin osteneala putina si scurta, chiar daca se întâmpla unora, cu totul rar, si aceasta, prin vreo economie negraita. Ci are nevoie, pentru dobândire, de timp îndelungat, de osteneala si de nevointa trupeasca si sufleteasca si de multa fortare, caci potrivit partii ce ni s-a dat din darul si harul, de care nadajduim sa ne împartasim, trebuie sa contribuim pe masura puterii noastre, si noi cu nevointele noastre la dobândirea ei si sa strabatem timpurile trebuitoare pentru acestea. Iar scopul ei este, dupa Sfintii Învatatori, sa scoatem pe vrajmas din întinderile inimii si sa salasluim în ea, în chip vadit, pe Hristos.
ˇ Cel ce voieste sa vada pe Domnul, se sileste sa-si curete inima prin pomenirea neîncetata a lui Dumnezeu, si asa, în lumina întelegerii Lui, va vedea în tot ceasul pe Domnul. (Isaac Sirul)
ˇ Daca lucrarea dinauntru nu va ajuta, împreuna cu Dumnezeu, omului, în zadar se osteneste spre cele dinafara, caci lucrarea dinauntru, facuta cu osteneala inimii aduce curatie; curatia, adevarata linistire a inimii; linistirea, smerenia; smerenia face pe om locuinta lui Dumnezeu si din locuinta aceasta sunt alungati demonii odata cu patimile. Omul se face astfel biserica lui Dumnezeu, plina de sfintenie, plina de curatie si de har. Fericit e, deci, acela care vede pe Domnul în cele dinauntru ale inimii si-si varsa cererea sa, însotita de plâns înaintea bunatatii Lui. (Varsanufie cel Mare)
E de remarcat aceasta derivare a linistii din curatia inimii. Numai patimile framânta si sfâsie inima omului. De aceea numai unde e Dumnezeu este liniste. Numai din puterea Lui se elibereaza omul de framântarile sau lucrurile trecatoare, din trecerea pasionata de la unul la altul, sau din grija pasionata de a avea pe unul sau pe altul.
ˇ E nevoie de multa nevointa si de timp îndelungat în rugaciuni, ca sa aflam, în starea netulburata a întelegerii, alt cer al inimii, în care locuieste Hristos, cum zice Apostolul: Oare nu stiti ca Iisus Hristos locuieste îftru voi? Afara, doar, daca nu cumva sunteti necercati. (II Corinteni 13, 5) (Ioan Carpatiul)
ˇ Ramâi neîncetat cu numele domnului Iisus, ca sa înghita inima pe Domnul si Domnul inima, astfel cele doua facându-se una. Dar lucrul acesta nu este pentru o zi sau doua, ci pentru un timp îndelungat, caci avem nevoie de multa lupta si vreme ca sa fie scos vrajmasul si sa se salasluiasca Hristos. (Ioan Gura de Aur)
Despre rugaciunea inimii care nu este curata si cum se poate ajunge la rugaciunea curata si neîmprastiata.
Prin staruirea în regula amintita a rugaciunii curate si neîmprastiate a inimii, chiar daca, poate, ea nu e înca curata si neîmprastiata, din pricina piedicilor ce i le pun starile de mai înainte si gândurile, cel ce se nevoieste ajunge la deprinderea de a se ruga în chip nesilit, neîmprastiat, curat si adevarat. Adica, ajunge la deprinderea ca mintea lui sa staruie în inima si sa nu o introduca cu fortare, sau fara luare aminte prin respiratie si iarasi sa sara de acolo, ci sa staruie pururea în ea si sa se roage astfel neîncetat.
ˇ Cel ce nu are rugaciunea curata de gânduri, nu are arma în razboi, iar rugaciune numesc pe aceea care se lucreaza neîncetat în adâncurile inimii, ca prin chemarea lui Iisus Hristos, vrajmasul ce ne razboieste în chip ascuns sa fie biciuit si ars. (Isihie Sinaitul)
ˇ Fericit este acela care s-a lipit cu cugetarea de rugaciunea lui Iisus si-L striga pe El neîncetat în inima, cum s-a unit aerul cu trupurile noastre, sau flacara cu ceara. (Isihie Sinaitul)
Cugetarea nu mai are alt continut decât rugaciunea lui Iisus, dar aceasta nu înseamna o îngustare a cugetarii, ci o adâncire si o largire a ei în oceanul nesfârsit de întelesuri si de lumini ale lui Dumnezeu patruns de umanitatea lui Hristos si prin ea în gândirea si viata noastra. Pe calea acestei rugaciuni ajungem sa întelegem Ťcare este largimea si lungimea, adâncimea si înaltimeať, Ťiubirii lui Hristos, cea mai presus de cunostinta, ca sa ne umplem de toata bunatatea lui Dumnezeuť (Efeseni 3, 18-19).
ˇ Strabatând soarele deasupra pamântului se face ziua, iar numele sfânt si preacinstit al Domnului Iisus stralucind neîncetat în cugetare, va naste nenumarate întelesuri ce lumineaza asemenea soarelui. (Isihie Sinaitul)
Despre rugaciunea neîmprastiata si curata a inimii si despre caldura ce se naste din ea.
Rugaciunea curata si neîmprastiata a inimii este aceea din care se naste o oarecare caldura în inima, potrivit cu ceea ce s-a scris: ŤÎnfierbântatu-sa inima mea înauntru meu si în cugetarea mea se va aprinde focť (Psalmi 38, 4). Acesta-i focul pe care Iisus Hristos a venit sa-l arunce pe pamânturile inimilor noastre (Foc am venit sa arunc pe pamânt si cât as fi voit sa se fi aprins. Luca 12, 49) care mai înainte erau purtatoare a maracinilor patimilor, iar acum sunt prin har, purtatoare de Duh. Aceasta a facut odinioara si cu Cleopa si însotitorul lui, când i-a încalzit si i-a înflacarat sa strige, iesiti din ei (extaz), unul catre altul: Oare nu era inima noastra arzând în noi pe cale? (Luca 24, 32).
Dar zice si Ioan cel minunat din Damasc, într-un tropar din cele alcatuite de el, catre Preacurata Nascatoare de Dumnezeu: „Focul din inima ma împinge spre cântarea dragostei feciorelnice”, iar Sfântul Isaac scrie:
ˇ Din lucrarea plina de putere se naste caldura nemasurata care se aprinde în inima din gândurile fierbinti ce se misca în cugetare. Aceasta lucrare si paza subtiaza mintea cu caldura lor si-i da vedere.
Lucrarea chemarii neîncetate a lui Iisus si încordarea mentinerii ei are în ea o stare de caldura, caci este întretinuta de dragostea fata de El. Caldura acestei iubiri subtiaza cugetarea, caci o tine îndreptata catre Cel atotsubtire în comparatie cu lucrurile si cu miscarile îngrosate ale lumii si ale trupului. Subtirimea plina de dragoste fierbinte a mintii fata de Cel atotsubtire o face patrunzatoare, deci capabila de vederi, sau de intuitii subtiri. Aceste vederi la rândul lor nasc caldura curata, sau gânduri fierbinti.
ˇ Si din caldura aceasta rasarita în inima din harul vederii, se naste curgerea lacrimilor, iar din lacrimile neîncetate, sufletul primeste pacea gândurilor. Din aceasta pace a gândurilor el se înalta la curatia mintii, iar prin curatia mintii, omul vine la vederea tainelor lui Dumnezeu. Dupa acestea ajunge mintea sa vada descoperiri si semne, cum a vazut Iezechiel proorocul. Lacrimile si lovirea capului în vremea rugaciunii si clatinarea lui din pricina caldurii, trezesc caldura dulcetei lor înauntru inimii si dupa iesirea din sine (extaz) cea de lauda, inima zboara spre Dumnezeu si striga: ŤÎnsetat-a sufletul meu dupa Tine, Dumnezeule, Cel tare, Cel viu. Când voi veni si ma voi arata fetei Tale, Doamne?ť (Psalmi 41, 3), (Isaac Sirul)
ˇ Iar Scararul zice: Focul, salasluind în inima, a înviat rugaciunea, iar dupa ce s-a înaltat la cer, s-a facut coborârea focului în foisorul de sus al sufletului.
Numai focul Duhului a înviat trupul Domnului si L-a înaltat la cer, ca apoi din acelasi trup sa se pogoare peste Apostoli, dând nastere Bisericii, adunarii în Hristos si în Duhul Lui a celor ce cred în El. Numai focul Duhului învie rugaciunea sau sufletul în stare de rugaciune la cer, sau la Dumnezeu, ca apoi sa coboare iarasi, de si mai sus în sufletul ridicat în foisorul de sus, facându-l si mai aprins la rugaciune si comunicându-Se din rugaciunea unuia celorlalti. Rugaciunea nu se produce fara Duhul Sfânt si Duhul Sfânt nu coboara la suflet si nu înalta sufletul decât prin rugaciune. Rugaciunea este forma de înviere si de înaltare a sufletului prin Duhul. Ea este forma de lucrare a Duhului în suflet, caci prin ea se uneste sufletul cu Dumnezeu si aceasta vine din lucrarea Duhului Sfânt, care se face punte vie între suflet si Dumnezeu, facând pe om transparent.
ˇ Cine este asadar, monahul credincios si întelept care a pazit caldura sa nestinsa? Si care nu a încetat, pâna la iesirea sa, sa adauge în fiecare zi foc la foc, caldura la caldura, dor la dor si sârguinta la sârguinta? (Ioan Scararul)
ˇ Când sufletul, odihnindu-se de toate cele din afara, se va uni cu rugaciunea, aceasta învaluind sufletul îl face întreg arzator, dupa cum focul transforma fierul. Sufletul este acelasi, dar nu mai poate fi atins de cele din afara, dupa cum nu poate fi nici fierul arzator atins. Fericit este cel ce s-a învrednicit sa se arate în viata aceasta astfel si statura sa, de lut fiind prin fire, si-o vede arzatoare, datorita harului. (Ilie Edicul)
Caldura celui ce se roaga neîncetat nu e numai o simtire subiectiva, ci o stare noua a fiintei, devenita arzatoare prin har. Harul arde pacatele din ea si transmite caldura ei celorlalti. Mâinile înaltate la rugaciune se vad, în vietile sfintilor ca niste flacari. Este un foc ce cuprinde toata fiinta, un foc al entuziasmului curat, nicidecum al patimii rusinoase. Este un foc al Duhului care face trupul transparent. Despre aceasta caldura au mai scris si alti Parinti, dar(nici unul n-a încadrat-o într-o dezvoltare a vietii duhovnicesti ca autorii scrierii de fata. Se vede de aici ca acestia, desi se bazeaza în aceasta scriere pe citate straine, le organizeaza într-o viziune proprie si unitara. Mai e de remarcat ca desi despre caldura a mai vorbit si Sfântul Grigorie Sinaitul, autorii scrierii de fata nu-l mentioneaza nici în aceasta chestiune, nici în alta. se vede ca n-au fost ucenicii directi ai lui, ei fiind dupa Palama.

Cunoaste ca si o asemenea caldura îsi are pricina si existenta în noi în multe si felurite chipuri. Acest lucru e vazut din cuvintele spuse de sfinti, caci ne e greu sa spunem ca si din cercarea noastra. Cea mai de capetenie este caldura care se naste din rugaciunea curata a inimii. Aceasta înainteaza si creste neîncetat, împreuna cu rugaciunea si se odihneste (sfârseste) într-o lumina ipostas, adica face pe un astfel de om luminat în întelesul de ipostasiat în ea.
Care este efectul nemijlocit al caldurii inimii?
Aceasta caldura topeste în chip nemijlocit tot ceea ce împiedica rugaciunea cea dintâi sa se faca rugaciune desavârsit curata. Pentru ca Ťfoc est Dumnezeul nostruť; si anume – Ťfoc ce mistuieste (Evrei 12, 29) rautatea dracilor si a patimilor noastre.
Focul dragostei de Dumnezeu, aprins în noi de Duhul, mistuie orice placere si patima trupeasca sau lumeasca, orice ispita trezita în noi de demoni fata de lucruri marginite, care ne înstraineaza de Dumnezeu, facându-le sa paleasca în micimea lor, fata de marea frumusete a lui Dumnezeu.
Spune Sfântul Diadoh:
ˇ Când inima primeste cu o oarecare durere fierbinte sagetaturile dracilor, – asa încât celui razboit îi pare ca primeste sagetile însesi – sufletul uraste cu amar patimile, ca unul ce se afla la începutul curatirii. Caci, daca nu s-ar îndurera mult de nerusinarea pacatului, n-ar putea sa se bucure îmbelsugat de bunatatea dreptatii. Deci cel ce voieste sa-si curete inima sa, s-o înfierbânte continuu cu pomenirea lui Iisus Hristos, având-o numai pe aceasta ca cugetare si ca lucrare neîncetata. Caci cei ce voiesc sa lepede putreziciunea lor, nu se cade ca uneori sa se roage, iar alteori nu, ci pururi sa petreaca în rugaciune, cu pazirea mintii, chiar daca s-ar afla.
Putreziciune este o moleseala care duce la descompunerea în care subiectul nu mai tine în frâna toate puterile si tendintele sale, îndreptându-le spre Hristos. Ea poate fi biruita numai prin pazirea mintii ca sa nu fie furata de orice fel de gânduri. Acesta este un mare eroism interior, o mare si vie tensiune.
ˇ Precum cel ce voieste sa curete aurul, daca lasa sa înceteze focul din cuptor chiar si numai pentru o scurta vreme, face iarasi sa se aseze zgura pe aurul curatit, tot asa si cel ce uneori pomeneste pe Dumnezeu alteori nu, ceea ce pare sa fi câstigat prin rugaciune, pierde prin întreruperea ei. Este propriu barbatului iubitor de virtute sa topeasca, prin pomenirea lui Dumnezeu, coaja pamânteasca de pe inima, ca astfel topindu-se pe încet raul prin focul pomenirii Celui Bun, sufletul sa se întoarca cu desavârsire la fericirea lui fireasca cu si mai multa slava. Astfel, mintea, staruind neîmpiedicata în inima, se roaga în chip curat si fara ratacire caci rugaciunea este adevarata si neratacitoare atunci când mintea pazeste inima în vreme ce se roaga”. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Monah adevarat este acela care pazeste trezvia; si cel ce vegheaza cu adevarat, este monah în inima. (Isihie Sinaitul)
Dintr-o astfel de caldura si rugaciune facuta cu luare aminte, sau din rugaciunea curata, se naste în inima dorul si dragostea dumnezeiasca si iubirea fata de numele pomenit al Domnului nostru Iisus Hristos. Caci s-a scris: ŤFecioarele m-au iubit pe Mineť (Cântarea Cântarilor 1, 3-4) si: ŤRanita de dragoste sunt euť (Cântarea Cântarilor 2, 5)
ˇ Toate virtutile ajuta mintii sa câstige dragoste dumnezeiasca, dar, mai mult decât toate, rugaciunea curata. Caci prin ea, zburând spre Dumnezeu, iese toate. (Maxim Marturisitorul)
Despre lacrimile din inima, despre dumnezeiescul dor, despre dragoste
Dintr-o astfel de inima curg foarte multe lacrimi, care curata si îngrasa pe cel ce s-a îmbogatit cu ele, dar nu-l seaca si nu-l usuca. Lucrul din urma vine din frica lui Dumnezeu, iar cel dintâi din dragostea dumnezeiasca, din dorul si dragostea puternica si nestapânita fata de Iisus Hristos cel pomenit. Caci, fiind cuprinsa de entuziasm, inima striga: ŤFermecatu-m-ai cu dorul Tau, Hristoase, si m-ai schimbat cu dragostea Ta dumnezeiascať si: ŤÎntreg esti, Mântuitorule, dulceata si întreg, dorirea mea; întreg, Cel de care nu ma satur, întreg esti frumusete negraitať. Dar striga si Pavel, vestitorul lui Hristos:
ˇ Dragostea lui Dumnezeu ne strânge pe noi. (II Corinteni 5, 14)
ˇ Cine ne va desparti pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, prigoana sau golatatea, primejdia sau sabia? (Romani 8, 35)
ˇ Sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici începatoriile, nici stapâniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici înaltimea , nici adâncimea, nici vreo alta zidire nu ne va putea desparti pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8, 38-39)
Sa nu cautam cele peste masura
Bine este sa se învredniceasca cineva de acestea si de toate cele de dupa ele. Dar despre acestea nu e timpul potrivit sa vorbim acum, caci se spune: „nu cauta înainte de timp cele ce sunt ale unui anumit timp” si „binele nu e bine, când nu se face bine”. Iar dupa Sfântul Marcu: „Nu este de folos sa cunoastem înainte de lucrarea celor dintâi, cele de pe urma”, caci cunostinta îngâmfať, pentru lipsa faptelor; Ťiar iubirea zideste, pentru ca toate le rabdať (I Corinteni 8,1). Dar ca sa se învredniceasca de ele, omul trebuie sa se sârguiasca si sa se nevoiasca mereu, sa tina tot timpul pomenirea Domnului Iisus Hristos în adâncul inimii lui si sa nu o lase afara la suprafata. Despre acest lucru spune fericitul Marcu: „De nu se va deschide prin nadejdea deobste si întelegatoare, încaperea cea mai dinauntru, mai ascunsa si mai sincera a inimii noastre, nu vom putea cunoaste sigur pe Cel ce locuieste în ea si nu putem sti de s-au primit jertfele noastre de gânduri sau nu”.
Despre râvna cea fierbinte, despre aratarea dumnezeiasca si luminarea cea din ipostas a harului
Facând cineva asa, va scapa usor nu numai de faptele rele, ci si de gândurile patimase si de nalucirile necuvenite, precum s-a scris: ŤUmblati în Duh si pofta trupului nu o veti împlini (Galateni 5, 16). Mai mult, acesta va iesi din tot gândul si din toata nalucirea (închipuirea), arzând si alungând, prin râvna lui fierbinte pentru virtute, toata reaua faptuire ce se lucra mai înainte în sine prin simturile si prin mintea sa, împreuna cu dracii care o sustineau si întipareau în el rautatea.
ˇ Spune Sfântul Isaac: înfricosat este dracilor si iubit de Dumnezeu si de îngerii Lui cel ce dezradacineaza cu râvna fierbinte maracinii ce odraslesc din lucrarea vrajmasului în el.
El va ajunge la treapta înaintata de a avea în sine încredintarea (simtirea sigura si deplina) iubirii lui Dumnezeu fata de el si a aratarii si salasluirii luminarii ipostasiate si preadumnezeiesti a harului. Iar daca voiesti, poti sa spui ca prin aceasta el revine în chip stralucitor la nobletea si la învierea duhovniceasca lucrata în noi de sus, prin harul Botezului.
ˇ Acesta este Ierusalimul si Împaratia lui Dumnezeu, ascunsa în noi, dupa cuvântul Domnului, acest loc este norul slavei lui Dumnezeu, în care nu vor intra decât singuri cei curati cu inima, ca sa vada fata Stapânului lor (Matei 5, 8). Numai sa nu caute acela însasi aratarea lui Dumnezeu, ca sa nu primeasca pe cel ce este de fapt întuneric dar se preface în lumina. (Isaac Sirul)
Dar când mintea lui, fara sa caute, vede o lumina, sa nu o primeasca, dar nici sa o înlature. Caci: Este o lucrare a harului necunoscuta pruncului, si este alta, a rautatii, care se aseamana adevarului. Dar bine este sa nu primeasca acestea, de teama înselaciunii, dar nici sa le anatemizeze, gândindu-se cu teama ca ar putea fi adevarate; ci totdeauna sa alerge la Dumnezeu cu nadejde, caci El recunoaste folosul amândurora. Dar sa fie întrebat cel ce are har si puterea de la Dumnezeu sa învete si sa deosebeasca. (Marcu Ascetul)
Despre luminarea adevarata si despre cea mincinoasa – lumina dumnezeiasca si cea diavoleasca.
Parintii ne arata în unele din scrierile lor semnele luminarii neamagitoare si a celei mincinoase. Asa a facut si de trei ori fericitul Pavel din Latro, spunând ucenicului sau acestea:
ˇ Lumina puterii vrajmase este în chipul focului si scoate fum, si-i asemenea focului supus simturilor; când însa o vede sufletul cumpatat si curatit, e dezgustat si scârbit de ea. Iar lumina buna a Celui bun este foarte placuta si curata si când se arata sfinteste si umple sufletul de bucurie si de seninatate facându-l blând si de oameni iubitor. (Pavel din Latro)
Despre închipuiri – cuviincioase si necuviincioase
Închipuirile necuviincioase se opun foarte mult rugaciunii curate a inimii si lucrarii unitare si neînselatoare a mintii. De aceea dumnezeiestii Parinti vorbesc de multe ori de ea socotind-o asemenea miticului Dedal cu mai multe chipuri si capete asemanatoare hidrei si ca pe un pod al demonilor. Caci blestematii ucigasi, strabatând si trecând prin ea, intra în comunicare cu sufletul amestecându-se cu el si facându-l astfel un stup de viespi si o pestera de gânduri sterpe si patimase. O astfel de închipuire trebuie respinsa cu totul.

În manuscrisele vechi românesti cuvântul grec fantazie se traducea întotdeauna cu nalucire. Noi azi deosebim între nalucire si închipuire, prima având mai mult sens de halucinatie bolnava.. dar deosebirea dintre aceste doua întelesuri nu e totdeauna deplina. În orice caz, prin închipuirea pe care o resping autorii nostri nu se întelege o simpla idee sau o intuitie noua, ci imaginea unei situatii concrete. Ele pot fi rele când au în ele ceva ispititor, dar nu totdeauna sunt rele caci nu totdeauna au ceva negativ în ele. În general, cel ce vrea sa se concentreze în rugaciune, trebuie sa se fereasca cu totul de orice închipuiri caci ele atrag sufletul la suprafata si-l fac sa treaca de la o închipuire la alta. ele sunt socotite de autorii nostri ca punti ale diavolului, prin care el însusi intra în suflet si-l face pe acesta sa iasa din concentrarea în gândirea simpla a lui Dumnezeu cel neîmpartit si nehotarnicit. Daca gândirea presupune totdeauna un subiect care gândeste, asa si gândirea al carei subiect nu parem sa fim noi însine, are ca subiect mai adânc în noi, sau în legatura cu noi, un duh rau, sau un demon. El vrea chiar prin închipuirile parute bune sa ne rupa de la rugaciune, de aceea trebuie respinse si ele în vremea rugaciunii. Dar autorii nostri fac cele ce urmeaza o exceptie cu închipuiri bune, pentru motivele pe care le însira.

Când voiesti ca din pricina plânsului împreunat cu zdrobirea inimii si de dragul patrunderii fapturilor sa compari închipuirea necuviincioasa cu cea dupa Dumnezeu, opune-le pe acestea ca prin cea din urma sa o alungi pe cea dintâi. Lovind-o astfel, vei dobândi biruinta alungând-o cu putere pe cea nerusinata si lasa, si nu numai ca nu-ti va fi pricina de paguba, ci îti va fi mai degraba de câstig, ca unul care ti-ai condus cele ce te privesc cu judecata, fara greseala, ca unul care ai nimicit închipuirea necuviincioasa prin cea cuviincioasa si ai ranit de moarte pe vrajmasi cu propriile lor arme, ca odinioara dumnezeiescul David pe Goliat.

Este o remarcabila demonstrare a valorii închipuirii bune pentru nimicirea celor rele, pentru cei ce nu au ajuns la treapta rugaciunii neîncetate (de un singur gând). De acestea se folosesc însa si cei desavârsiti pentru a comunica experientele lor fara chip celor nedesavârsiti, ba chiar Proorocii se folosesc de ele pentru a împartasi revelatiile lor altora. De aceea revelatia se foloseste si de imagini si Sfânta Scriptura si cultul sunt pline de imagini.

Nu numai închipuirea necuviincioasa, ci si cea cuviincioasa e respinsa de sfinti în rugaciunea curata si în lucrarea simpla si unitara a mintii.

Dar aceasta este o lupta a celor ce sunt înca prunci, sau începatori, caci cei ce au înaintat cu timpul, resping si alunga în întregime închipuirea necuviincioasa împreuna cu cea cuviincioasa, prefacând-o si topind-o în cenusa, ca ceara ce se topeste de fata focului (Psalmi 67, 2), prin rugaciunea curata si prin golirea si dezbracarea mintii de toate chipurile, datorita predarii ei în stare simpla lui Dumnezeu, sau, daca voiesti, datorita primirii Lui si unirii simple si fara chip cu El.
ˇ Tot gândul este închipuirea în minte a unui lucru oarecare supus simturilor pentru ca asirianul (diavolul), fiind el însusi minte, nu ne poate însela altfel decât folosindu-se de lucrurile sensibile si obisnuite noua. (Isihie Sinaitul)
Este cu neputinta ca mintea sa gândeasca la un lucru supus simturilor, fara sa aiba un oarecare chip al lui. Dar Dumnezeu este mai presus de orice chip, deci de facultatea care aduna în sine chipurile lucrurilor, sau produce altele dupa asemanarea lor (facultatea imaginativa).

„Asirianul” care asediaza sufletul nostru, desi este minte, nu poate patrunde în sufletul nostru decât prin chipurile lucrurilor sensibile, atâtând simturile noastre spre placerea alipirii de ele. Simbolul este luat de la împresurarea Ierusalimului de catre asirieni în vremea regelui Ezechia.
ˇ Deoarece tot gândul intra în inima prin închipuirea (imaginatie) vreunor lucruri supuse simturilor, lumina fericita a dumnezeirii îi va straluci atunci când se va odihni de toate si va parasi orice forma ce-i vine din acestea. Caci stralucirea aceleia se arata mintii curate când se va goli de toate gândurile. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Precum Domnul nu locuieste în temple facute de mâna (Fapte 7, 48), tot asa nici în forme si plasmuiri gândite. Acestea au fost asezate ca niste ziduri în jurul sufletului întinat, care nu poate sa priveasca în chip curat spre adevar, ci este înca sub stapânirea „oglinzii si ghiciturii” (I Corinteni 13, 12). (Vasile cel Mare)
Sufletul întinat, ca suflet tintuit cu o oarecare placere de chipurile lucrurilor, n-a ajuns înca la transparenta lui fireasca pentru Dumnezeu, Spiritul total nematerial. între el si Dumnezeu stau înca lucrurile ca oglinzi si ghicituri, sau asemanari aproximative; nu s-a descoperit înca pe sine însusi ca o oglinda deplin stravezie si deci deplin adecvata pentru Dumnezeu, adica nu si-a descoperit înca deplin spiritualitatea lui curata. Nu si-a descoperit înca indefinitul lui, în care se simte infinitul dumnezeirii.
ˇ Iar dumnezeiescul Evagrie spune: „Dumnezeu se zice ca locuieste acolo unde este cunoscut, de aceea mintea curata se numeste si Ťtron al lui Dumnezeuť. Drept aceea, Dumnezeu nu-si va arata întelesul în întelesurile care se întiparesc în minte ca niste chipuri, ci în întelesurile care nu se întiparesc în ea ca niste chipuri, ci în întelesurile care nu se întiparesc în ea ca niste chipuri. De aceea, cel ce se roaga trebuie sa se desparta cu totul de întelesurile care se întiparesc în minte ca niste chipuri. Si astfel se va întipari mintea vazând (contemplând) o minte si astfel vazând ratiunea ei. De aici aflam ca cunostinta duhovniceasca desface mintea de întelesurile care se întiparesc în ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzându-se sa fie libera de chipuri (de forma), se întiparesc în ea ca niste chipuri. Iar ea, deprinzându-se sa fie libera de chipuri, se înfatiseaza astfel lui Dumnezeu. (Evagrie Ponticul)
Mintea primeste de la orice gând o forma marginita, conform gândului respectiv. Este o idee din filosofia greaca veche. Deci ca sa aiba simtirea lui Dumnezeu Cel nemarginit, mintea trebuie sa se elibereze ea însasi de marginirea ce i-o dau chipurile lucrurilor marginite. Numai asa se poate înfatisa lui Dumnezeu disponibila pentru ca El sa se întipareasca în ea. Sfântul Grigorie de Nisa a numit orice înteles „idol”, întrucât prin caracterul lui marginit nu da lui Dumnezeu putinta sa se întipareasca în minte cu nemarginirea Lui. A vedea însa o „minte” înseamna a vedea un subiect nehotarnicit, deosebit de orice „înteles”, care e întotdeauna marginit. Altceva este minte, „subiectul”, si altceva este o idee definita a mintii ca subiect. „Cunoasterea duhovniceasca” este cunoasterea care intra în legatura cu Dumnezeu ca Persoana în mod direct prin Duhul Lui. Dumnezeu se întipareste si El în minte, dar nu prin întelesuri marginite, nu prin idei, sau ratiuni, ci ca prezenta infinita. El imprima mintii simtirea adâncimii si iubirii Lui nemarginite.
ˇ Sfântul Maxim spune în scoliile la Marele Dionisie: Altceva este închipuirea si altceva întelegerea, sau întelesul. Caci din alte puteri se ivesc acestea si se deosebesc prin calitatea miscarii. Întelegerea este lucrare si facere; închipuirea este patimire si imaginare ce vesteste vreun lucru supus simturilor.
În lucrare mintea este libera; în închipuire suporta ceva în mod neliber, prin simturi.
Simturile primesc lucrurile într-o forma amestecata, iar mintea percepe lucrurile într-alt mod si nu ca simturile. De latura trupeasca sau duhovniceasca tine, precum am spus înainte, miscarea patimitoare si formatoare. Este o miscare în care nimic nu este activ, caci simturile percep lumea de afara fara efort. Lumea aceasta, dând un continut simturilor, le da si o forma. Dar si simturile dau lumii o forma, deocamdata nu prea definita.

De suflet si de minte tine lucrarea deosebitoare si cea de percepere, sau de întelegere. Acestei lucrari de percepere îi este supusa si imaginatia (lucrarea închipuirii).

Imaginatia sau lucrarea formatoare de chipuri, a întelegerii este altfel decât lucrarea simturilor, pentru ca prin ea fiecare lucru îsi întipareste în mod distinct chipul lui în minte, pe când în simturi lucrurile se întiparesc înca în mod oarecum amestecat.
La rândul ei, lucrarea imaginatiei are trei subîmpartiri:
1. Cea care da perceptiilor icoane corespunzatoare lucrurilor percepute prin simturi;

2. Cea care da celor ce ramân de pe urma perceptiilor chipuri ce nu se reazema pe icoanele ce se bazeaza pe ceva real. Aceasta este numita imaginatie în înteles propriu;

3. Cea prin care ia forma toata placerea fata de ceea ce pare bun, sau tristetea fata de ceea ce pare rau;
Întâi are loc formarea în minte a chipurilor lucrurilor percepute în momentul respectiv, apoi imaginarea lor aproximativa sau asemanatoare ulterioara. Dar orice chip al lucrurilor prezente, sau trecute, sau imaginate produce o placere, sau o întristare, deci nu are un caracter pur teoretic, ci unul afectiv, pentru ca trezeste o atractie sau o repulsie fata de lucrurile sesizate sau imaginate. Deci nu numai chipurile ca atare scot mintea din concentrarea ei în rugaciune, ci si afectiunile de placere sau de întristare provocate de ele. Prin aceste afectiuni sufletul se alipeste, sau se preocupa în orice caz într-un grad si un mare, si mai total de lucrurile create, angajându-si puterile în ele si nemaidându-le putinta sa se odihneasca în Dumnezeu.
Deci nici o închipuire nu se îndreapta, precum s-a zis, spre Dumnezeu, caci El este în mod simplu mai presus de orice înteles.
ˇ Spune Marele Vasile: Mintea care nu se împrastie spre cele din afara, nici nu se revarsa prin simturi spre lume, se urca iarasi spre ea, iar prin ea însasi urca la întelegerea lui Dumnezeu. Iar înconjurata de lumina frumusetii aceleia, uita si de firea însasi. (Vasile cel Mare)
Acestea stiindu-le, deci, si tu, sârguieste-te tot timpul sa te rogi, cu ajutorul lui Dumnezeu, în întregime, liber de închipuiri, liber de întipariri, cu mintea întreaga curata si cu suflet curat, caci spune si Sfântul Maxim:
ˇ Mintea curata este aceea care s-a despartit de nestiinta si e luminata de lumina dumnezeiasca.
Ideea ca nestiinta este si ea o necuratie, de care mintea trebuie sa scape, o întâlnim înainte de Maxim Marturisitorul la Dionisie Areopagitul, dupa care îngerii se curata în tot urcusul lor de alte si alte grade de nestiinta, adica ajung la alta sesizare a nemarginirii lui Dumnezeu si a dragostei de El, care e mai mica pâna ce intuiesc mai putin deplin nehotarnicia lui Dumnezeu. La fel, la Dionisie, dupa fiecare treapta de purificare de nestiinta, urmeaza, în urcusul îngerilor, o alta treapta de iluminare. sensul de necuratie a nestiintei arata ca ea este o nedeplina patrundere a lor de catre Dumnezeu, o nedeplina transparenta pentru El; o nedeplina ridicare peste planurile marginite ale creatiunii.
ˇ Sufletul curat este acela care s-a eliberat de patimi si se bucura neîncetat de iubirea dumnezeiasca.
Daca mintea trebuie sa se elibereze de nestiinta si se umple de lumina, sufletul trebuie sa se elibereze de patimi si sa se umple de pasiunea (patimire, dar si îndragire) iubirii dumnezeiesti. Mintea e organ al vederii, al cunoasterii, sufletul este un organ al atasarii vii, necurate (patimi), sau curate (iubire) de altceva.
ˇ Inima curata este aceea care si-a înfatisat amintirea sa lui Dumnezeu cu totul fara chip si forma si gata sa se lase înscrisa numai de întiparirile Lui, prin care obisnuieste sa se faca El aratat.
Daca mintea cunoaste pe Dumnezeu prin transparenta ei strabatura de lumina dumnezeiasca, iar sufletul este aprins de focul dragostei de Dumnezeu, inima se ataseaza lui Dumnezeu, umplându-si amintirea numai de El, prin pomenirea neîncetata. Prin aceasta se înscriu în ea trasaturile lui Dumnezeu: infinitatea, vesnicia, bunatatea. Prin ea se arata numai Dumnezeu fata de toti.
Urmând acestora trebuie sa se mai adauge urmatoarele:
ˇ Despre mintea desavârsita: Minte desavârsita este aceea, care prin credinta adevarata a cunoscut pe cel mai presus de cunoastere si a privit cele generale ale fapturilor si a primit de la Dumnezeu cunostinta cuprinzatoare a Proniei si a Judecatii; se întelege atâta cât poate un om.
Nu e vorba de o cunoastere teoretica a universaliilor în sensul rational, scolastic, ci de o intuire a Providentei lui Dumnezeu care le sustine si le conduce pe toate si a Judecatii Lui, care le conduce pe toate, adeseori supunându-le unor pedepse, greutati, ca sa biruiasca în ele pacatele prin pocainta si eforturi deosebite si astfel sa le întareasca în dragostea de Dumnezeu si de bunatatea Lui. Un astfel de suflet cunoaste caile lui Dumnezeu care multora par neîntelese. Pentru aceasta trebuie ca mintea sa fi dobândit o întelegere prin experienta.
ˇ Despre sufletul desavârsit: Suflet desavârsit este acela, a carui putere pasionala înclina în întregime spre Dumnezeu.
Sufletul vazut iarasi ca latura dinamica si afectuoasa a fiintei umane. Nu poate fi desavârsit sufletul care nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu si nu simte întreg dragostea lui Dumnezeu si nu se simte patruns întreg de ea. Îndreptarea pasiunii lui în chip absolut spre obiecte neabsolute, îi aduce dezamagiri continui.
ˇ Despre inima desavârsita: Inima desavârsita se numeste, poate, aceea care nu mai are nici o miscare naturala de nici un fel spre nimic si în care, venind Dumnezeu, îsi înscrie, pentru simplitatea ei desavârsita, ca într-o tablita bine netezita, legile Lui.
ˇ Iarasi despre mintea curata: „Numai Sfântul Duh poate curata mintea”, dupa Sfântul Diadoh. De asemenea „numai Duhul Sfânt poate face mintea statornica”, dupa Sfântul Ioan Scararul. Iar Sfântul Nil zice: „Daca ar voi cineva sa vada starea mintii, sa se goleasca pe sine de toate întelesurile si atunci o va vedea asemanatoare safirului sau culorii ceresti”. Si iarasi. „Starea mintii este înaltime inteligibila (gândita), asemanatoare culorii ceresti, peste care, în vremea rugaciunii, se arata lumina Sfintei Treimi. Iar Sfântul Isaac zice: „Când mintea se dezbraca de omul cel vechi si se îmbraca în cel nou al harului (Coloseni 3, 9), va vedea curatia sa asemanatoare culorii ceresti; ea a fost numita de batrânii fiilor lui Israel loc al lui Dumnezeu, când El s-a aratat lor în munte” (Iesirea 24, 10).
Despre întipariri si despre diferite vederi
Maxim Marturisitorul: „Fântâna lui Iacov este Scriptura, apa este cunostinta din Scriptura, adâncul este întelegerea greu de patruns a tainelor Scripturii. Scoaterea apei cu galeata este aflarea cuvântului lui Dumnezeu prin învatarea literelor. Aceasta galeata, nu o avea Domnul (Ioan 4, 6, 11), caci fiind însusi Cuvântul, nu dadea credinciosilor cunostinta cea din învatatura si studiu, ci daruia celor vrednici întelepciunea cea vesnica si neîncetata din harul cel vesnic. Pentru ca, galeata ridica învatatura, luând o foarte mica parte si lasând întregul necuprins de nici un cuvânt. Iar cunostinta prin har are întreaga întelepciune câta e cu putinta oamenilor, fara studiu, odraslind, în chip felurit dupa trebuintele lor.
Pe când cunostinta prin studiu ia dintr-un întreg când o parte, când alta si niciodata nu intuieste taina specifica a întregului si nici chiar partile nu le cunoaste în legatura lor vie, intuitia care e un dar al harului, surprinde întregul în taina lui specifica, pe care nu o pot reda niciodata cuvintele, oricât de multe s-ar folosi.
Diadoh al Foticeii: „Mintea noastra e de multe ori greu de tinut în rugaciune din cauza marii îngustimi si strâmtorari a lucrarii rugaciunii. Dar cuvântarii de Dumnezeu (teologiei) ea se preda cu bucurie, din pricina largimii si libertatii contemplarilor dumnezeiesti desprinse de experienta.
De aceea, teologia rationalist-scolastica prefera speculatia rugaciunii. Teologia aceasta este varietate si nestatornicie în gândire; miscare aleatorie si arbitrara. Rugaciunea este staruirea catre fata lui Dumnezeu, si numai cel ce are putere sa se adânceasca în experienta infinitatii Lui se simte mereu proaspat si neplictisit. Deci, ca sa nu-i dam drumul sa spuna multe si sa nu-i îngaduim sa zboare cu bucurie peste masura, sa o ocupam cât se poate de mult cu rugaciunea, cu cântarea si cu citirea Sfintelor Scripturi, netrecând cu vederea nici tâlcuirea barbatilor învatati în ale cuvintelor. Facând aceasta, nu o vom lasa sa amestece cuvintele ei cu cuvintele harului, nici nu-i vom îngadui sa fie furata de slava desarta, ca una ce s-ar umple de bucurie de multa vorbarie, ci o vom pazi în vremea vederii (contemplarii) în afara de orice închipuire si-i vom face prin aceasta aproape toate cugetarile însotite de lacrimi. Teologia rationalist-scolastica e teoria omului care se considera autonom, rugaciunea este trairea micimii si pacatoseniei sale în fata lui Dumnezeu. De aceea ea nu este teoretica, ci existentiala. Asa e teologia de tip patristic, care se bazeaza pe experienta lui Dumnezeu în rugaciune.
Caci odihnindu-se în timpurile de linistire si îndulcindu-se mai ales de dulceata rugaciunii, nu numai ca se va elibera de neajunsurile mai sus pomenite, ci se va înnoi tot mai mult ca sa se predea cu agerime si fara osteneala vederilor (contemplatiilor) dumnezeiesti, înaintând totodata în cunostinta deosebirii (discernamântului) cu multa smerenie. Dar trebuie sa stim ca este si o rugaciune mai presus de toata largimea. Aceasta e, însa, proprie numai acelora care s-au umplut întru toata simtirea si încredintarea de sfântul har.” (Diadoh al Foticeii)
Ai auzit? Exista, zice, o rugaciune mai presus de orice largime, care e proprie numai acelora care s-au umplut întru toata simtirea si încredintarea, adica înauntru inimii, în chip mai presus de fire, de iluminarea atotdumnezeiasca ce iradiaza din ipostas. Pe aceasta o numeste si Sfântul Isaac amintire nepecetluita, sau fara de forma, fara chip si simpla, iar altii dintre Sfintii Parinti o numesc altfel. Dar, precum s-a aratat, închipuirile vin numai de la demoni, ci si sufletul însusi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, întelegerea, imaginatia si simtirea, asa precum si trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul si pipaitul. Mintea este puterea cunoasterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când întelegerea este cunoasterea legaturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, asa cum mirosul distinge calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele sensibile, tot asa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simtire a ei. E asa zisa simtire întelegatoare, sau simtirea mintii. Deci, una dintre puterile sufletului este, imaginatia (închipuirea), prin care sufletul îsi plasmuieste gânduri. De aceea, cei ce voiesc sa-si cârmuiasca si sa-si largeasca bine cele ale sufletului, trebuie sa se sârguiasca sa înaripeze si sa înalte în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de fata; iar pe celelalte sa le îngrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze. Imaginatia leaga în general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul când se gândeste la Dumnezeu, caci ea împiedica sufletul sa se înalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi, anumita întiparire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).
Maxim Marturisitorul: Deoarece sufletul este prin sine, adica prin fiinta sa, rational si întelegator, el este, desigur, si de sine statator (adica nu e o putere sau o calitate a unei substante, de aceea el este baza ipostasului uman; el e baza tuturor puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului). iar daca e de sine statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si împreuna cu trupul, întelegând si rationând prin sine si neîncetând niciodata sa lucreze cu puterile sale întelegatoare, care îi apartin în chip natural. Caci cele ce-i apartin prin fire unei unitati existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea exista si subzista. Deci sufletul, existând si subzistând pururi de când a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, întelege, rationeaza si cunoaste pururea, atât de sine cât si împreuna cu trupul pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui în chip natural, dupa desfacerea acestuia.
Precum s-a aratat, închipuirile vin nu numai de la demoni, ci si sufletul însusi are de la sine în chip natural pornirea spre închipuire, prin cele cinci puteri cu care e înzestrat. Acestea sunt: mintea, întelegerea, parerea, imaginatia si simtirea, asa precum si trupul are cinci simturi: vederea, mirosul, auzul, gustul si pipaitul.

Mintea este puterea cunoasterii intuitive a întregului, corespunzând cu vasul trupului, pe când întelegerea e cunoasterea legaturilor dintre aspectele lucrurilor privite pe rând, asa cum mirosul distinge calitatile dupa miresmele lor. E de remarcat ca simtirea sufletului e socotita o paralela la simtul pipaitului trupului, caci asa cum prin pipait trupul ia contact cu cele sensibile, tot asa mintea vine în atingere cu Dumnezeu printr-o simtire a ei. Este asa zisa simtire întelegatoare, sau simtirea mintii. Deci, una dintre puterile sufletului este imaginatia (închipuirea), prin care sufletul îsi face închipuiri. De aceea, cei ce voiesc sa-si cârmuiasca si sa-si lamureasca bine cele ale sufletului, trebuie sa se sârguiasca sa înaripeze si sa înalte în întregime spre Dumnezeu mai ales puterile care îl unesc pe el cu Dumnezeu în veacul de fata, iar pe celelalte sa le îngrijeasca, sa le foloseasca si sa le lucreze.

Imaginatia leaga în general sufletul de lumea sensibila, construind chipurile dupa asemanarea lor. De aceea de ea nu trebuie sa faca uz sufletul când se gândeste la Dumnezeu, caci ea împiedica sufletul sa se înalte la Dumnezeu, sau construieste despre Dumnezeu naluciri necorespunzatoare. Simbolurile aplicate lui Dumnezeu trebuie eliberate de ceea ce au material, totusi, o anumita întiparire a lui Dumnezeu se produce în suflet. În acest sens e folosita si capacitatea imaginativa a sufletului (natura lui imprimabila).

Trebuie sa cercetam, deci , ce ne spun Parintii despre acestea si sa retinem ceea ce se cuvine.
Maxim Marturisitorul: „Deoarece sufletul este, prin sine, adica prin fiinta sa, rational si întelegator, el este, desigur, si de sine statator. Iar daca e de sine statator, va lucra prin fire pentru sine si de sine si împreuna cu trupul, întelegând si rationând prin sine si neîncetând niciodata sa lucreze cu puterile sale întelegatoare, care îi apartin în mod natural. Caci cele ce-i apartin prin fire unei unitati existente în oarecare fel, nu-i pot fi luate atâta timp cât ea exista si subzista. Deci, sufletul existând si subzistând pururi de când a fost facut pentru Dumnezeu care l-a creat pe el astfel, întelege, rationeaza si cunoaste pururi, atât pe sine cât si împreuna cu trupul pentru sine si pentru firea sa. Deci, nu se va afla vreo cauza care sa-i poata desparti sufletul de cele ce-i apartin lui în chip natural si nu pentru trup, dupa desfacerea acestuia.”
Sufletul este „de sine statator”, adica nu este o putere sau o calitate a unei substante. De aceea este baza ipostasului uman; el este baza tuturor puterilor si calitatilor omului si chiar baza trupului. Deci, deoarece cunoastem si simtim, dupa cum am fost învatati de sfinti, ca mintea si întelegerea se misca si lucreaza si în veacul de acum si în cel viitor în jurul lui Dumnezeu, iar pe celelalte puteri le cunoastem ca proprii sufletului numai în veacul de fata, trebuie ca sufletul, ca un cârmaci iscusit si ca unul ce are în chip natural stapânirea peste acestea, sa vrea sa le tina pe acestea în lucrare nu numai în timpul de fata, ci sa se sârguiasca sa întinda si în viitor mai ales mintea si întelegerea în întregime spre Dumnezeu si, de aceea, cu El sa le uneasca si în vremea rugaciunii curate si a lucrarii întelegatoare, unitare si simple. Iar de închipuire si de celelalte puteri sa desfaca mintea cu totul. Din faptul ca sufletul va avea mintea si întelegerea active si în viata viitoare, deoarece ele sunt îndreptate în esenta spre Dumnezeu, ca spre ultima realitate pe care vrea s-o înteleaga în scopul întelegerii tuturor, autorii scrierii deduc ca si în rugaciunea din veacul de acum care e îndreptata spre Dumnezeu, sufletul trebuie sa tina active mai ales mintea si întelegerea, iar de imaginatie, care lucreaza cu chipurile lumii vazute si tin sufletul legat de acesta, mintea trebuie sa se desparta.
Nil Ascetul: Starea de rugaciune este o deprindere nepatimasa, care rapeste, prin dragostea cea mai înfocata, spre înaltimea gândita mintea iubitoare de întelepciune si duhovniceasca.
Lucrând astfel, sufletul îsi va pazi vrednicia cuvenita lui si cinstita. La fel trebuie si mintea însasi sa se pastreze si sa se pazeasca pe sine nepartasa si despartita de închipuire, ca una ce e fiinta neîmpartita, simpla, de sine statatoare, curata si luminoasa. Închipuirile, sau produsele imaginatiei si în general orice fel de chipuri, împart mintea, sau atentia ei si o fac sa treaca dintr-o stare în alta, mai mult, aceste chipuri nu numai o împart si o marginesc, ci o si coboara de la starea luminoasa nehotarnicita în care se afla prin fire, umbrind-o sau întunecând-o dupa sentimentele ce i le inspira chipurile. Caci ea are de la sine o putere naturala spre aceasta si ca sa se întoarca, sa se adune si sa se miste spre sine, neretinuta de nimic altceva. Aceasta este starea mintii, care vine din harul dumnezeiesc. Mintea nu e retinuta în întoarcerea ei spre sine, când în sine cauta si întâlneste pe Dumnezeu, care e deasupra tuturor, si care le cuprinde virtual pe toate. Daca n-ar întâlni în sine nimic altceva decât pe sine, fie spre cele din lume, fie spre Dumnezeu, Cel transcendent. Spre Dumnezeu o atrage ca un magnet harul Lui, sau e fluviul Lui de iubire. Deci mintea e ajutata de har chiar în întoarcerea ei spre sine.
Zice despre asta Scararul: A fixa mintea e propriu numai Sfântului Duh.
Numai Duhul poate opri mintea din ratacirile ei, caci El este Dumnezeu Cel ce vine în suflet cu o putere covârsitoare si deschide mintii orizontul lui Dumnezeu Cel nesfârsit.

Desi, ca putere a sufletului, mintea e miscata si stapânita oarecum de acesta, dar ea este si se numeste si ochiul sufletului si are o anumita putere naturala proprie, simpla si neatârnata. Mintea este o putere a sufletului, dar fiind ochiul sufletului, ea e pe de o parte miscata de suflet, pe de alta nu se poate sa nu se miste, adica sa nu se afle în exercitiu actului de vedere.
De aceea, si când se simte stând dupa fire în atârnare de suflet si de puterile lui, este mintea în potenta. De aici vine si numirea de om sufletesc (I Corinteni 2, 14).
Chiar când mintea este atasata numai de simturile legate de lume si nu le umple pe acestea de dragostea de Dumnezeu, ea ramâne totusi minte, dar ca una ce e coplesita de simturile psihice legate de trup, nu e actualizata ca minte. De aceea un astfel de om se numeste om sufletesc.

Dar când îsi reia vrednicia sa naturala, simpla si esentiala, stralucirea neîmpartita si neatârnata si stapânirea de sine, sau se elibereaza de alipirile si miscarile trupesti si sufletesti naturale, învrednicindu-se ca din minte în potenta sa devina minte în lucrare, sau înainteaza la starea de om mai presus de fire si duhovnicesc, atunci se întoarce statornic la sine în chip neabatut si prin sine urca neretinuta de nici o legatura, în întregime si desavârsit la întelegerea lui Dumnezeu cea fara forma si fara chip si simpla.
Vasile cel Mare: „Mintea neîmprastiata spre cele din afara si nerevarsata prin simturi spre lume se întoarce la sine, iar prin sine urca la întelegerea lui Dumnezeu, si înconjurata si inundata de frumusetea luminii Acestuia, uita si de sine însasi”.
Pe de o parte aceasta stare de “minte în lucrare” este starea naturala a ei, pe de alta ea este mai presus de fire. Este o balansare pe care o aflam mereu la Sfintii Parinti. Ea e o stare mai presus de fire, întrucât înfaptuirea ei se împlineste numai prin intrarea în ambianta simplitatii nesfârsite a lui Dumnezeu, care reda si mintii simplitatea ei, deschisa nesfârsirii dumnezeiesti, fiind umpluta de aceasta. Întrucât fiinta ei simpla se actualizeaza functional în întâlnirea cu Dumnezeu cel mai presus de fire, starea aceasta a mintii este pe de o parte naturala, pe de alta mai presus de fire. La fel, miscarile trupesti si sufletesti, când covârsesc mintea sunt functional naturale, dar pe de alta parte ele îsi regasesc fiinta lor adevarata, sau naturala, când sunt covârsite de minte si prin minte de energiile dumnezeiesti. Caci de-abia atunci îsi descopera rostul pentru care au fost facute, de medii de iradiere a Duhului dumnezeiesc. Toata gândirea aceasta despre minte este tributara filosofiei grecesti, dar ea devine crestina când mintea unificata, simpla, e înteleasa ca subiect indefinit si unitar, deschis Subiectului dumnezeiesc unitar si infinit. Astfel, mintea îsi redobândeste si-si pastreaza starea sa cea dupa chipul si dupa asemanarea, ca una ce e minte si prin sine se uneste si intra în convietuire, în chip întelegator cu Dumnezeu. Iar aceasta e lucrarea, sau miscarea în cerc, adica suirea din nou a mintii la ea si prin ea cu Dumnezeu, cu miscare care singura este cu adevarat neratacitoare si fara greseala, ca una ce e libera de orice relatie. Este o unire nemijlocita si mai presus de întelegere si o vedere mai presus de vedere. Miscarea centrifuga ascendenta a mintii spre ea însasi si spre Dumnezeu, în acelasi timp, realizeaza unirea ei tot mai strânsa cu ea si cu Dumnezeu, având ca model acelasi tip de miscare a treptelor îngeresti în jurul lui Dumnezeu, descris de Dionisie Areopagitul. Cel ce se întoarce spre sine, se întoarce spre Dumnezeu si viceversa. În nesfârsirea acestei miscari circular-ascendente a mintii în jurul ei si a lui Dumnezeu si în unirea tot mai strânsa cu ea însasi si cu Dumnezeu, se arata din nou ca mintea este facuta dupa chipul lui Dumnezeuť, având în unirea ei cu Dumnezeu o lucrare nesfârsita pe care niciodata nu ispraveste sa o înteleaga, întrucât niciodata nu termina sa se uneasca si mai mult cu sine însasi si cu Dumnezeu. Omul îsi ramâne etern un abis apofatic, pentru ca se afunda si se îmbogateste fara sfârsit în abisul apofatic al lui Dumnezeu. Dar acesta este un abis magnetic, care atrage mintea la o neîntelegere mereu mai sporita. Dar întelegând si vazând caracterul nesfârsit al acestui mister, întelegerea ei este totodata mai presus de întelegere si vederea ei mai presus de vedere. Apoi nu trebuie uitat ca mintea, adunându-se tot mai adânc în sine, se aduna în mintea lui Hristos, care desi e omeneasca, e a ipostasului dumnezeiesc, Cel ce gândeste tot mai mult infinitul Sau dumnezeiesc prin ea.
Dionisie Areopagitul: „Miscarea sufletului este în cerc, ea e intrarea în sine însasi de la cele din afara si înfasurarea unitara a puterilor lui întelegatoare, ca într-un cerc oarecare, daruind sufletului neratacirea si întorcându-l de la cele multe din afara si adunându-l întâi în el însusi, apoi devenind unitar, unindu-l cu puterile lui unite în chip unitar. Si, asa ea conduce sufletul spre Cel frumos si Acelasi fara început si fara sfârsit. Sufletul se misca în chip de spirala, întrucât e luminat de cunostintele dumnezeiesti potrivit cu el însusi, nu întelegator si unitar, ci rational si în chip desfasurat si ca prin niste lucrari amestecate si care trec de la unele la altele.
Miscarea sufletului este în spirala, caci suie mereu în jurul sau si a lui Dumnezeu, neintuind dintr-o data toata esenta sa si a lui Dumnezeu, ci înaintând în chip rational si desfasurat, dar si prin experienta tot mai sporita, în cunostinta de sine si de Dumnezeu, prin îndreptarea spre realitatile create si prin întoarcerea de la aceasta spre sine si spre Dumnezeu, apropiindu-se tot mai mult de sine ca cel ce le cunoaste si spre Dumnezeu ca Cel ce e Creatorul si sustinatorul lor.

Dar, are si o miscare în linie dreapta, când nu intra în sine si nu se misca într-o întelegere unitara – caci aceasta e, cum am zis, miscarea în cerc – ci, îndreptându-se spre cele din jurul lui si de cele din afara, ca de niste simple simboluri felurite si înmultite, urca spre vederi simple si unificate. (Dionisie Areopagitul)

Miscarea sufletului în linie dreapta se combina cu cea în cerc, facând din ea. Caci întâi cunoaste pe cele din afara, ca de la ele sufletul sa se întoarca spre sine , cel ce le cunoaste si spre Dumnezeu, Creatorul lor, descoperit prin sine însusi, îmbogatit prin cunoasterea lucrurilor. Toata aceasta cunoastere si unire poate fi discursiva si intuitiva, sau prin experienta.
Maxim Marturisitorul: „Mintea dobândind unirea nemijlocita cu Dumnezeu, îsi odihneste cu totul puterea naturala de a întelege si de a fi înteleasa. Iar când desface aceasta unire prin întelegerea distinge cele de dupa Dumnezeu, taie unirea cea mai presus de unire, prin care, pâna ce este unita cu Dumnezeu, aflându-se mai presus de fire si ajunsa la Dumnezeu prin împartasire, muta legea firii sale ca pe un munte nemiscat.” Atunci mintea intra într-o lucrare discursiva, în luarea în considerare a unor idei partiale în mod succesiv; ea iese din unirea cu subiectul dumnezeiesc ca Unul si nesfârsit. Atunci mintea se muta din miscarea de la un lucru la altul, care e miscarea ei oarecum exclusiva, spre o miscare întiparita ei de Dumnezeu mai presus de fire. E o foarte interesanta explicare a cuvântului Mântuitorului: De veti avea credinta cât un graunte de mustar, veti spune muntelui acestuia, ridica-te si te arunca în mare, si va fi voua.
Mintea curata prin unirea în jurul cauzei, a dobândit o relatie mai presus de fire, prin care, dând odihna miscarii, si relatiei ei naturale mult felurite fata de cele de dupa cauza, odata ajunsa la sfârsitul negrait, staruie în chip necunoscut numai în tacerea preafericita mai presus de întelegere, pe care nu o poate arata nicidecum cuvântul sau întelegerea, ci numai experienta prin împartasire a celor ce s-au învrednicit de trairea lor mai presus de întelegere. Iar semnul bine cunoscut si pentru toti vadit al acesteia, este nesimtirea si dezlipirea totala a dispozitiei sufletului fata de veacul acesta”. Aceasta adunare a mintii în sine si în Dumnezeu cel nesfârsit nu e o stare teoretica, ci o stare plina de afectiune fata de Dumnezeu si o lipsa totala de interes si de afectiune fata de cele ale lumii acesteia. Dumnezeu, ca izvorul iubirii nesfârsite fata de om, provoaca în acesta o iubire fata de El, care copleseste toate. E o stare de negrait si de aceea cel ce o experiaza, prefera sa traiasca în tacere. Iar când începe sa o descrie, exulta în cuvinte ale poeziei liturgice care ridica bunatatile traite peste orice marginire. E o stare mai presus de cuvântul care exprima trecerea de la un înteles la altul, de la un lucru distinct la altul. E contemplarea întregului nesfârsit al subiectului, în special al Subiectului dumnezeiesc. Dar, daca mintea nu are conlucrarea sufletului spre aceasta, adica spre miscarea ei neîncetata spre Dumnezeu, nu împlineste si nu lucreaza de la sine lucrul sau propriu, sau revenirea la sine însasi si urcusul neretinut de nimic spre întelegerea lui Dumnezeu.

Întelegerea lui Dumnezeuť – întelegere prin experienta, prin cercare. De altfel, mintea fiind prin sine întelegere, iar Dumnezeu, de asemenea, realitatea în care totul e dat spre a fi tot mai mult înteles, sau ca o rezerva nesfârsita de inteligibilitate, si în care deci nimic nu e prin fiinta ininteligibil, sau întuneric opus luminii (cum e de exemplu patima), între experienta si întelegerea Lui de catre minte exista o anumita coincidenta. Pe lânga aceea Dumnezeu nu este numai o realitate care se lasa înteleasa, ci si una care întelege ea nesfârsit mai mult decât întelege omul si ca atare sustine întelegerea acestuia. Dar subiectul întelegator, fiind la baza a ceea ce întelege el si a ceea ce lasa sa fie înteles, nu poate fi înteles niciodata deplin. În mod special, în cazul raportului între minte si Dumnezeu, întelegerea Lui de catre minte nu e o întelegere ca aceea pe care o are mintea de la distanta si în care este multa închipuire subiectiva, întrucât e scapata de sub presiunea realitatii imediate a ceea ce se cugeta. Dar daca sufletul nu ajuta mintea în aceasta miscare spre întelegerea lui Dumnezeu, ci o trage în jos, spre a sluji miscarilor lui spre lume si poftelor trupului, mintea nu poate pune în lucrare tendinta ei proprie de a cunoaste prin întelegere, sau prin experienta curata pe Dumnezeu. În acest caz, mintea, neputându-si da rodul prin împreuna lucrarea amândurora (minte si suflet), ci unindu-se cu închipuirea (imaginatia), cade într-o lucrare multifelurita si se departeaza de Dumnezeu. În filosofia moderna, care consta într-o analiza a cuvintelor, imaginile sunt socotite ca reprezentând o neputinta de a surprinde si exprima realitatea, ca niste generalizari simpliste, aflatoare mult sub realitate. Parintii stiau de mult aceasta, când socoteau imaginile „naluciri”, sau când declarau ca îngerii n-au imaginatie, pentru ca cunosc nemijlocit pe Dumnezeu, care e cu mult mai bogat decât orice putere a imaginatiei de a-L închipui.
Nil Ascetul: „Lupta-te sa tii mintea în vremea rugaciunii surda si muta si asa vei putea sa te rogi. Fericita este mintea care în vremea rugaciunii a dobândit o desavârsita lipsa de forma.”
E bine sa fie tinuta surda la sunetele creaturilor si muta pentru exprimarea lui Dumnezeu prin chipurile luate de la creaturilor marginite, pentru a se simti intens în fata lui Dumnezeu si a se ruga cu adevarat. Forma da o marginire mintii dupa ceea ce cunoaste. Mintea care ia o forma da si lui Dumnezeu o forma, dar aceasta nu mai e Dumnezeu.
Sfântul Filotei: „Rar se pot afla cei ce se linistesc cu cugetarea. Aceasta e propriu numai acelora care reusesc sa aiba, prin aceasta, pururi, în ei bucuria si mângâierea dumnezeiasca.”
Bucuria si mângâierea dumnezeiasca îi face pe aceia sa nu umble cu mintea de la un lucru la altul, care toate sunt inferioare.
Sfântul Vasile cel Mare: „Rugaciunea curata este aceea care face limpede întelegerea lui Dumnezeu în suflet. Iar aceasta este salasluirea lui Dumnezeu, ceea ce înseamna a avea, prin pomenire, pe Dumnezeu înradacinat în tine. Lucrul acesta se întâmpla când pomenirea neîncetata a Lui nu e întrerupta prin grijile pamântesti si mintea nu e tulburata. De patimi neasteptate, ci iubitorul de Dumnezeu, ferindu-se de toate, se refugiaza în Dumnezeu si ramâne adapostit în El.”

Trebuie sa stim ca, dupa Sfântul Maxim, „mintea nu poate sa se faca nepatimasa numai prin fapte, daca nu se face partasa de multe si felurite vederi (contemplatii). Dar, dupa dumnezeiescul Nil, se întâmpla si aceea ca, chiar ajunsa nepatimasa, mintea poate sa nu se roage cu adevarat, ci sa petreaca în felurime de gânduri si sa se afle departe de Dumnezeu.
Caci zice cuviosul despre aceasta stare:
ˇ Chiar daca mintea se afla deasupra vederii trupesti, înca n-a vazut desavârsit locul lui Dumnezeu caci se poate afla în cunostinta întelesurilor si sa se potriveasca cu felurimea ei.
Putem petrece chiar în cugetari despre Dumnezeu si sa nu fim în rugaciune. În acest caz Îl facem pe Dumnezeu obiect al gândirii si nu traim intensitatea prezentei Lui ca un Tu direct, caruia ne adresam, cerându-i mila, sau adresându-I multumire si lauda. Prin aceasta nu vedem locul lui Dumnezeu, nu vedem locul ocupat de El, sau relatia Lui nemijlocita cu noi. Oarecum Dumnezeu nu-i atunci pentru noi nicaieri. Nu localizam în mod spiritual prezenta Lui în fata noastra.
ˇ Nu tot cel ce a dobândit nepatimirea, se si roaga cu adevarat, caci se poate afla în întelesuri simple si poate fi împrastiat în istoriile lor si sa fie departe de Dumnezeu.
ˇ Chiar când mintea zaboveste în întelesurile simple ale lucrurilor, înca n-a atins si locul rugaciunii, caci poate sa se afle în vederea lucrurilor si sa se ocupe cu ratiunile lor. Iar acestea, desi sunt ratiuni simple, întrucât exprima vederi ale lucrurilor, se întiparesc în minte si o duc departe de Dumnezeu. (Nil Ascetul)
Mintea poate fi ocupata si cu diferite întelesuri curate ale lucrurilor. Ea este ocupata atunci si de numele lucrurilor. Dar si aceasta preocupare o duce departe de Dumnezeu, chiar daca ajunge sa se desparta de ratiunile sau de cuvintele lucrurilor, întelesurile lor patimase, adica a le vedea în chip simplu, sau nepatimas. Devenita astfel nepatimasa, tot nu se afla înca numaidecât în stare de rugaciune si n-a ajuns la locul lui Dumnezeu. Dar cine n-a observat ca oamenii patimasi, perversi, au legat în mod statornic în cele mai multe dintre cuvintele lor întelesuri patimase? Cuvintele au devenit pentru ei „cu doua întelesuri” în sensul rau al cuvântului. Prin aceasta au si limitat posibilitatile de descoperire a nesfârsitelor întelesuri cuprinse în cuvinte.

ˇ Zice si Scararul: Cei a caror minte a învatat sa se roage cu adevarat, acestia se afla în chip propriu înaintea Domnului si graiesc înaintea Lui, ca cei ce graiesc la urechea Împaratului. (Ioan Scararul)
Rugaciunea e relatia directa între cel ce se roaga si Dumnezeu, ca între eu si Tu. În ea e data apropierea maxima între om si Dumnezeu, ca între doua persoane care se afla în convorbire. Cel ce se roaga Îl simte pe Dumnezeu ascultându-i cererea ca sa-i dea ceea ce Îi cere. Dar Îl simte pe Dumnezeu si cerându-i la rândul Lui anumite fapte, anumite atitudini, sau judecându-l pentru anumite fapte si atitudini necuvenite.

Din acestea si din cele asemenea, poti cunoaste în chip exact deosebirea celor doua stari si neasemanarea ce rezulta din compararea lor, adica deosebirea dintre starea pe care o avem prin primire si cea pe care o avem prin lucrarea noastra. Rodul celei dintâi sunt cercetarile si multele si feluritele întelegeri (explicari); lucrarea celei de a doua rugaciunea adevarata. Pe lânga aceasta, vedem ca altceva este nepatimirea mintii si altceva rugaciunea adevarata. Cel ce are rugaciunea adevarata, a dobândit, dupa Sfinti, numaidecât si mintea patimasa. Dar cel ce are mintea nepatimasa, nu a putut dobândi numaidecât si rugaciunea adevarata.
Despre închipuirile si întiparirile mintii, despre semnele amagirii si ale adevarului.
Când te linistesti si voiesti sa fii singur cu Dumnezeu singur, sa nu primesti niciodata orice ai vedea, fie ca e sensibil, fie ca e inteligibil (cunoscut cu mintea), fie dinauntru, fie din afara, fie ca s-ar da drept chip al lui Hristos, fie al unui înger, fie figura de sfânt, fie chip de lumina ce se naluceste în minte, ci ramâi neîncrezator sa greoi în primirea acestei aratari, chiar daca este buna, înainte de întrebarea celor cercati. Caci aceasta e de cel mai mare folos si lucrul cel mai iubit si mai primit de Dumnezeu.
Ţine-ti mintea pururi necolorata, fara cantitate.
Lucrurile colorate proiecteaza culori în minte, cele cu o forma, îsi proiecteaza forma, cele cu calitati (dulci, moi) îsi proiecteaza calitatea, cele grele sau usoare, greutatea sau usuratatea lor. Toate definesc mintea în functie de ele, sau o marginesc, ne mai lasându-i putinta sa sesizeze cu indefinitul ei infinitatea lui Dumnezeu.
Fii cu luare aminte numai la cuvintele rugaciunii si le cerceteaza si le cugeta înauntru miscarii inimii, dupa Scararul care zice:
ˇ Începutul rugaciunii consta în alungarea gândurilor de momeala înca de la începuturile lor printr-un singur gând; mijlocul ei în a fi cugetarea numai în cele spuse; iar la sfârsitul ei, rapirea mintii la Domnul. (Ioan Scararul)
ˇ Rugaciunea cea mai înalta a celor desavârsiti este o oarecare rapire a mintii si un oarecare extaz deplin din simtire. În vremea aceasta ŤDuhul se roaga cu suspine negraiteť (Romani 8, 26) lui Dumnezeu, care vedea starea inimii desfasurata ca o carte scrisa ce-si arata voia ei prin cuvinte fara sunet. Asa a fost rapit Pavel pâna la al treilea cer, nestiind de era în trup sau în afara de trupť (II Corinteni 12, 2). Asa urcând Petru la darul rugaciunii, a primit vederea pânzaturii (Fapte 10, 11-16). A doua rugaciune, dupa cea dintâi, consta în a spune cuvintele, mintea urmarindu-le cu strapungerea inimii si stiind cui îi înalta cererea. Iar daca rugaciunea e întrerupta si amestecata cu griji trupesti, ea s-a departat de la starea celui ce se roaga. (Nil Ascetul)
Extazul din simtire este iesirea din planul sensibil cunoscut cu simturile. Dar e si o iesire din orice fel de întelesuri. Aceasta este rugaciunea cea mai înalta. Cea de mai jos de ea e însotita de o gândire la întelesul cuvintelor rugaciunii, desigur o gândire plina de emotie, existentiala. Dar e de un grad mai înalt rugaciunea în care sufletul nu se mai gândeste la faptele si la însusirile lui Dumnezeu exprimate prin rugaciune, ci la El însusi.

Ramâi deci în acestea si nu primi celelalte, pâna ce ajungi la pacea din partea patimilor si pâna ce poti sa întrebi, precum s-a spus, pe cei cercati. Acestea si cele asemenea acestora, pe care le-am spus pâna acum, sunt semnele amagirii. Dar ia seama care sunt si semnele adevarului. Semnele adevarului si ale bunului si de viata facatorului Duh sunt iubirea, bucuria, pacea, îndelunga rabdare, blândetea, bunatatea, credinta, înfrânarea si celelalte, dupa cum zice dumnezeiescul Apostol. Mai spune apoi acesta: Ca fiii luminii sa umblati, caci roada Duhului este întru toata bunatatea, dreptatea si adevarulť (Efeseni 5, 8, 9). Dimpotriva, a înselaciunii, e tot ce e contrar.

În ce priveste cararea neînselatoare a mântuirii, multe sunt caile ce duc la viata si multe la moarte. Ai o cale ce duce la viata în pazirea poruncilor lui Hristos, în aceste porunci vei afla toata felurimea virtutilor, îndeosebi acestea trei: smerenia, iubirea si mila. Fara de acestea nimeni nu va vedea pe Domnul (Evrei 12, 24). Armele de nebiruit împotriva diavolului, pe care Sfânta Treime ni le-a daruit noua sunt acestea trei: smerenia, iubirea si mila, la care nici nu poate macar privi toata tabara dracilor caci nu exista la ei nici urma de smerenie. Acestia din pricina mândriei au fost închisi în întuneric si li s-a gatit lor focul vesnic. Unde este la acestia umbra de dragoste sau de mila, odata ce au jurat neamului omenesc dusmanie neîmpacata si nu înceteaza sa-l razboiasca pururi? Sa ne îmbracam, deci, în aceste haine, caci cel ce le poarta pe acestea nu poate fi ranit de vrajmasi.

Toate cele trei virtuti: smerenia, iubirea, mila sunt în fond virtuti de zidire ale comuniunii între oameni si de unire cu Dumnezeu, sau virtuti unificatoare. Smerenia implica respect pentru altii si lasa loc lor si Celui ce vrea sa-i tina pe toti în unitatea iubirii cu Sine si între ei. Iubirea e pornire pozitiva de îmbratisare a Lui si a celorlalti. Iar mila ridica exterior si interior pe cel cazut la nivelul celui milos. Demonii, prin mândria, ura si neîndurarea lor, nu voiesc sa stie decât de ei. Acestia nu recunosc mareata realitate de taina a lui Dumnezeu si a celorlalti. Iar prin aceasta sunt închisi în întuneric. Traiesc în fantasmagoria ca ei sunt în saracia si realitatea redusa la ei însisi, singurii existenti. Iar posedati de ei, ajung sa considere toata realitatea ca iremediabil destramata, absurda, fantasmagorica. Caci cel ce nu vede taina altora, nu o vede nici pe a sa; totul se goleste în adâncime, totul devine fara sens, absurd. Aceasta frânghie întreita, pe care a tesut-o si a împletit-o Sfânta Treime, vedem ca e si una si întreita: e întreita prin uniri, iar de voiesti si prin ipostasuri; dar e una prin putere si lucrare si prin apropierea de Dumnezeu, prin consimtirea cu El si prin familiaritatea cu El. dar despre ele a spus Stapânul: ŤJugul Meu este blând si sarcina Mea usoarať (Matei 11, 30); iar ucenicul iubit a spus ca Ťporuncile Lui nu sunt greleť, si iarasi zice: De aceea, sufletul unit cu Dumnezeu prin curatia vietii, prin paza poruncilor si a acestor trei arme, care sunt însusi Dumnezeu prin lucrare sau prin smerenie, mila si dragoste.

Cele trei virtuti îsi au izvorul în Sfânta Treime, mai bine zis în smerenia, iubirea si mila fata de oameni, care din Sfânta Treime s-au varsat în Hristos-Omul si prin El în toti cei ce se deschid Lui. În Dumnezeu însusi, ca iubire, e implicata virtualitatea coborârii, aratata în coborârea (chenoza) lui Hristos. Cine nu se poate coborî, nu iubeste, acela de fapt nu se înalta (progreseaza). Un Dumnezeu care nu s-ar putea coborî, n-ar mai fi un Dumnezeu personal. Cele trei însusiri sunt atât de minunate ca fac pe omul care le primeste dumnezeu dupa lucrare. Generozitatea lor îsi are izvorul în puterea nesfârsita de viata si de iubire a lui Dumnezeu si sunt semnul unirii celui ce le are cu Dumnezeu, ca izvor al lor.

Trecând peste doimea materiala si ridicându-se peste culmea legii (Romani 13, 10), adica peste iubire, s-a unit cu Treimea de viata începatoare, întâlnind-o în chip nemijlocit si primind prin lumina lumina si bucurându-se de o bucurie neurmata de altceva si vesnica.
Despre mângâierea dumnezeiasca si cea prefacuta
Când mintea noastra începe sa simta mângâierea Sfântului Duh, atunci si satana mângâie sufletul printr-o simtire paruta dulce, în timpul linistirilor de noapte, când cineva e prins de picoteala unui somn cât de subtire. Daca, însa, mintea se va afla tinând în amintire cu mare caldura numele sfânt al Domnului Iisus si se va folosi de acest sfânt si slavit nume ca de o arma împotriva înselaciunii, vicleanul amagitor se retrage, dar se pregateste de un razboi întemeiat împotriva sufletului. Prin aceasta mintea, cunoscând întocmai înselaciunea vicleanului, înainteaza si mai mult în experienta deosebirii (discernamântului). Mângâierea cea buna se iveste în starea de veghe a trupului sau si când e pe cale sa fie prins de somn, daca cineva, prin pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, s-a lipit de El cu iubirea sa. Dar cea amagitoare vine când nevoitorul cade într-o picoteala subtire, aflându-se numai pe jumatate în pomenirea lui Dumnezeu. Este mai bine sa doarma adânc cineva cu pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu, decât sa picoteasca în pomenirea întrerupta a Lui. Starea aceasta de cosmar e o stare mai expusa falselor mângâieri ale satanei caci în ea simturile ies de sub controlul mintii si nu si-au oprit cu totul activitatea, ca în somnul adânc.
Cea dintâi, ca una ce e de la Dumnezeu, voieste sa atraga în chip vadit sufletele nevoitorilor pentru evlavia lor prin multa revarsare a sufletului spre iubire.
A doua, care obisnuieste sa loveasca sufletul cu vântul înselaciunii, încearca sa fure, prin somnul trupului, experienta simtirii mintii sanatoase, mai ales când se leneveste în pomenirea lui Dumnezeu. Daca, deci, mintea se va afla, cum am spus, în pomenirea statornica a Domnului Iisus Hristos, alunga adierea aceea de dulceata paruta a vrajmasului si porneste cu bucurie la razbgi împotriva lui, având ca a doua arma destoinica, pe lânga har, cele de lauda ale experientei.

Daca sufletul se aprinde, printr-o miscare neîndoielnica si lipsita de naluciri, de dragostea lui Dumnezeu, atragând, oarecum, si trupul în adâncul acelei iubiri negraite, fie ca acesta vegheaza, fie ca cuprins de somn, în vreme ce se afla sub lucrarea sfântului har, sufletul necugetând atunci la nimic altceva decât numai la aceea spre care e miscat, trebuie sa stie ca lucrarea e a Sfântului Duh.

Daca trupul vegheaza deplin în timp ce sufletul pomeneste neîncetat numele lui Iisus, sau cade în somn adânc, în vreme ce sufletul pomeneste acest nume, sa se stie ca se afla si el sub lucrarea Duhului si e atras si el în adâncul iubirii lui Dumnezeu, nefiind tulburat de nici o ispita.

Bucurându-se sufletul întreg de aceasta dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic, deoarece atunci se veseleste de o bucurie neobosita. Dar daca mintea e atinsa de o îndoiala oarecare sau de vreun gând întinat, în vremea cât se afla sub aceasta lucrare, chiar daca se foloseste de sfântul nume spre apararea de rau si nu, mai curând, spre iubirea de Dumnezeu singur, trebuie sa înteleaga ca acea mângâiere cu chip de bucurie este de la amagitorul. Aceasta bucurie este cu totul lipsita de liniste si de rânduiala, deoarece vrajmasul voieste sa faca sufletul sa desfrâneze. Caci când vede mintea ca se mândreste cu experienta simtirii ei, atrage sufletul cu unele mângâieri parute bune, pentru ca învaluindu-l cu moleseala aceea si într-o dulceata mustoasa, sa-a ramâna necunoscuta amestecarea vicleana. Din aceasta vom cunoaste Duhul adevarului si duhul înselaciunii (I Ioan 4, 6). Desigur, e cu neputinta sa guste cineva cu simtirea bunatatea dumnezeiasca, sau sa cunoasca în chip simtit ispita si amaraciunea dracilor, daca nu e încredintat ca harul s-a salasluit în adâncul mintii, iar duhurile viclene se tin în jurul madularelor inimii. Dar, acest lucru, dracii nu voiesc niciodata sa fie crezut de oameni, ca nu cumva mintea stiind aceasta în chip sigur, sa foloseasca împotriva lor arma pomenirii lui Dumnezeu. Acum ai despre acestea destule si îti sunt de ajuns Ťcaci dincolo de Cadix nu se poate treceť, si Ťdaca ai aflat miere, manânca putin, pentru ca nu cumva, saturându-te, sa o versi. (Pilde 25, 16)

Prima conditie pentru experienta harului si a ispitelor demonice este credinta. Cine nu crede, are simtirea cu totul tocita fata de aceste realitati, caci bucuria harului vine din chemarea numelui lui Iisus, bazata pe credinta, si tot din credinta îsi da seama ca starile de dezordine sunt în parte în fiinta sa si în parte din lucrarile unor agenti constienti de dincolo de om.
Cel ce voieste sa se linisteasca cum se cuvine trebuie sa fie neaparat blând cu inima.
E vremea acum, fiule, sa afli si aceasta înaintea altora si dupa altele ca, precum cel ce voieste sa învete sa traga bine cu arcul, nu întinde arcul fara semn, asa cel ce voieste sa învete sa se linisteasca, trebuie sa aiba ca semn, sa fie pururi blând cu inima. Caci zice sfântul Isidor: „Nu ajunge sa te nevoiesti pentru virtute, ci trebuie sa fii cu masura în nevointa. Daca straduindu-ne în lupta pentru virtute, o purtam cu o inima tulburata, aceasta nu e nimic altceva decât a voi sa dobândim mântuirea, dar a nu voi sa facem cele ce ajuta la mântuire”.
ˇ Dar înca înainte Proorocul David a spus: Calauzi-va pe cei blânzi la judecata; învata-va pe cei blânzi caile Sale (Psalmi 24, 9);
ˇ Iar Sirah zice: Celor blânzi li se descopera tainele (22, 7);
ˇ În sfârsit Preadulcele Iisus zice: Învatati de la Mine ca sunt blând si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre (Matei 11, 29);
ˇ Spre cine voi cauta, daca nu spre cel blând si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. (Matei 11, 29);
ˇ Fericiti cei blânzi, ca aceia vor mosteni pamântul. (Matei 5, 5), adica inima, care face ca o samânta sa rodeasca har în treizeci, saizeci si o suta (Marcu 4, 20), dupa cum este în ceata începatorilor, a celor de mijloc sau a celor desavârsiti.
Unul ca acesta nu tulbura si nu se tulbura pentru nimic, decât pentru cuvântul evlaviei!
Dobândirea blândetii si despre cele trei puteri ale sufletului (mânia, pofta si cugetarea).
Blândetea o poti dobândi usor, daca îti întorci sufletul de la toate si îl misti spre iubire si taci cât mai mult, hranindu-te cu masura si rugându-te pururi, asa cum s-a spus de catre Sfintii Parinti:
ˇ Frâneaza iutimea sufletului cu iubirea, vestejeste pofta lui cu înfrânarea si înaripeaza cugetarea lui cu rugaciunea; astfel lumina mintii nu se va întuneca niciodata. (Maxim Marturisitorul)
ˇ Frânarea iutimii se face prin tacerea la vremea cuvenita; frânarea poftei nerationale, prin hrana cu masura; frânarea gândurilor fara rânduiala, prin rugaciunea într-un singur gând. (neaflat)
ˇ Trei sunt virtutile care aduc mintii lumina totdeauna: a nu vedea rautatea vreunui om, a rabda netulburat cele ce vin asupra noastra, si a face bine celor ce ne fac rau. Aceste trei virtuti nasc alte trei mai mari decât ele; astfel a nu vedea rautatea vreunui om, naste iubirea; a rabda fara tulburare cele ce vin asupra noastra, naste blândetea; iar a face bine celor ce ne fac rau, ne agoniseste pacea. (Maxim Marturisitorul)
ˇ Trei sunt starile morale mai generale ale monahilor: cea dintâi consta în a nu pacatui cu lucrarea, a doua, în a nu lasa sa zaboveasca în suflet gândurile patimase, si a treia, în a privi cu mintea fara patima chipurile femeilor si a celor ce ne supara. (Maxim Marturisitorul)
Daca ti s-a întâmplat sa te tulburi, sau sa aluneci într-o cadere si sa te abati de la ce se cuvine, trebuie sa te împaci repede cu cel ce te-a suparat sau si cu cel suparat pe tine si sa te pocaiesti din suflet si sa plângi si sa versi lacrimi si sa te mustri pe tine însuti. Si asa, sa agonisesti luarea aminte pentru viitor si sa te întaresti cu întelepciune precum învata Domnul Iisus:
ˇ De aduci darul tau la altar si acolo îti aduci aminte ca fratele tau are ceva împotriva ta, lasa acolo darul tau înaintea altarului si mergi de te împaca cu fratele tau si apoi venind adu darul tau. (Matei 5, 23-24)
ˇ Toata amaraciunea, iutimea, mâfia si strigarea împreuna cu toata rautatea, sa înceteze între voi. Faceti-va unii altora buni, înduratori, daruindu-va unii altora precum si Dumnezeu în Hristos s-a daruit noua. (Efeseni 4, 31-32)
ˇ Mâniati-va si nu pacatuiti; soarele sa nu apuna peste mânia voastra. (Efeseni 4, 25)
ˇ Nu va faceti voi însiva dreptate, iubitilor, ci lasati loc mâniei lui Dumnezeu. (Romani 12, 29)
ˇ Nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele. (Romani 12, 21)
Despre alunecare si pocainta
ˇ Sa nu ne întristam când alunecam în greseala, ci când staruim în ea. Caci alunecarea se întâmpla uneori chiar si celor desavârsiti, dar staruirea în ea este moarte deplina. Întristarea cu care ne întristam pentru alunecarile noastre ni se socoteste în locul unei lucrari curate din har. Dar cel ce aluneca a doua oara în nadejdea ca se va pocai, se poarta cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe nestiute si nu apuca timpul în care-si pune nadejdea sa împlineasca faptele virtutii. (Isaac Sirul)
ˇ Trebuie sa cunoastem în tot ceasul ca în cele douazeci si patru de ore ale noptii si ale zilei, avem nevoie de pocainta, iar întelesul numelui de pocainta acesta este: cerere întinsa în tot ceasul, rugaciune plina de zdrobire pentru iertarea celor trecute, care sa ne apropie de Dumnezeu; si întristare care sa ne pazeasca în cele viitoare.
ˇ Pocainta s-a dat oamenilor ca har dupa har, caci pocainta este o doua nastere, nastere din Dumnezeu si dupa arvuna primita din credinta primind darul Lui prin pocainta. pocainta este usa milei, ce se deschide celor ce o cauta cu dinadinsul. Prin aceasta usa intram la mila dumnezeiasca si fara aceasta intrare nu vom afla mila.
De-abia prin pocainta ne însusim activ si adânc lucrarea harului, devenim constienti, printr-o simtire dureroasa, de pacatosenia noastra pe care Dumnezeu ne-a iertat-o si ne-o iarta continuu; simtim trebuinta milei Lui fata de noi si venirea ei la noi.
Pentru ca toti au pacatuit, dupa dumnezeiasca Scriptura, îndreptându-se în dar prin harul Lui (Romani 3, 24). Pocainta este harul al doilea si el se naste în inima din credanta si din frica, iar frica este toiagul parintesc, care ne calauzeste pe noi pâna ce vom ajunge la raiul duhovnicesc. Si când vom ajunge acolo, ne lasa si se departeaza, caci raiul este iubirea lui Dumnezeu, în care se afla dulceata tuturor fericirilor. (Isaac Sirul)
ˇ Precum nu e cu putinta a trece marea fara o corabie sau o luntre, asa nu poate strabate cineva spre iubire fara frica. Marea acoperita de aburi sarati, asezata între noi si raiul gândit cu mintea, o putem trece cu corabia pocaintei, care are ca vâslasi frica. Daca vâslasii acestia ai fricii nu cârmuiesc corabia pocaintei, prin care strabate marea lumii acesteia spre Dumnezeu, ne scufundam în marea acoperita cu aburi sarati. (Isaac Sirul)
ˇ Pocainta este corabia, frica e cârmaciul ei, iubirea e limanul dumnezeiesc. Frica ne aseaza deci în corabia pocaintei si ne trece peste marea vietii acoperita cu aburi sarati spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, calauzindu-ne spre Cel spre care strabat toti cei ce se ostenesc si sunt împovarati (Matei 11, 28), prin pocainta. Caci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu si drumul nostru s-a sfârsit si am strabatut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatal, Fiul si Sfântul Duh. (Isaac Sirul)
Despre plânsul cel dupa Dumnezeu, zice Mântuitorul: Fericiti cei ce plâng, ca aceia se vor mângâia (Matei 5, 4), si despre lacrimi, acelasi cuvios Isaac scrie:
ˇ Lacrimile ce însotesc rugaciunea sunt semnul milei lui Dumnezeu, de care s-a învrednicit sufletul în pocainta si ale faptului ca a fost primit si a început sa intre prin lacrimi în câmpul curatiei. Caci de nu se vor departa gândurile de la cele trecatoare si nu se vor arunca de la ele nadejdea în lume si nu se va misca în ele dispretuirea de sine si nu vor începe sa pregateasca merindea cea buna pentru iesirea sufletului si nu vor începe sa se miste în suflet gândurile la cele ce sunt acolo, ochii nu vor putea sa lacrimeze. Caci lacrimile izvorasc din cugetarea curata si neîmprastiata, din meditarea îndelungata, neîfcetata si neabatuta, din amintirea oricarui pacat subtire ce s-a ivit în minte si întristeaza inima cu amintirea lui. Din acestea se înmultesc lacrimile si sporesc tot mai mult. (Isaac Sirul)
Lacrimile sunt semnul pocaintei adânci a omului, dar si al mângâierii ce o simte ca Dumnezeu se milostiveste de pocainta lui si-l iarta. În general omul nu poate plânge de la sine, decât de ciuda nesocotirilor, a jignirilor, nenorocirilor, sau a unor împrejurari favorabile, deci din motive de egoism. Dar plânsul mângâietor se naste în el din mila sincera a altuia pentru el; cu atât mai mult din mila lui Dumnezeu. În starea de pocainta prelungita a sufletului se iveste în minte amintirea celor mai subtiri pacate si a gândurilor de pacate, la care altadata nu ne-am gândit. Pânza ce se aseaza peste constiinta noastra sumara de fiecare zi si peste trecutul nostru adunat în noi si tinut într-o stare de inconstienta, devine tot mai transparenta si vedem tot mai clar în aceasta camara toate firele de murdarie ce s-au adunat. Pe lânga aceasta, chiar în vremea pocaintei pot aparea în noi gânduri subtiri de pacat: de mândrie, de multumire ca ne pocaim, de tinere la ceva din lume, de slabire a gândului la Dumnezeu. Pocainta este astfel o lupta prin care ne surprindem cele mai mici amanunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspectie, pentru ca este sustinuta de emotia fricii de judecata lui Dumnezeu si a iubirii de Dumnezeu.
Iar Scararul zice:
ˇ Precum focul topeste trestia, asa lacrima curata toata pata vazuta si gândita.
ˇ Sa ne straduim pentru lacrimile curate si neviclene, gândind la moartea noastra, caci nu este în acestea înselare sau parere de sine, ci mai degraba curatire si înaintare în iubirea de Dumnezeu si spalare de pacate si nepatimire.
ˇ Nu crede izvoarelor tale (de lacrimi) înainte de curatirea desavârsita; caci nu are credinta vinul trecut de curând din teascuri în butoaie.
ˇ Lacrimile din frica de Dumnezeu, au în ele însesi paza lor de pacat, dar cele ale iubirii înainte de iubirea desavârsita, poate sunt usor de furat din fii, daca focul pomenirii neîncetate a lui Dumnezeu nu arde puternic în inima în vremea lucrarii lor. Si e lucru de mirare, cum lacrima cea mai smerita e cea mai sigura la vremea ei.
Lacrimile din frica de Dumnezeu nu sunt atât de vrednice de lauda, ca cele din iubirea fata de El. dar cele din urma pot fi furate mai usor decât cele dintâi, pâna când iubirea nu e desavârsita. În acest sens, lacrimile mai putin vrednice de lauda, din frica, sunt mai sigure decât cele vrednice de lauda iubirii. Iubirea e un lucru înalt si de aceea nu poate fi dobândita atât de repede în deplinatatea ei. Sa nu ne socotim de aceea ajunsi la starea de iubire prea repede, ci sa ne socotim mai degraba cât mai mult în starea celor ce au motive de frica din pricina necuratirii depline de pacate.
ˇ Lacrima pentru moarte naste frica; iar când frica naste lipsa de frica, se arata bucuria. Când bucuria ajunge necuprinsa, rasare floarea cuvioasei iubiri.
Despre ocarârea de sine, zice marele Antonie: „Aceasta este marea lucrare a omului, sa tina greseala lui asupra sa înaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pâna la rasuflarea din urma”, iar alt sfânt parinte, fiind întrebat ce a aflat mai de pret din toate virtutile, a raspuns: „Sa te ocarasti pe tine însuti în toate”. Acest lucru laudându-l si cel ce întrebase, a zis: „Cu adevarat, alta cale afara de asta nu este!”

A tine greseala pe umerii sai în fata lui Dumnezeu, este a o marturisi continuu si a nu înceta niciodata a se pocai pentru ea. E contrar la ceea ce a facut Adam, cautând sa se ascunda si sa puna vina pentru greseala sa pe Eva. De greseala nu scapa omul prin sine, ascunzând-o, ci atragând mila lui Dumnezeu asupra sa, prin marturisirea pacatului. Ascunderea e un viclesug, deci un adaos de pacat. Si ea de fapt nu reuseste sa ascunda pacatul, ci îl face si mai transparent prin viclenie.

Dar a zis si avva Pimen: „Toate virtutile au intrat în lumea aceasta cu suspin; scoate o virtute si fara ea cu greu va sta omul”. Care este aceasta?, l-au întrebat unii, iar el a raspuns: „Ca omul sa se ocarasca pururi pe sine însusi, caci cel ce se ocaraste pe sine, orice i s-ar întâmpla, fie paguba, fie necinstire, fie orice necaz, se socoteste de mai înainte vrednic de ea si niciodata nu se tulbura”.
Despre luarea aminte si paza cea înteleapta.
Despre aceasta spune Apostolul: Vedeti cum umblati cu grija, nu ca niste neîntelepti, ci ca niste întelepti, rascumparând vremea, ca zilele sunt rele. (Efeseni 5, 16).
Sfântul Isaac scrie: O, întelepciune, cât de minunata esti si cum vezi de mai înainte toate, de departe! Fericit cel ce te-a aflat pe tine. Acela s-a eliberat de nepasarea tineretii. Daca cineva cumpara cu un pret, sau cu o grija mica doctoria de patimi mari, bine face, caci aceasta este adevarata filozofie, ca cineva, si în cele mai mici ce se fac de catre el, sa vegheze pururi. Acela si-aduna siesi odihna mare, si nu adoarme, ca sa nu i se întâmple prea potrivnic, ci taie pricinile dinainte de vreme. El sufera pentru lucrurile mici o durere mica, înlaturând prin ea pe cea mare si luându-i înainte. De aceea, zice înteleptul: Fa-te veghetor si treaz pentru viata ta, caci somnul cugetarii este o rudenie si un chip al mortii adevarate.
Acest text scoate în relief însusirea întelepciunii de a fi o asigurare a unui bun viitor si de a avea în felul acesta un caracter profetic. Omul întelept stie viitorul semenului bun si rau, cum nu stie cel neîntelept, care se misca spre viitor ca un orb.
Celui ce e greoi în cele mici ale lui, nu-l crede ca va fi cum se cuvine în cele mari”. (Vasile cel Mare)
Despre ispita si retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptare.
Ispita e, fie din îngaduinta sau din retragerea lui Dumnezeu pentru îndreptarea noastra, fie din parasirea din partea lui Dumnezeu care se întoarce de la cineva. Pentru ce? Ca mintea sa nu se mândreasca pentru binele ce l-a aflat, ci, razboita si certata, sa sporeasca pururi în smerenie. Aceasta este singura prin care nu numai ca-i biruie pe cei ce o razboiesc cu mândrie, ci se si învredniceste de daruri necontenit mai mari, înaintând pe cât e cu putinta firii omenesti, macar ca e legata cu lanturi de nedesfacut si apasata de povara trupului, spre desavârsirea si nepatimirea cea dupa Hristos.
Sfântul Diadoh spune despre aceasta:
ˇ Domnul însusi zice ca satana a cazut ca un fulger din ceruri, ca sa nu priveasca cel cu chip desfigurat la locasurile sfintilor îngeri.
Cel fara chip, cel desfigurat, cel cu chip urât. Nici satana ca creatura nu poate lepada chipul ce i s-a dat de Dumnezeu, dar acest chip e strâmbat, desfigurat, purtând în el trasaturile vicleniei, sau al multor feluri de pacate. Acest chip desfigurat arata în acelasi timp cum trebuia sa fie cel desfigurat si ce a ajuns prin rautate. E ceva înspaimântator si totodata demn de mila în el. satana a ramas spirit întelegator si înzestrat cu ratiune, dar ce perversa e inteligenta lui si ce sucita-i este ratiunea!

Cum deci, cel ce nu se învredniceste de partasie cu slujitorii cei buni, poate avea ca locas comun cu Dumnezeu mintea omeneasca? Ei vor zice ca aceasta se întâmpla prin îngaduirea (retragerea) dumnezeiasca, si mai mult nimic nu vor zice. Dar retragerea pentru îndreptare nu lipseste nicidecum sufletul de lumina dumnezeiasca, ci, de multe ori harul numai îsi ascunde mintii prezenta lui, ca sa împinga sufletul, prin amaraciunea pricinuita de demoni, sa ceara cu toata frica si cu multa smerenie ajutor de la Dumnezeu, cunoscând treptat-treptat, rautatea dusmanului sau. E la fel cu o mama care-si departeaza putin de la piept pruncul care nu respecta rânduielile alaptatului, pentru ca speriat de fetele straine sau amenintatoare ale unor oameni sau animale din jur, sa se întoarca cu multa frica si cu lacrimi la sânul mamei. Iar retragerea lui Dumnezeu din motiv de întoarcere la om, preda, oarecum legat demonilor sufletul care nu voieste sa-L aiba pe Dumnezeu. Dar noi nu suntem fiii respingerii (pierzarii, Evrei 10, 39), sa ne fereasca Dumnezeu, ci credem ca suntem prunci adevarati ai harului lui Dumnezeu, alaptati prin mici retrageri si dese mângâieri de la El, pentru ca, prin bunatatea lui Dumnezeu, sa ajungem la barbatul desavârsit, la masura vârstei lui Hristos. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Retragerea spre îndreptare aduce întristare multa, smerenie si o deznadejde masurata sufletului, ca partea lui iubitoare de slava si de dorinta de a se impune altora sa vina, dupa cuviinta, la smerenie. Ea aduce, deci, îndata, inimii frica lui Dumnezeu, lacrimi de marturisire si dorinta de multa tacere.
Acestea sunt roadele pozitive ale retragerii pedagogice, sau ale ascunderii prezentei lui Dumnezeu, fara plecarea din suflet. Unde nu sunt aceste roade, Dumnezeu a parasit sufletul pentru ca acesta s-a întors de la El. mântuirea nu e adusa de un Dumnezeu prezent, dar nelucrator; nu e adusa în chip magic, fara ca El sa-si arate puterea transformatoare asupra omului în faptele si simtirile lui de om nou. Astfel retragerea pedagogica a lui Dumnezeu e numai într-un anumit sens retragere; în alt sens, Dumnezeu ramâne prezent si chiar lucrator, dar lucrarea Lui se arata în altfel de roade: în frica de osânda, în întristarea pentru pacate, în pocainta. Dumnezeu se vede prin ele ca un factor ascuns, dar eficient. Sufletul îl simte pe de o parte prezent, pe de alta retras, din nemultumire pentru pacatele lui si conducându-l prin aceste alte stari si simtiri spre mântuire.

Retragerea pricinuita de întoarcerea lui Dumnezeu de la suflet, îngaduie ca sufletul sa se umple de deznadejde, de necredinta, de mânie si de îngâmfare. Trebuie sa avem deci experienta ambelor retrageri ale lui Dumnezeu si sa ne apropiem de El potrivit cu felul fiecareia. În cazul celei dintâi suntem datori sa aducem multumire lui Dumnezeu ca Celui ce a pedepsit mândria cunostintei noastre cu retragerea spre mângâiere, pentru ca sa ne învete, ca un Parinte bun, deosebirea între virtute si pacat. În cazul celei de a doua, trebuie sa-I aducem marturisirea neîncetata a pacatelor, lacrimi nelipsite si o retragere si mai mare de la cele rele pentru ca, astfel, prin sporirea ostenelilor, sa putem îndupleca pe Dumnezeu sa caute, ca mai înainte, la inimile noastre.

Trebuie stiut însa, ca atunci când începe lupta între suflet si satana printr-o ciocnire esentiala, din îngaduinta lui Dumnezeu, spre îndreptare, harul se ascunde, cum am spus mai înainte, dar ajuta în chip nestiut sufletul, ca sa arate vrajmasilor lui ca biruinta este numai a sufletului. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Sfântul Isaac Sirul zice: Nu e cu putinta omului sa se întelepteasca fara ispitele din îngaduinta (prin îngaduirea lor de catre Dumnezeu) în razboaiele duhovnicesti si sa cunoasca pe Purtatorul lui de grija, sa simta pe Dumnezeu si sa se întareasca în credinta în El în chip ascuns, decât prin puterea experientei pe care a primit-o. Caci, când harul vede ca a început în cugetarea lui putin parerea de sine si a început sa gândeasca lucru mare despre el, îndata îngaduie sa se întareasca ispitele împotriva lui, pâna ce va cunoaste omul slabiciunea sa si va alerga la Dumnezeu, prinzându-se de El întru smerenie. Prin acestea ajunge omul la masura barbatului desavârsit prin credinta si nadejde în Fiul lui Dumnezeu, si se înalta la iubire. Caci iubirea lui Dumnezeu fata de om se face cunoscuta ca minunata când se arata în mijlocul împrejurarilor care-i întrerup nadejdea. Atunci îi arata Dumnezeu puterea Lui, în izbavirea ce i-o da omului de la El. Caci niciodata nu cunoaste omul puterea lui Dumnezeu când se afla în odihna si este în largul sau! Si niciodata nu si-a aratat Dumnezeu lucrarea Lui în chip simtit decât în tara linistii, în pustiu si în locuri lipsite de tulburarea pricinuita de împreuna vietuire cu oamenii. (Isaac Sirul)
Înaintarea la masura vârstei duhovnicesti a lui Hristos, nu se face pe un drum neted, într-o continua seninatate si bucurie, ci prin grele si dramatice lupte.
Numai în situatii în care omul nu mai are nadejde la nimic, în asa zisele Ťsituatii limitať cum le spune Karl Jaspers, dar totusi nu renunta cu totul la nadejdea într-o minune a lui Dumnezeu, daca aceasta minune se produce, Dumnezeu îsi arata omului limpede puterea Lui. Astfel o poate confunda cu vreo putere a naturii, destoiniciei omenesti. Când esti sanatos nu simti atât de usor darul lui Dumnezeu, ca atunci când, bolnav fiind, recapeti sanatatea dupa ce aproape ca nu mai nadajduiai aceasta.

Marile minuni sau aratari ale puterii mai presus de fire a lui Dumnezeu se arata în locurile unde se linistesc si`astrii. Dar exista si o Ťtarať interioara a linistii, pe care o gasesc unii credinciosi mai ales în clipele Ťsituatiilor limitať, când îsi pun ultima nadejde în Dumnezeu. Atunci ei s-au despartit spiritual de toti si de toate, caci i-a vazut si le-a vazut fara putere. Atunci nu se mai stiu decât fata în fata cu Dumnezeu, într-o stare, care, desi e de mare tensiune, e în acelasi timp de mare Ťlinisteť, caci nimic nu-i mai intereseaza, nimic nu-i mai tulbura. Atunci omul este întreg numai nadejde îndreptata spre Dumnezeu si se lasa cu totul în voia Lui. Si chiar daca nu s-ar produce minunea pe care o cere, el se lasa totusi în seama lui Dumnezeu: „Faca Dumnezeu ce va vrea! Orice va fi, simt ca aceea va fi voia Lui”.
ˇ Despre acestea zice Marele Vasile: Cel ce s-a facut iubitor al lui Dumnezeu îsi doreste sa aiba, fie cât de putin, nepatimirea Lui si pofteste sa guste din sfintenia Lui duhovniceasca, din linistea, din netulburarea si blândetea Lui, din bucuria si veselia ce se nasc din acestea, sa se straduiasca sa-si departeze gândurile de la toata patima materiala care-i tulbura sufletul; sa priveasca cu ochii curat, neumbrit, la cele dumnezeiesti si sa se faca locas nesaturat al luminii de acolo. Deprinzându-si sufletul cu o astfel de stare, se face, pe masura asemanarii dobândite, familiar lui Dumnezeu, iubitor si atotdoritor al Lui si, ca unul ce a purtat o lupta grea si a iesit din amestecarea cu materia, poate vorbi cu Dumnezeu cu o cugetare curata si despartita de orice amestec cu patimile trupesti. (Vasile cel Mare)
ˇ Despre nepatimirea omeneasca, Sfântul Isaac scrie asa: Nepatimirea nu înseamna a nu mai simti patimile, ci a nu le mai primi, caci din multe si felurite virtuti pe cate le-au dobândit unii, aratate si ascunse, au slabit patimile în ei si ele nu mai pot sa se rascoale usor împotriva sufletului.
Vointa e factorul de acceptare a patimilor, factorul care le face personale. Pâna nu sunt acceptate de vointa, ele se pot misca în persoana, sau în jurul interior care înconjoara nucleul persoanei, dar nu au devenit ale persoanei. Nu este însa bine ca acestea sa zaboveasca prea mult în persoana, la usa vointei caci usa poate ceda când este fortata prea mult. Împotriva lor trebuie întarite virtutile, ca niste soldati care ies la respingerea patimilor.

Si cugetarea nu mai are nevoie sa ia aminte la ele, pentru ca tot timpul este plina de întelesurile dumnezeiesti din cercetarea si ocuparea cu cele mai bune moduri de purtare, care se misca în minte prin atentia fata de ele. Dar când patimile încep sa se miste si sa se tulbure, cugetarea e rapita deodata din vecinatatea lor, bagând de seama ceva ce a aparut în minte; deci patimile ramân în ea nelucratoare. (Isaac Sirul)
ˇ Asa a spus Fericitul Marcu: Mintea împlinind, prin harul lui Dumnezeu, faptele virtutilor si apropiindu-se de cunostinta, putin mai simte din partea raului si a pornirii nerationale din suflet. Caci cunostinta ei o rapeste la înaltime si o înstraineaza de toate cele din lume.
Se descrie un proces foarte fin din minte. Cugetarea ca functie a mintii nu cugeta la patimi pâna ce acestea nu se misca cu tulburare în suflet. Când acestea se tulbura în suflet atentia cugetarii este atrasa de ele sau de chipul ispititor, pe care ele l-au proiectat în minte. Atunci mintea, care se ocupa de mai înainte cu cugetari curate, se scufunda si mai mult în acestea si patimile ramân fara putere de înrâurire asupra ei, caci cugetarile acelea sunt atât de înalte si de sublime, ca o fac insensibila fata de toate ispitele ce i le ofera patimile.

Astfel, pentru limpezimea, subtirimea, sprinteneala înaltarii si ascutimea mintii si pentru nevointa lor, mintea se curata si mai mult si se dovedeste stravezie pentru lumina, pentru faptul ca trupul lor s-a uscat prin ocuparea cu linistea si cu îndelunga petrecere în ea.

Exista o strânsa legatura între transparenta mintii pentru lumina de sus si între transparenta trupului, dobândita prin înfrânare, prin lepadarea grosimii si grasimii. Trupul usureaza transparenta duhului nu numai spre cei din afara, ci si spre cele dumnezeiesti. Printr-un trup subtire, sufletul iradiaza usor si spre cei din afara, dar se face deschis si întelesurilor înalte, dumnezeiesti; sau prin transparenta lui se simte mai usor Dumnezeu. Caci grosimea sta grea si opaca peste minte si în relatia ei cu cei din afara si cu Dumnezeu. Îngreuneaza întelegerea si comunicarea în amândoua directiile. De altfel o minte care nu e stravezie pentru cele dumnezeiesti, nu are de comunicat un continut duhovnicesc experiat nici celor de afara.

Pentru aceasta, vederea aflatoare în ei pune stapânire usor si repede pe fiecare si-i calauzeste spre lucruri minunate legate de ea si prin aceasta, mult se vor îmbogati în vederile lor si cugetarea lor niciodata nu va fi lipsita de continutul cunoasterii; si nu vor fi niciodata în afara de acelea pe care roada Duhului le sadeste în ei. Iar prin obisnuinta de multi ani se vor sterge din inima lor amintirile care misca patimile în sufletul lor si taria stapânirii diavolului. Caci atunci când sufletul nu se târguieste cu patimile si nu se însoteste cu gândurile ce pornesc din ele, pentru ca este stapânit neîncetat de alta preocupare, taria unghiilor patimilor nu se poate prinde de simtirea lui în cei duhovnicesti. (Marcu Ascetul)
ˇ Iar Sfântul Diadoh zice: Nepatimirea este a nu fi razboiti de demoni, caci pentru aceasta ar trebui, dupa Apostol, sa iesim din lume, ci, fiind razboiti de ei, sa ramânem nebiruiti. Caci razboinicii purtatori de platose, desi sunt tinta sagetilor vrajmasilor si aud zgomotul sagetilor primite, ba si vad aproape toate sagetile trimise împotriva lor, nu sunt raniti, datorita tariei vesmintelor ostasesti; caci, fiind aparati de platose, cu toate ca sunt loviti, ramân teferi. Iar noi, prin toata armatura luminii si prin coiful mântuirii, înarmati cu toate virtutile, înfrângem cetele întunecate ale demonilor (Efeseni 6, 11, 17). Caci curatia vine nu numai din nesavârsirea celor rele, ci si din biruirea deplina a celor rele prin împlinirea celor bune. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Iar Sfântul Maxim cunoaste o împatrita nepatimire, zicând:
1. Prima nepatimire numesc miscarea spre un pacat al trupului, neîmplinita cu lucrarea;

2. Respingerea desavârsita a gândurilor patimase din suflet prin care se vestejeste miscarea patimilor din prima nepatimire;

3. desavârsita nemiscare a poftei spre patimi, datorita careia se produce si a doua nepatimire ce consta în curatia gândurilor;

4. desavârsita lepadare a tuturor închipuirilor sensibile din cugetare, din care ia nastere a treia, prin faptul ca nu are închipuirile celor sensibile ca principii care sa produca în ea chipurile patimilor.
ˇ Nepatimirea este starea pasnica a sufletului datorita careia e greu de miscat spre pacat. (Maxim Marturisitorul)
Nepatimirea desavârsita, sau a patra, este lipsa chipurilor sensibile din cugetare. Lipsind acestea, pofta de care se elibereaza nepatimirea a treia, nu are putinta sa dea chipuri, lipsesc si gândurile patimase din a doua nepatimire. Lipsind aceste gânduri nu se înfaptuieste nici pacatul cu fapta, ceea ce constituie prima nepatimire. În definitiv si nepatimirea se reduce, în cea mai ultima esenta a ei, la golirea mintii de chipurile sensibile, ca si cunoasterea cea mai înalta, directa a lui Dumnezeu Cel lipsit de margini. astfel nepatimirea si cunoasterea cea mai înalta, directa a lui Dumnezeu coincid. Dar exista si o nepatimire care priveste la lucruri, la oameni si la chipurile lor fara pofta, fara patima. Dar ea e mai fragila, mai nesigura, ea e nepatimirea a treia, deci a doua dupa cea mai înalta. De aici urmeaza si contrariul: patimile încep de la simturi, ca sa urce prin chipuri pâna la minte, de unde coboara la fapte prin trup ca patimi formate.
Înclinarea spre patima, placerea patimii, primirea ei si nepatimirea.
ˇ Spune Sfântul Ilie Edicul: Înclinarea spre patima e materia rea a trupului; placerea de patima e materia rea a sufletului; primirea patimii este materia rea a mintii. Organul celei dintâi e pipaitul; organul celeilalte sunt celelalte simturi; iar a celei din urma, dispozitia contrara. (Ilie Edicul)
Trupul înclina spre patima; aceasta e un continut al miscarii lui. Înclinarea aceasta îl mâna spre pipaitul celor dorite. Sufletul are placere de patima; aceasta e continutul miscarilor lui pâna ce nu e liber de patimi. Pornirea spre patima a luat prin suflet un caracter mai constient . sufletul tinde spre împlinirea placerii patimase prin alte simturi mai constiente (vaz, auz etc.). Mintea e cea care se hotaraste sa accepte patima, si o face aceasta cu o anumita libertate. Organul prin care lucreaza ea este o dispozitie contrara binelui sau lui Dumnezeu. Sunt descrise aici trei faze în dezvoltarea patimilor.
ˇ Cel ce are placerea de patima este aproape de cel ce înclina spre patima; iar cel ce primeste patima e aproape de cel ce are placere de patima. Dar e departe de amândoi cel nepatimitor (despatimit, nepatimas). (Ilie Edicul)
ˇ Împatimit este cel ce are pornirea spre pacat mai tare ca ratiunea, chiar daca nu pacatuieste deocamdata. Placerea de patima o are cel ce are lucrarea pacatului mai slaba decât ratiunea, chiar daca o sufera în afara. Primitor de patima este cel care e mai mult liber decât rob al mijloacelor (pacatului), iar nepatimas e cel ce nu primeste nimic din felurimea acestora. (Ilie Edicul)
ˇ Înclinarea spre patima se înlatura din suflet prin post si rugaciune; placerea de patima, prin priveghere si tacere; primirea patimii se înlatura prin linistire si luare aminte. Iar nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu. (Ilie Edicul)
Împatimirea trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului; înfrânarea si rugaciunea, ca act de vointa exercitat asupra trupului se vindeca prin virtutile principale ale trupului si ca act de chemare a lui Dumnezeu, care opreste si trupul de la fapte patimase; placerea de patimi, prin priveghere si tacere, ca acte de vointa exercitate asupra sufletului; primirea patimii, prin linistire si luare aminte, ca acte de vointa exercitate asupra cugetarii. Nepatimirea se naste din pomenirea lui Dumnezeu, care da mintii un continut fara chip si o tine atârnata de frumusetea Lui si de întelesul Lui nesfârsit.
Despre credinta, nadejde si dragoste
Începutul, mijlocul si sfârsitul, iar, de voiesti sa spui, si daruitoarele si calauzitoarele tuturor bunatatilor (virtutilor) sunt credinta, nadejdea si dragostea, aceasta întreita frânghie tesuta de Dumnezeu; si mai mult decât toata dragostea, pentru ca ŤDumnezeu este iubireť (I Ioan 4, 8). De aceea, nu e drept sa nu împlinim lipsa lucrarii de fata si prin aceasta. Mai bine zis, dupa Sfântul Isaac Sirul, „desavârsirea multor roade ale Duhului o primeste cineva atunci când se învredniceste de iubirea desavârsita”.

Desavârsirea consta în iubire: ea e cea mai înalta dintre virtuti, si întrucât la a se ajunge de obicei trecând prin toate virtutile, ea e si o culminare a fiecarei virtuti, dar în armonie cu toate celelalte. Nu poate avea cineva iubire desavârsita, daca e lacom, îngâmfat, lenes, fara rabdare si fara smerenie. Toate virtutile duse la culme în sinteza, înseamna iubire, sau sunt însufletite de iubire.
ˇ Scrie Sfântul Ioan Scararul: Dupa cele spuse înainte, ramân acestea trei: legatura care strânge si tine toate – credinta, nadejdea si dragostea (I Corinteni 13, 13), caci ŤDumnezeu e iubireť (I Ioan 4, 8). De aceea, eu vad pe prima ca raza, pe a doua ca lumina, iar pe a treia ca cerc. Dar toate sunt o unica lumina si stralucire. Caci cea dintâi toate le poate face si zidi; a doua îmbratiseaza mila lui Dumnezeu si nu ne face de rusine, iar cea de-a treia niciodata nu cade, nici nu înceteaza de a vedea (contempla), nici nu lasa pe cel hranit de ea sa se linisteasca de nebunia ei. (Ioan Scararul)
Prin credinta putem toate; ea este tarie în lucrare. Prin nadejde îmbratisam cu vederea mila nesfârsita a lui Dumnezeu, cu toate puterile ei; nadejdea niciodata nu ne face de rusine în fata altora, pentru ca am avut-o; caci chiar daca nu ni se împlineste ceva din ce am nadajduit, se împlineste altceva; daca nu ni s-a împlinit azi, nadajduim ca ni se va împlini mâine si pâna la urma ni se împlinesc toate în viata vesnica; atunci vom vedea cu siguranta ca n-am ramas de rusine.

Iubirea nu se ispraveste niciodata de a se adânci privind în taina indefinita a semenului pe care-l iubeste, sau în taina infinita a lui Dumnezeu. Cel ce iubeste pe cineva, uitând de toate si trecând peste toate, pare „nebun” celorlalti. Dar el a gasit în acela comoara de pret nesfârsit, pe care ceilalti nu o vad. Au fost si sunt atâtia „nebuni” pentru Hristos în stare sa jertfeasca toate pentru El, pâna si viata pamânteasca, din siguranta ca o vor dobândi pe planul vesniciei. Cel iubit e mai de pret decât însasi sinea proprie.
ˇ Cuvântul despre iubire este cunoscut îngerilor; si lor, pe temeiul lucrarii iluminarii, Dumnezeu le este iubire. Dar cel ce voieste sa defineasca acest cuvânt, e ca un orb care numara nisipul marii. Iubirea, dupa calitate, este asemanarea cu Dumnezeu, pe cât e cu putinta muritorilor; dupa lucrare, este o betie a sufletului, iar dupa însusire este izvorul credintei, adâncul fara fund al îndelungii rabdari, marea smereniei.
Precum iubirea poate fi socotita „nebunie”, asa poate fi socotita si „betie”. Prin betie se pune în relief mai mult entuziasmul ei. Ea vede pe cel iubit atât de frumos, ca toate celelalte sunt nimic fata de acela. E asa cum vede cel beat realitatea, altfel decât ceilalti. Dar ea e „betie treaza” (Grigorie de Nisa), pentru ca cel ce iubeste e singurul care vede pe cel iubit asa cum este de fapt si îl poate face sa fie asa.
Iubirea este, în chip principal, lepadarea a toata gândirea potrivnica, daca Iubirea nu socoteste raulť. Iubirea, nepatimirea si înfierea se deosebesc numai dupa numiri: precum lumina, focul si flacara sunt adunate într-o singura lucrare, asa gândeste si despre acestea. (Ioan Scararul)
ˇ Iar Sfântul Diadoh spune: Socoteste frate ca fiecarei vederi duhovnicesti îi premerge credinta, nadejdea si dragostea, dar mai mult dragostea. Cele dintâi învata sa se dispretuiasca toate bunurile vazute, dar iubirea uneste sufletul însusi cu virtutile lui Dumnezeu, adulmecând printr-o simtire a mintii pe nevazutul Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Alta este dragostea naturala a sufletului si alta cea care se adauga ei de la Sfântul Duh. Cea dintâi se misca din vointa noastra, cea de-a doua aprinde atât de mult sufletul spre dragostea lui Dumnezeu, încât toate partile sufletului nostru se lipesc de negraita bunatate a dorului de Dumnezeu, într-o nesfârsita simplitate a simtirii.
Numai simplitatea este nesfârsita, pentru ca cuprinde în ea totul, în mod concentrat. „Simplitatea simtirii” e cea mai intensa simtire, pentru ca nu se împarte în simtiri diferentiate si micsorate. Toate partile sufletului sunt strabatute de o singura simtire, dar de tarie nesfârsita, a dorului dupa frumusetea lui Dumnezeu. Simplitatea e concentrarea într-o unitate a tuturor puterilor si simturilor sufletului, care au, prin Dumnezeu, o adâncime si o bogatie nesfârsita.
Mintea ajunsa atunci ca una care a zamislit din lumina duhovniceasca a harului, s-a facut izvor de iubire si de bucurie. (Diadoh al Foticeii)
ˇ Sfântul Isaac spune la rândul lui: Iubirea ce se iveste din niscai lucruri e ca o candela mica, hranita de untdelemn si astfel e si lumina ei; sau ca un pârâu care se hraneste din ploaie si a carui curgere se opreste când continutul care-l sustine lipseste. Dar iubirea care are drept pricina pe Dumnezeu, este ca un izvor a carui curgere niciodata nu se întrerupe, caci Dumnezeu singur este izvorul ei si continutul ei nesecat. (Isaac Sirul)
ˇ Întrebare: Când se ajunge la desavârsirea multelor roade ale Duhului? Raspuns: Când se învredniceste cineva de desavârsita iubire a lui Dumnezeu. Întrebare: De unde cunoaste cineva ca a ajuns la aceasta? Raspuns: Când se misca pomenirea lui Dumnezeu în cugetarea lui, îndata inima lui se misca în iubirea Lui si din ochii lui pornesc lacrimi de îmbelsugare. Caci iubirea are obiceiul sa izvorasca lacrimi când îsi aminteste de cei iubiti. Astfel fiind, niciodata nu înceteaza din lacrimi, pentru ca nu-i lipseste niciodata continutul care sa-l aduca pe el la pomenirea lui Dumnezeu. Asa încât si în somnul lui se afla în convorbire cu Dumnezeu, acesta fiind un obicei al iubirii si aceasta este desavârsirea oamenilor în aceasta viata a lor. (Isaac Sirul)
Desavârsirea omului consta astfel în iubirea fata de Dumnezeu. Iubirea este a inimii si ea se arata în lacrimi, când este o simtire puternica, nu o convingere teoretica. Dar inima se aprinde de iubire si se topeste în lacrimi, când în cugetare se misca pomenirea lui Dumnezeu. Deci inima nu lucreaza fara cugetare. Se întelege ca numele lui Dumnezeu pomenit mereu în cugetare înduioseaza inima la iubire pâna la lacrimi, deci nici cugetarea la Dumnezeu nu-i o cugetare pur teoretica. Din toate rezulta ca Dumnezeu cel pomenit neîncetat, e pomenit astfel pentru ca e iubit ca Persoana iubitoare, caci o persoana trezeste în alta iubirea prin iubirea sa.
ˇ Iubirea lui Dumnezeu este calauza prin fire si când vine în cineva fara masura, face acel suflet sa iasa din sine (extatic). De aceea, inima celui ce o simte pe ea nu poate sa o încapa si sa ramâna cum este, ci, dupa masura calitatii si a iubirii venite în el, vede în el o schimbare neobisnuita. Si semnele ei simtite sunt acestea: fata celui ce o are se face ca focul si-i plina de bucurie, trupul i se încalzeste, frica si sfiala se departeaza de la el si se face ca un iesit din sine (extatic). Puterea care aduna mintea lui pleaca de la el, facându-se ca un iesit din minte, moartea ce mai înfricosatoare o socoteste bucurie si niciodata vederea mintii lui nu patimeste vreo întrerupere din întelegerea celor ceresti; celui absent îi vorbeste ca fiind de fata, nefiind vazut de cineva. Tainica legatura dintre suflet si trup se arata si în caldura ce cuprinde trupul celui cucerit de o mare iubire. El este ca un iesit din sine, ca unul ce a uitat de sine; toata atentia lui e plecata la cel iubit. E ca un iesit din minti, dar nu în sens rau, ca sa calce bunele rânduieli ale societatii, ci în sensul bun, fiind în stare sa renunte la tot ce cauta omul „cuminte” în sensul egoist al cuvântului. E în stare sa-si dea viata pentru Cel iubit. Acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mineť (Galateni 3, 20). El traieste pentru un alt eu, nu pentru eul sau. Daca în omul „natural” eul ca subiect este identic cu obiectul grijii sale, în omul umplut de iubirea de sus „eul” ca subiect ramâne, dar eul ca obiect al iubirii sale este altul, este cel iubit de eul lui Hristos. În acelasi timp se mentine ca eu iubitor; în el nu e o reduplicare egoista, ci o doime reala: eu ca subiect si tu ca cel pentru care sunt eu. Aceasta e „iesirea din sine”, iesirea din mintea pentru sine, ridicarea la mintea pentru altul. Cel ce iubeste nu mai are frica sa renunte la sine si nici rusine sa se comporte în felul acesta, socotit de altii nebunie. Dar în faptul ca eul ca subiect ramâne, se arata totusi ca iubirea cea mai totala nu înseamna confundare cu altul în impersonal, ci unitate bipersonala. Tu ai devenit dominant însa în mine prin voia propriului eu, instalându-te în interiorul propriului eu cu un rol major, dar marind urias puterile eului meu care te-a primit.

Cunoasterea si vederea lui naturala a disparut si nu simte în chip sensibil miscarea sa, care se misca între lucruri; chiar daca face ceva, nu simte ceea ce face, ca unul ce are mintea ocupata cu vederea unor lucruri care nu sunt de fata. Si cugetarea lui se ocupa pururi cu Celalalt.

Cunoasterea si vederea celor din jur, miscarea lui între ele se savârseste fara sa fie constient de ele, atentia Lui fiind atintita cu totul la cel iubit, dar nevazut pentru vederea naturala.

De aceasta betie duhovniceasca au fost plini odinioara Apostolii si mucenicii: cei dintâi au strabatut stapâniti de ea toata lumea, ostenind si fiind batjocoriti (I Timotei 4, 10); cei din urma, suportând taierea madularelor, si-au varsat sângele lor ca apa; si suferind chinurile cele mai cumplite, nu s-au descurajat, ci le-au rabdat cu barbatie. Si, fiind întelepti, au fost socotiti ca niste lipsiti de minte (II Corinteni 11, 38). Altii au ratacit prin pustie, prin munti, pesteri si prin vagaunile pamântului (Evrei 11, 38), fara asezare, ei care erau cei mai asezati. La aceasta nebunie învredniceste-ne si pe noi Doamne, sa ajungem!
Despre Sfânta Împartasanie
Nimic nu ajuta si nu contribuie asa de mult la curatirea sufletului, la luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amândurora spre o stare mai dumnezeiasca si la nemurire, ba si la biruirea patimilor si a demonilor, sau, mai presus de fire, ca împartasirea si cuminecarea continua, cu inima si simtire curata, pe cât este cu putinta omului, cu preacuratele, nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu însusi cinstitul Trup si Sânge al Domnului Dumnezeului si Mântuitorului nostru Iisus. Adeverim aceasta din cuvintele Vietii însesi si ale însusi Adevarului care zice: ŤEu sunt pâinea vietiiť; ŤAceasta este pâinea care se pogoara din cer, ca cel ce manânca din ea sa nu moara. Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. De va mânca cineva din pâinea aceasta, viu va fi în veac. Si pâinea care Eu o voi da, trupul Meu este, pe care Eu îl voi da pentru viata lumii. Si: De nu veti mânca trupul Fiului Omului si nu veti bea sângele Lui, nu veti avea viata întru voi. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, are viata vesnicať, Ťcaci trupul Meu este mâncare adevarata si sângele Meu este bautura adevarata. Cel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru el. precum M-a trimis pe Mine Tatal Cel viu si Eu sunt viu prin Tatal; si cel ce Ma manânca pe Mine, acela va fi viu prin Mine. Aceasta este pâinea care s-a coborât din cer si cel ce manânca pâinea aceasta a Mea, viu va fi în veacť (Ioan 6, 53-58).

Purtatorul de Hristos, Pavel, zice acestea: ŤFratilor, eu am primit de la Domnul, ceea ce v-am predat si voua, ca Domnul Iisus în noaptea în care a fost vândut, a luat pâinea si binecuvântând-o, a frânt-o spunând: „Luati, mâncati, acesta este trupul Meu care pentru voi se frânge; aceasta s-o faceti întru pomenirea Mea. Caci de câte ori veti mânca pâinea aceasta si veti bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului si sângelui Domnului. Pentru aceea, între voi multi sunt neputinciosi si bolnavi, dintre care multi mor. Caci daca ne-am cerceta pe noi, nu am fi judecati, iar fiind judecati de Domnul, suntem îndreptati, ca sa nu fim osânditi laolalta cu lumeať (I Corinteni 11, 23-33)
ˇ Sfântul Ioan Gura de Aur: De trebuinta este sa învatam care este minunea Tainelor, pentru ce s-au dat si care este folosul lor. „Suntem un trup si madulare ale trupului Domnului nostru Iisus Hristos si din oasele Lui” (Romani 12, 5; Efeseni 5, 30). Iar cei care au aflat aceasta, sa urmeze celor spuse. Deci pentru ca aceasta sa nu se înfaptuiasca numai prin iubire, ci si cu lucrul însusi, sa ne unim prin mâncare cu acel trup pe care ni l-a daruit, voind sa ne arate dorul ce-l are catre noi.
Nu numai prin iubire ca simtire se sustine comuniunea în biserica, oricât ar accentua unii aceasta, ci si printr-o putere obiectiva, ontologica, dumnezeiasca, ce ne vine prin trupul lui Hristos. Prin aceasta ne prinde chiar si trupurile în aceasta unire.

Pentru aceasta s-a unit pe Sine cu noi si ne-a dat trupul Sau noua, ca sa ne facem un trup unit cu Capul. Acest lucru este propriu celor ce se iubesc cu tarie, fiind dat de înteles si de Iov, vorbind despre casnicii lui, care-l iubeau în chip covârsitor, încât ziceau: ŤCine ne va da putinta sa ne saturam de carnea lui?ť (Iov 31, 31). De aceea, si Hristos a facut acest lucru, ridicându-ne la o prietenie si mai mare si aratându-ne dorul Lui catre noi, caci nu se da pe Sine celor ce-L doresc, numai ca sa-L vada, ci si ca sa-L atinga, sa-L manânce, sa se sadeasca în trupul Lui si sa se uneasca cu El si sa-si sature întregul dor. (Ioan Gura de Aur)

Cei ce se împartasesc de preasfântul Trup si de cinstitul Sânge, stau între Îngeri, Arhangheli, între Puterile de sus si sunt îmbracati în însusi vesmântul împaratesc al lui Hristos, având arme duhovnicesti. Ba cu acestea înca nu am spus nimic, caci L-au îmbracat cu Împaratul însusi. Pe cât este însa de mare, de înfricosatoare si de minunata Taina, tot pe atâta trebuie sa te apropii cu curatie, daca vrei sa te apropii de mântuire. Caci daca te apropii cu constiinta apasata, te apropii de osânda si pedeapsa, fiindca Ťcel ce manânca si bea cu nevrednicie Trupul si Sângele Domnului, judecata siesi manânca si beať (I Corinteni 11, 27). Daca cei ce-si pateaza porfira împarateasca sunt pedepsiti la fel cu cei ce o rup, nu e deloc necuvenit ca cei ce primesc Trupul cu cuget necurat sa sufere aceeasi pedeapsa cu cei ce L-au rupt prin piroane. Ia aminte ce înfricosatoare pedeapsa a aratat Pavel zicând: ŤCel ce calca legea lui Moise murea pe temeiul a doi sau trei martori, socotiti cu cât se va învrednici de o pedeapsa mai mare cel ce a nesocotit pe Fiul lui Dumnezeu si a socotit un lucru de rând Sângele Noului Legamânt, prin care acesta a fost sfintit?ť (Evrei 10, 29). (Ioan Gura de Aur)
ˇ Câti deci, ne împartasim de trupul acesta, câti gustam din sânge, se întelege ca gustam din Acela ce sade sus, care e închinat de Îngeri, de Cel apropiat de puterea fara margini. O, câte drumuri duc spre mântuirea noastra! Ne-a facut pe noi trupul Sau, ne-a dat noua trupul Sau, si nimic din toate acestea nu ne departeaza de rele! O, ce nepasare, o, ce nesimtire! (Ioan Gura de Aur)
ˇ Un preot minunat mi-a istorisit ca a fost învrednicit sa vada si sa auda acestea: ca pe cei ce vor pleca de aici împartasiti cu Taine cu constiinta curata fiind, când vor muri, Îngerii îi vor duce de aici în suita, pentru Cel cu care s-au împartasit. (Ioan Gura de Aur)
ˇ Dumnezeiescul Damaschin zice: Deoarece suntem îndoiti si compusi, trebuie ca si nasterea noastra sa fie îndoita; la fel si haina îndoita. Nasterea ni s-a dat prin apa si prin Duh, iar mâncarea este însasi pâinea vietii, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce s-a pogorât din cer. Precum la Botez, deoarece oamenii obisnuiesc sa se spele cu apa si sa se unga cu untdelemn, a unit cu untdelemnul si cu apa harului Duhului si l-a facut pe el baia nasterii din nou, la fel, deoarece avem obiceiul sa mâncam pâine si sa bem apa si vin, a unit cu ele dumnezeirea Sa si le-a facut pe ele Trupul si Sângele Sau, ca prin cele obisnuite si dupa fire, sa ajungem în cele mai presus de fire. Trupul Lui este cu adevarat unit cu dumnezeirea, prin trup întelegând pe cel din Sfânta Fecioara, nu un trup coborât din ceruri, iar pâinea si vinul se prefac în însusi Trupul si însusi sângele lui Dumnezeu. Dar, de cauti sa afli modul cum se face aceasta, îti ajunge sa auzi ca aceasta se face prin Duhul Sfânt, tot asa cum Cuvântul a dat fiinta trupului Sau în Sine din Sfânta Nascatoare de Dumnezeu prin Duhul Sfânt; mai mult nimic nu cunoastem, decât ca Cuvântul lui Dumnezeu este adevarat, lucrator si atotputernic, iar modul de nepatruns. (Ioan Damaschin)
ˇ Celor ce se împartasesc cu vrednicie, aceasta se face spre iertarea pacatelor, spre viata vesnica si spre pazirea sufletului si a trupului; iar celor ce se împartasesc cu obraznicie, spre osânda si pedeapsa, ca si moartea Domnului. (Ioan Damaschin)
ˇ Pâinea si vinul nu sunt chip al Trupului si al Sângelui lui Hristos, în nici un caz, ci însusi Trupul lui Hristos Cel îndumnezeit si însusi Sângele Lui. Caci ŤTrupul Meu este adevarata mâncare si Sângele Meu este adevarata bauturať (Ioan 6, 55). Acesta este Trupul si Sângele lui Hristos, care intra în alcatuirea (constitutia) sufletului si trupului nostru, netopindu-se, nestricându-se, netrecând în ceea ce dam afara, ci ramânând în fiinta noastra, ca pricina a pastrarii noastre, ca mijloc de curatire a toata întinaciunea.
Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împartasanie nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioara, dar îndumnezeit prin Înviere si Înaltare, ca sa fie în noi aluat spre îndumnezeire, înviere si înaltare. De aceea e si trup pneumatizat, nevazut, coplesit de Duhul Sfânt, desi trup real, ca sa fie si în noi izvorul Duhului deplin si sa ne pneumatizeze si pe noi tot mai mult, pentru a birui treptat legile firii, atârnarea spre cele de jos, procesul de stricaciune si de moarte definitiva. Caci trupul lui Hristos nu mai e supus procesului de descompunere, datorita Duhul Sfânt care se afla în el. de aceea în Sfinti osemintele ramân nedescompuse si de aceea vom învia si noi, caci Hristos cel înviat ramâne cu Duhul Sau în sufletul nostru, cu puterea Lui de nestricaciune care-i va da acestuia puterea sa-si învie trupul. ortodoxia a pastrat întelesul mântuirii ca efect întins asupra trupului si a cosmosului, afirmând ca mântuirea deplina este eliberarea trupului de stricaciune si de moarte prin înviere, datorita umplerii lui de Duhul Sfânt. Toata imnografia Bisericii vorbeste despre aceasta, caci asa cum sufletul este în trupul nostru, asa e, în oarecare fel, si trupul nostru, prin radacinile rationalitatii si sensibilitatii lui, în sufletul nostru. Dar atunci cu atât mai mult si Hristos cel înviat, adica cu trupul nesfârsit subtiat si înduhovnicit, e în oarecare fel în sufletul nostru chiar dupa moartea noastra, daca l-am primit des în noi în cursul vietii pamântesti si am trait în El prin vointa, prin gândirea si prin faptele noastre, care au lucrat la înduhovnicirea trupului nostru. Prin mâncarea trupului lui Hristos, pneumatizat si subtiat, am hranit chiar sufletul nostru, întarind prin înduhovnicire radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru în El. prin mâncare am asimilat în oarecare fel trupul lui Hristos Însusi sufletului nostru, sau viceversa. Despartirea între suflet si trup nu e atât de totala, cum ne închipuim; cu atât mai mult e valabil aceasta când sufletul si trupul nostru sunt în Hristos, în care osmoza între suflet si trup si deci si între dumnezeire si compusul uman a atins treapta culminanta.
Chiar daca aurul s-a patat, îl curata prin arderea judecatii, ca sa nu fim osânditi în veacul viitor împreuna cu lumea (I Corinteni 11, 52).
Trupul pneumatizat, înviat, si deci curat al Domnului, asimilat în sufletul si în trupul nostru, le duce pe acestea spre curatie, de multe ori prin patimirea crucii, pe care ne-o întipareste si noua din Sine, actualizând-o în noi. De aceea trupul lui Hristos lucreaza în noi si printr-o judecata, adica prin încercari, pentru ca suportându-le cu puterea cu care a suportat Hristos crucea Sa, sa ne curatim si sa nu fim osânditi la sfârsit împreuna cu lumea, adica cu cei ce nu vor fi gasiti la judecata din urma curatiti. Numai în masura în care ne curatam astfel, ne unim intim cu Hristos într-un trup, deveniti curati ca si El.

Curatindu-ne prin aceasta, ne unim cu Trupul lui Hristos si cu Duhul Lui si ne facem Trupul lui Hristos. Aceasta este pâinea, care e pârga pâinii ceresti, a pâinii spre fiinta, caci pâinea spre fiinta arata fie pe cea viitoare (a veacului viitor), fie pe cea primita spre pastrarea fiintei noastre.

Trupul înviat al lui Hristos este pâinea care va hrani cu puterea sa netrecatoare sufletul nostru si în el radacinile rationale si sensibile ale trupului nostru, ducându-l spre înviere. Hristos este ipostasul, sau temelia ultima si vie a ipostasurilor noastre, care cred în El.

Trupul Domnului este Duh de viata facator, pentru ca s-a zamislit din Duhul de viata facator, Ťcaci ceea ce se naste din Duh, Duh esteť (Ioan 3, 6). Aceasta o spun, nu ca sa desfiintez firea trupului, ci voind sa arat ca e de viata facator si dumnezeiesc.

Trupul lui Hristos este atât de pneumatizat, atât de coplesit si de subtiat prin Duhul, de iradiant al Duhului prin toti porii Lui, ca se poate numi de viata facator. El este aceasta înca prin faptul cu totul deosebit ca e zamislit prin Duhul Sfânt, a carui putere s-a unit cu cea a Fecioarei Maria. Duhul Sfânt a întarit puterea de zamislire si de alcatuire a unui nou om, a Fecioarei Maica atât de mult, ca el n-a mai avut nevoie de samânta barbateasca. Trupul lui Hristos poarta astfel în el de la început puterea constitutiva a Duhul Sfânt. De aceea e de viata facator.

Acestea se numesc chipuri (antitipuri) ale celor viitoare, nu ca unele ce nu sunt cu adevarat Trupul si Sângele lui Hristos, ci ca acum ne împartasim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci numai întelegator prin vedere. (Ioan Damaschin)
ˇ Dumnezeiescul Macarie zice: Precum vinul se amesteca în toate madularele celui ce bea si se preface în el si el în vin, asa cel ce bea Sângele lui Hristos, se adapa cu Duhul dumnezeiesc si acesta se amesteca în suflet în chip desavârsit, si sufletul în el. Astfel sfintit, sufletul se face vrednic de Domnul, caci Ťtoti ne-am adapat din acelasi Duhť (I Corinteni 12, 13). Iar prin Euharistia pâinii, cei ce se împartasesc cu vrednicie, se învrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfânt si asa sufletele vrednice pot sa vietuiasca în veci.
Ceea ce primim prin Sfânta Împartasanie în mod deosebit este Duhul dumnezeiesc, ca Dumnezeu Cel ce întareste sufletul omului în biruirea proceselor nelibere ale naturii si unifica faptura cu Dumnezeu. Îl primim în primul rând în suflet si din suflet trece în trup, caci în suflet sunt radacinile rationale si sensibile ale trupului. sufletul nostru devine pneumatic, se întareste în ceea ce are superior naturii si poate pneumatiza si trupul, sau radacinile lui aflate în suflet.. sufletul dobândeste astfel o putere neasemanat mai mare de înduhovnicire, de subtiere a trupului. unirea între suflet si trup devine tot mai mare, mai adânca, în trupul lui Hristos, pe care Duhul dumnezeiesc L-a pneumatizat, L-a subtiat, L-a îndumnezeit, L-a transfigurat deplin. Daca, dupa Maxim Marturisitorul, în Sfinti dualitatea este depasita (dualitatea functionala, nu cea de substanta), cu atât mai mult în Hristos. Si prin împartasirea de El se începe depasirea ei si în cei ce se împartasesc des si cu constiinta curata. Prin aceasta sufletul, adus în unirea cu Dumnezeu, va putea trai în veci, si va da în alta parte si trupului tarie sa copleseasca procesele naturale înca în lumea asta fiind, iar prin întarirea radacinilor lui rationale si sensibile în suflet, va putea ca sufletul sa învie trupul la o viata nesupusa descompunerii, la sfârsitul lumii. Precum viata trupului nu este de la trup, ci din afara de el, adica din pamânt, asa si sufletul a fost învrednicit de Dumnezeu sa aiba mâncare, bautura, vesmânt, care sunt viata adevarata a sufletului, nu din firea sa, ci din dumnezeirea Lui, adica prin Duhul Sau.

Aceasta înseamna ca sufletul celui ce se împartaseste cu trupul Domnului, se împartaseste prin trup propriu-zis cu dumnezeirea Lui. Dar pe de alta parte, trupul lui Hristos e atât de intim strabatut de Duhul Sfânt, sau de dumnezeirea lui Hristos, ca nu se poate spune ca numai el hraneste trupul omenesc. De altfel Duhul Sfânt ca foc personal al iubirii treimice face din trupul Domnului un complex organic de energii prin care se manifesta aceasta caldura a iubirii, încât prin aceasta el însusi a devenit numai foc al iubirii. Apoi în cazul ca trupul Domnului ar ramâne numai în trupul omului, trupul nestricacios al Domnului ar trebui sa sustina în mod direct trupul omului în nestricaciune, ceea ce nu se întâmpla. Pe de alta parte, viata trupului nu se sustine numai din pamânt, ci si din suflet. Deci si viata îndumnezeita a lui, într-un grad limitat pe pamânt si deplin în cer, se sustine si prin sufletul îndumnezeit. Dar ca sufletul sa poata sustina trupul cu viata lui, trebuie sa aiba într-un anumit fel radacinile trupului în sine, deci el primeste într-un fel si trupul Domnului, sau radacinile ui îndumnezeite în sine.
Sufletul are firea dumnezeiasca spre pâinea vietii, adica pe Cel ce a zi: ŤEu sunt pâinea vietiiť si apa vie spre vinul care veseleste si ca untdelemn al bucuriei. (Macarie cel Mare)
ˇ Împartasirea de Dumnezeu si de Taine s-a numit cuminecare (communicatio = cuminecatura), pentru ca ne daruieste unirea cu Hristos si ne face sa avem comuna cu El împaratia Lui. (Isidor Pelusiotul)
ˇ Este cu neputinta sa se mântuiasca credinciosul, sa primeasca iertarea pacatelor si sa dobândeasca Împaratia cerurilor, daca nu se împartaseste cu frica, credinta si cu dragoste de tainicul si neprihanitul Trup si Sânge al lui Hristos. (Nil Ascetul)
ˇ Este bine si de mare folos sa se cuminece si sa se împartaseasca cineva în fiecare zi cu Sfântul Trup si Sfântul Sânge al lui Hristos. Aceasta deoarece El însusi a zis: ŤCel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru el si are viata vesnicať (Ioan 6, 56). Si cine se îndoieste ca a se împartasi cineva continuu de viata, nu e nimic altceva decât a vietui în chip multumit? Noi ne cuminecam de patru ori în fiecare saptamâna: duminica, miercurea, vinerea si sâmbata, si în celelalte zile, daca are loc pomenirea vreunui Sfânt.(Vasile cel Mare)
Ideea ca prin împartasirea deasa, omul poate înmulti viata sa în Dumnezeu, e pretioasa. De fiecare data omul traieste cu sufletul într-un efort de a sfinti prin aceasta o alta latura a legaturii sale cu semenii, într-un efort de a înfaptui prin fapte deosebite, cerute de alte si alte împrejurari, o alta si alta virtute. Daca aceasta este preocuparea generala a vietii lui, Ťcomunicareať cu trupul Domnului si cu puterea Lui îl va sustine de fiecare data în acest alt efort.

În aceste zile socotesc ca Sfântul si liturghisea, caci nu putea în fiecare zi, stingherit fiind de atâtea griji. De aceea, zice si Sfântul Apolo:
ˇ Monahul trebuie sa se cuminece, de e cu putinta, în fiecare zi cu Tainele lui Hristos, caci cel ce se departeaza pe sine de acestea, se departeaza de Dumnezeu. Iar cel ce se împartaseste continuu, se îmbraca cu trupul Domnului, caci însusi glasul mântuitor zice: ŤCel ce manânca trupul Meu si bea sângele Meu, ramâne întru Mine si Eu întru elť (Ioan 6, 56). Deci aceasta le este de folos monahilor, care fac neîncetat pomenirea patimii mântuitoare. Drept aceea, se cade ca el sa fie gata în fiecare zi si sa se pregateasca pe sine în asa fel, ca sa fie vrednic în fiecare zi, totdeauna, pentru primirea Sfintelor Taine, caci asa ne împartasim si de iertarea pacatelor. (Avva Apolo)

A se îmbraca cu Hristos înseamna a se îmbraca cu putere. Imaginea este luata de la îmbracarea cu un echipament de lupta, caci Hristos este ca o armatura si ca o arma. Dar se întelege ca pe Hristos Îl îmbracam când îl primim în noi, caci nu ti se comunica puterea cuiva, daca nu ti se face oarecum interioara& Dar acelasi lucru înseamna a te împartasi cu trupul lui Hristos: înseamna a te îmbraca cu puterea Lui. Ideea e ca trupul lui Hristos cu care ne împartasim, sau cu care ne îmbracam, nu e ceva care ramâne în noi, sau lipit de noi, ca un lucru pasiv, ci ca un izvor de putere, de care ne folosim întrucât noi însine ne însusim activ aceasta putere. Dar ca sa fim mereu tinuti în stare de putere, trebuie sa fim în comunicare continua cu Hristos; sa stam mereu în comunicare cu Soarele puterii duhovnicesti.

Se remarca legatura fireasca între pomenirea neîncetata a lui Hristos, deci si a patimii Lui, prin rugaciune si prin împartasirea continua cu trupul Lui rastignit si biruitor al mortii prin cruce. Comunicarea continua cu trupul Domnului întretine pomenirea continua a Lui, caci ea e o pomenire cu lucrul, cu fapta, nu numai cu cuvântul. La rândul ei, pomenirea neîncetata a Domnului cu cuvântul, ca comunicare a Lui cu mintea, cu duhul, cu inima noastra, se cere dupa o comunicare deplina cu Hristos prin împartasirea de trupul Lui.

Împartasirea deasa cu trupul Domnului, ca comunicare a puterii Lui catre noi, ca comunicare a Duhului Lui, ca lucrând prin El însusi fara noi. Factorul uman comunica cu factorul activ care e Hristos, pentru a deveni si mai activ. De aceea trebuie o pregatire în acest sens din partea omului. ŤCine se împartaseste cu nevrednicie, judecata siesi manânca, nedeosebind trupul Domnuluiť, si de aceea neconlucrând cu el. De aceea mai buna este o împartasire mai rara, dar bine pregatita, primita cu mare concentrare de putere, hotarâre de a conlucra cu puterea din trupul Domnului, decât o împartasire într-o stare laxa, nepasatoare a puterilor proprii.
ˇ Zice si Sfântul Ioan Scararul: Daca un trup atingându-se de alt trup, se schimba în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Caci e scris în Pateric: Ioan de Bostra, barbat sfânt si având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care salasluiau în niste fetite furioase si chinuite de ei cu rautate, zicând: „De care lucruri va temeti de crestini?” acestia au raspuns: „Aveti cu adevarat trei lucruri mari: unul pe care-l puteti atârna pe grumazul vostru; unul cu care va spalati în Biserica si unul pe care-l mâncati în adunare”. Întrebându-i iarasi: „Din acestea trei, de care va temeti cel mai mult?”, au raspuns aceia: ”Daca ati pazi bine aceea cu care va împartasiti, n-ar putea nimeni dintre noi sa faca rau vreunui crestin!” Deci lucrurile de care se tem raufacatorii mai mult decât toate, sunt Crucea, Botezul si Cuminecatura. (Ioan Scararul)
Cum trebuie ascultate si întelese cuvintele duhovnicesti ale Parintilor.
Înainte de toate, sa întelegi si sa asculti în chip credincios, având cuvenita evlavie fata de rânduielile dumnezeiesti si duhovnicesti ale Parintilor.
ˇ Spune despre aceasta Sfântul Macarie: Neatinse ramân cele duhovnicesti de cei necercati, dar sufletul sfânt si credincios se împartaseste cu întelegere de Duhul Sfânt. Si comorile ceresti ale Duhului i se fac aratate numai celui ce le primeste cu cercare. Celui ce nu le-a cercat nu-i este cu putinta nici macar sa le înteleaga. (Macarie Egipteanul)
Deci asculta cu evlavie despre ele pâna ce ti se va da si tie, celui ce crezi, sa te învrednicesti de dobândirea lor. Atunci vei cunoaste prin însasi experienta ochilor sufletului de ce mari bunatati si taine se pot împartasi sufletele crestinilor înca de aici.
Cum sa ne rugam si despre luminarea adevarata si puterea dumnezeiasca.
ˇ Spune Sfântul Diadoh: câti cugeta neîncetat la preaslavitul si mult doritul nume al Domnului Iisus în adâncul inimii, pot sa vada odata si lumina mintii. (Diadoh al Foticeii)
Întâmplându-se aceasta cu bunavointa lui Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al vietuirii noastre dupa Dumnezeu, de atunci, celalalt drum al vietuirii noastre dupa Dumnezeu îl savârsim în chip neînselator si neîmpiedicat, umblând în lumina, mai bine zis fiind fii ai luminii, cum zice Datatorul de lumina Iisus: ŤPâna aveti lumina, credeti în lumina, ca sa va faceti fii ai luminiiť; si: ŤEu sunt lumina lumii, cel ce urmeaza Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vietiiť. Iar David striga catre Domnul acestea: ŤÎntru lumina Ta vom vedea luminať, iar Sfântul Pavel zice: ŤDumnezeu, care a zis sa lumineze lumina din întuneric, pe care a luminat-o în inimile noastreť.

De fapt, prin aceasta, ca printr-un sfesnic nestins si atotluminos, cei cu adevarat credinciosi sunt calauziti si privesc spre cele de dincolo de simturi si li se deschide ca unora ce sunt curati cu inima poarta cereasca a toata vietuirea si starea înalta, deopotriva cu a îngerilor. Si asa le rasare acestora iarasi, ca dintr-un disc al soarelui, putinta sa judece, sa deosebeasca, sa stravada, sa vada înainte si cele asemenea acestora. Si simplu graind, prin aceasta le rasare acestora toata aratarea si descoperirea tainelor nearatate si se umplu de puterea dumnezeiasca si mai presus de fire în Duh. Iar prin aceasta putere mai presus de fire si lutul lor se usureaza, sau mai bine zis povara trupului li se subtiaza si pluteste, înaltându-se. Prin aceasta putere luminatoare în Sfântul Duh, si unii dintre Sfintii Parinti, înca fiind în trup, au trecut ca niste fiinte nemateriale si netrupesti, cu picioarele neudate râuri neumblate si mari strabatute de corabii, au facut drumuri lungi de zile multe într-o clipa si au savârsit multe alte lucruri minunate în cer, pe pamânt, în soare, pe mare, în pustiuri, cetati, în tot locul si tara, printre fiare salbatice si târâtoare si, simplu, în toata zidirea si în toate stihiile, si prin toate s-au slavit. Pururi stând la rugaciune, trupurile lor curate si cinstite se ridicau de pe pamânt ca înaripate, dezbracate de grosimea si greutatea trupeasca, topite de focul dumnezeiesc si nematerial al harului.

Peste tot trebuie sa se înteleaga ca e vorba de focul iubirii si de legatura tainica sau de influenta pe care simtirile sufletului o au asupra trupului. Trupul devine usor când sufletul e curat si transparent, prin lipsa de patimi si prin iubirea care nu are ce sa ascunda.

Sub lucrarea acestuia, ei se înalta cu usurinta, o, minune, preschimbati si replasmuiti într-o stare mai dumnezeiasca, prin mâna îndumnezeitoare a puterii harului, salasluite în ei. Si, dupa sfârsitul lor, trupurile preacinstite ale unora din ei ramân nedesfacute, adeverind în chip vadit harul si puterea salasluite în ei si în toti cei tari în credinta. Iar dupa învierea obsteasca si a toata lumea, crescându-le oarecum aripi din însasi puterea Duhului aflatoare în ei, se vor rapi în nori întru întâmpinarea Domnului în vazduh, cum zice cunoscatorul celor negraite, dumnezeiescul Pavel; si asa totdeauna cu Domnul vor fi (I Tesaloniceni 4, 17). Pe lânga acestea si graitorul în Duh, David cânta:
ˇ Doamne, întru lumina Ta vor purcede si întru numele Tau se vor veseli toata ziua (adica vesnica), si întru dreptatea Ta se vor înalta cornul lor. (Psalmi 88, 16-18)
ˇ Cei tari ai lui Dumnezeu s-au ridicat de pe pamânt. (Psalmi 46, 9)
Iar mult graitorul de cele mari, Isaia, zice:
ˇ Celor ce asteapta pe Domnul, le vor creste aripi; schimbase-va puterea lor. (Isaia 40, 31)
ˇ Dar si Sfântul Macarie zice: Tot sufletul care s-a învrednicit sa îmbrace în chip desavârsit pe Hristos, în putere si încredintare, înca de aici, prin credinta si prin straduinta în toate virtutile, si care s-au unit cu lumina cereasca a chipului nestricacios, se învredniceste sa primeasca totdeauna cunostinta tainelor ceresti în ipostas. Iar în ziua învierii, a ajuns în însusi chipul ceresc al slavei, trupul împreuna slavit cu sufletul si rapit de Duhul întru întâmpinarea Domnului în vazduh, si învrednicit sa se faca de un chip cu trupul slavei Lui, va împarati în veci împreuna cu sufletul si cu trupul Domnului. (Macarie Egipteanul)
În lumina ce iradiaza din Hristos este implicata nestricaciunea trupului Lui; sau invers, în nestricaciunea Lui e implicata lumina ce iradiaza din El. trupul omenesc în Hristos, mai ales dupa înviere, e revenit prin Duhul Sfânt la o stare de energie sau de complex organic de energii incoruptibil si de aceea luminos. În trupul astfel pneumatizat, sufletul se afla si el la nivelul suprem pe verticala constiintei, a simtirii curate si iubitoare, care e o energie ce nu poate slabi, deci nu se poate corupe. Iar iubirea lui iradiaza ca o lumina netrecatoare.

Primeste lumina nu ca plutind suspendata, sau ca produs imaginar al subiectului propriu, ci ca izvorând din ipostasul, sau din Persoana lui Hristos, care, ca fundament creator si sustinator a toata fiinta, a toata energia si a toata iubirea, iradiaza lumina. De aceea lumina pe care o primeste omul în legatura neîncetata de rugaciune cu Hristos, este o lumina de suprema consistenta spirituala, este lumina ce izvoraste din fundamentul ei ultim, din Persoana suprema sau din Treimea de Persoane supreme si creatoare, care nu poate fi decât izvor de lumina, pentru ca e izvor de iubire.

Obârsia si maica acestor însusiri noi si mai presus de cuvânt este mai înainte pomenita liniste, însotita de luarea aminte si de rugaciunea întru toata negrija. Acestea au ca vatra de temelie si ca pavaza de nebiruit, împlinirea dupa putere a tuturor poruncilor îndumnezeitoare. Iar din negrija, liniste, din luarea aminte si din rugaciune se naste în inima miscarea plina de caldura care arde patimile si pe demoni si curata inima ca într-un cuptor. Si din aceasta dorul si dragostea nesaturata de Domnul Iisus Hristos. Iar din acestea dulcea curgere a lacrimilor din inima, ca dintr-un izvor, care ca un isop curata sufletul si trupul, prin pocainta, prin iubire, multumire si marturisire, umplându-le de ele. Din acestea se naste seninatatea si pacea gândurilor, care n-are margine, ca una ce întrece toata mintea (Filipeni 4, 7). Iar din acestea lumina stralucitoare ca zapada,si, la sfârsit, nepatimirea si învierea sufletului înainte de cea a trupului.

Din însirarea acestor stari ce se nasc una din alta, începând de la liniste, luare aminte si rugaciune, se vede ca linistea nu este o nemiscare a sufletului, ci o deosebita putere de concentrare si de creare a unui sir întreg de mari tensiuni duhovnicesti, de pocainta, de curatire de patimi, de iubire. Nepatimirea, sau despatimirea însasi, care e la vârful lor, e unita cu învierea sufletului, care este o umplere a lui de viata cu totul noua din plinatatea Duhului Sfânt. Numai din aceasta forta a unei vieti total noi în suflet, va rezulta si învierea trupului, întrucât în acest suflet înviat au fost scoase din dezordine, refacute si înviate, însesi radacinile rationale si sensibile ale trupului. efortul de despatimire, împreunat cu rugaciunea lui Iisus, arata ca aceasta rugaciune nu are nevoie numai de o metoda formala cum se interpreteaza adeseori în Apus unde s-a pierdut întelegerea pentru rostul despatimirii. Pe de alta parte, introducerea mintii în inima prin pomenirea neîncetata a lui Iisus, are rostul de a reunifica radacinile rationale ale trupului aflatoare în minte cu cele sensibile aflatoare în inima, adica a scoate ratiunile fiintei umane din sfâsierea lor în rationalitatea abstracta si în sensibilitatea dezordonata si prin aceasta a le face sa se reunifice cu modelele lor din Logosul dumnezeiesc, sa devina cu adevarat luminoase si iubitoare, cum au devenit cele ale sufletului si trupului lui Hristos, în ipostasul Cuvântului.

Alcatuirea noua a chipului si reîntoarcerea omului la chipul si asemanarea sa, prin faptuire si vedere, potrivit acestora, prin credinta, nadejde si dragoste; si odata cu aceasta, întinderea întreaga a lui spre Dumnezeu, unirea în timpul de fata, ca în oglinda si în ghicitura (I Corinteni 13,12) si în arvuna, iar în cel viitor împartasirea în chip desavârsit si bucuria de veci de vederea lui Dumnezeu fata catre fata (I Corinteni 13, 12)
Încheiere
Stându-ne, asadar, iubitilor, atâtea si astfel de bunatati înainte, nu numai ca nadejdi si ca fagaduinte, ci în adevar si în fiinta, înca de aici, sa ne sârguim , sa ne grabim, sa alergam pâna ca avem timp sa ne nevoim, ca si noi sa ne învrednicim de ele, printr-o mica si vremelnica staruinta, dar cel mai mult prin darul si harul lui Dumnezeu. ŤCaci nu sunt vrednice patimirile vremii de acum de slava ce are sa ni se descopere nouať (Romani 8, 18), cum spune Pavel, propovaduitorul lui Dumnezeu. Mai bine zis, daca ne sârguim, le vom afla, dupa el, înca de acum ca o pârga si ca o arvuna. Caci daca cei chemati dintr-o stare de jos la înrudiri si la partasii împaratesti, fac toate prin fapte, cuvinte si gânduri, ca sa le dobândeasca, si nu numai ca nu mai pun adeseori pret nici chiar pe viata lor, pentru astfel de slava si cinste, macar ca e nesigura si vremelnica, ba uneori îi duce si la o totala pieire si nu la vreun folos, cum nu s-ar cuveni ca noi sa lucram si sa ne straduim pentru partasia, nunta si unirea la care suntem chemati cu Dumnezeu, Împaratul si Facatorul tuturor împaratilor care, singur, este nestricacios, ramâne pururi, daruind cinste si slava stralucita si statornica celor ce sunt ai Lui? Si nu numai atâta, ci am primit si puterea sa ne facem fii ai lui Dumnezeu: Ťca tuturor, câti L-au primit pe El, le-a dat putere sa se faca fii ai lui Dumnezeu, celor ce cred în numele Luiť (Ioan 1, 12)

Le da puterea; nu ne atrage silnic si nu ne sileste împotriva voii noastre. Caci puterea înarmeaza pe cei tinuti în tiranie de cel ce-i tiranizeaza, ca sa vindece raul cu rau. Dar pe noi ne cinsteste cu vechea vrednicie a stapânirii de sine, ca sa fie binele savârsit întru totul cu bunavoirea si harul Sau, dar sa ni se socoteasca drept isprava a straduintei si sârguintei noastre.

Si Acela, macar ca e Dumnezeu si Stapân, a facut totul din partea Lui, caci pe toti ne-a facut la fel si de asemenea pentru toti a murit, ca pe toti sa-i mântuiasca deopotriva. Dar ne-a ramas noua sa ne apropiem, sa credem, sa ne însusim ceea ce ne-a dat, sa slujim cu frica, cu sârguinta si cu iubire Iubitorului de oameni si purtatorului de grija Stapân, care ne-a iubit atât de mult, încât si moarte a voit sa sufere de bunavoie pentru foi, si înca moarte de ocara. Iar aceasta, ca sa ne izbaveasca de tirania diavolului si vrajmasului atotrau si sa ne împace cu Tatal si Dumnezeu si sa ne faca mostenitori ai lui Dumnezeu si împreuna mostenitori ai Lui, lucrul cel mai minunat si mai fericit.

Drept aceea, sa nu ne înstrainam pe noi printr-o mica si scurta trândavie si negrija sau prin vreo mincinoasa placere de orice fel, de atât de mari si de multe bunatati, rasplatiri si bucurii. Sa facem dar si sa faptuim tot si, de trebuie, sa nu ne crutam nici chiar viata pentru El, cum a facut si El pentru noi, desi este Dumnezeu, ca astfel sa ne învrednicim si de darurile de aici si de cele de dincolo.
Calist si Ignatie Xantopol
sursa

Cuvânt despre rugăciune

1

(În Filocalia greacă e pus între scrierile lui Nil Sinaitul, de asemenea în P. G. 79, 1165A–1200C, dar este al lui Evagrie (vezi Viller-Rahner, op. cit., p.171).)

Cuvânt înainte

Arzând eu în flacăra patimilor necurate m-ai întărit adesea prin trimiterea scrisorilor tale de Dumnezeu iubitoare, mângâindu-mi mintea muncită de cele mai ruşinoase gânduri şi imitând astfel, în chip fericit, pe marele învăţător şi dascăl. Şi nu e de mirare. Pentru că totdeauna partea ta au fost cele de cinste, ca şi a binecuvântatului Iacov. Căci slujind bine pentru Rahila şi primind pe Lia, cer şi pe cea dorită, întrucât ai împlinit şi cei şapte ani ai acesteia (Facere XXIX, 23–28). Iar eu nu tăgăduiesc că, ostenindu-mă toată noaptea, n-am prins nimic; totuşi aruncând mrejele după cuvântul tău, am prins mulţime de peşti, nu ştiu dacă mari, dar în orice caz 153 la număr. Pe aceştia ţi-i trimit în micul coş al dragostei ca tot atâtea capete, împlinindu-ţi porunca. Dar te admir şi-ţi fericesc foarte gândul minunat de-a dori să ai capetele rugăciunii. Căci ştiu că nu le iubeşti simplu numai pe cele ce le ai în mână şi sunt scrise cu cerneală pe hârtie, ci şi pe cele împlântate în minte, prin dragoste şi nepomenire de rău. De aceea, dat fiind faptul că toate sunt îndoite, una sporind pe cealaltă, după înţeleptul Iisus (Înţel. XLII, 25), primeşte-le nu numai în scrisoare, ci şi în duh, întrucât oricărei scrisori îi premerge înţelesul. Căci dacă nu e acesta, nici scrisoarea nu va fi. Prin urmare, îndoit este şi felul rugăciunii. Unul este practic, iar altul contemplativ. La fel şi numărul are două laturi. Una pe care poţi pune mâna, şi aceasta este cantitatea, iar alta este înţelesul lui sau calitatea.
Astfel împărţind Cuvântul despre rugăciune în 153 de capete, ţi-am trimis o merinde evanghelică spre a avea plăcerea unui număr simbolic şi figură de triunghi, şi de şaseunghi, care indică, pe de o parte, cunoştinţa cucernică a Treimii, iar pe de alta înţelesul acestei lumi.46 (Numărul 153 se compune din: 3 = treiunghi; 1+5 = şaseunghi, care ar simboliza lumea temporală prin ciclul celor 6 zile de muncă ale săptămânii.)
Dar şi numărul 100 luat în sine este un patruunghi47(100 = 4×25.); iar 53 este un triunghi şi o sferă. Căci 28 este un triunghi48(Probabil pentru numărul 3, care trece peste 25.); iar 25 o sferă, fiindcă 25 e alcătuit din 5×5. Prin urmare, ai figura în patru unghiuri simbolizând pătrimea virtuţilor, iar pe de alta, cunoştinţa înţeleaptă a veacului acestuia, simbolizată de numărul 25, care închipuie forma de sferă a timpurilor. Căci săptămână se mişcă după săptămână şi lună după lună, şi timpul se deapănă în cerc, an după an, cum vedem în mişcarea soarelui, a lunii, a primăverii, a verii şi a celorlalte. Iar triunghiul înseamnă cunoştinţa Sfintei Treimi. Privind însă şi altfel numărul 153, ca trei cifre, se poate înţelege că e triunghiul cunoştinţei practice, naturale şi teologice sau credinţa, nădejdea şi dragostea; sau aurul, argintul şi pietrele scumpe.
Numărul înseamnă acestea. Iar cuprinsul smerit al capetelor nu-l vei ocărî, ştiind să fii şi sătul, şi flămând (Filip. IV, 12) şi amintindu-ţi de Cel ce n-a trecut cu vederea cei doi bani ai văduvei, ci i-a primit mai bucuros ca bogăţia multora. Prin urmare, primind acest rod al bunăvoinţei, iubirii şi dragostei, păzeşte-l între fraţii tăi adevăraţi, poruncindu-le să se roage pentru cel bolnav ca să se facă sănătos şi, luându-şi patul, să umble prin harul lui Hristos. Amin.

1. Dacă ar vrea cineva să pregătească tămâie mirositoare va amesteca după rânduială, în chip egal, răşină străvezie de Liban, casia, onixul şi stacta. Acestea sunt pătrimea virtuţilor. Dacă sunt depline şi egale, mintea nu va fi vândută.

2. Sufletul curăţit prin plinătatea virtuţilor face rânduială minţii neclintită şi destoinică să primească starea căutată.

3. Rugăciunea este vorbirea minţii cu Dumnezeu. De ce stare are, aşadar, nevoie mintea ca să poată să se întindă, fără să se uite îndărăt, dincolo de sine, până la Stăpânul ei şi să stea de vorbă cu El fără mijlocirea nimănui?

4. Când Moise încearcă să se apropie de rugul arzător, e împiedicat până nu dezleagă încălţămintea picioarelor (Ieşire III, 2–5). Cum nu te vei dezlega şi tu de orice cuget pătimaş dacă vrei să vezi pe cel mai presus de orice simţire şi înţelegere, şi să vorbeşti cu El?

5. Mai întâi roagă-te pentru dobândirea lacrimilor, ca prin plâns să înmoi sălbăticia ce se află în sufletul tău; şi după ce vei fi mărturisit astfel împotriva ta fărădelegile tale înaintea Domnului (Ps. XXI, 5), să primeşti iertare de la El.

6. Foloseşte-te de lacrimi pentru a dobândi împlinirea oricărei cereri. Căci foarte mult se bucură Stăpânul când te rogi cu lacrimi.

7. Dacă vrei izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine ca şi cum ai fi mai presus de mulţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul prin lacrimi. Deci să nu întorci spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel ce ţi-a dăruit harul.

8. Mulţi plângând pentru păcate uită de scopul lacrimilor; şi aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit.

9. Stai cu încordare şi te roagă cu osârdie, şi ocoleşte grijile şi gândurile, căci ele te turbură şi te neliniştesc ca să te scoată din tăria rugăciunii.

10. Când te văd dracii râvnind cu adevărat la rugăciune, îţi strecoară gândurile unor lucruri aşa-zise trebuincioase; şi după puţină vreme îţi fură amintirea lor, ca mişcându-ţi-se mintea spre căutarea lor şi neaflându-le, să se descurajeze şi să se întristeze foarte. Apoi, când revine iarăşi în rugăciune, îi aduce aminte cele căutate şi cele amintite mai înainte ca mintea, căutând să le ia la cunoştinţă, să piardă rugăciunea care aduce roade.

11. Luptă-te să-ţi ţii mintea în vremea rugăciunii surdă şi mută, şi te vei putea ruga.

12. Când te va întâmpina vreo ispită sau te va aţâţa o împotrivire ca să-ţi mişti mânia spre cel ce-ţi stă împotrivă sau să spui vreo vorbă goală, adu-ţi aminte de rugăciune şi de porunca dumnezeiască cu privire la ea, şi îndată se va linişti mişcarea fără rânduială din tine.

13. Toate câte le vei face pentru a te răzbuna pe fratele care te-a nedreptăţit îţi vor fi spre sminteală în vremea rugăciunii.

14. Rugăciunea este vlăstarul blândeţei şi al lipsei de mânie.

15. Rugăciunea este rodul bucuriei şi al mulţumirii.

16. Rugăciunea este alungarea întristării şi a descurajării.

17. Plecând, vinde-ţi averile şi le dă săracilor (Matei XIX, 21; Marcu X, 21) şi luându-ţi crucea, leapădă-te de tine (Matei XVI, 24; Luca IX, 23) ca să poţi să te rogi neîmprăştiat.

18. Dacă vrei să te rogi în chip vrednic de laudă, leapădă-te de tine în tot ceasul şi, suferind nenumărate răutăţi, nevoieşte-te pentru rugăciune.

19. Necazul pe care îl rabzi cu bună înţelegere te va face să-i afli rodul în vremea rugăciunii.

20. Dorind să te rogi cum trebuie, să nu întristezi vreun suflet; iar de nu, în deşert alergi.

21. Lasă-ţi darul tău, zice, înaintea altarului şi plecând, împacă-te mai întâi cu fratele tău, şi apoi venind, te vei ruga neturburat (Matei V, 23). Căci amintirea răului înnegreşte cugetul celui ce se roagă şi întunecă rugăciunile lui.

22. Cei ce îşi îngrămădesc supărări şi pomeniri de rău sunt asemenea celor ce scot apă şi o toarnă într-un vas fără fund.

23. Dacă eşti răbdător, pururea te vei ruga cu bucurie.

24. Rugându-te tu cum trebuie, ţi se vor întâmpla astfel de lucruri, încât să ţi se pară că ai dreptate să te foloseşti de mânie. Dar nu este nici o mânie dreaptă împotriva aproapelui. Căci de vei căuta, vei afla că este cu putinţă să rânduieşti lucrul bine şi fără mânie. Deci foloseşte-te de tot meşteşugul ca să nu izbucneşti în mânie.

25. Vezi ca nu cumva părând că vindeci pe altul să fii tu însuţi netămăduit şi să împiedici rugăciunea ta.

26. Fugind de mânie vei afla cruţare şi te vei dovedi înţelept, şi vei fi între cei ce se roagă.

27. Înarmându-te împotriva mâniei nu vei suferi niciodată pofta, căci aceasta dă mâncare mâniei; iar mânia turbură ochiul minţii, întinând starea rugăciunii.

28. Nu te ruga împlinind numai formele din afară, ci îndeamnă-ţi mintea spre simţirea rugăciunii duhovniceşti cu multă frică.

29. Uneori stând la rugăciune te vei ruga dintr-odată bine; alteori, chiar ostenindu-te foarte, nu vei ajunge la ţintă ca să ceri şi mai mult, şi primind, să ai un câştig care nu-ţi mai poate fi răpit.

30. Apropiindu-se îngerul, se depărtează grămadă toţi cei ce ne turbură şi mintea se află în multă odihnă, rugându-se curat. Alteori, ameninţându-ne obişnuitul război, mintea se luptă şi nu poate să se liniştească, deoarece s-a amestecat mai înainte cu felurite patimi. Totuşi cerând şi mai mult, va afla. Căci „celui ce bate i se va deschide“ (Matei VII, 7; Luca XI, 9).

31. Nu te ruga să se facă voile tale, căci acestea nu se acoperă întru totul cu voia lui Dumnezeu (Matei VI, 10), ci roagă-te mai bine precum ai fost învăţat, zicând: „Facă-se voia Ta“ în mine. Şi în tot lucrul aşa să-L rogi, ca să se facă voia Lui. Căci El voieşte ceea ce e bine şi folositor sufletului tău. Dar tu să ceri totdeauna aceasta.

32. De multe ori rugându-mă am cerut să mi se împlinească ceea ce am socotit eu că e bine şi am stăruit în cerere, silind fără judecată voia lui Dumnezeu; nu i-am lăsat Lui ca să rânduiască mai bine aceea ce ştia că este de folos. Iar primind, m-am scârbit pe urmă foarte, că n-am cerut mai bine să se facă voia lui Dumnezeu. Căci lucrul nu mi-a folosit aşa cum credeam.

33. Ce este binele, dacă nu Dumnezeu? Aşadar, să-I lăsăm Lui toate cele ce ne privesc şi ne va fi bine. Căci Cel ce e bun, desigur că e şi dătătorul darurilor bune.

34. Nu te îndurera dacă nu capeţi îndată de la Dumnezeu ceea ce ceri. Căci vrea să-ţi facă şi mai mult bine lăsându-te să stărui către El în rugăciune. Fiindcă ce e mai presus ca a vorbi cu Dumnezeu şi a fi răpit la împreuna petrecere cu El?

35. Rugăciunea neîmprăştiată este o înţelegere supremă a minţii.

36. Rugăcinea este urcuşul minţii spre Dumnezeu.

37. Dacă doreşti să te rogi, leapădă-te de toate ca să moşteneşti totul.

38. Roagă-te mai întâi să te curăţeşti de patimi; al doilea să te izbăveşti de neştiinţă şi de uitare; al treilea, de toată ispita şi părăsirea.

39. Cere în rugăciune numai dreptatea şi împărăţia, adică virtutea şi cunoştinţa, şi toate celelalte se vor adăuga ţie.

40. Este cu dreptate să te rogi nu numai pentru curăţia ta, ci şi pentru a oricărui semen, ca să imiţi chipul îngeresc.

41. Vezi dacă te-ai înfăţişat cu adevărat înaintea lui Dumnezeu în rugăciunea ta sau eşti biruit de lauda omenească, şi pe aceasta te sileşti să o vânezi folosindu-te de chipul rugăciunii ca de o acoperitoare.

42. Fie că te rogi cu fraţii, fie singur, străduieşte-te să te rogi nu din obişnuinţă, ci cu simţirea.

43. Simţirea rugăciunii este adunarea cugetului împreunat cu evlavie, cu străpungerea inimii, cu durerea sufletului, cu mărturisirea greşelilor, cu suspine nevăzute.

44. Dacă mintea ta mai e furată în vremea rugăciunii, încă n-a cunoscut că se roagă un monah, ci eşti încă un mirean, care înfrumuseţează cortul dinafară.

45. Rugându-te, păzeşte-ţi cu putere memoria, ca să nu-ţi pună înainte ale sale, ci mişcă-te pe tine spre gândul înfăţişării tale la judecată. Căci de obicei mintea e foarte răpită de memorie în vremea rugăciunii.

46. Amintirea îţi aduce în vremea rugăciunii sau închipuiri de-ale lucrurilor de odinioară, sau griji noi, sau faţa celui ce te-a supărat. Diavolul pizmuieşte foarte tare pe omul care se roagă şi se foloseşte de tot meşteşugul ca să-i întineze scopul. El nu încetează, prin urmare, să pună în mişcare icoanele lucrurilor prin amintire şi să răscolească toate patimile prin trup, ca să-l poată împiedica din drumul său cel mai bun şi din călătoria către Dumnezeu.

47. Când diavolul cel prea viclean, făcând multe, nu poate împiedica rugăciunea dreptului, o lasă pentru puţină vreme mai domol şi pe urmă îl războieşte iarăşi pe cel ce se roagă. Căci fie că-l aprinde pe acesta spre mânie, şi aşa strică starea lui cea bună dobândită prin rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă, şi aşa îi pângăreşte mintea.

48. După ce te-ai rugat cum trebuie, aşteaptă cele ce nu trebuie şi stai bărbăteşte păzind rodul tău. Căci spre aceasta ai fost rânduit dintru început, ca să lucrezi şi să păstrezi. Aşadar, după ce-ai lucrat, nu cumva să laşi nepăzit ceea ce ai făcut. Iar de nu, n-ai folosit nimic rugându-te.

49. Tot războiul ce se aprinde între noi şi dracii necuraţi nu se poartă pentru altceva decât pentru rugăciunea duhovnicească. Căci lor le este foarte potrivnică şi urâtă, iar nouă foarte mântuitoare şi plăcută.

50. Ce vor dracii să lucreze în noi? Lăcomia pântecelui, curvia, iubirea de argint, mânia, ţinerea de minte a răului şi celelalte patimi, ca îngroşându-se mintea prin ele să nu se poată ruga cum trebuie. Căci stârnindu-se patimile părţii neraţionale, nu o lasă să se mişte cu bună judecată.

51. Cultivăm virtuţile pentru raţiunile făpturilor şi pe acestea le căutăm pentru Raţiunea care le-a dat fiinţă. Iar aceasta obişnuieşte să se descopere în starea de rugăciune.

52. Starea de rugăciune este o dispoziţie nepătimaşă, câştigată prin deprindere, care răpeşte mintea înţeleaptă spre înălţimea spirituală, prin dragoste desăvârşită.

53. Cel ce vrea să se roage cu adevărat trebuie nu numai să-şi stăpânească mânia şi pofta, ci trebuie să ajungă şi afară de orice înţeles pătimaş.

54. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu stă de vorbă cu El de-a pururi, cum ar sta cu un tată, alungând orice înţeles pătimaş.

55. Cel ce a atins nepătimirea încă nu se şi roagă cu adevărat. Căci poate să urmărească niscai cugetări simple şi să fie răpit de istoriile lor, şi să fie departe de Dumnezeu.

56. Când mintea zăboveşte în ideile simple ale lucrurilor, încă nu a ajuns la locul rugăciunii. Căci poate să se afle necontenit în contemplaţia lucrurilor şi să flecărească despre înţelesurile lor care, deşi sunt idei simple, dar exprimând vederi de-ale lucrurilor, dau minţii forma şi chipul lor, şi o duc departe de Dumnezeu.

57. Până ce mintea nu s-a ridicat mai presus de contemplarea firii trupeşti, încă n-a privit locul lui Dumnezeu. Căci poate să se afle în cunoştinţa celor inteligibile şi să se facă felurită, ca ele.

58. Dacă vrei să te rogi, ai trebuinţă de Dumnezeu, care dă rugăciune celui ce se roagă. Prin urmare, cheamă-L pe El, zicând: „Sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta“ (Matei VI, 9–10; Luca XI, 2), adică Duhul Sfânt şi Fiul Tău, Cel Unul-Născut. Căci aşa ne-a învăţat, zicând: „în Duh şi în Adevăr se cade să ne închinăm Tatălui“ (Ioan IV, 23).

59. Cel ce se roagă în Duh şi Adevăr nu-L mai preamăreşte pe Ziditor din făpturi, ci-L preamăreşte din El însuşi.

60. Dacă eşti teolog (dacă te ocupi cu contemplarea lui Dumnezeu), roagă-te cu adevărat; şi dacă te rogi cu adevărat, eşti teolog.

61. Când mintea ta, cuprinsă de mult dor către Dumnezeu, pleacă oarecum câte puţin din trup şi se depărtează de toate gândurile care vin din simţire, din amintire sau din starea umorală, umplându-se de evlavie şi de bucurie, atunci socoteşte că te-ai apropiat de hotarele rugăciunii.

62. Duhul Sfânt, pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră, ne cercetează şi când suntem necuraţi. Şi dacă află numai că mintea noastră i se roagă cu dragoste de adevăr, se sălăşluieşte în ea şi alungă toată ceata de gânduri şi de înţelesuri care o împrejmuiesc, îndemnând-o spre dragostea rugăciunii duhovniceşti.

63. Ceilalţi strecoară în minte gânduri sau înţelesuri, sau vederi prin schimbări în starea trupului. Iar Domnul lucrează dimpotrivă: coborându-se în mintea însăşi, aşază în ea cunoştinţa celor ce le vrea, şi prin minte linişteşte neînfrânarea trupului.

64. Cel ce se mânie şi ţine minte răul, oricât ar iubi rugăciunea, nu este afară de învinuire. Căci este asemenea celui ce vrea să aibă vederea ageră, dar îşi turbură ochii.

65. Dacă doreşti să te rogi, nu face nimic din cele ce se împotrivesc rugăciunii, ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească împreună cu tine.

66. Rugându-te, să nu dai vreun chip lui Dumnezeu în tine, nici să nu îngădui minţii tale să se modeleze după vreo formă, ci apropie-te în chip nematerial de Cel nematerial şi vei înţelege.

67. Păzeşte-te de cursele celor potrivnici. Căci se întâmplă ca în vreme ce te rogi curat şi neturburat să ţi se înfăţişeze deodată înainte vreun chip străin şi ciudat, ca să te ducă la părerea că Dumnezeu este acolo şi să te înduplece să crezi că dumnezeirea este câtimea ce ţi s-a descoperit ţie, deodată. Dar dumnezeirea nu este câtime şi nu are chip.

68. Când pizmaşul diavol nu poate mişca memoria în vremea rugăciunii, atunci sileşte starea umorală a trupului să aducă vreo nălucire ciudată înaintea minţii şi să o facă pe aceasta să primească o anumită formă. Iar mintea, având obiceiul să petreacă în cugetări, uşor se înconvoaie. Şi astfel cel ce se sileşte spre cunoştinţa nematerială şi fără formă e amăgit, apucând fum în loc de lumină.

69. Stai la straja ta păzindu-ţi mintea de cugetări în vremea rugăciunii, pentru a-ţi îndeplini rugăciunea şi a petrece în liniştea ei. Fă aşa, pentru ca Cel ce pătimeşte împreună cu cei neştiutori să te cerceteze şi pe tine, şi atunci vei primi darul atotstrălucitor al rugăciunii.

70. Nu vei putea să te rogi cu curăţie până ce vei fi împletit cu lucruri materiale şi turburat de griji necontenite. Căci rugăciunea este lepădarea gândurilor.

71. Nu poate cel legat să alerge, nici mintea ce slujeşte patimilor nu poate vedea locul rugăciunii duhovniceşti. Căci este trasă şi purtată de gândul pătimaş şi nu va avea o stare neclintită.

72. Când, în sfârşit, mintea se roagă cu curăţie şi fără patimă, nu mai vin asupra ei dracii din partea stângă, ci din cea dreaptă. Căci îi vorbesc de slava lui Dumnezeu şi îi aduc înainte vreo formă din cele plăcute simţirii, încât să-i pară că a ajuns desăvârşit la scopul rugăciunii. Iar aceasta a spus-o un bărbat cunoscător, că se înfăptuieşte prin patima slavei deşarte şi prin dracul care s-a atins de creier.

73. Socotesc că dracul, atingându-se de creier, schimbă lumina minţii precum voieşte. În felul acesta este stârnită patima slavei deşarte spre gândul de a face mintea să se pronunţe cu uşurătate, prin păreri proprii, despre cunoştinţa dumnezeiască şi fiinţială. Unul ca acesta nefiind supărat de patimi trupeşti şi necurate, ci înfăţişându-se, zice-se, cu curăţie, socoteşte că nu se mai petrece în el nici o lucrare potrivnică. De aceea socoteşte arătare dumnezeiască lucrarea săvârsită în el de diavolul, care se foloseşte de multă pătrundere şi, prin creier, schimbă lumina împreunată cu el şi îi dă, precum am spus, forma pe care o vrea.

74. Îngerul lui Dumnezeu, arătându-se, opreşte cu cuvântul numai lucrarea potrivnică din noi şi mişcă lumina minţii la lucrare fără rătăcire.

75. Cuvântul spus în Apocalipsă (VIII, 3) că îngerul aduce tămâie ca să o adauge la rugăciunile sfinţilor, socotesc că este harul acesta, care e lucrat prin înger. Căci el sădeşte cunoştinţa adevăratei rugăciuni, încât mintea stă de aci înainte în afară de orice clintire şi nepăsare.

76. Năstrapele cu tămâie (Apoc. V, 8) se zic că sunt rugăciunile sfinţilor, pe care le purtau cei douăzeci şi patru de bătrâni.

77. Dar năstrapă trebuie socotită prietenia cu Dumnezeu sau dragostea desăvârşită şi duhovnicească, în care se lucrează rugăciunea în Duh şi Adevăr.

78. Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcate, gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu, având datoria să fii pururea în El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură.

79. Astfel, cunoscând măsurile tale, vei plânge cu uşurinţă, dosădindu-te după Isaia: „Cum, necurat fiind şi petrecând în mijlocul unui astfel de popor, adică între potrivnici, îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului Savaot?“ (VI, 5).

80. De te rogi cu adevărat, vei afla multă întărire şi încredinţare, şi îngerii vor veni la tine ca şi la Daniil, şi-ţi vor lumina înţelesurile celor ce ţi se întâmplă.

81. Cunoaşte că sfinţii îngeri ne îndeamnă la rugăciune şi stau de faţă împreună cu noi, bucurându-se şi rugându-se pentru noi. Dacă suntem, prin urmare, cu nepăsare şi primim gânduri potrivnice, îi amărâm foarte tare, dat fiind că ei se luptă atâta pentru noi, iar noi nu vrem să ne rugăm lui Dumnezeu nici pentru noi înşine, ci dispreţuind slujba noastră şi părăsind pe Stăpânul şi Dumnezeul acestora, petrecem cu necuraţii draci.

82. Roagă-te cu cuviinţă şi fără turburare, şi cântă cu înţelegere şi cu bună măsură, şi vei fi ca un pui de vultur ce se urcă la înălţime.

83. Psalmodierea potoleşte patimile şi face să se liniştească neînfrânarea trupului. Iar rugăciunea face mintea să-şi împlinească propria lucrare.

84. Rugăciunea este lucrarea demnă de vrednicia minţii sau întrebuinţarea cea mai bună şi mai curată a ei.

85. Psalmodierea este un lucru al înţelepciunii variate; iar rugăciunea este începutul cunoştinţei nemateriale şi simple.

86. Cunoştinţa este tot ce poate fi mai bun, căci este împreună lucrătoare a rugăciunii, trezind din somn puterea de înţelegere a minţii pentru contemplarea cunoştinţei dumnezeieşti.

87. Dacă n-ai primit încă darul rugăciunii sau al psalmodierii, stăruie cu putere şi-l vei primi.

88. „Le-a spus lor şi o pildă cum trebuie să se roage totdeauna şi să nu slăbească.“ Prin urmare, nu slăbi, nici nu descuraja dacă n-ai primit. Căci vei primi pe urmă. Şi a adăugat la pildă cuvântul: „Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de om nu mă ruşinez, dar fiindcă femeia îmi pricinuieşte supărări, îi voi face dreptate. Deci aşa va face şi Dumnezeu degrabă dreptate celor ce strigă către El ziua şi noaptea“ (Luca XVIII, 2–7). Îndrăzneşte, aşadar, stăruind încordat în sfânta rugăciune.

89. Nu voi să ţi se facă cele ce te privesc precum socoteşti tu, ci precum îi place lui Dumnezeu, şi vei fi neturburat şi mulţumit în rugăciunea ta.

90. Chiar dacă ţi se pare că eşti cu Dumnezeu, păzeşte-te de dracul curviei, căci este foarte înşelător şi cât se poate de pizmaş, şi vrea să fie mai iute şi mai ager ca mişcarea şi trezirea minţii tale, ca să o desfacă şi de Dumnezeu când Îi stă înainte cu evlavie şi frică.

91. Dacă te îngrijeşti de rugăciune, pregăteşte-te împotriva năvălirii dracilor şi rabdă cu bărbăţie biciuirile lor. Căci vor veni asupra ta ca fiarele sălbatice şi tot trupul ţi-l vor chinui.

92. Pregăteşte-te ca un luptător încercat. De vei vedea fără de veste vreo nălucire, nu te clinti. Chiar dacă ai vedea sabie scoasă împotriva ta sau lampă năvălind spre vederea ta, nu te turbura; sau de vei vedea vreo formă urâcioasă şi sângeroasă, să nu-ţi slăbească sufletul. Ci stai drept, mărturisind mărturisirea cea bună, şi mai uşor vei privi la vrăjmaşii tăi.

93. Cel ce rabdă necazurile va ajunge şi la bucurii. Şi cel ce stăruie în cele neplăcute nu va fi lipsit nici de cele plăcute.

94. Vezi să nu te amăgească dracii cei răi prin vreo vedenie, ci fii cu grijă, întorcându-te la rugăciune; şi cheamă pe Dumnezeu ca, dacă este vedenia de la El, El să te lumineze; iar de nu, să alunge în grabă pe amăgitorul. Şi îndrăzneşte, că nu vor putea sta câinii când tu stăruieşti cu înfocare în convorbirea cu Dumnezeu. Căci îndată vor fi alungaţi departe cu ajutorul lui Dumnezeu, fiind bătuţi în chip nevăzut şi nearătat.

95. Cu dreptate este să nu-ţi rămână necunoscut nici vicleşugul acesta, că pentru o vreme se despart dracii între ei înşişi. Şi dacă vrei să ceri ajutor împotriva unora, vin ceilalţi în chipuri îngereşti şi alungă pe cei dintâi, ca tu să fii înşelat de ei, părându-ţi că sunt îngeri.

96. Îngrijeşte-te să agoniseşti multă cugetare smerită şi bărbăţie, şi „răutatea lor nu se va atinge de sufletul tău şi biciul nu se va apropia de cortul tău, că îngerilor Săi va porunci ca să te păzească pe tine“ (Ps. XC, 10–11), iar aceştia vor izgoni de la tine toată lucrarea potrivnică.

97. Cel ce are grijă de rugăciune curată va pătimi de la draci ocări, loviri, strigăte şi vătămări. Dar nu va cădea, nici nu-şi va părăsi gândul, zicând către Dumnezeu: „Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti“ şi cele asemenea.

98. În vremea unor astfel de ispite foloseşte-te de rugăciunea scurtă şi stăruitoare.

99. De te vor ameninţa dracii, arătându-se deodată din văzduh ca să te înspăimânte şi să-ţi răpească mintea, să nu te înfricoşezi de ei şi să nu ai nici o grijă de ameninţarea lor, căci ei se tem de tine, încercând să vadă dacă le dai atenţie sau îi dispreţuieşti cu desăvârşire.

100. Dacă stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu Atotţiitorul, Făcătorul şi Proniatorul tuturor, de ce I le înfăţişezi atât de lipsit de judecată, încât îţi uiţi de frica Lui cea neîntrecută şi tremuri de nişte ţânţari şi gândaci? Sau n-ai auzit pe cel ce zice: „De Domnul Dumnezeul tău să te temi“ (Deut. X, 20) şi iarăşi: „De El se înfricoşează şi tremură toate, de faţa puterii Lui“ (Ioil II, 10; Naum I, 5) şi cele următoare.

101. Precum pâinea este hrană trupului şi virtutea hrană sufletului, aşa rugăciunea duhovnicească este hrana minţii.

102. Roagă-te în sfântul loc al rugăciunii nu ca fariseul, ci ca vameşul, ca să te îndreptezi şi tu de către Domnul.

103. Străduieşte-te să nu blestemi pe cineva în rugăciunea ta, ca să dărâmi cele ce le zideşti, făcând urâtă rugăciunea ta.

104. Cel ce datorează zece mii de talanţi să te înveţe pe tine că, de nu vei ierta celui ce-ţi este dator, nu vei dobândi nici tu iertare. „Căci l-a predat pe el, zice, chinuitorilor“ (Matei XVIII, 34).

105. Uită-ţi de trebuinţele trupului când te înfăţişezi în rugăciune, ca nu cumva, pişcat de purece sau de păduche, de ţânţar sau de muscă, să te păgubeşti de cel mai mare câştig al rugăciunii tale.

106. S-a întâmplat la noi că unuia dintre sfinţi, care se ruga, atâta i s-a împotrivit cel rău, că îndată ce întindea mâinile, acela i se înfăţişa ca un leu şi ridica în sus labele dinainte şi-şi înfigea ghearele sale în amândouă şoldurile nevoitorului, cu voinţa de a nu se depărta până ce nu-şi va lăsa acela mâinile în jos. Dar acela niciodată nu le lăsa în jos până nu-şi împlinea rugăciunile obişnuite.

107. Aşa l-am cunoscut şi pe cel ce se îndeletnicea cu lucrul isihiei într-o groapă, pe Ioan cel Mic, mai bine zis prea Marele monah. Acesta rămânea neclintit în unirea cu Dumnezeu când dracul se înfăşură în chip de şarpe în jurul lui şi-i strângea trupul, şi-i umplea faţa de bale.

108. Ai citit, desigur, şi vieţile monahilor tabenisioţi, unde se spune că grăind Avva Teodor cuvânt către fraţi, au venit două năpârci sub picioarele lui, iar el neturburat, făcându-şi picioarele ocol în jurul lor, le-a ţinut înăuntru, până când a isprăvit de grăit cuvântul; şi atunci le-a arătat fraţilor, povestindu-le întâmplarea.

109. Despre alt frate duhovnicesc am citit iarăşi că, rugându-se el, a venit o năpârcă şi s-a lipit de piciorul lui. Dar el nu a coborât mâinile mai ’nainte de ce nu şi-a împlinit rugăciunea obişnuită. Şi întru nimic nu s-a vătămat cel ce iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe sine însuşi.

110. Aibi în rugăciunea ta ochi neîmprăştiat şi, lepădându-te de trupul şi sufletul tău, trăieşte prin minte.

111. Altui oarecare sfânt ce se ruga cu încordare liniştindu-se în pustie, arătându-i-se dracii, l-au aruncat şi l-au învârtit prin aer vreme de două săptămâni, prinzându-l apoi în rogojină. Dar nici aşa nu au izbutit să-i coboare mintea din rugăciunea înfocată.

112. Altui iubitor de Dumnezeu care-şi ocupa mintea cu rugăciunea umblând prin pustie, i s-au arătat doi îngeri călătorind împreună; dar el nu i-a băgat în seamă, ca să nu se păgubească de ceea ce-i mai bun. Căci îşi amintea de cuvântul Apostolului, care zice: „Nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile nu ne vor putea despărţi de dragostea lui Hristos“ (Rom. VIII, 38–39).

113. Monahul se face prin rugăciune asemenea îngerilor.

114. Nu căuta nicidecum să primeşti vreun chip sau vreo înfăţişare în vremea rugăciunii, din dorul de a vedea faţa Tatălui cel din ceruri.

115. Nu dori să vezi îngeri sau puteri, sau pe Hristos în chip sensibil, ca să nu-ţi ieşi cu totul din minte, luând lupul drept păstor şi închinându-te dracilor vrăjmaşi.

116. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă. Căci mintea fiind mişcată de aceasta, încearcă să mărginească dumnezeirea în chipuri şi înfăţişări.

117. Eu voi spune cuvântul meu, pe care l-am spus şi celor mai tineri: Fericită este mintea care a dobândit în vremea rugăciunii, în chip desăvârşit, starea fără formă.

118. Fericită este mintea care, rugându-se neîmprăştiat, câştigă necontenit un tot mai mare dor către Dumnezeu.

119. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, se face nematerială şi săracă de toate.

120. Fericită este mintea care, în vremea rugăciunii, s-a lipsit desăvârşit de orice simţ.

121. Fericit este monahul care socoteşte pe toţi oamenii ca Dumnezeu, după Dumnezeu.

122. Fericit este monahul care socoteşte mântuirea şi înaintarea tuturor ca pe a sa.

123. Fericit este monahul care se socoteşte pe sine gunoiul tuturor.

124. Monah este acela care s-a despărţit de toţi şi se împacă cu toţi.

125. Monah este cel ce se socoteşte pe sine una cu toţi, deoarece i se pare că se vede pe sine necontenit în fiecare.

126. Rugăciune săvârşeşte acela care aduce totdeauna primul gând al său ca rod lui Dumnezeu.

127. Ca monah ce doreşti să te rogi, fugi de orice minciună şi orice jurământ. Iar de nu, în zadar îţi iei o înfăţişare care nu ţi se potriveşte.

128. De vrei să te rogi în duh, nimic să nu iei de la trup şi nu vei avea nor care să-ţi facă umbră în vremea rugăciunii.

129. Încredinţează lui Dumnezeu trebuinţa trupului şi vei înţelege că o poţi încredinţa şi pe a duhului.

130. De vei dobândi făgăduinţele, vei împărăţi. Prin urmare, privind spre acestea, cu voioşie vei purta sărăcia de acum.

131. Nu căuta să alungi de la tine sărăcia şi strâmtorarea, materiile rugăciunii neîmpovărate.

132. Să se întâlnească în tine virtuţile trupeşti cu cele sufleteşti, şi cele sufleteşti cu cele duhovniceşti; iar acestea cu cunoştinţa nematerială şi fiinţială.

133. Ia seama la gânduri când te rogi; dacă au încetat cu uşurinţă, de unde vine aceasta? Ca să nu cazi în vreo cursă şi să te predai înşelat.

134. Uneori dracii îţi strecoară gânduri şi apoi te aţâţă ca să te rogi, chipurile, împotriva lor sau să le stai împotrivă. Şi atunci se depărtează de bunăvoie ca să te înşeli, închipuindu-ţi despre tine că ai început să birui gândurile şi să înfricoşezi pe draci.

135. Dacă te rogi împotriva patimii sau a dracului care te supără, adu-ţi aminte de Cel ce zice: „Voi alunga pe vrăjmaşii mei şi-i voi prinde, şi nu mă voi întoarce până ce nu-i voi nimici. Asupri-voi pe ei şi nu vor putea să stea; cădea-vor sub picioarele mele“ (Ps. XVII, 38–39) şi cele următoare. Iar acestea le vei spune cu uşurinţă dacă te vei înarma cu smerită cugetare împotriva vrăjmaşilor.

136. Nu socoti că ai dobândit virtute dacă n-ai luptat mai înainte până la sânge pentru ea. Căci trebuie să te împotriveşti păcatului până la moarte, luptându-te cu el şi neslăbind, după dumnezeiescul Apostol (1 Tim. VI, 12).

137. Dacă vei folosi pe vreunul, vei fi ocărât de altul ca, simţindu-te nedreptăţit, să spui sau să faci ceva ce nu se cuvine şi în felul acesta să risipeşti rău ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebuie să luăm aminte cu înţelepciune.

138. Aşteaptă loviturile aduse de draci, îngrijindu-te cum să scapi de robia lor.

139. Dracii cei vicleni aşteaptă noaptea ca să turbure pe învăţătorul duhovnicesc prin ei înşişi; iar ziua îl învăluiesc prin oameni în strâmtorări, defăimări şi primejdii.

140. Nu te teme de nălbitori. Căci deşi lovesc călcând şi uscă întinzând, prin acestea se face veşmântul strălucitor.

141. Câtă vreme nu te-ai lepădat de patimi, ci mintea ta se împotriveşte virtuţii şi adevărului, nu vei afla tămâie binemirositoare în sânul tău.

142. Doreşti să te rogi? După ce te-ai mutat din cele de aici, petrecerea să o ai de-a pururi în ceruri, nu simplu, cu cuvântul gol, ci cu fapta îngerească şi cunoştinţa tot mai dumnezeiască.

143. Dacă numai când faci răul îţi aduci aminte de judecător că este înfricoşat şi nepărtinitor, încă n-ai învăţat „să slujeşti Domnului cu frică şi să te bucuri de El cu cutremur“ (Ps. II, 11). Căci să ştii că chiar în vremea de odihnă şi de ospătare trebuie să-I slujeşti Lui şi mai mult, cu evlavie şi cuviinţă.

144. Bărbat înţelept este acela care nu încetează, înainte de pocăinţa desăvârşită, să-şi aducă aminte cu întristare de păcatele sale şi de răsplătirea lor dreaptă în focul cel veşnic.

145. Cel ce este stăpânit de păcate şi de mânii, şi îndrăzneşte cu neruşinare să se întindă la cunoştinţa lucrurilor mai dumnezeieşti sau să se ridice chiar la rugăciunea nematerială, să primească certarea Apostolului, care-i arată că nu este fără primejdie pentru el să se roage cu capul gol, neacoperit; „Căci un asemenea suflet, zice, trebuie să aibă pe cap stăpânire pentru îngerii care stau de faţă“ (1 Cor. XI, 10), învelindu-se în cuvenita ruşine şi smerita cugetare.

146. Precum vederea neacoperită şi tare a soarelui din miezul zilei, când luminează mai viu, nu foloseşte ochiului bolnav, aşa nu foloseşte nici întipărirea rugăciunii suprafireşti şi cu adevărat înfricoşate, care se face în duh, minţii pătimaşe şi necurate.

147. Dacă pe cel ce s-a apropiat cu dar la altar nu l-a primit Cel nepărtinitor şi fără nici o lipsă până nu se va fi împăcat cu aproapele supărat pe el (Matei V, 23–24), gândeşte-te de câtă pază şi putere de a deosebi lucrurile avem trebuinţă ca să aducem lui Dumnezeu, la altarul cel inteligibil, tămâie bine primită.

148. Nu te bucura de cuvinte, nici de slavă. Altminteri nu-şi vor mai face păcătoşii mendrele în spatele tău, ci în faţa ta (Ps. CXXVIII, 3). Şi vei fi ţintă de batjocură în vremea rugăciunii, târât şi purtat de ei în gânduri nechibzuite.

149. Atenţia minţii căutând rugăciune va afla rugăciune; căci rugăciunea îi urmează atenţiei mai mult ca orice altceva. De aceea trebuie să ne sârguim spre ea.

150. Precum cel mai de preţ dintre toate simţurile este vederea, aşa cea mai dumnezeiască dintre toate virtuţile este rugăciunea.

151. Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea, ci în calitatea ei. Aceasta o arată cei ce s-au suit în templu (Luca XVIII, 10 ş. u.), precum şi cuvântul: „Iar voi rugându-vă, nu bolborosiţi“ (Matei VI, 7) şi următoarele.

152. Câtă vreme atenţia îţi este întoarsă spre trup şi mintea îngrijeşte de cele care aduc desfătare cortului, încă n-ai văzut locul rugăciunii, ci este încă departe de tine calea fericită a acesteia.

153. Când, stând la rugăciune, te vei ridica mai presus de orice bucurie, atunci cu adevărat ai găsit rugăciunea.

Evagrie Monahul

sursa

Despre legea duhovnicească, în 200 de capete

1

Fiindcă de multe ori ati dorit să stiti ce este legea duhovnicească de care vorbeste dumnezeiescul Apostol (Rom.7,14), care este cunostinta si lucrarea celor ce vor să o păzească, vom: vorbi despre acestea, pe cât ne va fi cu putintă.

2. Întâi stim că Dumnezeu este începutul, mijlocul si sfârsitul oricărui bine; iar binele este cu neputintă să fie crezut si săvârsit altfel decât în Hristos Iisus si Duhul Sfânt.

3. Tot binele e dăruit de Dumnezeu cu un rost oarecare si cel ce-1 primeste cu această credintă, nu-1 va pierde.

4. Credinta neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.

5. Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.

6. Cel ce e smerit în cugetul său si împlineste o lucrare duhovnicească, când ceteste dumnezeiestile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine si nu cu altul.

7. Roagă pe Dumnezeu să deschidă ochii inimii tale, si vei vedea folosul rugăciunii si al cetirii.

8. Cel ce are vreun dar duhovnicesc si sufere împreună cu cel ce nu-1 are, îsi păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru si-1 va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.

9. Gura celui smerit în cugetare grăieste adevărul; iar cel ce i se împotriveste se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.

10. Nu te face ucenic al celui ce se laudă pe sine, ca nu cumva, în loc de smerita cugetare, să înveti mândria.

11. Să nu te înalti întru inima ta pentru că întelegi Cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.

12. Să nu încerci a dezlega prin gâlceava un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune si nădejdea care numai la un lucru se gândeste.

13. Cel ce se roagă trupeste si încă nu are cunostintă duhovnicească, este ca orbul care strigă si zice: „Fiul lui David, miluieste-mă”.

14. Orbul de odinioară, după ce i s-au deschis ochii si a văzut pe Domnul, închinându-se Lui, nu L-a mai mărturisit fiu a lui David, ci Fiu al lui Dumnezeu. .

15. Să nu te înalti când versi lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.

16. Cel ce, asemenea orbului, si-a lepădat haina si s-a apropiat de Domnul, se face ucenicul Lui si propovăduitorul învătăturilor celor mai înalte.

17. De va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de semetie; iar. de îl vom izgoni prin înfrânare si nădejde, vom dobândi zdrobirea inimii.

18. Este o zdrobire de inimă lină si folositoare, spre înmuierea ei; si este alta ascutită si vătămătoare, spre pedepsirea ei.

19. Privegherea, rugăciunea si răbdarea năcazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă si folositoare, dacă nu împrăstiem tovărăsia lor prin lăcomia

după ceva. Căci cel ce rabdă în aceasta, si celelalte va fi ajutat; iar cel nepăsător si împrăstiat, la iesirea din trup cumplit se va chinui.

20. Inima iubitoare de plăceri, în vremea iesirii i se face sufletului închisoare si lant; iar cea iubitoare de osteneli îi este poartă deschisă.

21. Inima învârtosată este poartă de fier zăvorâtă înaintea cetătii; iar celui ce pătimeste râul si este strâmtorat, i se deschide de la sine, ca si lui Petru (Fapte 12,10).

22. Multe sunt felurile rugăciunii, care de care mai deosebit. Totusi niciuna nu este vătămătoare, decât aceea care nu mai este rugăciune, ci lucrare diavolească.

23. Un om voind să facă rău, s-a rugat, după obicei, mai întâi în cuget, si prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu fiind împiedecat, mai pe urmă mult 1-a multumit.

24. Iar David vrând să ucidă pe Nabal din Cârmei, după ce a,luat înstiintare despre dumnezeiasca răsplătire, tăindu-si gândul acesta mult a multumit. Stim iarăsi ce a făcut

când a uitat de Dumnezeu, neoprindu-se până ce Natan proorocul nu i-a adus aminte de Dumnezeu.

25. Când dumnezeiestile Scripturi, cugetă la cele ascunse într-însele; „căci câte mai-nainte s-au scris, toate – zice – spre a noastră învătătură s-au scris”.

27: Scriptura numeste credinta „temelie a celor nădăjduite” (Evr.11,1); iar pe cei ce nu cunosc sălăsluirea lui Hristos, i-a numit necercati.

28. După cum din cuvinte si lucruri se vede cugetul, tot asa se vede din faptele bune ale inimii răsplata viitoare.

29. Inima milostivă e vădit că va primi milostivire; iar cea care nu este asa, pe cele dimpotrivă.

30. Legea libertătii învată tot adevărul. Multi o stiu aceasta prin cunostintă; însă putini o înteleg. pentru că întelegerea e totdeauna în proportie cu împlinirea poruncilor

ei.

31. Nu căuta desăvârsirea ei prin virtuti omenesti, căci nu se va împlini desăvârsit printr-însele. Desăvârsirea ei e ascunsă în crucea lui Hristos.

32. Legea slobozeniei se cunoaste prin cunostinta adevărată; se întelege prin lucrarea poruncilor; si se împlineste desăvârsit prin mila lui Hristos.

33. Când ne vom sili să împlinim în constiintă toate poruncile lui Dumnezeu, vom întelege că legea Domnului este fără prihană; că se cultivă prin faptele noastre cele bune, dar

fără mila lui Dumnezeu nu este cu putintă să se desăvârsească între oameni.

34. Cei ce nu se socotesc pe ei datornici întregii legi a lui Hristos, cunosc .trupeste legea lui Dumnezeu, „neântelegând nici cele ce zic si nici cele despre care se

rostesc cu tărie”. De aceea ei socotesc că împlinesc legea desăvârsit prin fapte.

35. Un lucru poate fi săvârsit bine la arătare, dar scopul celui ce 1-a săvârsit nu e bun. De asemenea poate fi rău la înfătisare, dar tinta făcătorului poate fi bună. Dar nu numai fapte săvârsesc unii, ci si vorbe grăiesc în chipul în care zis. Căci unii schimbă calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarăsi altii prin scopul evlavios.

36. Pe cel ce îsi ascunde defăimarea si ocara punând înainte laude, cir greu îl pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce sub chipul smereniei, e plin de slava desartă. Acestia acoperind multă vreme adevărul cu minciuna, în cele din urmă sunt dati totusi pe fată prin fapte.

37. Unul făcând un lucru la arătare bun, vatămă pe aproapele său; iar altul nefăcând un asemenea lucru, îl ajută cu gândul.

38. Este o mustrare din răutate sau din răzbunare, si este alta întru frica de Dumnezeu si pentru adevăr.

39. Pe cel ce a încetat de-a mai păcătui si s-a pocăit, nu-1 mai mustra; iar de zici că pentru Dumnezeu îl mustri, mai întâi descopere-ti păcatele tale.

40. începătorul oricărei virtuti este Dumnezeu, precum soarele, al luminii de toate zilele.

41. Când săvârsesti fapte virtuase, adu-ti aminte de Cei ce a zis: „Fără de mine, nu puteti face, nimic”(Ioan 15,5).

42. Prin necazuri si-au gătit oamenii cele bune, după cum prin slava desartă si prin plăcere cele rele.

43. Cel nedreptătit de oameni scapă de păcat, si măsura mâhnirii sale, află sprijin împotriva lui.

44. Cel ce crede în răsplata lui Hristos, pe măsura credintii sale rabdă bucuros toată nedreptatea.

45. Cel ce se roagă pentru oamenii ce-1 nedreptătesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea.

46. E mai bine să fim batjocoriti de oameni decât de draci; dar cel plăcut lui Dumnezeu pe amândoi i-a biruit.

47. Tot binele vine de la Domnul, după o anumită orânduire si pleacă pe ascuns de la cei nemultămitori, nerecunoscători si lenesi.

48. Tot păcatul sfârseste în plăcerea oprită, precum orice virtute într-o mângâiere duhovnicească. Dacă stăpâneste cel dintâi, stârneste pe cele proprii lui; iar dacă stăpâneste cea de a doua, de asemenea pe cele înrudite cu ea.

49. Ocara de la oameni aduce întristare inimii, dar se face pricină de curătie celui ce o rabdă.

50. Nestiinta îndeamnă la împotrivire fată de cele ce sunt de folos si nerusinându-se sporeste numărul păcatelor.

51. Primeste năcazurile, că întru nimic nu te păgubeste în cele ce le ai de mai înainte; dar leapădă lăcomia, căci ai să dai socoteală.

52. După ce ai păcătuit în ascuns, nu încerca să uiti. „Căci toate sunt goale si descoperite pentru ochii Domnului, înaintea Căruia avem să dăm socoteală”(Evr.4,13).

53. Arată-te Stăpânului cu cugetul tău. „Căci omul caută la fată, pe când Dumnezeu priveste în inimă”(1Sam.15,7)

54. Nu cugeta si nu face nimic, fără un scop plăcut lui Dumnezeu. Căci cel ce călătoreste fără scop, va osteni în zadar.

55. Cel ce păcătuieste fără să fie silit, cu greu se pocăieste, pentru că dreptatea lui Dumnezeu este fără de greseală.

56. Întâmplarea dureroasă face pe întelept să-si. Aducă aminte de Dumnezeu, si întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu.

57. Orice suferintă fără voie, să te învete să-ti aduci aminte de Dumnezeu; în acest caz nu-ti va lipsi prilejul spre pocăintă.

58. Uitarea în sine n-are nici o putere, dar se întăreste din pricina negrijii noastre si pe măsura acesteia.

59. Nu zice: ce să fac, căci ceea ce nu voiesc aceea mi se întâmplă să fac. Ci, aducându-ti aminte, cugetă la ceea ce esti dator să faci.

60. Deci fă binele de care-ti aduci aminte; si cel de care nu-ti aduci aminte, se va descoperi tie. Si să nu-ti dai cugetul fără judecată uitării.

61. Scriptura zice că „iadul si pierzarea sunt arătate înaintea Domnului”(Prov.15,11). Acestea le zic despre nestiinta si uitarea inimii.

62. Căci iad este nestiinta, fiindcă amândouă sunt întunecate. Si pierzare este uitarea, pentru că prin ea am pierdut din cele ce le aveam.

63. Ia seama la relele tale, nu la ale altuia; si nu se va jefui de tâlhari casa de lucru a mintii tale.

64. Cel ce nu poartă grijă după puterea lui de toate virtutile, săvârseste un păcat anevoie de iertat; dar rugăciunea si milostenia întorc pe cei ce nu poartă de grijă.

65. Orice întristare după Dumnezeu face parte din fiinta evlaviei. Căci adevărata dragoste se probează prin cele ce-i stau împotrivă.

66. Nu zice că se poate câstiga virtute fără necazuri; căci virtutea neprobată în necazuri, nu este întărită.

67. Gândeste-te la sfârsitul oricărui năcaz fără voie si vei afla în el pieirea păcatului.

68. Multe sunt sfaturile aproapelui spre ceea ce este de folos; dar nimănui nu i se potriveste asa de mult ca judecata constiintei sale.

69. Când cauti tămăduire, ia seama la constiintă si tot ce-tj va spune ea, fă, si vei avea folos.

70. Dumnezeu si constiinta stiu cele ascunse ale fiecăruia, deci prin acestea să primim îndreptarea.

70 b. Cel ce se osteneste fără sfat, e sărac în toate. Iar cel ce aleargă cu nădejde e de două ori bogat.

71. Omul încearcă câte poate după voia sa; iar Dumnezeu le sfârseste după dreptate.

72. De vrei să primesti laudă de la oameni, iubeste mai întâi mustrarea pentru păcate.

73. Oricâtă batjocură va răbda cineva pentru adevărul lui Hristos, va primi însutită slavă de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare.

74. Când un om foloseste pe altul prin cuvinte sau fapte, să stie amândoi că e de fată harul lui Dumnezeu. Iar cel ce nu întelege aceasta, va fi stăpânit de cel ce întelege.

75. Cel ce laudă pe aproapele în chip fătarnic, îl va osândi după o vreme si va fi el însusi rusinat.

76. Cel ce nu cunoaste cursele vrăjmasului, va fi ucis cu usurinta; si cel ce nu stie pricinile patimilor, usor va cădea.

77. Din iubirea de plăcere vine negrija si din negrijă uitare; căci Dumnezeu a dăruit tuturor cunostinta celor de folos.

78. Omul sfătuieste pe aproapele precum stie; iar Dumnezeu lucrează în cel ce aude, precum acela a crezut.

79. Am văzut oameni simpli smerindu-se cu fapta si s-au făcut mai întelepti decât înteleptii.

80. Alt om simplu, auzindu-i pe aceia că sunt lăudati, nu le-a urmat smerenia, ci, umplându-se de slavă desartă pentru simplitatea sa, a căzut în mândrie.

81. Cel ce dispretuieste cunostinta si se laudă cu lipsa de învătătură, nu e simplu numai în cuvânt, ci si în cunostintă.

82. Precum altceva e măiestria cuvântului si altceva priceperea, tot asa altceva este simplitatea în cuvânt si altceva priceperea.

83. Simplitatea cuvintelor nu vatămă pe cel preacuvios, precum nici măiestria cuvintelor pe cel smerit la cuget.

84. Nu zice: nu stiu ce se cuvine si deci sunt nevinovat, dacă nu fac aceea. Dacă le-ai face pe toate câte le stii că sunt bune, ti s-ar descoperi pe urmă si celelalte, cunoscându-se una din cealaltă. De aceea nu-ti foloseste să cunosti cele de al doilea, înainte de împlinirea celor dintâi. Căci „cunostinta îngâmfă”(1Cor.8,1), îndemnând la nelucrare, iar „dragostea zideste”, îndemnând la răbdarea tuturor.

85. Cuvintele dumnezeiestii Scripturi citeste-le prin fapte si nu le întinde în vorbe multe, îngâmfându-te în desert cu simpla lor întelegere.

86 Cel ce a lăsat fapta si se reazămă pe cunostinta simplă, tine în loc de sabie cu două tăisuri, băt de trestie, care în vreme de războiul, cum zice Scriptura (Is.36,6), găureste mâna si strecoară în ea otrava firii înainte de cea a vrăjmasilor.

87. Tot gândul e măsurat si cântărit la Dumnezeu. Căci poate fi cugetat sau cu patimă, sau cumpătat.

88. Cel ce a împlinit o poruncă, să astepte ispita pentru ea. Căci dragostea fată de Hristos se probează prin cele potrivnice.

89. Să nu dispretuiesti a avea grijă de gânduri. Căci lui Dumnezeu nu i se ascunde nici un gând.

90. Când vezi vreun gând că-ti făgăduieste slava omenească, să stii sigur că-ti pregăteste rusine.

91. Vrăjmasul cunoaste dreptatea legii duhovnicesti si de aceea caută numai să câstige consimtirea cugetului. Căci asa fie că-1 va face pe cel căzut în puterea lui să se supună ostenelilor pocăintei, fie că, nepocăindu-se, îl va împovăra cu

năcazuri fără voie. Ba se întâmplă uneori că îl face să lupte si împotriva năcazurilor, ca în viata aceasta să-i înmultească durerile, iar la iesirea sufletului să-1 dovedească necredincios din pricina lipsei de răbdare.

92. Fată de încercările care vin, multi s-au împotrivit în multe chipuri. Dar fără rugăciune si pocăintă, nimenea n-a scăpat de asuprire.

93. Cele rele îsi primesc puterea una de la alta; de asemenea si cele bune cresc”una prin alta si pe cel părtas de ele îl mână si mai mult înainte.

94. Diavolul dispretuieste păcatele cele mici, căci altfel nu poate conduce spre cele mai mari.

95. Rădăcina poftei rusinoase e lauda omenească, precum a neprihănirii e mustrarea pentru păcat, si anume nu numai când o auzim, ci când o si primim.

96. Nimic n-a folosit cel ce s-a lepădat de toate si se îndulceste cu patima. Căci ceea ce făcea prin avutie, face si acum neavând nimic.

97. De asemenea cel ce se înfrânează, dacă agoniseste avere, e frate la cuget cu cel de mai înainte; căci mama lor este aceeasi pentru plăcerea din cuget, iar tatăl este, altul pentru deosebirea patimei.

98. Este câte unul care-si taie o patimă pentru o plăcere mai mare si e slăvit de cei ce nu-i cunosc intentia. Si poate că unul ca acesta nu-si dă seama el însusi de sine, ostenindu-se prosteste.

99. Pricina a tot păcatul este slava desartă si plăcerea. Cel ce nu le urăste pe acestea, nu va desrădăcina patima.

100. „Rădăcina tuturor relelor s-a zis că este iubirea de argint”(Tim.6,10). Dar si aceasta e vădit că se sustine prin acelea.

101. Mintea devine oarbă prin aceste trei patimi: prin iubirea de argint, prin slava desartă si prin plăcere.

102. Câtesitrele sunt, după Scriptură, fiicele lipitoarei(2Prov.30,15) fiind iubite de necumpătare cu iubire de maică.

103. Cunostinta si credinta, tovarăsele firii noastre, nu sunt tocite prin nimic altceva ca prin acelea.

104. Mânia, furia, războaiele, uciderile si tot pomelnicul relelor, din pricina lor au prins atâta putere între oameni.

105. Iubirea de argint, slava desartă si plăcerea trebuiesc urâte ca niste mame ale relelor si ca niste mame vitrege ale virtutilor.

106. Din pricina lor ni s-a poruncit, „să nu iubim lumea si cele din lume”(1Io.2,15). Iar aceasta s-a zis, nu ca să urâm fără judecată făpturile lui Dumnezeu, ci ca să tăiem prilejurile celor trei patimi.

107. „Nimenea, zice Apostolul, slujind în oaste, nu se încurcă cu treburile vietii”(2Tim.2,4).Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie. :

108. Cel ce se mânie pe aproapele pentru avutie, pentru slavă, sau plăcere, încă n-a cunoscut că Dumnezeu chiverniseste lucrurile întru dreptate.

109. Când auzi pe Domnul zicând: „De nu se va lepăda cineva de toate averile lui, nu este vrednic de Mine”(Luc.14,33), nu întelege cuvântul acesta numai despre averi ci si despre toate lucrurile păcatului.

110. Cel ce nu cunoaste adevărul, nu poate nici crede cu adevărat. Căci cunostinta naturală premerge credintii.

111. Precum Dumnezeu a împărtit fiecăreia dintre cele văzute ceea ce e potrivit cu firea ei, asa a împărtit si gândurile omenesti, fie că vrem, fie că nu vrem.

112. Dacă cineva, păcătuind în chip vădit si nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteste că judecata lui va fi fără milă acolo.

113. Cel ce se roagă întru cumintenie rabdă cele ce-i vin asupra-i. Iar cel ce tine minte răul, încă nu s-a rugat curat.

114. De ai fost păgubit, sau ocărât, sau prigonit de cineva, nu lua în seamă cele de fată, ci asteaptă cele viitoare; si vei afla că acela ti-a fost pricină de multe bunătăti, nu numai în vremea de aici, ci si în veacul viitor.

115. Precum celor ce s-au hrănit fără socoteală le foloseste absintul amar, asa celor cu purtări păcătoase le e de folos să pătimească rele. Căci leacurile acestea pe cei dintâi îi face sănătosi, iar pe ceilalti îi pregăteste spre pocăinta.

116. De nu vrei să pătimesti răul, să nu vrei nici să-1 faci, pentru că lucrul dintâi urmează neapărat celui de al doilea. „Căci ce seamănă fiecare, aceea va si secera”(Gal.6,8).

117. Semănând de bună voie cele rele si secerându-le fără de voie, trebuie să ne minunăm de dreptatea lui Dumnezeu.

118. Dar fiindcă s-a rânduit o vreme oarecare între semănat si seceris, nu credem în răsplată.

119. Păcătuind, să nu învinovătesti fapta, ci gândul. Căci dacă mintea nu o lua înainte, nu i-ar fi urmat trupul.

120. E mai rău cel ce săvârseste răul într-ascuns, decât cei ce săvârsesc nedreptate pe fată. Pentru aceasta, acela se va si munci mai rău.

121. Cel ce împleteste viclenii si face răul într-ascuns este, după Scriptură, „sarpe ce sade în cale si muscă copita calului”(Gen.49,17).

122. Cel ce, în acelasi timp, laudă pentru unele pe aproapele, iar pentru altele îl vorbeste de rău, e stăpânit de slava desartă si de pismă. Prin laude încearcă să-si ascundă pisma, iar prin vorbele rele se înfătisează pe sine mai bun decât acela.

123. Precum nu pot paste la un loc oile si lupii, asa nu poate avea milă cel ce îl lucrează cu viclenie pe aproapele.

124. Cel care amestecă pe ascuns în poruncă voia sa, e un desfrânat, cum s-a arătat în întelepciune, si pentru neputinta de-a se înfrâna sufere durere si rusine.

125. Precum nu se îngăduie apa si focul laolaltă, asa nu se îngăduie întreolaltă apărarea si smerenia.

126. Cel care cere iertare de păcate iubeste smerenia cugetului. Iar cel ce osândeste pe altul, îsi pecetlueste relele sale.

127. Nu lăsa păcatul nesters, chiar dacă ar fi cât de mic, ca să nu te tragă pe urmă la rele mai mari.

128. De vrei să te mântuesti, iubeste Cuvântul adevărat si nu lepăda niciodată, fără judecată, mustrarea. .

129. Un cuvânt adevărat a schimbat puii de năpârci si le-a arătat să fugă de mânia ce va să vie (Mt.3,7).

130. Cel ce primeste cuvintele adevărului, primeste pe Dumnezeu Cuvântul. Căci zice: „Cel ce vă primeste pe voi, pe Mine mă primeste”(Mt.10,40).

131. Slăbănogul pogorât prin acoperis (Luc.5,19) este păcătosul mustrat de credinciosi pentru Dumnezeu, si care primeste iertarea pentru credinta acelora.

132. Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-1 mustra pentru lot lucrul.

133. Cel ce se pocăieste asa cum se cuvine, e luat în râs de nebuni. Dar aceasta să-i fie semn de bună plăcere la Dumnezeu.

134. „Cel ce se luptă, se înfrânează de la toate”(1Cor.9,25) si nu se odihneste până nu va pierde Domnul sământa din Babilon.

135. Gândeste-te că patimile de ocară sunt douăsprezece. Dacă iubesti cu voia pe una din ele, aceea va umplea locul celor unsprezece.

136. Păcatul este foc ce arde. Cu cât înlături materia, cu atât se stinge, si cu cât adaugi, va arde mai mult.

137. De ai fost înăltat prin laude, asteaptă ocara. Căci zice: „Cel ce se înaltă pe sine, umili-se-va”(Luc.14.2).

138. Când vom lepăda din cuget tot păcatul de bună voie, vom lua lupta si cu patimile din obisnuintă.

139. Obisnuinta, care o ia înaintea voii si a constiintei, este amintirea fără de voie a păcatelor de mai-nainte. La cel ce se nevoieste, ea e împiedecată să înainteze până la patimă; iar la cel biruitor e răpusă până la momeală

140. Atacul (momeala) este o miscare fără imagini a inimii, care e prinsă îndată de cei încercati, ca într-o strungă.

141. Acolo unde se ivesc chipuri în gând, s-a produs consimtirea. Căci miscarea fără chipuri este un atac nevinovat. Câte unul fuge si de acestea ca busteanul din foc; dar câte unul nu se întoarce până nu arde cu flacără.

142. Nu zi: nu vreau si vine; căci cu sigurantă dacă nu iubesti lucrul însusi, iubesti pricinile lui.

143. Cel ce caută lauda, e supus patimii si cel ce se plânge de necaz, iubeste plăcerea.

144. Gândul celui împătimit de plăcere oscilează ca o cumpănă. Aci plânge si se tânguieste pentru păcate, aci se luptă cu aproapele si i se împotriveste apărându-si plăcerile.

145. Cel ce cearcă toate si retine binele, va fugi pe urmă de tot răul.

146. Bărbatul îndelung răbdător are multă cumintenie; asemenea si cel ce-si apropie urechea de cuvintele întelepciunii.

147. Fără aducerea aminte de Dumnezeu nu poate fi cunostintă adevărată. Căci fără cea dintâi, cea de a doua e mincinoasă.

148. Celui învârtosat la inimă nu-i foloseste cuvântul unei cunostinte mai subtiri, pentru că dacă nu e înfricat, nu primeste durerile pocăintei.

149. Omului blând îi foloseste credinciosia, căci îl face să nu ispitească îndelunga răbdare a lui Dumnezeu si să nu se rănească prin neascultare deasă.

150. Pe omul puternic să nu-1 mustri pentru slavă desartă, ci arată-i viitoarea necinste. Căci în acest chip cel cuminte poate fi mustrat fără greutate.

151. Cel ce urăste mustrarea, se supune” patimii cu voia; iar cel ce o iubeste, va lupta si cu obisnuinta.

152. Nu voi să auzi răutătile străine; căci printr-o asemenea vointă de-a auzi se sapă si în tine trăsăturile răutătilor.

153. Dacă îti intră în urechi cuvinte urâte, mânie-te pe tine însuti si nu pe cel ce le grăieste. Căci dacă urechea e rea, rău e si cel care o poartă.

154. Dacă cineva se nimereste între oamenii care grăiesc desertăciuni, să se socotească pe sine însusi vinovat de asemenea cuvinte; chiar dacă nu are vreo vină proaspătă, are vreuna mai veche.

155. De vezi pe cineva că te laudă cu fătărnicie, asteaptă la vremea sa ocară de la el.

156. Necazurile de acum pune-le alăturea cu bunătătile viitoare, si nicicând descurajarea nu-ti va molesi nevointa.

157. Când, pentru vreo binefacere trupească, lauzi pe vreun om ca bun, uitând de Dumnezeu, acelasi om pe urmă ti se va arăta că e rău.

158. Tot binele vine de la Dumnezeu după orânduirea Lui; si cei care fac un lucru bun sunt slujitorii Lui.

159. Primeste împletirea celor bune si a celor rele, cu gând egal; si Dumnezeu va netezi neegalitătile dintre lucruri.

160. Neegalitatea gândurilor aduce schimbările stărilor proprii. Căci Dumnezeu a rânduit în chip potrivit ca să vie după cele de voie, cele fără de voie.

161 întâmplările sensibile sunt puii celor inteligibile, împlinind cele cuvenite după voia lui Dumnezeu.

162. Din inima împătimită de plăcere, răsar gânduri si cuvinte spurcate. Iar din fum cunoastem materia, care mocneste înăuntru.

163. Zăboveste în cuget si nu vei osteni în încercări. Iar plecând de acolo, rabdă necazurile ce vin asupra-ti.

164. Roagă-te să nu-ti vie încercare; iar când vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una străină.

165. Ia-ti gândul de la orice lăcomie si atunci vei putea să vezi uneltirile diavolului.

166. Cel ce zice că cunoaste toate mestesugurile diavolului, se dă pe sine ca desăvârsit, fără să stie.

167. Când mintea iese din grijile trupesti, vede, în măsura în care iese, lucrăturile vrăjmasilor.

168. Cel purtat de gânduri, e orbit de ele. El vede lucrările păcatului, dar pricinile lor nu le poate vedea.

169. Se poate întâmpla ca unul, împlinind pe fată o poruncă, să slujească în ascuns patimei si prin gânduri păcătoase să strice fapta bună.

170. Prinzându-te începutul vreunui păcat, nu zice: „nu mă va birui pe mine”. Căci întrucât ai fost prins, ai si fost biruit.

171. Tot Ce se naste începe de la ceva mic, si pe măsură ce e hrănit creste.

172.Mestesugirea păcatului e ca o mreajă bine împletită; si cel ce s-a încurcat dintr-o parte, de va fi cu nepăsare, va fi prins întreg.

173. Nu voi să auzi de nenorocirea dusmanilor, căci cei ce ascultă cu plăcere asemenea cuvinte, mănâncă, roadele plănuirii lor.

174. Nu socoti că orice necaz vine peste oameni din pricina păcatelor. pentru că sunt unii bine plăcuti si totusi încercati. E drept că s-a scris: „Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti”. Dar tot asa s-a scris: „Cei ce voiesc să trăiască cucernic în Hristos, prigoniti vor fi”(Tim.3,12).

175. în vreme de. necaz, ia seama la momeala plăcerii. Căci întru cât alină năcazul e bine primită.

176. Unii numesc întelepti pe cei ce deosebesc lucrurile sensibile. Dar întelepti sunt cei ce stăpânesc voile lor.

177. înainte de desrădăcinarea relelor, să nu asculti de inima ta; căci cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le si sporească.

178. Precum sunt serpi ce se întâlnesc în păduri si altii care umblă prin case, asa sunt patimi ce se închipuesc de către cuget, si altele care se lucrează cu fapta, măcar că se preschimbă unele într-altele.

179. Când vezi poftele ce zac înăuntru că se miscă cu putere si cheamă mintea ce vietuieste în liniste, la vreo patimă, cunoaste că mintea s-a ocupat mai înainte cu acestea si le-a adus la faptă si le-a asezat în inimă.

180. Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt, si nu se naste patimă fără gând.

181. De nu vom mai face voile trupului, cum zice Scriptura, usor vor sfârsi în Domnul cele ce zăceau înainte în noi.

182. Idolii consistenti (chipurile) din fata mintii sunt mai răi si mai puternici. Dar cei gânditi sunt pricinuitorii si premergătorii celorlalti.

183. Este un păcat care stăpâneste inima din pricina obisnuintei îndelungate; si este un alt păcat care ne războieste cugetare prin lucrurile de fiecare zi.

184. Dumnezeu judecă faptele după intentiile lor. Căci, zice: „Să-ti dea tie Domnul după inima ta”(Ps.20,5).

185. Cel ce nu stărueste în cercetarea constiintei, nu vrea să primească nici ostenelile trupesti pentru credintă.

186. Constiinta e o carte naturală. Cel ce o ceteste cu fapta, face experienta ajutorului dumnezeiesc.

187. Cel ce nu ia asupra sa de bună voie ostenelile, pentru adevăr, e certat mai aspru de cele fără de voie.

188. Cel ce a cunoscut voia lui Dumnezeu si o împlineste după putere, prin osteneli mici scapă de cele mari.

189. Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune si răbdare, nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încâlci în ele.

190. Domnul e ascuns în poruncile Sale. Si cei ce-L caută pe El, îl găsesc pe măsura împlinirii lor.

191. Nu zice: Am împlinit poruncile si n-am aflat pe Domnul. Căci ai aflat adeseori cunostinta împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine, vor afla pace.

192. Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.

193. Altceva e împlinirea poruncii si altceva e virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.

194. Împlinirea poruncii stă în a împlini ceea ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a făcut.

195. Precum bogătia văzută este una, dar de multe feluri după chipul agonisirii, asa si virtutea este una, dar are multe moduri de activitate.

196. Cel ce înseală pe altii si grăieste cuvinte fără fapte, se îmbogăteste din nedreptate si ostenelile lui vor trece în case străine, cum scrie Scriptura(Prov.5,10).

197. Toate se vor supune aurului, zice; iar gândurile vor fi cârmuite de harul lui Dumnezeu.

198. Constiinta bună se află prin rugăciune, iar rugăciunea curată prin constiintă. Căci una are trebuintă de alta, prin fire.

199. Iacob a făcut lui Iosif haină pestrită. Iar Domnul dăruieste celui blând cunostinta adevărului, precum s-a scris: „Domnul va învăta pe cei blânzi căile Sale”(ps.25,9).

200. Fă totdeauna binele după putere. Iar în vremea lucrului mai mare, nu te întoarce spre cel mai mic. „Căci cel ce se întoarce înapoi, zice, nu este vrednic de împărătia Cerurilor”(Luc.9,62).

A aceluiasi

Despre cei ce-si închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete

în cele scrise mai jos se va respinge de către cei ce cred tare si cunosc adevărul, credinta gresită în faptele din afară.

2. Domnul, vrând să arate că orice poruncă e o datorie, iar pe de altă parte că înfierarea se dă oamenilor în dar pentru sângele Său, zice: „Când veti fi făcut toate cele poruncite vouă, ziceti: slugi netrebnice suntem si ceea ce am fost datori să facem, aceea am făcut”(Luc.17,10). Deci Împărătia Cerurilor nu este plata faptelor, ci harul Stăpânului, gătit slugilor credincioase.

3 Robul nu cere slobozirea ca plată, ci multumeste pentru ea, ca un îndatorat, si o primeste în dar.

4. Hristos a murit, după Scripturi, pentru păcatele noastre si celor ce îi slujesc bine, le dăruieste slobozirea. Căci zice: „Bine, slugă bună si credincioasă, peste putine ai fost credincioasă, peste multe te voiau pune; intră întru bucuria Domnului tău”(Mt.25,21-23).

5. Încă nu e slugă credincioasă cel ce se razimă pe simpla cunostintă; ci cel ce crede prin ascultare lui Hristos, care a poruncit.

6. Cel ce cinsteste pe Stăpânul, împlineste cele poruncite. Iar gresind sau neascultând, rabdă urmările care i se cuvin.

7. Dacă esti iubitor de învătătură, fă-te iubitor si de osteneală. Căci simpla cunostintă îngâmfă pe om.

8. Încercările, care ne vin pe neasteptate, ne învată cu bun rost, să fim iubitori de osteneală si ne atrag, chiar dacă nu vrem, la pocăintă.

9. Necazurile, care vin asupra oamenilor, sunt roadele păcatelor proprii. Iar dacă le răbdăm prin rugăciune, ne vom bucura iarăsi de venirea lucrurilor bune.

10. Unii oameni, fiind lăudati pentru virtute, s-au lăsat cuceriti de plăcere, iar plăcerea aceasta nutrită de slava desartă au socotit-o mângâiere. Altii, mustrati pentru păcat, s-au umplut de durere, si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a păcatului.

11. Toti aceia cari, pentru faptul că se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebăgători de samă, socotesc că se îndreaptă din fapte, trupesti. Si toti cei cari, rezemându-se pe simpla cunostintă, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostintă, se,

sesc.cu mult mai neîntelepti decât aceia.

12. Cunostinta fără faptele, care urmează din ea, nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru.

13. Adeseori, din negrija pentru fapte; se întunecă si cunostinta. Căci lucrurile, a căror împlinire a fost nesocotită, s-au sters în parte si din amintire.

14. Scriptura de aceea ne îndeamnă să dobândim cunostinta lui Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.

15. Când împlinim poruncile la arătare, luăm cele cuvenite de la Domnul, pe măsura acestei împliniri; dar ne folosim după scopul ce-1 urmărim,

16. Cel ce vrea să facă ceva si nu poate, e socotit de către cunoscătorul de inimi, Dumnezeu, ca si când ar fi făcut. Iar aceasta trebuie să o întelegem atât cu privire la cele bune, cât si la cele rele.

17. Mintea fără trap face multe lucruri bune si rele. Dar trupul fără minte nu poate face nici una din acestea, deoarece legea slobozeniei se cunoaste înainte de faptă.

18. Unii, neîmplinind poruncile, socotesc că cred drept. Altii, împlinindu-le, asteaptă împărătia ca o plată datorată. Si unii si altii gresesc fată de adevăr.

19. Stăpânul nu datorează plată robilor; dar iarăsi nici cei ce nu slujesc drept nu dobândesc slobozenia.

20. Dacă Hristos a murit pentru noi, după scripturi si nu mai trăim nouă însine, „ci Aceluia care a murit si a înviat pentru noi”)2Cor.5,15), vădit este că suntem datori să-I slujim până la moarte. Cum vom socoti asa dar înfierea ca ceva ce ni se datorează?

21. Hristos e Stăpân prin fiintă si Stăpân prin opera de mântuire, deoarece, neexistând noi, ne-a făcut, iar murind din pricina păcatului, ne-a răscumpărat prin sângele Său si celor ce cred le-a dăruit harul.

22. Când auzi Scriptura zicând că Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale”(Ps.62,13), să nu întelegi că e vorba de fapte de o vrednicie egală cu Gheena sau cu Împărătia, ci că Hristos va răsplăti faptele necredintei în El sau ale credintii, nu ca un schimbător care cântăreste pretul lucrurilor de schimb, ci ca Dumnezeu, Ziditorul si Răscumpărătorul nostru.

23. Cei ce ne-am învrednicit de baia nasterii de a doua,săvârsim faptele bune nu pentru răsplată, ci pentru păzirea curăteniei dată nouă.

24. Tot lucrul bun, pe care-1 săvârsim prin firea noastră, ne face să ne retinem de la răul contrar, dar nu ne ‘poate adăuga un spor de sfintenie, fără har.

25. Cel ce se înfrânează, se retine de la lăcomia H pântecelui; cel ce dispretuieste avutia, de la zgârcenie; cel linistit, de la vorbărie; cel curat, de la iubirea de plăceri; cel cuviincios, de la desfrânare; cel ce se ajunge cu ce are, de la iubirea de argint; cel blând, de la turburare; cel cu cuget smerit, de la slavă desartă; cel supus, de la iubirea de vrajbă; c el ce mustra, de la fătărie. De asemenea cel ce se roagă, e străin de deznădejde; săracul, de multă avutie; mărturisitorul, de tăgăduire; mucenicul, de slujirea la idoli. Vezi cum toată virtutea săvârsită până la moarte, nu e altceva decât retinerea de la păcat. Iar retinerea de la păcat e un lucru al firii, nu ceea ce aduce răsplata împărătiei.

26. Omul de abia păzeste cele ale firii lui. Hristos însă, prin cruce, dăruieste înfierea.

27. Este o poruncă restrânsă si este alta cuprinzătoare. Prin cea dintâi, se porunceste să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua, se porunceste lepădarea de toate avutiile.

28. Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab la minte; si este o altă lucrare a păcatului, care semăna cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci el stie folosul amândurora.

29. Cel ce vrea să străbată marea spirituală, rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează si se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu va putea.

30. Linistirea e retinerea de la rele. Iar de-si va lua „cineva cu sine si cele patru virtuti, pe lângă rugăciune, nu va avea. alt ajutor mai sigur spre starea de nepătimire.

31. Nu se poate linisti mintea fără trup, precum nu poate fi surpat zidul dintre ele, fără linistire si rugăciune.

32. „Trupul pofteste împotriva duhului si duhul împotriva trupului”(Gal.5,17). Iar cei ce umblă în duh nu vor împlini pofta trupului.

33. Nu există rugăciune desăvârsită fără o chemare a mintii. Iar cugetul care strigă neîmprăstiat, va fi auzit de Domnul.

34. Mintea care se roagă neîmprăstiat, strâmtorează si frânge inima; iar „inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi”(Ps.50,19).

35. Rugăciunea încă se numeste virtute, desi e maica virtutilor. Căci le naste pe acelea prin împreunarea cu Hristos.

36. Tot ce am săvârsi fără rugăciune si nădejde bună, ne este pe urmă vătămător si fără pret.

37. Când auzi că „cei de pe urmă vor fi întâi si cei dintâi vor fi pe urmă”, întelege pe cei părtasi de virtuti si pe cei părtasi de dragoste. Căci iubirea e cea din urmă dintre virtuti, după rând, dar e cea dintâi dintre toate, după cinste,

vădindu-le pe cele care s-au născut înaintea ei, ca fiind cele de pe urmă.

38. Dacă, în vreme ce te rogi, te copleseste trândăvia, sau esti supărat în diferite chipuri de păcat, adu-ti aminte de moarte si de muncile înfricosate. Dar e mai bine să te lipesti de Dumnezeu prin rugăciune si nădejde, decât să te gândesti la lucruri dinafară, chiar dacă sunt de folos.

39. Niciuna din virtuti nu deschide singură, prin sine, usa firii noastre, dacă nu sunt împletite toate întreolaltă.

40. Nu e înfrânat cel ce se nutreste cu gânduri. Căci chiar de sunt folositoare, nu-s mai folositoare ca nădejdea.

41. Păcat spre moarte este tot păcatul nepocăit. Chiar, de s-ar ruga un Sfânt pentru un asemenea păcat al altuia, nu e auzit.

42. Cel ce se pocăieste cum se cuvine nu va respinge osteneala pentru păcatele vechi, ci îsi va câstiga printr-însa îndurarea lui Dumnezeu.

43. Dacă, suntem datori să facem în fiecare zi toate câte le are firea noastră bune, ce vom da lui Dumnezeu în schimb, pentru relele pe care le-am făcut mai înainte?

44. Orice prisos de virtute am adăuga astăzi, el e o dovadă a ne grijii trecute, nu un drept la răsplată.

45. Cel ce se turbură cu mintea si e linistit cu trupul, este asemenea celui turburat trupeste si împrăstiat cu mintea.

46. Turburarea de bună voie fie a mintii, fie a trupului, o sporeste pe cealaltă, cea a mintii pe cea trupească si cea a trupului pe cea a mintii. Căci împreunarea lor dă nastere unui rău si mai mare.

47. Mare virtute e a răbda cele ce vin asupra noastră si a iubi pe cei ce ne urăsc, după cuvântul Domnului(Mt.5,44).

48. Dovada iubirii nefătarnice e iertarea nedreptătilor.

49. Nu pot fi iertate din inimă greselile cuiva, fără cunostintă adevărată. Căci aceasta îi arată fiecăruia toate greselile câte le face.

50. Nu vei pierde nimic din tot ce vei ierta pentru Domnul, căci la timpul cuvenit îti vor veni înmultite.

51. Când mintea uită de scopul cinstirii de Dumnezeu, fapta văzută a virtutii îsi pierde valoarea.

52. Dacă fapta rău. plănuită îi este stricăcioasă oricui, cu mult mai mult celor ce nu au grijă de amănuntele ei.

53. Filosofează cu fapta despre voia omului si despre răsplata lui Dumnezeu. Căci stiinta nu e mai înteleaptă sau mai folositoare decât fapta.

54. Ostenelilor pentru evlavie le urmează mângâierea. Iar aceasta o cunoastem prin legea lui Dumnezeu si prin constiintă.

55. Unul a primit un gând si 1-a tinut fără multă socoteală. Altul 1-a primit si 1-a confruntat cu adevărul. E de întrebat care dintre ei a lucrat cu mai multă evlavie?

56. Răbdarea năcazurilor e semnul cunostintei adevărate; la fel neînvinovătirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii.

57. Cel ce face binele si caută răsplata, nu slujeste lui Dumnezeu, ci voii sale.

58. Cel ce a păcătuit, nu va putea scăpa de răsplată, decât printr-o pocăintă corespunzătoare cu greseala.

59. Unii spun: „Nu putem face binele, dacă nu primim în chip simtit harul Duhului”.

60. Aceasta o spun pentru că, zăcând pururea în plăceri, prin libera lor hotărâre, renuntă ca niste neajutorati la ceea ce le este dat cu putere

61. Căci celor botezati în Hristos li s-a dăruit harul în chip tainic; dar el lucrează în ei pe măsura împlinirii poruncilor. Harul nu încetează de a ne ajuta în chip ascuns; dar ia de noi să facem sau să nu facem binele pentru care i puterea.

62. Mai întâi harul trezeste în chip dumnezeesc constiinta. Aceasta îi face si pe cei făcători de rele să se căiască si să placă lui Dumnezeu.

63. El e ascuns de asemenea în învătătura ce ne-o dă aproapele. Iar uneori se iveste în cuget si prin cetire; sau învată mintea prin cugetarea naturală despre adevărul lui. Dacă deci vom ascunde talantul acestei cugetări, vom intra în chip itit întru bucuria Domnului.

64. Cel ce cere lucrările Duhului înainte de împlinirea poruncilor e asemenea robului cumpărat cu bani, care, îndată a fost comparat, cere deodată cu pretul si scrisoarea de slobozire.

65. Cel ce socoteste necazurile venite dinafară ca aduse de dreptatea lui Dumnezeu, acela căutând pe Domnul, a aflat deodată cu dreptatea Lui si cunostinta.

66. Dacă vei întelege ce zice Scriptura, că „în tot pământul stăpânesc judecătile lui Dumnezeu”(Ps.105,7), orice întâmplare ti se va face învătător spre cunostinta de Dumnezeu.

67. Fiecare întâmpină ceea ce îi vine, după ideea sa. Dar numai Dumnezeu stie cum i se potriveste fiecăruia ceea ce vine.

68. Când suferi vreo ocară de la oameni, cugetă îndată la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lăsa neîntristat si netulburat; iar slava credincios si nesupus osândei, când va veni.

69. Când esti lăudat de multime, după bunăvointa lui Dumnezeu, să nu amesteci nimic semet în ceea ce ti-a hărăzit Domnul, ca nu cumva schimbându-te, să cazi în starea dimpotrivă.

70. Sământa nu va creste fără pământ si apă; iar omul nu se va folosi fără osteneli de bună voie si fără ajutor dumnezeiesc.

71. Fără nor nu vine ploaie, iar fără constiintă bună nu poti plăcea lui Dumnezeu.

72. Nu respinge învătătura, chiar dacă esti foarte cuminte. Căci iconomia lui Dumnezeu e mai folositoare ca întelepciunea noastră.

73. Când inima e miscată de vreo plăcere de la locul ostenelilor de bună voie, devine anevoie de retinut, asemenea unui bolovan foarte greu, ce se rostogoleste la vale.

74. Precum un vitel nedeprins, alergând după iarbă, ajunge la loc mărginit de prăpăstii din amândouă părtile, la fel se află sufletul pe care gândurile l-au desfăcut pe-ncetul de locul său.

75. Când mintea, dobândind bărbătie în Domnul, desface sufletul de obisnuinte învechite, atunci inima e chinuită de minte si de patimă, ca de niste călăi, care o trag încoace si încolo.

76. Precum cei ce plutesc pe mare rabdă cu plăcere arsura soarelui, la fel cei ce urăsc păcatul, iubesc mustrarea. Pentru că cea dintâi se împotriveste vântului, cea de-a doua patimilor.

77. Precum fuga în timpul iernii sau Sâmbăta (Mt.24,20) aduce durere trupului si întinare sufletului, la fel răscoala patimilor în trupul îmbătrânit si în sufletul sfintit.

78. Nimenea nu e atât de bun si de milos ca Domnul; dar nici El nu iartă pe cel ce nu se pocăieste.

79. Multi ne întristăm pentru păcate; dar primim cu plăcere cauzele lor.

80. Sobolanul, care se târâie sub pământ, fiind orb nu poate vedea stelele; la fel cel ce nu crede lui Dumnezeu în privinta celor vremelnice, nu poate crede nici în privinta celor vesnice.

81. Cunostinta adevărată s-a dăruit oamenilor de către Dumnezeu, ca har înainte de har; si ea învată pe cei te se împărtăsesc de ea, să creadă înainte de toate în Cel ce le-a dăruit-o.

82. Când sufletul care a păcătuit nu primeste necazurile ce vin asupra-i, atunci îngerii zic despre el: „Am doftorit Babilonul si nu s-a vindecat”(Ieremia 51,9).

83. Mintea, care a uitat de cunostinta adevărată se luptă pentru cele protivnice, ca pentru unele ce-i sunt de folos.

84. Precum focul nu poate zăbovi în apă, tot asa nici gândul urât în inima iubitoare de Dumnezeu. Căci tot-cel ce iubeste pe Dumnezeu, iubeste si osteneala. Iar osteneala de, bună voie e vrăjmasă plăcerii prin fire.

85. Patima ajungând stăpână peste fapte cu ajutorul vointei, se impune pe urmă silnic si dacă nu vrea cel părtas de ea.

86. De vin asupra noastră gânduri fără voie, să fim siguri că iubim cauzele lor, iar de vin gânduri cu voia, iubim si lucrurile spre care se îndreaptă.

87. Părerea de sine si îngâmfarea sunt pricini ale hulirii; iar iubirea de argint si slava desartă sunt pricini ale neîndurării si ale fătărniciei.

88. Când diavolul vede că mintea s-a rugat din inimă, aduce ispite mari si răutăcios uneltite. Căci nu vrea să stingă virtuti mici prin ispite mari.

89. Un gând care zăboveste arată împătimirea omului. Iar dacă e alungat repede, arată războiul si împotrivire.

90. Trei sunt locurile spirituale, la care vine mintea când se schimbă: cel după fire, cel mai presus de fire si cel împotriva firii. Când vine la locul după fire, se descopere pe sine ca pricina gândurilor rele si-si mărturiseste lui Dumnezeu păcatele, recunoscând pricinile patimilor. Când vine la locul cel împotriva firii, uită de dreptatea lui Dumnezeu si se războieste cu oamenii pe motiv că o nedreptătesc. Iar când e ridicată la locul mai presus de fire, află roadele Duhului Sfânt, pe care le-a arătat Apostolul: iubire, bucurie, pace (Gal.5,22) si cele următoare; si stie că Bacă alege grijile trupesti, nu poate rămâne acolo. Dar dacă se desparte de locul acela, cade în păcat,si în necazurile care urmează păcatului, chiar dacă nu îndată, dar desigur la vremea sa, când stie dreptatea lui Dumnezeu.

91. Atâta adevăr se cuprinde în cunostinta fiecăruia, câtă sigurantă îi dau blândetea, smerenia si dragostea.

92. Tot cel ce s-a botezat după dreapta credintă a primit tainic tot harul. Dar se umple de cunostinta sigură a acestui fapt, după aceea, prin lucrarea poruncilor

93. Porunca lui Hristos, împlinită cu constiintă, dăruieste mângâiere după multimea durerilor inimii. Dar fiecare din acestea vine la timpul său.

94. Roagă-te stăruitor la orice lucru, ca unul ce nu poti : nimic fără ajutorul lui Dumnezeu.

95. Nimic nu ajută mai mult lucrării ca rugăciunea; si pentru a câstiga bunăvointa lui Dumnezeu, nimic nu e mai de folos ca ea.

96. Toată lucrarea poruncilor se cuprinde în ea. Căci nimic nu stă mai sus ca dragostea de Dumnezeu.

97. Rugăciunea neîmprăstiată e semn de iubire fată de Dumnezeu la cel ce stăruie în ea. Negrija de ea si împrăstierea ei, e dovada iubirii de plăceri.

98. Cel ce priveghează, rabdă si se roagă nestrâmtorat, împărtăseste în chip vădit de Duhul Sfânt. Iar cel ce e strîmtorat în acestea, dar rabdă totusi cu voia, primeste si el îndată ajutor.

99. O poruncă se vădeste mai aleasă ca alta. De aceea există si o credintă mai sigură că altă credintă.

100. Este o credintă din auz, după Apostol (Rom.10,17), si este o credintă, care e adeverirea lucrurilor nădăjduite (Evr.11,1).

101. Bine este să folosim prin cuvinte pe cei care întreabă; dar mai bine e să conlucrăm cu ei prin rugăciune si virtute. Căci cel ce, prin acestea, se aduce pe sine la Dumnezeu, ajută si aproapelui.

102. Dacă vrei să-1 folosesti fără vorbă multă pe iubitorul de învătătură, îndeamnă-1 la rugăciune, la credintă dreaptă si la răbdarea năcazurilor. Căci prin acestea se dobândesc toate celelalte virtuti.

103. Pentru lucrurile, pentru care si-a pus cineva nădejdea în Dumnezeu, nu se mai războieste cu aproapele.

104. Dacă, potrivit Scripturii, tot ce ni se întâmplă fără voie îsi are pricina în cele săvârsite cu voia, nimeni nu e atât de dusman omului, ca el însusi.

105. Tuturor relelor le premerge nestiinta; iar a doua după nestiintă e necredinta.

106. Fugi de ispită prin răbdare si prin rugăciune. Căci dacă i te împotrivesti fără acestea, vine asupra-ti si mai năvalnic. ‘

107. Cel blând pentru Dumnezeu e mai întelept decât cei întelepti si cel smerit cu inima e mai puternic decât cei puternici. Căci ei poartă jugul lui Hristos întru cunostintă (Mt.11,29).

108. Toate câte le grăim sau le săvârsim fără rugăciune, ni se arată pe urmă sau gresite sau vătămătoare, si ne dovedesc lipsiti de cunostintă, prin lucrurile care urmează.

109. Unul singur e drept din fapte, din cuvinte si din gânduri. Din credintă însă, din har si din pocăintă, sunt multi

110. Precum celui ce se pocăieste îi e străină cugetarea semeată, asa celui ce păcătuieste de bună voie îi e cu neputintă cugetarea smerită.

111. Cugetarea smerită nu e o osândire a noastră din partea constiintei, ci cunostinta harului lui Dumnezeu si a compătimirii Lui.

112. Ceea ce e casa văzută pentru aerul obisnuit, aceea este mintea ratională pentru harul dumnezeiesc. Cu cât scoti mai mult materia afară, cu atât mai mult năvăleste acela înăuntru; si cu cât o mâni pe aceasta mai mult înăuntru, cu atât mai mult se retrage acela.

113. Materia casei sunt vasele si mâncărurile; iar materia mintii, slava desartă si plăcerea.

114. Nădejdea în Dumnezeu face inima largă; iar grija trupească o îngustează.

115. Harul Duhului e unul si neschimbat; dar lucrează care precum voieste.

116. Precum ploaia, curgând în pământ, dă plantelor calitatea lor proprie, celor dulci dulceata si celor acre acreala, harul, intrând în inimile credinciosilor, le dăruieste lucrările care se potrivesc ca diferitele virtuti. :

117. Celui ce flămânzeste pentru Hristos, harul i se face hrană; celui ce însetează, băutură preadulce; celui ce tremură de frig, haină; celui ostenit, odihnă; celui ce se roagă, deplină încredintare; celui ce plânge, mângâiere.

118. Deci când auzi Scriptura spunând, despre Duhul Sfânt că s-a coborât peste fiecare dintre Apostoli, sau că a năvălit asupra unui prooroc, sau că lucrează, sau se întristează, sau se stinge, sau se mânie; si iarăsi că unii au pârga Duhului, altii sunt plini de Duh Sfânt, să nu cugeti la vreo tăiere, sau la vreo prefacere sau la vreo schimbare a Duhului, ci crede, după cum am spus mai înainte, că el e neschimbat si atotputernic. De aceea, el rămâne în lucrări ceea ce este, dar în acelasi timp salvează în fiecare, în chip dumnezeiesc, ceea ce trebuie salvat. Căci el se revarsă peste cei botezati în chip desăvârsit, asemenea soarelui, dar fiecare dintre noi se luminează în măsura în care, urându-si patimile care-1 întunecă, le smulge din sine; precum de asemenea se întunecă în măsura în care, iubindu-le, cugetă la ele.

119. Cel ce urăste patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea.

120. Când suntem stăpâniti de gânduri rele, să ne învinovătim pe noi însine, si nu păcatul strămosesc (Ps.62,10).

121. Rădăcinile gândurilor sunt păcatele văzute, pe care le săvârsim cu mîinile, cu picioarele si cu gura.

122. Nu poate sta de vorbă cu patima în minte, cel ce nu iubeste pricinile ei.

123. Căci cine stă la târguiala cu slava desartă, dacă dispretuieste rusinea? Sau cine se tulbură pentru ocară, dacă iubeste umilinta? Cine primeste plăcerea trupească, având inimă zdrobită si smerită? Sau cine se îngrijeste si se luptă pentru cele vremelnice, dacă crede în Hristos?

124. Cel care, dispretuit fiind de cineva, nu se gâlceveste cu cel ce-l dispretuieste, nici cu cuvântul, nici cu gândul, a dobândit cunostintă adevărată si arată credintă tare Stăpânului.

125. Mincinosi sunt fiii oamenilor, care stau în cumpănă de-a face nedreptate. Dar Dumnezeu păstrează pe seama fiecăruia ceea ce este drept.

126. Dacă nici cel ce nedreptăteste nu ajunge la vreun prisos, nici cel nedreptătit nu e lipsit de ceva, omul trece ca o umbră, si deci în desert se tulbură (Ps.39,7)

127. Când vezi pe cineva îndurerat de multe ocări, cunoaste că, după ce s-a umplut de gânduri de-ale slavei desarte, seceră acum cu scârbă spicele semintelor din inimă.

128. Cel ce s”a bucurat de plăcerile trupesti mai mult decât trebuie, va plăti prisosul cu osteneli însutite.

129. Mai marele e dator să spună supusului ceea ce e dator să facă; iar dacă nu e ascultat, să-i vestească venirea relelor.

130. Cel ce este nedreptătit de cineva si nu cere de la cel ce 1-a nedreptătit ceea ce i se datorează, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua însutit în veacul acesta si va mosteni viata vesnică.

131. Aducerea aminte de Dumnezeu face să se nască în inimă osteneala si durerea pentru cinstirea lui; si tot cel ce uită de Dumnezeu caută plăcerea si fuge de durere.

132. Nu zice că cel izbăvit de patimi nu mai poate avea necazuri. Căci chiar dacă nu pentru el, e dator totusi să aibă necazuri pentru aproapele.

133. Când vrăjmasul are în stăpânire multe zapisuri de ale păcatelor uitate, îl sileste pe datornic să le săvârsească si prin aducerea aminte, folosindu-se cu viclean mestesug de legea păcatului.

134. Dacă vrei să-ti amintesti neîncetat de Dumnezeu, .nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabdă-le ca pe unele ce vin după dreptate. Căci răbdarea lor trezeste si înviorează amintirea prin fiecare întâmplare. Iar respingerea lor micsorează durerea si osteneala spirituală a inimii si prin aceasta produce uitarea.

135. Dacă vrei ca Domnul să-ti acopere păcatele, să nu-ti arăti oamenilor virtutile. Căci ceea ce facem noi cu acestea, aceea face Dumnezeu cu acelea.

136. Ascunzându-ti virtutea, nu te mândri, ca si când ai împlini dreptatea. Căci dreptatea nu stă numai în a ascunde cele frumoase, ci si în a nu gândi nimic din cele oprite.

137. Nu te bucura când faci bine cuiva, ci când rabzi dusmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum urmează noptile zilelor, asa urmează răutătile binefacerilor.

138 Slava desartă, iubirea de argint si plăcerea nu lasă facerea de bine nepătată, dacă nu s-au topit mai înainte prin frica lui Dumnezeu.

139” în durerile fără voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocăintă pe cel ce le rabdă si izbăveste de muncile vesnice.

140 Unii, împlinind poruncile, gândesc să le pună în cumpănă cu păcatele. Iar altii îsi câstigă bunăvointă lui Dumnezeu prin jertfa Celui ce a murit pentru păcatele noastre. E de întrebat care dintre acestia cugetă drept?

141. Frica Gheenei si dragostea Împărătiei dau puterea de a răbda necazurile. Iar aceasta nu vine de la noi însine, ci de la Cel ce cunoaste gândurile noastre.

142. Cel ce crede în cele-viitoare se înfrânează de la plăcerile de aici fără a face pe învătătorul. Iar cel care nu crede, caută plăcerea si fuge de durere.

143. Să nu zici: cum se va deda săracul plăcerii, neavând cele ce o pricinuiesc? Căci cineva poate să se dedea plăcerii prin gânduri, în chip si mai ticălos.

144. Altceva e cunostinta lucrurilor si altceva cunoasterea adevărului. Pe cât se deosebeste soarele de lună, pe atât e mai de folos cea de a doua decât cea dintâi.

145. Cunostinta lucrurilor creste în proportie cu împlinirea poruncilor; iar cunoasterea adevărului, pe măsura nădejdii în Hristos.

146. De vrei asadar să te mântuiesti si să vii la cunostinta adevărului, încearcă totdeauna să te ridici peste lucrurile ce cad sub simturi si să te lipesti de Dumnezeu numai prin nădejde. Căci în felul acesta, privind uneori pe alături fără să vrei, vei afla Domnii si Stăpânii răsboindu-te prin atacurile ce le vor da asupra ta. Dar biruindu-le prin rugăciune si rămânând cu bună nădejde, vei stărui în harul lui Dumnezeu, care te izbăveste de urgia viitoare.

147. Cine întelege ceea ce a spus în chip tainic sfântul avei, că lupta noastră e împotriva duhurilor răutătii(Ef.6,12), va întelege si parabola Domnului, prin care a arătat că trebuie să ne rugăm neîncetat si să nu ne lenevim (Lc.18,1).

148. Legea porunceste figurat să lucrăm sase zile, iar a saptea să ne odihnim. Lucrarea sufletului stă în facerea de bine prin bani si lucruri. Iar odihna lui, în a vinde toate si a le da săracilor, după cuvântul Domnului. Si cel ce ajuns astfel la odihnă prin lepădarea de averi, petrece în nădejdea mintală. La această odihnă ne îndeamnă si Pavel să intrăm cu sârguintă, zicând: „Să ne silim să intrăm la această odihnă”(Mt.19,21).

149. Acestea le-am spus, nu nesocotind cele viitoare, nici hotărând că aici este răsplata obstească, ci fiindcă trebuie să avem întâi harul Duhului Sfânt lucrând în inimă si apoi să intrăm, pe măsura vredniciei noastre, în împărătia Cerurilor. Aceasta descoperind-o si Domnul a zis: „Împărătia Cerurilor este înăuntru vostru!(Evr.4,11). Dar a spus-o si Apostolul: „Credinta e adeverirea celor nădăjduite”(Lc.17,21) si iarăsi: „Alergati asa ca să o luati”(1Cor.13,5) si iarăsi: „Cercetati-vă pe voi însivă de sunteti în credintă. Sau nu cunoasteti că Iisus Hristos locuieste în voi? Afară numai dacă nu sunteti crestini netrebnici”.

150. Cel ce cunoaste adevărul nu se împotriveste necazurilor, care vin asupra lui. Căci stie că-1 conduc pe om spre frica de Dumnezeu.

151. Păcatele de odinioară, pomenite special după chipul lor, vatămă pe cel cu bună nădejde. Căci dacă îi apar în cuget însotite de întristare, îl desfac de nădejde, iar dacă i se zugrăvesc fără întristare, îsi întipăresc din nou vechea întinăciune.

152. Când mintea, prin lepădarea de sine, se tine strâns numai de gândul nădejdii,2 vrăjmasul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăveste păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept. Căci făcând vrăjmasul acesta, de va fi omul luminat si urâtor de patimi, se va întuneca, turburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi încă încetosat si iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea pătimase cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire, ci început de păcătuire.

153. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire fără osândă, nu pomeni special, după chipul lor, greselile, ci rabdă cu bărbătie urmările lor.

154. întâmplările dureroase vin asupra noastră pentru păcatele făcute mai-nainte, fiecare greseală aducând după sine ceea ce se leagă de firea ei.

155. Cel ce cunoaste si stie adevărul, nu se mărturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor săvârsite, ci prin răbdarea celor ce vin pe urmă asupra lui.

156. Când respingi durerea si ocara, nu făgădui că te vei pocăi prin alte virtuti. Căci slava desartă si fuga de dureri obisnuiesc să slujească păcatului chiar si prin cele de-a dreapta (prin virtuti).

157. Precum virtutile obisnuesc să se nască din dureri si din ocări, asa păcatele se nasc din plăceri si laude.

158. Orice plăcere trupească vine dintr-o lenevire de mai-nainte. Iar lenevia se naste din necredintă.

159. Cel ce zace sub păcat nu poate birui singur cugetul trupesc. Căci atâtarea se miscă fără odihnă în mădularele sale.

160. De suntem pătimasi, trebuie să ne rugăm si să ne supunem. Căci de abia cu ajutor ne putem război cu obisnuintele păcatului.

161. Cel ce-si loveste voia cu supunerea si cu rugăciunea, este luptător cu bun mestesug, vădind lupta mintală pe care o poartă, prin retinerea de la cele supuse simturilor.

162. Cel ce nu-si uneste voia sa cu Dumnezeu se poticneste în faptele sale si cade în mâinile vrăjmasilor.

163. Când vezi doi răi, având dragoste unul fată de altul, cunoaste că fiecare ajută să se împlinească voia celuilalt.

164. Cel ce cugetă semet si cel ce iubeste slava desartă se însotesc cu plăcere unul cu altul. Căci cel dintâi laudă pe iubitorul de slavă desartă, care-i cade înainte slugarnic; iar celalalt măreste pe cel cu cuget semet, care-1 laudă într-una.

165. Cel ce ascultă cu dragoste de adevăr scoate folos din amândouă părtile: pentru cele bune primind mărturie, se face si mai grabnic la ele; pentru cele rele fiind mustrat, e silit să se pocăiască. După sporirea noastră trebuie să ne fie si viata; si după viată suntem datori să înăltăm lui Dumnezeu rugăciunile noastre.

166. Bine este să tinem porunca cea mai cuprinzătoare si să nu ne îngrijim de nimic în parte, ca astfel să nu trebuiască nici să ne rugăm pentru ceva aparte, ci să cerem numai împărătia lui Dumnezeu, după cuvântul Domnului(Mt.6,33). Iar dacă ne îngrijim de fiecare trebuintă, suntem datori să ne si rugăm pentru fiecare. Căci cel ce face sau se îngrijeste de ceva fără rugăciune, nu se află pe drumul cel bun care duce spre sfârsitul lucrului. Aceasta e ceea ce a spus Domnul:”Fără mine nu puteti face nimic”(Io.15,5).

167. Cel ce nesocoteste poruncă rugăciunii, cade în neascultări si mai rele, una predându-1 alteia, ca legat în lanturi.

168. Cel ce primeste necazurile de acuma, în nădejdea bunătătilor de mai târziu, a aflat cunostinta adevărului si se va izbăvi repede de mânie si întristare.

169. Cel ce primeste reaua pătimire si necinstea pentru adevăr umblă pe calea apostolilor, luând crucea si încingându-se cu lanturi. Iar cel ce încearcă să aibă grijă de inima sa fără acestea, rătăceste cu mintea si cade în ispitele si cursele diavolului.

170. Nu poate birui cel ce se războieste nici gândurile rele, fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără gânduri. Căci când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem prinsi prin cealaltă de către amândouă.

171. Cel ce se luptă cu oamenii, de frica relei pătimiri si a ocărilor, sau va pătimi aici necazuri si mai multe, sau va fi muncit fără milă în veacul viitor.

172. Cel ce vrea să fie ferit de orice întâmplare rea e dator să-si încredinteze toate trebile lui Dumnezeu prin rugăciune; apoi mintea lui să se tină strâns de nădejdea în El, iar grija pentru lucrurile supuse simturilor să o nesocotească cu toată puterea.

173. Când află diavolul pe un om, prins fără trebuintă de cele trupesti, mai întâi îi răpeste trofeele cunostintei, pe urmă îi taie nădejdea în Dumnezeu cum i-ar tăia capul.

174. Dacă ocupi vreodată pozitia întărită a rugăciunii curate, nu primi în acea vreme cunostinta lucrurilor, ridicată în fata ta de vrăjmasul, ca să nu pierzi ceea ce e mai de pret. Căci mai bine este să-1 săgetăm eu săgetile rugăciunii, stând închisi în cetătuia noastră, decât să stăm de vorbă cu el, care ne aduce daruri, uneltind să ne desfacă de rugăciunea împotriva lui.

175. Cunostinta lucrurilor foloseste omului în vreme de ispită si de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune îl păgubeste.

176. Dacă ti s-a rânduit să înveti întru Domnul si nu esti ascultat, întristează-te cu mintea, dar nu te turbura la arătare. Căci întristându-te nu vei fi osândit cu-cel neascultător. Dar turburându-te, vei fi ispitit prin acelasi lucru.

177. în vremea tâlcuirii, să nu ascunzi cele ce privesc pe cei de fată povestindu-le lucrurile cuviincioase si vrednice de laudă mai lămurit, iar pe cele greu de auzit, mai acoperit.

178. Celui ce nu se află în ascultarea ta să nu-i aduci greseala în fată. Căci aceasta tine mai mult de stăpânire, decât de sfătuire.

179. Cele spuse la plural se fac tuturor de folos, arătând fiecăruia în constiintă cele ale sale.

180. Cel ce vorbeste drept e dator si el să fie plin de multumire, ca unul ce primeste cuvintele de la Dumnezeu. Căci adevărul nu este al celui ce grăieste, ci al lui Dumnezeu, care i-1 dăruieste.

181. Nu te gâlcevi cu cei care nu ti-au făcut mărturisire de supunere, când se împotrivesc adevărului, ca să nu-ti stârnesti ura, cum zice Scriptura.

182. Acela care cedează ucenicului când se împotriveste unde nu trebuie, îl rătăceste în privinta acelui lucru si-1 pregăteste să nesocotească rânduielile supunerii.

183; Cel ce sfătuieste sau mustră întru frica lui Dumnezeu pe acela care păcătuieste, îsi câstigă sie-si virtutea opusă greselii. Iar cel ce tine minte răul si osândeste cu răutate cade în aceeasi patimă, după legea duhovnicească.

184. Cel ce a învătat bine legea se teme de legiuitor; iar temându-se de El, se fereste de tot răul.

185. Nu vorbi cu două limbi, într-un fel arătându-te cu cuvântul, si într-alt fel aflându-te cu constiinta. Căci pe unul ca acesta Scriptura îl pune sub osândă (Sir.28,15).

186. Adeseori cel ce spune adevărul e urât de cei fără de minte, după Apostol (Io.8,40). Iar cel fătarnic este iubit. Dar nici una dintre aceste răsplăti nu tine multă vreme. Căci domnul va răsplăti fiecăruia, la vremea sa, ceea ce trebuie.

187. Cel ce voieste să înlăture relele viitoare e dator să poarte cu plăcere pe Cele de acuma. Căci astfel împăcându-se întelepteste cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici, pedepse mari.

188. împrejmuieste-ti cuvântul cu întărituri dinspre partea laudei de sine si cugetul dinspre partea înaltei păreri despre tine, ca nu cumva cedând să faci cele dimpotrivă. Căci jele nu se săvârseste numai de către om, ci si de către Dumnezeu, atotvăzătorul.

189. Atotvăzătorul Dumnezeu precum dă răsplătiri faptelor noastre, asa si cugetelor si gândurilor noastre de bună voie.

190. Gândurile fără de voie răsar din păcatul de mai înainte; iar cele cu voia, din vointa liberă. De aceea, cele din urmă, sunt pricinile celor dintâi.

191. Gândurile rele neintentionate le urmează întristarea. De aceea si dispar degrabă. Iar celor intentionate le urmează bucurie. De aceea cu anevoie ne izbăvim de ele,

192. Iubitorul de plăcere se întristează de dojeniri si de strâmtorări; iar iubitorul de Dumnezeu, de laude si de prisositi,

193. Cel ce nu cunoaste judecătile lui Dumnezeu merge cu mintea pe un drum înconjurat de amândouă părtile de prăpăstii si usor e răsturnat de orice vânt. Când e lăudat, se umflă de mândrie; când e dojenit, se otăreste; când îi merge bine, îsi pierde cuviinta; când ajunge în suferinte, se tânguieste; întelege ceva caută numaidecât să arate; când nu întelege, face că întelege; dacă e bogat, se îngâmfă; dacă e sărac, se face că nu e; când se satură, e plin de îndrăzneală; când posteste, se umple de slavă desartă; cu cei ce-1 mustră, se ia la ceartă; iar cei ce-1 iartă, îi socoteste prosti.

194. Dacă, prin urmare, cineva n-a dobândit, prin harul lui Hristos, cunostinta adevărului si frica de Dumnezeu, se răneste cumplit nu numai de patimi, ci si de alte întâmplări.

195. Când vrei să descurci un lucru încurcat, caută în privinta lui ce place lui Dumnezeu, si vei afla dezlegarea folositoare.

196. Când Dumnezeu binevoieste să se facă un lucru, toată zidirea ajută să se împlinească. Dar când El nu binevoieste, se împotriveste si zidirea.

197. Cel ce se împotriveste necazurilor, se războieste fără să stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste întru cunostintă adevărată, acela rabdă pe Domnul, cum zice Scriptura.

198. După ce a venit încercarea, nu întreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum să o porti cu multumire, fără întristare si fără pomenirea răului.

199. Răul de la altul nu ne sporeste păcatul, dacă nu îl primim cu gânduri rele.

200. Dacă nu e usor să afli pe cineva să placă lui Dumnezeu fără să fie încercat, trebuie să multumim lui Dumnezeu pentru toată întâmplarea.

201. Dacă Petru n-ar fi rămas fără izbândă în pescuitul de noapte (Lc.5,5), nu ar fi izbândit în cel de zi. Si dacă Pavel nu si-ar fi pierdut vederea ochilor (Fapte 9,8), nu ar fi câstigat-o pe cea a mintii. Iar dacă Stefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi văzut pe Dumnezeu, când i s-au deschis cerurile (Fapte 7,55).

202. Precum lucrarea după Dumnezeu e virtute, asa necazul împotriva asteptării se numeste încercare.

203. Dumnezeu a încercat pe Avraam, adică i-a adus necaz cu folos, nu ca să afle cum este, căci Cel ce cunoaste toate înainte de nasterea lor îl cunostea si pe el, ci ca să-i dea prilejuri pentru o credintă desăvârsită.

204. Tot necazul vădeste aplecarea vointei, dându-i acesteia prilej să încline fie la dreapta, fie la stânga. De aceea necazul ce se întâmplă să vină se numeste încercare, dând celui ce se împărtăseste de el cunostinta voilor sale ascunse.

205. Frica de Dumnezeu ne sileste să luptăm cu Iscatul. Dar luptând noi, însusi harul lui Dumnezeu îl surpă.

206. întelepciunea nu stă numai în a cunoaste adevărul înăltimea naturală, ci si în a răbda răutatea celor ce ne fac nedreptate, ca pe a noastră proprie. Căci cei ce rămân la cea dintâi se umflă de mândrie; iar cei ce au ajuns la a doua au dobândit smerenie în cugetare.

207. De vrei să nu fii muncit de gânduri rele, primeste silirea sufletului si necazul trupului. Iar aceasta nu numai în parte, ci în toată vremea si locul si lucrul.

208. Cel ce se lasă povătuit de bună voie prin necazuri, va fi stăpânit de gândurile fără de voie. Iar cel ce nu primeste pe cele dintâi, va deveni, chiar dacă nu vrea, robul de al doilea.

209. Dacă esti nedreptătit si ti se înăspreste inima, nu întrista, căci cu bun rost a fost pus în miscare ceea ce ti s-a întâmplat. Ci bucurându-te, alungă gândurile care răsar, stiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele si după ce a fost pus în miscare; dar dacă gândurile continuă să se miste, si răul sporeste.

210. Fără zdrobirea inimii, e cu neputintă să ne izbăvim cu totul de păcat. Iar inima se zdrobeste prin înfrânarea de la trei lucruri: de la somn, de la hrană si de la lenevirea trupească. Căci prisosinta acestora sădeste iubirea de plăcere; iar iubirea de plăcere primeste gândurile rele. Pe de altă parte, ea se împotriveste atât rugăciunii, cât si slujirii cuvenite.

211. Dacă ai fost rânduit să poruncesti fratilor, păzeste rânduiala ta si să nu treci sub tăcere cele cuvenite de frica celor ce se împotrivesc. Când vor asculta, vei avea plată pentru virtutea lor, când nu vor asculta, desigur îi vei ierta si vei lua de asemenea iertare de la Cel ce a zis: „Iertati si se va ierta vouă”.

212. Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce stie să facă negustorie, câstigă mult; iar cel ce nu stie, sufere pagubă.

213.Pe cel ce nu ascultă de un cuvânt nu-1 sili cu ceartă; ci câstigul, pe care el 1-a lepădat, adunăti-1 tie. Căci hotărârea de a nu pune răul la inimă îti va folosi mai mult decât îndreptarea lui.

214. Când vătămarea ce izvorăste de la unul se întinde la multi, nu trebuie să ai îndelungă răbdare, nici să cauti folosul tău, ci al celor multi, ca să se mântuiască. Căci e mai folositoare virtutea multora, decât cea a unuia.

215. De va cădea cineva în orice fel de păcat si nu se va întrista pe măsura greselii, cu usurintă va cădea iarăsi în aceeasi cursă.

216. Precum leoaica nu se apropie cu prietenie de junincă, la fel nerusinarea nu primeste de bunăvoie întristarea după Dumnezeu.

217. Precum oaia nu se împreună cu lupul, pentru nasterea de pui, asa nici durerea inimii cu nerusinarea, pentru zămislirea virtutilor.

218. Nimenea nu poate avea durere si întristare după Dumnezeu, de nu va iubi mai-nainte pricinile lor.

219. Frica de Dumnezeu si mustrarea primesc între ele întristarea. Iar înfrânarea si privegherea se însotesc cu durerea.

220. Cel ce nu se lasă povătuit de poruncile si de îndemnurile Scripturii, va fi mânat înainte de biciul calului si de boldul asinului. Iar de se va împotrivi si acestora, i se vor strânge fălcile în zăbale si frâu.

221. Cel biruit cu usurintă de cele mici e robit neapărat de cele mari. Iar cel ce le dispretuieste pe acelea, le va sta împotrivă si celor mari, întru Domnul.

222. Nu încerca să folosesti prin mustrări pe cel ce se cu virtutile, fiindcă acela nu poate fi si iubitor de fală si iubitor de adevăr.

223. Tot cuvântul lui Hristos descopere mila si dreptatea si întelepciunea lui Dumnezeu, si toarnă prin auz puterea lor în cei ce ascultă cu plăcere. Dar cei nemilostivi si nedrepti, ascultând fără plăcere, nu au putut cunoaste întelepciunea lui Dumnezeu, ba L-au si răstignit pe Cel ce o grăia. Deci să băgăm si noi de seamă de ascultăm cu plăcere : El. Căci chiar El a zis: „Cel ce mă iubeste pe Mine va păzi poruncile Mele si va fi iubit de Tatăl Meu si Eu îl voi iubi pe si Mă voi arăta lui”(Io.14,21). Vezi cum a ascuns arătarea Sa în porunci? Dar dintre toate poruncile, cea mai cuprinzătoare este dragostea către Dumnezeu si către aproapele. Iar aceasta ia tintă din înfrânarea de la cele materiale si din linistirea gândurilor.

224. Domnul, stiind aceasta, ne porunceste zicând: „Să nu vă îngrijiti de ziua de mâine”(Mt.6,37). Si cu dreptate. Pentru că cel ce nu s-a izbăvit de cele materiale si de grija lor, cum se va izbăvi de gândurile rele? Iar cel învăluit de gânduri, cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele? Căci păcatul e un întunerec si o ceată a sufletului, ce se lasă din gânduri, din cuvinte si din fapte rele. Si păcatul se naste asa că diavolul ispiteste pe om printr-o momeală care nu-1 fortează si îi arată începutul păcatului, iar omul intră în vorbă cu el din pricina iubirii de plăcere si a slavei desarte. Căci desi prin judecată nu voieste, dar cu lucrarea se îndulceste si îl primeste. Iar cel ce nu-si vede acest păcat cuprinzător, cum se va ruga pentru el ca să se curătească? Si cel ce nu s-a curătit, cum va afla locul fiintei curate? Iar de nu-1 va afla, cum va vedea casa cea mai dinlăuntru a lui Hristos, dacă suntem casa lui Dumnezeu, după cuvântul prorocesc, evanghelicele si apostolesc?

225. Trebuie, asadar, ca urmare a celor spuse mai-nainte, să căutăm casa aceasta si să stăruim a bate la usa ei prin rugăciune, ca, fie acum, fie în ceasul mortii, să ne deschidă stăpânul si să nu ne spună ca unora, care n-am avut grijă: „Nu vă stiu pe voi de unde sunteti”(Lc.13,25). Ba suntem datori nu numai să cerem si să luăm, ci să si păstrăm ceea ce ni s-a dat. Căci sunt unii care si după ce au primit, au pierdut. De aceea, poate, cunostinta simplă, sau chiar si o experientă întâmplătoare a lucrurilor spuse mai-nainte a au si cei mai tineri si mai târzii la învătătură. Dar trăirea stăruitoare, cu răbdare, n-o au decât cei evlaviosi si mult încercati dintre bătrâni, cari, pierzând-o adeseori din neatentie, au căutat-o iarăsi cu osteneli de bună voie si au aflat-o. Să nu încetăm să facem si noi la fe1, până când o vom dobândi într-o astfel de măsura, încât să nu o mai putem pierde, întocmai ca aceia.

226. Aceste putine învătături ale legii duhovnicesti le-am cunoscut din cele multe. Asupra lor stăruie neîncetat si marele Psalmist, vrând să le învete si să le împlinească cei ce cântă neîntrerupt în Domnul Iisus: Lui I se cuvine slava, stăpânirea si închinarea, acum si în veci. Amin.

Sfantul Marcu Ascetul

sursa

Cele ​225 de capete teologice si practice Ale celui între sfinti părintelui nostru Simeon Noul Teolog egumenul Mînăstirii sfîntul Mamas de Xirokerkos, una sută capete făptuitoare si de Dumnezeu cuvîntătoare (practice si teologice).

sf.simeon-noul-teolog_.jpg

 Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeste, căci e nevăzut. Dar pentru cei ce înteleg duhov-niceste este pretutindeni ; căci e de fată, fiind în toate si în afară de toate. El este în toate si aproape de cei ce se tem de El (Ps. LXXXIV, 10), dar mîntuirea Lui e departe de cei păcătosi (Ps. CXVIII, 155).

2. Amintirea lui Hristos luminează mintea si alungă dracii. Lumina Sfintei Treimi, strălucind în inima curată, o desparte pe aceasta de lume si pe cel părtas de ea îl face să se umple încă de aici, pe cît e cu putintă credinciosului, de slava viitoare, ca pe unul ce se află sub lucrarea harului, desi este încă ascuns sub acope-rămîntul trupului.
3. Dacă, după trecerea celor văzute, nu mai este nimic altceva decît numai Dumnezeu, Care este si va fi, fără îndoială, cei ce se împărtăsesc cu îmbelsugare de harul Lui în lumea aceasta, chiar dacă sînt încă pe pă-mînt, s-au unit în cea mai mare măsură cu veacul viitor, măcar că suspină încă împovărati de umbra si de greutatea lor.
4. Domnul nu fericeste pe cei ce învată numai, ci pe cei ce s-au învrednicit mai întîi, prin lucrarea poruncilor, să vadă si privesc în ei însisi lumina Duhului ce luminează si scînteiază. Căci datorită ei cunosc, prin vederea ei adevărată, prin cunoasterea si lucrarea ei, cele despre care vorbesc si asa învată pe altii. E de trebuintă, asadar, ca cei ce vor să învete pe altii să fie ridicati mai întîi ei însisi, cum s-a spus, ca nu cumva vorbind despre cele ce nu le cunosc, să piardă, prin rătăcire, pe cei ce se încred în ei si pe ei însisi.
5. Cel ce nu se teme de Domnul nu crede că există Dumnezeu (Ps. XIII, 1). Dar cel ce crede că există se teme de El si păzeste poruncile Lui. Iar cel ce zice că se teme de Dumnezeu, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este (1 Ioan II, 4) si frica de Dumnezeu nu este într-insul. Căci unde este frica de Dumnezeu, e si păzirea poruncilor (Ps. CXI, 1, 4). Iar nefiind aceasta întru noi, si nici păzirea poruncilor, nu ne deosebim întru nimic de păgîni si de necredinciosi.
6. Credinta si frica de Dumnezeu si păzirea poruncilor Lui ne răsplătesc pe măsura curătirii noastre. Căci în măsura în care ne curătim, ne ridicăm de la frica de Dumnezeu la dragostea de El si înaintînd ne mutăm, asa-zicînd, de la frică la iubirea lui Dumnezeu. Si atunci auzim cuvîntul Lui : „Cel ce are poruncile Mele si le păzeste pe ele, acela este cel ce Mă iubeste” (Ioan XIV, 21). Si asa adăugăm nevointe peste nevointe pentru a ne arăta iubirea prin fapte. Iar întîmplîndu-se aceasta, El însusi ne iubeste, precum a făgăduit. Iar iubindu-ne, ne iubeste si Tatăl Său la fel, venind înainte Duhul, Care împodobeste casa noastră, ca prin întîlnirea ipostasurilor în noi, să ne facem locas al Tatălui si al Fiului si al Sfîn-tului Duh 18.
7. Sălăsluirea, întru curătie cunoscută si simtită, a Dumnezirii celei în trei Ipostasuri în cei desăvîrsiti nu e. împlinirea dorintei, ci mai degrabă început si cauză a unei dorinte mai puternice 19. Căci din acel moment, ea nu mai lasă pe cel ce a primit-o să se potolească, ci tinîndu-1 aprins pururea ca de un foc, îl împinge să se ridice spre flacăra unei dorinte si mai dumnezeiesti. Căci neputînd mintea să afle o margine si un sfîrsit al Celui dorit, nu poate pune nici dorintei si iubirii sale vreo margine, ci silindu-se să atingă si să dobîndească capătul fără sfîrsit, poartă în sine pururea dorinta ne-sfîrsită si iubirea nesăturată20.
8. Cel ce a ajuns la acest capăt nu socoteste că a aflat începutul dorintei sau al iubirii lui Dumnezeu în sine, ci socoteste că nu iubeste încă pe Dumnezeu, în-trucît n-a putut ajunge să cuprindă plinătatea iubirii. De aceea, socotindu-se pe sine cel din urmă dintre toti cei ce se tem de Dumnezeu, se socoteste din tot sufletul nevrednic chiar si de mîntuirea împreună cu ceilalti credinciosi21.
9. „Toate sînt cu putintă celui ce crede” (Marcu IX, 23). Căci Credinta se socoteste în loc de dreptate (Rom. IV, 9). „Că sfîrsitul legii este Hristos” (Rom. X, 4). Iar credinta în El îndreptează si desăvîrseste pe cel ce crede. Căci credinta în Hristos, socotindu-se în locul faptelor legii si fiind întărită si arătîndu-se prin poruncile Evangheliei, face pe cei credinciosi părtasi de viata cea vesnică în Hristos însusi22.
10. Credinta23 este puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui si să credem că moartea aceasta este pricina vietii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogătie, neînsemnătatea si umilirea, ca slavă si cinste adevărată ; iar cînd nu avem nimic, să credem că stăpînim toate (2 Cor. VI, 10), mai bine-zis că am dobîndit bogătia cunostintei lui Hristos cea nepă-trunsă (Efes. III, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd, ca tărînă si fum.
11. Credinta în Hristos ne dă puterea nu numai să dispretuim plăcerile vietii, ci si să suportăm si să răb-dăm toată ispita care vine asupra noastră prin întristări, necazuri si nenorociri, pînă va vrea si ne va cerceta pe noi Dumnezeu. „Căci răbdînd, zice, am asteptat pe Domnul, si a luat aminte la mine” (Ps. XXXIX, 1).
12. Cei ce-si pun părintii, în vreo privintă, mai presus de porunca lui Dumnezeu, nu au dobîndit credinta în Hristos. Ei, desigur, sînt judecati si de constiinta lor, dacă au o constiintă vie a necredintei lor24. Căci e pro-
priu credinciosilor să nu calce în nici o privintă porunca Marelui Dumnezeu si Mîntuitorului nostru Iisus Hristos.
13. Credinta în Hristos, Adevăratul Dumnezeu, naste dorinta după cele bune si frica de chinuri. Iar dorinta celor mai înalte si frica de chinuri, aduce păzirea întocmai a poruncilor. Păzirea întocmai a poruncilor învată pe crestini să-si cunoască neputinta lor. Iar cunoasterea neputintei noastre adevărate naste aducerea aminte de moarte. Cel ce si-a făcut-o pe aceasta însotitoare de viată va căuta cu osteneală să afle ce soartă va avea după iesirea si plecarea din viata aceasta. Iar cel ce se străduieste să cunoască cele viitoare e dator, întîi de toate, să se lipsească de cele de acum. Căci cel ce e stăpînit de îm-pătimirea fată de acestea, pînă la cel mai neînsemnat lucru, nu poate dobîndi cunostinta desăvîrsită a acelora. Iar dacă prin bunăvointa lui Dumnezeu va gusta putin din ea, de nu va părăsi degrabă cele de care si în care este tinut prin împătimire si nu se va preda în întregime acestei cunostinte, nemaiprimind să cugete de bunăvoie la nimic altceva afară de ea, se va lua de la el si această cunostintă pe care socoteste că o are (Luca XIX, 26).
14. Lepădarea de lume si retragerea desăvîrsită, însotită de înstrăinarea de toate mijloacele, obisnuintele, socotintele si de persoanele din viată, si lepădarea de trup si de voie se fac pricină de mare folos celui ce s-a lepădat în scurtă vreme asa de fierbinte.
15. Dacă fugi de lume, ia seama să nu dai sufletului mîngîieri la început si să o cercetezi pe aceasta, chiar dacă te silesc să faci aceasta toate rudeniile si toti prietenii. Căci pe ei îi îndeamnă la aceasta demonii pentru a stinge căldura inimii tale. Chiar dacă nu-ti vor putea împiedica cu desăvîrsire hotărîrea, ei o vor face cu sigurantă mai moale si mai slabă.
16. Cînd te vei afla fată de toate dulcetile vietii cu suflet bărbătesc si neînduplecat, demonii înduiosează rudeniile si le fac să plîngă si să se jelească în fata ta pentru tine. Că acesta este adevărul, vei cunoaste dacă tu vei rămînea neclintit si în fata acestei ispite. Căci îi vei vedea pe aceia aprinzîndu-se deodată de mînie si de ură împotriva ta si depărtîndu-se de tine ca de un dusman, nemaivrînd să te vadă.
17. Văzînd supărarea ce s-a iscat pentru tine în părinti, frati si prieteni, să rîzi de dracul care a pus la cale să se facă acestea împotriva ta ; si cu frică si sîrguintă multă,retrage-te si roagă pe Dumnezeu cu stăruintă ca să ajungi degrabă la limanul Bunului Părinte, la Care ajungînd sufletul tău ostenit si împovărat, El îl va odihni. Căci multe pricini de primejdii si de ultimă pierzanie cuprinde marea vietii.
18. Cel ce vrea să urască ispitele lumii e dator să iubească pe Dumnezeu din tot sufletul si să-si aducă pururea aminte de El. Căci nimic altceva nu ajută, ca acestea, să părăsesti toate cu bucurie si să te întorci de la ele ca de la niste gunoaie.
19. Nu vrei să mai rămîi în lume pentru pricini bine-cuvîntate sau neîntemeiate, ci îndată ce ai fost chemat, ascultă degrabă. Căci de nimic altceva nu se veseleste Dumnezeu asa de mult ca de repeziciunea noastră25. Fiindcă mai mare este ascultarea imediată cu sărăcie, decît întîrzierea cu multime de bunuri26.
20. Dacă lumea si cele din lume trec toate, iar Dumnezeu este singur nestricăcios si nemuritor, bucu-rati-vă toti cîti ati părăsit pentru El cele stricăcioase. Iar stricăcioase sînt nu numai bogătia si banii, ci si toată plăcerea si bucuria de păcat este stricăciune. Numai poruncile lui Dumnezeu sînt lumină si viată. De toti sînt numite asa.
21. Dacă ai primit, frate, flacăra si alergînd ai ajuns din pricina ei la chinovie, sau la un părinte duhovnicesc, de vei fi îndemnat de el, sau de fratii care se nevoiesc împreună cu tine, să te folosesti de băi sau de mîncăruri, sau de alte mîngîieri pentru întărire, să primesti acestea. Dar fii totdeauna pregătit pentru post, pentru pătimire, pentru înfrînarea cea mai deplină. Că de vei fi îndemnat de părintele tău întru Domnul să te împărtăsesti de mîngîieri, să te afli ascultător aceluia, ca voia ta să nu o faci nici în aceasta. Iar de nu, rabdă cu bucurie cele ce ai vrut să le faci de bunăvoie, folosindu-te sufleteste. Căci păzind aceasta, vei fi pururea întru toate postind si înfrînîndu-te si ca unul ce te-ai lepădat cu voia întru totul. Ba nu numai atît, ci vei păstra nestinsă si flacăra aflătoare în inima ta, care te sileste să dispre-tuiesti toate.
22. Cînd dracii vor face toate din partea lor si nu ne vor putea clinti sau împiedica de la tinta noastră cea după Dumnezeu, se vor furisa în cei ce fătăresc evlavia si vor încerca să împiedice prin aceia pe cei ce se nevoiesc. Mai întîi miscati, chipurile, de dragoste si de compătimire, acestia îi vor îndemna pe cei ce se nevoiesc, să se odihnească spre a nu slăbi trupul si a cădea în lînce-zeală. Pe urmă îi atrag la întîlniri fără folos, făcîndu-i să-si piardă zilele în ele. De va asculta vreunul dintre cei ce se nevoiesc si se va potrivi lor, se vor întoarce si vor rîde de pierderea lui. Iar de nu va asculta de cuvintele lor, ci se va păzi pe sine străin de toate, cu mintea adunată si înfrînată în toate, se vor aprinde de pizmă si vor face totul pînă ce îl vor alunga si din obste. Căci nu suferă slava desartă cea necinstită să vadă în fata ei smerenia, lăudată.
23. Iubitorul de slavă desartă sufere cînd vede pe cel smerit la cuget vărsînd lacrimi si folosindu-se îndoit, ca unul ce-si face pe Dumnezeu milostiv prin ele si îi sileste pe oameni să-1 laude fără voie.
24. Odată ce te-ai predat pe tine întreg părintelui tău duhovnicesc, să stii că esti ca un străin fată de toate care te atrag în afară : oameni, lucruri si bani. Fără de el nimic să nu voiesti să faci ori să împlinesti în privinta acestora. Dar nici să nu ceri de la el vreun lucru mic sau mare, dacă nu-ti va porunci el însusi, din propria socotintă, să iei ceva, sau nu-ti va da el cu mîinile sale.
25. Să nu dai milostenie fără voia părintelui tău după Dumnezeu, din bunurile ce i-ai adus. Dar nici prin mijlocitor să nu voiesti să iei ceva din ele, fără voia lui. Căci e mai bine să fii sărac si străin si să asculti, decît să risipesti bani si să dai celor lipsiti, cînd te afli începător. Predă toate cu credintă nestirbită hotărîrii părintelui duhovnicesc, ca în mîna lui Dumnezeu.
26. Să nu ceri si să nu iei nici un pahar cu apă, chiar de s-ar întîmpla să arzi, pînă ce nu te va îndemna, miscat de la sine, părintele tău duhovnicesc. Strînge-te pe tine si constrînge-te în toate, încredintîndu-te si zi-cînd în gînd : „Dacă Dumnezeu vrea si esti vrednic să bei, va descoperi părintelui tău, si acesta îti va zice tie : bea”. Si atunci bea cu constiinta curată, chiar de e la vreme nepotrivită.
27. Cel ce a cercat folosul duhovnicesc si a dobîndit credintă nemincinoasă, luînd pe Dumnezeu ca martor al adevărului, si-a zis : „Mi-am pus în mine gîndul să nu cer părintelui meu nici să mănînc, nici să beau, sau să mă împărtăsesc de ceva fără el, pînă ce nu-i va da de stire Dumnezeu si îmi va porunci mie. Si făcînd asa, niciodată, zice, n-am fost împiedicat de la scopul meu”.
28. Cel ce a dobîndit credintă neîndoielnică fată de părintele său după Dumnezeu, privindu-1 pe el, socoteste că priveste pe Hristos însusi ; si fiind cu el sau urmînd lui, crede cu tărie, că este cu Hristos sau urmează Lui. Unul ca acesta nu va pofti niciodată să vorbească cu altcineva. Nu va pune vreunul din lucrurile lumii mai presus de amintirea si de dragostea lui. Căci ce este mai mare si mai de folos în viata de fată si în cea viitoare decît a fi cu Hristos ? Si ce este mai frumos si mai dulce ca vederea Lui ? Iar dacă se învredniceste si de grăirea Lui, scoate din aceasta, cu sîrguintă, viată vesnică.
29. Cel ce iubeste din simtire lăuntrică pe cei ca-re-1 vorbesc de rău, sau îl nedreptătesc, sau îl urăsc si-1 păgubesc, si se roagă pentru ei (Matei V, 44), ajunge în scurtă vreme la o mare sporire. Căci făcînd aceasta întru simtirea inimii, îsi coboară socotinta în adînc de smerenie si în izvoare de lacrimi, în care se scufundă cele trei părti ale sufletului27. Acela urcă mintea în cerul nepătimirii si o face văzătoare si, prin gustarea bunătătii de acolo, ajunge de socoteste toate ale vietii de aici, gunoaie. Si însăsi mîncarea si hrana n-o mai primeste cu plăcere si des.
30. Credintă28 neîndoielnică dovedeste cel ce cinsteste cu evlavie ca sfînt pînă si locul în care vietuieste călăuzitorul si părintele său. El ia praful de pe picioarele aceluia cu dragoste fierbinte în mîini să-1 pună pe capul său si unge cu el pieptul său, ca si cu un leac curătitor al patimilor si al păcatelor sale. Iar de el nu îndrăzneste să se apropie, nici să atingă vreo haină sau vreun acoperă-mînt al lui fără voia sa ; dar atingînd ceva din ceea ce-i apartine aceluia, o face aceasta cu frică si cu respect, so-eotindu-se pe sine nevrednic nu numai de vederea si de slujirea lui, ci si de intrarea în chilia lui.
31. Se leapădă multi de viata aceasta si de lucru rile vietii, dar putini se leapădă si de voile lor. Bine spune despre acestia si cuvîntul dumnezeiesc : -„Multi chemati, dar putini alesi” (Matei XX, 14).
32. Cînd sezi la masă cu toată obstea si toate ti se înfătisează ochilor mintii ca o umbră si nu mai simti dulceata mîncărurilor, ci sufletul întreg îti este uimit si plin de lacrimi, cunoaste că harul lui Dumnezeu ti le arată acestea astfel, pentru multa ta smerenie din frică, ca văzînd făpturile lui Dumnezeu si cunoscînd slăbiciu nea celor supuse simturilor, să-ti aduni frica ta spre iubirea celor cunoscute cu mintea. Aceasta este cunos tinta duhovnicească, de care auzi vorbindu-se, care se află la mijloc între frică si iubire si trage pe om pe ne simtite si fără primejdie de la cea dintîi la cea de a doua29.
33. Nu poate dobîndi cineva altfel iubirea desăvîr- sită si neclintită de Dumnezeu decît pe măsura cunos tintei duhovnicesti30. Iar aceasta creste cîte putin prin nevointa de fiecare zi cu fapta sufletului. Aceasta sti- ind-o apostolul a spus : „Din măretia si frumusetea zi dirilor se cunoaste, prin asemănare, Făcătorul”31.
34. Nimeni nu poate cunoaste cum se cuvine, cu ochii sensibili, mărimea cerului si lătimea pămîntului si ratiunile tuturor celorlalte. Căci cum va putea cineva întelege cu ochii trupului cele ce întrec mintea si întelegerea ? Numai mintea curătită de ginduri32 si eliberată de prejudecăti si luminată de mintea si de harul lui Dumnezeu va putea încerca cum se cuvine, după măsura luminării primite, să contemple făpturile.
35. Precum noaptea nu vedem cu ochii sensibili de- cît în locul acela unde aprindem lumina unui sfesnic, iar toată lumea cealaltă rămîne pentru noi o noapte întune coasă, la fel celor ce dorm în noaptea păcatelor, Bunul Stăpîn li se face o lumină mică, măcar că, Dumnezeu fi ind, rămîne tuturor necuprins, crutînd neputinta noas tră. Si atunci deschizîndu-si omul ochii mintii si privind firea celor ce sînt, cum n-a mai privit niciodată, se um ple de uimire si-1 podidesc, fără să vrea si fără durere, lacrimile, prin care se curăteste cu al doilea botezS3, cu botezul acela de care zice Domnul în Evanghelie : „De nu se va naste cineva din apă si din Duh, nu va intra în împărătia cerurilor” (Ioan III, 5) ; si iarăsi : „De nu se va naste cineva de sus”- (Ioan III, 7). Spunînd „de sus”-, a dat să se înteleagă nasterea din Duh.
36. Primul Botez are apa care preînchipuieste lacri mile, are mirul ungerii care e semnul premergător al mirului spiritual al Duhului, iar al doilea botez nu mai este chip al adevărului, ci este însusi adevărulS4.
37. Nevoitorul35 trebuie să se sîrguiască să fie liber. El trebuie să se depărteze nu numai de faptele rele, ci si de gînduri si de întelesuri contrare si să petreacă pu rurea în cugetări folositoare de suflet si duhovnicesti, ca astfel să rămînă fără griji pentru cele ale vietii pă-mîntesti.
38. Cel ce si-a dezbrăcat întreg trupul său, dacă-si are ochii acoperiti cu vreun văl si nu vrea să-1 ridice si să-1 lepede, nu poate vedea lumina numai cu cealaltă parte dezvelită a trupului. Asa si cel ce a dispretuit toa te celelalte lucruri si avutii si s-a izbăvit de patimile în sesi, de nu-si va elibera ochiul sufletului de aducerile aminte lumesti si de întelesurile cele rele, nu va vedea vreodată lumina întelegerii, pe Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos.
39. Precum este acoperămîntul asezat peste ochi, asa sînt gîndurile lumesti si amintirile vietii asezate pe minte sau pe ochiul sufletului. Cîtă vreme deci vor fi lăsate acolo, nu vom vedea. Dar cînd vor fi ridicate prin aducerea aminte de moarte, vom vedea limpede lumina cea adevărată „care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan I, 9).
40. Cel ce e orb din nastere nu va cunoaste, nici nu va crede puterea celor din Scriptură ; dar cel ce s-a în vrednicit vreodată să vadă va mărturisi că cele zise sînt adevărate.
41. Cel ce vede cu ochii trupesti stie cînd e noapte si cînd e zi. Dar orbul nu stie de nici una. Asemenea si cel ce vede duhovniceste si priveste cu ochii mintii, da că, după ce a văzut lumina cea adevărată si neapropiată, se întoarce din nepăsare la orbirea de mai înainte si se va lipsi de lumină, simte cu bună simtire lipsa aceleia, si-si dă seama din ce cauză i s-a întîmplat aceasta. Dar cel ce este orb din nastere nu stie nimic despre acestea, nici din experientă, nici din lucrarea de fată, dacă nu prinde ceva prin auz, aflînd astfel despre cele ce nu le-a văzut niciodată. El va povesti altora despre cele ce a auzit, fără să stie nici el, nici auzitorii, despre ce lucru grăiesc între ei. 42. Este cu neputintă să umpli si trupul cu mîn- căruri pe nesăturate, dar să te îndulcesti si duhovniceste de bunătatea cea cunoscută cu mintea si dumnezeiască. Căci pe cit îsi va sluji cineva mai mult pîntecele, pe atîta se va lipsi pe sine mai mult de acea bunătate. Si pe cît îsi va asupri mai mult trupul, pe atîta se va umplea mai mult de hrana si de mîngîierea duhovnicească.
43. Să părăsim toate cele de pe pămînt, nu numai bogătia si aurul si celelalte mijloace ale acestei vieti, ci si pofta fată de ele să o alungăm cu desăvîrsire din sufle tele noastre. Să urîm nu numai plăcerile trupului, ci si miscările nerationale (animalice) ale lui, si să ne sîrguim să-1 mortificăm prin osteneli. Căci prin el se lucrează cele ale poftei si sînt aduse la faptă. Cîtă vreme este viu acesta, sufletul nostru va fi numaidecît mort si greu de urnit, sau cu totul de neurnit spre oricare poruncă dumnezeiascăS6.
44. Precum flacăra focului se ridică neîncetat spre înăltime, mai ales dacă întorci materia care întretine fo cul, asa si inima celui iubitor de slavă desartă nu se poate smeri, ci cînd îi spui cele de folos pentru el, se înaltă si mai mult. Căci mustrat sau sfătuit, el se împo triveste cu mînie, iar lăudat si lingusit, se înaltă în chip păcătos.
45. Omul care este obisnuit să se împotrivească îsi este siesi o sabie cu două tăisuri, ucigîndu-si sufletul fără să stie si înstrăinîndu-1 de viata vesnică.
46. Cel ce se împotriveste în cuvînt, este asemenea celui ce se predă pe sine cu voia dusmanilor împăratului. Căci contrazicerea este o cursă si are ca momeală apă rarea, prin care fiind amăgiti, înghitim undita păcatului. Prin aceasta e prins de obicei nenorocitul suflet, fiind apucat de limbă si de gîtlej de către duhurile răutătii, care aci îl ridică la culmea mîndriei, aci îl prăvălesc în prăpastia păcatului, ca să fie apoi dus la judecată cu cei căzuti din cer.
47. Cel ce e dispretuit si batjocorit si sufere din cau za aceasta mult în inima sa, să cunoască din aceasta că poartă la sîn sarpele cel vechi. De va răbda deci în tă cere, sau va răspunde cu multă smerenie, 1-a făcut pe acesta neputincios si i-a slăbit strînsoarea. Iar de va răs punde împotrivă cu acreală, sau va grăi cu semetie, a dat putere sarpelui să-si verse veninul în inima sa si să-i roadă cu cruzime cele dinlăuntru ale sale. Prin aceasta îl va face de fiecare dată mai puternic, dîndu-i spre mîn- care, îndreptarea sa spre cele bune si puterea nenoroci tului său suflet. Aceasta îl va face să trăiască de aci îna inte în păcat, si să fie mort cu totul pentru dreptate.
48. De voiesti să te lepezi de toate si să te deprinzi cu vietuirea evanghelică, să nu te dai în seama unui în vătător neîncercat sau pătimas, ca nu cumva în loc de petrecerea evanghelică, să o înveti pe cea drăcească. Fiindcă învătăturile bune sînt de la învătătorii buni ; iar cele rele, de la cei răi. Căci, desigur, din seminte rele, ies roade rele.
49. Înduplecă pe Dumnezeu cu rugăciuni si cu la crimi, ca să-ti trimită un călăuzitor nepătimas si sfînt. Dar cercetează si tu dumnezeiestile Scripturi si mai ales scrierile cu învătături despre lucrare ale sfintilor pă rinti, ca punîndu-le alăturea de cele învătate si făptuite de învătătorul si înaintestătătorul tău, să le poti vedea si întelege pe acestea ca într-o oglindă, si pe cele ce con- glăsuiesc cu Scripturile să le iei în inimă si să le stăpî- nesti cu cugetarea, iar pe cele mincinoase si străine să le dai la o parte si să le lepezi, ca să nu rătăcesti. Căci să stii că în zilele acestea multi s-au făcut dascăli mincinosi si înselători.
50. Tot cel ce nu vede, dar se încumetă să călăuzeas că pe altii, e un înselător si duce pe cei ce-1 urmează în prăpastia pierzaniei, după cuvîntul Domnului : -„Orbul de va călăuzi pe orb, amîndoi vor cădea în groapă” (Ma tei XV, 14).
51. Orbul, fată de Cel Unul, e orb în întregime fată de toate. Iar cel ce vede pe Unul are vederea tuturor. El se retine de la vederea tuturor, dar are vederea tuturor, fiind în afară de cele văzute. Fiind astfel în Unul, le vede pe toate. Si fiind în toate, nu vede nimic din toate37.
52. Cel ce vede pe Unul, prin Unul se vede si pe sine si pe toti si pe toate. Dar fiind ascuns în toate, nu priveste la nimic din toate38.
53. Cel ce nu a îmbrăcat chipul Domnului nostru Iisus Hristos, al Omului ceresc si Dumnezeu, peste omul rational si mintal, cu bună simtire si întru cunostintă, e încă numai sînge si carne. El nu poate primi simtirea slavei duhovnicesti prin cuvînt (ratiune), precum nici cei orbi din nastere nu pot cunoaste numai prin cuvînt (ra tiune) lumina soarelui39.
54. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pu terea celor zise, ca unul ce poartă chipul celui ceresc (1 Cor. XV, 49)40, si a urcat la bărbatul desăvîrsit, al plinătătii lui Hristos (Efes. IV, 13). Si fiind asa, poate să si călăuzească bine, în calea poruncilor lui Dumnezeu, turma lui Dumnezeu. Dar cel ce nu cunoaste astfel si e altfel, e vădit că nu are nici simturile sufletului deschise si sănătoase41. Acestuia mai bine îi va fi să fie călăuzit, decît să călăuzească cu primejdie.
55. Cel ce priveste la învătătorul si povătuitorul său, ca la Dumnezeu, nu poate să-1 contrazică. Iar dacă îsi închipuie si zice că le poate împăca pe amîndouă aces tea, să stie că s-a rătăcit. Căci nu stie ce simtămînt au cei ai lui Dumnezeu fată de Dumnezeu.
56. Cel ce crede că viata si moartea sa este în mîna păstorului său, nu-1 va contrazice niciodată. Iar necu noasterea acestui lucru naste contrazicerea, care pricinu- ieste moartea spirituală si vesnică.
57. înainte ca cel osîndit să primească sentinta, i se dă putinta de apărare, ca să spună judecătorului despre cele ce a făcut. Dar după arătarea celor făcute si după sentinta judecătorului, nu mai poate contrazice în nici un lucru mic sau mare pe cei rînduiti să aplice osînda.
58. înainte de a se înfătisa monahul la această jude cată si de a descoperi cele din lăuntrul său, poate îi mai este îngăduit să ridice contraziceri în unele lucruri, pen tru că nu sînt cunoscute, iar în altele cu închipuirea că le poate ascunde. Dar după descoperirea gîndurilor si după arătarea vădită a lor, nu-i mai este îngăduit să contrazică pe judecătorul si stăpînitorul său după Dumnezeu, pînă la moarte. Căci monahul, înfătisîndu-se la început la această judecată si dezvăluindu-si cele ascunse ale inimii sale, s-a convins de la început, dacă a do-bîndit oarecare cunostintă, că e vrednic de nenumărate morti; dar crede că prin ascultarea si smerenia sa, se va izbăvi de toate pedepsele si chinurile, dacă cunoaste cu adevărat puterea tainei.
59. Cel ce păzeste acestea nesterse în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa cînd va fi cer tat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în ase menea rele, adică în contrazicere si necredintă fată de părintele si învătătorul său duhovnicesc, se rostogoleste jalnic în fundul si în prăpastia iadului (Prov. IX, 18), încă trăind; si se face casă satanei si a întregii lui puteri necurate, ca un fiu al neascultării si al pierzaniei (Efes. II, 2 ; Ioan XVII, 12).
60. Te îndemn pe tine, care esti fiu al ascultării, ca să întorci aceste îndemnuri necontenit în cugetul tău si să lupti cu toată sîrguinta, ca să nu te cobori în relele amintite ale iadului, ci să te rogi fierbinte, în fiecare zi, lui Dumnezeu : „Dumnezeule si Doamne al tuturor, Cel ce ai stăpînirea peste toată suflarea si tot sufletul ; Cel ce singur mă poti tămădui, ascultă rugăciunea mea, a nevrednicului, si răpune pe dracul ce se află cuibărit în mine, omorîndu-1 prin venirea Preasfîntului Tău Duh42; si pe mine, cel ce sînt sărac si gol de toată virtutea, în- vredniceste-mă să cad cu lacrimi la picioarele sfîntului meu părinte. Si atrage sufletul lui sfînt la milostivirea fată de mine, ca să mă miluiască. Dăruieste, Doamne, smerenie inimii mele, si gînduri cuvioase, păcătosului, care-ti făgăduieste să se pocăiască. Nu părăsi pînă la sfîr- sit sufletul meu care Ti s-a supus odată si Ti s-a măr turisit si Te-a ales pe Tine, în locul întregii lumi. Căci .stii, Doamne, că vreau să mă mîntuiesc, măcar că deprinderea mea cea rea îmi stă piedică. Dar toate cîte sînt oamenilor cu neputintă, Tie îti sînt cu putintă, Doamne”-43.
61. Cei ce au pus temelie bună, cu frică si cu cutre mur, credintei si nădejdii, în curtea evlaviei, si si-au re zemat cu neclintire picioarele pe piatra ascultării de pă rintii duhovnicesti, socotind cele poruncite de ei, ca iesite din gura lui Dumnezeu, si zidindu-le pe acestea fără so văire pe temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufle tului, izbutesc îndată să împlinească această mare si primă faptă : să se lepede de ei însisi. Căci împlinind cineva voia altuia si nu pe a sa, înfăptuieste nu numai lepădarea de sufletul său, ci si răstignirea fată de toată lumea44.
62. Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pînă la moarte, se mi nunează îngerii45. Căci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemănîndu-se Fiului lui Dum nezeu, Care a împlinit ascultarea de Părintele Său pînă la moarte, iar moartea, pe cruce (Filip. II, 4-11).
63. Frămîntarea multă si la vreme nepotrivită întu necă si tulbură cugetarea si scoate din suflet rugăciu nea curată si căinta. Pe de altă parte, aduce oboseală în inimă si prin aceasta, înăsprire si învîrtosare. Iar prin acestea caută dracii să ducă la deznădejde pe cei du hovnicesti.
64. Ti se poate întîmpla uneori, monahule, să afli rîvnă si dor mare de desăvîrsire în sufletul tău, încît să doresti să împlinesti toată porunca lui Dumnezeu si să nu cazi nici măcar în păcatul unui cuvînt desert (Matei XII, 37), ca să nu rămîi în urma niciunuia din sfintii de odinioară în faptă, în cunostintă si vedere. Dar te vezi totodată împiedicat de cel ce seamănă neghina descurajării si nu te lasă să ajungi la o asemenea înăltime a sfinteniei, prin aceea eă-ti strecoară astfel de gînduri si-ti zice : „îti este cu neputintă să te mîntuiesti în mijlocul lumii si să păzesti fără stirbire toate poruncile lui Dumnezeu”. Atunci asează-te singur într-un colt, strîn-ge-te în tine însuti si adună-ti gîndul tău si dă un sfat bun sufletului tău si zi-i : „De ce esti întristat suflete al meu si de ce mă tulburi ? Nădăjduieste în Dumnezeu, că mă voi mărturisi Lui. Căci mîntuirea persoanei mele nu sînt faptele mele, ci Dumnezeul meu. „Căci cine se va îndrepta din faptele legii (Gal. II, 16) ? Nu se va îndrepta înaintea Ta nici un vietuitor” (Ps. CXLI, 2). Ci nădăjduiesc să mă mîntuiesc în dar, din credinta Dumnezeului meu, prin mila Sa negrăită. Mergi înapoia mea satano ! Domnului Dumnezeului meu mă închin (Matei IV, 10) si Lui îi slujesc din tineretile mele, Celui ce poate să mă mîntuiască numai cu mila Sa. Depărtează-te deci de la mine ! Dumnezeu, Cel ce m-a făcut pe mine după chipul si asemănarea Sa, te va zdrobi pe tine”.
65. Dumnezeu nu cere de la noi oamenii altceva, decît numai să nu păcătuim. Iar acesta nu este lucrul legii, ci paza neslăbită a chipului si a cinstei noastre de sus. Stînd în acestea potrivit cu firea, si purtînd haina strălucită a Duhului, rămînem în Dumnezeu si Dumnezeu în noi, fiind dumnezei si fii ai lui Dumnezeu prin înfiere, însemnati cu lumina cunostintei de Dumnezeu46. 66. Trîndăvia si greutatea trupului, născute în suflet din lene si negrijă, ne depărtează de la canonul obisnuit si aduc în cugetare întuneric si descurajare47. Prin aceas ta se ivesc în inimă gînduri de frică si de hulire, încît cel ispitit de dracul trîndăviei nu mai poate nici măcar să mai intre în locul obisnuit al rugăciunii *8, ci îi este lene si pregetă si gîndeste lucruri nebunesti împotriva Făcă torului a toate49. Cunoscînd deci pricina si izvorul de unde ti-au venit acestea, intră cu sîrguintă în locul obis nuit al rugăciunii tale si căzînd la iubitorul de oameni Dumnezeu, roagă-te din inimă cu suspine, întru durere si lacrimi, cerînd izbăvirea de povara trîndăviei si a gîn- durilor rele ; si ti se va da degrabă tie, celui ce bati si stăruiesti cu osteneală, izbăvirea de acestea.
67. Cel ce a dobîndit inima curată, a biruit frica5e. Iar cel ce se curăteste încă, aci o biruie, aci e biruit de ea. Dar cel ce nu luptă nicidecum, sau nu simte deloc că e prieten al patimilor si al dracilor si deci mai adaugă la boala slavei desarte si boala închipuirii de sine, soco tind că este ceva fără să fie nimic, sau e robul si prada fricii, tremurînd ca un prunc cu cugetul si avînd frică acolo unde nu este frică pentru cei ce se tem de Domnul51.
68. Cel ce se teme de Domnul nu are frică de asal tul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintările oamenilor răi. Fiind în întregime ca o flacără sau ca un foc arzător, ce străbate zi si noapte de jur-împrejur locurile ascunse si întunecoase, pune dracii pe fugă. Căci fug mai degrabă aceia de el decît el de aceia, ca să nu fie arsi de flacăra învăpăiată a focului dumnezeiesc ce tîsneste din el52.
69. Cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are în lăuntrul său frica de Dumnezeu si poartă arma nebiruită a credintei, cu care poate să le împlinească pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputintă celor multi. El petrece ca un urias în mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind în mijlocul dinilor si al vulpilor, încrezîndu-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi loveste pe ei si în- spăimîntă inimile lor, învîrtind cuvîntul întelepciunii, ca pe un toiag de fier5S.
70. Să nu te miri dacă, stăpînit de frică, tremuri te- mîndu-te de toate. Căci esti încă nedesăvîrsit si lipsit de tărie si te temi ca un prunc de mormoloci. Căci frica este o boală copilărească si vrednică de rîs a sufletului iubi tor de slava desartă. Fată de acest drac să nu cauti să te folosesti de cuvinte si de contraziceri. Căci cuvintele nu folosesc nimic sufletului care tremură si se clatină. Lăsîndu-le pe acestea, smereste cu toată puterea gîndi-rea ta si vei vedea cum dispare frica54.
71. Odată, cuprins fiind cineva de trîndăvie, avea mintea slăbită si întunecată si sufletul molesit, încît putin mai trebuia ca să fie lipsit de întristarea inimii si să stingă în el flacăra duhului si să se umple toată casa tru pului său de fum55. Ba mai mult, se ivi în el o amorteală a tuturor mădularelor, care-1 ducea, din cauza moleselii, la un somn fără măsură, încît era silit să lipsească si de la slujbele obisnuite. El încercă să se împotrivească aces tora prin înfrînare si veghere. Dar biruind somnul, inima lui se înăspri din mîndrie si lipsindu-i de aici înainte în tristarea, se strecură în el frica. Cînd o simti pe aceasta în sine, iesi din chilia sa la vreme nepotrivită si plecînd la un loc retras si întunecat, stătu acolo si ridică mîinile si se însemnă cu semnul crucii, iar ochiul sufletului si-1 înăltă spre Dumnezeu. Umilindu-si astfel putin gîndirea, îndată dracul fricii se depărta putin de la el. Dar dracul cumplit al slavei desarte, mai puternic decît el, îi fură gîndul, vrînd să-1 atragă si să-1 predea iarăsi dracului fricii. întelegînd el aceasta, se miră si rugă fierbinte pe Dumnezeu să izbăvească sufletul lui din asemenea curse ale diavolului.
72. Mare si anevoie de înteles socotesc că este pen tru toti această împreună-lucrare, răutate si uneltire a dracilor. Căci am cunoscut pe dracul fricii însotindu-se si lucrînd împreună cu dracul trîndăviei si pe acesta din urmă ajutîndu-1 pe cel dintîi si întărind lucrarea lui ; de asemenea, pe cel dintîi sădind în suflet frica împreunată cu învîrtosarea, iar pe al doilea întărind întunecarea, moleseala, învîrtosarea si deznădejdea sufletului si a mintii. Trîndăvia le este nevoitorilor o încercare menită să le pricinuiască smerenie.
73. Dracul trândăviei obisnuieste să războiască, de cele mai multe ori, mai ales pe cei ce au înaintat în ru găciune, sau pe cei ce se sîrguiesc cu ea. Căci nici un altul dintre ceilalti draci nu are putere împotriva aces tora. Acesta îsi are puterea fie dintr-o îngăduintă de sus cu bun rost, fie, cum socotesc mai degrabă, îsi ia pute rea împotriva noastră din niscai stări necuvenite ale tru pului 56. Iar ceea ce vreau să spun este aceasta : mîncînd mult si încărcîndu-mi stomacul si adormind astfel prea sătul, această patimă a pus stăpînire pe mine si am fost biruit ; apoi înfrînîndu-mă iarăsi peste măsură, mi-am făcut mintea întunecată si anevoie de miscat si iarăsi am căzut în aceeasi patimă57. Cîteoda-tă se întîmplă însă aceasta celor ce se nevoiesc si din amestecarea aerului, despre care nu stiu să spun ceva sigur, sau din grosimea vîntului de miazăzi.
74. Trîndăvia este moartea sufletului si a mintii58. Dacă Dumnezeu i-ar îngădui să lucreze împotriva noas tră după puterea ei, nici unul dintre nevoitori nu s-ar mîntui vreodată. Datoria noastră este să i ne împotrivim cu toată puterea ce ne este dată, dar stă în puterea lui Dumnezeu sa ne trezească în chip tainic si să ne arate în chip vădit biruitori ai ei. Căci e cu neputintă ca, mu rind cineva, să învie fără ajutorul Celui ce s-a înviat pe Sine din morti.
75. Cînd mintea e furată de mîndrie si se înfundă în ea însăsi si-si închipuie că este ceva p;rin sine însăsi fiindcă se nevoieste, harul care o luminează în chip ne- văzut se depărtează de la ea si, lăsînd-o îndată goală, ea îsi dă seama repede de neputinta ei. Căci patimile năvălesc asupra ei ca niste cîini turbati si caută să o sfîsie. Atunci nestiind ce să facă si neavînd unde să alerge ca să se izbăvească, aleargă, prin smerenie, la Domnul care poate să o mîntuiască59.
76. Cel ce a iesit deplin din lume se socoteste pe sine ca fiind într-un pustiu neumblat (Ps. LXI, 1) si plin de fiare. De aceea, cuprins de o frică negrăită si de un cutremur de nedescris, strigă către Dumnezeu, ca Iona din chit si din marea vietii ; ca Daniil din groapa leilor si a patimilor furioase ; ca cei trei tineri din cuptorul focului lăuntric al poftei arzătoare ; ca Mânase din sta tuia de aramă a trupului acesta pămîntesc si muritor. Iar Domnul auzindu-1 îl izbăveste pe el din prăpastia ne- stiintei si a dragostei de lume, ca pe proorocul din chit, pentru ca să nu le mai dorească pe acestea ; îl izbăveste din groapa gîndurilor rele ale poftei, care răpesc si rod sufletele oamenilor, ca pe Daniil ; din atacurile pătimase ale focului care-i arde si îi slăbeste sufletul si-1 împinge cu sila spre fapte necuvenite, răcorindu-i sufletul cu rouă Sfîntului Duh, ca pe israelitii aceia ; si de trupul acesta pămîntesc si greu si preapătimas, păstrîndu-1 ne înjosit si nedoborît si făcîndu-1 fiu al luminii si al zilei (1 Tes. V, 5) si învrednicindu-1 să guste învierea încă de aici60.
77. Sufletul care stăruie în alipirea la starea înjo sită a trupului si iubeste plăcerile lui si tine la slava de la oameni, sau chiar dacă nu le caută pe acestea, e simtitor la adierea poftei, rămîne cu totul nemiscat si greoi spre orice virtute si poruncă a lui Dumnezeu, ca unul ce e îngreuiat si înlăntuit cu putere de relele amintite. Dar cînd, trezit de ostenelile nevointelor si de lacrimile pocăintei, scutură de la sine greutatea trupului si topeste în siroaiele lacrimilor cugetul trupesc si s-a ridicat mai presus de micimea celor văzute, se împărtăseste de lumina curată si se eliberează de patimile care îl tiranizează. Atunci strigă si el îndată ca proorocul, către Dumnezeu: „Rupt-ai sacul meu si m-ai încins cu veselie, ca să cunosc slava Ta si să nu mă mîhnesc” (Ps. XXIX, 12-13).
78. Sfînta Scriptură ne dă să întelegem că sînt trei locuri în care obisnuieste mintea să petreacă 61. Iar eu socotesc, mai degrabă, că sînt două. Prin aceasta nu învăt ceva contrar Scripturii – să nu fie – ci pentru că nu număr între început si sfîrsit, mijlocul. De pildă, cel ce se mută dintr-un oras în altul si dintr-o tară în alta, nu va numi, pe drumul străbătut, celelalte orase si tări, chiar dacă ar vedea în cursul drumului multe si minunate lucruri. Poporul care se mută din Egipt în pămîn-tul făgăduintei, si se asază în acesta, îsi aminteste toate cele de pe drumul dintre ele si le descrie pe acestea tuturor, dar nu spune că s-a mutat de la prima cetate la a doua si de la a doua la a treia cetate sau tară, ci că s-a mutat de la robie la libertate, de la întuneric la lumină si din prinsoare a revenit în tara proprie. Tot asa mintea noastră, a oamenilor, obisnuieste să se mute de la împăti-mire la nepătimire, de la robia patimilor la libertatea duhului si de la închipuirea contrară firii, pe care legea o numeste prinsoare, la înăltarea mai presus de fire62, de la marea agitată a vietii la starea senină cea din afara lumii, de la amărăciunea grijilor si supărărilor vietii la dulceata negrăită si la lipsa de grijă în privinta oricărui lucru pămîntesc ; de la pofta, de la frămîntarea si de la tulburarea cu privire la multe, la alipirea deplină si la dragostea fată de Cel Unul.
79. Mutarea mintii de la cele văzute la cele nevă zute si de la cele ce cad sub simturi la cele mai presus de simturi pricinuieste uitarea tuturor celor lăsate în urmă. Pe aceasta ei o numesc cu dreptate locul linistii, învrednicindu-se mintea să se înalte la el, nu va mai coborî iarăsi de acolo, ca Moise după cele 40 de zile si nopti petrecute pe munte, ci încredintîndu-se că e bine acolo nu se va mai întoarce nicidecum spre cele de jos M. Ajuns încă de aici casa Treimii si el însusi în Treime, ca unul ce este în ea, se va sălăslui în împărătia cerurilor. Căci iubirea îl va tine si nu-1 va lăsa să cadă64.
80. Nu numai cel ce se linisteste singur (sihastrul) M, sau cel ce se află sub ascultare (în obste), ci si egumenul si întîistătătorul celor multi si chiar cel ce slujeste, tre buie să fie numaidecît fără griji, sau liberi de toate lucru rile vietii. Căci dacă ne predăm grijilor, călcăm porunca lui Dumnezeu care zice : -„Nu vă îngrijiti de sufletul vostru, ce veti mînca sau ce veti bea si cu ce vă veti îmbrăca. Căci toate acestea le caută paginii” (Matei VI, 25) ; si iarăsi : -„Vedeti să nu se îngreuneze inimile voastre de multă mîncare si de betie si de grijile vietii” (Luca XXI, 34).
81. Cel ce are gîndirea îngrijorată de lucrurile vie tii nu este liber. Căci e stăpînit si robit de grija acestora, fie că se îngrijeste de acestea pentru sine, fie pentru altii. Iar cel liber de acestea nu se îngrijeste în chip lumesc nici pentru sine si nu se va îngriji nici pentru altii, fie că e episcop, fie că e egumen, fie diacon. Cu toate aces tea, nu va sta niciodată fără lucru si nu va dispretui nici pe cei mai umiliti si mai mici, ci făcînd toate în chip bineplăcut lui Dumnezeu, va rămîne în toate neîngrijo rat, toată viata66.
82. Există o grijă nefăptuitoare si o făptuire fără grijă, ca si dimpotrivă : o negri]ă făptuitoare si o lene plină de griji67. Acestea le-a arătat si Domnul. Căci spunînd : -„Tatăl Meu pînă acum lucrează, si Eu lucrez” (Ioan V, 17), si iarăsi : „Lucrati nu pentru mîncarea pieritoare, ci pentru cea care rămîne spre viata vesnică” (Ioan VI, 27), n-a desfiintat activitatea, ci ne-a recoman dat activitatea fără grijă 6\ Apoi spunînd iarăsi : „Cine, îngrijindu-se, poate să adauge măcar un cot la statura sa ?” (Matei VI, 27), a desfiintat grija nefăptuitoare. Iar despre grija întrupată în fapte, zice : „Iar despre îmbrăcăminte si mîncare, ce vă îngrijiti ? Nu vedeti crinii cîmpului si păsările cerului, pe cei dintîi cum cresc si pe cele din urmă cum sînt hrănite ?” (Matei VI, 28). Astfel, aprobînd pe una si dezaprobînd pe cealaltă, Domnul ne învată cum să lucrăm cu grijă neîngrijorîndu-ne si cum, liberi de griji, să ocolim o activitate necuvenită69.
83. Nu dărîma casa ta, voind să o zidesti pe a veci nului. Să stii că lucrul acesta e obositor si greu. Ia sea ma ca nu cumva hotărîndu-te la aceasta, să o dărîmi si pe a ta si să nu poti să o zidesti nici pe a aceluia70.
84. Dacă n-ai dobîndit o desăvîrsită nepătimire fată de lucruri si de bunurile vietii, să nu primesti s.ă te ocupi cu chivernisirea lucrurilor, ca să nu te prinzi în ele si, în loc să iei plata slujirii, să suferi osînda pentru hotie si fur de cele sfinte. Iar de esti silit la acestea, de întîistătătorul, să fii ca cel ce umblă cu focul care arde si să opresti momeala gîndului prin mărturisire si pocă intă, ca să te păstrezi neatins prin rugăciunea întîistătă- torului71.
85. Cel ce n-a ajuns nepătimitor, nu stie ce este ne- pătimirea, ba nici nu poate crede câ este cineva astfel pe pămînt. Căci cel ce nu s-a lepădat mai întîi de sine (Ma tei XVI, 24) si nu si-a golit cu bucurie sîngele său pentru această viată cu adevărat fericită, cum va bănui că a făcut cineva acestea ca să dobîndească nepătimirea ? La fel si cel ce-si închipuie că are Duhul Sfînt neavînd nimic, auzind de lucrările Duhului sălăsluite în cei ce au de fapt pe Duhul Sfînt, nu va crede că există cineva în generatia de azi lucrat si miscat de Duhul dumnezeiesc sau ajuns la vederea Lui în chip constient si simtit, asemenea apostolilor lui Hristos si sfintilor de altădată. Căci fiecare judecă din starea ce o are el, si pe cele ale aproapelui, fie că e vorba de virtute, fie de păcate.
86. Altceva este nepătimirea sufletului si altceva nepătimirea trupului ; cea dintîi sfinteste si trupul prin strălucirea ei si prin revărsarea de lumină a Duhului ; iar cea de a doua singură nu poate să folosească prin sine întru nimic pe cel ce o are72.
87. Altceva este nemiscarea mădularelor sufletesti si trupesti si altceva dobîndirea virtutilor. Cea dintîi apartine firii, cea de a doua pune rînduială în miscările naturale73.
88. A nu pofti ceva din plăcerile si dulceturile lumii nu este egal cu a dori bunătătile vesnice si ceresti. Alt ceva este aceasta si altceva e aceea. Cele dintîi le dispre tuiesc multi. De cele de al doilea, putini oameni s-au în- grijit74.
89. A ocoli si a nu căuta slava de la oameni nu este tot una cu a dori slava de la Dumnezeu. Căci e multă deosebire între aceste două lucruri. Cea dintîi au res pins-o multi si dintre cei stăpîniti de patimi ; pe cea de a doua, putini s-au învrednicit să o primească si cu mul tă osteneală75.
90. Nu e tot una a te multumi cu o haină modestă si a nu dori un vesmînt strălucitor, cu a te îmbrăca în lumina lui Dumnezeu. Acesta este un lucru si acela altul. Atrasi de mii de pofte, unii dispretuiesc cu usu rintă poftirea unui vesmînt ; dar în lumina lui Dumne zeu se îmbracă acei care o caută neobositi prin toate nevointele si se fac fiii luminii si ai zilei în împlinirea poruncilor 76.
91. Altceva este vorbirea smerită si altceva cugeta rea smerită ; altceva este smerenia si altceva este floa rea smereniei ; altceva este rodul acesteia si altceva dulceata frumusetii lui, si altceva decît acestea, urmă rile ce decurg din el. Dintre acestea, unele atîrnă de noi, altele nu atîrnă de noi. Cele ce atîrnă de noi sînt : să cugetăm toate, să tinem seama de toate, să spunem si să facem toate cîte ne duc la smerenie ; dar sfînta sme renie si celelalte însusiri ale ei, harismele si lucrările ei, sînt darul lui Dumnezeu si nu atîrnă de noi. Dar de ele nu se va învrednici nimeni, dacă nu a semănat toate semintele care atîrnă de el77.
92. Altceva este a nu ne revolta fată de necinstiri, de batjocuri, de încercări si necazuri, si altceva a ne ară ta multumiti de ele si a ne ruga pentru cei ce ne fac acestea. Altceva este a iubi din suflet pe acestia si alt ceva a întipări, pe lîngă aceasta, în mintea noastră fata fiecăruia din ei si a-i îmbrătisa fără patimă ca pe niste prieteni adevărati, cu lacrimi de iubire sinceră, fără să se afle în acea clipă nici o urmă a vreunei supărări în noi. Iar lucrul mai mare decît cele spuse este ca în timpul însusi al ispitelor să aibă cineva, în chip neschim bat, aceeasi bună simtire egală pentru cei ce-1 batjoco resc în fată, îl calomniază, îl judecă, îl osîndesc, îl înjură si-1 scuipă în fată, si pentru cei ce iau în afară înfătisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fără să se poată însă ascunde de fapt. Dar neasemănat mai mare lucru decît toate acestea, socotesc că este ca cineva să uite cu desăvîrsire cele ce le-a suferit si să nu-si aducă aminte de ceva din ceea ce i s-a întîmplat, fie că lipsesc, fie că sînt de fată cei ce l-au supărat, ci să-i primească si pe acestia la fel ca pe prieteni, în convorbiri si la ma să, fără nici o gîndire la cele întîmplate78.
93. Nu e acelasi lucru a-ti aduce aminte de Dum nezeu si a-L iubi pe Dumnezeu. Nici a te teme de Dum nezeu si a păzi poruncile Lui79. Altceva sînt acestea si altceva acelea. Dar amîndouă sînt proprii celor desăvîr- siti si nepătimitori.
94. Altceva este nepăcătuirea si altceva lucrarea po runcilor80. Cea din urmă este proprie celor ce se nevo- iesc si vietuiesc după Evanghelie, iar cea dintîi este pro prie celor ce au dobîndit prima nepătimire.
95. Linistea nu e, desigur, una cu nelucrarea81. Nici tăcerea nu e una cu linistea82. Altceva e fiecare din aces tea. Nelucrarea este proprie celor ce nu voiesc să cu noască împărtăsirea de bunătătile lui Dumnezeu, nici să împlinească ceva din cele bune. Lucrarea poruncilor este proprie celor ce se ocupă neîncetat cu cunostinta lui Dumnezeu si stăruiesc în întelegerea cuvîntului întelep ciunii lui Dumnezeu si cercetează adîncurile Duhului si sînt introdusi în tainele minunate ale lui Dumnezeu. Iar linistea este proprie celor ce săvîrsesc lucrarea mintii cu luarea aminte a unei cugetări pline de atentie la gînduri.
96. Nu este acelasi lucru retragerea (din lume), ca mutarea dintr-un loc în alt loc si adevărata înstrăinare83; ci altceva si altceva. Cea dintîi este a celor ce luptă si a celor ce, din cauza lenii, sînt purtati de o cugetare nesta tornică, sau din cauza unui prisos de căldură doresc lupte si mai mari. Iar a doua este a celor ce s-au răstig nit lumii (1 Cor. II, 10) si lucrurilor lumii si doresc să fie pururea numai cu Dumnezeu si cu îngerii si nu se întorc deloc spre cele omenesti.
97. Altceva este a te împotrivi vrăjmasilor si a lupta împotriva lor si altceva a-i birui si a-i supune si a-i omorî cu desăvîrsire. Primul lucru e propriu luptători lor si vitejilor în cele ale nevointei ; al doilea e propriu celor nepătimitori si desăvîrsiti 8\
98. Toate acestea sînt fapte ale sfintilor ce umblă în lumina nepătimirii. Dar cei ce înteleg că sînt în afara lor, să nu se lase amăgiti, nici să-si amăgească sufletele lor, ci să stie că ei umblă zadarnic, ca într-un întuneric85.
99. Multi s-au supus acestor nevointe, unul pentru un motiv, altul pentru alt motiv. Dar foarte putini sînt cei ce au săvîrsit osteneala lor cu frică si cu dragoste fi rească de Dumnezeu. Singuri acestia, ajutati de har, iz butesc în scurtă vreme în lucrarea virtutii si se întind spre cele spuse. Ceilalti sînt lăsati, cum s-a spus, „să rătăcească în loc neumblat si nu pe cale* (Ps. CVI, 40)86, potrivit cuvîntului: „Si i-am trimis pe ei după uneltirile inimilor lor, merge-vor întru mestesugirile lor” (Ps. LXXX, II)87.
100. Cel ce a dobîndit experienta acestora prin sîr- guinta cea mai bună va cunoaste puterea (întelesul) ce lor spuse. Iar cel ce e altfel, va cunoaste întelesul din afară al celor spuse, dar despre întelesul lor duhovnicesc, care se cunoaste cu întelegerea, nu va avea decît idei teoretice, sau mai bine zis va plăsmui în cugetarea lui chipuri mincinoase, fiind foarte departe de ele, ca un om ce se amăgeste.
101. Cînd te-ai ridicat, prin multe osteneli si sudori deasupra micimii trupului si te-ai dezbrăcat de trebuin tele lui, îl vei purta usor si duhovniceste, ca pe unul ce nu va simti nici foame nici sete. Atunci vei privi mai bine, ca prin oglindă (1 Cor. XIII, 12)88, pe Cel mai pre sus de minte si cu ochii tăi spălati de lacrimi vei vedea pe Cel pe Care nimeni nu L-a văzut vreodată (Ioan I, 18)89. Si avînd sufletul rănit de iubirea Lui, vei înfiripa un cîntec amestecat cu lacrimi90. Atunci să-ti aduci aminte de mine si să te rogi pentru smerenia mea, ca unul ce esti unit cu Dumnezeu si ai o îndrăznire neînfruntată fată de El.
Ale aceluiasi, 25 de alte capete ale cunostintei si ale cuvîntării de Dumnezeu (gnostice si teologice)
1. Nici celui ce teologhiseste nu i se potriveste pocă inta, nici celui ce se pocăieste, teologia. Căci pe cît sînt de departe răsăriturile de apusuri (Ps. Cil, 12), pe atîta e mai înaltă teologia decît pocăinta91. Căci precum se vaită un om aflat în boală si neputinte, sau precum strigă un cersetor îmbrăcat în zdrente, asa face cel ce se află în pocăintă si săvîrseste cu adevărat faptele pocăintei. Iar cel ce teologhiseste este asemenea celui ce petrece în curtile împărătesti îmbrăcat în strălucirea vestmîntului împărătesc si vorbeste neîncetat cu împăratul ca un in tim al lui si aude de la el în fiecare moment poruncile si voile lui92.
2. Sporirea în cunostinta de Dumnezeu se face pri lej si pricină a necunoasterii tuturor celorlalte, ba chiar si a lui Dumnezeu. Si mărimea luminii Lui e o nevedere desăvîrsită ; iar simtirea supradesăvîrsită a luminii Lui mai presus de simtire, e o nesimtire a tuturor celor ce sînt în afara ei93. Căci simtirea care nu cunoaste, nu află si nu întelege deloc ce sînt, de unde, unde, care si cum sînt cele în care se află, neavînd putere să stie acestea, cum va fi simtire ? Cum nu vor fi acestea mai degrabă mai presus de simtire ? Iar mintea care-si simte neputinta ei, cum nu va fi nesimtitoare fată de cele mai presus de simtire ? -„Căci cele ce ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. II, 9)94, cum vor fi supuse simtirii ?
3. Domnul care ne dăruieste nouă cele mai presus de simtire ne dă si o altă simtire mai presus de simtire prin Duhul Său, ca să simtim în chip mai presus de fire darurile si harismele Lui mai presus de simtire, prin toa te simturile, în chip clar si curat95.
4. Tot cel ce e nesimtitor fată de Unul, e nesimtitor fată de toate, precum cel ce are simtire fată de Unul le simte pe toate si este în afară de simtirea tuturor. El le simte pe toate si nu e stăpînit de simtirea lor96.
5. Cel surd fată de cuvîntul lui Dumnezeu e surd fată de orice glas, precum cel ce aude cuvîntul lui Dum nezeu le aude pe toate97. Acesta este surd, pe de altă parte, fată de orice glas. El le aude pe toate si nu aude pe nici una, decît pe acelea care îsi spun cuvintele în Cu- vîntul98, si nici pe acestea, ci numai Cuvîntul care grăieste fără glas, în glasuri”.
6. Cel ce aude, vede si simte astfel, cunoaste pute rea (întelesul) celor spuse. Iar cel ce nu o cunoaste, este vădit că nu-si are simturile sufletului clare si sănătoase. Si fiind asa, încă n-a cunoscut că a fost zidit ca văză tor al zidirii văzute si pentru a fi introdus în cea cunos cută cu mintea 10°, ci, „fiind asezat într-o astfel de cinste, s-a alăturat si s-a asemănat cu animalele fără minte si purtătoare de povară” (Ps. XLVIII, 13). Si asemănat cu ele, rămîne astfel, neîntors, nerechemat, sau neridicat la prima cinste, după darul iconomiei Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni III, 2-7), Fiul lui Dumnezeu iei.
7. Fiind jos, nu cerceta cele de sus ; iar înainte de a ajunge sus, nu te ocupa prea mult cu cele de jos, ca nu cumva lunecînd să cazi din amîndouă, mai bine-zis să te pierzi cu cele de jos.
8. Cel ce a fost ridicat de împărat din cea mai de jos sărăcie la bogătie si a fost îmbrăcat cu o mare cinste si împodobit cu o haină strălucitoare si i s-a poruncit să stea în fata lui, priveste pe împăratul cu mare dor si îl iubeste ca pe binefăcătorul lui, iar haina cu care a fost îmbrăcat o cinsteste cum se cuvine, si demnitatea si-o cunoaste. Iar de bogătia dată lui îsi dă seama. Asa si monahul care s-a retras cu adevărat din lume si de la lucrurile din ea si a venit la Hristos, chemat printr-o bună simtire, si a fost ridicat la înăltimea vederii duhovnicesti prin lucrarea poruncilor, cunoaste fără rătăcire pe Dumnezeu si întelege limpede schimbarea săvîrsită cu el. Căci vede pururea harul Duhului care luminează de jur-împrejur, care poate fi numit haină si purpură împărătească, sau mai bine-zis e Hristos însusi, dacă cei ce cred în El s-au îmbrăcat în El (Rom. XIII, 14)102.
9. Cel ce s-a îmbogătit cu bogătia cerească, adică cu prezenta si sălăsluirea Celui ce a zis : -„Eu si Tatăl vom veni si locas ne vom face întru el” (Ioan XIV, 23), stie în cunostinta sufletului de ce mare har s-a împărtăsit si ce mare comoară poartă în inima lui. Căci vorbind cu Dumnezeu ca si cu un prieten, stă cu îndrăznire în fata „Celui ce locuieste în lumina cea neapropiată” (1 Tim. VI, 16)103.
10. Fericit este cel ce crede acestora ! De trei ori fericit este însă cel ce se străduieste să dobîndească cu nostinta celor spuse prin făptuire si prin sfintite nevo- inte ! Dar este un înger, ca să nu spun mai mult, cel ce se ridică prin contemplare si cunostintă la înăltimea acestei stări si aproape de Dumnezeu, ajuns ca un fiu al lui Dumnezeu.
11. Cel ce stă la tărmurile mării vede noianul nesfîrsit de apă, dar marginea lui nu o poate vedea, ci numai o parte oarecare. La fel cel ce s-a învrednicit să privească oceanul nesfîrsit al slavei lui Dumnezeu si să-1 vadă în ehip întelegător, îl vede nu atîta cît este, ci cît e cu putintă ochilor întelegători ai sufletului său 10\
12. Cel ce stă lîngă mare, nu o priveste numai pe aceasta, ci si intră atîta cît voieste în apele ei. Asa si cei ce voiesc, dintre cei duhovnicesti, pot să se împărtă sească si să contemple, prin cunostintă, lumina dumne zeiască, pe măsura dorintei de care sînt purtati105.
13. Cel ce stă la tărmurile mării, atît timp cît se află în afara apelor, le vede pe toate si priveste peste noianul apelor, dar cînd începe să intre în apă si să se scufunde în ea, pe măsură ce se afundă, părăseste vederea celor din afară. Asa si cei ce au ajuns la împărtăsirea de lumi na dumnezeiască : pe măsură ce înaintează în cunos tinta dumnezeiască, se scufundă tot mai mult în nesti intă 106.
14. Cel ce a coborît în apa mării pînă la genunchi, sau pînă la brîu, vede toate cele din afara apei în chip clar ; dar cînd se coboară în adînc si a ajuns întreg sub apă, nu mai poate vedea ceva din cele de afară, decît numai atîta că e întreg în adîncul mării107. Asa li se în- tîmplă si celor ce cresc prin sporire duhovnicească si urcă în desăvîrsirea cunostintei si a contemplatiei.
15. Cînd cei ce înaintează spre desăvîrsirea duhov nicească sînt luminati în parte, adică primesc o lumină numai în minte, atunci ei oglindesc slava Domnului în chip întelegător si sînt introdusi în cunostinta întelegerii si în taina descoperirii, fiind ridicati de la contemplarea celor ce sînt la Cel ce e mai presus de cele ce sînt (de făpturi).
16. Cei ce se apropie de desăvîrsire si nu o văd încă decît în parte sînt înspăimîntati întelegînd nesfîrsirea si necuprinderea celor ce le văd. Căci, pe măsură ce pătrund în lumina cunostintei, primesc cunostinta nestiintei lor. Dar cînd realitatea spirituală le apare încă în chip ne clar si li se arată ca într-o oglindă si e luminată numai în parte, ea va binevoi să se facă văzută si mai mult si să se unească prin împărtăsire cu subiectul iluminat, luîndu-1 întreg în sine, cînd acest subiect va fi scufun dat întreg în adîncul Duhului ca în sînul unui abis de ne- sfîrsite ape luminoase ; atunci el urcă în chip negrăit la desăvîrsita nestiintă, ca unul ce a ajuns mai presus de toată cunostinta 108.
17. Cînd mintea e simplă, sau goală de orice înteles si intră întreagă în lumina dumnezeiască, simplă 109, fiind acoperită de ea, nu mai are să afle altceva în afară de lumina în care este, ca să fie miscată spre întelegerea acelui altceva, ci rămîne în abisul luminii dumnezeiesti, nemaiîngăduindu-i-se să privească nicidecum în afară n0. Aceasta este ceea ce s-a spus : -„Dumnezeu este lumină” (1 Ioan I, 5) si lumina supremă si odihna de orice vedere pentru cei ce au ajuns în ea.
18. Mintea pururea în miscare devine nemiscată si cu totul fără gînduri cînd e acoperită întreagă de întu nericul dumnezeiesc si de lumina dumnezeiască ul. Dar e în stare de contemplatie si de simtire si de gustare a bunătătilor în care se află „2. Căci adîncul Sfîntului Duh nu e ca adîncul apelor mării, ci e adîncul apei vii a vietii vesnice (Ioan IV, 10) m. Toate cele în care mintea ajunge, după ce străbate cele văzute si cugetate, sînt de neînteles, de netîlcuit si de necuprins. Ea se miscă si se întoarce numai în ele în chip nemiscat „*, vietuind în viata mai presus de viată, fiind lumină în lumină si nu lumină de sine. Căci nu se priveste atunci pe sine, ci pe Cel mai presus de sine si slava de acolo făcînd-o străină de cunoasterea sa, se are pe sine însăsi întreagă ne stiută „5.
19. Cel ce a ajuns la măsurile desăvîrsirii, este mort fără a fi mort, vietuind în Dumnezeu în Care se află si nevietuind luisi (Rom. XIV, 7). E orb ca cel ce nu vede din fire. El a ajuns însă mai presus de orice vedere naturală, ca unul ce a primit ochi noi si nease mănat mai buni si mai presus de cei ai firii. El e nelu crător si nemiscat, ca unul ce a împlinit toată lucrarea sa. E fără gînduri, ca unul ce s-a ridicat la unirea mai presus de întelegere si se odihneste acolo unde nu mai e vreo lucrare a mintii, sau vreo miscare de aducere aminte, spre vreun gînd sau spre vreun înteles. Căci neputînd întelege sau cunoaste cele neîntelese si cu neputintă de cuprins, se odihneste, asa zicînd, în ele. Iar odihna aceea e nemiscarea ne-simtirii fericite, care e totodată desfătarea în simtirea neîndoielnică si fără străduintă a bunătătilor negrăite 116.
20. Cel ce nu s-a învrednicit să ajungă la o astfel de măsură a desăvîrsirii si în posesiunea unor astfel de bunuri să se învinovătească numai pe sine si să nu spună, pentru a se dezvinovăti, că lucrul acesta este cu neputintă, sau că desăvîrsirea se dobîndeste, dar în chip nestiut. Ci să cunoască, încredintat de dumnezeiestile Scripturi, că lucrul e cu putintă si adevărat, înfăptuin- du-se prin lucrare si împlinindu-se în chip constient. Căci fiecare se lipseste pe sine de aceste bunătăti pe măsura neîmplinirii si nelucrării poruncilor 117.
21. Multi citesc Sfintele Scripturi, iar unii, citin- du-le, le si aud 118. Dar putini dintre cei ce le citesc pot cunoaste drept puterea si întelesul celor citite. Acestia de clară uneori că cele spuse de Sfintele Scripturi sînt cu neputintă, alteori le socotesc cu totul de necrezut, sau le iau ca alegorii în sens rău. Pe cele spuse pentru timpul de fată le socotesc ca avînd să se împlinească în viitor, iar pe cele spuse despre cele viitoare, le iau ca deja în- tîmplate si ca întîmplîndu-se în fiecare zi. Si astfel nu e o judecată dreaptă în ei, nici o pătrundere adevărată a lucrurilor dumnezeiesti si omenesti.
22. Dumnezeu a făcut de la început două lumi : una văzută si alta nevăzută. Dar e un singur împărat al lu crurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută si cugetată „9. Potrivit cu aceste două lumi, strălucesc doi sori, cel văzut cu simturile si cel cugetat. Si ceea ce e soarele acesta în cele văzute si supuse simturilor, aceea este Dumnezeu în cele nevăzute si neîntelese cu mintea. Căci El este si se numeste Soarele dreptătii (Maleahi IV, 2 ; III, 20). Iată deci doi sori, unul cunoscut cu simturile si unul cugetat cu mintea, precum sînt si două lumi, asa cum s-a spus. Si dintre cele două lumi, una, adică lumea supusă simturilor cu toate cele din ea, este luminată de soarele acesta cunoscut cu simturile si văzut, iar cealaltă lume, adică cea cunoscută cu mintea si cele din ea, primeste lumina si strălucirea de la Soarele cugetat al dreptătii. Deci cele supuse simturilor si cele cunoscute cu mintea sînt luminate în chip despărtit : cele dintîi de soarele cunoscut cu simturile, iar cele din urmă de Soarele cunoscut cu mintea. Cele din urmă nu au nici o unire sau cunostintă sau comuniune cu cele supuse simturilor.
23. Singur omul din toate cele văzute si cugetate a fost zidit de Dumnezeu ca o fiintă îndoită, avînd trup alcătuit din patru elemente : din simtire si suflare, prin care participă la aceste elemente si trăieste în ele, si din suflet întelegător si nematerial si necorporal, unit în chip negrăit si neînteles cu acestea si amestecat cu ele în chip neamestecat si neconfundat120. Iar acestea sînt omul cel unul, animal muritor si nemuritor, văzut si nevăzut, sensibil si inteligibil, văzător al zidirii văzute, cunoscător al celei cugetate. Precum cei doi sori îsi împlinesc în chip despărtit lucrările în cele două lumi, asa si în omul cel unul : unul luminează trupul, Celălalt sufletul si fiecare soare comunică lumina sa, prin participare, părtii luminate de el, după puterea de primire a ei, fie în chip mai bogat, fie în chip mai sărac m.
24. Soarele supus simturilor e văzut, dar nu vede. Soarele cunoscut cu mintea e si văzut de cei vrednici, dar si vede pe toti si mai ales pe cei ce-L văd pe El. Cel cunoscut cu simturile nu vorbeste, nici nu dă cuiva pu tere să vorbească. Cel cunoscut cu mintea vorbeste prie tenilor Lui si dăruieste tuturor puterea să vorbească 122. Cel supus simturilor, strălucind în grădina supusă sim turilor, usucă numai umezeala pămîntului cu căldura razelor lui, dar nu si îngrasă plantele si semintele. Cel cunoscut cu mintea, arătîndu-se în suflet, împlineste lu crurile următoare : usucă umezeala patimilor si curătă murdăria produsă de ele si dă grăsime pămîntului sufle tului, din care se hrănesc plantele virtutilor îmbibate de rouă.
25. Soarele supus simturilor răsare si luminează lu mea cunoscută cu simturile si toate cele din ea, pe oa meni, fiarele, animalele si orice altceva, peste care-si întinde în chip egal lumina sa. Apoi apune si lasă în în tuneric locul pe care 1-a luminat. Cel cunoscut cu mintea străluceste pururea si a strălucit, încăpînd întreg în toate în chip neîncăput. Dar e deosebit de cele create de El si e întreg despărtit în chip nedistantat de acestea, fiind întreg în toate si nicăieri ; întreg în creaturile văzute întregi si întreg în afară de ele ; întreg în cele văzute si întreg în cele nevăzute ; e prezent întreg pretutindeni si nu e întreg nicăieri si nicidecum 123.
Ale aceluiasi, una sută capete de Dumnezeu cuvîntătoare si făptuitoare (teologice si practice)
1. Hristos este începutul (1 Cor. XV, 13), mijlocul si sfîrsitul124. Căci e în toate : în cele dintîi (Col. I, 18) si în cele mijlocii si în cele din urmă ca în cele dintîi. Pentru că nu este în El vreo deosebire oarecare între acestea, precum nu este nici barbar, nici scit, nici elin, nici iudeu, ci toate si în toate este Hristos (Col. III, 11).
2. Sfînta Treime, străbătînd prin toate de la cele dintîi si pînă la cele din urmă, ca de la capul unui trup pînă la picioare, le strînge pe toate, le lipeste, le uneste si le leagă de sine si, unindu-le astfel, le face tari si de ne desfăcut 125. Ea se face cunoscută în fiecare dintre ele, Una si Aceeasi, Care este Dumnezeu, în Care si cei din urmă sînt cei dintîi si cei dintîi sînt cei din urmă (Matei XX, 16)126.
3. Pe toti credinciosii, noi credinciosii trebuie să-i vedem ca pe unul si în fiecare din ei trebuie să vedem pe Hristos si să avem atîta dragoste fată de el, încît să fim gata să ne punem sufletul propriu pentru el127. Nu trebuie să numim sau să socotim pe vreunul rău, ci pe toti să-i vedem, cum am spus, ca buni. Chiar dacă ai vedea pe vreunul tulburat de patimi, să nu urăsti pe fratele, ci patimile care îl războiesc. Iar dacă îl vezi tira nizat de pofte si de gînduri gresite, să ai si mai multă milă de el, ca nu cumva să fii si tu ispitit (Col. VI, 1), ca unul ce te afli supus schimbărilor materiei nestatornice128.
4. Precum cetele întelegătoare ale puterilor de sus sînt luminate de Dumnezeu după treptele lor, de la cea dintîi la a doua si de la aceasta la alta si asa mai departe, revărsarea luminii dumnezeiesti trecînd la toate, asa si sfintii, fiind luminati de dumnezeiestii îngeri si legati si uniti prin legătura Duhului, se fac de aceeasi cinste cu îngerii si se întrec cu ei129. Căci ei vin din neam în neam (Isaia IX, 27), prin sfintii ce i-au precedat, lipindu-se de aceia prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, prin care sînt luminati ase menea acelora, primind harul lui Dumnezeu prin par ticipare. Astfel alcătuiesc ca un fel de lant de aur, fie care din ei fiind ca un inel ce se leagă de celălalt prin credintă, prin fapte si prin iubire, încît alcătuiesc în Dumnezeu cel Unul un sir ce nu se poate rupe usor 13°.
5. Dacă cineva e fals prin fătărnicie, sau pătat prin fapte, sau rănit usor prin vreo patimă, sau are vreo mică lipsă din negrijă, nu se numără cu cei întregi, ci se leapădă ca nefolositor si lipsit de tărie. Aceasta, pen tru ca nu cumva în vremea întinderii să facă legătura lantului să se rupă si să introducă o distantă între cei nedistantati si o întristare în amîndouă părtile, cei dina inte suferind pentru cei de după ei, iar acestia, pentru despărtirea de cei dinainte 131.
6. Cel ce nu năzuieste cu iubire si cu dorintă puter nică să se unească prin smerita cugetare cu cel din ur mă dintre sfinti, ci păstrează o mică neîncredere în el, nu se va uni niciodată deloc nici cu el, nici cu sfintii dintîi care au precedat, chiar dacă ar socoti că are toată credinta si toată iubirea fată de Dumnezeu si fată de toti sfintii1S2.
7. Plînsului după Dumnezeu îi premerge smerenia si îi urmează o bucurie si o veselie negrăită. Iar din sme renie după Dumnezeu răsare nădejdea mîntuirii. Căci cu cît se socoteste cineva pe sine din suflet mai păcătos decît toti oamenii, cu atît creste, împreună cu smerenia si nădejdea care înfloreste în inima lui, încredintîndu-1 că prin ea se va mîntui. 8. Cu cît coboară cineva mai mult în adîncul sme reniei si se recunoaste ca nevrednic de mîntuire, cu atîta se întristează mai mult si varsă siroaie de lacrimi. Iar pe măsura acestora, tîsneste în inima lui bucuria, iar împreună cu ea izvorăste si creste nădejdea, care face încredintarea despre mîntuire mai puternică133.
9. Fiecare trebuie să se cerceteze pe sine si să se cunoască, pentru a nu se încrede nici numai în nădejdea singură fără plînsul si smerenia duhovnicească, nici în smerita cugetare si în lacrimi, fără nădejdea si bucuria ce urmează acelora 13\
10. Există o părută smerenie din lene, din negli jentă si dintr-o lipsă de nădejde a constiintei, pe care cei ce o au o socotesc pricinuitoare de mîntuire. Dar nu este, căci nu are plînsul pricinuitor de bucurie, înso tit cu ea.
11. Există un plîns fără smerenie duhovnicească si acesta e socotit de cei ce plîng astfel ca un plîns cură- titor de păcate. Dar închipuindu-si aceasta, se amăgesc în zadar. Căci sînt lipsiti de dulceata Duhului, ivită în chip tainic în cămara întelegătoare a sufletului (Ps. XXXIII, 9). De aceea unii ca acestia se si aprind repede de pofta fată de lume si nu pot să dispretuiască în chip desăvîrsit lumea si cele din lume. Iar cel ce nu poate dispretui acestea în chip desăvîrsit si n-a dobîndit o des- lipire din suflet fată de ele nu poate dobîndi nici nădej dea sigură si neîndoielnică a mîntuirii sale. E purtat de îndoială, neîncetat, ici si colo, nepunînd temelia de piatră (Luca VI, 48). 12. Plînsul este îndoit în lucrările lui. Unul este ca apa, care stinge prin lacrimi văpaia patimilor si cură- teste sufletul de întinăciunea pricinuită de ele ; altul ca focul, care face viu, prin prezenta Sfîntului Duh si reaprinde si încălzeste si face înfocată inima si o înflă cărează de dragostea si de dorul lui Dumnezeu.
13. Observă si cunoaste lucrările ce se ivesc în tine din smerenie si din plîns si cercetează folosul ce ti se adaugă din ele la vreme potrivită. Pentru cei începători aceasta înseamnă lepădarea a toată grija pămîntească, dezlipirea si renuntarea la părinti si la prieteni, pără sirea grijii si dispretuirea tuturor lucrurilor si bunu rilor, nu numai pînă la un ac, ci si pînă la trupul însusi.
14. Precum cel ce pune pămînt pe o flacără ce arde în cuptor o stinge pe aceasta, la fel grijile vietii si împătimirea de cel mai neînsemnat si mai mic lucru sting căldura aprinsă la început în suflet1S5.
15. Cel ce s-a lepădat cu bucurie si într-o deplină simtire a inimii de lucrurile din afară si de oameni si de toate cele ale vietii si a uitat de ele a sărit peste împă- timire ca peste un zid si e ca un străin fată de lume si fată de toate cele din ea. El îsi adună mintea sa si-si concentrează gîndul si cugetarea numai la pomenirea mortii. De aceea se gîndeste la judecată si la răsplată si e cu totul stăpînit de acestea, pătruns de o frică ne grăită din pricina acestor gînduri si a cugetării la ele.
16. Cel ce poartă în sînul său frica de judecată e ca un osîndit legat în lanturi pe scena acestei vieti. De aceea, arată ca unul ce e tîrît de frică ca de un călău, si dus pe drumul spre moarte, negîndind la altceva decît la chinul său si la durerea pe care va avea să o sufere din pedeapsa vesnică. Purtînd în inimă acest gînd, frica ce e întretinută de el nu-1 lasă să se îngrijească de nici un lucru din cele omenesti. Aflîndu-se astfel neîncetat ca un pironit pe lemn, si stăpînit fiind de dureri puternice, nu-si poate îndrepta ochii spre fata cuiva si nu face nici un caz de cinstea sau de necinstea de la oameni. Căci socotindu-se vrednic de toată necinstirea si dispretuirea, nu-1 interesează batjocurile ce vin asupra lui.
17. Cel ce poartă în sine frica mortii are silă de toată mîncarea, băutura si podoaba hainelor. El nu mă- nîncă pîinea si nu bea apa cu plăcere, ci împlineste tre buinta trupului atîta numai cît ajunge pentru a trăi136. Acela va lepăda toată voia sa si se va face rob tuturor, nedeosebind între cele poruncite 1S7.
18. Cel ce s-a dat pe sine, de frica chinurilor, rob părintilor după Dumnezeu, nu va alege poruncile care usurează durerea inimii lui, nici pe cele care dezleagă legătura fricii lui. Nu va asculta nici de cei ce-1 îndeam nă spre acestea cu prietenie, sau cu lingusire, sau cu poruncă, ci va alege mai degrabă pe cele ce-i sporesc frica si va vrea pe cele ce-i strîng legătura si va iubi pe cele ce-i dau putere călăului (fricii). El va stărui în acestea, neasteptînd să ia dintr-odată slobozire din ele 138. Dar nădejdea izbăvirii face osteneala mai usoară, ceea ce este mai folositor celui ce se căieste fierbinte 139.
19. Tuturor celor ce încep să vietuiască după Dum nezeu, le este folositoare frica chinurilor si durerea ce se naste din ea. Iar cel ce-si închipuie că poate pune în ceput fără durere si fără lanturi si fără călău (frică), nu numai că-si asază temelia faptelor sale pe nisip, ci îsi închipuie chiar că-si poate face casa în aer, fără temelie, ceea ce este întru totul cu neputintă. Căci durerea aceasta naste toată bucuria si lantul acesta rupe toate lanturile păcatelor si ale poftelor si călăul acesta nu pricinuieste moarte, ci viată vesnică 140.
20. Cel ce nu va vrea să scape si să fugă de dure rea născuta din frica de chinurile vesnice, ci se va lipi cu toată hotărîrea inimii de ea si-si va strînge si mai mult legăturile ei, pe măsura acestei hotărîri va înainta mai repede si se va înfătisa înaintea fetei împăratului împă ratilor. Iar întîmplîndu-se aceasta, îndată ce va privi ca printr-o ceată spre slava Aceluia, i se vor dezlega lanturile, iar călăul lui, sau frica, va fugi departe de la el, si durerea din inima lui se va întoarce în bucurie si se va face izvor care izvorăste la vedere neîncetat si roaie de lacrimi, iar în minte, liniste, blîndete si dulceată de negrăit. Ba îi va da si bărbătie si-1 va face să alerge slobod si neîmpiedicat spre toată ascultarea poruncilor o lui Dumnezeu (Ps. CXVIII, 32). Acestea sînt cu neputintă celor începători, dar le sînt proprii celor ce au ajuns, prin înaintare, spre mijloc. Iar celor desăvârsiti, izvorul acesta li se face lumină, inima schimbîndu-li-se si prefăcîndu-li-se fără de veste U1.
21. Cel ce are în lăuntrul lui lumina Duhului Sfînt, cade cu fata la pămînt neputînd să o privească si stri gă cu spaimă si cu frică multă, ca unul ce a văzut si a pătimit un lucru mai presus de fire, de cuvînt si de în telegere, El este asemenea unui om căruia i s-au aprins de undeva mădularele de un foc, în care arzînd si ne-, putînd răbda căldura văpăii (Ieremia XX, 9), se poartă ca unul ce a iesit din sine 142. Neizbutind nicidecum să devină iarăsi al său si coplesit neîncetat de lacrimi si răcorit de ele, el aprinde focul dorului si mai tare. Ca urmare, varsă si mai multe lacrimi si, spălîndu-se în multimea lor, fulgeră de tot mai mare strălucire „3. Iar cînd s-a aprins în întregime si s-a făcut ca o lumină 144, se împlineste ceea ce s-a spus : „Dumnezeu unit cu dumnezeii si cunoscut de ei”-, si anume atît de mult cît s-a unit cu cei cu care s-a unit si s-a descoperit celor ce-L cunosc 145.
22. Pe cît voieste Dumnezeu să se facă cunoscut de noi, pe atîta se si descoperă. Si pe cît se descoperă, pe atîta e văzut si cunoscut de cei vrednici. Dar nu e cu putintă să pătimească cineva si să vadă asa ceva, dacă nu s-a unit mai întîi cu Preasfmtul Duh, după ce a do- bîndit prin dureri si sudori o inimă smerită, curată, simplă si zdrobită.
23. înainte de plîns si de lacrimi, nimeni să nu ne amăgească cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici să nu ne amăgim pe noi însine. Căci încă nu este în noi pocă intă, nici adevărată părere de rău, nici frică de Dumne zeu în inimile noastre, nici nu ne-am învinovătit pe noi însine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea jude cătii viitoare si a chinurilor vesnice. Căci dacă ne-am fi învinovătit pe noi însine si am fi dobîndit acestea si am fi ajuns la ele, îndată am fi vărsat si lacrimi. Iar fără de acestea, nici învîrtosarea inimii noastre nu se va putea înmuia vreodată, nici sufletul nostru nu va dobîndi smerenie, nici nu vom izbuti să ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a făcut astfel, nu se poate uni cu Duhul cel Sfînt148. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curătie, nu poate să ajungă la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic să se învete tainic virtutile smereniei147.
24. Cel ce voieste să-1 învete mestesugul vorbirii si filozofia pe cel ce abia a învătat să silabisească literele nu numai că nu-i va folosi întru nimic, ci îl va face mai degrabă să se descurajeze si să se dezguste, din pricina neputintei mintii lui de a cuprinde întelesul celor spuse. Tot asa cel ce spune începătorilor despre cele ale desă- vîrsirii si mai ales celor mai greoi, nu numai că nu-i va folosi cu nimic, ci îi va si face să se întoarcă la cele din urmă. Căci privind la înăltimea virtutii si întelegînd cît de departe este de culmea ei si socotind că lui îi este cu neputintă să urce spre vîrful ei, va dispretui si începu turile făcute de el, ca nefolositoare, si se va scufunda în deznădejde.
25. Cînd cei tinuti si stăpîniti încă de patimi vor auzi că cel desăvîrsit după Dumnezeu se socoteste pe sine mai lipsit de curătie decît orice om si decît orice animal si orice fiară si că atunci cînd e batjocorit se bucură, cînd e bîrfit bine cuvîntează, cînd e prigonit rabdă si se roagă pentru dusmanii lui cu lacrimi si în tru durerea inimii, rugîndu-se lui Dumnezeu pentru ei, la început nu cred că sînt lucruri asa de mari si în cearcă să se facă pe ei deopotrivă cu acela. Pe urmă, dati pe fată de Sfintele Scripturi si coplesiti de sfintii care le-au dovedit acestea cu fapta, mărturisesc că nu pot să ajungă la ele. Iar cînd aud că fără împlinirea acestora este cu neputintă să se mîntuiască, atunci, ne- vrînd să înceteze cu totul să facă răul si să se pocăiască de păcatele lor, îi prinde deznădejdea.
26. Cei mai multi cinstesc ca nepătimitori si ca sfinti, pe cei ce fătăresc virtutea si altceva arată în pielea obrazului si altceva sînt după omul din lăuntru, si anume plini de toată nedreptatea, pizma, viclenia si răul miros al plăcerilor. Ei socotesc asa, pentru că nu au ochiul sufletului curătit, nici nu sînt în stare să-i cunoască pe aceia din roadele lor. Iar pe cei ce petrec în evlavie si virtute si în nerăutatea inimii, care sînt sfinti cu adevărat, îi socotesc, în chip gresit, ca pe oamenii de rînd, si trec pe lîngă ei dispretuindu-i si îi tin de nimic 148.
27. Unii ca acestia cinstesc ca învătător si ca om duhovnicesc mai degrabă pe cel guraliv si arătos. Iar pe cel tăcut si cu grijă la cuvinte îl tin de prost si mut149.
28. Cei trufasi la cuget si bolnavi de mîndria dia volului se întorc de la cel ce vorbeste în Duhul Sfînt, socotindu-1 trufas la cuget si mîndru. Căci cuvintele lui mai degrabă îi pleznesc decît îi străpung 15°. Dar pe cel ce boscorodeste din burtă si din fituici si îi minte cu privire la mîntuirea lor, îl laudă si îl primesc. Astfel, nu este nimeni între unii ca acestia care să poată deosebi si vedea lucrul bine si asa cum este 151.
29. -„Fericiti, zice Dumnezeu, cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8). Dar inima curată nu o poate înfăptui nici o virtute, nici două, nici zece, ci toate împreună fiind, asa zicînd, ca una singură si dusă pînă la capătul din urmă 152. Dar nici acestea nu pot face singure inima curată, fără venirea si lucrarea Duhului. Căci precum fierarul îsi poate arăta mestesugul prin uneltele sale, dar fără lucrarea focului nu poate isprăvi nimic, asa si omul toate le face si se foloseste de virtuti ca de niste unelte, dar fără venirea focului dumnezeiesc, ele rămîn fără rod si fără folos, neizbutind să curătească pata si întinăciunea sufletului 153.
30. Acolo unde este smerenia adîncă, acolo sînt si lacrimi îmbelsugate. Iar acolo unde sînt acestea, acolo e si prezenta Duhului cel închinat. Iar acolo unde e Acesta, acolo se iveste toată curătia si sfintenia în cel ce se află sub lucrarea Duhului si acestuia i se face vă zut Dumnezeu si Dumnezeu priveste la el. „Căci la cine voi privi, zice, decît la cel blînd si linistit si temător de cuvintele Mele ?”154.
31. Omul poate lupta împotriva patimilor sale, dar nu le va putea dezrădăcina nicidecum. Si a primit pute rea de a nu face răul, dar nu si puterea de a nu. se gîndi la el155. Dar evlavia constă nu în a face numai binele, ci si în a nu gîndi cele rele. Deci cel ce gîndeste cele rele nu poate dobîndi inimă curată. Si cum ar putea ? Căci e întinată de gîndul rău, ca o oglindă de noroi156.
32. Eu am înteles că inima curată constă nu numai în a nu fi tulburat cineva de vreo patimă, ci si în a nu cugeta vreun rău sau ceva al vietii, atunci cînd vrea, ci a avea în sine numai amintirea lui Dumnezeu printr-o iubire neînfrînată. Căci numai în lumina curată vede ochiul în chip curat, neasezîndu-se în calea privirii nimic 157.
33. Nepătimirea spun că constă nu numai în a fi în afară de lucrarea patimilor, ci si în înstrăinarea de amin tirea lor. Si nici numai în aceasta, ci si în a ne goli min tea noastră de închipuirea lor, în asa fel, ca atunci cînd voim, să ne ridicăm mai presus de ceruri, ajungînd în afară de toate cele văzute si supuse simturilor. Atunci e ca si cînd simturile noastre ar fi încuiate si mintea noas tră ar fi pătruns la cele mai presus de simturi, ducînd prin puterea ei cu sine simturile, ca un vultur aripile sale.
34. Mintea fără simturi nu-si arată nicidecum lu crările sale si nici simturile pe ale lor fără minte 158.
35. Inimă curată este si se zice aceea care nu află în sine nici o închipuire sau gînd lumesc, care e atît de dăruită lui Dumnezeu si de unită cu El, că n-are nici o amintire, nici a lucrurilor supărătoare ale vietii, nici a celor pricinuitoare de bucurie, ci petrece în contem platie ca în al treilea cer, si e răpită în rai (2 Cor. XII, 2-4), si vede arvuna bunătătilor făgăduite sfinti- lor si se face martorul bunurilor vesnice, pe cît e cu putintă firii omenesti. Acesta e semnul adevărat al inimii curate si dovada sigură prin care cunoaste cineva si măsurile curătiei si se vede pe sine însusi ca într-o oglindă 159.
36. Precum cel ce se află în afara casei nu vede pe cei aflători înăuntrul ei, asa nici cel răstignit lumii (Gal. VI, 14), sau mort ei, nu mai are vreo simtire a lucrurilor din lume.
37. Precum trupul mort nu are nici o simtire, nici a trupurilor vii, nici a celor ce zac moarte împreună cu el, asa nici cel ce a ajuns în afara lumii, în Duh, si e împreună cu Dumnezeu, nu poate avea vreo simtire a lumii sau vreo împătimire de lucrurile ei, măcar că e supus trebuintelor trupului.
38. Există o moarte înainte de moarte si o înviere a sufletelor înainte de învierea trupurilor, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Cînd cugetul muritor a fost desfiintat de mintea nemuritoare si starea de moarte, alungată de viată, sufletul se vede pe sine în chip vădit ca înviat din morti, precum se văd pe ei însisi cei ce se scoală din somn. Si recunoaste pe Dumnezeu care 1-a înviat. Iar cunoscîndu-L pe El si multumindu-I, se ridică mai presus de simturi si de toată lumea, plin de o plăcere negrăită, si face să se odihnească în sine toată miscarea cugetătoare 16°. 39. Unele stări sînt pricinuite de noi, altele ni se dau de Dumnezeu. In măsura în care ne curătim, prin osteneli si sfintite sudori, sîntem luminati prin lumina lacrimilor de pocăintă. Si în măsura în care ne luminăm, ne curătim prin lacrimi. Lucrul din urmă (curătirea prin lacrimi) îl aducem noi de la noi însine ; cel dintîi (luminarea) ni se dă si-1 primim de sus.
40. Multi aducînd cele ale lor nu au primit cele ce vin de obicei de la Dumnezeu. Aceasta se vede din cele ce au făcut si au pătit Cain si Esau. Căci dacă cine va nu aduce ale sale într-o stare de suflet evlavioasă, cu credintă fierbinte si cu multă smerită cugetare, Dum nezeu nu va căuta la el si nu va primi cele aduse. Iar dacă nu sînt împlinite acestea, nici El nu va da în schimb ale Sale celui ce a adus ale lui astfel.
41. Lumea e moartă pentru sfinti si cei din ea la fel pentru ei. De aceea văzînd, nu văd faptele lor cele bune si auzind, nu pot întelege (Matei XIII, 13) cuvintele lor dumnezeiesti grăite în Duhul Sfînt. Dar nici cei du hovnicesti nu pot primi în ei faptele cele rele sau cu vintele pătimase ale oamenilor lumesti sau răi, ci vă zînd si ei cele din lume, nu le văd si auzind cele ale oa menilor lumesti, rămîn cu simtirea ca si cînd nu le-ar auzi. Si astfel nu se înfăptuieste nici o părtăsie a aces tora cu aceia, sau a acelora cu acestia161. 42. Despărtirea între lumină si întuneric e clară si un amestec între ele este cu neputintă. -„Căci ce părtă- sie are lumina cu întunericul, zice, sau ce parte are cre dinciosul cu necredinciosul ?” (2 Cor. VI, 15). Tot asa e de mare depărtarea si despărtirea între cei ce se află în Duhul Sfînt si cei ce nu se află în El. Cei dintîi au pe trecerea în cer (Filip. III, 20), căci au ajuns, încă de aici, din oameni, îngeri. Iar cei din urmă sed încă în întune ricul mostenit si în umbra mortii (Ps. CVI, 10 s.u.), piro niti de pămînt si de lucrurile de pe pămînt. Cei dintîi sînt în lumina întelegătoare si neînserată ; ceilalti sînt luminati numai de lumina supusă simturilor; cei dintîi se văd pe ei însisi si văd si pe cei apropiati; ceilalti, vă- zîndu-se pe ei însisi si văzînd si pe cei apropiati murind în fiecare zi, nu stiu că sînt oameni si că mor ca oa menii (Ps. LXXXI, 7) ; iar nestiind, nu cred că va fi o judecată si o înviere si o răsplătire pentru cele săvîrsite de fiecare în viata de aici.
43. Dacă Duhul Sfînt este în tine, fără îndoială vei cunoaste, din lucrările Lui ce se săvîrsesc în tine, cele ce spune despre El apostolul. Căci zice : „Unde e Duhul Domnului, acolo este libertatea”- (2 Cor. III, 17) ; si : -„Trupul e mort pentru păcat, iar Duhul viază pentru dreptate”- (Rom. VIII, 10) ; si : „Cei ce sînt ai lui Hristos viata si-au răstignit împreună cu patimile si cu pof tele ei” (Gal. V, 29). Căci cîti în Hristos s-au botezat, sînt în Duhul Sfînt (Ioan VII, 33), ca unii ce au îmbră cat pe Hristos întreg (Gal. III, 27) si s-au făcut fii ai lu minii (Lucâ XVI, 8)) si umblă în lumina neînserată (1 Ioan I, 7). Si văzînd lumea, nu o văd si auzind ale lu mii, nu aud (Matei XIII, 13). Căci precum s-a scris des pre oamenii trupesti că văzînd, nu văd si auzind despre lucrurile dumnezeiesti, nu înteleg, nici nu pot primi cele ale Duhului, căci nebunie sînt pentru ei acestea (1 Cor. II, 14), asa să întelegi si despre cei ce au în ei pe Duhul Sfînt : trup au, dar nu sînt în trup. „Căci voi, zice, nu sînteti în trup, ci în duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieste în voi” (Rom. VIII, 9). Ei sînt morti lumii, si lumea, lor. „Căci mie, zice, lumea s-a răstignit si eu lumii”- (Gal. VI, 14).
44. Cel ce cunoaste aceste semne si stări minunate lucrîndu-se în sine este cu adevărat purtător de Dum nezeu si de semne, avînd pe Dumnezeu, sau pe însusi Duhul cel Preasfînt locuind în el, vorbind si lucrînd în el cele spuse de Pavel. Iar cel ce nu a cunoscut încă acestea în sine, să nu se amăgească, căci este încă trup si sînge, adică acoperit de întunericul poftelor trupu lui 162. Iar trupul si sîngele nu vor mosteni împărătia lui Dumnezeu, care este Duhul Sfînt (1 Cor. XV, 20).
45. De la dumnezeiescul Botez primim iertarea pă catelor săvîrsite si ne eliberăm de vechiul blestem si ne sfintim prin venirea Sfîntului Duh. Dar harul desăvîr- sit, după cuvîntul : „Voi locui si voi umbla întru ei” (2 Cor. VI, 16), nu-1 primim atunci. Aceasta e a celor ce s-au întărit în credintă si arată acest har prin fapte. Căci după ce ne-am botezat, abătîndu-ne spre fapte re le si de rusine, lepădăm cu totul si sfintirea însăsi. Dar prin pocăintă si mărturisire si lacrimi primim pe măsu ra lor, mai întîi iertarea păcatelor săvîrsite si, prin aceasta, sfintirea si harul de sus 16S.
46. De la pocăintă ne vine spălarea întinăciunii fap telor rusinoase. După ea primim împărtăsirea de Duhul Sfînt. Dar nu în chip simplu, ci după credinta, simtirea si smerenia celor ce s-au pocăit din tot sufletul. Insă numai după iertarea deplină a păcatelor de mai înainte, primită de la părintele care ne-a luat asupra sa. De aceea bine este să ne pocăim în fiecare zi, pentru porunca ce s-a dat. Căci îndemnul : -„Pocăiti-vă, că s-a apropiat împărătia cerurilor” (Matei III, 2), ne arată lucrarea aceasta ca fiind fără hotar lM.
47. Harul Preasfîntului Duh s-a dat sufletelor logo dite cu Hristos, ca o arvună. Si precum fără arvună, femeia nu are asigurare că se va înfăptui vreodată uni rea ei cu bărbatul, asa nici sufletul nu primeste încre dintare sigură că va fi împreună cu Stăpînul si cu Dum nezeul său în veci, sau se va uni cu El tainic si de ne grăit si se va bucura de frumusetea neapropiată a Lui, dacă nu primeste arvuna harului Lui si nu-1 dobîndeste în sine întru cunostintă 165.
48. Precum scrisorile de învoială, dacă nu primesc iscăliturile unor martori vrednici de crezare nu fac si gură arvuna, tot asa, înainte de împlinirea poruncilor si de dobîndirea virtutilor, nu e sigură iluminarea harului. Căci ceea ce sînt martorii pentru învoieli, aceea este lu crarea poruncilor si virtutile pentru arvuna Duhului. Datorită acestora primeste fiecare prin arvună încre dintarea mîntuirii viitoare 166.
49. întîi învoielile se scriu, asa zicînd, prin lucra rea poruncilor, apoi se pecetluiesc si se iscălesc de către virtuti. Abia atunci îsi dă mirele Hristos, sufletului mi reasă, inelul, adică arvuna Duhului167. 50. Precum mireasa înainte de nuntă primeste de la mire numai arvuna, iar zestrea convenită si darurile făgăduite, asteaptă să le primească după nuntă, asa si mireasa, care e Biserica credinciosilor si sufletul fiecă ruia dintre noi, primeste întîi de la mirele Hristos nu mai arvuna Duhului, iar bunătătile vesnice si împără tia cerurilor asteaptă să le primească numai după ple carea de aici. Dar prin arvună are încredintarea că va primi bunătătile convenite în învoială în chip nemin- cinos168.
51. Se întâmplă uneori că mirele întîrzie în vreo călătorie, sau e ocupat cu alte treburi, si de aceea hotă răste să amine nunta. Dacă mireasa se va mînia si, dis- pretuind dragostea lui, va sterge sau va rupe hîrtia de învoială, va cădea îndată din nădejdile ce le are în mire. Asa se întîmplă si cu sufletul. De va zice cineva dintre cei ce se nevoiesc : pînă cînd sînt dator să mă ostenesc ? Si drept urmare va slăbi din ostenelile nevo- intei si, prin neglijarea poruncilor si prin părăsirea po căintei neîncetate, va sterge si va rupe, asa zicînd, învo ielile, va cădea îndată cu totul si din arvuna si din nă dejdea în Dumnezeu169.
52. Dacă mireasa îsi întoarce către altul dragostea de la mirele cu care s-a învoit, si se împreună cu acela, pe fată sau în ascuns, nu numai că nu mai poate spera să primească de la mire nimic din cele făgăduite ei, ci are să astepte cu dreptate si pedeapsa si ocara prevăzută de lege. Tot asa se întîmplă si cu noi. Dacă-si întoarce careva dragostea datorată mirelui Hristos, spre pofta vreunui alt lucru, pe fată sau în ascuns, si inima lui e tinută de acel lucru, se face urît mirelui si ne- vrednic de unirea cu El170. Căci a zis : -„îi iubesc pe cei ce Mă iubesc* (Prov. VIII, 17) m.
53. Arvuna este, pentru cei ce au dobîndit-o, negrăită, înteleasă în chip neînteles, tinută fără să fie stăpînită 172,văzută în chip nevăzut, vie si grăitoare, în miscare si miscînd pe cel ce a dobîndit-o, zburînd din chivotul în care se află pecetluită si aflîndu-se iarăsi în chip neasteptat în lăuntrul lui17S. în felul acesta face pe cel ce a dobîndit-o să nu socotească nici prezenta ei sigură, nici plecarea ei fără întoarcere. Si asa neavînd-o, este ca cel ce o are, si avînd-o, cel ce a dobîndit-o se simte ca cel ce nu o are 174.
54. Se întîmplă ca cineva stînd noaptea în casă cu toate usile închise, dacă va deschide o mică fereastră si va fi luminat deodată de un fulger strălucitor, nesupor- tînd ochii această strălucire, se apără, închizînd îndată ochii si se retrage în sine. Tot asa cînd sufletul e închis în cele supuse simturilor, de se va apleca (Cînt. Cînt. II, 9) vreodată cu mintea spre cele din afară de acestea ca printr-o fereastră, luminîndu-se de fulgerul arvunii din ele, adică al Duhului Sfînt, si nesuportînd raza luminii neacoperite, simte o spaimă în minte si se adună întreg în sine, refugiindu-se ca într-o casă în cele cunoscute cu simturile si omenesti.
55. Din aceste semne trebuie să cunoască fiecare dacă a primit arvuna Duhului de la mirele si stăpînul Hristos. Si dacă a primit-o, să se sîrguiască să o tină175. Iar dacă nu s-a învrednicit încă să o primească, să se sîrguiască să o primească prin fapte bune si prin pocăinta cea mai fierbinte si să o păzească prin lucrarea poruncilor si prin dobîndirea virtutilor m.
56. Acoperisul fiecărei case se tine prin temelii si prin cealaltă parte a clădirii ; iar temeliile se asază, ca trebuincioase si folositoare, pentru a purta acoperisul. Astfel nici acoperisul nu poate sta fără temelii si nici temeliile nu-s de vreo treabă sau de vreun folos, fără acoperis. Asa si harul lui Dumnezeu se păstrează prin lucrarea poruncilor, iar faptele poruncilor se pun ca te melii pentru harul lui Dumnezeu ; si nici harul Duhu lui nu poate rămînea în noi fără lucrarea poruncilor, nici lucrarea poruncilor fără harul lui Dumnezeu nu e de vreo trebuintă sau de vreun folos 177.
57. Precum casa fără acoperis, lăsată asa din ne- grija zidarului, nu numai că nu e de nici o treabă, ci face si zidarul de rîs, asa si cel ce pune temeliile lucră rii poruncilor si ridică zidurile virtutilor înalte, de nu va primi si harul Duhului Sfînt întru vederea si cunos tinta sufletului, este nedesăvîrsit si compătimit de cei desăvîrsiti. El s-a lipsit de har pentru una din aceste două pricini : sau pentru că n-a avut grijă de pocăintă, sau pentru că nefiind iscusit la adunarea poruncilor, care e un material nesfîrsit, a lăsat ceva afară din cele ce ne par nouă neînsemnate, dar sînt de trebuintă la clă direa casei virtutilor. Astfel fără ele, n-a putut să-si acopere casa prin harul Duhului178. 58. Dacă Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu s-a coborît pe pămînt ca să ne împace prin Sine pe noi cei ce eram dusmani ai Părintelui Său (Rom. V, 10), si să ne unească în chip constient cu Sine prin Duhul Său cel Sfînt si de o fiintă, cel ce cade din acest har, de care altul va avea parte ? Cu sigurantă acesta nici n-a fost împăcat cu Dumnezeu, nici n-a dobîndit unirea cu El prin împărtăsirea Duhului179.
59. -„Va pune cineva foc în sîn, zice înteleptul, si nu-si va arde hainele ?” (Prov. VI, 27). Iar eu zic : Cine nu va arde si nu se va umplea de strălucire si nu va răspîndi si el fulgerele dumnezeirii, pe măsura curătirii si a împărtăsirii de foc, dacă va primi în inimă focul ceresc neacoperit ? Căci împărtăsirea urmează curătirii, iar curătirea urmează împărtăsirii.
60. Cel ce se împărtăseste de Duhul dumnezeiesc se izbăveste de poftele si de plăcerile pătimase, dar de trebuintele trupesti ale firii nu se desparte 18°. Ca unul ce e slobozit de legăturile poftei pătimase si e unit cu slava si cu dulceata nemuritoare, se sileste neîncetat să fie sus si să petreacă cu Dumnezeu ; si să nu se depăr teze nici pentru o clipă de vederea Aceluia si de desfă tarea de care nu se mai satură. Dar ca unul ce e închis în trup si în stricăciune, e tras si purtat si el de acestea si se întoarce spre cele pămîntesti. Insă atunci atîta în tristare are din pricina acestora, cîtă are sufletul păcă tosului cînd se desparte de trup 181.
61. Precum pentru iubitorul de trup si de viată, de plăceri si de lume, despărtirea de acestea este moarte, asa pentru iubitorul de curătie si de Dumnezeu, de cele netrupesti si de virtute, moarte cu adevărat este despărtirea cea mai mică a cugetării de acestea. Cel ce priveste lumina supusă simturilor, dacă va închide putin ochii, sau i se vor acoperi de altcineva, se necăjeste si se întristează si nu poate peste tot, să rabde aceasta, mai ales dacă privea la anumite lucruri de trebuintă sau interesante. Dar cu cit mai vîrtos nu se va întrista si nu se va necăji cel ce e luminat de Duhul Sfînt si priveste cu trezvie si cu întelegere, fie că priveghează, fie că doarme, bunătătile acelea „pe care ochiul nu le-a văzut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Cor. II, 9), la care doresc si îngerii să privească (1 Petru I, 12), de va fi smuls de cineva de la vederea lor ? Căci el socoteste aceasta, pe drept cuvînt, moarte si înstrăinare de viata vesnică182.
62. Omul fiind îndoit, adică avînd alcătuirea din su flet si trup, lumea a fost creată pentru el de asemenea ca văzută si nevăzută. Si fiecăreia din aceste părti i s-a rînduit în chip potrivit ei unele din faptele si din grijile noastre. Dar am înteles că lucrul acesta este adevărat si cu privire la vederi si la vise. Cele ce ocupă sufletul, sau cele în care petrece el în stare de veghe, acelea re tin închipuirea si cugetarea lui si în somn. De se îngri jeste de lucruri omenesti, e preocupat de ele si în în chipuirile viselor. Iar de cugetă la cele dumnezeiesti si ceresti, se va afla si în vis cu gîndirea în acestea, după spusa proorocului : „Si tinerii vor avea vedenii” (Ioil III, 1). Dar fiind în acestea, sufletul nu va fi înselat, ci va vedea lucruri adevărate si i se vor încredinta des coperiri 18S.
63. Cînd partea poftitoare a sufletului e împinsă spre patimile desfătărilor si spre plăcerile vietii, tot pe acestea le vede sufletul si în vis. Iar cînd iutimea sau mînia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie si lupte între serpi si certuri ca la judecată cu dusmanii. Cînd, în sfîrsit, ratiunea lui se înaltă prin trufie si mîndrie, îsi închipuie răpiri înaripate în aer, sederi si domnii pe tronuri înalte, păsiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă.
64. Numai vederile acelea sînt adevărate, care nici n-ar trebui să se numească visuri, ci vederi. Ele sînt proprii acelora a căror minte a devenit simplă, prin să- lăsluirea Duhului, si liberă de toată supărarea si robia patimilor ; a căror cugetare se miscă în jurul celor dum nezeiesti si se gîndeste la răsplătirile viitoare ; a căror viată mai presus de viata celor vii este fără griji, netul burată, linistită, curată, plină de milă, de întelepciune, de cunostinta cerească si de roadele bune cultivate de Duhul. Ale celor ce nu sînt asa, sînt mincinoase si încurcate si totul e o înselătorie vădită 184.
65. Multi au fericit viata pustnicească, altii pe cea de obste, sau în chinovie. Altii doresc să stea în fruntea poporului, să îndemne, să învete si să ridice biserici, hrănindu-se din acestea în chip felurit trupeste si sufle teste. Eu nu as socoti pe nici una din acestea mai bună decît pe alta. Nici n-as spune că una e vrednică de laudă, iar alta de ocară. Ci în toată privinta si în toate lucru rile si faptele, cu totul fericită este viata cea pentru Dumnezeu si după Dumnezeu 185.
66. Viata oamenilor se alcătuieste din felurite stiin te si mestesuguri ; unul îndeletnicindu-se cu una, altul cu alta, fiecare aduce partea sa si astfel oamenii îsi dau si primesc între ei, în timpul vietii, împlinind trebuin- tele trupesti ale firii. Asa se poate vedea si între oamenii duhovnicesti : unul se îndeletniceste cu o virtute, altul cu alta, toti alergînd din diferite părti spre aceeasi tintă 186.
67. Tinta tuturor celor ce se nevoiesc după Dum nezeu este să placă lui Hristos, Dumnezeului nostru, si să primească împăcarea cu Tatăl prin împărtăsirea de Duhul si să dobîndească mîntuirea prin aceasta. Căci în aceasta stă mîntuirea fiecărui suflet si a fiecărui om. Neîmplinindu-se aceasta, desartă e osteneala si lucra rea noastră si fără rost e toată calea care nu duce la aceasta pe cel ce aleargă pe ea 187.
68. Cel ce a părăsit toată lumea si s-a retras în munte, pentru linistire, dar de acolo scrie celor din lume, pentru a atrage atentia, pe unii fericindu-i, iar pe altii lingusindu-i si lăudîndu-i, este asemenea celui ce s-a despărtit de femeia desfrînată, ispititor îmbră cată si foarte rea, si s-a dus în tară depărtată, ca să scape pînă si de amintirea ei, dar pe urmă uitînd de tinta pentru care a venit acolo, doreste să scrie celor ce petrec si se murdăresc cu desfrînată aceea, fericindu-i. Prin aceasta arată că, dacă nu cu trupul, cel putin cu inima si cu mintea se împărtăseste de bunăvoie de pa tima lor, încuviintînd amestecarea lor cu ea 188.
69. Pe cît sînt de vrednici de laudă si de fericiti cei ce petrec în lume, dar îsi curătesc simtirile si ini mile de toată pofta cea rea, pe atîta sînt de vrednici de ocară si de osîndă cei ce petrec în munti si în pesteri, dar îsi doresc laudele si fericirile de la oameni189. Acestia vor fi ca niste preacurvari înaintea lui Dumnezeu, Care cercetează inimile noastre. Căci cel ce pofteste să se audă în lume despre viata, despre numele si despre petrecerea lui, desfrînează fată de Dumnezeu, ca poporul de odinioară al iudeilor, cum zice David (Ps. CV, 39) 19\
70. Cel ce s-a lepădat fără sovăieli de lume si de cele din ea, din credinta în Dumnezeu, crede că Domnul e milostiv si îndurat si primeste pe cei ce vin cu pocă intă la El. Iar stiind că prin necinstire cinsteste pe ro bii săi, prin sărăcia cea mai de pe urmă îi îmbogăteste si prin ocări si dispretuiri îi slăveste, iar prin moarte îi face părtasi si mostenitori ai vietii vesnice, se gră beste prin acestea ca un cerb însetat (Ps. XLI, 2) spre iz vorul cel nemuritor. El urcă prin acestea în sus ca pe o scară, pe care urcă si coboară îngerii (Fac. XXVIII, 12), care vin în ajutorul celor ce urcă. Iar la capătul de sus al scării stă Dumnezeu, asteptînd hotărîrea si sîrgu- inta noastră după putere 191, nu pentru că se desfată să ne vadă ostenind, ci fiindcă Iubitorul de oameni voieste să ne dea plata Sa ca pe o datorie m.
71. Pe cei ce vin fără sovăire la El, Domnul nu-i lasă nicidecum să cadă, ci, văzîndu-i slăbiti în putere, conlucrează cu ei, îi ajută, întinzîndu-le mîna puterii Sale de sus si-i aduce iarăsi la Sine. îi sprijineste pe fată si în ascuns, în chip stiut si nestiut. Aceasta, pînă ce urcă toată scara si se apropie de El si se unesc întregi cu El întreg si uită de toate cele pămîntesti, fiind cu El acolo sus, dacă în trup sau afară de trup (2 Cor. XII, 2), nu stiu, si petrecînd împreună cu El si bucurîndu-se de bunătătile tainice 19\
72. E cu dreptate, ca întîi să ne punem grumajii nostri sub jugul poruncilor lui Hristos si să nu ne înfu- riem, nici să ne tragem îndărăt. Ci să păsim drept si cu rîvnă pînă la moarte sub ele, si să ne înnoim pe noi în sine, raiul cel cu adevărat nou al lui Dumnezeu, pînă ce Fiul va veni împreună cu Tatăl, prin Duhul Sfînt, si se va sălăslui în noi. Iar atunci, cînd îl vom dobîndi în treg, sălăsluit în noi ca învătător, oricăruia dintre noi i-ar porunci si orice slujbă i-ar încredinta, să o ia asu pra sa si să o împlinească cu bucurie, după voia Lui. Dar nu se cade să o cerem înainte de vreme, nici să primim a o lua cînd e dată de oameni, ci să stăruim în poruncile Stăpînului si Dumnezeului nostru si să astep tăm hotărîrea lui Dumnezeu 194.
73. După ce am primit o slujbă în lucrurile dum nezeiesti si ne-am cîstigat cinste în ea, de vom fi în demnati de Duhul să trecem la altă slujbă sau lucrare sau făptuire, să nu ne împotrivim. Căci Dumnezeu nu vrea să fim lenesi, nici să rămînem în una si aceeasi lu crare în care am început, pînă la sfîrsit, ci să înaintăm si să ne miscăm continuu spre izbîndirea în cele mai mari, potrivindu-ne voii lui Dumnezeu si nu voii noastre 193.
74. Cel ce si-a făcut moartă voia sa e cu totul fără voie. Dar nici una dintre cele ce sînt si vietuiesc si se miscă nu e fără voie, afară de cele nesimtitoare si ne miscate. Plantele, măcar că se miscă si cresc, nu spu nem că-si fac miscarea si cresterea printr-o voie natu rală, căci sînt neînsufletite. Dar tot ce e însufletit are si o voie naturală. Deci cel ce si-a omorît prin nevointă si sîrguintă voia sa si s-a făcut cu totul fără voie a iesit din firea sa si, prin faptul că nu mai voieste nimic, nu mai poate lucra nimic, nici bine nici rău.
75. Cel ce se sîrguieste să-si omoare voia sa e da tor să facă voia lui Dumnezeu ; si în loc de voia sa, să aseze în sine pe cea a lui Dumnezeu ; pe aceasta să o să dească si să o altoiască în inima sa198. Pe urmă să ia seama cu grijă dacă cele sădite si altoite încoltesc din rădăcinile lor din adînc si dacă cele lipite si unite s-au făcut un singur pom ; apoi dacă au crescut, au înflorit si au făcut rod frumos si dulce. întîmplîndu-se aceasta, nici el însusi nu mai deosebeste pămîntul care a primit sămînta si rădăcina, de mlădita aceea neînteleasă, ne grăită si de viată purtătoare care a fost altoită în ea197.
76. Celui ce-si taie voia sa pentru frica lui Dum nezeu îi dăruieste Dumnezeu voia Lui, într-un chip asa de tainic, încît nici el nu stie. Si o păstrează nestearsă în inima sa si-si deschide ochii întelegerii ca să o cu noască pe ea si primeste putere ca să o împlinească. Iar acestea le lucrează harul Sfîntului Duh. Căci fără El nu se face nimic 198.
77. Cînd vom împlini cu toată tăria, rîvna, hotărî- rea si pornirea neretinută cele ce ne-a învătat si porun cit Dumnezeu în chip tainic si nestiut, fără să nesoco tim nimic, atunci ni se va descoperi în chip arătat ca unor credinciosi ascultători, ca unor ucenici si prieteni adevărati, cum s-a descoperit odinioară sfintilor Săi ucenici si apostoli si tuturor celor ce au crezut prin ei în numele Lui. Si atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu după har, cum zice Pavel : „Cîti sînt povătuiti de Duhul lui Dumnezeu, sînt fii ai lui Dumnezeu ; iar de sînt fii, sînt si mostenitori ai lui Dumnezeu si împreună-mostenitori cu Hristos” (Rom. VIII, 14, 17).
78. Nici unul din cei ce s-au învrednicit să fie cu Dumnezeu, în unitatea Duhului, si să guste bunătătile Lui tainice, nu mai iubeste slava dată lui de oameni, dar nici aurul sau îmbrăcămintea sau pietrele socotite pre tioase de cei fără de minte ; nu se mai lipeste cu inima de bogătia trecătoare, nu mai vrea să fie cunoscut de împărati si de stăpînitori care nu stăpînesc, ci sînt stă- pîniti de multe ; nu mai vede în acestea ceva mare si înalt, nici nu le mai socoteste pricinuitoare de mai mare slavă celor ce se apropie de ele ; nu va mai pretui nimic altceva din cele lăudate si strălucitoare pentru oameni. Ba nu va mai socoti ceva rău nici căderea cuiva din bo gătie în sărăcie si de la stăpînirea si puterea cea mai mare si de la demnitatea cea mai vestită, la ultima lipsă de slavă si de cinstire.
79. Dacă ai primit iertarea păcatelor tale, fie prin mărturisire, fie prin îmbrăcarea schimei sfinte si înge resti, cîtă dragoste, multumire si smerenie nu trebuie să-ti pricinuiască aceasta ? Că fiind vrednic de nenumă rate pedepse, nu numai că te-ai izbăvit de ele, ci te-ai învrednicit si de înfiere, de slavă si de împărătia ceru rilor. Acestea depănîndu-le în cuget si amintindu-ti-le pururea, fii gata si pregăteste-te să nu necinstesti pe Cel ce te-a cinstit si ti-a iertat nenumărate greseli. Ci slăveste-L si cinsteste-L prin toate lucrurile tale, ca si El să te slăvească în schimb si mai mult pe tine, pe care te-a cinstit mai mult decît toată zidirea văzută si te va numi prieten adevărat al lui Dumnezeu 199.
80. Cu cît este mai de pret sufletul decît trupul, cu atît e mai înalt omul rational decît lumea. Nu lua sea- ma la mărimea făpturilor din ea, ca să le socotesti, omule, pentru aceasta, pe ele mai de pret ca tine. Ci căutînd la harul ce ti s-a dat si cunoscînd demnitatea sufletului tău mintal si rational, laudă pe Dumnezeu, Care te-a cinstit mai presus decît toate cele văzute299.
81. Să luăm aminte cum slăvim pe Dumnezeu. Căci nu se slăveste alt fel de către noi de cum a fost slăvit de către Fiul2W. Fiindcă prin acelea prin care a slăvit Fiul pe Tatăl Său, prin acelea a fost slăvit si Fiul de către Tatăl. Si aceleasi trebuie să le facem si noi cu sîrguintă, ca prin aceleasi să slăvim pe Cel ce primeste să se numească Tatăl nostru cel din ceruri si să fim slă viti de El cu slava Fiului în Care a fest înainte de a fi lumea prin El (Ioan XVII, 5)202. Iar acestea sînt : cru cea, sau mortificarea lumii întregi, necazurile, ispitele si orice altceva din pătimirile lui Hristos. Purtîndu-le pe acestea întru răbdare multă, urmăm lui Hristos în patimile Sale si slăvim prin ele pe Tatăl nostru si Dum nezeu, ca fii ai Lui prin har si ca împreună-mostenitori cu Hristos *o”.
82. Sufletul care nu s-a izbăvit cu desăvîrsire si cu bună simtire de alipirea si de împătimirea de cele vă zute nu poate purta fără întristare pricinile de întris tare204 si uneltirile venite lui de la draci si de la oa meni. Ci fiind legat prin împătimire de lucrurile ome- nesti e muscat de pagubele de bani si se supără de pierderile unor lucruri si-1 dor cumplit durerile venite în trupul său205.
83. Dacă si-a dezlegat cineva sufletul de dorirea si de poftele lucrurilor supuse simturilor si 1-a legat de Dumnezeu, nu numai că va dispretui banul si lucrurile din jurul lui si, păgubit de ele, se va arăta fără întris tare, ca fată de niste lucruri străine, ci si durerile venite asupra trupului său le va răbda cu bucurie si cu mul tumirea cuvenită. Căci el vede pururea, ca dumneze iescul apostol, că „omul din afară se strică, iar cel din lăuntru se înnoieste zi de zi” (1 Cor. IV, 10). Altfel nu se pot purta cu bucurie necazurile cele după voia lui Dum nezeu. Căci e de trebuintă, în acestea, de cunostintă de- săvîrsită si de întelepciune duhovnicească. Iar cel lipsit de acestea umblă în întunericul deznădejdii si al nesti- intei, neputînd să vadă cîtusi de putin lumina răbdării si a mîngîierii206.
84. Tot cel ce se socoteste învătat în stiinta mate maticii nu se va învrednici vreodată să privească si să cunoască tainele lui Dumnezeu, pînă ce nu va voi mai întîi să se smerească si să se facă nebun (1 Cor. I, 20), lepădînd, odată cu părerea de sine, si cunostinta pe care a adunat-o207. Căci cel ce face aceasta si urmează, cu credintă neîndoielnică, înteleptilor în cele dumneze iesti, si e povătuit de acestia, va intra împreună cu ei în cetatea Dumnezeului celui viu. Si călăuzit si luminat de Duhul dumnezeiesc, vede si învată cele ce nici unul din- tre ceilalti oameni nu le-a văzut si nu le poate vedea si afla vreodată. Atunci ajunge să fie învătat de Dumnezeu 208.
85. Ucenicii oamenilor îi socotesc nebuni pe cei în vătati de Dumnezeu. Căci acestia, fiind afară de lu mina dumnezeiască si neputînd vedea minunile din ea, pe cei ce sălăsluiesc în lumină si văd si învată cele din ea îi socotesc rătăciti, cîtă vreme ei însisi sînt departe si nepărtasi de bunătătile tainice ale lui Dumnezeu209.
86. Cei ce sînt plini de harul lui Dumnezeu si desă- vîrsiti întru cunostinta si întelepciunea de sus numai de ea vor să se apropie si să vadă pe cei din lume, ca să le pricinuiască vreo răsplătire prin aducere amin te de poruncile lui Dumnezeu si prin facerea de bine, socotind că poate vor auzi, vor întelege si se vor îndu pleca209″. Fiindcă cei ce nu sînt purtati de Duhul lui Dumnezeu (Rom. VIII, 14) umblă întru întuneric si nu cunosc nici unde merg (Ioan XII, 35), nici în ce porunci se poticnesc. Poate, ridicîndu-se din închipuirea de sine care îi stăpîneste, vor primi învătătura adevărată a Du hului Sfînt. Si auzind fără stirbire si nestrîmbată voia lui Dumnezeu, se vor pocăi si, împlinind-o, vor primi vreun dar duhovnicesc. Iar dacă nu pot să li se facă acelora pricinuitori ai vreunui astfel de folos, plîngînd învîrtosarea inimii lor, se întorc la chiliile proprii, ru- gîndu-se zi si noapte pentru ei210. Căci pentru altceva nu ar fi în stare să se întristeze niciodată cei ce sînt ne- încetat împreună cu Dumnezeu, si sînt mai mult decît plini de tot binele2U.
87. Sînt si acum oameni nepătimitori, sfinti si plini de lumina dumnezeiască, ce petrec în mijlocul nostru si si-au omorît asa de mult mădularele lor de pe pămînt (Colos. III, 5), dinspre toată necurătia si pofta pătimasă, încît nu numai că nu cugetă sau nu pornesc să facă de la ei vreun rău, dar nici îndemnati de altii nu rabdă vreo schimbare a stării de nepătimire pe care au dobîn- dit-o212. I-ar sti pe acestia, dacă ar cunoaste cuvintele dumnezeiesti citite si cîntate de ei, cei ce se fălesc cu nepăsarea fată de acestea si nu cred celor ce învată întru întelepciunea Duhului, despre lucrurile dumneze iesti. Căci, dacă s-ar afla în cunostinta desăvârsită a Sfin tei Scripturi, ar crede în bunătătile grăite si dăruite nouă de Dumnezeu. Dar nefiind părtasi ai acestor bu nătăti, din închipuirea de sine si din nepăsare, îi cleve tesc, fără să creadă, pe cei ce s-au împărtăsit si învată despre ele213.
88. Care este scopul iconomiei. întrupării lui Dum- nezeu-Cuvîntul, vestit în toată dumnezeiasca Scriptură si citit de noi, dar nepătruns ? Nu e decît acela ca, îm- părtăsindu-se de ale noastre, să ne facă pe noi părtasi de ale Sale. Căci Fiul lui Dumnezeu de aceea s-a făcut Fiu al omului, ca să ne facă pe noi oamenii fii ai lui Dumnezeu, ridicînd după har neamul nostru la ceea ce este El după fire, născîndu-ne de sus în Duhul Sfînt si introducîndu-ne îndată în împărătia cerurilor ; mai bi ne zis, dăruindu-se să o avem pe aceasta înlăuntrul nos tru (Luca XVII, 21)214, ca să nu avem numai nădejdea de a intra în ea, ci avînd-o încă de acum, să strigăm : „Viata noastră e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Colos. III, 3) 21\
89. Botezul nu ia de la noi libertatea vointei si puterea de a ne hotărî prin noi însine, ci abia el ne dă ruieste libertatea, ca să nu mai fim stăpîniti silnic si fără să vrem, de diavolul. De aceea, după Botez, atîrnă de noi, fie să stăruim de bună voie în poruncile lui Hristos, Stăpînul nostru, în Care ne-am botezat, si să umblăm pe calea celor poruncite de El, fie să ne aba tem de la această cale dreaptă, întorcîndu-ne prin fap tele rele la protivnicul si vrăjmasul nostru, diavolul216.
90. Cei ce se supun după Sfîntul Botez, voii celui rău, si împlinesc cele voite de el, se înstrăinează de sfîntul sîn al Botezului, după cuvîntul lui David (Ps. LVII, 4). Căci nu ne schimbăm, nici nu ne mutăm din firea în care am fost ziditi, ci fiind ziditi buni de Dum nezeu (căci Dumnezeu nu a făcut răul), si rămînînd ne schimbati prin firea si prin natura în care am fost zi diti, cele ce le alegem si le voim prin socotinta de bună voie, pe acelea le si facem, fie bune, fie rele. Căci pre cum cutitul nu-si schimbă firea sa, fie că e folosit de cineva spre rău, fie spre bine, ci rămîne fier, asa si omul lucrează si face, precum s-a zis, cele ce le vrea, dar nu iese din firea sa21T.
91. Nu ne mîntuim miluind pe unul, dar ne trimite în foc dispretuirea unuia. Căci cuvintele : „am flămîn- zit si am însetat” (Matei XXV, 35), nu s-au spus pentru o singură dată, nici pentru o singură zi, ci pentru în- treaga viată. Domnul si Dumnezeul nostru a mărturisit că primeste să fie hrănit, adăpat si îmbrăcat si celelalte, nu o dată, ci totdeauna si în toti, de către slugile Sale218.
92. Cum l-ar putea închide unii pe Cel ce se îm parte neîmpărtit si Care este în acelasi timp Dumnezeu întreg în fiecare dintre cei săraci ? Presupune deci că sînt o sută de săraci ca un singur Hristos. Căci nu s-a împărtit nicidecum Hristos (1 Cor. I, 13). Deci cel ce a dat la 99 cîte un obol, iar pe unul 1-a înjurat, sau 1-a lovit, sau 1-a depărtat cu mîna goală, cui a făcut oare aceasta, dacă nu Celui ce a zis si zice pururea si va zice : „Intrucît ati făcut unuia din acesti preamici, Mie Mi-ati făcut” (Matei XXV, 40)219.
93. Cel ce a dat milostenie la o sută, dar putea să dea si altora, si putea să adape si să hrănească încă pe multi care l-au rugat si au strigat către el, însă i-a ne socotit, va fi judecat de către Hristos, ca unul ce nu L-a hrănit pe El însusi ; fiindcă cel hrănit de noi, în fiecare dintre cei mici, este si în aceia în toti22*.
94. Cel ce dă astăzi tuturor toate cele spre trebu inta trupului, dar mîine, putînd face aceasta, va neso coti pe niscai frati, si-i va lăsa să piară de foame, de sete si de frig, L-a lăsat să moară si L-a dispretuit pe Acela care a zis : „întrucît ati făcut unuia din acesti preamici, Mie ati făcut”221.
95. Din acestea se poate cunoaste un lucru : cum îsi însuseste Domnul toate ale săracilor si fratilor nostri, zicînd celor drepti : „Mie Mi-ati făcut”, iar celor de-a stînga : -„Mie nu Mi-ati făcut”. El nu vede numai pe cei miluiti de noi, nici numai pe cei nedreptătiti sau asupriti, sau supusi la mii de alte rele, ci si pe cei tre cuti cu vederea. Căci si aceasta ajunge spre osînda noastră. Căci nu pe aceia, ci pe El îl trecem cu vederea, pe Iisus Hristos, Care si-a făcut toate ale Sale ale acelora.
96. El a primit să ia asupra Sa fata fiecărui om lipsit si să se unească pe Sine cu fiecare, ca nici unul dintre cei ce cred în El să nu se înalte împotriva frate lui, ci fiecare, văzînd pe fratele si pe aproapele său, ca pe Dumnezeul său, să se socotească pe sine atotpreamic fată de frate, ca fată de Făcătorul său ; si să-1 primească si să-1 cinstească întocmai ca pe Acela, si să-si deserte toate averile spre slujirea lui, precum si Hristos si-a vărsat sîngele Său pentru mîntuirea noastră222.
97. Cel ce a primit porunca, să-1 aibe pe aproapele ca pe sine însusi, e dator, desigur, să-1 aibă asa nu nu mai într-o zi, ci toată viata. Si cel căruia i s-a poruncit să dea fiecăruia care cere, i se porunceste aceasta pentru toată viata sa. Si cel ce vrea ca altii să-i facă lui lucrurile bune pe care le voieste, acestea i se cer si lui să le facă altora223.
98. Cel ce-1 are deci pe aproapele ca pe sine însusi nu rabdă să aibă nimic mai mult ca aproapele. Iar dacă are si nu dă cu inimă largă pînă ce se face si el sărac si asemenea cu aproapele, nu e împlinitor al poruncii Stăpânului ; la fel nu e nici cel ce, vrînd să dea tuturor celor ce cer, va respinge pe cineva din cei ce cer, pînă mai are un obol, sau o bucată de pîine224 ; nici cel ce nu face aproapelui cîte vrea ca altul să i le facă lui (Matei VII, 12). De asemenea, cel ce a hrănit, a adăpat, a îmbrăcat si a făcut toate celelalte fiecărui sărac si fiecărui frate preamic, dar a nesocotit pe unul singur si 1-a trecut cu vederea, se va socoti si el ca cel ce 1-a trecut cu vederea pe Hristos-Dumnezeu cînd f lămînzea si înseta225.
99. Poate acestea vor părea tuturor greu de purtat. De aceea vor socoti întemeiat să zică întru ei : dar cine ie poate face acestea toate, ca să ajute si să hrănească pe toti si să nu treacă cu vederea nicidecum pe vreunul dintre ei ? Dar să asculte pe Pavel, care strigă lămurit : „Dragostea lui Dumnezeu ne strînge pe noi, care jude căm aceasta ; că dacă unul a murit pentru toti, asadar toti au murit* (2 Cor. V, 14)226.
100. Precum poruncile cuprinzătoare au în ele pe toate celelalte mai restrînse, asa si virtutile cuprinză toare îmbrătisează în ele pe cele retetrînse. Căci cel ce a vîndut averile sale si le-a împărtit săracilor si s-a fă cut dintr-odată sărac a împlinit deodată printr-una toa te poruncile restrînse. Fiindcă nu mai are trebuintă să dea celui ce cere, sau să întoarcă fata de la cel ce vrea să se împrumute de la el (Matei V, 42)227. La fel si cel ce se roagă neîncetat ; a cuprins toate în aceasta, si nu mai trebuie să laude de sapte ori în zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineata si la amiază, ca unul ce împlineste toate rugăciunile si cîntările, cîte trebuie să le facem după rînduială la vremea si ceasurile hotă-rîte. Asemenea si cel ce a dobîndit în sine, în chip constient, pe Dumnezeu cel ce dă cunostintă oamenilor (Ps. XCIII, 10), a străbătut toată Sfînta Scriptură si a cules tot folosul din citire si nu va mai avea trebuintă de citirea cărtilor ei. Căci cum ar mai avea o astfel de trebuintă, cel ce L-a dobîndit ca împreună-grăitor228 pe Cel care a insuflat dumnezeiestile Scripturi celor ce le-au scris si a fost învătat de Acela tainele de negrăit ale celor ascunse ? Acesta va fi el însusi altora o carte insuflată de Dumnezeu, purtînd scrise în el, de degetul lui Dumnezeu, taine noi si vechi (Matei XIII, 52), ca unul ce a împlinit toate si s-a odihnit în Dumnezeu de toate lucrurile sale, ajuns la desăvîrsirea originară229.
18. Duhul Sfînt are rolul de a ne pregăti casa fiintei noastre, sau de a o face curată si deschisă pentru primirea Sfintei Treimi. El întîm-pină oarecum împreună cu noi pe Fiul si pe Tatăl. El se uneste cu subiectul nostru, asumînd functia de sensibilizare a noastră pentru Dumnezeu. De aceea Tatăl si Fiul, iubindu-ne pe noi, iubesc în acelasi timp pe Duhul lor, iar noi, iubindu-I pe Ei, îi iubeste oarecum, prin noi, însusi Duhul Lor cel Sfînt. Astfel sîntem ridicati în circuitul iubirii treimice, fără să ne confundăm totusi cu Duhul Sfînt si fără să confundăm persoanele Sfintei Treimi.
19. Sfîntul Maxim Mărturisitorul si alti părinti au vorbit si ei de miscarea spre sfîrsitul nesfîrsit în care se va odihni, dar nu se va sătura sufletul, în viata viitoare. Dar sfîntul Simeon îi dă acestei miscări un caracter de avînt aprins, înfocat. El nu mai vorbeste în termeni intelectuali despre miscarea iubirii sufletului, ci în termeni plini de focul simtirii si al entuziasmului. Acest capitol si cel anterior redă ceea ce e mai caracteristic în spiritualitatea sfîntului Simeon Noul Teolog. Si el ne-a spus în capitolul II că nu face o prea clară distinctie între ceea ce va simti sufletul în viata viitoare si ceea ce poate simti încă de aici.
20. Dorinta sufletului ajunsă în nesfîrsitul iubirii dumnezeiesti nu se stinge, ci e tinută mereu trează din cauza infinitătii în care se află Si pe care niciodată nu o poate cuprinde întreagă. Totusi, întrucît ea nu mai tinde spre ceva care e dincolo de această infinitate, se spune si că dorinta se odihneste acum în această infinitate.
21. Neajuns la capătul final al iubirii, socoteste că n-a pus nici Măcar început ei, asa este de departe iubirea pe care o are sufletul de plinătatea fără margini a iubirii. Si de aceea se socoteste mai prejos de toti ceilalti credinciosi, nevrednic chiar de mîntuire. Cel ce se află în realitate mai sus decît toti se socoteste astfel mai prejos de toti. înL acest sens a spus sfîntul apostol Pavel despre sine că cel dintîi păcătos este el.
22. Credinta în Hristos, unind sufletul cu Hristos si făcîndu-1 deci părtas de desăvîrsirea lui Hristos, îl ridică mai presus de orice dreptate dobîndită prin faptele legii. Căci Hristos e mai presus de lege si e izvorul unei puteri mai presus de cea pe care si-o dă omul însusi, voind să împlinească cerintele celei mai înalte legi.
23. Capitolul acesta si cele următoare pînă la cap. 29 inclusiv coincid cu cap. 1-20 din Pilocalia greacă.
24. E o „necredintă” a celor ce cred, dar socotesc că nu cred destul, din pricina nesîrguintei pentru întărirea credintei prin fapte.
25. Dumnezeu vrea ca chemării la iubirea totală ce ne-o adresează să I se răspundă îndată, fără nici o sovăială.
26. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu esti pregătit, decît amînarea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvîrsită imediat. Altfel te obisnuiesti cu amînările si poate n-o mai împlinesti niciodată. Sau, fapta bună pe care o poti face în împrejurarea aceasta, n-o mai poti face niciodată.
27. In gîndirea părintilor, sufletul se alcătuia din: partea ratională, mînia si pofta. Toate capătă o mare sensibilitate pentru dusman, prin lacrimi.
28. Capitolele 30-36 lipsesc în Filocalia greacă.
31. Cunostinta duhovnicească a realitătilor duhovnicesti nu e ocunostintă teoretică, rece, ci o cunostintă palpitantă, ce se miscă întrefrică si iubire.
32. Există o proportie directă între iubire si cunostinta duhovnicească, întrucît în însăsi cunostinta aceasta este iubire si în iubire cunostintă. Nimeni după sfîntul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acesteadouă asa de mult în trăire, ca sfîntul Simeon Noul Teolog. Aceasta 1-asi făcut „teolog”.
33. Rom. I, 20. Iubirea unită cu cunostinta creste treptat din fapte.Căci faptele sînt manifestări ale iubirii si ale cunoasterii si le adîncescpe acestea.
35. „Gîndurile” (Xo-jio(j.ot), de care trebuie să se curătească mintea,sînt speculatiile proprii, sau gîndurile pătimase la lucruri.
36. E o altă caracteristică a spiritualitătii sfîntului Simeon accentulpe care-1 pune pe lacrimi, pe care le uneste cu extazul cunoasterii realitătii duhovnicesti.
37. Aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc nu lucrează cuadevărat si în Botezul cu apă si în taina Mirungerii, ci numai că tn acestetaine lucrează prin mijloace văzute si fără ca primitorul să simtă aceastălucrare, pe cînd prin lacrimile iubirii de Dumnezeu lucrarea dumnezeiască e simtită.
38. Capitolul acesta pînă la 69 exclusiv corespund cu cap. 21-52din Filocalia greacă.
36. Sfîntul Simeon nu întelege prin trupul mortificat, un trup incapabil de a se misca spre fapte, ci un trup care nu se miscă din initiativa lui, ci din initiativa cea bună a sufletului. E un trup nerobit patimilor, si disponibil pentru libertatea duhului. Într-un trup viu pentru patimi, sufletul e mort.
37. Sfîntul Maxim Mărturisitorul declară că în Cel Unul sjnt ratiu- nile tuturor. Deci cel ce-L vede pe Cel Unul, vede ratiunile tuturor în El. Sfîntul Simeon Noul Teolog plasează încă în viata aceasta putinta vederii tuturor în Dumnezeu, simultană cu ridicarea peste toate. Aceasta e o contemplare atotcuprinzătoare în simplitatea ei. Cine are intuitia întregu-lui, le vede pe toate ale lui, fără să se piardă în privirea unei părti sau a alteia.
38. Amîndouă aceste capete sîmt luate textual din Cateheza XXVIII,(Catecheses, tom. III, în „Sources chretiennes”, nr. 112, p. 160). In Filo-calia greacă, sînt date ca un singur capitol. Poate din faptul că în editiadin „Sources chretiennes”, sint date ca două, suta întîi are nu o sută,ci 101 capete.
39. Extras din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 162. Sfîntul Simeon afirmă în chipul cel mai categoric că crestinul nu devine om întreg ca ataredecît în măsura în care se întipăreste în el chipul lui Hristos, Omulceresc sl Dumnezeu, prin simtire. Cuvîntul aici rămîne un cuvînt carecomunică o ratiune teoretică cu care se si identifică. Nici prin acestcuvînt, nici prin această ratiune nu se ia contact cu realitatea însăsi.Numai cuvîntul viu, comunicat nouă de cineva care crede, ne transmitesi viata lui, deci si viata lui Hristos, cînd viata lui e îmbibată de viata lui Hristos si cînd e primit cu credintă. De aceea cere sfintul Simeon ca Hristos să se imprime în ratiunea omului în mod simtit.
40. Din Cateheza XXVIII, ibidem, p. 160.
41. E o învătătură a părintilor, aceea despre simturile sufletului.Ele mijlocesc mai mult decît o cunoastere ratională. Prin ele se realizează un contact al sufletului cu realitătile spirituale din preajma luiDumnezeu.
42. Duhul rău e omorît de Duhul cel Bun si Sfînt; împătimirea si nelinistea, de nepătimire si de pace ; neputinta iubirii, de puterea iubitoare
61. Extras din Cuv. IV etic. (din Traites theologiques et ethiques, în”Sources chretiennes”, nr. 129, p. 18).
62. De fapt, a te supune din inimă unuia singur, ca lui Dumnezeu,arată puterea generală a ta de a nu te mai afirma nici pe tine, nicilumea, împotriva iubirii.
63. Se minunează îngerii, căci acesta e cel mai tare.
46. Tine de firea noastră să păstrăm în noi chipul lui Dumnezeu, sau relatia cu Dumnezeu. Prin aceasta sîntem fii ai lui Dumnezeu si dumnezei, dar nu născuti din natura lui Dumnezeu, ci înfiati de El prin harul si vointa Lui, dar si prin consimtirea si efortul vointei noastre. Tine de acordul activ al vointei noastre cu vointa lui Dumnezeu să fim fii ai lui Dumnezeu, dar acordul acesta e cerut de firea noastră. Sfîntul Simeon nu cere Intîi fapte, ci întîi iubire si încredere în Dumnezeu. Iar prin aceasta însusi Dumnezeu e cu noi si în noi. Datorită acestui fapt, nu încercăm să împlinim cu puterile noastre faptele legii, ci ne încredem cu iubire în Dumnezeu, Care ne dă însă puterea să iubim cu fapta.
66. Trîndăvia trupului se transpune în suflet, din negrijă. Din elevin apoi în suflet descurajarea si întunericul. Deci între suflet si trup areloc o reciprocitate. Nu se poate neglija niciodată fără pagubă păzireatrupului în cele voite de Dumnezeu.
67. Sigur e vorba de locul spiritual al rugăciunii, de starea derugăciune, de interiorul rugăciunii.
68. Acestea vin ca o justificare a lenii de a se ruga.
69. Rugăciunea este forta eliberatoare, prin întîlnirea efortului nostru de eliberare cu persoana supremă, ca izvor a toată puterea silibertatea.
70. Fricos e cel ce nu e curat în inimă. Acela nu poate intra întrulibertate în relatie cu altul. Curătenia inimii aduce libertatea relatiei cualte persoane, deci si cu Dumnezeu.
52. Cei ce se tem de Domnul nu sînt lasi, ci au curajul mărturisiriiîn fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfialăde a nu-L supăra, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frică celce se teme de Domnul. Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lumesau de ceva din lume; e o putere fată de toate cele din lume, iar fatăde Dumnezeu nu e simtită ca o frică propriu-zis, ci ca o îndrăznire diniubire, împreunată în acelasi timp cu sfială. Temerea de Dumnezeu dăputerea de a întreprinde orice efort spre împlinirea voii Lui, adică atot ce e bun. Nu e vorba însă de o deosebire a acestora prin cuvinte(temere, frică), ci de deosebirea a două stări sufletesti, care pot fi indicateprin indiferent care din aceste două nume.Focul de care se vorbeste în acest capitol e entuziasmul iubirii de Dumnezeu, care are în sine cea mai deplină curătie. Termenii: foc, flacără, sînt termeni preferati de sfîntul Simeon, pentru a exprima puternica simtire a dragostei de Dumnezeu ce-L caracterizează.
53. întelepciunea este si o fortă, sau e mentinută printr-un efortîn care se manifestă o fortă. E forta gîndului la Dumnezeu, care prinaceasta e unit cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a persista în cele bune, încele proprii echilibrului vietii.
71. E demnă de remarcat această convietuire între frică si slavadesartă. Iubitorul de slavă desartă tremură de părerile tuturor, chiar deale celor mai neînsemnati oameni. De frica unor păreri care nu-ti cultivăslava desartă, nu vei putea scăpa contrazicînd pe cei ce nu recunoscmeritele tale, ci acceptînd simtirea smereniei. In smerenie stă adevăratulcuraj fată de altii.
72. E fumul care acopere vederea si slăbeste puterea de miscarea sufletului, dar si a trupului, spre cele bune si reale.
73. Puterea acestuia mai vine si din oboseala fără voie a trupului,ca si din aparenta că el nu e un duh rău, că prin el nu se săvîrseste răul.
74. Excesul nu e bun nici într-o parte nici în alta. Aici are rolulimportant întelepciunea si dreapta socoteală.
75. Desi porneste de la trup, trîndăvia devine si o stare a sufletului si a mintii.
76. Mîndria este asezată de părinti duhovnicesti mai vechi la sfîr-situl celorlalte patimi. Sfîntul Simeon Noul Teolog o pune, cel putin pentrunevoitorii care s-au eliberat de patimi, la începutul nevointii lor. Deaceea leacul împotriva ei este, după el, smerenia, opusul mîndriei. Smerenia deschide sufletul din nou pentru Dumnezeu.
77. Acest capitol e luat în întregime din Cuvîntarea IV etică(Traites theologiques et ethiques, tom. II, în „Sources chretiennes”,nr. 129, p. 20).
61. Sînt trei stări sau trepte ale mintii. Dar acestea nu sînt simplusubiective, ci sînt stări produse de unele realităti deosebite de noi.
62. Sfîntul Simeon nu cunoaste decît două stări ale omului: stareacontrară firii si starea mai presus de fire. O stare neutră nu cunoaste.Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare între cele două. De cîteva orivorbeste totusi de starea cea conformă firii. In starea aceasta omul sebucură si de ajutorul harului care e mai presus de fire. KpoXrj^i? _ „prejudecata” (termen în textul original tradus de noi cu „închipuire”) esteo judecată ce si-o face cineva înainte de a se cunoaste cu adevărat pesine, sau înainte de a cunoaste cu adevărat lucrul despre care gindeste sau se pronuntă. Ea e de fapt o închipuire. Ca atare ea e contrară firii, căci e pusă în miscare de vreo pasiune. De aceea e izvorul multor greseli.
63. De fapt cel ce a petrecut odată în lucruri mai înalte, nu maiare plăcere de cele de jos si chiar dacă coboară putin la ele, tînjestedupă cele de sus. Comparatia stării prezente mai rele, cu cea anterioarămai bună îi produce o tristete si o nemultumire continuă.
64. A fi în Treime înseamnă a fi în iubire. Sfîntul Simeon atribuieiarăsi iubirii si nu contemplatiei rolul principal în mentinerea sufletuluiîn Dumnezeu. Iar iubirea aceasta de Dumnezeu, în care sufletul e ridicat, se explică prin iubirea celor trei Persoane dumnezeiesti între Ele.Fiind asezat sufletul în acest leagăn al iubirii nesfîrsite si desăvîrsite întrecele trei Persoane dumnezeiesti nu mai poate cădea din el.
65. De aici si pînă la cap. 87 inclusiv, ed. din „Sources chretiennes”se întîlneste iarăsi cu Filocalia gieacă, cap. 53-58, afară de cap. 82.
81. E necesar ca făcînd toate cele ce se cer de la noi, să nu lefacem cu grija că reusita depinde numai de noi. Să păstrăm constiintacă toate.sînt trecătoare. Cei ce se folosesc de lumea aceasta, să fie casi cum nu s-ar folosi. Căci „trece chipul lumii acesteia” (1 Cor. VII, 31).
82. Prin această frumoasă distinctie, sfîntul Simeon dovedeste că nucondamnă activitatea, ci apăsarea sufletească ce o poate însoti. Să fiiactiv într-un chip degajat, ca o pasăre în zborul ei vesel, ca un artist,fericit în înaripata lui străduintă de a găsi expresia justă a ceea cecontemplă. Aceasta e esenta recomandării sfîntului Simeon.
83. De fapt, activitatea din iubire fată de altii si de Dumnezeuproduce în suflet o stare de negrijă lumească si-1 duce la desăvîrsireavesnică, pe cînd cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. DeciDomnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar,el condamnă si lenea, mai ales pe cea însotită de grijă. De aici rezultăcă desi nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totusi trebuiesă socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul luiDumnezeu si al altora, e un mijloc prin care sufletul sporeste în desă-vîrsire si ajunge la vesnicia fericită pentru care este rînduit. Dealtfel, sirugăciunea este o activitate.
83. Ceea ce cere Domnul în fond e împlinirea unei activităti cuvenite si retinerea de la cea necuvenită. Cea dintîi trebuie să o facemîntr-un sens cu toată grija, dar în alt sens neîngrijorati. Iar pe cea dea doua să o evităm, mai ales cînd o facem fără grijă, adică cu neglijentă, sau cu nepăsare de mîntuirea sufletului. Există deci grijă si grijă.Există deci grijă bună si grijă rea, precum există negrijă bună si ne-grijă rea.
84. Mustrîndu-1 pe altul pentru greseli, poti să-ti înăspresti sufletultău si să înaintezi la ură împotriva aceluia. Astfel nu-1 zidesti nici peacela si te înrăiesti si pe tine.
85. Mărturisind ispita care ti-a venit de a lua din cele chivernisiteale Bisericii, sau ale mînăstirii, vei căpăta de la duhovnic întărire sărespingi ispita.
72. Extras din Cuv, IV etic, op. cit., p. 12. Pentru sfîntul Simeonvirtutea nu este o simplă pasivitate, ci o punere în ordine a miscărilorsufletesti si trupesti, pentru buna folosire a lor în favoarea deprinderiiunei virtuti. Prin aceasta spiritualitatea crestină se deosebeste net de ceabudistă. Nemiscarea puterilor trupesti si sufletesti poate apartine firiislăbite, sau dezamăgite de pe urma dezordinii pătimase a miscărilor lor.Căci slăbirea sau dezamăgirea pot apărea în creatură, care n-are de lasine fiinta, ci e din nimic Si ca atare înaintează cînd rămîne de sine sprenimic. Dar punerea în rînduială a miscărilor firii e un efort care Învingeînclinarea miscărilor firii spre trîndăvia dezordinii si spre nimic.
73. Extras din aceeasi cuvîntare. Ibidem.
74. Extras din aceeasi cuvîntare, op. cit., p. 14. Oontinuînd ideea dincapitolul anterior, sfîntul Simeon spune că dorirea bunătătilor vesnice emai mult decît nedorirea plăcerilor pămîntesti. Virtutea e o dorire pozitivă a bunătătilor vesnice si prin aceasta depăseste o fire ajunsă la nemiscare prin vointa de a nu răspunde răului cu rău, sau prin dezabuzaresi slăbire. Ea e un efort de ridicare a firii la cele mai presus de fire. Nu se cere desfiintarea dorintei ca putere a firii, ci îndreptarea si întărirea ei spre cele continuu mai înalte.
75. Cuv. IV etic, op. cit., p. 12. Se face aici o deosebire analoagăcu cea din cele două capete anterioare, între pesimismul celor ce s-auscîrbit, prin dezamăgiri sau prin cinismul patimilor, de slava de la oameni, si între cei ce doresc, într-un elan pozitiv, slava curată de la Dumnezeu cei infinit. Aici se crede în Dumnezeu cel personal, acolo e unfel de panteism, odată ce persoana omenească se topeste în esenta universală. Aici se crede într-un Dumnezeu personal, Căruia credinciosul vreasă-I placă, si în a plăcea lui Dumnezeu constă slava dorită de la El,care este totodată o depăsire a egoismului.
76. Cuv. etic. cit., op. cit., p. 14. Aceeasi idee ca în cele trei capeteanterioare. Dar aci sfîntul Simeon dă si o explicare proprie a deosebiriiîntre lipsa unei patimi si posesiunea unei virtuti contrare: lipsa uneipatimi poate proveni din angajarea intensă în alte patimi.
97. Linistea este ceva pozitiv, este o bucurie. Nelucrarea e neacti-vitate si nu iradiază din ea putere, ci îndeamnă la pasivitate si deci latristete. Poti să fii activ în liniste si poti să fii neactiv fără să ai liniste.Căci lipsa de miscare e contrară firii.
98. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Poti să taci în afară si în suflet săn-ai liniste.
99. Din Cuv. etic. cit., ibidem. Deci mai presus de fuga exterioarădin lume, e cea care mîntuieste, sau înstrăinarea interioară de ceea cee rău în ea.
100. Extras din Cuv. etic. cit., op. cit., p. 18. Cel nepătimitor nu mai emiscat de nici un răspuns contrar la răul dusmanului, ci-4 copleseste si-1desfiintează cu neclintirea în iubire.
100. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 16. Acestia umblă mult, însăumblă în întuneric si nu reusesc să iasă din el.
101. A umbla în întuneric neînaintînd spre scopul firesc al vietiinoastre, înseamnă a nu umbla pe drum, căci orice drum duce undeva,duce la un scop.
102. Extras din Cuv. cit., op. cit., p. 18. Acestia si-au făcut propriilelor planuri, nu urmăresc planurile lui Dumnezeu.
103. Trupul lui a devenit transparent ca o oglindă prin care celduhovnicesc se vede pe sine si vede pe Dumnezeu.4 – Filocalia
1. Lacrimile fac ochii curati si de aceea capabili să vadă esentatainică a lucrurilor si pe Dumnezeu prin ele.
2. Starea aceasta de mare înduiosare si bucurie pentru DumnezeuÎsi găseste o expresie nu numai în lacrimi, ci si în ritmul unei melodii.
3. Avem aci sensul patristic al teologiei, ca fiind contemplatie a luiDumnezeu, atinsă pe treptele înalte ale curătiei si nepătimirii. Cel cetrăieste desăvîrsit în Dumnezeu, văzîndu-L cu mintea, nu mai simtenici trebuintă de pocăintă, căci uită pînă si de starea sa, fiind iesit întregîn Dumnezeu pe Care-L vede.
4. Adevărata teologie e nu numai vorbirea despre Dumnezeu, cidialog cu Dumnezeu, simtire puternică si responsabilă a prezentei Lui personale si revendicatoare.
3. Se afirmă aci caracterul apofatic, sau mai presus de cunoastereal cunoasterii lui Dumnezeu, conform lui Dionisie Areopagitul si sfîntuluiGrigorie de Nisa.
4. Extras din Cateheza XXVIII; op. cit., p. 158-160, unde e înlegătură cu cap. I, ed. cit., p. 51-52.
5. Există o simtire mai presus de simtire. Sufletul nu se află peacea treaptă într-o insensibilitate. Ea e o sensibilitate spirituală si aredrept cauză lucrarea Sfîntului Duh. Dar e lucrătoare si prin simturiletrupului, cum a fost cazul cu apostolii pe Tabor.
6. Sfîntul Simeon Noul Teolog se dovedeste în tot scrisul lui unteolog al simtirii mai presus de simtire. Dar această simtire nu-i un sentiment pur, ci un contact total al fiintei noastre, sensibilizată de Duhul,cu Dumnezeu.
7. Acela vede si aude în toate cuvîntul lui Dumnezeu.
6. Nu aude nici un cuvînt ca stînd de sine, sau ca răsunînd desine, ci fiecare cuvînt este identificat pentru el cu Cuvîntul lui Dumnezeu.
7. Extras din Cateheza cit., ibidem. Numai prin faptul că auzimîn mod real Cuvîntul lui Dumnezeu, ca un cuvînt căruia trebuie să-i răspundem, auzim real toate cuvintele Lui prin lucruri si prin oameni, cape niste cuvinte care ne scot din izolarea si egoismul nostru si trebuiesă le răspundem. Propriu-zis în toate cuvintele e un singur Cuvînt personal Care ni se comunică, ne revendică si simtim că trebuie să-I răspundem prin viata, prin faptele noastre.
100. Sfîntul Grigorie de Nazianz, Cuv. 38, 11 ; P.G. 36, 324-A. Omula fost făcut ca subiect cunoscător si văzător al celor cunoscute si văzute,într-o legătură ontologică cu ele, cum e Logosul divin cu ratiunile Sale,care prin creatie devin ratiunile lucrurilor.
101. Extras din Cateheza cit., op. cit., p. 160-162. Sfîntul Simeonvorbeste si de niste simturi sau de o sensibilitate a sufletului, care s-atocit prin cădere. Cine aude si vede prin ele, cunoaste „puterea” realitătiispirituale, nu numai întelesul ei, pentru că prin ele se pune în legăturăcu acea realitate si ea, fiind personală, iradiază putere din ea.
10. Acest capitol corespunde cu cap. 59 din Filocalia greacă, Sftn-tul Simeon care a fost „spătarul cubicular” la curtea împăratului Vasile IIfoloseste des imagini de la curtea împărătească. El socoteste harul energiei necreate ce izvorăste din Hristos, ca o haină a Iui Hristos, în caree îmbrăcat, sau ca pe Hristos însusi, dacă Hristos este în energia ce iradiază din El.
11. Desi Dumnezeu este nevăzut, simtirea prezentei Lui este atîtde puternică, încît sfîntul Simeon declară că se simte ca în fata Lui.
12. A se observa cum sfîntul Simeon aseamănă cu un ocean chiarnumai slava lui Dumnezeu ; de fiinta lui Dumnezeu nici nu îndrăznestesă vorbească.
13. Contemplarea luminii dumnezeiesti nu e despărtită, pentrusfîntul Simeon, de împărtăsirea de ea, potrivit învătăturii lui despre simturile sufletesti prin care omul duhovnicesc intră în contact cu realitateadumnezeiască, asa cum intră orice om prin simturile trupului în contact culumea materială.
14. De la capitolul 11 pînă la capitolul 19 inclusiv e redată ideeasfîntului Grigorie de Nissa : „Aceasta este a vedea cu adevărat pe Dumnezeu : a nu afla niciodată o saturare a dorintei …căci nu se va socotivreodată că se poate îmbrătisa firea nevăzută” (Despre viata lui Moise,în P.G. 44, col. 404). Dar sfîntul Simeon pune în relief si ideea scumpălui, că cel ajuns în oceanul dumnezeiesc nu mai vede nimic în afară deel, dar în el vede toate. Proprie lui este si imaginea oceanului si a apelor.
15. Deci nu-si pierde constiinta identitătii sale.
16. Stiinta si cunostinta implică posesia partială a realitătii, sautransformarea ei la starea de obiect, ceea ce înseamnă delimitarea ei.
17. E simplitatea de ocean a dumnezeirii, în care se cuprind rădăcinile transcendente ale tuturor într-un chip nediferentiat, iar ea însăsica izvor al lor, e infinit mai mult decît toate.
18. Se redă aci o idee a sfîntului Maxim Mărturisitorul care zice:”In nemărginire se odihneste toată miscarea celor ce se miscă în modnatural, pentru faptul că nu există în ea nici o distantă sau interval, ne-avînd deci unde, cum si spre ce să se miste, întrucît are pe Dumnezeu,Care hotărniceste chiar si nemărginirea, Care hotărniceste toată miscarea,ca sfîrsit în calitate de cauză” {Ambigua, în P.G., 91, 1217). Dar sfîntulSimeon foloseste copios imaginea luminii si dă acestei imagini un caracteremotional.
111. Sfîntul Simeon identifică întunericul dumnezeiesc al lui DionisieAreopagitul cu lumina dumnezeiască. De altfel însusi Dionisie întelegeaprin întunericul de pe Sinai „preamulta lumină”. Ajunsă aci mintearămîne cu o miscare receptivă, nu creatoare, cu o miscare stabilă înacelasi sens, nu cu o miscare ce trece de la un lucru la altul.
112. Precum se conciliază întunericul cu preamulta lumină, asa seconciliază mintea golită de gînduri cu starea ei de contemplare si degustare a bunătătilor dumnezeiesti. Căci în oceanul dumnezeiesc cel simplusînt toate.
113. Si unde e viata vesnică, e si viata sufletului omenesc.
114. Identificarea stabilitătii cu miscarea sufletului ajuns în Dumnezeu o făcuse si sfîntul Grigorie de Nissa (Despre viata lui Moise, P.G.44, 405-C) si sfîntul Maxim Mărturisitorul {Ambigua, P.G. 91, 1221).
115. Mintea devine prin lumina dumnezeiască altfel decît e prinnatura ei, de aceea îsi devine ei însăsi un mister neînteles.
21. E bucuria de darurile primite fără osteneală, fără efort, darcare le întrec pe toate cele dobîndite prin efort.
22. Extras din sfîrsitul Cuv. X etic; Traites theol…, tom. II, p. 336.E o învătătură scumpă sfîntului Simeon că bunurile dumnezeiesti se posedă în chip constient. De fapt dacă nu avem constiinta lor, nici nula avem.
23. E vorba de auzirea cu sufletul, adică cu un simt al sufletului.
119. Acesta e omul.
120. Sfîntul Simeon nu putea să nu sufere influenta timpului său, înmulte privinte care nu tin propriu-zis de credinta crestină. Făcînd abstractie de ideea celor patru elemente componente ale lumii materiale, ideeproprie timpului său, el se mai resimte si de întelegerea simplistă a aceluitimp în privinta unirii dintre trup si suflet. Astăzi ne dăm seama detaina cu mult mai complexă a acestei uniri. De altfel însusi sfîntulSimeon dă dovadă că e constient de dificultatea problemei cînd adaugăpe de o parte simtirea si suflarea la cele patru componente ale trupului,iar pe de alta declară că prin ele se uneste sufletul cu trupul. Sensibilitatea si suflarea sînt marea taină a existentei umane. Apartin ele materiei ? Apartin sufletului î E greu de a le atribui unuia sau altuia înmod separat. In sensibilitate se întîlnesc sufletul si trupul.
24. Fără îndoială, desi fiecare soare luminează în mod direct partea omului corespunzătoare lui, totusi lumina Soarelui spiritual se reflectădin suflet si asupra trupului, iar lumina soarelui văzut produce bucuriesi sufletului. Căci omul, desi e din două părti, e totusi unul. în om serealizează unirea între cele două lumi. Aceasta o va spune sfîntul Simeonîn capetele următoare.
25. Soarele spiritual dă putere sufletelor să vorbească, întrucîtvorbindu-le el însusi le miscă la răspuns. El e Subiectul suprem, carese adresează subiectelor făcute după chipul Lui. El e Cuvîntul cuvîntător,de unde pornesc toate cuvintele de chemare si din care-si iau miscareade răspuns toate cuvintele de răspuns ale subiectelor create. Aceastăconvorbire leagă subiectele create de Dumnezeu si luminează toate creaturile în acelasi timp.
1. Aceste trei ultime capete au intrat în prefata „Stoglavei”, colectie de hotărîri ale Sinodului din 1551 de la Moscova. A se vedea laE. Duchesne, Le Stoglav et Ies cents chapîlres, Paris, 1920, p. 4-5. DupăJ. Darrouzes, Chapîtres theologiques etc, p. 79.
2. Sfîntul Maxim spune: „Dumnezeu este începutul, mijlocul sisfîrsitul celor ce sînt” (Cap. gnostice I, 5), dar si că : „Dumnezeu nu eslepentru Sine, pe cît e cu putintă să stim noi, nici început, nici mijloc,nici sfîrsit” (II, 2). Hristos însă s-a făcut prin întrupare începutul, mijlocul si sfîrsitul vietii noastre celei noi.
3. Sfînta Treime, ca diversitate de Persoane în unitatea fiintei, seface principiu de mentinere a unitătii tuturor în diversitate.
3. Acelasi Dumnezeu, fiind si în cele din urmă, le face si peacestea ca pe cele dintîi. Din faptul că Dumnezeu sau Hristos e si încele din urmă, sfîntul Simeon scoate concluzia că în fond si cele din urmăsînt cele dintîi si invers.
4. Sobornicitatea Bisericii îsi are temeiul în faptul că în fiecare credincios este Acelasi Hristos, deci în fiecare credincios sînt toti credinciosii.
5. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă.
6. Faptul că lumina dumnezeiască trece prin îngeri la sfinti, nu-ilasă pe sfinti mai prejos de îngeri. Căci lumina dumnezeiască trecînd dela îngeri la sfinti nu se împutinează, ci li se împărtăseste acestora întreagă. Trecerea aceasta nu face decît să înfăptuiască legătura între îngeri si sfinti.
5. Trecerea luminii de la îngeri la sfinti e ca trecerea pildei siputerii de sfintenie de la sfintii dinainte la cei de după ei. Aceasta e otraditie vie, care asigură unitatea între generatii. Acelasi Hristos e încei dintîi si în cei din urmă, făcîndu-i pe cei dintîi ca pe cei din urmăsi pe cei din urmă ca pe cei dintîi. Sfîntul Simeon dă revărsării luminii dela îngeri la sfinti si de la sfintii dinainte la cei de după ei un sens detraditie.
6. Corespunde cu cap. 62 din Filocalia greacă. Patimile rup lantultraditiei vii a sfintilor, care constituie un fel de coloană vertebrală aTraditiei vii a Bisericii.
7. Cine rupe legătura cu sfintui cu care e în legătură nemijlocitărupe prin aceasta legătura cu toti sfintii de mai înainte. Prin el se vaintroduce o întrerupere în lantul traditiei, cu grele urmări pentru Hristos.Pentru mentinerea traditiei se cere smerenie si iubire fată de înaintasi,precum ruperea traditiei e pricinuită de mîndrie si de lipsa de iubire.
10. Viata duhovnicească e împletită din contraste, ca si viata înpăcat. Plăcerea păcatului e însotită de chinul părerii de rău. întristareapentru păcat care merge pînă la plîns, naste bucuria, căci ea pune începutul vietii celei noi.
11. Cu acest capitol începe un sir de capete de aplicare pilduitoare a unui discernămînt subtil al unor stări sufletesti, care pot aveadiferite continuturi, cu toată aparenta de identitate.
135. începătorii trebuie să pună deosebită rîvnă în dezlipirea lăuntrică de grijile lumesti. După ce au progresat, au dobîndit această dezlipire, chiar dacă sînt între lucruri.
17. Aceasta e metoda de a satisface cerintele strict necesare alevietii, fără a aluneca spre păcat. Asa a făcut Hristos.
18. Corespunde cap. 64 din Filocalia greacă. Acela va evita însăsăvîrsirea păcatului, chiar dacă i se porunceste.
19. El nu se va lăsa convins de argumentele celor ce voiesc să-iusureze frica de chinurile vesnice si durerea pentru ele. Dacă filozofulgerman Heidegger socoteste că existenta fiintei omenesti e frămîntatăpermanent de grijă, în spiritualitatea crestină existenta este stăpînită defrica de chinurile vesnice.
20. Corespunde cap. 65 din Filocalia greacă.5 -Ś Filocalia
140. Corespunde cap. 66 din Filocalia greacă. Se accentuează aci unmare paradox : durerea naste bucurie ; călăul fricii duce la viată. Pentrucă acestea sensibilizează si întăresc spiritul, nu-1 lasă în somnolentă siîn lipsa de tărie. în aceasta stă faptul că prin cruce se ajunge la viată.
141. Corespunde cap. 67 din Filocalia greacă. Izvorul lacrimilor seface izvor de lumină. Se vede prin lacrimile acestora lumina din ei. Celce nu poate plînge pentru păcat rămîne încruntat si întunecat.
22. Este extazul, în care omul a plecat de la sine, absorbit delumina si de focul Duhului Sfînt. Acesta face trupul transparent si fierbinte pentru că si sufletul e fierbinte. El e focul entuziasmului curat.
23. Un alt paradox: din răcoarea lacrimilor se aprinde focul unuisi mai mare dor de Dumnezeu. Si invers.
24. Aceasta e o stare de deplină transparentă spirituală prin DuhulSfînt si prin întărirea la culme a spiritului omenesc.
25. Corespunde cap. 68 din Filocalia greacă. Sfîntul Simeon descrieaci o stare de extaz din cele trăite de el.
24. Prin lacrimi, inima înmuind Snvîrtosarea ei se deschide Duhului.
25. Corespunde cap. 69 din Filocalia greacă.
27. Corespunde cap. 70 din Filocalia greacă.
28. Corespunde cap. 71 din Filocalia greacă.
29. Cei mîndri socotesc mîndri pe oamenii duhovnicesti, pentru căacestia nu primesc să se coboare la glume si la fapte usuratice.
30. Corespunde cap. 72 din Filocalia greacă.
31. Lipsa unei singure virtuti tine inima pătată si o singură patăse simte în toate virtutile, tulburîndu-le.
30. Cap. 73 din FHocalia greacă. Singur Dumnezeu este cu adevărat curat în chip desăvîrsit si poate curati inima omului cu focul iubiriiaprins de El în inimă.
31. Darrouzes, op. cit., p. 89, dă la notă: Isaia LXII, 2. Dar înacel loc nu se află aceste cuvinte.
32. Mintea, mereu în miscare, e mai greu de stăpînit decît mădularele trupului.
33. Desigur, nu e vorba numai de un gînd teoretic la rău, ci deun oarecare gînd ispititor. Dar acest gînd, dată fiind puterea lui de influentă, numai prin prezenta lui Dumnezeu în om poate să nu mai durezeîn om.
157. De aci vedem că „lumina” de care vorbeste atît de mult sfîntulSimeon constă în curătia inimii si a privirii. Curătia aceasta o are omulnumai cu ajutorul lui Dumnezeu, sau numai venindu-i de la El. Ea eacolo unde nu se intercalează nici un alt gînd între om si Dumnezeu.Inima curată e acolo unde s-au dezrădăcinat chiar gîndurile rele dinsuflet.
158. Prin această afirmare sfîntul Simeon risipeste orice răstălmăcirea gîndirii sale, că ar admite o despărtire a mintii de simturi în lucrareaei. Spiritul transfigurează lucrarea simturilor, nu se dispensează de ea.Dar nici lucrarea simturilor nu poate fi cugetată fără spirit. Omul e unitate de suflet si trup în actele, în gîndurile si în sentimentele sale. Darsfîntul Simeon spune si mai mult: omul care nu mai are nici un gînd răuîn sine îsi înaltă si simturile la „cer”, adică vede si prin ele luminadumnezeiască, sau taine spirituale mai presus de lucrurile pămîntesti.Căci aceste taine se văd totusi prin lume sau prin trup devenite transparente. Aceasta pentru că simturile lui au devenit apte pentru aceste taineSi sînt coplesite de minte si prin mintea lui de lucrarea Duhului Sfînt.Mintea si simturile au devenit în acest caz o unitate cunoscătoare peun plan mai înalt. Omul cunoaste ca o fiintă totală realitătile superioare.
159. Inima curată face transparent pe om sie însusi. Pînă ce inimae pătată, omul nu se poate cunoaste pe sine însusi pentru că nu-si estetransparent nici siesi, cum nu este nici altora. Se interpune între el sisinea sa indefinită preocuparea de altceva inferior si mărginit. Inimacurată e profunzimea abisală a omului, redescoperită. Căci nu se maiinterpune nici un gînd despre vreun obiect limitat între el si aceastăprofunzime. Omul se cunoaste acum ca ceea ce este el propriu-zis înindefinitul lui, care, întrucît e deosebit într-o anumită privintă de indefinitul altor oameni, e totusi definit într-un anumit fel. Dar profunzimeaabisală credinciosul nu si-o poate descoperi decît cînd ea se deschide înprofunzimea infinită a lui Dumnezeu în care subzistă.
160. Sufletul, detasat de diferite gînduri limitate conforme obiectelorlor, se vede pe sine deosebit de gîndurile trecătoare, deci nemuritor.
Aceasta e una cu trezirea la adevărata constiintă de sine. Dar aceasta se iveste împreună cu constiinta de Dumnezeu. El se trezeste la constiinta nemuririi sale, întrucît îsi cunoaste persistenta sa iată de gindu-rile trecătoare. Acest suflet se bucură de învierea sa înainte de învierea trupului, prin lucrare, prin putere, prin experientă si prin adevăr. Văzînd pe Dumnezeu, încetează lucrarea lui cugetătoare trecătoare, rămînînd cu lucrarea lui netrecătoare, căci Dumnezeu e mai presus de cugetarea care face efortul de a defini si pune în legătură obiectele variate si definite si prin aceasta recurge la niste categorii mai prejos de cugetarea mintii îndreptată neschimbat spre Dumnezeu cel Infinit si spre sinea sa indefinită.
161. Aceasta nu înseamnă că nu pot conlucra unii cu altii în lucrurile necesare vietii pămîntesti. Mai mult chiar, de aci se vede că pentru sfîntul Simeon nepărtăsîa celor curati cu lumea înseamnă numai nepri-mirea cuvintelor, gîndurilor si faptelor rele din ea. Dar ei tocmai prinaceasta pot lucra la curătirea si la ridicarea celor din lume. Deci poate exista, în vederea acestui scop, o legătură a lor cu ceilalti oameni. Ba sfîntul Simeon o cere aceasta în alte locuri cu toată puterea.
44. Asa cum sfîntul Simeon identifică curătia cu lumina, tot asaidentifică necurătia poftelor si a patimilor, cu întunericul. Cea dintii dăputinta vederii lui Dumnezeu, cea din urmă nu.
45. Cap. 74, Filocalia greacă.
47. Cap. 75. Filocalia greacă. Pocăinta nu are hotar. Căci mereuputem înainta în cele bune, părîndu-ne rău de nedesăvîrsirea dinainte.
48. Cap. 76, Filocalia greacă. „Intru cunostintă”, înseamnă în chipconstient, simtit. Frumusetea lui Hristos este pe de o parte neapropiată,căci nu poate fi cuprinsă, pe de alta e simtită. E cunostintă si nestiintă.Chiar subiectul semenului, pe de o parte îl sesizăm, pe de alta ne rămînetranscendent si de nedefinit.
49. Cap. 77, Filocalia greacă.
50. Cap. 78, Filocalia greacă. Poruncile împlinite se înscriu în fiintanoastră, virtutile îsi pun pecetea pe ea. Arvuna Duhului vine ca o primălumină de sus în fiinta noastră, producînd o primă transparentă a eipentru Dumnezeu si o primă unire a ei cu El. Duhul este inelul lui Hristos, legătura începătoare cu Hristos.
50. Cap. 79, Filocalia greacă.
51. Cap. 80, Filocalia greacă. Odată arvuna primită, nu trebuiestat pe loc, ci trebuie înaintat, adică trebuie cultivată. Altfel are loc oadevărată cădere din dragostea fată de mire.
54. S-a rupt comuniunea lăuntrică dintre suflet si Hristos.
55. Cap. 81, Filocalia greacă. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeuiubeste pe cel ce premerge cu iubirea lui, ci pe cel ce răspunde iubiriiSale. Căci nu poate intra în inima celui ce nu si-o deschide iubirii Sale.
56. Tii iubirea cuiva, dar nu o stăpînesti, căci depinde si de libertatea aceluia.
57. Aci ti se pare că ai iubirea celuilalt, aci că n-o mai ai. Numaidupă consolidarea în ea, ai asigurarea statornică a ei.
58. Credinta, harul, stările duhovnicesti nu sînt ca niste obiectefixe si tangibile. Ele dau într-un anumit moment convingerea prezenteilor, în altul parcă nu mai sînt. Principal e ca din momentul din urmăsă nu tragi concluzia că nu va reveni momentul dintîi si să-ti faci dinaceasta o concluzie definitivă de gîndire si comportare.
56. Să o tină ca iubire activă, nu statică.
57. Cap. 82, Filocalia greacă. Să o păzească deci printr-o înaintarecu fapta si prin întărirea ei în virtuti.
58. Cap. 83, Filocalia greacă. Harul nu se mentine unde nu selucrează poruncile lui Hristos. Harul e putere activă, e iradiere, nu eceva static.
59. Cap. 84, Filocalia greacă. Materialul e nesfîrsit, în sensul, căsufletul niciodată nu sfîrseste a se desăvîrsi, dar si în sensul că el mereutrebuie să fie în lucrare. Altfel se prăbuseste în moarte, în inertie, laorice nivel ar fi ajuns. Si atunci nu mai are acoperis potrivit cu el, care constă propriu-zis din infinitatea deschisă a lui Dumnezeu.
179. Cap. 85, Filocalia greacă.
180. Important e ca afectele să fie tinute în frîu, să nu se lunecela păcat prin ele. Dulceata spirituală a vietii în Duhul Sfînt îl face peunul ca acesta să nu simtă trebuinta plăcerilor legate de satisfacereapoftelor. 181. Cap. 86, Filocalia greacă.
182. Cap. 87, Filocalia greacă.
183. Asa cum visele cu continuturi pămîntesti au legătură cu celetrăite de fapt, asa au si cele referitoare la realitătile dumnezeiesti olegătură adevărată cu ele, întrucit au fost trăite în stare de trezvie.6 – Filocali”
184. Mintea celor în care s-a sălăsluit Duhul a devenit simplă, pentru că în ea totul e armonios si concentrat în Duhul; în ea nu sînt îndoieli, sfîsieri, contraziceri, schimbări de metode si tinte fără sigurantacă sînt mai bune ca cele dinainte si că vor duce în mod neîndoielnicla succes cum n-au dus cele dinainte.
185. Cap. 88, Filocalia greacă.
67. Cap. 89, Filocalia greacă.
68. Cap. 90, Filocalia greacă. Învătătura aceasta despre mîntuireeste cu totul deosebită de învătătura apuseană a unei justificări pur juridice a omului prin echivalentul mortii lui Hristos.
69. Cap. 91, Filocalia greacă.
70. Deci sfintui Simeon admite si putinta unei vieti curate în lume.Nu depărtarea externă de lume, ci detasarea lăuntrică de ceea ce e răuIn ea, este lucrul hotărîtor.
70. Cap. 92, Filocalia greacă.
71. Această scenă e pictată pe zidul din afară al Mînăstirii Su-cevita din Bucovina.
72. Cap. 93, Filocalia greacă. Dumnezeu ne acordă o demnitate,cerîndu-ne să dăm si noi niste osteneli pentru bunătătile ce ni le va dărui.Căci voieste să ni se facă prin aceasta dator, voieste să ne dea un oarecare drept la aceste bunătăti. Nu voieste să ne încarce cu ele ca peniste obiecte pasive, ci să crestem la capacitatea de a fi purtătorii lorîn mod activ, sau de a ni le asimila ca subiecte.
193. Cap. 94, Filocalia greacă. 194. Cap. 95, Filocalia greacă.
195. Cap. 96, Filocalia greacă.
75. Deci el nu trebuie să rămînă nelucrător ca lucrurile nesimtitoare, ci să-si unească voia sa cu voia lui Dumnezeu, care aduce unadaos de mare putere voii sale. Aceasta se vede din cele spuse în continuare de sfîntul Simeon.
76. Cap. 97, Filocalia greacă. Asa cum altoiul face un singur pomcu tulpina în care s-a altoit, asa si harul cu firea în care s-a sădit, sauvoia lui Dumnezeu cu voia omului în care s-a imprimat, fac un singurîntreg. Căci omul îsi omoară voia sa prin voia proprie si prin aceastasi-o împlineste si întăreste în acelasi timp.
77. Cap. 98, Filocalia greacă.
199. Dumnezeu te-a făcut prieten, adică te-a ridicat la un dialog intim cu El si-ti dăruieste tot ce are si El prin aceasta.
81. Cap. 100, Filocalia gread. Oricît de mari ar fi lucrurile silumea, ele sînt numai obiecte ale omului, dăruite lui de Dumnezeu, casemn al iubirii Lui. Ba Dumnezeu îi dă omului daruri si mai maxi decîtlumea: se dă pe Sine Însusi ca cel mai bun prieten. Aceasta e slavacu care cinsteste Dumnezeu pe om.
82. Fiul a slăvit pe Tatăl ca om într-un chip exemplar pentru noi.De aceea s-a făcut om. L-a slăvit renuntînd la Sine si predîndu-se Tats-lui desăvîrsit prin pătimiri si prin moarte.
83. Dacă noi slăvim pe Tatăl, cum L-a slăvit Fiul ca om, si Tatălne slăveste pe noi cum îl slăveste pe Hristos ca pe Piui Său cel vesnic,făcut om.
84. Cap. 101, Filocalia greacă.
85. Acesta e lucrul esential: să porti fără întristare cele ce ti sepricinuiesc cu scopul ca să te întristeze si să te facă prin aceasta săpăcătuiesti, dovedind că esti legat de lumea aceasta si nu ai încrederedesăvîrsită în Dumnezeu. 205. Cap. 102, Filocalia greacă.
206. Cap. 103, Filocalia greacă. In răbdare si mîngîiere e o lumină,e vederea celor mai presus de viata aceasta. Numai aceasta dă puterede răbdare si aduce mîngîiere.
207. Propriu-zis nu se poate pierde si nu trebuie pierdută, ci celce o are trebuie să se socotească ca si cînd n-ar avea-o. Să nu se mîn-drească cu ea.
85. Cap. 104, Filocalia greacă. In Dumnezeu sînt si cele învătatede el într-o armonie cu toate cele nestiute. Căci El e mai presus de toate.Iar în lumina Lui se înteleg mai bine si cele necunoscute încă.
86. Cap. 105, Filocalia greacă. Textul grec e mai dezvoltat.
209 b. Deci ei nu trebuie să se tină cu totul în afară de legătura cu ceilalti oameni. Iar acestora nu li se cere să uite stiinta lor, ci să cunoască pe Dumnezeu si să încadreze stiinta lor partială în lumina totală a lui Dumnezeu, în care sînt toate.
210. Iubirea lor va fi continuu lucrătoare si pentru acesti oameni,deci pentru toti.
87. Cap. 107, Filocalia greacă. Aceasta e singura întristare a celorce se află în fericirea fără lipsuri a petrecerii dumnezeiesti. Nici acoloei nu uită de fratii lor care-si primejduiesc viata vesnică.
88. Acestia sînt oameni cu neputintă de influentat în rău.
89. Cap. 106, Filocalia greacă.
90. Fiul lui Dumnezeu, fiind în acelasi timp Fiul Omului, unin-du-se cu noi, ne face si pe noi fii ai lui Dumnezeu după har. Sălăs-luindu-se prin aceasta în lăuntrul nostru cu Duhul Său Preasfînt, pe Care
L-a primit si ca om, aduce în noi împărătia cerurilor, care e acolo unde e Duhul Sfînt.
215. Cap. 108, Filocalia greacă. Mîntuirea constă în unirea cu Dumnezeu în Hristos, nu în vreo justificare juridică.
216. Cap. 109, Filocalia greacă. Botezul ne dăruieste sau ne puneîn lucrare din nou libertatea, pentru că Hristos cu libertatea Lui fată depăcat se sălăsluieste în noi.
217. Cap. 110, Filocalia greacă. Sfîntul Simeon nu admite nici oalterare a firii omenesti prin păcat.
218. Cap. 111, Filocalia greacă. Se cere o stăruintă continuă în aface binele. Căci numai asa ne zidim casa duhovnicească. Cu o singurăpiatră nu facem casa, dar cu o singură piatră, dacă lipseste, o putemstrica, dacă nu o punem îndată la loc. In planul duhovnicesc acest lucruîl facem prin pocăintă. Iubirea nu se întretine prin fapte discontinui, ciprin fapte continui.Hristos e în toti fără exceptie. Deci pe toti trebuie să-i iubim si pretuim ca să devină sinea noastră un întreg în iubire. Dispretuirea unuia e o rană în sufletul nostru si o singură rană duce la moarte.
219. Iubirea se cere arătată în mod continuu nu numai fată deunul, ci fată de toti. Căci în toti este Hristos. A excepta pe unul de laiubire, înseamnă pe de o parte a iubi, pe de altă parte a nu iubi peAcelasi Hristos ; înseamnă a-L iubi pe El îmbrăcat într-un fel si a nu-Liubi, arătîndu-se îndată după aceea îmbrăcat alt fel. Neiubirea fată deuna din înfătisările Sale zădărniceste iubirea fată de altă înfătisare a Sa.O iubire practicată continuu fată de toti, ca fată de Acelasi Hristos, e oiubire care-i pretuieste în acelasi timp pe toti ca pe Acelasi Hristos. Avedea în toti pe Hristos, e cea mai mare fortă pentru solidaritatea umană.
220. Cap. 112, Filocalia greacă.
95. Cap. 113. Filocalia greacă.
96. Cap. 114, Filocalia greacă. Trebuie să socotim pe fiecare cape Hristos Dumnezeu, pentru că Fiul lui Dumnezeu, făcîndu-se ipostas alfirii noastre, s-a făcut ipostasul fundamental al tuturor oamenilor. Prinfata fiecăruia licăreste fata Aceluiasi Hristos; prin apelul adresat nouăde fiecare ne adresează apelul său Acelasi Hristos.
97. Cap. 115, Filocalia greacă.
224. Jertfa adevărată e cea în care cineva se dăruieste total. Trebuie trăită aceeasi predare totală în dăruirea tuturor bunurilor proprii,pe care a trăit-o Hristos în vărsarea sîngelui Său, în dăruirea totală avietii Sale. 225. Cap. 116, Filocalia greacă.
226. Cap. 117, Filocalia greacă. In Hristos toti putem muri duhov-niceste nouă însine, jertfindu-ne total altora.
227. Cel ce dă tot ce are dintr-odată a împlinit printr-o singurăfaptă cerinta iubirii si a jertfei totale si a înfăptuit în sine starea ei, pecare altii nu o înfăptuiesc niciodată prin faptele lor de milosteniemăruntă.
228. Cel ce-L are pe Hristos împreună-grăitor se află cu El însusiîntr-un dialog direct. Ca atare, a depăsit cuvintele Scripturii, aflîndu-seîn relatie nemijlocită cu Subiectul si cu Izvorul lor infinit mai bogatdecît toate cuvintele pe care le rosteste, sau care au fost scrise prininspiratia de la El.
229. Cap. 118, Filocalia greacă. E nu atît desăvîrsirea de la început,ci cea pe care o are în gîndirea lui Dumnezeu, care stă la originea lui.
Sfantul Simeon Noul Teolog

sursa

Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului

1

„Ascultă-mă: să te rogi, şi apoi să vorbeşti. Aşa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, şi când vor creşte, vor simţi un fel de apăsare. Să preferi, deci, rugăciunea. Să le vorbeşti prin rugăciune.Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuieşti pe copiii tăi aşa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor.

Poţi s-o faci şi pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbeşti despre copiii tăi lui Dumnezeu. Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilaşii. Eu Ţie Ţi-i încredinţez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta, Te rog, luminează-i”. Şi Dumnezeu le va vorbi.
Acesta este lucrul desăvârşit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face aşa, atunci spui, spui, spui… totul „în ureche”; la sfârşit devine un soi de asuprire. Şi, când copilul creşte, începe să se împotrivească, adică să se răzbune, într-un fel, pe mama şi pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârşit: să grăiască iubirea cea în Hristos, şi sfinţenia tatălui şi a mamei. Iradierea sfinţeniei, şi nu cea a omeneştii strădanii, îi face bine pe copii.
Când copiii sunt răniţi şi traumatizaţi de vreun lucru grav, să nu vă miraţi că se împotrivesc şi vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc. Însă, dacă voi vă enervaţi şi vă mâniaţi, deveniţi una cu cel viclean, iar acela îşi bate joc de toţi.”

(Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele, traducere din limba greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Egumeniţa, 2003, pp. 337-338)

ACATISTUL DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

 

Rugăciune către Domnul Nostru Iisus HristosFăcută de Sfîntul Isaac Sirul: 

Domnului să ne rugăm.
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care cercetezi făptura Ta, Căruia sunt arătate patimile mele şi neputinţa firii noastre omeneşti şi tăria pizmaşului nostru, Tu însuţi mă acoperă de răutatea lui, pentru că putea lui este tare, iar firea noastră pătimaşă şi tăria neputincioasă. Tu, dar, o Bunule, Cel ce ştii neputinţa noastră, Care şi porţi greutatea neputinţei noastre, păzeste-mă de tulburarea cugetelor şi de potopul patimilor şi fă-mă vrednic acestei slujbe sfinte a Ta, ca nu cumva, în poftele mele cele întinate, să pierd dulceaţa ei şi să mă aflu fără de ruşine şi fără de frică înaintea Ta. Ci, Doamne, preadulcele meu Iisuse, miluieşte-mă şi mă mîntuieşte.

Apoi se zic condacele şi icoasele.

Condacul 1:

Apărătorule cel mai mare şi Doamne, Biruitorul iadului, ca cei ce ne-am izbăvit de moartea cea veşnică, cele de laudă aducem Ţie noi, robii Tăi şi zidirea Ta. Ci, ca Cel ce ai îndurări nenumărate, de toate nevoile ne izbăveşte pe noi, care-Ţi cîntăm Ţie: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-ne!

Icosul 1:

Făcătorule al îngerilor şi Doamne al puterilor, deschide-mi mie, nepriceputului, mintea şi limba, spre lauda preacuratului Tău nume, precum ai deschis auzul şi limba celui surd şi gângav de demult, că să grăiesc şi eu acestea:
Iisuse preaminunate, mirarea îngerilor;
Iisuse preaputernice, izbăvirea strămoşilor;
Iisuse preadulce, slava patriarhilor;
Iisuse preaslăvite, tăria ocârmuitorilor;
Iisuse preaiubite, plinirea proorocilor;
Iisuse preaminunate, întărirea mucenicilor;
Iisuse prealine, bucuria călugărilor;
Iisuse preamilostive, dulceaţa preoţilor;
Iisuse preaîndurate, înfrânarea pustnicilor;
Iisuse preadulce, bucuria preacuvioşilor;
Iisuse preacurate, mintea cea întreagă a celor curaţi cu fecioria;
Iisuse, Cel mai înainte de veci, mântuirea păcătoşilor;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă!

Condacul al 2-lea:

Văzând, Doamne, pe văduva care plângea foarte şi, precum atunci, milostivindu-Te, ai înviat pe fiul ei, pe care îl ducea să-l îngroape, aşa înviază şi sufletul meu cel omorât cu pacate, Iubitorule de oameni, şi Te milostiveşte spre mine, care-Ţi cânt Ţie: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Înţelegerea cea neînţeleasă căutând Filip să o înţeleagă, grăia: Doamne, arată nouă pe Tatăl. Iar Tu ai zis catre dânsul: Atâta vreme fiind cu Mine, au n-ai cunoscut că Tatăl este întru Mine şi Eu întru Tatăl? De aceea, Ţie, Celui ce eşti necuprins, cu frică Îţi grăim:
Iisuse, Dumnezeule cel mai înainte de veci;
Iisuse, Împaratule cel puternic;
Iisuse, Stăpâne cel îndelung-răbdător;
Iisuse, Mântuitorule cel preamilostiv;
Iisuse, păzitorul meu cel preabun;
Iisuse curăţeşte păcatele mele;
Iisuse ridică farădelegile mele;
Iisuse iartă nedreptăţile mele;
Iisuse, nădejdea mea, nu mă lăsă pe mine;
Iisuse, ajutorul meu, nu mă lepăda pe mine;
Iisuse, Ziditorul meu, nu mă uita pe mine;
Iisuse, Păstorul meu, nu mă pierde pe mine;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 3-lea:

Iisuse, Care ai îmbrăcat cu putere de sus pe apostolii Tăi care şedeau în Ierusalim, îmbracă-mă şi pe mine, cel golit de toate faptele cele bune, cu căldura Duhului Tău celui Sfânt, şi-mi dă mie să cânt Ţie cu dragoste: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Iisuse, Cel ce ai mulţime de îndurări, Care ai chemat pe vameşi şi pe păcătoşi şi pe cei necredincioşi, nu mă trece cu vederea acum pe mine, cel asemenea lor; ci, ca nişte mir de mult preţ, primeşte cântarea aceasta:
Iisuse, puterea cea nebiruită;
Iisuse, mila cea fară de sfârşit;
Iisuse, frumuseţea cea prealuminată;
Iisuse, dragostea cea nebiruită;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui viu;
Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătosul;
Iisuse auzi-mă pe mine, cel zămislit întru fărădelegi;
Iisuse curăţeşte-mă pe mine, cel născut în păcate;
Iisuse învaţă-mă pe mine, netrebnicul;
Iisuse luminează-mă pe mine, întunecatul;
Iisuse curăţeşte-mă pe mine, întinatul;
Iisuse scoate-mă pe mine, desfrânatul;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 4-lea:

Vifor de gânduri îndoielnice având înlăuntru, Petru se afunda; iar văzându-Te pe Tine, Iisuse, fiind cu trup şi umblând pe apă, Te-a cunoscut pe Tine Dumnezeu adevărat şi, primind mâna Ta cea mântuitoare, a zis: Aliluia!

Icosul al 4-lea:

Auzit-a orbul, Doamne, că Tu treci pe cale şi a strigat: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă; şi chemându-l i-ai deschis ochii lui. Luminează cu mila Ta şi ochii cei cugetători ai inimii mele, ai celui ce graiesc:
Iisuse, ziditorul celor de sus;
Iisuse, răscumpărătorul celor de jos;
Iisuse, pierzătorul celor de dedesubt;
Iisuse, înfrumuseţătorul făpturilor;
Iisuse, mângâierea sufletului meu;
Iisuse, luminătorul minţii mele;
Iisuse, veselia inimii mele;
Iisuse, sănătatea trupului meu;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă;
Iisuse, luminătorul meu, luminează-mă;
Iisuse izbăveşte-mă de tot chinul;
Iisuse mântuieşte-mă pe mine, nevrednicul;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 5-lea:

Precum ne-ai răscumpărat pe noi de demult din blestemul legii cu sângele cel izvorâtor din Dumnezeu, Iisuse, aşa ne scoate pe noi din lanţurile cu care şarpele ne-a împiedicat pe noi, prin patimile cele trupeşti şi prin îndemnările spre desfrânare şi prin trândăvirea cea rea, pe cei ce-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 5-lea:

Vazând pruncii evreilor în chip omenesc pe Cel ce a zidit pe om cu mâinile şi cunoscându-L pe El a fi Stăpânul, s-au nevoit cu stâlpări a-I plăcea Lui, strigând: Osana! Iar noi aducem Ţie cântare, graind:
Iisuse, Dumnezeul cel adevărat;
Iisuse, Fiul lui David;
Iisuse, Împăratul cel preaslăvit;
Iisuse, Mielul cel nevinovat;
Iisuse, Păstorul cel prealuminat;
Iisuse, păzitorul prunciei mele;
Iisuse, îndreptătorul tinereţilor mele;
Iisuse, lauda bătrâneţilor mele;
Iisuse, nădejdea cea de la moartea mea;
Iisuse, viaţa mea de după moarte;
Iisuse, liniştea mea la judecata Ta;
Iisuse, dorirea mea, nu mă ruşina pe mine atuncea;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 6-lea:

Vestirea şi graiurile propovăduitorilor celor de Dumnezeu purtători plinind-o, Iisuse, pe pământ Te-ai arătat şi cu oamenii ai vieţuit, Cel ce eşti neajuns, şi durerile noastre le-ai ridicat, de unde cu rănile Tale noi tămăduindu-ne, ne-am deprins a cânta: Aliluia!

Icosul al 6-lea:

Răsărit-a în lume luminarea adevărului Tău şi s-a izgonit înşelăciunea cea diavolească, Mântuitorul nostru, că idolii nerăbdând tăria Ta au căzut, iar noi, dobândind mântuire, mulţumire Îţi aducem, cântând asă:
Iisuse, adevărul cel ce izgoneşti înşelăciunea;
Iisuse, lumina cea mai presus de toate luminile;
Iisuse, Împărate, întăritorul tuturor tăriilor;
Iisuse, Dumnezeule, Cel ce petreci întru milă;
Iisuse, pâinea vieţii, satură-mă pe mine, cel flămând;
Iisuse, izvorul înţelepciunii, adapă-mă pe mine, cel însetat;
Iisuse, veşmântul cel de veselie, îmbracă-mă pe mine, cel întinat;
Iisuse acoperamântul cel de bucurie, acoperă-mă pe mine, nevrednicul;
Iisuse, dătătorul celor ce cer, dă-mi să plâng pentru păcatele mele;
Iisuse, Cel ce afli pe cei ce Te caută, află şi sufletul meu;
Iisuse, deschizătorul celor ce bat, deschide inima mea cea ticăloasă;
Iisuse, răscumpărătorul păcătoşilor, curăţeşte fărădelegile mele;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 7-lea:

Vrând să descoperi taina cea ascunsă din veac, ca un miel spre junghiere Te-ai adus, Iisuse, şi ca o oaie fară de glas înaintea celor ce o tund, şi ca un Dumnezeu din morţi ai înviat şi cu slavă la ceruri Te-ai înălţat şi ne-ai ridicat pe noi, care-Ţi cântăm Ţie: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Arătat-a făptură minunată, arătându-Se nouă, Făcătorul; că din Fecioara, mai presus de fire S-a întrupat şi din mormânt a înviat, nestricând peceţile, şi la apostoli prin uşile încuiate a intrat cu trupul. Drept aceea minunându-ne, cu credinţă grăim acestea:
Iisuse, Cuvântul cel necuprins;
Iisuse, Cuvântul cel nevăzut;
Iisuse, puterea cea neajunsă;
Iisuse, înţelepciunea cea mai presus de cuget;
Iisuse, Dumnezeirea cea de necuprins în scris;
Iisuse, domnia cea nenumărată cu anii;
Iisuse, împărăţia cea nebiruită;
Iisuse, stăpânirea cea fară de sfârşit;
Iisuse, tăria cea preaînaltă;
Iisuse, puterea cea veşnică;
Iisuse, Făcătorul meu, miluieşte-mă;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieste-mă;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 8-lea:

Văzând străină întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm din lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi, cei ce-i cântăm Lui: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Cu totul era între cei de jos, şi dintre cei de sus nicicum nu S-a despărţit Cel negrăit, când de voie pentru noi a pătimit, şi cu moartea Sa moartea noastră a omorât-o, şi cu învierea Sa a dăruit viaţă celor ce-I cântă:
Iisuse, bucuria inimii;
Iisuse, tăria trupului;
Iisuse, lumina sufletului;
Iisuse, repejunea minţii;
Iisuse, bucuria cunoştinţei;
Iisuse, nadejdea cea aleasă;
Iisuse, pomenirea cea preaveşnică;
Iisuse, lauda cea mai presus de ceruri;
Iisuse, slava mea cea preaînaltă;
Iisuse, dorirea mea, nu mă lepăda pe mine;
Iisuse, Păstorul meu, caută-mă pe mine;
Iisuse, Mântuitorul meu, mântuieşte-mă;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 9-lea:

Toată firea îngerească, Iisuse, fără de încetare slăveşte preasfânt numele Tău în ceruri, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt; iar noi păcătoşii pe pământ, cu buze de tină, cântăm: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Pe retorii cei mult-grăitori îi vedem tăcând ca nişte peşti fără de glas despre Tine, Iisuse, Mântuitorul meu; că nu se pricep să spună cum Dumnezeu cel neschimbat petreci şi om deplin. Iar noi, minunându-ne de o taină ca aceasta, cu credinţă grăim acestea:
Iisuse, Dumnezeul cel preaveşnic;
Iisuse, Împăratul împăraţilor;
Iisuse, Stăpânul stăpânitorilor;
Iisuse, Judecătorul celor vii şi al celor morţi;
Iisuse, nădejdea celor fără de nădejde;
Iisuse, mângâierea celor ce plâng;
Iisuse, slava săracilor;
Iisuse nu mă judeca pe mine după faptele mele;
Iisuse curăţeşte-mă după mare mila Ta!
Iisuse izgoneşte de la mine trândăvirea;
Iisuse luminează-mi gândul cel tainic al inimii;
Iisuse dă-mi aducere aminte de moarte;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 10-lea:

Vrând să mântuieşti lumea, Răsăritule al răsăriturilor, venind către apus, la firea noastră cea întunecată, Te-ai smerit până la moarte; drept aceea s-a preaînălţat numele Tău mai mult decât tot numele şi de la toate făpturile cereşti şi pământeşti auzi: Aliluia!

Icosul al 10-lea:

Împarate cel preaveşnic, Mângâietorule cel adevărat, Hristoase, curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea, precum ai curaţit pe cei zece leproşi, şi ne tămăduieste pe noi, precum ai tămăduit sufletul cel iubitor de argint al lui Zaheu vameşul, ca să cântam Ţie cu umilinţă acestea:
Iisuse, vistiereul cel nestricat;
Iisuse, bogăţia cea neîmpuţinată;
Iisuse, hrana cea tare;
Iisuse, băutura cea nesecată;
Iisuse, îmbrăcămintea săracilor;
Iisuse, folositorul văduvelor;
Iisuse, apărătorul celor lipsiţi;
Iisuse, ajutătorul celor osteniţi;
Iisuse, îndreptătorul celor străini;
Iisuse, cârmaciul celor ce înoată pe mare;
Iisuse, liniştea celor învăluiţi;
Iisuse, Dumnezeule, ridică-mă pe mine, cel căzut;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 11-lea:

Cântare cu totul de umilinţă aduc Ţie, eu, nevrednicul, şi ştrig Ţie ca şi canaaneanca: Iisuse, miluieşte-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul şi cu patimi şi cu urgie este aprins, şi dă-mi tămăduire mie celui ce-Ţi cânt: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Luminătorul cel primitor de lumină al celor dintru întunericul necunoştinţei, Pavel, care mai înainte Te izgonea pe Tine, socotind puterea glasului celui de Dumnezeu înţelepţitor, şi-a limpezit pornirea cea rea a sufletului. Aşa şi mie luminează-mi luminile cele întunecate ale sufletului, ale celui ce grăiesc Ţie:
Iisuse, Împăratul meu cel preatare;
Iisuse, Dumnezeul meu cel preaputernic;
Iisuse, Domnul meu cel fără de moarte;
Iisuse, Ziditorul meu cel preaslăvit;
Iisuse, Îndreptătorul meu cel preabun;
Iisuse, Păstorul meu cel preaîndurat;
Iisuse, Stăpânul meu cel preamilostiv;
Iisuse Mântuitorul meu cel preamilosârd;
Iisuse luminează-mi mintea cea întunecată cu patimile;
Iisuse tămăduieste-mi trupul cel rănit cu păcatele;
Iisuse curăţeşte-mi mintea de gândurile cele deşarte;
Iisuse pazeşte-mi inima de poftele cele viclene;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 12-lea:

Dăruieşte-mi har, Dezlegătorule al tuturor datoriilor, Iisuse; şi mă primeşte pe mine, cel ce mă pocăiesc, precum ai primit pe Petru, care s-a lepădat de Tine, şi mă cheamă pe mine trândavul, precum de demult pe Pavel, care Te prigonea pe Tine, şi mă auzi pe mine, cel ce-Ţi cânt Ţie: Aliluia!

Icosul a1 12-lea:

Slăvind învierea Ta, Te lăudăm toţi şi credem cu Toma că Domn şi Dumnezeu eşti, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi va să judeci viii şi morţii. Atunci adică mă învredniceşte şederii de-a dreapta pe mine, cel ce zic:
Iisuse, Împăratul cel mai înainte de veci, mântuieşte-mă;
Iisuse, floarea cea cu bun miros, bine înmiresmează-mă;
Iisuse, căldura cea iubită, încălzeşte-mă;
Iisuse, acoperământul cel mai înainte de veci, acoperă-mă;
Iisuse, veşmântul cel luminat, înfrumuseţează-mă;
Iisuse, mărgăritarul cel cinstit; luminează-mă;
Iisuse, piatra cea scumpă, străluceşte peste mine;
Iisuse, soarele dreptăţii, luminează-mă;
Iisuse, lumina cea sfântă, străluceşte peste mine;
Iisuse, de durerile cele sufleteşti şi trupeşti izbăveşte-mă;
Iisuse scoate-mă din mâna potrivnicului;
Iisuse izbăveşte-mă de focul cel nestins şi de alte chinuri veşnice;
Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!

Condacul al 13-lea:

O, preadulce şi întru-tot-îndurate Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, primeşte acum această puţină rugăciune a noastră, precum ai primit cei doi bani ai văduvei, şi păzeşte moştenirea Ta de vrăjmaşii cei văzuţi şi de cei nevăzuţi, de venirea altor neamuri asupra noastră, de neputinţe şi de foamete, de toate scârbele şi rănile cele aducătoare de moarte, şi din chinurile cele viitoare scoate-ne pe toţi, care cântăm Ţie: Aliluia! – Acest Condac se zice de trei ori. –

După aceasta se zice iarăşi Icosul întâi: Făcătorul îngerilor şi Doamne al puterilor… şi Condacul întâi: Apărătorule cel mai mare şi Doamne…

Apoi se citeste această rugăciune făcută de Sfântul Isaac Sirul

Rugăciune către Domnul nostru Iisus HristosDomnului să ne rugam!
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai plâns pentru Lazăr şi lacrimi de întristare şi de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primeşte lacrimile mele. Cu patimile Tale, vindecă patimile mele. Cu rănile Tale, tămăduieşte rănile mele. Cu sângele Tău, curăţeşte sângele meu şi amestecă în trupul meu mireasma trupului Tău celui de viaţă făcător. Fierea cu care vrăjmaşii Te-au adăpat să îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a adăpat. Trupul Tău întins pe Cruce să întindă către Tine mintea mea cea trasă jos de diavoli. Capul Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalţe capul meu cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale mâini, pironite de cei fară de lege pe Cruce, să mă tragă spre Tine din prăpastia pierzării precum a făgăduit preasfântă gura Ta. Faţa Ta, cea batjocorită cu pălmuiri şi cu scuipări, să umple de strălucire faţa mea cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe Care L-ai încredinţat Tatălui când erai pe Cruce, să mă povăţuiască spre Tine, prin harul Tău. Nu am inimă plină de durere că să Te caut. Nu am pocăinţă, nici umilinţă care întorc pe fii la moştenirea lor. Nu am lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea mea cu cele lumeşti şi nu poate să caute spre Tine cu durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite şi nu poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei pentru Tine. Ci Tu, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule, Vistierul bunătăţilor, dăruieşte-mi pocăinţă neştirbită şi inimă îndurerată, ca să pornesc cu tot sufletul în căutarea Ta; căci fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi aşadar, Bunule, harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale fără de ani şi mai înainte de veci, să înnoiască în mine închipuirea icoanei Tale. Te-am părăsit, Doamne, să nu mă părăseşti. Am ieşit de la Tine, ieşi în căutarea mea. Du-mă la paşunea Ta cea duhovnicească. Numară-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrăneşte-mă împreună cu ele din verdeaţa dumnezeieştilor Tale Taine. Căci inima lor curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale. Srălucirea Ta este mângâierea şi odihna celor ce s-au ostenit pentru Tine în necazuri şi în toate felurile de chinuri. Acestei străluciri mă învredniceşte şi pe mine nevrednicul cu harul şi cu iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în vecii vecilor. Amin.