Iohannis a vorbit despre CĂSĂTORIA între PERSOANE DE ACELAŞI SEX: “Sunt adeptul toleranţei. Este greşit să mergem pe CALEA FANATISMULUI RELIGIOS”

1

Iohannis a vorbit despre căsătoria între persoane de acelaşi sex.

Preşedintele României, Klaus Iohannis, a declarat miercuri, înaintea plecării la Consiliul European de la Bruxelles, că nu este împotriva căsătoriilor între persoane de acelaşi sex.

“În privinţa modificării Consituţiei nu este rândul meu să vorbesc despre asta. O să vorbesc pe urmă. Ce pot să spun este că eu provin dintr-o minoritate etnică şi dintr-una religioasă. Trebuie să revenim la toleranţă, cu bune şi cu rele. Nu toate grupurile etnice şi religioase sunt la fel. Este greşit să dăm ascultare şi să mergem pe calea fanatismului reliogios. Nu cred în ele şi nu le sprijin. Sunt adeptul deschiderii şi toleranţei către celălalt”, a precizat Klaus Iohannis după ce unul dintre jurnalişti l-a rugat să comenteze acest subiect.

sursa

TOP Zece SECTE religioase care au SOCAT lumea! VIDEO

​ 

Secte religioase exista in fiecare colt al lumii, iar la ora actuala sunt sute poate chiar mii de organizatii de acest tip! Crezul si practicile oamenilor care adera la astfel de secte nasc multe controverse si in acelasi timp dau nastere la monstruozitati greu de imaginat! Va prezentam mai jos un top ale celor mai cunoscute secte religioase care au socat lumea prin practicile lor!


 Secta „Biserica Unificarii,,

Evangelist Reverend Moon reacts as he delivers a speech in Gapyeong

Biserica Unificarii sau Asociatia Duhului Sfant, cum i se mai spunea, a fost fondata de reverendul crestin Sun Myung Moon. Nascut in Coreea de Nord, Moon pretindea ca la varsta de 16 ani avusese o viziune in care i se spunea ca trebuie sa definitiveze misiunea lui Hristos pe Pamant. Potrivit lui Moon, Hristos ar fi murit fara sa isi duca la bun sfarsit misiunea de a se casatori si de a avea copii. Cum ideile sale erau in contradictie cu invataturile bisericii presbiteriene, reverendul a fost dat afara, formandu-si, in anii ’50, o alta grupare religioasa care, contrar asteptarilor, a atras tot mai multi adepti. Moon afirma ca dupa 7 ani de obedienta in fata lui, adeptii aveau dreptul sa se casatoreasca cu sotii alese de el. Religia a devenit cunoscuta tocmai datorita casatoriilor in masa, prezidate de Sun Myung. Devenit un om de afaceri important, Moon s-a mutat in New York la inceputul anilor ’70 pentru a atrage noi si noi membri. Dupa ce mai multi parinti si-au „rapit” propriii copii din sanul bisericii si i-au fost intentate numeroase procese, Moon a fost condamnat pentru evaziune fiscala. Cu toate astea, gruparea sa este inca activa.

1Thee Temple ov Psychick Youth Secta „Templul Tinerilor Psihici,, (Thee Temple ov Psychick Youth): o religie cu muzica, cultura si sex

Thee Temple ov Psychick Youth (TOPY) a fost fondat in anul 1981 de catre Psychic TV, Coil, Current 93 si alti cativa indivizi. Reteaua reprezinta un grup de oameni care actioneaza ca un colectiv de artisti sau practicieni de magie. TOPY este o manifestare dedicata conceptelor magice sau adorarii zeilor. Grupul se concentreaza pe aspectele psihice si magice ale creierului uman, ce sunt legate de o “sexualitate inocenta”. In acest grup se regasesc elemente de psihologie, arta si muzica; “religia” aceasta a fost influentatid e satanistul Aleister Crowley.


1natiunea lui yehSecta Natiunea lui Iehova: “religia” negrilor

>Natiunea lui Yehova este un grup religios majoritar afro-american, fondat in 1979 la Miami de catre Hulon Mitchell, Jr., care a devenit drept “Iehova ben Iehova”. Scopul acestui grup religios este acela ca afroamericanii (ce sunt vazuti drept israelitii originari) sa se intoarca in Israel. Cei aflati in aceasta secta religioasa trebuie sa-l accepte pe “Iehova ben Iehova” ca “fiul lui Dumnezeu”. Secta a fost acuzata ca fiind rasista, intrucat ea ii vede pe negri ca fiind “adevaratii evrei”, iar pe albi ca “diavoli albi”.

1biserica tuturor lumilorSecta Biserica tuturor lumilor: o “religie” cu zei si zane

Biserica tuturor lumilor a fost infiintata in anul 1962 de Oberon Zell-Ravenheart si de sotia sa, Morning Glory Zell-Ravenheart. Religia s-a dezvoltat de la un grup de fani ai romanului de SF “Strain intr-o tara straina” de Robert Heinlen. Astfel, in aceasta “religie” se gasesc elemente din acest roman: Gaea, zeita Mama-natura, zeul Tata, prezenta unui taram al zanelor si zeitatilor. Multe din ritualurile lor se focalizeaza spre zei si zeite ale vechii Grecii.

1oameni cosmici  SECTA „Oamenii universali sau Oamenii cosmici ai puterilor luminii<,,


Oamenii universali sau Oamenii cosmici ai puterilor luminii este o miscare religioasa din Cehia, condusa de un om pe nume Ivo Benda. Sistemul ei de credinta se bazeaza pe existenta civilizatiilor extraterestre care ar comunica telepatic cu Benda din octombrie 1997, mai tarziu existand chiar si un contact personal direct. Conform lui Benda, aceste civilizatii au o flota de nave spatiale, conduse de Ashtar Sheran si care inconjoara Pamantul. Extraterestrii ne-ar supraveghea de aproape, si asteapta sa-i transporte pe adeptii lor in alta dimensiune. Aceasta “religie” incorporeaza elemente de ufologie, crestinism (Iisus ar fi fost o fiinta cu “vibratii superioare”) si teorii ale conspiratiei.





1subgenius SECTA :”Biserica lui SubGenius<,,

Biserica lui SubGenius este o “religie parodie” care satirizeaza religiile, teoriile conspirationiste, OZN-urile si cultura populara. Biserica se pare ca a fost fondata in anii ’50 de “cel mai mare agent de vanzari din lume” J.R. “Bob” Dobbs. Biserica si-a lansat propria revista “Pamfletul SubGenius #1″ in anul 1979. Aceasta “pseudo-religie” si-a castigat adepti in campusurile universitare, in cluburi si pe Internet. Un eveniment important in istoria bisericii a avut loc pe 5 iulie 1998. Biserica SubGenius a prezis ca in aceasta zi lumea va fi distrusa de catre armatele extraterestre invadatoare. Cand evenimentul n-a mai avut loc, administratorul bisericii a fost pedepsit cu “smoala si pene”.

1Rajneeshpuram7. Rajneeshpuram

 

Cum gurul indian Bhagwan Shre Rajneesh promova idei legate de acumularea multor bogatii materiale si promova o indulgenta scandaloasa legata de raporturile sexuale, acesta a fost nevoit sa paraseasca India pentru a-si gasi adepti in Europa si Statele Unite ale Americii. In 1981, gurul isi cumpara pamant in Oregon si isi intemeia propriul oras, numit Rajneeshpuram. Dupa ce nu mai poate vorbi in public, controlul este preluat de Sheela, o indianca al carei unic scop era de a influenta alegerile din Wasco County    pentru a prelua apoi conducerea tinutului. In acea perioada, Sheela alaturi de mai multi membri ai gruparii organizeaza primul atac bioterorist din America atunci cand otraveste mancarea unui restaurant. In incercarea de a reduce populatia votanta, gruparea imbolnaveste 750 de oameni. Autoritatile nu au reusit niciodata sa ii prinda pe vinovati, insa Rajneesh a fost deportat. In ciuda mortii sale din 1990, miscarea inca exista.


1The Family International   

 SECTA „Copiii Domnului,,


In anii 60 atunci când în Hungting Beach, California, populatia hippie prospera, preotul crestin David Berg s-a gandit ca nu ar strica sa calatoreasca intr-acolo pentru a mai recruta cativa adepti dintre tinerii euforici. Dupa cum se asteptase, nu i-a fost prea greu sa faca asta, mai ales ca tinerii au imbratisat pe loc atitudinea libertina promovata de Berg. Cei mai multi au renuntat la joburi si si-au donat economiile unei comunitati din parohia preotului. Dupa ce acesta a previzionat un cutremur devastator in California, gruparea s-a mutat in Arizona. Berg era considerat Moise, iar miscarea religioasa s-a autointitulat „Copiii Domnului”. In anii ’70, gruparea avea adepti in toata tara plus sedii internationale. Cum in acea perioada, in America, se desfasura o miscare anti culte, si gruparea a fost luata in vizor de autoritati. Mai multi parinti si-au rapit copiii din sanul comunitatii, incercand sa ii scape de influenta nefasta. Controversata era atitudinea lui Berg mai ales fata de sex, fiind binecunoscut faptul ca acesta incuraja relatiile sexuale si experimentarea in acest domeniu. Dupa mai multe scandaluri pe aceasta tema, inclusiv acuzatii privind molestarea minorilor, grupul, in forma aceea, si-a incheiat in mod oficial actiunile. De la moartea lui Berg, in 1994, se pare ca putinii adepti ramasi s-au redenumit „The Family International”, fiind un grup destul de activ si in prezent.




1Scientologia Scientologia: o “religie” SF



Scientologia este o religie inventata de un scriitor SF, pe nume Ron Hubbard, ce a intrat in contact cu ideile de neosatanism. In conceptia lui L.R. Hubbard, omul consta din trup (corp), minte (mind), inteleasa ca ratiune, spirit sau simtire, si thetan (un fel de suflet al spiritului, adevaratul eu). Esential este, insa, doar acest thetan care, in acceptiunea lui Hubbard, este vesnic si parcurge un lung sir de reincarnari. De asemenea, acesta se poate separa de trup. L.R. Hubbard pretinde chiar ca poate dovedi stiintific acest lucru, motiv pentru care revendica dianetica ca o adevarata stiinta. Organizatia scientologica se pretinde a fi o comunitate religioasa, ba mai mult decat atat chiar „Biserica”. Cu toate acestea, dintr-o multime de afirmatii ale lui L.R. Hubbard rezulta clar ca in centrul gandirii si preocuparilor scientologice nu se afla vreun anume continut religios, ci in permanenta acumularea a cat mai multe bunuri materiale: „Faceti bani, faceti mai multi bani, determinati-i si pe ceilalti oameni sa produca, asa incat sa faca bani”. Pe de alta parte, organizatia se autointituleaza „Biserica” pentru a face sa creasca vanzarile, mai ales atunci cand este vorba de difuzarea cartii despre Dianetica. Daca prin religie intelegem o actiune sau o atitudine care presupun o credinta in cineva, o teama de cineva sau existenta unei forte divine diriguitoare, cum ar fi un zeu personal, atunci scientologia nu este religie. Intr-adevar, Scientologia pretinde supunere si veneratie, dar nu fata de un Dumnezeu, indiferent cum s-ar numi El, ci in numele unei pretinse capacitati de a garanta omului „supravietuirea”. Facand abstractie de existenta unui Dumnezeu personal, in care cineva sa poata crede, Scientologia pretinde, in schimb, credinta in comunitatea scientologica, ca si o disciplina si o supunere oarba a adeptilor fata de aceasta organizatie. Intregul sistem scientologic se fundamenteaza pe o irationalitate magica. Baza acestuia o reprezinta povestea science-fiction, destul de fascinanta de altfel pentru naivi, despre suprafiinte nemuritoare (asa-numitii thetan-i), care intr-o perioada foarte indepartata si-ar fi parasit „patria cereasca” (de pe o alta planeta), ar fi primit un „trup – MEST” (termen inventat de Hubbard) pe un pamant nou pentru ei, aici ar fi dobandit capacitati nelimitate, si care acum cu ajutorul exclusiv al organizatiei scientologice ar redobandi „libertatea totala fata de materie, energie, spatiu si timp”. Faptul ca asemenea fantezii magice nu sunt doar un prilej de ridicol, ci realmente pot deveni periculoase, il arata cursul istoriei Scientologiei, pretentia puerila si magica de atotputernicie a organizatiei nascute din acest tip de gandire.




Russian Followers of Aum ShinrikyoSECTA ,,Aum Shinrikyo” – Adevarul Suprem<

Secta este cunoscuta romanilor prin atentatele pe care le-a produs in Japonia, soldate cu mai multe mii de morti. Liderul sectei, in prezent in inchisoare, se considera Iisus Hristos, dar si reincarnarea lui Buda. La scurt timp dupa intrarea in secta, candidatii racolati devin fanatici, refuzind absolut orice institutie a statului. Mai multi membri sau adepti ai acestei secte extrem de periculoase au activitati si in Romania, in mod ilegal. Sub masca unor dezbateri privind stiintele oculte si prin distribuirea de carti sunt atrasi din ce in ce mai multi membri. Deocamdata secta cauta sa-si mareasca numarul de membri, si nu functioneaza legal, desi s-a incercat infiintarea unei fundatii cu aceasta denumire. Influenta se face simtita mai ales in zona Moldovei, cu un centru in Bacau si altul langa muntele Ceahlau. Membrii AUM sunt sprijiniti fianciar si logistic din Rusia, unde secta are zeci de mii de membri.

Sursa

Pocainta adevarata

1

Se întâmplă adeseori în lume, iubiţi fraţi, spune Sfântul Nicodim Aghioritul, ca omul să se teamă mult. Se teme ca nu cumva să se îmbolnăvească, să păţească ceva, să-i facă cineva vreun rău, să nu reuşească, să nu propăşească, să-şi piardă bunul nume, să nu fie apreciat, recunoscut. Pentru mântuirea sufletului său nepieritor nu se sinchiseşte, nu se teme, nu se frământă din cale-afară, nădăjduieşte doar la mila Preaînduratului Dumnezeu, dacă, desigur, îi mai e aminte şi de asta şi îi mai pasă.

Astăzi se pare că omul nu mai ţine prea mult la mântuirea lui. Oare de ce? Ce este acest lucru care îl face să păcătuiască cu atâta uşurinţă şi să se pocăiască atât de greu? Este atât de greu ca omul să se schimbe? Este înjositor să-şi ceară iertare? Este nedemn de el să se smerească? Ascultaţi-l, vă rog, pe cel ce vă vorbeşte ca pe un frate al vostru, ca pe un tovarăş de luptă, şi nu ca pe un dascăl sever. Va încerca să răspundă la întrebările fundamentale, cruciale, de mai sus, slujindu-se în acest scop de neasemuita Scriptură, de scrierile de Dumnezeu insuflate ale Părinţilor şi de bine-înmiresmatul Sinaxar.
 

Propovăduirea Bisericii este, ar trebui să fie, totdeauna despre pocăinţă. Aceasta a fost propovăduirea tuturor prorocilor din Vechiul Legământ, până la Sfântul Inaintemergător, şi aceasta a fost şi propovăduirea lui Hristos. Pocăinţa găteşte acea atmosferă umilincioasă a venirii împărăţiei lui Dumnezeu, a vederii lui Dumnezeu, a întâlnirii cu El. Sfântul Grigorie Palama Aghioritul, predicatorul înflăcărat al Harului şi al Luminii nezidite, subliniază elocvent că pocăinţa este începutul, mijlocul şi sfârşitul vieţii duhovniceşti. Cu toţii, absolut cu toţii avem nevoie de pocăinţă, pentru că nimeni nu este fără păcat. Viaţa duhovnicească începe negreşit cu pocăinţa. Lucrarea ei nu se sfârşeşte niciodată. Sfântul Vasile cel Mare spune că toată viaţa omului este spre pocăinţă. Omul nedesăvârşit are nevoie de o luptă necontenită pentru a se apropia de Atot-desăvârşitul Dumnezeu. Neajunsă este desăvârşirea, va spune Sfântul Grigorie al Nyssei. In Ortodoxie nu există vreo Nirvana, unde să încetezi nevoinţa şi să te destinzi în beatitudine. Lupta este până la mormânt, neîncetată, neîntreruptă.

Marele Părinte şi dogmatist al Bisericii noastre, Sfântul Ioan Damaschinul, spune că pocăinţa înseamnă întoarcere de la cele împotriva firii la cel după fire, şi înaintare către cele mai presus de fire. Este o călătorie de la starea „după chip” la cea „după asemănare”.

Adam a fost făcut de Bunul Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa. Starea după chip i-a fost nemijlocit dăruită, în timp ce asemănarea trebuia să o cultive el însuşi, în mod liber şi sârguitor – desigur, cu împreună-lucrarea dumnezeiescului Har. Dobândirea asemănării înseamnă sfinţire, umplere de Har, desăvârşire, îndumnezeire.

Inainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoa-re, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.

Ascultând de glasul diavolului, Adam, aşa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, s-a slă-bănogit, dar nu a pierit cu desăvârşire. Centrul lui devine acum propriul său sine, şi nu Dumnezeu. Esenţa păcatului, spune Fericitul Părinte Iustin Popovici, este de a ne face dumnezei fără Dumnezeu, noi singuri. Această autoîndumnezeire este potrivnică lui Dumnezeu, antihristică, demonică. Adam s-a vândut pe sine diavolului, întrebuinţându-şi rău libertatea, şi diavolul îl are acum la cheremul său. Dumnezeu n-a mai scos-o la capăt cu omul, spune undeva Sfântul Atana-sie cel Mare, nu Se aştepta să ne dovedim a fi atât de răi. Sfântul Macarie continuă: în ziua în care a căzut Adam, Dumnezeu a venit în Rai şi a plâns pentru starea în care ajunsese, căci a ales în locul binelui răul, în locul slavei ruşinea şi în locul luminii întunericul. Adam a tras tot neamul omenesc la răutate.

Intâlnirea sufletului cu păcatul naşte patimile. Această întorsătură n-a fost impusă din afară, ci atârnă în totalitate de Voia omului, este consecinţa unei depline libertăţi.Răul este străin de firea sufletului. Păcatul a erodat, a slăbănogit sufletul omenesc. Obiceiul păcatului este, după Avva Macarie cel Mare, precum curvia cu duhul necurat.Palama, sunt puse în mişcare de către demoni. Rămânerea în păcat orbeşte sufletul, îl întunecă, îl îmbolnăveşte, îl răneşte, îl omoară. In această stare, se face pradă diavolilor urători de oameni. Omul păcătos, după Sfântul Grigorie Palama, este într-un anume sens demonizat. Cu toate acestea, sufletul nu se identifică cu păcatul şi nu devine niciodată una cu el. Greşeala lui Adam i-a dat diavolului dreptul de a vătăma şi de a întuneca mintea omului, care este partea conducătoare a sufletului, mintea stăpânitoare care îl vede pe Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi.Astfel mintea devine roabă păcatului, fiind stăpânită de gânduri necuviincioase, întinate, viclene. Se îndeletniceşte numai cu cele lumeşti, pământeşti, stricăcioase. Uită să se roage, nu simte nevoia. Uneori, aducerea-aminte de Dumnezeu sau prezenţa Lui îl mustră pe omul păcătos. Biserica îl sminteşte, mai dragă îi este lumea. Răul îl ţine captiv. Atunci îşi închipuie că trăieşte, în timp ce de fapt umblă mort, mort sufleteşte.

Păcatul este voit, ales şi săvârşit de către om de bunăvoie. Voinţa omului este cea dintâi responsabilă pentru orice păcat. Este nevinovată de rău dumnezeiasca Bunătate absolută, spune Marele Vasile. Nu există niciun rău în afara alegerii omului, arată şi Avva Isaac. Adam este principalul responsabil de greşeală, ca unul ce avea stăpânire peste sine şi libertate desăvârşită. Căderea l-a întinat pe Adam. Hristos spune să ne lepădăm de voia noastră, să o supunem, să o mortificăm, şi astfel sporim în virtute. 

Păcatul este iraţional, nefiresc, potrivnic lui Dumnezeu, ducând la dezorganizarea personalităţii umane şi despărţirea omului de Dumnezeu. Păcatul este, am putea spune, logica demonului, care este deosebit de suspicios, perfid, viclean, şiret, dibaci, înşelător, isteţ, experimentat şi un mare impostor.Prin cădere, Adam a primit în firea sa stricăciunea şi caracterul muritor. Intruparea lui Hristos a îndumnezeit firea omenească. Prin Cruce şi înviere a biruit moartea. Sfintele Taine, şi mai ales Dumnezeiasca Euharistie, ne dăruiesc nemurire.pDin cele spuse până aici credem că s-a întrezărit deja că pocăinţa nu este o hotărâre de moment, o schimbare fugitivă, de probă, o transformare psihologică, un simplu act juridic, o corijare moralistă şi o experienţă de suprafaţă, ci act de curaj al vieţii, urmarea unui ethos şi a unui mod de vieţuire drept, a unei vieţi bisericeşti sănătoase, autentice, nefalsificate, sfinte şi frumoase, pline de sens. Greşeala lui Adam are un caracter pedagogic. Adevărata cale a pocăinţei se întemeiază pe trei stadii necesare: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.Pocăinţa adevărată nu înseamnă doar îndepărtare de păcat, ci ură faţă de acesta şi îmbrăţişarea cu dragoste a virtuţilor îndumnezeitoare. Omul, de unul singur/ este neputincios să o izbutească.Atunci îi vine în ajutor, în mod real, însuşi Dumnezeu-Omul, Hristos. Cu cât îl iubim mai mult pe Hristos, cu atât vom fi ajutaţi să urâm păcatul. Comuniunea omului cu Hristos pricinuieşte renaşterea persoanei, izbăvire de rădăcina răului, care este sataniceasca mândrie, şi împodobirea sufletului cu smerenia cea dătătoare de înălţare. Cel ce se pocăieşte crede, iubeşte şi nădăjduieşte.

Pocăinţa este o virtute de temelie, primordială, pe care se clădeşte întreaga viaţă duhovnicească a omului credincios. Numai cel ce s-a pocăit poate avea comuniune cu Dumnezeu. Este un mare dar dat omului de Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-l iubească, să-l insufle, să nu Se mânie pe păcătosul nerecunoscător. Este încă o mărturie vădită a iubirii de oameni negrăite a Preabunului Părinte şi Ziditor. Omului nu-i rămâne decât să primească de bunăvoie îndemnul şi chemarea de a se desfăta de multele bine-faceri ale pocăinţei.Roadele vrednice ale pocăinţei sunt, după Sfântul Grigorie Palama, mărturisirea, milostivirea, dreptatea, dragostea, smerenia. Lucrarea virtuţilor constituie fără doar şi poate o latură importantă a vieţii în Hristos şi contribuie la mântuirea omului. Fără pocăinţă nimeni nu poate să se mântuiască. Cuviosul Ioan Scărarul spune că începutul pocăinţei este înfrânarea de la păcat şi că tot el este şi începutul mântuirii noastre. Sfântul Grigorie Palama arată, de asemenea, că pocăinţa începe cu prihănirea, Spovedania şi depărtarea de la răutăţi. Nimeni nu va putea vreodată, spune Sfântul, să sporească duhovniceşte şi să înainteze la cele înalte şi desăvârşite, dacă nu ajunge la începutul virtuţilor: pocăinţa. După întruparea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu şi după dumnezeiescul Botez, credinciosul este singur răspunzător dacă urmează lui Hristos sau diavolului. Adam a fost poftit, rugat de Dumnezeu cu stăruinţă să se pocăiască şi să rămână locuitor al minunatei grădini din Eden.

Dar n-a voit sub niciun chip să spună „am greşit”, arată Sfântul Simeon Noul Teolog. Cel ce se pocăieşte cu sinceritate vădeşte aşadar o aşezare şi o raportare cu totul opuse nepocăitului şi în final nefericitului Adam. Cel ce se pocăieşte trebuie să creadă în Dumnezeu, să aibă frică de Dumnezeu, să se lepede de bunăvoie de tot ceea ce-l desparte de Dumnezeu şi să se întristeze pentru starea sa de mai-nainte, care şi pe Dumnezeu L-a întristat. Celui ce se pocăieşte îi pare rău în chipul cel mai sincer, aşadar. Nu se îngrijorează, nu se teme, nu este terorizat, tulburat, mânios pe sine însuşi, nu are complexe de culpabilitate, nu îl vânează Furiile12. Dacă se întâmplă aşa, pocăinţa lui nu este corectă. Arată că a fost atins în egoismul său, compromis, terfelit, făcut ireparabil de ruşine. în realitate, cel ce se pocăieşte cu adevărat nu se simte deloc astfel.Pocăinţa este botez după Botez, har după Har. Pocăinţa este indisolubil legată de Spovedanie şi îl slobozeşte pe cel ce se mărturiseşte de povara chinuitoare a păcatelor. Pocăinţa stăruitoare încălzeşte credinţa şi sporeşte smerenia, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Atunci, spune Sfântul, suntem cu adevărat fericiţi, devenind duhovniceşti, plini de Har. Suntem cu Dumnezeu, precum era Adam în Raiul desfătării, pregustăm bucuria negrăită a împărăţiei Cereşti, păstrând o autentică smerită cugetare, umilinţă, tânguire după Dumnezeu şi inimă curată, şi lucrând cu râvnă faptele pocăinţei, bineplăcute lui Dumnezeu.

Am spus că pocăinţa este o lucrare neîncetată. Sfântul Simeon spune că şi o mie de ani dacă am trăi pe pământ, nu o vom putea cuprinde în chip desăvârşit niciodată, ci doar să-i punem început în fiecare zi şi să luptăm. Cuviosul Ioan Scărarul o consideră împrospătare a Botezului, o nouă învoială cu Dumnezeu, întărire împotriva deznădejdii, gând al judecării şi al osândirii de sine, încredere în Dumnezeu şi nădejde desăvârşită, împăcare cu Domnul şi lucrare a faptelor bune, cuget curat, răbdare în necazuri, tărie în postiri, moarte a omului celui vechi. Pocăinţa, spune Sfântul Grigorie Palama, nu se opreşte la ura faţă de păcat, ci înaintează şi la iubirea virtuţii.

Cum se va pocăi cineva? Cu ce va începe? Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, din goana neîntreruptă în căutarea plăcerii, şi să se întoarcă spre cele lăuntrice ale sale; să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu şinele său necunoscut. Să se aplece un pic înlăuntru, să sondeze în sine, să-şi vadă forţele, putinţele, limitele, rezistentele, talantii care i-au fost daţi. Se cere adunare în sine, mustrare neînduplecată de sine, blândeţe şi înţelegere faţă de ceilalţi. Să ne vedem partea noastră de responsabilitate. Să nu o mai aruncăm, cu uşurinţă şi grăbire, mereu numai asupra celorlalţi. Cu simplitate şi sinceritate, onest şi imparţial, se cere şi se cade ca şinele nostru, căruia îi stă în obicei să se strecoare cu dibăcie, să fie adus la recunoaşterea păcătoşeniei sale; Să dorească curajos, eroic, bărbăteşte, să se îndepărteze fără întoarcere cfe la păcat. Să nu mai clocească aduceri-aminte şi gânduri de întoarcere la cele dintâi, la faptele de necinste, păcătoase şi lipsite de bucurie ale vieţii de mai-nainte.

Toate acestea, fireşte, se săvârşesc liber şi voluntar, orice fel de constrângere în această privinţă fiind lipsită de sens. Nu este permis în niciun caz să silim pe cineva să se spovedească. Spovedania vine din insuflare lăuntrică şi constituie o Sfântă Taină şi un act de libertate. Pocăinţei îi precede cunoaşterea păcatului, conştientizarea stării de păcătoşenie, după care vine întristarea, părerea de rău pentru păcat. Urmează apoi Spovedania, cu inimă înfrântă şi duh umilit, rugăciunea pentru lăsarea şi iertarea păcatelor şi hotărârea responsabilă a îndepărtării definitive de la păcat. Păcătosul alege liber şi de bunăvoie pocăinţa şi se îndestulează de bunătăţile păcii. Intotdeauna mă preocupă în mod deosebit cuvântul unui înţelept şi îmbunătăţit părinte aghiorit din vremea noastră: „Mulţi se spovedesc, puţini se pocăiesc!”.

Pocăinţa are fără doar şi poate un caracter strict personal. Fiecare se pocăieşte pentru sine însuşi. Cel ce vine la scaunul de Spovedanie îşi mărturiseşte propria sa răspundere. Nu analizează cât de răi sunt ceilalţi, care nu-l înţeleg, sau cât de frivolă e lumea, care îl oboseşte. Pocăinţa nu are de-a face cu suprafaţa, ci cu ceea ce se află în profunzime. Nu se bazează atât pe cuvinte, cât pe fapte. Evlavia noastră, spune Sfântul Grigorie Teologul, nu stă în vorbe, ci în fapte. Pocăinţa îl eliberează, nu-l înrobeşte pe om. Cu cât credinciosul se adânceşte în pocăinţă, cu atât simte mai mult dragostea lui Dumnezeu şi experiază libertatea.

Monahul Moise Aghioritul, Editura Egumenita
Fragment din cartea „Cuviosul vames si sfantul risipitor”, Editura Egumenita

Cumpara cartea „Cuviosul vames si sfantul risipitor”

Omilia a fost ţinută pentru prima oară la data de 30 iulie 2006 în cadrul unei întruniri studenţeşti la sediul Sfintei Mitropolii de Xanthi
12 In mitologia greacă, Furiile erau cele trei zeităţi ale infernului care pedepseau nedreptatea, şi mai ales crimele împotriva rudelor apropiate; prin metonimie, simbolizează mustrările de conştiinţă care survin ca urmare a comiterii unei nedreptăţi, (n. trad.)

Sursa

 
 

TRANSCRIPTUL Conferintei de la Bucuresti a MONAHILOR DIN ATHOS

1

 Asociația Creștină “Sfântul Arhanghel Mihail” a organizat „CONFERINȚA TEOLOGICĂ ORTODOXĂ – Biserica Ortodoxă este Corabia Mântuirii” în ziua de 15 octombrie 2016, la Sala A.G.I.R. din Bucureșt, cu începere de la orele 12.00. La această conferință s-au prezentat argumente de natură dogmatică, canonică, patristică și eclesiologică cat si pozitia luptatoare Ortodoxa care condamna erezia tuturor ereziilor – ecumenismul legiferat la „Sfantul si Marele Sinod din Creta 2016”.

Au conferentiat: Gheron Sava Lavriotul de la Mănăstirea Marea Lavră alaturi de Monahul Efrem si Monahul Nicodim de la Schitul romanesc Prodromu din Sfantul Munte Athos.

Imi cer scuze ca nu am reusit sa intregistrez finalul, aproximativ 10 minute in care Gheron Sava a terminat cuvantul de incheiere si s-a rostit Rugăciunea „Cuvine-se cu adevărat”. (Radu Dacia)

Minutul 1:03:00 despre mersul la biserica.

Minutul 1:10:38 despre enciclica.

Minutul 1:48:00, cei care spun ca daca nu este pomenit episcopul la Liturghie nu este valabila Liturghia este blasfemie impotriva Duhului Sfant.

Minutul 1:52:00, sa mergem la biserici unde nu sunt pomeniti ierarhii eretici

Minutul 2:09:00 spune sa mergem in bisericile unde nu sunt pomeniti episcopii eretici.

TRANSCRIPTUL

Conferintei de la Bucuresti a

MONAHILOR DIN ATHOS

Pr. Nicodim:

O sa incepem cu prima intrebare .

1-      In Enciclica Patriarhiei Ecumenice din 1920  se spune ca primul pas de apropiere de eterodocsi este adoptarea unui calendar comun cu acestia . Considerati ca reforma calendarului savarsita in 1924 in Biserica Ortodoxa  este o manifestare a ecumenismului ?

Pr. Sava:

–           Avem 11 pasi prin care am ajuns pana astazi la sinodul dinimagesCreta. In esenta predicarea /ridicarea    (?)   ecumenismului  a inceput 1902 de la patriarhul Constantinopolului  Ioachim al 3 lea  care si acesta a fost mason. De acolo, mai departe, primul pas de schimbare a…. / primul pas prin care avea  sa se manifeste ecumenismul  a fost schimbarea  calendarului, dorinta de a schimba calendarul. Au urmat alti 9 pasi  prin care in timpul patrirhului Athenagoras  a fost ridIcata anatema dintre Biserica Ortodoxa si papism, in sinodul care s-a facut  imediat intre ei, cu hotararea pe care au luat-o de comun acord  si am ajuns  astazi la pasul final care este sinodul din Creta, care deschide larg portile ecumenismului  pentru recunoasterea  ereziilor ca biserici.

Intrebarea 2:      

Crestinul , indiferent de rangul sau ierarhic care persista in erezie dupa prima si a doua mustrare este sau nu este eretic inainte de condamnarea sinodala sau de excomunicarea  oficiala a sa?

Pr Sava:

–          Trebuie sa fim atenti la ce spune Biserica nu la ce spunem noi. Deci, omul care predica dogme eretice este eretic. Trebuie insa daca este preot sau este episcop sa fie caterisit de sinod sau de o judecata sinodala pentru ca sa-si piarda valabilitatea lucrarii Harului. Asta nu inseamna ca nu o sa fie condamnat de Mantuitorul Hristos si nu-i eretic. Este eretic in ceea ce face dar nu este caterisit. Trebuie Sinodul sa-l cateriseasca, noi nu-l putem caterisi, este problema Sinodului. Este o problema sinodala. 

Intrebarea 3:

Daca 2, 3 sau mai multi episcopi ortodocsi intrerup comuniunea cu ecumenistii, au ei dreptul sa se intruneasca intr-un sinod ca sa condamne erezia ecumenista si pe ecumenisti ?

Daca se va intampla asa ceva, cum sa se raporteze crestinii de rand la hotararile acestui sinod mai ales ca ereticii din biserica oficiala i-ar prigonii pe acesti episcopi  numindu-I schismatici sau i-ar defaima in orice alt chip ?

Pr . Sava:

          Istoria Bisericii spune ca trebuie sa se organizeze un sinod mare ca sa poata lua o astfel de decizie, sa poata sa respinga un astfel de sinod (ca cel din Creta). Va trebui ca acesti episcopi care resping sinodul, sa-l respinga oficial, sa intrerupa comuniunea cu cei care au acceptat sinodul (cel fals) si sa faca astfel incat / sa faca tot ce pot pt.a provoca un sinod. Asa lucreaza Biserica.

Intrebarea 4:

Anatema din 1983 pronuntata de ROCOR (nu stiam ca are si aceasta denumire BORU, in fine) Cineva din sala: Biserica Ortodoxa Rusa din afara granitei …

Aha, deci, anatema data din 1983 de catre ROCOR impotriva ecumenismului si a celor ce constient sunt in comuniune cu ecumenistii o putem considera valabila? Cum sa ne raportam la hotararea acestui sinod?

Pr Sava:      

Poate s-a intamplat asta, nu stiu si daca s-a intamplat este ceva corect. Acum stiti ca s-a schimbat la Biserica din Rusia si …?????? ecumenismul  si asta am vazut, patriarhul Kiril cu papa Francisc,  a  semnat 30 de articole care tradeaza  Ortodoxia, asa ca vedeti ca Biserica din Rusia continua un drum ecumenist  dar noi, ce trebuie sa facem? Noi NU recunoastem sinodul. Deci, nu putem accepta lucrurile care schimba dogma in religia noastra. Trebuie sa avem presiune pe episcopii nostri si sa le spunem ca nu o sa-i urmam daca ei o sa accepte sinodul deoarece noi nu putem sa acceptam asa cum sunt lucrurile si o sa urmam pe episcopi sau arhierei care nu-l recunosc .

Intrebarea 5:

In ce moment Harul lui Dumnezeu ai paraseste pe eretici?

Pr Sava: 

Harul lui Dumnezeu este o problema foarte fina. Noi vrem acuma ca Harul lui Dumnezeu sa-l precizam si sa-l explicam dupa masura noastra. Din momentul in care un om are o gandire eretica si crede in acest fel si chiar dupa ce i s-a explicat ca gandeste eretic, continua in aceeasi  gandire si invatatura atunci Dumnezeu al paraseste. Asta are importanta. Pentru ca avem, pentru ca exista la mijloc parasirea lui Dumnezeu in acest caz. Dumneavoastra stiti ca se vorbeste despre Tainele Bisericii, asta este ceva dupa ce am mai spus mai inainte este o tema a Sinodului. Si acum o sa ma intrebe cineva “desi avem Tainele, exista inca Tainele la cei care au devenit eretici de ce sa nu mergem la ei?” Nu mergem la ei pentru ca ei stiu ca gandesc eretic si daca mergem in bisericile in care exista acesti eretici acceptam linia pe care ei vor sa o impuna Bisericii. Asta trebuie sa intelegeti! 

Canonul 15 de la Sinoadele 1si 2 ecumenice spune urmatoarele: atunci cand un episcop predica erezia cu capul descoperit in biserica, atunci, de catre unul ca acesta trebuie sa ne indepartam si sa intrerupem comuniunea cu el. De ce ? Pentru ca predica eresul cu capul descoperit in biserica,  adica, pe fata, fara sa se mai fereasca. Daca analizam fiecare cuvant o sa ni se descopere rolul canonului. A predica in biserica inseamna ca impune aceasta linie in biserica, adica la intregul popor din Biserica … Asta vrea sa spuna ca predica in Biserica, ideile lui vrea sa le impuna Bisericii “cu capul descoperit” adica fara de rusine si pe fatza. De aceea, primul pas pe care trebuie sa-l facem este sa ne dezicem de el si asa cum spun Sfintii Parinti nu eu,  daca nu se pocaieste, daca nu constientizeaza ce face atunci intrerupem si comuniunea cu dansul. Carevasazica, noi incetam comuniunea cu el nu inseamna ca el a pierdut Harul pentru ca nu noi al judecam, nu condamnam noi, nu acceptam comuniunea cu el pt. ca exista infectie, exista boala la mijloc. Tainele Bisericii nu se infecteaza, noi ne infectam prin comuniunea cu un eretic, cu invatatura lui eretica  pentru ca ar putea sa nu fie condamnat ca eretic, dar in fatza lui Dumnezeu el este eretic pt. pozitia pe care a adoptat-o. Si pentru noi este eretic de vreme ce este eretic. Tot ceea ce putem face noi si pana unde putem sa mergem este atat: incetarea comuniunii. Din aceasta cauza v-am explicat. Mai exista inca un motiv care este acela ca facem asta pentru a putea provoca un Sinod. A cere un Sinod in Biserica e pentru a putea intelege ca avem o problema in discutie; trebuie sa existe un adevarat motiv pentru a inceta omuniunea cu un episcop; pomenire episcopului este obligatorie; cine nu pomeneste un episcop are o problema, nu se permite asa ceva; numai intr-un singur caz se permite si nu doar ca se permite ci se  si impune: atunci cand episcopul  predica erezia cu capul descoperit, cum s-a spus mai inainte in biserica. Asa se explica Canonul al 15 lea, atunci cand face legatura intre acest canon si celelalte canoane cum ar fi Canonul al 13 lea si altele … precum si in Canonul 31 Apostolic. Vasazica, noi nu vorbim de anularea Sfintelor Taine, insa, dupa cum ne spun Sfintii Parinti nu trebuie sa avem comuniune cu cei ce predica erezia, pentru ca erezia se intinde in Biserica si noi ne infectam cu ea, cu erezia.

Intrebarea 6:

In ce cazuri se aplica iconomia ?

Pr Sava:             

Iconomia nu se aplica in cazuri dogmatice. Putem aplica Iconomia pana in acel punct in care am ajuns acum de exemplu, asa cum noi, ca parinti athoniti, pana in acest moment am declarat ca o sa asteptam in prima faza sa vedem ce spune sinodul, pentru ca nu putem lua o decizie pana nu aflam ce a spus sinodul. Dupa ce vom vedea ce a spus sinodul, sa asteptam pana vom vedea ce vor spune si episcopii  ceilalti si teologii si preotii. Dupa ce vom vedea pozitia pe care o vor adopta  cei de dinaintea noastra atunci vom lua si noi pozitia noastra. Asta este ICONOMIA.  Adica, trebuie sa asteptam sa vorbeasca intai episcopii. Cand vom vedea  ce pozitie vor lua episcopii, daca pozitia lor nu corespunde atunci va trebui sa luam si noi pozitia noastra. Deja Biserica a aplicat Iconomia de 100 de ani, nu mai putem astepta de acum in colo in acelasi mod cu Iconomia.

Intrebarea 7:

De ce Muntele Athos inca nu si-a exprimat pozitia ?

Pr Sava:

Din acelasi motiv din care nici Biserica Greciei nu si-a exprimat pozitia oficiala si nici Biserica Romana nu si-a exprimat pozitia oficiala. PENTRU CA INCEARCA SA INGROAPE TEMA, SA O ACOPERE!

Pentru ca nu pot suporta, nu vor, nu accepta ca poporul sa afle ce s-a intamplat. Inca si cei care au votat acolo stiu, cunosc ca este impotriva Ortodoxiei ce au facut  si stiu ca poporul nu va putea accepta asta. De asta se ocupa de teme diverse de altfel de teme . Incearca sa treaca peste ele fara ca poporul sa inteleaga ce s-a intamplat. O sa vedem in noiembrie, o sa vedem in decembrie, dupa care o sa vedem in ianuarie, dupa care peste 7 ani … In timp ce noi, poporul, avem problemele noastre. Toate vocile care se ridica impotriva sinodului incearca sa le stinga, sa le inchida gura si la un moment dat vor fi acceptate fara sa mai spuna nimic. Pentru ca exista o problema aici: daca o accepta si poporul va intelege ce s-a intamplat – vor avea poporul impotriva lor, daca nu o accepta vor avea pe Bartolomeu si mai marii lumii acesteia impotriva lor care vor face presiuni asupra lor si isi vor pierde scaunele, asa incat singurul mod prin care mai putem sa infruntam aceasta problema, singurul mod in care incerca sa faca pe placul celor mai mari, incerca de fapt sa impace varza si capra. De asta si pe noi ne vaneaza pentru ca spunem adevarul. Si din pacate, acest adevar, episcopii  trebuie sa-l spuna intai. De asta am si fost intrebati de unde am primit binecuvantarea sa spunem adevarul. Si bineinteles ca in duminica urmatoare in biserici vi se va citi o enciclica de la Patriarhia dumneavoastra in care vi se va spune ca noi am venit aici nechemati, ca nu facem ascultare nicaieri, ca am fugit de la manastirile noastre ca suntem fanatici si razvratiti si ca nu avem de nicaieri binecuvantarea sa facem asta. In toate este minciuna. Nu vreau sa ma justific , nici sa spunem ca facem noi  ceva, pentru ca ce facem, facem din tot sufletul si din toata inima noastra  dar in primul rand trebuie sa stiti ca n-am fugit de la manastirile noastre cu toate ca poate ar vrea sa ne scoata de acolo fiindca spunem adevarul. In al doilea rand, ne-au intrebat de unde am primit chemarea. Am primit chemarea de la dumneavoastra  pe care episcopii va socot: NIMIC. Si am mai primit chemarea de la preotii nostri si de la duhovnicii nostri: parintele Gavriil de la Kutlumush – pr Gavriil care este ucenicul Sfantului Paisie Aghioritul, de la pr. Iulian din Prodromu, si asta pot sa v-o marturisesc, parintele stie ce vorbeste … si de la atatia parinti  care nu sunt de acord cu sinodul din Creta  si care nu se tem ca-si vor pierde scaunele lor si nu se tem nici sa marturiseasca  dar, in primul rand, am primit binecuvantarea de la acei Sfinti care nu au primit binecuvantarea de a marturisii, pentru ca Sfantul  Maxim de unde a primit binecuvantarea  sa predice, sa marturiseasca credinta lui, Sf. Grigorie Palama a stat in puscarie, cine l-a bagat acolo, Caleca – patriarhul Constantinopolului, trebuia sa fi facut ascultare de el? Sfintii Martiri inainte de a marturisi au fost la episcop sa ia binecuvantare? S-ar putea ca vor sa ne catalogheze ca dusi cu pluta sau nebuni. Mantuitorul Hristos ne spune sa marturisim credinta noastra, ne-o da ca si obligatie, ca porunca … E posibil ca cineva sa mearga la duhovnicul lui ca sa ceara binecuvantarea sa marturiseasca credinta lui? Ce o sa-I spuna duhovnicul? Nu? Si acesta va face pe urma ascultare de el? Sf. Teodot  Studitul spune ca lucrarea monahului este sa lupte pt credinta lui cand aceasta este in pericol. Si Sf. Nicodim Aghioritul spune ca atunci cand episcopii  tac monahii trebuie sa vorbeasca impotriva lor. Dar am uitat, acum suntem in perioada postpatristica si nu mai sunt valabile cuvintele parintilor astfel incat noi déjà suntem fanatici dar ne bucuram ca suntem catalogati fanatici pentru ca si Sf. Parintii fanatici au fost facand ceea ce au facut. Macar de ne-ar face Dumnezeu pe toti fanatici in acest fel.

(APLAUZE  IN SALA)

Intrebarea 8:

Sunteti constient de faptul ca facand pogoramant ereticilor dam practic vanat lupilor, dupa invatatura Sf.Ioan Gura de Aur? Nu credeti ca strecurand o picatura de otrava toata lucrarea antiecumenista se strica?

Pr. Sava:

Asa este, intr-adevar. Adica dam vanat lupilor. Noi suntem intr-o situatie f. dificila: s-a facut Iconomie cu aceasta erezie a ecumenismului  113 ani, din 1903; si inca ni se spune sa facem rabdare si sa aplicam iconomia in continuare; la sfarsit vom avea potir comun cu papistasii si inca ne vor spune sa facem si mai departe iconomie. Nu mai putem face iconomia mai mult de atat. Sf. Parinti, intr-un singur punct erau eretici si au interupt cu ei comuniunea. Astazi, Patriarhul Bartolomeu a intrecut pe toti ereticii si Biserica al urmeaza. Socotesc Coranul la fel de sfant ca si Sf.Evanghelie si ca cel ce merge dupa Coran se poate mantui; socotesc binecuvantata sinagoga  evreilor si ca si acestia au acelasi Dumnezeu cu noi, ca toate religiile sunt drumuri catre mantuire – care este o mare blasfemie pentru ca anuleaza desavarsit  rolul mantuitor al Mantuitorului Hristos, adica de ce a mai venit Mantuitorul pe pamant? Daca si celelalte religii mantuiesc nu mai era nevoie  sa vina. Si multe alte erezii pe care le mai propovaduieste, pe care ar trebui sa stam ore sa vi le explic. Nu, nu mai putem aplica Iconomia.

Intrebarea 9:

Daca Patriarhul Bartolomeu a spus lucruri atat de grave  de ce se mai continua pomenirea lui la Prodromu?

Pr Nicodim:

Da, o sa va spun. O sa v-o spun pe cea dreapta. Sunt parinti care nu-l mai pomenesc. Oficial se pomeneste.  Asteptam, ca si dumneavoastra aici, sa se ia o pozitie oficiala de catre Sf. Chinotita. Pentru ca suntem in ascultare de Sf. Chinotita si incercam, de data aceasta, aplicam noi, parintii din Prodromu, Iconomia cu Chinotita Sfantului Munte, sa vedem pana cand, ca la un moment dat, asa cum ai dumneavoastra sunt presati  sa ia o pozitie totusi, Chinotita trebuie sa iasa cu o varianta: alba sau neagra si atunci vom vedea.  Daca nu vor face, chiar s-a discutat in Sinaxa Schitului Prodromu, ne vom prevala de decizia, de pozitia Chinotitei de dinainte de sinod care a fost una bunicica si nu pot sa spun mai mult, ca s-ar putea sa intrerupem comuniunea  dar  pot sa spun neoficial pentru ca nu pot sa vorbesc in numele intregii Sinaxe a Schitului Prodromu . Deci, este in discutie tema.

Intrebarea 10, din sala:

La chilii se mai pomeneste patriarhul?

Pr Nicodim:

Nu pot sa va spun of … Deci repet, sunt parinti in Sf Munte care nu-l mai pomenesc. De cele mai multe ori, sunt in primul rand pustnicii din Sf. Munte, pe care ai reprezinta Pr Sava acum, apoi foarte multe din chili iar pozitia parintilor din obste nu o putem avea pentru ca parintii din obste sunt tinuti in necunostinta de cauza de catre staretii lor. In ascultare. Da, in ascultare. Deci mai facem un pic de rabdare.

Intrebarea 11 din sala:

Iertati-ma, dar daca trebuie sa avem un sinod totusi cu un episcop, unde gasim sa-l pomenim? Da, chiar avem nevoie.

Pr Nicodim:

Vreti sa repetati un pic, va rog?

Din sala:

Avem nevoie sa pomenim un episcop, unde-l gasim? Pravoslavnic, sigur. Unde? Sa ne recomande?

Pr. Sava:

Avem nevoie, sa fim uniti mai intai cu Mantuitorul Hristos. Bineinteles ca am fi vrut sa fi existat episcopi  care sa fie marturisitori, care sa spuna ca noi nu ne schimbam credinta noastra ortodoxa: asta este adevarata lucrare a episcopului. Daca episcopul nu spune ca moare pentru credinta lui ortodoxa, nu este ortodox, nu este episcop. Sa-si schimbe lucrarea, sa-si schimbe misiunea.

Intrebarea 12:

Parinte, este bine sa organizam un mare protest impotriva ecumenismului? Este voia lui Dumnezeu?

Pr. Sava: 

Este binecuvantat atunci cand este cu dragoste, cu pace, cand este dupa randuiala lui Dumnezeu, fara fanatism pentru ca déjà noi suntem categorisiti ca fanatici. Fanatici, pentru ce? Pentru ca vrem sa ne pastram credinta?  Dar, s-ar putea sa aibe dreptate, pentru ca conform legilor pe care le-au scos americanii, cel care sustine ca sprijina /detine adevarul este vinovat si trebuie bagat in puscarie. Numai noi suntem fanatici, cei care suntem ortodocsi. Criminalii nu sunt fanatici, ei pot sa faca mai departe ceea ce fac . Homosexualii si toate minoritatile sexuale au dreptate si pot sa mearga mai departe fara sa fie numiti fanatici. Numai noi avem probleme. Dar nu conteaza, puteti face asta dar cu liniste, cu pace si cu dragoste.

Intrebarea 13:

La Geneva au spus ca si homosexualii sunt madulare ale Bisericii Ortodoxe. Cum comentati aceasta atitudine?

Pr Nicodim:

Tocmai s-a comentat.

Pr. Sava:  

Asa cum am spus si ieri: No comment. Fara comentarii.

Intrebarea 14:

Un catolic din Italia daca vrea sa se converteasca la Ortodoxie. E nevoie sa fie botezat ortodox sau doar sa fie miruit?

Pr. Sava:  

Acuma nu mai e nevoie nici macar de mirungere .O sa va spun de ce. Patriarhul Constantinopolului  cand a facut o vizita la un colegiu papistas  le-a spus urmatoarele: Papa Benedict al 18 lea este un mare teolog care face bine la toate bisericile, urmati-l cu dragoste, cu ravna si cu simpatie. Deci, nu-i nevoie sa mai folosim mirungerea caci de vreme ce putem sa urmape papa si exista mantuire si dupa papism de ce sa mai devina ortodox ? Astea sunt urmarile hotararilor acestui sinod  care ni se vor arata si mai bine in urmatorii ani. Mai inainte de toate nu este catolic, este papistas. Catolici suntem noi. Intr-una Sfanta, Soborniceasca /Catolica. Catolica cu sensul de  in intregimea ei. Este dificil acuma sa va explicam termenul dar  …cu sensul de intreg, la intregimea Bisericii, la asta se refera termenul “catolic”, al tuturor. Papistasul trebuie botezat canonic ca sa poata sa intre in biserica, exact asa cum o spune biserica ortodoxa.

Intrebarea 15:

Sinodul ortodox nu o sa-i condamne niciodata pe preotii sau episcopii eretici pentru ca de mai multi ani se roaga impreuna: patriarhul Daniel impreuna cu ceilalti ierarhi din BOR. Deci, daca ierarhii din BOR sunt de accord cu ecumenismul, cine sa cateriseasca pe acestia?

(Aplauze in sala)

Pr. Sava:

De asta incercam sa informam poporul pentru ca exista si episcopi buni. Pe acestia trebuie sa-i sprijinim, sa-i  incurajam pentru a putea acestia sa ne sprijine la un moment dat. Eu sunt de acord cu dvs. dar problema nu este la episcop. Este la popor. Cati crestini se intereseaza de problema sinodului? Daca poporul ar fi aratat interesul pentru problemele credintei noastre, credeti ca episcopii ar mai fi putut sa faca ceea ce fac acuma? Asta este problema. Problema suntem noi. Daca poporul ar fi fost corect, nu s-ar fi ajuns aici. De-asta trebuie mai intai sa fim atenti la situatia noastra duhovniceasca , sa incercam sa ne corectam pe noi insine si starea noastra duhovniceasca in relatie cu Mantuitorul Hristos si dupa aceea sa incercam sa ne ocupam si de ceilalti ca sa putem sa-I facem sa inteleaga ce s-a intamplat. N-am inteles pana acuma inca nici macar noi ce s-a intamplat. La o cuvantare pe care am avut-o cu Pr.  Th. Zisis la inceput numai ce am avut timp sa citim textele, l-am intrebat, impreuna cu alti parinti din Sf. Munte, cum vedeti textele sinodului, sunt asa de rele asa cum le-am vazut noi la inceput? Si ne-a spus, “nu sunt asa de rele parinte, sunt mult mai rele. Si cu cat mai mult le studiez cu atat mai multe erezii gasesti in ele.“  Dar cum poate un om obisnuit sa se intereseze de problemele sinodului  cand nu merge la biserica. Cine o sa-i spuna episcopului ce face acolo? Noi, in Grecia, spunem urmatoarele:

Atunci cand lipseste matza joaca soarecii pe masa ….

Va trebui ca poporul sa-i spuna adevarul episcopului ca daca nu propovaduieste ortodox, se vor indeparta de el. Vrea cineva sa intrebe ceva.

Intrebarea 16:

Cand poporul credincios care merge la biserica, situatia este destul de grea pentru ca preotii care catehizeaza nu vorbesc adevarul, merg pe politica patriarhiei si degeaba mergem la biserica daca suntem umiliti si daca nu suntem informati si daca problemele noastre nu sunt luate in consideratie. Ce sa facem?

Pr. Sava:

Inteleg asta, pentru ca acelasi lucru se intampla si la noi si ceea ce facem acuma este ceva … o pozitie impotriva, pentru ca ni s-a spus déjà ca nu puteti vorbi, mai marii nostri, nu aveti binecuvantarea  sa vorbiti ci doar sa faceti ascultare. Bineinteles ca asta este antievanghelic si nu putem sa o facem. In teme de credinta si de imoralitate suntem obligati sa NU facem ascultare. Ce trebuie deci sa facem? Asta nu este intrebarea noastra. Intai si intai va trebui sa ne rugam, nu mai decurg lucrurile ca inainte, nu avem vreo baza, ceva concret. Intram in alta perioada a Bisericii in care va trebui incontinuu sa ne luptam pentru credinta noastra. Asta nu este ceva rau, este binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ca acei care vor sa arate dragostea lor fata de Dumnezeu au posibilitatea sa se transforme in marturisitori. Acolo unde am fost in Atena a venit un om, un laic, un credincios mirean, si mi-a spus urmatoarele:

Parinte, am vrut sa-ti spun 2 lucruri: nu pot sa va inteleg pe voi calugarii din Sf. Munte. Vi se da posibilitatea sa va marturisiti credinta si voi stati cu bratele incrucisate? Vi se da aceasta mare binecuvantare si voi nu folositi? Ati innebunit? Si eu am spus, s-ar putea …

Intrebarea 17:

Daca duminica ni se va citi acea enciclica in care ni se va spune ca dvs. sunteti inafara ascultarii, noi, crestinii ce atitudine trebuie sa avem sa nu parem fanatici dar nici lipsiti de recunostinta fata de Dumnezeu?

Pr Nicodim:

Daca n-ati inteles pana plecati de aici eu nu pot sa va dau un raspuns.

Pr. Sava:

Daca o sa vorbiti in biserica, o sa vi se spuna ca sunteti fanatica si ca creati probleme; daca nu veti vorbi in biserica  o sa vi se spuna ca sunteti de acord si asa si este. Orice am face ei oricum ne vor categorisi  in vreun fel. Noi, va trebui, in primul rand sa facem rugaciuni pentru acesti oameni, sa-i lumineze Dumnezeu, pt.ca va trebui sa fim atenti acuma. Noi nu cream inamici, nici nu-I socotim ca pe dusmanii nostri. Daca i-am fi catalogat ca pe dusmanii nostri atunci ne-am fi hranit patimile noastre. Noi, ne luptam cu erezia si ne rugam pentru eretici sa-i lumineze Dumnezeu  altfel vom pierde noi noima (sensul) rugaciunii. In acest fel ne aratam si noua insine si celorlalti si lui Dumnezeu ca nu suntem fanatici. In acelasi mod in care fiecare dintre noi vrem sa ne mantuiasca Dumnezeu in acelasi fel trebuie sa ne dorim sa se mantuiasca toti ereticii. Din acest motiv, daca vrem ca lupta noastra sa fie dupa Sf. Parinti, dupa randuiala Bisericii ar trebui ca in rugaciunile noastre sa se afle intai acestia …

Cineva din sala :

Ei sunt “luminati” Gheronda, sunt “luminati”, stiu ce fac, stiu cu Cine se lupta.

Pr. Sava:

Deoarece sunt “luminati” de diavol. De asta ne rugam pt ei.

……..

Pr. Sava:

Peste putin timp nu vom mai putea nici sa purtam cruce noastra de la gat pentru ca vom fi catalogati ca fanatici dar sa nu uitam ca Sf. Evghenie s-a facut martir pt ca nu a vrut sa se lepede de crucea lui de la gat. Vorbim de soldatul din Georgia. Pentru ca cel care accepta sinodul, de fapt se leapada de Mantuitorul Hristos …

………………….

Intrebarea 18:

Sunt preot de manastire, nu mai vreau sa pomenesc episcopul ecumenist  sau ateu conform Sf. Palama.  Daca plec din manastire voi fi caterisit. Este valida aceasta caterisire?  Pot sa mai savarsesc  Sfanta Liturghie? Este canonic? Episcopii romani mai pot caterisi pe cineva?

Pr. Sava:

Episcopii pot caterisii pe oricine / pe cineva. De asta sunt si canoane, dar primii care trebuiesc caterisiti sunt episcopii si in primul rand Bartolomeu care a incalcat toate canoanele Bisericii, toate sfintele canoane. Pe parintele si daca l-ar caterisii pt credinta nu este valabil. Si nu o spun eu, o spun chiar Sfintii Parinti. Cine este caterisit pt credinta lui nu este valabila acea caterisire si va trebui sa continue sa savarseasca Sf. Liturghie pt ca Sf. Liturghie este canonica. Episcopii spun ca, oricine nu pomeneste numele episcopului la Liturghie, Liturghia nu este valida . Asta este o blasfemie la adresa Duhului Sfant . Este una dintre CELE MAI MARI BLASFEMII. Asta este Papa: “daca nu ma pomenesti, nu esti in biserica“. Avem canoane f. stricte in biserica in care ne spun ca nu avem voie sa pomenim la Liturghie episcopul care nu marturiseste corect, clar, cuvantul adevarului. Aceasta teorie a episcopilor care spun ca nu este valida Sf. Liturghie se gaseste in teologia  pe care o invata Ioanes Zsizoulas  – episcopul de Pergam –  pe care a copiat-o din teologia papistasa. Asta ne conduce catre o alta teologie, eretica bineinteles, care se numeste episcopocentrism, adica Liturghia este episcopocentrica, adica au pe episcop in centru si nu pe Mantuitorul Hristos, adica nu ne rugam la Mantuitorul Hristos ne rugam la episcop. Intelegeti ce  BLASFEMIE  ESTE asta? Pe asta se sprijina tot papismul. Si primatul papal in acest lucru se sprijina / pe acest lucru se bazeaza. Asadar, este o mare binecuvantare sa ne cateriseasca ecumenistii.

Intrebarea 20:

Ce vom face noi romanii daca nici un episcop nu se va dezice de aceste erezii si de hotararile acestui sinod eretic? In ce biserici vom merge si unde ne vom spovedi si impartasii? Nu vreau sa facem schisma dar ce vom face?

Pr. Sava:

Nimeni nu vrea sa faca schisma. Sf. Ioan Gura de Aur spune ca cine face schisma in Biserica nu se spala nici macar cu sangele de martir. Este ceva infricosator sa faci schisma in Biserica. Insa, Canonul 15 al Bisericii noastre, spune ca cei care inceteaza pomenirea episcopului  cand acestia propovaduiesc erezia in Biserica, inca de-ar face-o inainte de a fi condamnati de vreun sinod, nu numai ca nu fac schisma in Biserica pt ca s-au indepartat de acesti episcopi, observati, despartindu-se de acesti episcopi nu de Biserica dar de fapt ce elibereaza sau curata Biserica de schisma si de erezia acestui episcop mincinos, minciuno-episcop. Cine urmeaza acestui minciuno-episcop nu este in Biserica lui Hristos. Biserica lui Hristos are episcopi mincinosi? De ce nu-i urmam pe acestia? Pt ca Parintii ai numesc lupi. Poate cineva dintre dvs. sa stea langa un lup? Nu poate pentru ca il va manca . Ca sa nu ne manance, vasazica, ne indepartam de acestia. O sa gasim preoti care nu o sa pomeneasca si acolo vom merge  si vom urma lupta noastra  asa cum au facut si primii crestini atunci cand existau probleme in Biserica. V-am spus si mai inainte, ca nu ne cunoastem istoria Bisericii. Pana acuma toate au fost bune. In acest moment intram intr-o perioada dificila a Bisericii in care va trebui sa luptam pt credinta noastra asa cum au facut si Parintii si Sfintii din vechime de asta nu trebuie sa fim nici pesimisti, nici sa ne intrebam ce vom face, are grija Dumnezeu, Mantuitorul Hristos este cel care chiverniseste Biserica. Noi vom face ceea ce trebuie iar Mantuitorul Hristos ne va da solutia. Noi vom face cele omenesti iar Mantuitorul Hristos le va face pe cele ale lui Dumnezeu.

Intrebarea 21:

Botezul prin stropire care se face acum in BOR este valabil?

Pr. Sava:

Iata, fiti atenti. Taina exista dar nu se face intr-un mod corect. In esenta nu-i Botez este stropire. Trebuie sa se faca Taina Botezului. Sf. Cosma Etolul spunea atunci cand propovaduia in vremea lui la greci, spunea sa nu lasati nici un fir de par nebotezat  cand botezati copii pentru ca pe acolo poate gasi dracul portita si sa-l lupte cu patimile, asa ca, intelegeti, este o problema, trebuie sa se realizeze numaidecat prin cele 3 afundari. De asta si dvs. va trebui sa insistati sa se faca prin cele 3 afundari.

Din sala:

Cine a facut prin stropire ce face, se reia botezul sau …. ?

Pr. Sava :

In mod canonic ar trebui sa se faca din nou  dar acum este f.dificil pt.ca ar trebui sa repete botezul f.multi. 

Din sala:

Al pot face mirenii acasa?

Se reia tot botezul sau numai cele 3 afundari?

Pr. Sava:

Doar cele 3 afundari .

Din sala:

In situatia de boala, cine a fost botezat prin stropire se reia, se face prin afundare?

Pr. Sava:

Botezul in acest caz este valabil. Daca insa traieste omul si are posibilitatea sa-l faca in mod canonic  trebuie sa se faca in mod corect.

Intrebarea 22:

In Romania ca si in Grecia exista vechi calendaristi. CE parere aveti despre acestia? Au episcopi, preoti, practici ortodoxe? 

Pr. Sava:

Problema este ca sunt unele grupari care nu au hirotonie canonica, de asta v-am spus ca ar fi trebuit ca aceasta sa reprezinte o tema de discutie in sinod  a.i. odata pt totdeauna sa se fi rezolvat aceasta problema. O greseala pe care au facut-o vechii calendaristi este aceea ca si-au creat propriul lor sinod, de aceea ar fi trebuit sa se faca acest sinod sa se discute aceasta problema pt. ca noi impreuna cu ei nu avem probleme dogmatice la mijloc, impreuna cu acestia s-ar fi putut f. usor sa se produca unirea.

Intrebarea 23:

Exista cadere automata din Har sau trebuie sa fie caterisire pt a se pierde Harul?

Pr. Sava:

Caderea automata din Har izvoraste din papism. La noi nu exista. De asta, dioscorii sau nestorii, unii dintre cei mai mari eretici, desi propovaduiau ereziile lor, inainte de a fi caterisiti au fost acceptati toti aceia pe care acestia ai hirotonisera. Adica, hirotoniile pe care acestia le-au facut inainte de a fi caterisiti – desi propovaduiau erezia – au fost acceptate. Asta ne spune istoria Bisericii si de-asta e nevoie sa existe un sinod ca sa fie caterisit ereticul, altfel n-ar fi nevoie sa mai facem sinod, ar fi existat in Biserica anarhie, fiecare ar fi spus: “asta are Har, celalalt nu are Har, asta este caterisit …” nu poate sa existe acest lucru. Deci, Biserica lucreaza in mod sinodal. Sinodul este cel care trebuie sa cateriseasca pe eretic. Acesta ar putea ca inainte de a fi caterisit, sa fie vrajmas al lui Dumnezeu dar asta nu inseamna ca acela se identifica cu Taina. A patruns in Biserica Ortodoxa, in poporul ortodox cu zeci de ani in urma ne-au strecurat idei papistase  a.i. credem ca episcopul  este pastratorul harului, de la acesta trece Harul dar daca este vrednic se identifica cu Harul. Vrednic, adica este purtator de Har. Daca nu-i vrednic este ca si un cablu electric prin care trece curentul electric, trece Harul prin el ca si curentul electric  dar daca te apuci de cablu nu patesti nimic. Deci Harul ar putea fi valabil dar daca episcopul este eretic este nevrednic atunci nu este luminat de Taina, nu se lumineaza ci se osandeste insa  Harul lui Dumneze trece catre popor. Cand e nevrednic episcopul trece prin el dar nu-l afecteaza, se duce la oameni direct. La eretic, daca nu s-a caterisit Taina este valida. Am spus ca ne vom indeparta, nu vom participa cu el  si nu vom mai avea comuniune cu el pt. ca exista pericolul de a te infecta cu erezia. Si atunci cand ne impartasim cu el, ne impartasim si din credinta lui. Sf. Liturghie este Impartasirea in Credinta, de-asta si spunem la Sf. Liturghie ca “marturisim Tatal, Fiul si Duhul Sfant in Treimea cea de-o Fiinta si nedespartita“ daca nu marturisim acelasi Dumnezeu nu putem sa facem Sf. Liturghie impreuna

Intrebarea 24:

Noi suntem madulare vii si active ale lui Hristos doar la slujbele Bisericii sau si acasa la noi, la servici, in calatorii, in pustii?

Pr. Sava:

Mai ales cand suntem in afara bisericii trebuie sa aratam ca suntem oameni din Biserica, ca suntem crestini, pentru ca noi suntem cauza pentru care altfel s-ar batjocorii numelel lui Dumnezeu. Pt ca prin comportamentul nostru aratam ce suntem. Sf Iacov – fratele Domnului, zice, ”arata-mi credinta ta din faptele tale“ asadar, mai ales in afara Biserica, va trebui ca comportamentul nostru sa fie dupa Sf. Evanghelie a.i. sa se slaveasca numele lui Dumnezeu. Nu noi, ci numele lui Dumnezeu sa se slaveasca.Tot ce facem sa facem pt slava lui Dumnezeu nu pentru slava noastra.
Intrebarea 25:

Daca ereticii blasfemiaza Duhul Sfant, pe Sf.Treime, fie pe Maica Domnului, fie Sf. Cruce, fie Sfintii, fie Icoanele, fie Tainele Bisericii mai poate spune cineva ca si acestia se mantuiesc daca lucreaza virtutile?

Pr. Sava:


Mai intai, Sf. Ioan Scararul spune ca cei care nu sunt botezati nu pot lucra virtutile, au o lucrare exterioara a virtutilor dar nu intra in esenta lor. Noi stim ca oamenii care se gasesc in afara Ortodoxiei nu se mantuiesc insa ortodocsii care nu lucreaza ale Ortodoxiei nu se mantuiesc. Asta spun Sfintii Parinti. De asta se si face atata lupta si au fost atatea razboaie si s-a varsat atata sange ca sa pastram credinta noastra asa cum ne-au predat-o, pentru ca fara credinta cea dreapta nu ne putem mantui.
Intrebarea 26:

Exista starea de crestin-ateu in Biserica Ortodoxa? Daca da, in ce conditii?
Pr. Sava:
Da. Exista. Sf. Grigorie Palama ne-a dat 3 feluri de ateism. Intaiul fel de ateism este ateismul clasic – nu credem ca exista Dumnezeu; al 2 lea fel de ateism este erezia, si de ce este ateismul erezie, ereticii nu cred si ei intr-un Dumnezeu? Intrebam, este Dumnezeu acela in care cred ei sau un Dumnezeu fals? si al 3 lea fel de ateism este atunci cand noi crestinii tacem in timp ce credinta noastra este in pericol. Si acest fel de ateism se arata in vremurile noastre. Desi credinta noastra este in pericol ni se spune sa nu vorbim si sa facem ascultare a.i. vom fi catalogati ca atei daca nu vom vorbi despre credinta noastra. Si asta nu spunem noi o spune Sf. Grigorie Palama.


Intrebarea 27:

Dar daca episcopul a cazut si nu cunoastem niciun preot care a interupt pomenirea ne mai impartasim sau mergem cu copii sute de km in alt judet sau suntem obligati sa mergem in alta parte ca sa nu cadem de la credinta?
Pr. Sava:
Atunci vom merge la preoti care nu-l pomenesc si vom cauta acele biserici in care episcopul nu se pomeneste. Ortodoxia nu se raporteaza la multime, se raporteaza la Adevar. Sf. Maxim Marturisitorul a fost un singur calugar si atunci cand s-au apropiat de el oamenii patriarhului din Constantinopol care erau cazuti si l-au intrebat: “Tu de ce biserica apartii?” “Esti cu Constantinopolul, cu Alexandria, cu Ierusalimul, cu Roma?” “Toti acestia sunt cu noi. Tu de ce biserica apartii?” Si ne spune Sf Maxim: “Eu apartin de Biserica lui Hristos“. Vi-l inchipuiti pe Sf. Maxim, un monah, sa se intrebe “si eu ar trebui sa apartin de cineva“ – in zilele noastre nu am mai fi avut Biserica. Insa datorita faptului ca Mantuitorul Hristos este la carma Bisericii treaba noastra este sa ramanem credinciosi credintei noastre. De aici incolo ce se va intampla cu arhiereii, cu preotii, astea o sa le aranjeze Mantuitorul Hristos. Noi putem sa ne pastram credinta? Ca celelalte sunt treaba lui Dumnezeu, treaba Mantuitorului. Nu trebuie sa avem doar credinta in Mantuitorul Hristos dar sa avem si incredere in El. Sa fim convinsi ca portile iadului nu vor putea birui Biserica Mantuitorului Hristos asa cum ne-a spus Insusi Mantuitorul. A.i.(asa incat) n-ar trebui sa avem atata neliniste, noi vom face ce tine de noi, ducem lupta noastra, fiind constienti de faptul ca adevaratul biruitor este Mantuitorul Hristos.

Sursa: https://saccsiv.wordpress.com/2016/10/17/transcriptul-conferintei-de-la-bucuresti-a-monahilor-din-athos

Sursa

Atacul puterilor întunericului asupra lumii ortodoxe

1

 

 

 „Ci să vă temeţi mai vârtos de Cela ce poate să piarzăşi trupul şi sufletul în gheenă”(Matei 10, 28).


Pactul cu diavolul

Cea mai mare parte a lumii ortodoxe a fost invadată de puterile drăceşti. Pe lângă existenţa sectelor, a răpitorilor de aproape, a comercianţilor de arme, de droguri şi a pornografiei, tot soiul de duhuri satanice s-au năpustit asupra sufletelor noastre. Se dezlănţuie un război duhovnicesc ca niciodată. Pretutindeni pândeşte o primejdie de moarte, care stă în aşteptarea unui suflet de om, vrând să îl dea în ghearele morţii sufleteşti, care este mai rea decât moartea trupească. Orice faptă rea sau înşelăciune a devenit accesibilă celui ce va alege să o comită. Chiar fără voia noastră, presa ne asaltează cu tot felul de drăcisme.
La îndemâna tuturor stau, la fiecare colţ de stradă, nu doar cărţi oculte şi ezoterice, ci şi îndrumare practice de magie neagră, care conţin sfaturi şi instrucţiuni facile despre cum să faci vrăji, „cum să le ţii la distanţă”, cum să distrugi sau să omori pe cineva. Însă mulţi dintre naivii care pun în practică sfaturile din cărţile de magie neagră, nici măcar nu ştiu că ei comit fapte atât de rele, încât se osândesc şi se omoară în primul rând pe ei înşişi… la osânda veşnică şi întunericul de nepătruns. Într-o lume tot mai depărtată de Dumnezeu şi străină de Biserică, bietele victime ale atacurilor întunecate nici nu-şi dau seama că, făcându-se părtaşi la făptuirea acestor vrăjitorii, ei săvârşesc cel mai mare păcat de moarte pe care, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu-l vor mai putea ispăşi vreodată nici aici, şi mai ales nici în viaţa cea veşnică!

34.jpg

Desigur, teoretic, o pocăinţă sinceră însoţită de o întoarcere imediată în sânul Bisericii şi rugăciunea pentru iertarea păcatelor poate mântui un suflet căzut, dar în realitate, câţi asemenea oameni au reuşit de fapt să scape din ghearele vrăjmaşului, care îi ţine bine în strânsoarea lui? La urma urmei, aceasta presupune un anume fel de luptă duhovnicească de care nu sunt mulţi în stare în zilele noastre.

212.jpg

Lumea duhurilor îşi are propriile sale legi stricte. Moartea veşnică a sufletului şi chinul cel fără de sfârşit este ceea ce-l aşteaptă pe cel care face pact cu diavolul.
Nu întotdeauna omul este pus să aleagă direct între a se vinde diavolului sau a rămâne în turma lui Hristos. Puterile întunericului îl vânează mai întâi prin arme indirecte: este de ajuns să-i suprime voinţa, să-i adoarmă conştiinţa (care este de fapt glasul lui Dumnezeu), să-l transforme într-un consumator neînsufleţit de „cultură de masă”, să-l facă să-şi piardă liberul arbitru şi să devină în acest fel un zombi.
Iar în această stare fiind, el va începe să înţeleagă libertatea prin manifestarea ei negativă (anume că totul este permis!) şi va fi neputincios să înţeleagă deosebirea dintre stânga şi dreapta, dintre bine şi rău, devenind astfel aplecat către rău şi va participa la el
vrând-nevrând. Moartea duhovnicească din viaţa omului, cunoscută
în literatura ascetică sub denumirea de „moartea cea dintâi”, este partea celor ce trăiesc fără Dumnezeu în sufletul lor, fără nici un gând despre mântuire, care este temeiul vieţii noastre pe pământ.
În lumea pustiită de astăzi se lucrează conştient împotriva omului din frageda sa copilărie: presa, radioul şi televiziunea sunt implicate în coruperea morală, în vreme ce devastarea sufletului copiilor se petrece în şcoli. Dincolo de pătrunderea în unele şcoli a ideologiei „New Age” prin meditaţii oculte destul de îngrijorătoare, liceele şi universităţile angajează sectari, inclusiv dintre cei care reprezintă sectele sinucigaşe precum mormoniisau secta „Aum Shinri Kyo”, care sunt interzise în alte ţări.
De exemplu, mormonilor le este îngăduit să lucreze în şcoli, chipurile pentru ca studenţii să-şi poată practica limba engleză, iar baptiştilor, penticostalilor, iehoviştilor şi altor misionari rătăciţi – pentru predicarea „religiei”…

Manipulare mentală

Aproape întreaga lume dimprejurul omului, şi în special mass-media, s-a mobilizat pentru a purta război împotriva sufletului său. Se luptă cu toţii să-l târască pe om departe de Dumnezeu, de aproapele său şi de sine însuşi. Şi pentru aceasta se folosesc de manipularea prin cuvinte sofisticate, de psihoză ori alte tehnici de vrăjitorie.
Este de asemenea binecunoscut faptul că ori de câte ori este nevoie, oamenii sunt expuşi unor psihogeneratori care manipulează psihicul unor populaţii foarte numeroase. Astfel, martori oculari şi specialişti în percepţie extrasenzorială (adică cei care cunosc de fapt despre ce este vorba aici) au confirmat că experimentele nemaiauzite asupra sufletului omului, asupra psihicului său, sunt transmise cu deosebire la televizor, unde programele includ adesea şedinţe de hipnoză (adică de influenţare magică) conduse de hipnotişti-magicieni celebri.
Telespectatorii nici nu bănuiesc că li se întinde o capcană drăcească în timpul vizionării acestor programe. Adesea ei nu sunt conştienţi de pericolul care se degajă de la tot soiul de parapsihologi „vindecători” sau „hipnotişti”, care se implică deseori în furtul energiei vitale a oamenilor sau, într-un limbaj mai simplu, în vampirism.
Prin intermediul hipnozei, avem de-a face aici cu o manifestare a potenţialurilor ascunse, adică oculte, ale omului. Cu alte cuvinte, este vorba de o pătrundere în domeniul interzis al iraţionalului şi haoticului, ceea ce Domnul i-a ascuns omului în mod providenţial.
Cunoaştem din Sfintele Scripturi, din cuvintele Părinţilor Bisericii, de la Sfântul Ioan de Kronstadt, de la episcopul Ignatie Briancianinov şi de la Teofan Zăvorâtul, cât de vătămător şi de groaznic este acest amestec în sfera spiritului. Stareţii de la Optina, de pildă, s-au
referit invariabil la hipnoză ca la „o forţă diabolică, necreştinească” (Sf. Varsanufie).
Bătrânul Nectarie a descris-o cu nişte cuvinte care sunt deosebit de relevante astăzi: „Hipnoza este ceva teribil. Cândva oamenii se temeau de asemenea faptă şi se fereau de ea, dar acum sunt purtaţi de ea… Nenorocirea este că această ştiinţă pătrunde în viaţa noastră sub acoperirea unui pretins mare beneficiu pentru omenire…”

Revista „Traditia Ortodoxa”, nr. 36, Iunie 2012

sursa

Unirea cu Roma

9

10

11

1

2

3

4

5

6

7

Inca dinaintea schismei, Papa si apusenii au fost insetati de dorinta de putere si glorie. Timpul a hranit aceste sentimente, astfel incat in 1054 s-a ajuns la Marea Schisma, desi ruptura avusese loc mult mai devreme. Dupa Marea Schisma, papa fiind liderul Apusului si avand in ascultarea sa pe toti imparatii Apusului, care Apus era cu mult mai puternic din toate punctele de vedere fata de Rasarit, a profitat de orice ocazie pentru a atrage la erezia catolica si pe altii. Aplicand principiul „scopul scuza mijloacele”, papa nu s-a dat in laturi de a utiliza forta militara, santajul, tradarea, linguseala, etc.. Asa s-a intamplat cand, prin acolitii sai, a dispus daramarea a 200 de biserici si manastiri in Ardealul sub ocupatie, cand a incercat sa cumpere credinta unor prelati si sus-pusi aflati la ananghie sau cand a silit pe monahii din Athos sa-i recunoasca autoritatea. A silit pe greci sa accepte unirea la Sinodul Ferrara-Florenta, bine stiind ca au nevoie de ajutor militar si financiar in fata otomanilor care amenintau Constantinopolul; a chemat la sine si pe Mihai Viteazul pe care l-a numit „atlet al lui Hristos” inainte de a se vedea iar dupa aceea, fiindca nu l-a putut ademeni, l-a numit „ghiaur valah” [vezi Jan Duglosz], a sprijinit intelectuali si istorici in scrierea tezelor antiromanesti, in fine a facut orice i-a stat in putinta, cu fiecare popor in parte si nici pana in ziua de astazi nu s-au debarasat de prozelitismul lor spurcat. Astfel, „IPS Ioan Robu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucuresti, a calcat in picioare istoria Romaniei, sustinand ca actul Marii Uniri de la 1918 a fost in opinia sa „o extindere a Imperiului Roman asupra Transilvaniei”..
Desigur ar fi nu numai nedrept dar si necrestinesc sa avem resentimente fata de catolicii simpli, care au singura vina de a se fi nascut intr-un sistem semi-sectar. Suntem convinsi ca Dumnezeu va rasplati fiecaruia dupa curatia inimii sale, asa cum si Sfantul Apostol Pavel ne spune despre paganii care nu au Legea, dar care si-au asezat constiinta drept Lege. Totusi, cu riscul de a fi acuzati de ura de adeptii ecumenismului antihristic, trebuie sa marturisim dreapta credinta! Trebuie spus lumii ceea ce este de fapt, urmand ca fiecare sa judece in sinea lui si, ulterior, sa aleaga o tabara. De ce consideram ca trebuie spuse acestea? Pentru ca Biserica Ortodoxa Romana, separat de celelalte Biserici face un ecumenism imens, daunator ortodoxiei, pe care am jurat cu totii s-o respectam intocmai. Bisericile Serbiei, Bulgariei, Georgiei s-au retras oficial din miscarea Ecumenista. Bisericile Rusiei si Greciei au ramas, dar trag semnale clare de alarma asupra a ceea ce va urma. Singura Biserica Ortodoxa Romana a ramas in cursa. O cursa spre iad. Desi o foarte mica parte din clerul BOR nu este de acord cu ecumenismul, totusi s-au semnat acorduri si uniri, la nivel inalt. Aceasta nu poate duce decat la o schisma in interiorul BOR si BOR risca sa fie acuzata de celelalte Biserici Ortodoxe de erezie si apostazie, pe drept cuvant. Prin urmare daca ierarhii nostri tac in ceea ce priveste adevarul de credinta, este necesar si imperativ ca noi, poporul sa spunem lucrurilor pe nume asa cum a facut si poporul din Constantinopol dupa ce s-a semnat unirea cu catolicii in sinodul talharesc de la Ferrara-Florenta.
Voi, cei care va numiti ortodocsi si sunteti fii ai Biseriicii Dreptamritoare, ascultati ce va zic voua Sfintii Parinti. Ramaneti in credinta predanisita noua. A venit vremea sa luam atitudine. Nu fiti indiferenti! Dati dovada ca nu v-ati abolit constiinta! Spuneti NU constrangerilor ecumeniste! Spuneti NU unirii cu ereticii! Altfel va faceti vinovati de sangele mucenicilor, varsat pentru dreapta credinta. Va faceti vinovati de sangele ardelenilor care au murit pentru ortodoxie, va faceti vinovati de sangele stramosilor nostri care au fost cinstitori de Dumnezeu si intrati sub anatema Sfintilor Parinti. Sa nu fie!

1

2Aceste icoane reprezinta pe cuviosii mucenici purtatori de biruinta din Sfantul Munte Athos, care nu s-au plecat unirii cu catolicii. In Sfanta Manastire Zografu si Iviron au fost arsi de vii pentru ca au indraznit sa infrunte pe legatii papei. Data martiriului lor este 10 octombrie 1274.

Alti calugari din Manastirea Xiropotamul, acceptand sa slujeasca liturghia cu catolicii, pomenindu-l pe papa, au sfarsit cumplit in molozul provocat de prabusirea zidurilor si turnurilor manastiri. Astfel ei au murit in erezie. Iata ce spune Sfantul Ioan Iacob Hozevitul (+1960) cu privire la cele intamplate in Sfantul Munte: „Unii, de frica chinurilor si a mortii, primind bani, cu sila s-au lepadat de Ortodoxia Parintilor lor si a noastra. Cei mai multi dintre dansii insa au pecetluit cu insusi sangele lor marturisirea. Si prin statornicia lor au mustrat pe Papa furul de cele sfinte, numindu-se pe sine ca e cap al Bisericii si loctiitorul lui Hristos pe pamant”.

Unirea cu de-a sila

DIPLOMA LEOPOLDINA SI INTREITUL JUG

La 4 decembrie 1691, imparatul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constitutie pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei natiuni politice – unguri, sasi si secui – precum si drepturile celor patru „religii recepte”: catolica, luterana, calvinista si unitariana. In functii publice urmau sa fie numiti numai „indigeni”: unguri, sasi si secui, legiferandu-se astfel din nou, intreitul jug la care era supus poporul roman: national, social si religios.

DE CE ERA NEVOIE DE UNIATIE

Indata dupa trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor, acestia au inceput o actiune energica pentru consolidarea dominatiei lor. In aceasta actiune, un rol insemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac si jumatate, calvinii detineau o situatie privilegiata in principatul transilvan, catolicii fiind inlaturati aproape cu desavarsire din viata politica. Odata cu trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slabita, in vederea intaririi confesiunii catolice, care – intre cele patru confesiuni recepte – era cea mai slaba. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forte in favoarea catolicismului. In acest scop au fost initiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recastigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se putea face decat prin sporirea numarului catolicilor. Intrucat recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibila, misionarii iezuiti si-au indreptat atentia asupra romanilor ortodocsi, care erau mai numerosi decat toate cele trei natiuni recepte laolalta. Prin atragerea romanilor ortodocsi la unirea cu Biserica Romei se urmarea, pe de o parte, cresterea numarului catolicilor si – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor in Dieta), iar pe de alta parte, ruperea legaturilor, de orice natura, cu romanii ortodocsi din Tara Romaneasca si Moldova.

PRETINSUL SINOD DE UNIRE

Un pretins Sinod de Unire, sustin iezuitii, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici dar mai ales Stefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordante cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii in latina, limba necunoscuta de vladicii ortodocsi. De asemenea, trezesc nedumeriri si anumite cuvinte si expresii care apar in actele respective, neintalnite in alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate in martie sau iunie de vreme ce sinodul s-a intrunit in februarie? Despre semnatura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnaturile protopopilor apar pe o foaie separata putand fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Si sa nu uitam ca la aceea data un eventual sinod se putea tine numai in prezenta superintendentului calvin care mai avea inca drept de control asupra Bisericii romanesti si care, bineinteles, nu si-ar fi dat acordul pentru asa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s-a spus ca exprima hotararea clerului roman de a se uni cu Biserica Romei este asa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. In acest manifest se mentioneaza ca romanii ai caror semnaturi se afla inscrise acolo se unesc cu Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDITII, a caror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preotimea catolica si respectarea randuielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Asadar este vorba de o unire de principiu fondata pe dorinta de a scapa de sub jugul politic-economic-national la care erau supusi. Nicicand acei semnatari n-au acceptat sa primeasca dogma catolica asa cum pe nedrept este scris in transcrierea latineasca a documentului. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Densusianu sa exclame: „Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica romana de Alba Iulia…”. Mai trebuie subliniate si urmatoarele aspecte: ipsa semnaturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului; lipsa mentionarii acestui sinod in izvoarele contemporane ridica semne de intrebare; modalitatea intocmirii documentului cu foi taiate, adaugate, lipite, precum si erorile privind denumirea localitatilor romanesti ridica mari semne de intrebare. Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod in timpul protestului brasovenilor impotriva unirii din 1701 ne fac sa credem ca acest sinod nici nu a avut vreodata loc!

EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

Viitorul episcop Inochentie Micu vazuse inca din tinerete ca promisiunile facute celor ce vor accepta uniatia nu se implineau. De aceea el va demara actiuni de mari rasunet pentru dobandirea drepturilor elementare ale romanilor. In majoritatea memoriilor inaintate el relata starea de inapoiere in care era tinut poporul roman si conditiile grele in care traia: proprietarii de pamant opreau pe fiii iobagilor si chiar pe cei ai preotilor de la invatatura; romanii nu aveau dreptul sa practice mestesuguri sau sa faca comert; nu erau primiti in functii publice; nu aveau dreptul sa cumpere sau sa mosteneasca pamant. In schimb erau incarcati cu biruri si cu alte sarcini, erau obligati sa dea dijme preotilor de alt neam si de alta credinta, contribuind in plus si la intretinerea preotilor proprii. Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s-a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.
Inochentie este primul roman care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat. Insa Curtea de la Viena raspunde: „pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n-au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fatis ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacra…”. Nemultumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza si-a reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l-a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.
De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat sa-mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”. Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochentie s-a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns sa-si vanda si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit sa-si semneze retragerea contra unei mici pensii.
Desi era slujitor al Bisericii, Inochentioe Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput-o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau. Lupta sa impotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de desnationalizare a Bisericii si poporului roman.

LUPTA CLERULUI SI CREDINCIOSILOR DIN TRANSILVANIA PENTRU APARAREA ORTODOXIEI IN SECOLUL AL XVIII-LEA

La scurt timp dupa savarsirea dureroasei dezbinari bisericesti a romanilor transilvaneni din 1698 – 1701, preotii si credinciosii care imbratisasera uniatia si-au dat seama ca toate cele promise in diplomele imparatului Leopold I nu erau decat vorbe amagitoare si ca erau amenintati sa-si piarda legea stramoseasca. Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s-a manifestat in diferite forme: prin impotrivirea directa de a imbratisa uniatia; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau sa-si marturiseasca nestingheriti credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.
Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s-au aratat credinciosii din Scheii Brasovului. in 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, caruia insa i-au platit pe viitor dajdiile vladicesti, pentru ca sa nu le poata face necazuri. In acelasi an, preotii si „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s-au infatisat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dand o declaratie scrisa ca doresc sa atarne „in cele sufletesti” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas in aceasta situatie si sub urtmasii sai, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoti, le trimiteau carti de slujba sau cuvinte de invatatura.

VISARION SARAI

Marile framantari si lupte pentru apararea Ortodoxiei au inceput abia in 1744, cand a aparut calugarul Visarion Sarai, roman din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat in Muntii Tirolului unde a si murit. A predicat impotriva uniatiei, spunand adevarul despre un lucru inca necunoscut de majoritatea populatiei romane. Agitatia provocata de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis sa dea o „patenta” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamatie care a avut un efect contrar deoarece ea a facut cunoscuta tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost ca multimea a refuzat sa se considere unita sau sa accepte pe preotii uniti, lucru ce a dus la numeroase arestari. Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – insarcinat de imparateasa Maria Tereza sa faca o vizita canonica in Transilvania pentru a face un raport despre starea uniatiei – in sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credinciosi. Data fiind aceasta situatie, Maria Tereza a decis intemnitarea preotilor ortodocsi care instiga pe credinciosi impotriva uniatiei, alungarea calugarilor ortodocsi din schiturile Scorei, Arpas si Porcesti (intre Sibiu si Fagaras), si altele.

PREOTII SI CREDINCIOSII LUPTATORI PENTRU ORTODOXIE

In primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.
In toamna anului 1748, salistenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s-a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate. Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in imprejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de-a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Barsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.
La inceputul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s-au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerand libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec in Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Imparateasa Maria Tereza i-a ascultat cu rabdare, apoi i-a aruncat in temnita de la Kufstein, unde au si murit.
In paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, insa fara nici un rezultat.
Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.
Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri si umiliti atat barbatii cat si femeile. Amenzile in vite, bani si alte bunuri au dus la ruinarea materiala a taranilor si asa saraci. Aceste „carti” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s-au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.
Prin 1756, in fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi.
Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze. Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca. Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate. Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.

RASCOALA LUI SOFRONIE DE LA CIOARA

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi si-au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid in toata Transilvania, pana la Satmar si Maramures. Imparteasa Maria Tereza a trebuit sa bata in retragere promitand ca va dispune infiintarea unei comisii care sa cerceteze uniatia. Acest lucru a dat un elan si mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” incercand chiar sa reorganizeze Biserica Ortodoxa din Transilvania. Punctul culminant al rascoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, in urma caruia zeci de sate au parasit uniatia. Era prima biruinta!

MISIUNEA GENERALULUI BUCOW

In aceste imprejurari, imparateasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de manastiri din toata Transilvania. Aceasta actiune a inceput in 1761 si a continuat in anii urmatori. Prin aceasta, viata ortodoxa era pusa la pamant.

GRANICERIZAREA

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniati. Ei erau declarati oameni liberi si scutiti de impozite; in plus primeau si o mica diurna. Insa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i-a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, in varsta de 100 de ani, a fost tras pe roata. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul iar altii au fost spanzurati. In Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de batrani au fost intemnitati pentru ca i-au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare. In 1765 au plecat din sat 335 pribegi. In Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Taranii liberi din Tantari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

EDICTUL DE TOLERANTA

In toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat asa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, sa-si zideasca biserica, sa intretina preot si invatator. Necatolicii nu mai erau obligati sa ia parte la slujbele catolicilor sau sa plateasca taxe preotilor catolici. Era admisa si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – imparatul isi da seama de riscurile pierderii uniatiei si revine asupra deciziei, incat nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 da o Patenta de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegandu-se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII

Daca asa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s-a facut benevol de ce atatea proteste si de ce atatea Edicte de Toleranta care s-au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru daramarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinand seama de viata si lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuviosii Ieromonahi Visarion si Soforonie si de credinciosul Oprea din Saliste, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotarand ca ei sa fie cinstiti ca sfinti, de vreme ce si-au dat viata pentru apararea dreptei credinte.

articol dupa Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992

Impotriva trecerii in sinaxarul Ortodox a celor de alte credinte

Dintru început poporul roman s-a nascut crestin si a pastrat credinta crestina originara. Spiritualitatea echilibrata si de sinteza a poporului roman se datoreaza caracterului latin si rasaritean în acelasi timp. El a pastrat hotararile Sinoadelor ecumenice neschimbate, la fel randuielile slujbelor si a celor legate de viata de zi cu zi. Astfel se explica rezistenta romanilor împotriva invaziei catolice-maghiare, ai carei regi au urmarit sistematic catolicizarea, deci pierderea identitatii nationale. Pana astazi majoritatea numelor maghiarizate si a maghiarilor din Romania sunt de fapt urmasii fostilor romani deznationalizati. Mistica poporului roman este cea a luminii, nu a întunericului ca în Occident. Lumina înseamna randuiala, transparenta, bucurie, bunatate si cunoastere. Fetele sfintilor nostri sunt transfigurate de o lumina parca necreata, din alta lume. De aici diferenta fata de spiritualitatea apuseana, straina de noi, cu picturi „renascentiste”, fara legatura cu cerul si cu totul pamantesti. Este dovada lipsei energiei necreate (harul) din viata Occidentului, energie înlocuita cu prezenta papei, „mijlocitor” între Dumnezeu si om, ridicat la treapta de „cap” al Bisericii, de „sfant infailibil” si prezent alaturi de Hristos în potirul Sfintei Euharistii (de la Conciliul II Vatican, 1960-1965, în Euharistie Hristos este numai jumatate prezent, cealalta se gaseste în papa si este chiar mai necesara; Biserica este condensata toata în fiinta „sfanta si dumnezeiasca a papei”) [I. Todoran, I. Zagrean, Dogmatica ortodoxa, Cluj, 1997, p. 289].
Antecedentele schismei de la 1054 urca pana în secolul IV cand Sfantul Vasile cel Mare (+379) scria un tratat contra lui Filioque – despre purcederea Duhului Sfant. În timpul Sfantului Ierarh Fotie, patriarhul Constantinopolului (+891, pomenit la 6 februarie) are loc prima schisma a Bisericii de Apus, cand papa Nicolae I avea pretentia de stapanire peste scaunul constantinopolitan. Fotie (858-867; 877-886) va si scrie despre inovatiile si ereziile Bisericii de Apus.
A doua faza a schismei a culminat în anul 1054, cand cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX (1049-1054) a aruncat anatema asupra patriarhului ecumenic Mihail Cerularie (1043-1058) si a întregii Biserici a Rasaritului.
Anatemele s-au ridicat în anul 1965 de papa Paul VI (1963-1978) si patriarhul ecumenic Athenagoras (1948-1972), dar urmarile schismei n-au disparut prin simplul motiv ca apusenii (catolicii) n-au renuntat la niciuna din ereziile lor. Reaparitia hibridei „biserici” greco-catolice, aparuta la 1701 din scopuri pur politice ale regilor, aristocratilor si clerului papistas, a dat nastere la noi conflicte. Propaganda si prozelitismul catolic dupa 1990 lucreaza în ascuns si pe fata prin uniti.
Pe langa originea eretica a acestei parti rupte la 1701, ea are si o origine antiromaneasca. Rand pe rand s-au impus bietilor uniti cu Roma, renuntarea la dogmele, canoanele si randuielile Bisericii Ortodoxe. Strainii stiau ca este periculos sa schimbi de la început credinta. Abia dupa un timp s-au impus, cum afirma unul din mai marii iezuitilor: „va fi apoi datorinta noastra pe viitor, sa schimbam încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, si anume sa le schimbam chiar si liturghia si forma cultului divin spunandu-le ca obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia si nestiinta preotilor lor din tarile aceste” [Spiridon Candea, Limba veche liturgica si inovatiile introduse în ea de fosta Biserica Unita, Sibiu, 1954, p. 31].
Originea antiromaneasca a uniatismului reiese si din modificarea limbajului cartilor de cult. Oare nu poti fi roman daca zici sluga în loc de serv, slobod în loc de liber?
Dam exemple de schimbare si inovatii introduse ulterior sub influenta strainilor de neam si credinta, în locul limbii romane simple:
– în loc de „mila pacii, jertfa laudei” – o schimba cu „îndurarea pacii, sacrificiul laudei”
– „si ne iarta noua datoriile noastre precum iertam si noi detorilor nostri”
– „Doamne Dumnezeule, administratorul cel bun, care … pui termen vietii pre repausatul servul Tau acesta, care cu cuvant adevarat te-a docmatisit pe tine, enumara-l cu dreptii si-l iarta, ear trupul lui cel fara figura repauzeaza-l la ape de repaus”
– în loc de „bucurati-va… ca plata voastra multa este în ceruri”, au pus: „ca salarul vostru mult va fi în ceruri”
– în loc de „vezi dara suflete al meu, sa nu dormitezi! Si vei ramane afara ca cele cinci fecioare”, s-a pus „si vei ramanea afara ca cele cinci dame”
– în loc de „din paza diminetii pana în noapte” s-a pus „din sentinela diminetii pana la nopte”
– „cu dinadinsul procadem tot-îndurate la a Ta misericordie si producand Tie doxologie, imploram filantropia Ta, cu care alungi demonii si insinuirile lor si toata contrarietatea, întonand cu glas armonios actuala ruga a noastra…; ai îndesit multimea stelelor pe firmament punandu-le în ordine si ai dat profetului David putere împotriva gigantului Goliat, iar corifeului Petru si discipolilor Christosului Tau pe cari i-ai înzestrat cu armonia oratorica a limbelor le-ai zis…” [ Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. II, Cluj, 2002, p. 204].
Curat-murdara limba romaneasca! Adica pasareasca.
Iar cuvintele „Sfantul Spirit” si „Doamne îndura-te spre noi” au fost sistematic folosite si mentinute cu intentia de a desparti pe uniti de ortodocsi.
Cand în vara anului 1761 au fost prinsi în Maramures zece tarani romani refugiati din Ardeal, urmare a revolutiei lui Sofronie de la Cioara, Curtea imperiala staruia sa afle daca ei sunt „schismatici”. Raspunsul comitelui Maramuresului este: „marturisesc sincer maritului consiliu locotenential ca n-as îndrazni sa formulez o asemenea întrebare pentru valahii si rutenii mei, caci e sigur ca toti orientalii urasc mai rau numele unirii decat al sarpelui” [Spiridon Candea, Limba veche liturgica si inovatiile introduse în ea de fosta Biserica Unita, Sibiu, 1954, p. 31].
Legea romaneasca si stramoseasca a romanului este cea rasariteana pentru care au murit martirii din primele secole si pana în ziua de astazi. Începand cu episcopul Efrem al Tomisului – Constanta de azi – martirizat pe la anul 300; preotul Epictet si tanarul Astion – ucisi prin 298-303 la Halmyris (azi Murighiol, Tulcea) sau martirii de la Niculitel Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos descoperiti într-o basilica din secolul IV, cu mai multe inscriptii grecesti. Sub cripta lor se afla resturile unui mormant martiric si mai vechi, din timpul împaratului Decius (249-251), ceea ce dovedeste o viata crestina organizata, cu episcopi si preoti. Nici o mentiune despre misionari trimisi de Roma spre încrestinarea daco-romanilor!
Catolicii se folosesc de numele Sfantului Niceta de Remesiana pentru evanghelizarea acestora (romanilor). Este cat se poate de fals!
Episcopul Niceta a predicat si încrestinat la sudul Dunarii (Remesiana este azi în Serbia), nu la nord, pe teritoriul de azi al tarii; canoanele sinoadelor nu permiteau predicarea unui episcop în alte teritorii straine, iar în nordul Dunarii erau deja scaune episcopale. El a predicat în latineste caci originea lui era daco-romana (iar nu ca ar fi venit de la Roma, mult prea îndepartata de noi), la sfarsitul secolului IV si începutul secolului V, deci dupa anul 400. Apoi, el se foloseste de scrierile Sfintilor Parinti rasariteni. Cum ar fi putut încrestina Sfantul Niceta si înca în forma „latina, deci catolica”, cum spun papistasii de azi, un popor care avea ierarhie bisericeasca cu cel putin 150 de ani înainte de el??
Continuam sirul marturisitorilor pentru credinta cu voievozii binecredinciosi, de la Gelu Romanul (sec, IX), la Mircea cel Batran, Stefan cel Mare si Sfant, Mihai Viteazul sau Sfantul Constantin Brancoveanu care nu-si lasa legea crestina ortodoxa, cu toate ca – rand pe rand – i se taie copiii în fata lui si la urma este jupuit de piele si i se taie capul (+15 august 1714).
Contra persecutiilor catolice din Transilvania secolului XVIII aratam doar pe Sfintii Visarion (calugar de origine sarba), Sofronie (roman), Oprea (taran roman), preotii Ioan din Gales si Moise din Sibiel (martiri), batranul Tanase Todoran din Bichigiu, Bistrita-Nasaud (dupa unii 104, dupa altii 120 de ani; tras pe roata), apoi sutele si miile de credinciosi si calugari stiuti doar de Dumnezeu. În Transilvania zac moastele a mii de calugari omorati de diabolicul personaj Bucow, din ordinul Mariei Tereza (1761-1763). Apropo: de ce nu s-a facut pana acum o canonizare colectiva a acestor sfinti? […]
Daca trecerea din 1948 era din „interese superioare de stat”, cum am zice trecerii fortate la uniatie a poporului roman din Transilvania? Daca trecerea din 1948 a produs „eroi si martiri ai credintei catolice si ai Vaticanului”, ce au produs persecutiile, linguselile maghiarilor catolici de la 1700 sau tunurile diabolicului personaj Bucow la 1760? Ce au produs masurile de viclenie ale papilor si împaratilor austrieci, bataile, confiscarile de pamant, case si averi ale romanilor în scopul trecerii la catolicism? De ce nu am cere retrocedarea pamanturilor confiscate de la bietii romani ortodocsi în decursul veacurilor? De ce nu am cere despagubiri pentru cele peste 150 manastiri si schituri ortodoxe distruse de Bucow si ceilalti?
În sfarsit, de ce nu am cere canonizarea marturisitorilor luptatori contra catolicismului si maghiarismului?
Cei ce doresc azi restituirea imobilelor si terenurilor, sa nu uite cum au intrat în posesia lor! Ei sau înaintasii lor.
Referitor la suferinta din închisorile comuniste lucrurile se repeta. Ei – catolicii – fac pe victimele, iar pe ortodocsi îi fac niste calai. Exact ca în vremea lui Bucow! Doar ca atunci ei controlau situatia prin violenta si silnicii. Acum (la 1948) încearca sa controleze prin viclenie si minciuni, daca prin forta nu se mai poate.
Nu se compara batosenia lor egoista – ca „numai noi catolicii am suferit”- cu profunzimea trairii unui Valeriu Gafencu, unui Mircea Vulcanescu, unui preot Dumitru Staniloae sau calugar ca Iustin Parvu. Diferentele de învatatura au crescut mereu. Cum poate fi unitate fara marturisirea aceleiasi credinte adevarate? Cum poate fi unitate în minciuna? Sa acceptam o unire cu aceiasi eretici de ieri, pe care stramosii nostri au refuzat-o? Si asta în numele „dragostei” crestine si sa uitam trecutul dureros – cata perfidie si viclenie!
Ultima blasfemie este afirmata odata cu scoaterea unei carti profund ecumeniste: „Martiri pentru Hristos, din Romania, în perioada regimului comunist”(Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 2007, 812 p.) sau publicarea pe internet a vietii unor „martiri comuni ecumenisti”. În aceasta carte episcopul unit Alexandru Mesian de Lugoj, face afirmatii la care suntem datori sa luam atitudine chiar cu pretul unei noi prigoane contra noastra:
– „comemorarea ecumenica a martirilor sec. XX”- ziua de 7 mai, spune unitul Alexandru
– martirologiul va cuprinde crestini romano-catolici, ortodocsi, greco-catolici si reformati
– ei „devin martiri, indiferent daca au fost catolici, ortodocsi, reformati, anglicani sau de alta confesiune”
– sunt 340 de „martiri ecumenici”: 120 ortodocsi, 50 romano-catolici, 150 greco-catolici si 20 evanghelici.
Asta înseamna ca în curand vom avea în calendarul nostru „sfinti” catolici, uniti, evanghelici si chiar … evrei, nu?
Ni se va cere sa cinstim ca „sfinti” pe episcopii catolici care au luptat toata viata împotriva Ortodoxiei? Pe episcopii uniti Frentiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la Maramures, Vasile Aftenie de la Bucuresti, fanatici înraiti care au continuat politica de maghiarizare si catolicizare a romanilor din acele tinuturi? Pe un Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla (1885-1970), care nici la sfarsitul vietii n-a vrut sa intre într-o biserica ortodoxa – sa nu se spurce! – si a fost împartasit de un romano-catolic? Un Vladimir Ghika, ce a trecut la catolicism, avea legaturi cu Nuntiatura Apostolica din Bucuresti (un fel de ambasada a Vaticanului la noi, total independenta de statul roman si cu actiuni oculte contra unitatii poporului roman si a credintei ortodoxe; a se vedea concordatul cu Vaticanul); a murit în numele „libertatii Bisericii catolice locale”, precizeaza cartea de fata („Martiri…”).
Nu contestam suferintele celorlalte confesiuni. Dar a-i declara „sfinti” pe cei morti în ereziile religiei lor este cea mai mare nerusinare la adresa marturisitorilor pentru credinta, a canoanelor si dogmelor ortodoxe. Nu exista sfintenie în afara de Biserica Ortodoxa, singura pastratoare a Adevarului revelat. Daca se mantuiesc si cei de alte confesiuni, e problema si voia lui Dumnezeu. Problema noastra este sa ramanem în corabia mantuirii, ca prima si necesara conditie. Dar sa spui ca mortii de alta religie sunt sfinti si trebuie cinstiti ca atare de Biserica Ortodoxa, este o EREZIE! O erezie IUDEO-MASONICA, de tip new-age-ist si ca atare orice crestin dreptmaritor este dator sa ia aminte, sa se fereasca si sa marturiseasca adevarul – chiar cu pretul vietii – ca nu exista sfinti de alta credinta decat cea ORTODOXA

Fabian Seiche

Sobornicitata versus secularizare


Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe hotaririle celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar cind lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfisie turma, s-a mers deschis la marturisire pina la moarte, singele mucenicilor ducind mai departe în istorie si pina în vecii nesfirsiti adevarul Ortodoxiei.

Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar adincirea în pacat este mai mare cu cit renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte adinc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si marturisitorii romini ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura ce ne altoim idealurile pe cioate putrede aduse din Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta musca adinc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi astazi mai raminem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca demonii rosii nu au facut decit sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte sute de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra. Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului comunist, suntem chemati sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii lojilor masonice , de fapt o noua paradigma de inspiratie demonica careia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stind sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sa omogenizeze credintele si sa retilcuiasca istoria mintuirii. Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cit mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntind noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau mai hilare, totul mascat de o deschidere larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti.

Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina Rominia, ca acum sa-si întinda miinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darimat Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vindut strainilor pe treizeci de arginti. Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica catolica, bazindu-ne pe Sfinta Scriptura, pe hotaririle celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vadirea Adevarului cel adevarat. Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: „Am orinduit ca cei ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încit sa se întoarca la aceea ce mai întii au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei”, iar Canonul 83 Apostolic hotaraste: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrind amindoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocirmuire, cateriseasca-se. Ca cele ale Cesarului, Cesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]”. Iar dupa tilcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfintului Paisie Velicicovski, se zice asa : „În doua se împarte stapinirea si începatoria. Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapinitorilor, iar alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însa una alteia este potrivnica, ca una este paminteasca iar alta cereasca, una poarta sabie si omoara iar cealalta cu blindete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice: „Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti.” (Eu cind zic, pe Preotul zic) Împaratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii de pacate, acela sileste iar acesta mingiie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti. (Cuvint 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfintul Altar, sau Arhiereul a împarati si a încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic, carele pe linga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cirja cea pastoreasca si sabia cea ucigatoare. Amestecare neamestecata, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla calcator al Apostolescului acestuia Canon, si caterisirii se supune vrind a le avea pe amindoua: si stapinirea Romaniceasca si ocirmuirea Ieraticeasca. Catre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): „Tie Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rapi stapinirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rinduit; asa teme-te si tu ca nu cumva tragind la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii. Deci nici noua ne este ierta a stapini pe pamint, nici tu o împarate ai stapinire a tamiia.” O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si „tainele” sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci cind sunt savirsite de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mintuitor lucreaza sau nu în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rinduielile ce trebuiesc savirsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxa.

Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si rominism, referindu-se la harul în catolicism, spune: „Cita vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activind în om si legindu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramine cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arianii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate”. Deja se depaseste o diferenta de limbaj si mentalitate, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci cind Catehismul catolic prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental ce ar conferi, în cele trei taine – Botez, Sf. Mir si Preotie – pe linga har, adica pe linga Duhul Sfint, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pina la ei nici un Sfint Parinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gindit macar despre harul Duhului Sfint ca ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter. Raminind tributari duhului de noutate, teologii catolici de astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustind-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare si dindu-i un caracter complementar si împaciuitor, dar care atenteaza vadit la firea Sfintei Treimi: „Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfint la amindoi.”

Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca „Acestea citindu-se, a hotarit Sfintul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau sa alcatuiasca, afara de cea hotarita de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreuna cu Sfintul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din elinism, sau din Iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se anatematiseasca. (…) Încit, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa se anatematiseasca. Precum s-a zis.”

Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramine fara urmari asupra celor care-l provoaca si cauta sa impuna rinduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa nu uitam ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorirea de viu în iad. Daca acestia vor ramine în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfint nicicind nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facind nelucratoare tainele si nevalida succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfinta Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli?

Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara – Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfintului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal , iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: „Daca o primiti, unirea e facuta”, dar învirtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte dreapta credinta.

Amintim ca numai încalcarea hotaririlor primelor doua sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au „ridicat” reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum nu putem reveni la Potirul comun, atita timp cit se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cit în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat.

În duhul acestei tendinte se încadreaza si sirguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfintul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si criteriile „catalogului tematic”, fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor. „Niciodata, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca nicicind nu s-au tinut atitea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos.“ În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe . „Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu rivna apostolica, precum Mitropolia Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?” Deja se prefigureaza ca odata cu dobindirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar aduce Ortodoxia pe marginea prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si paginii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau „pogoraminte” ce ar anula si ar face derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fatis hotaririle lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate dezlega hotaririle altui sinod ecumenic este desavirsit draceasca si tine sa demonstreze ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfint în lucrarile Sale si nici învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: „Adevarul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos”. Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapinii credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Cind traditia înseptit-soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea paminteasca si demonica, vrednica de dispretuit. De fapt, ce s-a întimplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara nici o baza în Sfinta Scriptura si în Sfinta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie – adica învatatura gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de piine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor – ce contravine rinduielii din Biserica primara si combatut de Sfintul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de singe pina în zilele noastre. Ne întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor doua „biserici surori” si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala.

Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mintuitorului. Mergind pe aceasta cale a cugetarii logice, acesti savanti teologi ajunsera la acea concluzie, ca adevarata Biserica ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate a parte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica e asemenea arborelui, care, avind o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica, asa încit fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale – ortodoxa, romano-catolica si anglicana – care multumita conditiilor de dezvoltare istorica s-au separat în comunitati deosebite, nu sunt decit niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luata parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracindu-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore. Ajunge sa se recunoasca, astfel, aceste principii comune, pentru ca fiecare sa aiba dreptul a se considera membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa poata primi tainele în oricare din cele trei Biserici îi va placea. Iata unde a ajuns teologia apuseana tinind o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene, ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de mondializare fac în mintea si practica unor teologi ortodocsi ca viabila comuniunea „in sacris” dintre catolici, protestanti si ortodocsi.

Sfintul Ciprian spune ca „cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si mintuirea.” Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramurilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. „Aceasta viziune sociologica despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican (1958-1966), motivind teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se aliniaza cu mondializarea.”

Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca biserici surori este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai Bisericile locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care „Biserica universala, una, sfinta, catolica si apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale”. Aceasta redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasindu-le ritul dar cerindu-le credinta si dependenta canonica. Dar sa lasam cuvintul unui luptator al cuvintelor, Sfintul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sirbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: „Urmind pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca întelepciune serafimica si rivna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rivna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie ramin sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întii gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”

Trecind peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune ca practic Biserica Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii raminind strins legata de unitatea Capului ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfintul Ioan Gura de Aur spune ca „între trup si cap nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim”.

Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mindria gindirii apusene, si s-a paginizat de la un secol la altul de catre toti filozofii „teologi” latini, ce voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminind în anul 1870, cind la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale.

Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.

„Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.” Sfintul Iustin Popovici spune despre papa: „dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.

Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate.

Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om”.

Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea papei cu urmatoarele cuvinte: „Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura prin intermediul lui, prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mintuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlaturata în catolicism într-o noua forma. Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamintesti.”

Biserica latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: „Pastorul este în cer, turma pe pamint.”

Biserica Ortodoxa, cu Sfintul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca „daca în Taina, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos”, iar cu Sfintul Ioan Gura de Aur crede ca: „Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos”. Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere operato – care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului „Acesta este Trupul Meu…” asupra piinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Singele lui Hristos, pentru ca asa sa fie – face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma d’Aquino împinge mai departe filozofia, spunind ca un preot poate sfinti Trupul si Singele Mintuitorului si în afara contextului liturgic, rezultind ca rugaciunea de invocare a Duhului Sfint numita epicleza – din cadrul rugaciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor – devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe linga caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul, transformindu-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate.

Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mintuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. „Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca.”

Vorbind despre Botez, canoanele si tilcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxa a rominilor. Privind istoria bisericeasca observam ca odata cu schisma din 1054 au aparut si divergentele referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de „reconcilieri” pina în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamtu pecetluieste prin acestea:


Canonul 46 – „Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15]”

Canonul 47 – „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupa adevar, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de catre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, sa se cateriseasca. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului, si nu osebeste pe Ierei de catre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]”

Canonul 68 – „Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonisit. Fara numai de ar dovedi, ca de la eretici are hirotonia. Ca cei ce de al unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putinta a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]”

Canonul 50 – „Daca vreun Episcop, sau Presbiter nu va savirsi trei afundari ale unei Taine, ci o afundare, care se da întru Moartea Domnului, sa se cateriseasca. Ca nu a zis Domnul întru Moartea mea botezati. ŤCi mergind, învatati pe toate neamurile, botezindu-i pe ei în Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfintului Duhť [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]”


În mod inexplicabil, poate datorita rugaciunilor savirsite la întrunirile ecumenice din ultima jumatate a secolului, rigorismul Sfintilor Parinti s-a mai înmuiat în practica actuala bisericeasca, ajungind pina la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le face primirea în Biserica Ortodoxa doar prin ungerea cu Sfintul Mir si lepadarea verbala de papism, considerindu-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte neesentiale de credinta. Sa ne aducem aminte ca de-a lungul vremurilor, Biserica a dat dovada de o larga întelegere sau pogoramint, facut tocmai pentru îndreptarea si întoarcerea la dreapta credinta a ereticilor, dar de aici si pina la a recunoaste tainele ereticilor ca valide, abuzindu-se de iconomia si dragostea Bisericii – cea care nu se bucura de nedreptate ci se bucura de adevar – este o dovada clara de orbire duhovniceasca, data în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: „Ca a iconomisi se cuvine unde nu se face calcare de lege”, iar tilcuirea Canonului 46 Apostolic din Pidalionul de la Neamt întareste: „Cu adevarat rea iconomie este aceasta, cind printr-însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi calcam scumpatatea sfintitelor Canoane, si primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum ca cu iconomie s-au facut închipuirea aceea, dintru aceasta este aratat, ca pina atunci rasaritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o marturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-a facut la anul de la Hristos 1215 ca zice acesta în Canonul 4 ca rasaritenii nu Liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi Liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfinta, spre curatire. Si apoi zice, ca Rasaritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Rasaritului, adica ca pe unii ce nu aveau botez sfint si Apostolesc. (Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24).”

Consideram pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar marturiile Sf. Nicodim Aghioritul, Sfintul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lamuri aceasta problema. În raspunsul catre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfintul parinte Nicodim sfatuieste despre botezul unui calugar transilvanean „molipsit de întinaciunea latinilor” ce a fost botezat prin stropire, ca „sa fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rasarit” urmind apoi sa primeasca, dupa o duhovniceasca sfatuire, si Taina Calugariei . Se vede cit de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum procedau sfintii cu dragoste de adevar. Profund cunoscator al canoanelor Bisericii, Sfintul Ioan Iacob nici macar nu primea a sta de vorba cu catolicii pina ce acestia nu se botezau , iar din timpul Cuviosului Paisie asa a ramas marturia: „Iara prea cuviosul asupra tuturor celor ce venea de supt stapinirea papii, savirsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mintuirea omului” , iar despre uniati: „Ca pentru alte rataciri si erezii rimlenesti, ce nu se cuvine de acum sa si mai vorbim ca si cu toate ereziile cele rimlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mintuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mintuire.”

Sa vedem însa indicatiile Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea Botezului: „În caz de necesitate, orice persoana, chiar nebotezata, poate sa boteze daca are intentia ceruta. Intentia ceruta este sa vrea sa faca ceea ce face Biserica atunci cind boteaza si sa foloseasca formula baptisimala trinitara” (Cap. 1256) iar mai jos declara ca: „A lega eficacitatea numai de materializarea rugaciunilor sau semnelor sacramentale în afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamna a cadea în superstitie” (Cap. 2111).

„Zice înca si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început era cuvintul) „Nu te amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare. Si se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza.” Ci si sfintul Leon în epistolia cea catre Nichita zice: „Nici un eretic da sfintenie prin taine.” Iar Ambrosie în cuvintul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste.”

Abaterea dogmatica si canonica a retras latinilor Duhul Sfint, daca nu au Duhul Sfint nu au harul, iar daca nu au har nu au preotie, daca nu au preotie nu au Sfinte Taine, daca nu au Sfinte Taine nu au mintuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfint si datator de viata face din tainele latinilor un teatru vrednic de plins, în care omul implora harul unui dumnezeu faurit dupa trebuintele si placul sau.

Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns sa ai citeva viziuni cutremuratoare, sa radiezi de cuviosie si sa te supui papei, pentru a fi declarat sfint chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d’Aquino (†1274) care în timpul somnului a fost pus la fiert în apa cu ulei si dupa o înselatoare lumina si stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost puse în tuburi de aur dinainte pregatite si au fost raspindite la diverse abatii si catedrale . Cita deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pacatele si a respinge orice slava vizionara. Este bine sa stim ca dupa schisma catolicii nu mai au sfinti, marturie raminind lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor dumnezeiesti facute pentru vadirea înselarii catolice, amintim numai prabusirea zidurilor Manastirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce amenintati fiind cu moartea au cutezat sa savirseasca în biserica manastirii liturghia latina. În fata încercarilor habsburgilor care stapineau Transilvania din 1688, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumarati aparatori ai dreptei credinte ce au fost batuti, întemnitati, alungati si martirizati. Pomenim aici doar pe mucenicul Oprea (Miclaus) din Salistea Sibiului, preotul Moise Macinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin puterea cuvintului a întarit credinta stramoseasca si a stirnit oprobiul ereticului episcop unit de atunci Inochentie Micu care scria: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapa fara prohod si fara mingiieri duhovnicesti, copii si-i boteaza prin femei batrine si se întimpla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta.” Tot în aceeasi perioada s-a ridicat si ieromonahul Sofronie de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii si proclamatii a reusit ca la 18 februarie 1761 la Alba Iulia sa adune un „Sinod” ale carui hotariri a dat peste cap cei 60 de ani de robie pagina, zeci de sate lepadind uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si manastiri care existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai ramas nici urma de viata monahala ortodoxa, Biserica ducindu-si crucea prin codrii si munti. Lupta împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor marturisitori si mucenici si a demonstrat istoriei ca Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci cind toate altarele de piatra sunt pingarite si distruse, si ca Ortodoxia va ramine vesnica si lucratoare în altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.

Integrarea în Biserica Ortodoxa nu poate fi realizata prin Taine care se savirsesc în afara limitelor sale canonice. Mintuirea omului se realizeaza numai în Biserica, dar în acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfint, numai la limitele canonice. Dar daca omul nu se încorporeaza în Trupul Bisericii, nu se împartaseste de Sfintele Taine si nu lucreaza virtutile, nu va avea parte de mintuire. „S-a observat din istoria Bisericii ca, în perioadele cind crestinii deveneau mai secularizati, s-au alcatuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sa discearna nestatornicia sa duhovniceasca, sa deosebeasca binele de rau si sa fie calauzita pe calea spre mintuire. Gresita folosire a legii, prefacind-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este legalismul nesanatos care întemeiaza dreptatea fariseica si îndreptatirea de sine care nu mintuiesc pe om.”

Tocmai aici intervine diferenta. Daca acum o mie de ani s-a produs o ruptura în Biserica numita Schisma, astazi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latina, deoarece aceasta, dimpreuna cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat încet dar sigur spre erezie, ajungind astazi sa putem vorbi despre teologia si eclesiologia catolica ca despre un sistem filozofic si stil arhitectonic evoluat, în care omul prin Papa tine locul lui Dumnezeu pe pamint si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin diverse indulgente si dispense . Daca în primii ani de dupa Schisma reprimirea latinilor în Biserica Ortodoxa se facea doar prin Mirungere – lucru pe deplin justificat deoarece atunci înca mai aveau Botezul Bisericii apostolice – astazi departarile dogmatice si abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mintuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egoismului latin ce ar putea isca dihonie în sinul Bisericii. Se cuvine asadar a nu ne lasa purtati de facatorii de basme care cauta cu deadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicarii studiului comparat istoric în sfera religiei, a emanciparii fata de autoritatea supranaturala a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltarii dinamice a credintelor religioase – contra neschimbabilitatii dogmelor.

Catolicismul roman plecind de la aceasta idee, tinde tocmai la întemeierea unei împaratii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sa uneasca toata omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucit el pricepe crestinismul unilateral, aceasta tendinta fireasca si legitima a crestinismului a degenerat într-o tiranie cruda, împotriva careia se revolta simtul national. Pricepind crestinismul ca o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului testament, catolicismul roman la activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi avind dreptul sa înghita toate popoarele si statele.

Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se ridica împotriva celorlalte „biserici” prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocirmuieste spre adevar prin ascultarea apostoleasca.

Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.

Fata de toate aceste abateri de la învatatura Bisericii primare – adevarata Biserica ecumenica – Biserica Ortodoxa nu deznadajduieste si nutreste speranta ca pina la urma adevarul va triumfa, iar biserica romano-catolica va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se elibereze ea însasi de greutatea apasatoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si disciplinare, întrucit aceste teorii dogmatice sunt cu totul straine de adevaratul duh al Evangheliei lui Hristos si continua sa împinga Apusul în bezna infailibilitatii mintii sale.


Schim. Paisia Mingiuc


Catolicismul in Ardeal si scandalul retrocedarilor


INAINTE DE HABSBURGI


Turcii au ocupat Transilvania in cea de-a doua jumatate a secolului XVI. In aceasta perioada, romanii din Transilvania trebuiau sa plateasca dari sultanului si cu aceasta musulmanii se multumeau. In ceea ce priveste religia erau lasati sa-si practice credinta, avand in Ardeal chiar si episcopi ortodocsi, cum era si Episcopul Efrem de Oradea. Locuitorii acestor tinuturi aveau bisericile lor, preotii lor si episcopii lor. Singurii care atentau la viata lor religioasa erau principii calvini. Calvinii erau desprinsi din catolicii maghiari ca urmare a reformelor religioase ale lui Luther si Calvin. Acestia incercau diferite forme de a-i atrage pe romani la religia lor, dar, de cele mai multe ori, acestea se dovedeau zadarnice. In aceasta perioada intre romani si celelalte confesiuni situatia religioasa era destul de toleranta, aceasta si datorita faptului ca in structurile politice ale comunitatilor erau si romani. In multe cazuri, organizarea administrativa diferea in functie de zona. Spre o buna intelegere intre confesiunile existente, in aceasta parte a tariii exista si o invoiala: cel ce va supara pe altul, va plati o suta de florini. Despre aceasta invoiala se vorbeste si in actul din 26 iulie 1712 pe care oradenii Szatmari Paul si Horvath Samuil il duc la Viena cerand pastrarea pacii [1].

Dupa cucerirea Transilvaniei de catre habsburgi in 1699, romanii au intrat sub o noua stapanire care atenta nu numai la bogatiile ci si la credinta acestora. In timpul ocupatiei otomane, catolicismul pierduse multi credinciosi, foarte multi dintre ei acceptand reforma. Din acest motiv, Casa de Habsburg fiind de religie catolica, impreuna cu Papa, a pus la cale un plan de recuperare al numarului de credinciosi. Cum la cei pierduti prin reforma nu aveau nici un succes incercau printre romanii care, pe atunci, erau in totalitate ortodocsi. Prin aceasta, imparatii habsburgi cautau si sustinatori pentru imparatie, pentru ca in Transilvania majoritatea erau romani ortodocsi si multi maghiari reformati care erau o piedica in actiunile noilor stapanitori.


SUB HABSBURGI


Odata cu supunerea politica a Transilvaniei, Imperiului Habsburgic, Biserica romaneasca din Ardeal sufera mari schimbari. Acestia, profitand de conjuncturile politice ale vremii isi pun episcop in scaunul mitropolitan ortodox de la Alba Iulia in persoana lui Atanasie Anghel, ca apoi, odata ajuns in scaun, sa desfiinteze ierarhia bisericeasca existenta, infiintand in locul ei o alta organizare bisericeasca supusa papalitatii [2]. Odata cu supunerea organizarii administrative bisericesti se urmarea si schimbarea treptata si pe neobservate a invataturii de credinta, incercandu-se introducerea in dogme a ereziilor catolicesti ca: infailibilitatea si primatul papei, Filioque, azima, purgatoriul, imaculata conceptie, s.a.. Pentru a realiza mai usor trecerea la catolicism au pastrat vesmintele preotesti si slujbele ca in Biserica Ortodoxa modificand, in schimb, invatatura de credinta, dogmele [3].

Luptele in plan religios erau zadarnice cu toate ca, la cererea ierarhiei catolice, cartile de cult ortodoxe erau interzise chiar prin ordine scrise ale imparatilor. Marile lupte se duceau pe taram lumesc, adica: proprietati, putere politica, diversiuni, oferire de ranguri, scutiri de dari, defaimarea si inrobirea preotilor ortodocsi, oferirea de produse si bani, etc.. La 17 august 1716 se anuleaza actul de toleranta dintre confesiuni si se da putere deplina catolicismului, iar episcopului catolic de Oradea i se ofera functia de prefect al judetului. In calitate de stapan feudal, episcopul catolic impunea o economie avantajoasa lui dar si in detrimentul ortodoxiei. Fiecare iobag avea obligatia sa munceasca pentru stapan (prefectul) 12 zile pe an ca rob, sa achite bani, sa plateasca djma in oi, iezi, miere, oua, branza, legume, fructe, cereale sau alte produse taranesti. In loc de produse se putea plati si in bani. Aceasta plata a obligatiilor in bani, aducea episopului feudal un venit anual de 13 000 de florini, ceea ce reprezenta o suma foarte mare in acele vremuri. Pe langa aceasta, episcopul mai avea si intinsele domenii in paduri si pasuni [4].

Mai are rost sa ne punem intrebarea cum s-a construit catedrala unita din Oradea sau alte biserici? Sau cladirile liceului din Beius care astazi poarta numele unia dintre stapanii feudali ai acelor timpuri – Samuil Vulcan, sau palatul episcopal in care pana nu demult se adapostea focarul de cultura al Judetului Bihor – Biblioteca Judeteana, si ale cladiri pe care astazi cu nerusinare le revendica? Daca n-ar fi fost iobagii romani care sa munceasca si sa plateasca bani episcopului feudal s-ar mai fi realizat toate acestea? Luati aminte domnilor politicieni si judecatori: adevaratii ctitori ai acelor biserici si cladiri pentru care se face atata scandal sunt iobagii. Stapanii de atunci s-au facut proprietari peste ele la fel ca voi, stapanii de astazi, in acte, nu cu truda.


PENTRU „BINELE” NEAMULUI


Procesul de „educatie” si „culturalizare” a romanilor ardeleni nu se ducea doar prin scoli si prin construirea de biserici. Dupa ce episcopii feudali isi intra deplin in „drepturi”, incep marile constructii bisericesti: „Sfantul Ladislau” – piata Victoriei (1720-1723), biserica din strada Roman Ciorogariu si palatul (1739 – mijlocul sec XVIII), complexul manastiresc de la Sanmartin (sec. XVIII), biserica din bulevardul Republicii (1732-1749), palatul episcopal si catedrala (1762-1777) in care se adaposteau insemnate valori culturale deoarece inainte de a fi retrocedate, acolo isi desfasura activitatea in conditii normale Muzeul Tarii Crisurilor, scoli, spitale, manastiri, biserici, etc… [5].

Intr-un document gasit la arhivele statului din Oradea, de cercetatorul Stefan Tasiedean, este specificata atitudinea stapanitorilor fata de iobagii care munceau pe domeniile lor: „in 1732 s-a hotarat ridicarea catedralei romano-catolice din Oradea. Materialul l-au adus din partile Vascaului. Singurele scrisorile din arhivul comitatului pot spune, cati romani schingiuiti, cate vieti de om au deplans construirea catedralei numite. Sa porti piatra din Vascau la Oradea ani de-a randul, intre lovituri de zbiciuiri, daca boii iti stau in mijlocul drumului, ori daca unul sau altul s-a rasturnat de oboseala ori chiar a si pierit, sa fii aruncat in temnita daca nu ai sosit la termenul fixat de „jupanul Ispan”, toate sunt lucruri ce numai bucurie, numai voie buna nu produc. Suferinte de felul acesta a inmuiat doina romanului bihorean… Apoi inca atata nu e destul, trebuie sa dea domnului zeciuieli, none, cvarte, treizeceli, zile de lucru, taler vladicului, bir popii, bir diacului, cand la adica nici malai pe masa nu este” [6].

De remarcat ca Palatul (fostul muzeu), sirul canonicilor, catedrala si celelalte constructii ale timpului erau imprejmuite cu un zid de piatra gros de aproximattiv 75 cm si inalt de 2 metri, imposibil de escaladat. De ce si de cine se temeau? Aveau de cine… In aceste conditii Episcopia Catolica si-a intins proprietatile in intregul Bihor transformand populatia romaneasca in iobagi si odata cu intarirea politica si militara a desfasurat o intensa campanie prozelitista in vederea catolicizarii romanilor. In acest scop, in 1713, episcopul ortodox Petru Hristofor [7], care avea resedinta in Velenta a fost alungat din Ardeal iar romanii isi hirotoneau preoti (in ascuns) la episcopul ortodox sarb din Arad pentru ca era de „aceeasi lege” – Legea Ierusalimului [8]. In lipsa unui scaun episcopal ortodox la Oradea a ramas un consistoriu care era un puternic centru romanesc in zona. Astfel romanii de aici au rezistat si catolicizarii si maghiarizarii dar si unor intentii de sarbizare ce au aparut ulterior.

Vazand episcopul catolic ca nici asa nu-si atinge „nobilul” sau tel, a infiintat in Oradea o episcopie a romanilor uniti cu Roma punand in fruntea ei persoane de nationalitate romana dar care sa fie subordonata Episcoiei Catolice Maghiare prin care se ducea o intensa campanie de deznationalizare prin scoli si biserica. Astfel se desfiintau scolile ortodoxe existente inca din secolele XVI-XVII si in locul lor se infiintau scoli catolice. In scolile „ctitorite” de iobagii romani se facea o educatie a generatiilor tinere straina de nemul si invatatura limbii romane. Asa se explica faptul ca in anul 1832, la gimnaziul infiintat in Beius in timpul episcopului unit Samuil Vulcan la clasele 1-4 nu se preda limba romana asa precum se facea in scolile ortodoxe, dar in schimb se preda religie catolica si istoria Ungariei ca materii obligatorii [9].

Urmasul lui Samuil Vulcan in scaunul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Vasile Erdely, in circulara din 11 mai 1848 (care se afla si azi in arhivele Episcopiei), ii indeamna pe credinciosi: „Sa multumim generozitatii nobilei natiuni maghiare, convinsi fiind ca maghiarii si romanii sunt fratii cei mai buni. Deci, sa ne nazuim a ne iubi reciproc si a le invata limba, cum si ei bucurosi o invata pe a noastra… (indemnandu-i totodata sa participe alaturi de maghiari la evenimentele din 1848, vestind cu bucurie ca prin legile votate in Dieta): a sosit pentru toti mult dorita zi a libertatii prin care, sub ocarmuirea unui guvern maghiar independent si responsabil si sub domnia unui rege constitutional, poporul roman a ajuns la libertatea si egalitatea de care sunt vrednici toti, ca niste fiinte zidite dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar aceasta in mod firesc ne indatoreaza sa fim recunoscatori si devotati patriei maghiare dulci si binecuvantate de Dumnezeu) [10].


CATOLICI SAU ROMANI?


Intensa propaganda catolicizanta dusa in zilele noastre de catre unii „intelectuali” si reporteri radio-TV sau ziaristi catolici dusa prin mass-media romaneasca si internationala nu aminteste si nici nu va aminti despre aceste lucruri si chiar vor sustine in continuare caracterul de suprafata al catolicismului in Romania si anume „rolul sau creator spre binele (?) neamului” asa precum incerca sa o faca si in perioada interbelica. Despre aceasta D. Staniloae marturiseste: „Devenise un obicei al statului major catolicizant al Bisericii Unite sa justifice existenta acestei Biserici si sa-si acopere actiunea catolicizanta, prin provocarea la scolile ei, prin care ar fi reprezentat prin excelenta Biserica Culturii in viata poporului nostru. Si facand sa sune mereu aceasta fraza la urechea oamenilor, ajunsesera si multi romani ortodocsi sa o creada” [11].

Cand „fratii” (?) uniti sunt intrebati de ce in scolle lor, in perioada stapanirii Austro-Ungare se preda in limba maghiara ne raspund ca asa au fost vremurile sau diferite motive. Le amintim ca in aceleasi vremuri, cu conditii mult mai grele in scolile ortodoxe se preda doar in limba romana in intregul Ardeal.

Inainte de a se da decretul prin care comunismul desfiinta cultul greco-catolic, la 21 octombrie 1948, majoritatea preotilor si credinciosilor uniti au revenit de bunavoie la vechea credinta romaneasca dar unii preoti, episcopi sau calugari greco-catolici au refuzat orice propunere in acest sens, ba mai mult au cerut ca ritualurile religioase sa li se faca de catre preotii catolici maghiari.

Intr-un referat al parintelui Arsenie Boca inaintat Patriarhiei Romane de la Bucuresti la 1 februarie 1949 se mentioneaza ca un grup de calugarite greco-catolice din Cluj refuzau orice slujba din partea preotilor romani deoarece erau ortodocsi, preferandu-i pe cei romano-catolici care slujeau in maghiara si latina, cum a fost si cazul la inmormantarea unei surori din obstea lor, spunandu-i parintelui Arsenie: „dar noi am fost sub ocupatie (sub austro-ungaria, nn.) bune romance, si suntem; lucram si ne rugam pentru neamul acesta” [12].

Fostul episcop unit Iuliu Hossu a refuzat sa intre intr-o biserica ortodoxa considerand-o spurcata. In cartea „7 dimineti” (ed. Anastasia) la pag. 66-67, un fost detinut politic, parintele Dumitru Staniloae, spune: „Lupta catolicismului n-a avut o baza spirituala, crestina, asa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuza Todea ca suntem Biserica tradatoare. Doua mii de preoti ortodocsi au stat in inchisoare. Eu am fost in inchisoare si n-am vazut nici un preot unit. Toti s-au facut ortodocsi sau au intrat in diferite intreprinderi in care faceau pe turnatorii. Au fost si doi-trei episcopi, asa cum a fost Hossu, care a fost la manastirea Caldarusani; nu l-am vazut in inchisoare. Se plimba in jurul bisricii in timpul Liturghiei, fara sa intre inauntru. Si a lasat sa fie inmormantat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor?…”

Din cele prezentate mai sus si din multe altele e usor de tras concluzia ca romanii care au studiat in scolile de la Viena, Roma, Budapesta au devenit intai catolici si apoi romani, sau mai bine zis buni catolici dar nu si buni romani. Si totusi cum ramane cu expresiile: „toti avem acelasi Dumnezeu” sau „biserici surori” si alte astfel de lozinci mult mediatizate in tarile ortodoxe?


[1] Titus Rosu, „Constitutia Nationala la romani”, p. 34, aflata in manuscris in biblioteca Protopopiatului Beius

[2] N. Iorga, Istoria Bisericii Romane, vol. 2, Bucuresti, 1930, p. 31-35

[3] Gheorghe Ciuhandu, Dezbinarea religioasa a romanilor din Ardeal, cap. 2, Arad, 1927

[4] Dan Ispas, Neam si lege romaneasca in Tara Beiusului, ed. Buna Vestire, Beius, 1999, pg. 137-227

[5] Titus Rosu, op. cit., p. 34-35

[6] „Cultura Crestina” din Blaj, 1915, pg 292

[7] urmasul in scaunul episcopal ortodox al PS Efrem era Petru Hristofor, totodata si ultimul episcop de Oradea pana la reinfiintarea acestui scaun de dupa 1918

[8] Titus Rosu, op. cit., pag 35

[9] Dan Ispas, op. cit., pg. 222

[10] P.S. Petroniu Florea, „Alesii lui Dumnezeu”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea 2005, pag. 187

[11] Dumitru Staniloae, Uniatismul din Transilvania, incercarea de dezmembrare a poporului roman, Bucuresti, 1973, pag. 180

[12] P.S. Dr. Ambrozie Sinaitul in Legea Romaneasca nr. 3/2005, pag. 22


SCOPUL UNIATISMULUI IN ARDEAL


„Aducem tributul recunostintei noastre omagiale inaltului Tron al Regilor apostolici ai Ungariei si Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a carei protectiune puternica s-a bucurat Biserica noastra de la primele inceputuri ale sfintei uniri pana in ziua de astazi.” [1]


LUPUL CU BLANA DE OAIE…


Se stie ca, in urma cu cateva veacuri, pentru fidelitatea ei fata de stapanitorii straini, Biserica Greco-Catolica a primit in Transilvania multe beneficii, atat materiale, cat si legislative, dar si indrumarile logistice de care aveau nevoie pentru atingerea scopului. Astfel, imparatii habsburgi si guvernul de la Pesta aveau in ierarhii uniti o eficienta „mana de ajutor”, deoarece, ei fiind de nationalitate romana, ii puteau atrage mai usor pe romani, prin religie, sub jurisdictia lor, rupandu-i astfel de vechea Biserica romanesaca, cea ortodoxa, prin care romanii din Transilvania se simteau uniti cu romanii de peste Carpati [2]. Lipsa autonomiei Bisericii Greco-Catolice din Transilvania era asigurata de catre stapanitori prin „atarnarea” ei de Arhiepiscopia Catolica Maghiara de Esztergom, avand intotdeauna un iezuit care controla activitatea fiecarui ierarh unit si care, in eparhia pe care o pastorea, avea mai multa autoritate decat episcopul [3]. Asa se explica lupta fatisa a ierarhiei unite din Transilvania fata de Biserica Ortodoxa. Aceasta se vede si din scrisoarea secreta primita de episcopul catolic Samuil Vulcan la 5 decembrie 1815, prin care Curtea de la Viena ii cere sa caute o persoana de nationalitate romana, prin care sa supuna Episcopia Ortodoxa de la Arad:

„Iubite Episcop Vulcan!

Avand tot interesul, sa promovez prin toate mijloacele posibile unirea printre romani si afland Eu ocaziunea potrivita spre acest scop indeplinirea episcopiei din Arad, sa-mi propui, cu observarea celei mai desavarsite discretiuni si dupa ce vei fi luat informatiuni, cativa indivizi si fruntasii clerului acelei sau a altor eparhii neunite (ortodoxe nn.) de la cari s-ar putea astepta, ca dupa obtinerea episcopiei sa treaca la unire si cari ar avea destula vaza si ar fi in stare sa o propage si in clerul si poporul din dieceza lor. Totodata in curand sa-mi inaintezi o opiniune bine cumpanita despre toate mijloacele prin cari s-ar putea promova unirea si in Ungaria” [4].

Raspunsul lui Vulcan a fost ca cel mai de folos pentru cele cerute de imparat, era fostul cancelarist al judetului Bichis, Moise Nicoara, „fiindca vorbeste mai multe limbi si e favorabil unirii” [5]. De asemenea s-a realizat si unirea cu Roma a romanilor din Ungaria ceea ce azi a dus la maghiarizarea prin catolicizare a romanilor din actuala Ungarie.

Cand se intampla sa moara vreun episcop sau mitropolit ortodox din Ardeal, stapanitorii austro-ungari incercau de fiecare data sa il inlocuiasca cu unul favorabil lor, dar rezistenta romanilor era destul de mare incat aceste incercari se dovedeau zadarnice. Totusi, in anul 1916, dupa moartea batranului mitropolit ortodox Ioan Metianu (1898-1916), cu sprijinul Bisericilor slujitoare politicii maghiarizante, guvernul de la Budapesta a reusit sa instaleze in scaunul mitropolitan de la Sibiu pe fostul preot vicar de la Oradea-Mare, Vasile Mangra (1916-1918) care plati aceasta functie prin tradarea fata de Biserica si neamul sau. Acesta, asemenea lui Atanasie Anghel si Moise Nicoara, nu era altceva decat lupul pus de paza la oi. Biserica Ortodoxa prin preotii si credinciosii ei sprijiniti si de ierarhii din Moldova si Munteania a reusit sa treaca cu bine si peste acest moment de grea incercare. Pe drept contestatul V. Mangra moare in conditii stranii si plin de remuscari intre protectorii sai, la doi ani dupa instalarea sa [6].


…UNEALTA STRAINILOR


Vedem, asadar, in zilele noastre, o lupta acerba a minoritatii greco-catolice din Transilvania prin care acestia cer fostele averi primite de la imparatii habsburgi, precum si padurile si pasunile din jurul Beiusului. Imparateasa Maria Tereza, in 1870, in scopul sustinerii catolicizarii romanilor prin „sfanta (?) unire” cu Roma, da Episcopiei Greco-Catolice 136 000 jugare de padure in jurul Beiusului, precum si alte terenuri trecute abuziv in proprietatea aceleiasi institutii [7].

Aceasta unire cu Roma, prin ruperea de Biserica veche romaneasca, cea ortodoxa, pentru romani insemna si izolarea fata de fratii lor de peste Carpati, care, pe plan cultural se facea prin interzicerea cartilor ortodoxe aduse din Moldova si Muntenia si tiparirea in schimbul acestora a altor carti, tot in limba romana, dar cu invataturi straine pe care o numeau „dezvoltare culturala”.

Vrednica de amintit, in acest sens, este si marturia Papei Pius XI la anul 1926, care, in fata a 1300 de pelerini maghiari spunea: „Am vazut intotdeauna in multii pelerini unguri cari au fost aici, pe fii tarii Mariei Tereza, pe fii regelui Stefan cel Sfant, pe urmasii Sfantului Emeric si pe nepotii regelui Ladislau cel Sfant… Binecuvintez pe toti acei tineri, care in importanta epoca a redesteptarii, in scumpii ani ai innoirii sufletesti se grupeaza in jurul acestui steag, pentru ca sa duca la biruinta constiinta nationala si adevarata religiozitate si sa faca Ungaria din nou mare si fericita” [8]. In acelasi an, la Budapesta, baronul Dr. A Vecsey, mana dreapta a episcopului catolic de Alba Iulia facea urmatoarele afirmatii: „Romania a rapit mult pamant unguresc. Statul Roman se teme de Biserica Catolica… Averile bisericesti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct ca catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimii” (Ibidem.).

In atingerea scopurilor revizioniste, la anul 1912 ia fiinta in Ungaria „Episcopia Greco-Catolica de Hajdudorog”, care se intindea si peste o insemnata parte din Transilvania. Publicatia „Pesti Hirlap” din 24 septembrie 1935, relateaza unele aspecte ale asociatiei generale a greco-catolicilor din Ungaria printre care si urmatoarele: „Greco-catolicismul maghiar indeplineste o mare misiune. Prin el ne intindem bratele spre fratii rupti de la sanul nostri si ii atragem spre noi. Greco-catolicii unguri savarsesc prin miscarea revizionista o opera de pioni… care poate face mari servicii patriei prin asimilarea nemaghiarilor de lege greco-catolica in cazul ca se va intampla reviziunea” [9].


EXTINDEREA IMPERIULUI PAPAL


In sprijinul repetarii hotiei nationale si spirituale a carei unealta de veacuri a fost uniatismul, vin si unele autoritati politice maghiare, dar mai ales legile internationale ale marilor puteri de influenta. Dupa 1989, Uniunea Europeana insista asupra autoritatilor de la Bucuresti sa rezolve favorabil cererile Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Astfel, in 1994, vazand ca aceasta se tot amana, un inalt parlamentar al Consiliului Europei insista cu o intrebare obsesiva adresata presedintelui Romaniei, domnul Ion Iliescu, privind modul de rezolvare a retrocedarii bunurilor mobile si imobile de catre Biserica Ortodoxa Romana catre Biserica Greco-Catolica. Un rol important fata de aceasta vasta si complexa actiune oficiala si neoficiala a autoritatilor maghiare l-a avut si continua sa-l aiba Episcopia Greco-Catolica de Hajdudorog, considerata ca fiind centrul spiritual si confesional al tuturor greco-catolicilor din Transilvania, urmarindu-se cu perseverenta ca acest „centru” sa fie reactivat de Curia Papala pentru a avea jurisdictie canonica asupra acestor teritorii romanesti [10]. Acest lucru s-a mai intamplat in Romania anilor 1929, prin intocmirea Concordatului dintre Vatican si guvernul de la Bucuresti, semnat de Vasile Goldis si Iuliu Maniu [11]. Prin acest document, Vaticanul devine stat in stat, care pe parcurs, s-a transformat in stat impotriva statului. Numirea episcopilor devine un drept al papei caruia ii jurau sa propage catlolicismul prin toate mijloacele, fara a datora un juramant statului roman. Ordine calugaresti straine, maghiare, scoase de sub orice control al statului, cu scoli avand drept de publicitate, platite de Statul Roman, dar sub jurisdictia episcopilor catolici si multe altele care au adus numeroase prejudicii Romaniei [12].

Fostul deputat Stefan Mates, in 1924, facea publica afirmatia unui lider catolic maghiar, care, adresandu-se unor confrati, spunea: „Nu fiti ingrijorati caci noi suntem oameni cu experienta si diplomati… Norocul nostru e faptul ca la Bucuresti nimeni nu e lamurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvantul romanilor ardeleni nu e prea luat in seama, intre guvern si opozitie nu e nici o intelegere ci dusmanie feroce. Unii se ocupa cu intarirea materiala a partidului, iar ceilalti vor rasturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar nationale, nu sunt, care sa-i poata uni pe acestia, si e spre binele nostru… Am intervenit la Papa, ca atunci cand problema catolicilor va fi mai acuta, nuntiul papal sa inceapa tratativele cu Guvernul Roman pentru Concordat, si faptul acesta, va usura situatia noastra foarte mult. Unde mai puneti ca „fratii” romani uniti ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastra sa nu fie infranta, caci aceasta ar insemna si micsorarea rostului lor in Statul roman. Rezervam cel mai puternic argument, daca imprejurarile si oamenii amintiti nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitati ca traim intr-o tara orientala, unde banul are puterea suprema. Noi vom jertfi daca trebuie zeci de milioane, pentru a salva situatia materiala si culturala a Bisericii noastre, care e insasi mantuirea poporului maghiar de aici si pot sa va asigur, ca izbanda noastra va fi deplina” [13]. Acelasi lucru, se pare ca se incearca si in zilele noastre. O ordonanta, o hotarare, o lege sau alte forme politico-juridice vin incet si sigur spre folosul puterii de influenta a Vaticanului si, odata cu aceasta, a altor cercuri de interese straine.

Si totusi: care e scopul reinfiintarii a asa multor episcopii si parohii greco-catolice, acum, in aceste vremuri de libertate religioasa, mai ales acolo unde nu e preot, ci doar cativa credinciosi, si aceia cu greu adunati?

Cu tot respectul fata de cei de alte credinte, si toleranta merge pana la un punct. Aici e vorba, oameni buni, si mai ales dumneavoastra domnilor judecatori si politicieni, de o chestiune nationala si nu de culte. Atata doar ca atunci, la 1700, in loc de judecatori se foloseau tunurile.


[1] fragment din hotararile conciliului greco-catolic din Ardeal, intrunit pentru a treia oara la Blaj, in anul 1900

[2] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti, 1995, vol. I si II

[3] IPS Nicolae Corneanu, Biserica romaneasca din N-V tarii in timpul prigoanei horthiste, ed. IBMBOR, 1986, pag. XXVII

[4] Monografia Crisanei, Oradea 1936; Istoria bisericeasca a romanilor bihoreni, Stefan Lupsa, Oradea 1935, pag. 127-128

[5] Monografia Crisanei, Oradea 1936; Istoria bisericeasca a romanilor bihoreni, Stefan Lupsa, Oradea 1935, pag. 127-128

[6] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II, Bucuresti 1930, pag. 286, 303

[7] Stefan Lupsa, op. cit., pag 45-46, 95-124 si Monografia Crisanei

[8] Legea Romaneasca, nr 22, pag. 193-194

[9] Legea Romaneasca, nr. 20, pag. 177, anul 1935

[10] E. Stefanescu in Politica din 22 octombrie 1944, pag. 3

[11] Iuliu Manu, greco-catolic, a fost inainte de 1918 ofiter in armata Austro-Ungara iar dupa eliberarea Transilvaniei a ocupat functii importante in conducerea Statului Roman. Necesar de mentionat faptul ca membrii guvernului de la Bucuresti din perioada semnarii concordatului erau in majoritate catolici

[12] Pr. Petru Ciuhandru, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica in fata neamului, Ed. Buna Vestire, Beius, 1994, pag. 25-26

[13] Legea Romaneasca, nr. 30, pag. 7, anul 1924


VESNICA PROBLEMA…


Problema retrocedarilor bunurilor bisericesti devine tot mai mult discutata si mai plina de interes pentru unele cercuri, mai mult sau mai putin interesate. Ziare ca „Jurnalul Bihorean”, „Realitatea Bihoreana” si alte surse laice de informare sustin o intensa campanie de propaganda catolicizanta. Astfel in ziarul „Realitatea Bihoreana” din 8 aprilie 2005, pagina 8, apare un articol calomniator la adresa Bisericii Ortodoxe in incheierea caruia se spune: „Conducatorii Bisericii Ortodoxe Romane nu au invatat nimic din exemplul oferit de papa”. In acelasi articol se mai spune ca vizita Papei Ioan Paul al II-lea nu a avut nici un efect in ceea ce priveste relatiile dintre ortodocsi si uniati, considerandu-i pe ortodocsi rautaciosi, deoarece nu accepta slujbele alternative in aceeasi biserica. Ne punem intrebarea: Care a fost scopul vizitei papei in Romania si ce exemplu a avut de oferit? … Un exemplu „crestinesc” ar putea fi si intretinerea scandalului din Transilvania prin ierarhia unita atunci cand, cu agresivitate fata de Biserica romaneasca, recurg la falsuri istorice si pretentii exagerate… Cu toate ca autorul articolului sus amintit nu-si da numele, banuim ca este unul din grupul de ziaristi greco-catolici de la ziarul „Realitatea Bihoreana”.

Biserica Ortodoxa a incercat in repetate randuri sa mentina o relatie normala si civilizata in dalogul cu Biserica Greco-Catolica, dar eforturile au fost zadarnice. Atat bisericile construite din fonduri proprii, cat si cele smulse cu forta de la credinciosii ortodocsi (sec. XVIII-XIX), constituie motivul de scandal al uniatilor cu toate ca Biserica Greco-Catolica poseda azi suficiente spatii de rugaciune si chiar mai mult decat le trebuie celor 19.548 (sub 1%) de credinciosi pe care ii are in Transilvania, potrivit recensamantului din anul 2002. De la restituirea celor neceare pe care Biserica Ortodoxa le-a oferit in urma dialogurilor purtate, Biserica Greco-Catolica solicita restituirea integrala prin justitie cerand Statului Roman retrocedarea in intregime a tuturor bunurilor avute in perioada stapanirii austro-ungare. Astfel, s-a ajuns ca in momentul de fata multe parohii si manastiri ortodoxe din Transilvania sa fie actionate in instanta de catre Biserica Greco-Catolica. Situatia este cu atat mai regretabila cu cat unii ierarhi si preoti greco-catolici refuza sa coopereze in dialogul local si sa dezamorseze conflictele create. Au existat pana in prezent asa zisele negocieri in care uniatii puneau conditii, iar ortodocsii nu le acceptau pentru ca nu poti da o biserica de la sute de credinciosi ortodocsi unui grup de cativa greco-catolici. Aceasta ar insemna o nedreptatire a credinciosilor Bisericii Ortodoxe.

Se pare ca pana in prezent dialogul interconfesional nu a reusit sa vindece ranile deschise dupa 1700 si la 1948.


TRADAREA LA NIVEL INALT


Daca tot trambitam ideea de democratie atunci, corect ar fi sa tinem seama si de vointa majoritatii si nu doar de cercurile politice straine care dicteaza legi si ordonante intr-un stat care pretinde ca e independent.

Santajele si amenintarile nu lipsesc nici de la discutiile interconfesionale, partea greco-catolica optand mereu pentru discutii cu usile inchise sau justitie. Pana in prezent nu cunoastem sa fi existat vreo dezbatere publica referitoare la problema bunurilor materiale ale celor doua Biserici. Aceasta ne-ar fi ajutat sa cunoastem mai bine cum se pune problema in aceste situatii cand, corect ar fi sa se tina seama si de parerea credinciosilor. Mai mult chiar, in ciuda falselor laude pe care singura si le insuseste, ca ar lupta pentru binele si interesele poporului roman, Biserica Catolica de rit bizantin (Greco-Catolica) isi implineste astazi menirea pe care dintru inceput si-a asumat-o: aceea de a-i dezbina pe romanii din Ardeal si de a-i face, ca in numele unirii sa se urasca unii pe altii.

Din pacate, Statul Roman nu tine seama de felul in care Biserica Greco-Catolica a intrat in posesia multor imobile din Transilvania, ci insista doar pe un fragment al istoriei: 1948.

Statul roman nu este capabil sa rezolve aceasta problema atata timp cat directivele in acest sens se dau din strainatate, cat in fruntea guvernului roman si in unele ministere sunt persoane direct interesate sa sustina politica de catolicizare a Romaniei, cum este cazul premierului Calin Popescu Tariceanu, a Ministrului Justitiei Monica Macovei si altii de credinta catolica si protestanta. O instanta judecatoreasca, o lege sau o ordonanta nu poate fi in masura sa serveasca intereselor majoritatii deoarece acestea se fac dupa interesele personale sau ale marelor puteri politice ale lumii care, dupa cum se cunoaste, este condusa de oameni fara Dumnezeu.

Se vede clar ca sub masca religioasa se ascunde o problema nationala, antiromaneasca, la care inalta clasa politica isi da concursul fara menajamente. Azi nu mai e nevoie de sabii si tunurile generalului A. Bucow, ci in acest sens se folosesc cu succes intrumentele statului dintre care si justitia. Ordonanta 64/2004 data de fostul premier Adrian Nastase este pusa in aplicare la multe dintre procesele pe rol chiar daca ea a fost respinsa de Senatul Romaniei, fiind retrimisa la comisii. Etapa cu etapa, in mod sistematic, prin legi si ordonante, nu mai e nevoie de semnarea unui nou concordat (ca in 1927), aceasta facandu-se, ca de obicei, de cozile de topor, lepadaturile neamului, cu sau fara sutana.


VARIANTA CF-URILOR…


Ne intrebam in 1990: „care este scopul reinfiintarii Bisericii Greco-Catolice din Transilvania si investirea de catre papa Ioan Paul al II-lea a unor episcopi catolici in cautare de credinciosi?” La inceput am crezut cu totii ca e vorba doar de o simpla formatiune religioasa lipsita de interes politic strain si chiar anti-romanesc, chiar daca la suprafata vorbele sunt dulci. Treptat, lucrurile incep sa iasa singure la iveala.

Biserica Greco-Catolica sustine intens ca in problema proprietatilor sa se tina seama doar de CF-urile vechi, inainte de 1948 si facute in timpul stapanirii Imperiului Austro-Ungar in Ardeal. Aceste CF-uri nu sunt facute de Statul Roman si nici dupa legile Statului Roman. In arhivele cartilor funciare ale tribunalelor in cauza gasim ca proprietara a unor imobile Biserica Greco-Catolica pusa in posesie prin „expropriere” de la taranul cutare sau de la alti fosti proprietari. In alte CF-uri figureaza ca proprietari prin „posesie faptica” sau „donatie din partea Imparatului Iosif al II-lea”. Nu gasim insa nici un document de „vanzare-cumparare” (de la fostii proprietari) prin care Biserica Greco-Catolica sa intre in posesia padurilor si imobilelor dintre cele ce azi, fara rusine, le revendica. Cert este ca nici iezuitii si nici franciscanii, cand au venit in Ardeal, nu au adus cu ei pamant de la Vatican sau de la Viena si nici nu au cumparat (sau primit de buna voie) pamanturile de la taranii deveniti ulterior iobagi pe mosiile ierarhilor greco-catolici.

Iata, deci, de ce Biserica Greco-Catolica si unii domni politicieni catolici si „necatolici’ sustin varianta in care sa se tina seama doar de CF-uri. Astfel, senatorul UDMR, Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, in sedinta din 27 septembrie 2004, spunea: „Exista si a existat regim de carte funciara in Transilvania si Bucovina, dar acest regim de carte funciara a functionat atat pentru ortodocsi, cat si pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit sa spun ca acest normativ nu face altceva decat sa reitereze practic un principiu constitutional care este suprematia legii, pe de alta parte, sa puna in concordanta un act normativ din 1990 inainte ca noi sa ratificam Conventia europeana, cu situatia actuala” [1].

Relevanta, in acest sens, este si marturia episcopului unit de Cluj-Gherla, Florentin Crihalmeanu, care intr-un interviu acordat revistei new-age-iste „Formula As” spunea: „Biserica unita cu Roma este una dintre cele mai europene componente ale Romaniei; fara ea, integrarea tarii intr-o Europa catolica si protestanta va fi mai dificila” [2].

SUA si UE sustin in mod fatis politica de catolicizare a Romaniei si revenirea la situatia politica si administrativa din perioada stapanirii Imperiului Habsburgic. Parlamentarul american de nationalitate maghiara, democratul Tom Lantos, la 6 aprilie 2005 impreuna cu congresmanul republican Tom Tancredo (catolic) inainteaza Camerei Reprezentantilor SUA un proiect de hotarare prin care cere Romaniei retrocedarea bunurilor patrimoniale catre Biserica Greco-Catolica. Camera Reprezentantilor a adoptat acest proiect cu o majoritate de doua treimi cerand Romaniei restituirea rapida a fostelor proprietati dinainte de 1948 care, in cea mai mare parte, sunt aceleasi dinainte de 1918. Documentul are doar valoare de recomandare, dar, tinand seama ca reprezinta punctul de vedere al congresului SUA, cantareste destul de greu pe plan politic [3]. Daca pozitia SUA a fost doar de recomandare, UE are o atitudine mai directa punand chiar si conditii, amenintand Statul Roman ca nu va fi primit in structurile sale. In urma conditiilor impuse de UE, misiunea diplomatica a Romaniei la Vatican a facut o sesizare promitand ca va reveni asupra legii retrocedarilor. Astfel, presedintele Statului, Traian Basescu, solicita Parlamentului Romaniei sa reexamineze decizia de respingere a Ordonantei 64/2004 prin care se consfintea dreptul Bisericii Greco-Catolice de a apela Biserica Ortodoxa si Statul Roman in justitie in cazul in care nu se va ceda de buna voie [4]. Cu siguranta domnii politicieni inteleg de ce majoritatea populatiei Romaniei nu doreste intrarea in UE, aceasta facandu-se in mod silit de dansii precum s-a facut si schimbarea Constitutiei si alte legi pe urma carora au avut de castigat doar ei personal.

Oare cine si de ce are interes sa intretina acest scandal al retrocedarilor?…


O LEGE A CULTELOR


Biserica Ortodoxa Romana a cerut in repetate randuri o lege a cultelor in care sa se specifice numarul minim al membrilor care formeaza o parohie sau o episcopie. Greco-Catolicii se cotesc mereu cand aud de aceasta lege deoarece au multe parohii cu doar vreo trei-patru credinciosi, si aceia cu greu adunati. Oare, cine are interesul?

Pentru fiecare parohie si episcopie se primesc zeci de hectare de padure din cele avute inainte de 1948. Din multe paduri si imobile retrocedate in mare masura, unele au fost vadute sau exploatate fara nici o retinere. Spre exemplu, privind cum arata astazi padurile de la Stana de Vale (1 800 ha), si cum aratau inainte de a trece in proprietatea Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, vedem o mare diferenta. Asemenea si celor de la Huta de Finis unde in prezent au 900 ha. Ce e gros si drept se taie, iar crengile si varfurile raman. Ce s-a pastrat si ingrijit in ultimii 50-60 de ani, s-a exploatat acum, am putea spune, peste limita bunului simt. E o anormalitate ca anumite proprietati luate in mod abuziv in perioada stapanirii austro-ungare sa intre in posesia unei minoritati care sa le administreze dupa bunul plac, sau cum se mai spune, „in regim silvic”.

Daca ar fi existat o lege a cultelor, multe din parohiile-fantoma ale uniatilor azi nu ar fi existat. In prezent, Biserica Greco-Catolica din Ardeal are cinci episcopi la nici 200 000 de credinciosi. Astfel, unui episcop unit ii revin sub 40 000 de credinciosi, aproximativ cat unui protopopiat ortodox.

Problema numarului de enoriasi care sa constituie o parohie e foarte importanta si in cazul bisericilor parohiale. E firesc ca biserica unei parohii sa apartina credinciosilor care au construit-o [5]. Daca credinciosii trec la o alta religie, trec impreuna cu biserica. Partea ortodoxa a propus ca, credinciosii confesiunii majoritare, sa-i ajute pe cei minoritari, sa-si construiasca alta. Ar fi o nedreptate fata de Biserica Ortodoxa sa se ia biserica de la o comunitate de sute de credinciosi si sa se dea unei comunitati minoritare ai carei credinciosi ii poti numara pe degete. Intelegem asadar, de ce papa Ioan Paul al II-lea a cerut pachetului de episcopi uniti trimisi in Ardeal sa faca tot posibilul pentru a avea in eparhiile lor cel putin un milion si jumatate de credinciosi [6].

Unii domni politicieni si judecatori, nu tin seama si de acest aspect. Avem, din pacate, printre inaltii nostri demnitari persoane infiltrate in functiile-cheie care slujesc imperialismului catolic, ingenunchiind in fata presiunilor politice ale UE si intereselor Guvernului de la Budapesta, fara un cat de mic simt responsabil fata de romanii din Ardeal care au intretinut, renovat si imbunatatit aceste biserici.

A ne ghida doar dupa cartile funciare ar fi un act anti-romanesc, caci aceasta ne-ar aduce din nou, la fostele proprietati din Transilvania ale grofilor si chiaburilor din trecut, la ceea ce a fost inainte de 1918 in Ardeal, adica: Austro-Ungaria. Ar fi un gest demn din partea Bisericii Greco-Catolice sa inteleaga ca azi, multe din bisericile revendicate, sunt pline de credinciosi ortodocsi, robi pe mosiile episcopilor greco-catolici. E de la sine inteles ca proprietari in acte figureaza Biserica Catolica si nu iobagii. Ierarhii catolici sustin ca nu pot lasa bisericile ortodocsilor decat cu acordul Papei, dar in schimb ei lupta cu inversunare pentru ele.


[1] Revista Flacara, nr. 40, 1 octombrie 2004, pag 3 [2] Formula As, nr. 592, nov. 2003, pag. 3 [3] Crisana, 26 mai 2005 [4] Realitatea Bihoreana, 23 martie 2005 [5] Doru Bindea, revista Flacara, nr. 41, 8 octombrie 2004 [6] Grigore Nedei, „Imperialismul catolic”, ed. Clio, pag. 148


DE CE S-AU SUPARAT UNII PE LEGEA ROMANEASCA


In ziarul local (Oradea) „Informatia de Vest” din 21-27 iunie 2005, pag. 3, ziarista Helga Kovacs isi manifesta „supararea” pe Episcopia Ortodoxa si pe „Legea (ei) Romaneasca” publicand un tendentios articol intitulat „Episcopia Ortodoxa, anti-Basescu”. In articolul cu pricina Presedintele Romaniei, Traian Basescu, este considerat de ziarista sus-amintita (ale carei optiuni religioase nu le mai comentam) un erou al dreptatii si anti-coruptiei, lucru care, dupa afirmatiile sale personale, ar deranja Biserica Ortodoxa si mai ales capii acesteia, criticandu-l pe noul consilier eparhial, pr. Ion Alexandru Mizgan, de supunere fata de ierarhie si implicare politica.

Este un lucru des intalnit in actiunile prozelitiste ale unor minoritati din Ardeal tendinta de a critica preotii si ierarhii ortodocsi, incercandu-se prin aceasta crearea unor psihoze in randul populatiei de a se departa treptat de pastorii lor. Aceasta in cazul in care s-ar produce, ar duce la risipirea turmei si inghitirea ei bucata cu bucata de „lupii cu blana de oaie” care stau mereu la panda vanand sufletele credinciosilor si valorile culturale si materiale ale neamului romanesc.

Faptul ca „Informatia de Vest” il critica pe pr. Mizgan si intreaga Episcopie, dovedeste ca acestia nu sunt pe aceeasi cale, ca ierarhii ortodocsi nu s-au compromis punandu-se in slujba unor interese straine neamului romanesc asa precum o fac unele cercuri de interese politice, financiare si religioase sustinute cu mult patos de o importanta parte a mass-mediei de la noi. Daca „Informatia de Vest”, „Bihari Naplo”, „Realitatea Bihoreana”, „Gazeta de Oradea”, „Jurnalul Bihorean” si alte mijloace de manipulare in masa ar fi tinut apararea Bisericii Ortodoxe punand-o la loc de „cinste” alaturi de toate cozile de topor ce pozeaza pe primele lor pagini ca „oameni de bine”, atunci ar fi intr-adevar o problema. Sunt convins ca un om sincer si cu o cat de mica suflare romaneasca pricepe ce vreau sa spun.

Daca Episcopia Ortodoxa nu este de acord cu unele manevre anti-romanesti ale unor cozi de topor cu masca politica nu inseamna ca o face din motive politice, ci din motive de ordin national. Construirea Catedralei Neamului la Bucuresti e tot o chestiune nationala.


DE CE U.E. SUSTINE UNIATISMUL


Propaganda anti-ortodoxa din mass-media, precum si implicarile politicului in problemele Bisericii (strategie aplicata in tarile ortodoxe), nu este altceva decat vesnica lupta dintre Hristos si Veliar.

Uniatismul a fost si este un factor important de manevra al extinderii imperiului catolicesc in tarile ortodoxe. Infiintata in Ardeal, la 1700, prin sila si santaj, fosta unealta politica de subjugare a romanilor Imperiului Habsburgic si apoi Austro-Ungar prin supunerea ei fata de ierarhia catolica maghiara de Esztergom, este desfiintata tot prin sila si santaj de adversarii ei politici (comunismul) la anul 1948. Biserica Ortodoxa, nefiind o institutie lumeasca, nu are nici un amestec in luptele pentru extinderea zonei de influenta dintre Moscova si Vatican. Ea a avut de suferit in perioada stapanirii comunismului in Romania precum si in perioada stapanirii politico-religioase ale cercurilor de interese din Occident.

Dupa caderea comunismul carma tarii se muta spre Apus si astfel Biserica Catolica de Rit Bizantin se reinfiinteaza dar cu un nume mai accesibil pentru romani: „Biserica Romana Unita cu Roma”. Romanii transilvaneni nu au aderat noii formatiuni religioase, astfel, numarul ei fiind foarte mic – 195.481, sub 1% din populatia Romaniei, dupa cum arata statisticele recensamantului din anul 2002, in scadere fata de 223.327 existenti conform recensamantului din anul 1992. Tinand seama ca majoritatea credinciosilor Bisericii Unite sunt de varsta a treia e usor de observat ca, intr-un timp destul de scurt, uniatismul risca sa ramana fara credinciosi. Nu ne mira nici faptul ca in unele cercuri catolice mai auzi unele expresii ca: „In perioada ocupatiei Austro-Ungare am dus-o mai bine decat acum ca apartinem Statului Roman”, sau „PNL-ul ne face dreptate” si multe de acest fel.

Totusi, care este motivul acestei lupte oarbe pentru proprietati? Statul Vatican s-a gandit si la felul in care sa ramana posesor al imenselor proprietati avute din timpul ocupatiei austro-ungare in cazul in care instrumentul sau de „expansiune” va ramane fara credinciosi. Astfel, dupa regulile sale interne, daca o parohie se dizolva nemaiavand credinciosi, propretatile respectivei parohii raman protopopiatului sau episcopiei in subordinea careia functiona. Daca o episcopie se desfiinteaza, proprietatile raman arhiepiscopiei sau mitropoliei de care apartinea, iar daca o mitropolie se desfiinteaza averile ei raman forurilor bisericesti superioare si tot asa pe cale ierarhica mergand pana la sfantul (?) scaun. Iata de ce UDMR si partidele asa zise istorice se zbat atat de mult acum, si nu mai tarziu, in Parlamentul Romaniei pentru restitutio in integrum. Nu glumesc deloc „fratii” nostri uniati atunci cand se lauda ca „cei de la UE sunt majoritatea catolici si asa ca pana la urma se vor da legi dupa cum ne va fi noua mai convenabil”.


SUB UMBRELA POLITICII


Vazand Vaticanul ca pachetul de episcopi trimisi in Transilvania nu da randament in privinta extinderii zonei de influenta politica, economica si religioasa in Romania si ca prin scaderea continua a numarului de credinciosi risca sa-si piarda imensele averi mostenite de la Maria Tereza (si generalul ei Bucow) s-a gandit la o alta manevra. In cazul in care uniatismul va trebui scos din tabla jocului sau politic, cea mai eficienta actiune ar fi prin oameni bine „acoperiti” si fara sutana: politicieni, jurnalisti, oameni de influenta, etc.. Un astfel de instrument a fost Corneliu Coposu de religie catolica, Ion Ratiu, tot catolic, si altii care in timpul guvernarii partidelor istorice au ocupat functii importante de decizie in guvern, parlament si administratiile locale. E firesc ca sefii acestor partide sa-si „impinga” spre varfurile partidelor lor oameni cu care puteau „lucra” usor. Dar nu numai in partidele de la putere si-au introdus oamenii lor, ci si in altele, dupa interese si circumstante. Astfel se explica cum intalnim sustinatori ai politicii religioase occidentale si in alte partide.

Intr-una din cartile sale, Corneliu Coposu spunea ca aflandu-se in clandestinitate, la anul 1987, a afiliat partidul sau Internationalei Crestine Democrate care nu e altceva decat o retea de partide aflate sub influenta Vaticanului. Un fel de „Internationala” condusa direct de papalitate. In tarile unde exista astfel de partide, acestea au la sfarsitul numelor „-CD” cum ar fi de exemplu PNTCD sau PNLCD. Dandu-si seama ca aceasta ii da de gol caracterul de subordonare unui stat strain (Vaticanul) cu timpul s-a renuntat la extensia „-CD” dar nu si la caracterul ascuns antiromanesc pe care il au. O asemnea internationala au avut si comunistii dar condusa de la Moscova (vezi „Imperialismul catolic o ofensiva anti-romaneasca” de Grigorie Nedei, ed. Clio). Aceste doua „internationale” una condusa de la Moscova si alta de Vatican, si-au disputat de-a lungul anilor, bataliile pentru suprematie si in Romania avand ca ultim moment decisiv anul 1989. In urma luptelor dintre cele doua imperii au avut de pierdut romanii si Biserica lor.


ANTIROMANISMUL GUVERNULUI TARICEANU


„Atunci cand se ridica sus oameni de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni” (Ps. 11, 8).

Multi politicieni catolici si protestanti, dupa ce au reusit sa-si atraga simpatia poporului roman, majoritar ortodox, au profitat de increderea acordata acestora prin vot, si dupa ce au obtinut puterea de decizie in stat si administratiile locale, prin legile pe care le-au dat si-au aratat adevaratele intentii. E firesc, pe langa acestia au fost si parlamentari ortodocsi, care alaturi de colegii lor de alte credinte si nationalitati au sustinut legi de importanta nationala dupa cum le-a dictat umplerea buzunarului sau cresterea conturilor in Banci.

In anul 2004, in pragul alegerilor electorale, prim-ministrul Adrian Nastase elaboreaza Ordonanta 64 prin care acorda dreptul Bisericii Greco-Catolice de a actiona in justitie Biserica Ortodoxa si teritoriile avute in posesie din timpul Imperiului Austro-ungar (dupa cum arata si documentele de carte funciara). Senatul respinge aceasta Ordonanta si astfel este anulata, dar cu toate acestea ea este aplicata la unele tribunale din Ardeal, indeosebi acolo unde judecatorii de credinta catolica si cei iubitori de donatiii din bunurile imobile retrocedate, pun in aplicare „legea” care le convine.

Ajuns la carma guvernului, dl. Calin Popescu Tariceanu, despre care stim ca impartaseste crezul catolic, impreuna cu alti colegi din guvern ca Monica Macovei – Ministrul Justitiei sau Monica Musca – Ministrul Cultelor, luptatori pentru „drepturile” catolicilor din Romania, au cerut punerea in aplicare a Ordonantei 64/2004. Fiind respinsa in Parlament, Guvernul alcatuieste un pachet de legi pe care le pune in aplicare pe proprie raspundere nemaitinandu-se seama de validarea sau nevalidarea Parlamentului. Acest pachet de legi prevede subordonarea justitiei direct guvernului si restituirea in totalitate a bunurilor imobile fostilor proprietari dinainte de 1948 fara a se tine seama de felul in care acestia au intrat in posesia lor. E clar, se vorbeste doar de perioada 1948, de bunurile confiscate de comunisti nu si de bunurile confiscate de imperiul habsburgic de la romanii care nu s-au supus ierarhiei catolice.

Pentru a ascunde aspectul antinational al acestui pachet de legi, dezbaterea motiunii de cenzura din Parlament (22 iunie 2005), Guvernul a indreptat discutia spre un caracter pur politic si juridic ascunzand adevaratul ei substrat si consecintele pe plan religios si national. E vorba de intentia de a-i catoliciza pe romani.

Dupa respingerea de catre Curtea Constitutionala a pachetului de legi emis de guvernul Tariceanu acesta a fost nevoit sa demisioneze. Pentru a mai „salva” ceva din munca guvernului respectiv, inainte de a demisiona, Tariceanu emite o Ordonanta de Urgenta prin care pune la punct problema retrocedarilor bunurilor catre Biserica Catolica din Ardeal, precum si a fostilor grofi si chiaburi ce in perioada dominatiei Austro-Ungare isi faceau imense averi pe seama iobagilor romani (trebuie mentionat ca romanii trecuti la religile maghiare, catolicism, luteranism si unitarianism erau eliberati din iobagie, iar cei ce ramaneau ortodocsi se „bucurau” din plin de statutul de iobag pe mosiile stapanitorilor acelor vremuri). Speram ca cineva sa ia aminte si la acestea spre a impiedica o noua nedreptate fata de romanii din Ardeal si Biserica lor stramoseasca.

Interesele meschine sunt vadite de insasi faptul ca Romania are atatea legi de pus la punct dar de care nu se intereseaza nimeni (cum ar fi salariile mai mari, pensiile, ajutoarele sociale, sanatatea si altele dupa cum a fost promisiunea in timpul campaniei electorale), in schimb legea retrocedarilor a fost si este principalul punct al guvernarii actuale pentru care inaltii nostri demnitari ajung sa-si puna chiar si scaunul la bataie. Dupa unele manevre politice, conform „sfaturilor” Uniunii Europene, Curtea Constitutionala reia pachetul de legi si il aproba, iar Tariceanu isi retrage demisia ramanand in continuare in functia de Premier. Nu ne mira admiratia unor ziaristi greco-catolici fata de unii politicieni ca domnul C.P. Tariceanu pe care il considera un „bun roman”.

E limpede, istoria se repeta – daca in 1927 guvernul de la Bucuresti, condus de Iuliu Maniu, a semnat Concordatul cu Vaticanul prin care „Biserica Catolica de orice rit din Romania” devine proprietara asupra unor teritorii si alte imobile din Ardeal si Bucovina fara ca Statul Roman sa aiba dreptul de a controla sau verifica actiunile si activitatile membrilor ei. Astfel in perioada ce a urmat, multi preoti, calugari si calugarite din ordinele religioase catolice au desfasurat o intensa activitate de spionaj in defavoarea Statului Roman (vezi Onisifor Ghibu, „Actiunea catolicismului unguresc si a Sfantului Scaun in Romania intregita”, Cluj, 1934).

Azi nu mai e nevoie de Concordat. E suficient un guvern care sa-si faca treaba conform dispozitiilor date din afara granitelor Romaniei, de a obliga Biserica Ortodoxa Romana si o data cu ea Statul Roman sa „restituie” Bisericii Catolice (care numara tot mai putini credinciosi) cele aproximativ 2000 de lacasuri de cult pline astazi de credinciosi ortodocsi impreuna cu teritoriile detinute de aceasta dinainte de 1948. Vaticanul a investit mult in clerul si oamenii politici care i-au slujit (acele intentii, beneficii materiale, banesti… acordate de statul Vatican preotilor catolici din Transilvania, pe langa salariul de la Stat), si dupa cum e firesc acesti bani trebuiesc recuperati. Asa se explica exploatarea padurilor ce deja au fost retrocedate si din care Biserica Catolica are venituri de ordinul zecilor si sutelor de miliarde.

Iata dar ce usor se revine la diferentele tot mai mari dintre bogati si saraci, la grofi si chiaburi care si-au facut imense averi cu munca iobagilor ramasi in legea lor strabuna. Iata dar care este dreptatea pe care noua burghezime o trambiteaza prin mass-media „in numele democratiei”, lovind in acelasi timp cu orice prilej in Biserica Ortodoxa.


PROPAGANDA IN MASS-MEDIA


Unirea cu Roma

9

10

11

1

2

3

4

5

6

7

Inca dinaintea schismei, Papa si apusenii au fost insetati de dorinta de putere si glorie. Timpul a hranit aceste sentimente, astfel incat in 1054 s-a ajuns la Marea Schisma, desi ruptura avusese loc mult mai devreme. Dupa Marea Schisma, papa fiind liderul Apusului si avand in ascultarea sa pe toti imparatii Apusului, care Apus era cu mult mai puternic din toate punctele de vedere fata de Rasarit, a profitat de orice ocazie pentru a atrage la erezia catolica si pe altii. Aplicand principiul „scopul scuza mijloacele”, papa nu s-a dat in laturi de a utiliza forta militara, santajul, tradarea, linguseala, etc.. Asa s-a intamplat cand, prin acolitii sai, a dispus daramarea a 200 de biserici si manastiri in Ardealul sub ocupatie, cand a incercat sa cumpere credinta unor prelati si sus-pusi aflati la ananghie sau cand a silit pe monahii din Athos sa-i recunoasca autoritatea. A silit pe greci sa accepte unirea la Sinodul Ferrara-Florenta, bine stiind ca au nevoie de ajutor militar si financiar in fata otomanilor care amenintau Constantinopolul; a chemat la sine si pe Mihai Viteazul pe care l-a numit „atlet al lui Hristos” inainte de a se vedea iar dupa aceea, fiindca nu l-a putut ademeni, l-a numit „ghiaur valah” [vezi Jan Duglosz], a sprijinit intelectuali si istorici in scrierea tezelor antiromanesti, in fine a facut orice i-a stat in putinta, cu fiecare popor in parte si nici pana in ziua de astazi nu s-au debarasat de prozelitismul lor spurcat. Astfel, „IPS Ioan Robu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucuresti, a calcat in picioare istoria Romaniei, sustinand ca actul Marii Uniri de la 1918 a fost in opinia sa „o extindere a Imperiului Roman asupra Transilvaniei”..
Desigur ar fi nu numai nedrept dar si necrestinesc sa avem resentimente fata de catolicii simpli, care au singura vina de a se fi nascut intr-un sistem semi-sectar. Suntem convinsi ca Dumnezeu va rasplati fiecaruia dupa curatia inimii sale, asa cum si Sfantul Apostol Pavel ne spune despre paganii care nu au Legea, dar care si-au asezat constiinta drept Lege. Totusi, cu riscul de a fi acuzati de ura de adeptii ecumenismului antihristic, trebuie sa marturisim dreapta credinta! Trebuie spus lumii ceea ce este de fapt, urmand ca fiecare sa judece in sinea lui si, ulterior, sa aleaga o tabara. De ce consideram ca trebuie spuse acestea? Pentru ca Biserica Ortodoxa Romana, separat de celelalte Biserici face un ecumenism imens, daunator ortodoxiei, pe care am jurat cu totii s-o respectam intocmai. Bisericile Serbiei, Bulgariei, Georgiei s-au retras oficial din miscarea Ecumenista. Bisericile Rusiei si Greciei au ramas, dar trag semnale clare de alarma asupra a ceea ce va urma. Singura Biserica Ortodoxa Romana a ramas in cursa. O cursa spre iad. Desi o foarte mica parte din clerul BOR nu este de acord cu ecumenismul, totusi s-au semnat acorduri si uniri, la nivel inalt. Aceasta nu poate duce decat la o schisma in interiorul BOR si BOR risca sa fie acuzata de celelalte Biserici Ortodoxe de erezie si apostazie, pe drept cuvant. Prin urmare daca ierarhii nostri tac in ceea ce priveste adevarul de credinta, este necesar si imperativ ca noi, poporul sa spunem lucrurilor pe nume asa cum a facut si poporul din Constantinopol dupa ce s-a semnat unirea cu catolicii in sinodul talharesc de la Ferrara-Florenta.
Voi, cei care va numiti ortodocsi si sunteti fii ai Biseriicii Dreptamritoare, ascultati ce va zic voua Sfintii Parinti. Ramaneti in credinta predanisita noua. A venit vremea sa luam atitudine. Nu fiti indiferenti! Dati dovada ca nu v-ati abolit constiinta! Spuneti NU constrangerilor ecumeniste! Spuneti NU unirii cu ereticii! Altfel va faceti vinovati de sangele mucenicilor, varsat pentru dreapta credinta. Va faceti vinovati de sangele ardelenilor care au murit pentru ortodoxie, va faceti vinovati de sangele stramosilor nostri care au fost cinstitori de Dumnezeu si intrati sub anatema Sfintilor Parinti. Sa nu fie!

1

2Aceste icoane reprezinta pe cuviosii mucenici purtatori de biruinta din Sfantul Munte Athos, care nu s-au plecat unirii cu catolicii. In Sfanta Manastire Zografu si Iviron au fost arsi de vii pentru ca au indraznit sa infrunte pe legatii papei. Data martiriului lor este 10 octombrie 1274.

Alti calugari din Manastirea Xiropotamul, acceptand sa slujeasca liturghia cu catolicii, pomenindu-l pe papa, au sfarsit cumplit in molozul provocat de prabusirea zidurilor si turnurilor manastiri. Astfel ei au murit in erezie. Iata ce spune Sfantul Ioan Iacob Hozevitul (+1960) cu privire la cele intamplate in Sfantul Munte: „Unii, de frica chinurilor si a mortii, primind bani, cu sila s-au lepadat de Ortodoxia Parintilor lor si a noastra. Cei mai multi dintre dansii insa au pecetluit cu insusi sangele lor marturisirea. Si prin statornicia lor au mustrat pe Papa furul de cele sfinte, numindu-se pe sine ca e cap al Bisericii si loctiitorul lui Hristos pe pamant”.

Unirea cu de-a sila

DIPLOMA LEOPOLDINA SI INTREITUL JUG

La 4 decembrie 1691, imparatul Leopold I a dat o Diploma – leopoldina – care a fost o adevarata Constitutie pentru Transilvania, mai bine de un veac si jumatate. Printre altele se confirmau privilegiile celor trei natiuni politice – unguri, sasi si secui – precum si drepturile celor patru „religii recepte”: catolica, luterana, calvinista si unitariana. In functii publice urmau sa fie numiti numai „indigeni”: unguri, sasi si secui, legiferandu-se astfel din nou, intreitul jug la care era supus poporul roman: national, social si religios.

DE CE ERA NEVOIE DE UNIATIE

Indata dupa trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor, acestia au inceput o actiune energica pentru consolidarea dominatiei lor. In aceasta actiune, un rol insemnat a revenit Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac si jumatate, calvinii detineau o situatie privilegiata in principatul transilvan, catolicii fiind inlaturati aproape cu desavarsire din viata politica. Odata cu trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor trebuia slabita, in vederea intaririi confesiunii catolice, care – intre cele patru confesiuni recepte – era cea mai slaba. Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forte in favoarea catolicismului. In acest scop au fost initiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recastigarea pozitiilor economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se putea face decat prin sporirea numarului catolicilor. Intrucat recatolicizarea luteranilor, calvinilor si unitarienilor era, practic, imposibila, misionarii iezuiti si-au indreptat atentia asupra romanilor ortodocsi, care erau mai numerosi decat toate cele trei natiuni recepte laolalta. Prin atragerea romanilor ortodocsi la unirea cu Biserica Romei se urmarea, pe de o parte, cresterea numarului catolicilor si – implicit – cresterea rolului politic al „statului catolic ardelean” (reprezentantii catolicilor in Dieta), iar pe de alta parte, ruperea legaturilor, de orice natura, cu romanii ortodocsi din Tara Romaneasca si Moldova.

PRETINSUL SINOD DE UNIRE

Un pretins Sinod de Unire, sustin iezuitii, ar fi avut loc inca din 1697, pe timpul Mitropolitului Teofil. Cercetarile ulterioare efectuate de istoriicii Ioan Crisan, Gheorghe Popovici dar mai ales Stefan Lupsa si Silviu Dragomir, au evidentiat mai multe neconcordante cum ar fi falsificarea primelor patru pagini care erau scrise dupa anumite copii in latina, limba necunoscuta de vladicii ortodocsi. De asemenea, trezesc nedumeriri si anumite cuvinte si expresii care apar in actele respective, neintalnite in alte acte ale vremii. Un alt fapt curios este de ce actele sunt semnate in martie sau iunie de vreme ce sinodul s-a intrunit in februarie? Despre semnatura lui Teofil s-a dovedit ca este un fals – plastografie, iar semnaturile protopopilor apar pe o foaie separata putand fi la fel de bine sustrase din alt dosar. Si sa nu uitam ca la aceea data un eventual sinod se putea tine numai in prezenta superintendentului calvin care mai avea inca drept de control asupra Bisericii romanesti si care, bineinteles, nu si-ar fi dat acordul pentru asa ceva.

„MANIFESTUL DE UNIRE”

Singurul act despre care s-a spus ca exprima hotararea clerului roman de a se uni cu Biserica Romei este asa numitul „manifest de unire” din 7 octombrie 1698. In acest manifest se mentioneaza ca romanii ai caror semnaturi se afla inscrise acolo se unesc cu Biserica Romei DAR CU ANUMITE CONDITII, a caror nerespectare, dupa cum scrie pe penultima foaie atrage nulitatea documentului. Aceste conditii sunt: primirea acelorasi privilegii de care se bucura preotimea catolica si respectarea randuielii ortodoxe (Liturghia, posturile, alegerea ierarhului). Asadar este vorba de o unire de principiu fondata pe dorinta de a scapa de sub jugul politic-economic-national la care erau supusi. Nicicand acei semnatari n-au acceptat sa primeasca dogma catolica asa cum pe nedrept este scris in transcrierea latineasca a documentului. Acest fapt l-a determinat pe Nicolae Densusianu sa exclame: „Avem inaintea noastra o traducere din cele mai miselesti si criminale, falsificarea unui document public, a unui tratat politico-bisericesc, pentru a supune poporul roman catolicilor si a desfiinta Biserica romana de Alba Iulia…”. Mai trebuie subliniate si urmatoarele aspecte: ipsa semnaturii Mitropolitului atrage nulitatea documentului; lipsa mentionarii acestui sinod in izvoarele contemporane ridica semne de intrebare; modalitatea intocmirii documentului cu foi taiate, adaugate, lipite, precum si erorile privind denumirea localitatilor romanesti ridica mari semne de intrebare. Toate acestea, coroborate cu nementionarea acestui sinod in timpul protestului brasovenilor impotriva unirii din 1701 ne fac sa credem ca acest sinod nici nu a avut vreodata loc!

EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

Viitorul episcop Inochentie Micu vazuse inca din tinerete ca promisiunile facute celor ce vor accepta uniatia nu se implineau. De aceea el va demara actiuni de mari rasunet pentru dobandirea drepturilor elementare ale romanilor. In majoritatea memoriilor inaintate el relata starea de inapoiere in care era tinut poporul roman si conditiile grele in care traia: proprietarii de pamant opreau pe fiii iobagilor si chiar pe cei ai preotilor de la invatatura; romanii nu aveau dreptul sa practice mestesuguri sau sa faca comert; nu erau primiti in functii publice; nu aveau dreptul sa cumpere sau sa mosteneasca pamant. In schimb erau incarcati cu biruri si cu alte sarcini, erau obligati sa dea dijme preotilor de alt neam si de alta credinta, contribuind in plus si la intretinerea preotilor proprii. Arata, de asemenea starea de inferioritate in care se afla poporul roman, care suferea aceleasi nedreptati si era supus acelorasi abuzuri din partea autoritatilor de stat si a proprietarilor de pamant ca si pastoritii lor. Acestia nu se bucurau de drepturile preotilor catolici, cum li s-a fagaduit din diplomele imparatului Leopold din 1699 si 1701, ci dimpotriva, plateau dijma, impreuna cu credinciosii lor, pana si pastorilor luterani si calvini.
Inochentie este primul roman care cere ridicarea romanilor la o treapta „superioara” ca fiind a patra natiune in stat. Insa Curtea de la Viena raspunde: „pe fata, in adunari si convorbiri particulare, popii insasi sau preotii declara adeseori ca ei n-au depus juramantul pentru unire si pentru lepadarea de la schisma, ci numai ca sa poata fi liberi de judecata domnilor de pamant, de servicii si de contributie; se vede aceasta si din faptul ca in realitate se servesc toti de carti schismatice (nn. ortodoxe) din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, in care se neaga in chip fatis ca Sfantul Duh purcede de la Fiul si nu adauga nici in simbolul niceean Filioque;… absolut nici unul dintre popi nu invata si nu instruieste poporul, fie in mod particular fie in biserica, despre cele patru puncte. Numai cand se iveste vreo cauza, vreun litigiu, vreo ontributie proprie de ordin lumesc, se refugiaza toti la imunitatea unirii ca la o ancora sacra…”. Nemultumit de acest raspuns, Inochentie Micu a continuat sa lupte din rasputeri pentru drepturile romanilor din Ardeal, iar dupa venirea pe tron a Mariei Tereza si-a reluat protestele la Curte. Nici un rezultat. Ba mai mult, cu ocazia unei deplasari la Viena a fost acuzat in 82 de capete, lucru ce l-a silit sa mearga la Roma, pentru a cere ajutorul Papei Benedict XIV.
De aici de la Roma, a continuat sa lupte pentru cauza romanilor dar mai ales impotriva teologului iezuit care ii supraveghea actiunile indeaproape, lucru ce a dus la excomunicarea iezuitului in 1745. Sunt cunoscute cuvintele lui: „Mai bine sa piara toate ale lumii acesteia, decat sa-mi las poporul in vesnica servitute, clerul, pe mine si episcopii urmasi in robia iezuitilor”. Lipsit de orice ajutor banesc din partea catolicilor, sau a acelor din tara, vladica Inochentie s-a stins din viata dupa 24 de ani petrecuti in exil, in care a indurat multe scarbe si lipsuri incat a ajuns sa-si vanda si crucea de pe piept. Presat de foamete si boli si parasit de toti a fost silit sa-si semneze retragerea contra unei mici pensii.
Desi era slujitor al Bisericii, Inochentioe Micu a pus pe primul plan problemele national-politice. In ce priveste uniatia, el a conceput-o doar ca un instrument pus in serviciul luptei sale nationale si nicidecum ca o recunoastere a invataturii Bisericii Catolice. Faptul ca ameninta mereu cu parasirea unirii constituie o dovada concludenta ca el urmarea ca, prin ea, sa obtina drepturi pe seama clerului si a poporului sau. Lupta sa impotriva teologului iezuit sau impotriva incercarilor de imixtiune ale arhiepiscopului de Eztergom si ale papei in eparhia sa nu era altceva decat o lupta pentru pastrarea independentei Bisericii sale, a doctrinei, cultului si organizarii traditionale ortodoxe, in fata oricaror incercari de catolicizare si de desnationalizare a Bisericii si poporului roman.

LUPTA CLERULUI SI CREDINCIOSILOR DIN TRANSILVANIA PENTRU APARAREA ORTODOXIEI IN SECOLUL AL XVIII-LEA

La scurt timp dupa savarsirea dureroasei dezbinari bisericesti a romanilor transilvaneni din 1698 – 1701, preotii si credinciosii care imbratisasera uniatia si-au dat seama ca toate cele promise in diplomele imparatului Leopold I nu erau decat vorbe amagitoare si ca erau amenintati sa-si piarda legea stramoseasca. Drept aceea a inceput o lupta pentru apararea ortodoxiei care s-a manifestat in diferite forme: prin impotrivirea directa de a imbratisa uniatia; prin trimiterea de memorii la Curtea din Viena si Petersburg ori la Mitropolia Ortodoxa Sarba din Carlovit, memorii in care se relatau suferintele indurate de romanii ortodocsi care cereau libertate religioasa; prin trecerea unor preoti si credinciosi in Tara Romaneasca si Moldova, unde puteau sa-si marturiseasca nestingheriti credinta lor ortodoxa; prin revenirea la Ortodoxie a unor preoti si credinciosi care fusesera amagiti sau siliti sa primeasca unirea, etc.
Cei mai statornici aparatori ai Ortodoxiei s-au aratat credinciosii din Scheii Brasovului. in 1701, ei au refuzat sa recunoasca autoritatea lui Atanasie Anghel, devenit episcop unit, caruia insa i-au platit pe viitor dajdiile vladicesti, pentru ca sa nu le poata face necazuri. In acelasi an, preotii si „gocimanii” bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului s-au infatisat la mitropolitul Teodosie al Ungrovlahiei, dand o declaratie scrisa ca doresc sa atarne „in cele sufletesti” de Mitropolia pastorita de el. Ei au ramas in aceasta situatie si sub urtmasii sai, Antim Ivireanul, Mitrofan si Daniil, care le hirotoneau preoti, le trimiteau carti de slujba sau cuvinte de invatatura.

VISARION SARAI

Marile framantari si lupte pentru apararea Ortodoxiei au inceput abia in 1744, cand a aparut calugarul Visarion Sarai, roman din Bosnia, din familia Ciurcea. A fost inchis la Sibiu, Deva apoi exilat in Muntii Tirolului unde a si murit. A predicat impotriva uniatiei, spunand adevarul despre un lucru inca necunoscut de majoritatea populatiei romane. Agitatia provocata de Visarion a alarmat Curtea de la Viena care a decis sa dea o „patenta” prin guvernatorul Transilvaniei, Ioan Haller, pentru a linisti spiritele, proclamatie care a avut un efect contrar deoarece ea a facut cunoscuta tuturor unirea cu Biserica Romei. Rezultatul a fost ca multimea a refuzat sa se considere unita sau sa accepte pe preotii uniti, lucru ce a dus la numeroase arestari. Mai mult, dupa spusele episcopului rutean Manuil Olszavski – insarcinat de imparateasa Maria Tereza sa faca o vizita canonica in Transilvania pentru a face un raport despre starea uniatiei – in sudul Transilvaniei preotii uniti erau alungati de credinciosi. Data fiind aceasta situatie, Maria Tereza a decis intemnitarea preotilor ortodocsi care instiga pe credinciosi impotriva uniatiei, alungarea calugarilor ortodocsi din schiturile Scorei, Arpas si Porcesti (intre Sibiu si Fagaras), si altele.

PREOTII SI CREDINCIOSII LUPTATORI PENTRU ORTODOXIE

In primavara anului 1745, au fost arestati trei tarani din Salistea Sibiului – Danila Milea, Stan Borcea si Dumitru Seflea – pentru alungarea preotilor uniti. Au ramas in inchisoare patru ani.
In toamna anului 1748, salistenii au inceput noi actiuni pentru apararea credintei lor. Ei au trimis atunci la Viena pe consateanul lor Oprea Miclaus, pentru a prezenta Curtii un memoriu, in numele credinciosilor din partile Sibiului, Miercurei, Sebesului, Orastiei si Dobrei, prin care cereau sa fie lasati in vechea lor credinta. Odata cu el a plecat si Ioan Oancea din Fagaras, care ducea o plangere in numele credinciosilor din acest oras. Dupa prezentarea memoriului, li s-a poruncit sa se intoarca acasa cu promisiunea ca doleantele lor vor fi rezolvate. Din contra, Ioan Oancea si inca un taran au fost inchisi. Mai mult, au fost trimise doua regimente de soldati in imprejurimile Sibiului care fortau trecerea la uniatism, botezand cu de-a sila pe noii nascuti. Aceasta situatie a facut pe credinciosii din aceste parti sa trimita o noua delegatie la Viena, formata de aceasta data din cinci tarani: Oprea Miclaus din Saliste, Bucur Barsan din Gura Raului, Moga Triflea din Orlat, Coman Banu din Poiana Sibiului si Constantin Petric din Jina. Doi dintre ei au murit pe drum, in timp ce reveneau de la Viena. Petitia lor a fost respinsa.
La inceputul lui 1752, mai multi preoti si credinciosi s-au adunat in casa preotului Vasile din Saliste, care a redactat, in numele lor, un nou memoriu catre Curtea din Viena, cerand libertate credintei si episcop ortodox. Memoriul a fost dus de preotii Ioan din Poiana Sibiului si Ioanes din Gales, la Becicherec in Banat, unde se gaseau Oprea Miclaus cu preotul Moise Macinic din Sibiel. Acestia doi au fost insarcinati sa duca Memoriul la Viena, dupa ce a fost tradus la Timisoara in limba germana. Imparateasa Maria Tereza i-a ascultat cu rabdare, apoi i-a aruncat in temnita de la Kufstein, unde au si murit.
In paralel cu aceste actiuni ale sibienilor nu trebuie trecute cu vederea nici memoriile pe langa tarina Elisabeta Petrovna, care la rugamintea preotului Nicolae Pop din Balomir a intervenit pe langa Curtea din Viena pentru acordarea deplinei libertati religioase romanilor ortodocsi, insa fara nici un rezultat.
Un alt luptator pentru dreapta credinta a fost ieromonahul Nicodim, originar din partile Albei care a depus mai multe memorii atat la Curtea din Viena cat si la cea din Petersburg. A fost arestat dupa revenirea in tara.
Dupa arestarea lui Oprea Miclaus si a lui Moise Macinic, initiativa a fost preluata de preotul Cosma din Deal care impreuna cu credinciosul Constantin Petric din Jina, au cutreierat 42 de sate intre Sibiu si Sebes apoi pe Valea Muresului catre Orastie. Ei au redactat niste „carti” in care descriau suferintele poporului roman si a celor maltratati pentru ca au indraznit sa condmne uniatia. Au fost inchisi, batuti ci biciul, jefuiti de bunuri si umiliti atat barbatii cat si femeile. Amenzile in vite, bani si alte bunuri au dus la ruinarea materiala a taranilor si asa saraci. Aceste „carti” au fost prezentate Mitropolitului de Carlovit un adevarat aparator al romanilor din Transilvania. La el s-au mai prezentat si alti credinciosi ortodocsi din Transilvania, cum ar fi Ioan Oancea din Fagaras sau protopopul Eustatie din Brasov.
Prin 1756, in fruntea actiunii de aparare a Ortodoxiei in Transilvania se afla preotul Ioanes Virvorea din Gales. A fost arestat imediat si pus in lanturi.
Numeroasele nemultumiri si agitatii din Transilvania au determinat pe Maria Tereza sa dea un decret la 13 iulie 1759, prin care acorda toleranta religioasa credinciosilor ortodocsi, iar episcopului unit i se interzicea persecutarea lor. Nu se permitea insa revenirea la Ortodoxie nici reocuparea bisericlor confiscate abuziv, iar protestele impotriva uniatiei trebuiau sa inceteze. Si acest decret ca si celelalte a agitat si mai tare spiritele in loc sa le potoleasca. Preotul Stan din Glamboaca (Sibiu) a preluat initiativa si a intocmit liste cu ortodocsi organizand alegeri de protopopi. Preotii uniti au fost alungati, iar bisericile reocupate. Aceeasi situatie se intalnea si in Rapolt (Hunedoara), Orastie, Saliste si Ludus.
In chip deosebit s-a remarcat preotul Ioan Piuariu din Sadu, care a organizat mai multe adunari cu sute de participanti, pentru dezbaterea situatiei. A fost arestat si dus in Austria, dar eliberat dupa cativa ani.

RASCOALA LUI SOFRONIE DE LA CIOARA

Miscarea a fost pornita in 10 august 1760 la Zlatna, unde un „sinod” de preoti si credinciosi si-au dat iscaliturile pe noi memorii. Revolta s-a extins rapid in toata Transilvania, pana la Satmar si Maramures. Imparteasa Maria Tereza a trebuit sa bata in retragere promitand ca va dispune infiintarea unei comisii care sa cerceteze uniatia. Acest lucru a dat un elan si mai mare lui Sofronie care a continuat convocarea de „sinoade” incercand chiar sa reorganizeze Biserica Ortodoxa din Transilvania. Punctul culminant al rascoalei l-a constituit Sinodul din Alba Iulia, in urma caruia zeci de sate au parasit uniatia. Era prima biruinta!

MISIUNEA GENERALULUI BUCOW

In aceste imprejurari, imparateasa Maria Tereza a trimis in Transilvania pe generalul Nicolae Adolf Bucow, care ajutat de noi unitati de cavalerie si infanterie a distrus zeci de manastiri din toata Transilvania. Aceasta actiune a inceput in 1761 si a continuat in anii urmatori. Prin aceasta, viata ortodoxa era pusa la pamant.

GRANICERIZAREA

La propunerea lui Bucow, Maria Tereza a admis organizarea de regimente graniceresti care urmau sa fie formate din uniati. Ei erau declarati oameni liberi si scutiti de impozite; in plus primeau si o mica diurna. Insa la depunerea juramantului doua batalioane au intors armele impotriva lui Bucow. Batranul care i-a instigat, Tanase Todoran din Bichighiu, in varsta de 100 de ani, a fost tras pe roata. Complicii lui au primit sute de lovituri cu biciul iar altii au fost spanzurati. In Cugir 264 de familii ortodoxe au fost inlocuite cu 99 de familii din alte sate. In Jina, 65 de batrani au fost intemnitati pentru ca i-au sfatuit pe tineri sa nu consimta la granicerizare. In 1765 au plecat din sat 335 pribegi. In Tohan (Brasov) preotul din sat impreuna cu alti credinciosi au fost siliti sa plece, ei intemeind Tohanul Nou. Taranii liberi din Tantari (azi Dumbravita-Brasov) au devenit iobagi. Alte emigrari au avut loc din Vestem-Sibiu, Breaza-Fagaras, Sinca Veche-Fagaras.

EDICTUL DE TOLERANTA

In toamna lui 1781, imparatul Iosif II a dat asa-numitul Edict de Toleranta prin care se interzicea asuprirea cetatenilor pe motive de credinta. Se ingaduia oricarei confesiuni, daca avea 100 de familii, sa-si zideasca biserica, sa intretina preot si invatator. Necatolicii nu mai erau obligati sa ia parte la slujbele catolicilor sau sa plateasca taxe preotilor catolici. Era admisa si trecerea de la o confesiune la alta. Dar la scurt timp – 16 ianuarie – imparatul isi da seama de riscurile pierderii uniatiei si revine asupra deciziei, incat nu se mai putea trece la Ortodoxie. In 20 august 1782 da o Patenta de Unire prin care era interzis prozelitismul intelegandu-se prin aceasta convertirea la Ortodoxie.

CONCLUZII

Daca asa cum zic greco-catolicii unirea cu Roma – „mama noastra” – s-a facut benevol de ce atatea proteste si de ce atatea Edicte de Toleranta care s-au emis in urma acestor proteste. Si ce justificare poate exista pentru daramarea zecilor de biserici de catre generalul Bucow?
Tinand seama de viata si lupta pentru apararea ortodoxiei de catre Cuviosii Ieromonahi Visarion si Soforonie si de credinciosul Oprea din Saliste, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe i-a canonizat, hotarand ca ei sa fie cinstiti ca sfinti, de vreme ce si-au dat viata pentru apararea dreptei credinte.

articol dupa Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, ed. IBMBOR, Bucuresti 1992

Impotriva trecerii in sinaxarul Ortodox a celor de alte credinte

Dintru început poporul roman s-a nascut crestin si a pastrat credinta crestina originara. Spiritualitatea echilibrata si de sinteza a poporului roman se datoreaza caracterului latin si rasaritean în acelasi timp. El a pastrat hotararile Sinoadelor ecumenice neschimbate, la fel randuielile slujbelor si a celor legate de viata de zi cu zi. Astfel se explica rezistenta romanilor împotriva invaziei catolice-maghiare, ai carei regi au urmarit sistematic catolicizarea, deci pierderea identitatii nationale. Pana astazi majoritatea numelor maghiarizate si a maghiarilor din Romania sunt de fapt urmasii fostilor romani deznationalizati. Mistica poporului roman este cea a luminii, nu a întunericului ca în Occident. Lumina înseamna randuiala, transparenta, bucurie, bunatate si cunoastere. Fetele sfintilor nostri sunt transfigurate de o lumina parca necreata, din alta lume. De aici diferenta fata de spiritualitatea apuseana, straina de noi, cu picturi „renascentiste”, fara legatura cu cerul si cu totul pamantesti. Este dovada lipsei energiei necreate (harul) din viata Occidentului, energie înlocuita cu prezenta papei, „mijlocitor” între Dumnezeu si om, ridicat la treapta de „cap” al Bisericii, de „sfant infailibil” si prezent alaturi de Hristos în potirul Sfintei Euharistii (de la Conciliul II Vatican, 1960-1965, în Euharistie Hristos este numai jumatate prezent, cealalta se gaseste în papa si este chiar mai necesara; Biserica este condensata toata în fiinta „sfanta si dumnezeiasca a papei”) [I. Todoran, I. Zagrean, Dogmatica ortodoxa, Cluj, 1997, p. 289].
Antecedentele schismei de la 1054 urca pana în secolul IV cand Sfantul Vasile cel Mare (+379) scria un tratat contra lui Filioque – despre purcederea Duhului Sfant. În timpul Sfantului Ierarh Fotie, patriarhul Constantinopolului (+891, pomenit la 6 februarie) are loc prima schisma a Bisericii de Apus, cand papa Nicolae I avea pretentia de stapanire peste scaunul constantinopolitan. Fotie (858-867; 877-886) va si scrie despre inovatiile si ereziile Bisericii de Apus.
A doua faza a schismei a culminat în anul 1054, cand cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX (1049-1054) a aruncat anatema asupra patriarhului ecumenic Mihail Cerularie (1043-1058) si a întregii Biserici a Rasaritului.
Anatemele s-au ridicat în anul 1965 de papa Paul VI (1963-1978) si patriarhul ecumenic Athenagoras (1948-1972), dar urmarile schismei n-au disparut prin simplul motiv ca apusenii (catolicii) n-au renuntat la niciuna din ereziile lor. Reaparitia hibridei „biserici” greco-catolice, aparuta la 1701 din scopuri pur politice ale regilor, aristocratilor si clerului papistas, a dat nastere la noi conflicte. Propaganda si prozelitismul catolic dupa 1990 lucreaza în ascuns si pe fata prin uniti.
Pe langa originea eretica a acestei parti rupte la 1701, ea are si o origine antiromaneasca. Rand pe rand s-au impus bietilor uniti cu Roma, renuntarea la dogmele, canoanele si randuielile Bisericii Ortodoxe. Strainii stiau ca este periculos sa schimbi de la început credinta. Abia dupa un timp s-au impus, cum afirma unul din mai marii iezuitilor: „va fi apoi datorinta noastra pe viitor, sa schimbam încetul cu încetul multe din obiceiurile lor, si anume sa le schimbam chiar si liturghia si forma cultului divin spunandu-le ca obiceiurile acestea s-au introdus la ei din prostia si nestiinta preotilor lor din tarile aceste” [Spiridon Candea, Limba veche liturgica si inovatiile introduse în ea de fosta Biserica Unita, Sibiu, 1954, p. 31].
Originea antiromaneasca a uniatismului reiese si din modificarea limbajului cartilor de cult. Oare nu poti fi roman daca zici sluga în loc de serv, slobod în loc de liber?
Dam exemple de schimbare si inovatii introduse ulterior sub influenta strainilor de neam si credinta, în locul limbii romane simple:
– în loc de „mila pacii, jertfa laudei” – o schimba cu „îndurarea pacii, sacrificiul laudei”
– „si ne iarta noua datoriile noastre precum iertam si noi detorilor nostri”
– „Doamne Dumnezeule, administratorul cel bun, care … pui termen vietii pre repausatul servul Tau acesta, care cu cuvant adevarat te-a docmatisit pe tine, enumara-l cu dreptii si-l iarta, ear trupul lui cel fara figura repauzeaza-l la ape de repaus”
– în loc de „bucurati-va… ca plata voastra multa este în ceruri”, au pus: „ca salarul vostru mult va fi în ceruri”
– în loc de „vezi dara suflete al meu, sa nu dormitezi! Si vei ramane afara ca cele cinci fecioare”, s-a pus „si vei ramanea afara ca cele cinci dame”
– în loc de „din paza diminetii pana în noapte” s-a pus „din sentinela diminetii pana la nopte”
– „cu dinadinsul procadem tot-îndurate la a Ta misericordie si producand Tie doxologie, imploram filantropia Ta, cu care alungi demonii si insinuirile lor si toata contrarietatea, întonand cu glas armonios actuala ruga a noastra…; ai îndesit multimea stelelor pe firmament punandu-le în ordine si ai dat profetului David putere împotriva gigantului Goliat, iar corifeului Petru si discipolilor Christosului Tau pe cari i-ai înzestrat cu armonia oratorica a limbelor le-ai zis…” [ Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. II, Cluj, 2002, p. 204].
Curat-murdara limba romaneasca! Adica pasareasca.
Iar cuvintele „Sfantul Spirit” si „Doamne îndura-te spre noi” au fost sistematic folosite si mentinute cu intentia de a desparti pe uniti de ortodocsi.
Cand în vara anului 1761 au fost prinsi în Maramures zece tarani romani refugiati din Ardeal, urmare a revolutiei lui Sofronie de la Cioara, Curtea imperiala staruia sa afle daca ei sunt „schismatici”. Raspunsul comitelui Maramuresului este: „marturisesc sincer maritului consiliu locotenential ca n-as îndrazni sa formulez o asemenea întrebare pentru valahii si rutenii mei, caci e sigur ca toti orientalii urasc mai rau numele unirii decat al sarpelui” [Spiridon Candea, Limba veche liturgica si inovatiile introduse în ea de fosta Biserica Unita, Sibiu, 1954, p. 31].
Legea romaneasca si stramoseasca a romanului este cea rasariteana pentru care au murit martirii din primele secole si pana în ziua de astazi. Începand cu episcopul Efrem al Tomisului – Constanta de azi – martirizat pe la anul 300; preotul Epictet si tanarul Astion – ucisi prin 298-303 la Halmyris (azi Murighiol, Tulcea) sau martirii de la Niculitel Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos descoperiti într-o basilica din secolul IV, cu mai multe inscriptii grecesti. Sub cripta lor se afla resturile unui mormant martiric si mai vechi, din timpul împaratului Decius (249-251), ceea ce dovedeste o viata crestina organizata, cu episcopi si preoti. Nici o mentiune despre misionari trimisi de Roma spre încrestinarea daco-romanilor!
Catolicii se folosesc de numele Sfantului Niceta de Remesiana pentru evanghelizarea acestora (romanilor). Este cat se poate de fals!
Episcopul Niceta a predicat si încrestinat la sudul Dunarii (Remesiana este azi în Serbia), nu la nord, pe teritoriul de azi al tarii; canoanele sinoadelor nu permiteau predicarea unui episcop în alte teritorii straine, iar în nordul Dunarii erau deja scaune episcopale. El a predicat în latineste caci originea lui era daco-romana (iar nu ca ar fi venit de la Roma, mult prea îndepartata de noi), la sfarsitul secolului IV si începutul secolului V, deci dupa anul 400. Apoi, el se foloseste de scrierile Sfintilor Parinti rasariteni. Cum ar fi putut încrestina Sfantul Niceta si înca în forma „latina, deci catolica”, cum spun papistasii de azi, un popor care avea ierarhie bisericeasca cu cel putin 150 de ani înainte de el??
Continuam sirul marturisitorilor pentru credinta cu voievozii binecredinciosi, de la Gelu Romanul (sec, IX), la Mircea cel Batran, Stefan cel Mare si Sfant, Mihai Viteazul sau Sfantul Constantin Brancoveanu care nu-si lasa legea crestina ortodoxa, cu toate ca – rand pe rand – i se taie copiii în fata lui si la urma este jupuit de piele si i se taie capul (+15 august 1714).
Contra persecutiilor catolice din Transilvania secolului XVIII aratam doar pe Sfintii Visarion (calugar de origine sarba), Sofronie (roman), Oprea (taran roman), preotii Ioan din Gales si Moise din Sibiel (martiri), batranul Tanase Todoran din Bichigiu, Bistrita-Nasaud (dupa unii 104, dupa altii 120 de ani; tras pe roata), apoi sutele si miile de credinciosi si calugari stiuti doar de Dumnezeu. În Transilvania zac moastele a mii de calugari omorati de diabolicul personaj Bucow, din ordinul Mariei Tereza (1761-1763). Apropo: de ce nu s-a facut pana acum o canonizare colectiva a acestor sfinti? […]
Daca trecerea din 1948 era din „interese superioare de stat”, cum am zice trecerii fortate la uniatie a poporului roman din Transilvania? Daca trecerea din 1948 a produs „eroi si martiri ai credintei catolice si ai Vaticanului”, ce au produs persecutiile, linguselile maghiarilor catolici de la 1700 sau tunurile diabolicului personaj Bucow la 1760? Ce au produs masurile de viclenie ale papilor si împaratilor austrieci, bataile, confiscarile de pamant, case si averi ale romanilor în scopul trecerii la catolicism? De ce nu am cere retrocedarea pamanturilor confiscate de la bietii romani ortodocsi în decursul veacurilor? De ce nu am cere despagubiri pentru cele peste 150 manastiri si schituri ortodoxe distruse de Bucow si ceilalti?
În sfarsit, de ce nu am cere canonizarea marturisitorilor luptatori contra catolicismului si maghiarismului?
Cei ce doresc azi restituirea imobilelor si terenurilor, sa nu uite cum au intrat în posesia lor! Ei sau înaintasii lor.
Referitor la suferinta din închisorile comuniste lucrurile se repeta. Ei – catolicii – fac pe victimele, iar pe ortodocsi îi fac niste calai. Exact ca în vremea lui Bucow! Doar ca atunci ei controlau situatia prin violenta si silnicii. Acum (la 1948) încearca sa controleze prin viclenie si minciuni, daca prin forta nu se mai poate.
Nu se compara batosenia lor egoista – ca „numai noi catolicii am suferit”- cu profunzimea trairii unui Valeriu Gafencu, unui Mircea Vulcanescu, unui preot Dumitru Staniloae sau calugar ca Iustin Parvu. Diferentele de învatatura au crescut mereu. Cum poate fi unitate fara marturisirea aceleiasi credinte adevarate? Cum poate fi unitate în minciuna? Sa acceptam o unire cu aceiasi eretici de ieri, pe care stramosii nostri au refuzat-o? Si asta în numele „dragostei” crestine si sa uitam trecutul dureros – cata perfidie si viclenie!
Ultima blasfemie este afirmata odata cu scoaterea unei carti profund ecumeniste: „Martiri pentru Hristos, din Romania, în perioada regimului comunist”(Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 2007, 812 p.) sau publicarea pe internet a vietii unor „martiri comuni ecumenisti”. În aceasta carte episcopul unit Alexandru Mesian de Lugoj, face afirmatii la care suntem datori sa luam atitudine chiar cu pretul unei noi prigoane contra noastra:
– „comemorarea ecumenica a martirilor sec. XX”- ziua de 7 mai, spune unitul Alexandru
– martirologiul va cuprinde crestini romano-catolici, ortodocsi, greco-catolici si reformati
– ei „devin martiri, indiferent daca au fost catolici, ortodocsi, reformati, anglicani sau de alta confesiune”
– sunt 340 de „martiri ecumenici”: 120 ortodocsi, 50 romano-catolici, 150 greco-catolici si 20 evanghelici.
Asta înseamna ca în curand vom avea în calendarul nostru „sfinti” catolici, uniti, evanghelici si chiar … evrei, nu?
Ni se va cere sa cinstim ca „sfinti” pe episcopii catolici care au luptat toata viata împotriva Ortodoxiei? Pe episcopii uniti Frentiu de la Oradea, Alexandru Rusu de la Maramures, Vasile Aftenie de la Bucuresti, fanatici înraiti care au continuat politica de maghiarizare si catolicizare a romanilor din acele tinuturi? Pe un Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla (1885-1970), care nici la sfarsitul vietii n-a vrut sa intre într-o biserica ortodoxa – sa nu se spurce! – si a fost împartasit de un romano-catolic? Un Vladimir Ghika, ce a trecut la catolicism, avea legaturi cu Nuntiatura Apostolica din Bucuresti (un fel de ambasada a Vaticanului la noi, total independenta de statul roman si cu actiuni oculte contra unitatii poporului roman si a credintei ortodoxe; a se vedea concordatul cu Vaticanul); a murit în numele „libertatii Bisericii catolice locale”, precizeaza cartea de fata („Martiri…”).
Nu contestam suferintele celorlalte confesiuni. Dar a-i declara „sfinti” pe cei morti în ereziile religiei lor este cea mai mare nerusinare la adresa marturisitorilor pentru credinta, a canoanelor si dogmelor ortodoxe. Nu exista sfintenie în afara de Biserica Ortodoxa, singura pastratoare a Adevarului revelat. Daca se mantuiesc si cei de alte confesiuni, e problema si voia lui Dumnezeu. Problema noastra este sa ramanem în corabia mantuirii, ca prima si necesara conditie. Dar sa spui ca mortii de alta religie sunt sfinti si trebuie cinstiti ca atare de Biserica Ortodoxa, este o EREZIE! O erezie IUDEO-MASONICA, de tip new-age-ist si ca atare orice crestin dreptmaritor este dator sa ia aminte, sa se fereasca si sa marturiseasca adevarul – chiar cu pretul vietii – ca nu exista sfinti de alta credinta decat cea ORTODOXA

Fabian Seiche

Sobornicitata versus secularizare

Dintotdeauna, Biserica Ortodoxa si-a facut marturisirea de credinta întemeiata pe hotaririle celor sapte Sinoade Ecumenice, pe scrierile canonice ale Bibliei si ale Sfintilor Parinti. Astfel a fost pastrata neatinsa mostenirea dogmatica, liturgica si eclesiala, iar cind lupii îmbracati în blana de oaie au cautat sa dezbine pastorii si sa sfisie turma, s-a mers deschis la marturisire pina la moarte, singele mucenicilor ducind mai departe în istorie si pina în vecii nesfirsiti adevarul Ortodoxiei.
Traim astazi vremuri tulburi, politice si religioase, care tradeaza starea de decadere duhovniceasca în care ne-am obisnuit sa ne ducem nestingheriti zilele. Iar adincirea în pacat este mai mare cu cit renuntam mai mult la radacinile strabune înfipte adinc în glia, limba si credinta dreptmaritoare, de catre domnitorii, mucenicii si marturisitorii romini ai veacurilor trecute, si devenim din ce în ce mai caldicei pe masura ce ne altoim idealurile pe cioate putrede aduse din Apus. Chiar daca uitarea si ignoranta musca adinc din constiintele noastre datoria ce o avem fata de Biserica, de Tara si de Stramosi, nu trebuie sa trecem cu vederea faptul ca datorita jertfei lor, noi astazi mai raminem pe acelasi meleaguri si mai vorbim si ne rugam în aceeasi limba, chiar daca demonii rosii nu au facut decit sa tulbure vremurile si sa înscrie în Cartea Vietii alte sute de martiri, ce acum asteapta smeriti recunoasterea si recunostinta noastra. Dupa ce am trecut prin experienta internationalismului comunist, suntem chemati sa ne alaturam unei noi înselatorii pusa la cale amanuntit de catre serenisimii si iluminatii lojilor masonice , de fapt o noua paradigma de inspiratie demonica careia politicienii îi zic globalizare iar unii ierarhi ecumenism, la baza stind sincretismul religios al noii epoci (New Age) ce tinde sa anihileze la nivel social persoana si cultura omului, iar la nivel religios sa omogenizeze credintele si sa retilcuiasca istoria mintuirii. Ne surprinde însa tenacitatea Noii Inchizitii Catolice de a face pasi mari spre o apropiere, cit mai ecumenica cu putinta, de Biserica Ortodoxa, enuntind noi teorii si aggiornamente care mai de care mai bizare sau mai hilare, totul mascat de o deschidere larga a orizonturilor de întelegere papista, ce vrea sa înglobeze Ortodoxia ramasa fidela Traditiei si Credintei Sfintilor Apostoli si Sfintilor Parinti.
Dureros este faptul ca unii ierarhi au uitat prea repede impactul catolicismului în tara noastra si tradarea de credinta a greco-catolicilor ce a dezbinat si dezbina Rominia, ca acum sa-si întinda miinile si sa binecuvinteze pe fii si urmasii celor care ne-au darimat Bisericile, manastirile si scolile cu tunul si ne-au vindut strainilor pe treizeci de arginti. Dorim ca prin alcatuirea cuvintelor ce urmeaza, cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, sa aruncam o lumina asupra principalelor erori dogmatice, canonice si eclesiale din biserica catolica, bazindu-ne pe Sfinta Scriptura, pe hotaririle celor Sapte Sinoade Ecumenice si Canoanele Sfintilor Parinti, spre slava sfintei noastre Biserici Ortodoxe si spre vadirea Adevarului cel adevarat. Papa este rege al Statului Vatican si se pretinde suveran pontif al Bisericii crestine. Din fericire, Canonul 7 al Sinodului IV de la Calcedon (451) prevede: „Am orinduit ca cei ce au fost rostuiti odata în cler, precum si monahii, sa nu intre în oaste nici în dregatorie lumeasca; iar daca ar îndrazni aceasta si nu s-ar pocai, încit sa se întoarca la aceea ce mai întii au ales pentru Dumnezeu, sa fie dati anatemei”, iar Canonul 83 Apostolic hotaraste: „Episcopul, sau Presbiterul, sau Diaconul, la oaste zabovindu-se si vrind amindoua a le tinea, dregatoria Romana, si Preoteasca ocirmuire, cateriseasca-se. Ca cele ale Cesarului, Cesarului, si cele lui Dumnezeu, lui Dumnezeu. [Can. 6, 81 Apost.; 3, 7 IV Ecum.; 10 VII Ecum.; 16 Cartagina; 11 sin I-II; 35 Vasile cel Mare]”. Iar dupa tilcuirea facuta de catre calugarii Sfintei Manastiri Neamt în Pidalionul din 1844, ucenici ai Sfintului Paisie Velicicovski, se zice asa : „În doua se împarte stapinirea si începatoria. Alta este lumeasca, pe care o a încredintat Dumnezeu împaratilor, si stapinitorilor, iar alta Duhovniceasca, care o a încredintat Dumnezeu Arhiereilor si sufletestilor Iconomi. Însa una alteia este potrivnica, ca una este paminteasca iar alta cereasca, una poarta sabie si omoara iar cealalta cu blindete iarta si îmbiaza. Pentru aceasta si Hrisostom zice: „Altele sunt hotarele împaratiei si altele hotarele Presbiteriei, Împaratul are încredintate acestea de aici, iar eu cele Ceresti.” (Eu cind zic, pe Preotul zic) Împaratului trupul i s-a încredintat, iar Preotului sufletul. Împaratul ramasite de bani iarta, iar Presbiterul datorii de pacate, acela sileste iar acesta mingiie, acela pe arme simtitoare iar acesta arme duhovnicesti. (Cuvint 4 la Ozia Tom: al 5-lea foaia 149). Aceasta si necuviinta urmeaza daca sau împaratul va îndrazni a intra în Sfintul Altar, sau Arhiereul a împarati si a încinge sabie. Precum o a patit aceasta Uriasul cel cu doua coarne al Romei, Papa zic, carele pe linga aceasta ca este din launtru si dupa Duh Arhiereu, va sa fie din afara, si dupa trup împarat. Se blagosloveasca si sa omoare, sa tie cirja cea pastoreasca si sabia cea ucigatoare. Amestecare neamestecata, si grozavie straina! Vada dar însusi ca se afla calcator al Apostolescului acestuia Canon, si caterisirii se supune vrind a le avea pe amindoua: si stapinirea Romaniceasca si ocirmuirea Ieraticeasca. Catre aceasta preatrebnice sunt cele de Cuviosul Episcop Cudruvis, catre Constantin zice (La Atanasie în Epistolia cea catre cei ce pretutindenea se nevoiesc la viata monahiceasca): „Tie Dumnezeu ti-a încredintat împaratia, noua ne-a încredintat cele ale Bisericii. Si precum cel ce ar rapi stapinirea ta, se împotriveste lui Dumnezeu cel ce o a rinduit; asa teme-te si tu ca nu cumva tragind la sineti cele ale Bisericii, sa te faci vinovat unei mari vinovatii. Deci nici noua ne este ierta a stapini pe pamint, nici tu o împarate ai stapinire a tamiia.” O piatra de poticnire în constiinta eclesiala actuala sunt si „tainele” sau asa-zisele sacramente ale latinilor, adica validitatea sau nevaliditatea lor atunci cind sunt savirsite de catre prelatii catolici. Întrebarea care se pune e daca harul mintuitor lucreaza sau nu în chip ordinar si în afara de Biserica Ortodoxa, si consideram a fi de o însemnatate deosebita întelegerea iconomiei cu privire la primirea catolicilor si care sunt rinduielile ce trebuiesc savirsite, cu întelepciune si dreptate, pentru revenirea acestora în Biserica Ortodoxa.
Parintele Dumitru Staniloae, în Ortodoxie si rominism, referindu-se la harul în catolicism, spune: „Cita vreme în Ortodoxie harul este o lucrare a fiintei dumnezeiesti, activind în om si legindu-l deci pe acesta cu Dumnezeu, în catolicism harul e conceput ca o realitate creata. Deci chiar omul ce traieste în har e dezlegat de Dumnezeu, neîmpreunat cu El. Dumnezeu ramine cu totul inabordabil, inaccesibil omului. Arianii din veacul al IV-lea reprezentau aceeasi mentalitate”. Deja se depaseste o diferenta de limbaj si mentalitate, si se ataca grav fundamentele dogmatice, atunci cind Catehismul catolic prezinta ca o realitate aplicabila notiunea de caracter sacramental ce ar conferi, în cele trei taine – Botez, Sf. Mir si Preotie – pe linga har, adica pe linga Duhul Sfint, o pecete de nesters în inima credinciosului. Pina la ei nici un Sfint Parinte nu a vorbit despre asa ceva si nici nu a gindit macar despre harul Duhului Sfint ca ar mai putea fi împlinit printr-un nou caracter. Raminind tributari duhului de noutate, teologii catolici de astazi cauta sa reformuleze erezia Filioque , ajustind-o noilor cereri ecumenist-globalizatoare si dindu-i un caracter complementar si împaciuitor, dar care atenteaza vadit la firea Sfintei Treimi: „Persoanele divine sunt relative unele la altele (…) În numele relative ale Persoanelor, Tatal este raportat la Fiul, Fiul la Tatal, Duhul Sfint la amindoi.”
Canonul 7 al Sinodului al III-lea de la Efes (431) statorniceste ca „Acestea citindu-se, a hotarit Sfintul Sinod, alta Credinta nimanuia a-i fi slobod sa aduca sau sa scrie, sau sa alcatuiasca, afara de cea hotarita de Sfintii Parinti, cei adunati în cetatea Neceenilor, împreuna cu Sfintul Duh; iar pe cei ce îndraznesc, ori a alcatui alta credinta, ori a propune, ori a o produce celor ce voiesc a se întoarce la cunostinta adevarului, sau din elinism, sau din Iudaism, sau din orice fel de eres. Acestia, de ar fi Episcopi, sau Clerici, straini sa fie, Episcopii de Episcopie, si Clericii de Clericat, iar de ar fi lumeni, sa se anatematiseasca. (…) Încit, adica, Episcopul sa se înstraineze de Episcopie, si sa fie caterisit. Iar Clericul asemenea sa cada din Cler. Iar mirean de ar fi cineva, si acesta sa se anatematiseasca. Precum s-a zis.”
Atacul dogmatic asupra dreptei credinte ortodoxe nu poate ramine fara urmari asupra celor care-l provoaca si cauta sa impuna rinduieli latinesti ca dreptar al legii. Sa nu uitam ereticii intra direct sub anatemele Sfintilor Parinti ceea ce înseamna pogorirea de viu în iad. Daca acestia vor ramine în ratacire, Biserica prin Sfintii Parinti ale Sfintelor Sinoade îi va lepada în continuare si-i va tine sub anateme, iar harul Duhului Sfint nicicind nu se va mai pogorî pentru a-i sfinti, facind nelucratoare tainele si nevalida succesiunea apostolica , caci despre ce taine poate fi vorba acolo unde se huleste Sfinta Treime si ce apostolat viaza în cei ce rastalmacesc cuvintele Sfintilor Apostoli?
Ne vom limita la a raspunde ca în cadrul Conciliului de la Ferrara – Florenta (1439) ortodocsii au adus prin gura Sfintului Marcu al Efesului, toate argumentele scripturistice, sinodale si patristice care dovedesc ca Duhul Sfint purcede numai de la Tatal , iar grecii citind din Epistola Sf. Maxim Marturisitorul catre preotul Marin din Cipru, au spus latinilor: „Daca o primiti, unirea e facuta”, dar învirtosarea a fost prea mare ca latinii sa accepte dreapta credinta.
Amintim ca numai încalcarea hotaririlor primelor doua sinoade de la Niceea si Constantinopol, în care s-au alcatuit cele 12 capete ale Crezului, leaga pe cei ce nu marturisesc drept Crezul ortodox, cu anateme de nedezlegat. Chiar daca Patriarhul Athenagoras împreuna cu Papa Paul al VI-lea la 7 decembrie 1965 au „ridicat” reciproc anatemele din 1054, lucrurile nu au revenit la starea dinaintea schismei si nicidecum nu putem reveni la Potirul comun, atita timp cit se mentin deosebirile dogmatice, canonice si cultice, si mai mult cu cit în acest rastimp au aparut dogme catolice noi, mai grave si mai greu de reconciliat.
În duhul acestei tendinte se încadreaza si sirguinta Patriarhiei Constantinopolului prin mitropolitul Meliton de a convoca sfintul si Marele Sinod Ecumenic. Sedintele pregatitoare au debutat în 1976, rastimp în care s-a tot schimbat continutul nu însa si criteriile „catalogului tematic”, fapt ce vadeste o neîntelegere a Ortodoxiei din partea celor care vor sa impuna Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor. „Niciodata, nici un Sinod Ecumenic nu s-a reunit fortat, cu teme inventate pentru lucrarile si întrunirile sale; ca nicicind nu s-au tinut atitea sedinte, consfatuiri, congrese presinodale si alte adunari prefabricate, chemate voit, total necunoscute si straine traditiei sobornicesti, împrumutate în fapt de la organizatiile occidentale straine de Biserica lui Hristos.“ În ultimul timp Patriarhia Constantinopolului a fabricat o multime de episcopi si mitropoliti fara turma si fictivi, care sa asigure majoritatea voturilor, pentru ambitiile neo-papiste ale acestei patriarhii de a se proclama primus inter pares si de a-si impune comportamentul si conceptiile sale tuturor Bisericilor autocefale si întregii lumi si diaspore ortodoxe . „Pe de alta parte, Bisericile misionare, cu rivna apostolica, precum Mitropolia Americana, Biserica Rusa din diaspora, Biserica Nipona, Africana si altele, nu reusesc sa aiba nici un reprezentant. Unde-i sobornicitatea Ortodoxiei si cum va fi acesta un Sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos?” Deja se prefigureaza ca odata cu dobindirea prin vot democratic al statutului de primat al Patriarhiei Constantinopolului, sa se continue legiferarea canonica si dogmatica a unor formule de înnoire eclesiala care ar aduce Ortodoxia pe marginea prapastiei. Este vorba de impunerea ecumenismului (rugaciuni si împartasire împreuna cu ereticii si paginii) ca o revigorare obligatorie a cultului, de adoptarea unor pseudo-canoane sau „pogoraminte” ce ar anula si ar face derogari tocmai de la Canoanele Apostolice ale celor sapte Soboare Ecumenice ce contrazic fatis hotaririle lor, precum si de fabricarea unor dezlegari politice ce ar contracara eventualele rabufniri în forta si propovaduirea unei iubiri hristice universale ce ar anihila unele mustrari de constiinta. Teoria cum ca numai un sinod ecumenic poate dezlega hotaririle altui sinod ecumenic este desavirsit draceasca si tine sa demonstreze ca mintile celor care vor sa faca aceste lucruri sunt rau contaminate de neo-papism si filo-masonerie. Orice-ar face, omul nu poate zadarnici Duhul Sfint în lucrarile Sale si nici învatatura Bisericii nu vorbeste din cele ale oamenilor ci este expresia întelepciunii dumnezeiesti, dupa cuvintul Sfintului Apostol Pavel: „Adevarul este de la Dumnezeu, iar tot omul este mincinos”. Nu arhiereii constituie credinta Bisericii. Nu ei sunt stapinii credintei si nici nu au dreptul sa o formuleze dupa bunul plac. Arhiereii si preotii sunt pazitorii bunei credinte si au obligatia sa lupte pentru ea. Cind traditia înseptit-soborniceasca a Bisericii vine în contradictie cu concluziile oricarui sinod chiar pan-ortodox, atunci acestea din urma constituie întelepciunea paminteasca si demonica, vrednica de dispretuit. De fapt, ce s-a întimplat dupa schisma din 1054? Biserica romano-catolica, fara nici o baza în Sfinta Scriptura si în Sfinta Traditie apostolica a sustinut urmatoarele inovatii doctrinare: primatul papal, erezia Filioque, Imaculata conceptie – adica învatatura gresita ca Maica Domnului s-a nascut fara pacatul originar sau stramosesc , învatatura despre purgatoriu ca loc intermediar dintre rai si iad, folosirea azimei la Messa în loc de piine dospita cum s-a folosit la Cina cea de Taina si mai apoi în practica Bisericii din primele veacuri, celibatul preotilor – ce contravine rinduielii din Biserica primara si combatut de Sfintul Pafnutie la Soborul I ecumenic, si altele asemenea, care au fost pastrate de catre catolici cu strictete si varsare de singe pina în zilele noastre. Ne întrebam cum oare acum cinci sute sau o mie de ani aceleasi inovatii si teorii latine erau socotite de catre Sfintii Parinti ai Ortodoxiei nu numai schismatice ci si profanatoare, iar astazi sunt ignorate pe motivul ca nu afecteaza minimul dogmatic ce ar sta la baza celor doua „biserici surori” si ar leza bunele intentii de apropiere eclesiala.
Ce sustine de fapt teoria bisericilor surori sau mai nou fiica acesteia, teoria ramurilor? Aceea ca idealul real al unei biserici ecumenice nu-i corespunde nici una din Bisericile ortodoxe, catolice sau protestante existente; si cu toate acestea ea trebuia sa existe undeva în realitate, dupa fagaduinta Mintuitorului. Mergind pe aceasta cale a cugetarii logice, acesti savanti teologi ajunsera la acea concluzie, ca adevarata Biserica ecumenica nu poate fi reprezentata de nici una din cele trei biserici existente, luate a parte, ci de toate acestea la un loc. Biserica ecumenica e asemenea arborelui, care, avind o singura radacina si un singur trunchi, odata cu cresterea si dezvoltarea sa, se ramifica, asa încit fiecare ramura, la privirea superficiala, se pare ca n-ar avea nimic comun cu celelalte ramuri; în realitate însa toate ramurile au aceeasi tulpina comuna, se hranesc din acelasi suc comun si au aceeasi radacina vitala. Cele trei Biserici principale – ortodoxa, romano-catolica si anglicana – care multumita conditiilor de dezvoltare istorica s-au separat în comunitati deosebite, nu sunt decit niste ramuri ale unei singure Biserici ecumenice. Fiecare din ele, luata parte, nu alcatuieste Biserica ecumenica în propriul înteles, ci este numai o parte a ei si înca o parte care a violat puritatea prototipului sau sub influenta diferitelor elemente istorice si nationale. Dar daca se iau ele toate la un loc si prin ajutorul unui cunoscut proces logic se readuc la principiile comune dezbracindu-le de elementele particulare nationale, atunci aceste principii comune vor si alcatui acel trunchi ecumenic, pe care stau diferitele Biserici, ca ramuri deosebite ale unuia si aceluiasi arbore. Ajunge sa se recunoasca, astfel, aceste principii comune, pentru ca fiecare sa aiba dreptul a se considera membru al Bisericii ecumenice si fara deosebire sa poata primi tainele în oricare din cele trei Biserici îi va placea. Iata unde a ajuns teologia apuseana tinind o cale cu totul logica unilaterala si falsa a formelor confesionale apusene, ce s-a prabusit si continua sa cada în prapastia groaznica a rationalismului si a necredintei. Tinem sa facem stiut faptul ca aceste teorii înscriindu-se în duhul actual de mondializare fac în mintea si practica unor teologi ortodocsi ca viabila comuniunea „in sacris” dintre catolici, protestanti si ortodocsi.
Sfintul Ciprian spune ca „cel care nu pastreaza unitatea bisericeasca nu împlineste legea lui Dumnezeu, nu pastreaza credinta Tatalui si a Fiului, nu pastreaza viata si mintuirea.” Însa pastrarea unitatii bisericesti presupune integrarea în Biserica una. Asa-zisa teorie a ramurilor introduce separarea în natura Bisericii. În felul acesta nu poate exista Biserica una. Teoria ramurilor vede Biserica sociologic si nu teologic. O vede ca trup al crestinilor, ca asociatie, si nu ca trup al lui Hristos. „Aceasta viziune sociologica despre Biserica s-a împropriat în conceptia catolica mai ales dupa Conciliul II Vatican (1958-1966), motivind teologic unitatea cu Papa. Este o teorie secularizanta, care se aliniaza cu mondializarea.”
Din acelasi unghi de vedere si recunoasterea confesiunilor si sectelor ca biserici surori este foarte înselatoare deoarece submineaza unitatea de credinta a crestinilor. Din punct de vedere eclesiologic însa, Biserici surori, dupa schisma, sunt între ele numai Bisericile locale, care pastreaza si propovaduiesc nealterat adevarul de credinta. De altfel, prin documentul Comisiei pentru Învatatura de Credinta, romano-catolicismul revine la a sustine o pozitie mai veche prin care „Biserica universala, una, sfinta, catolica si apostolica nu este sora, ci mama tuturor celorlalte Biserici locale”. Aceasta redefinire a notiunii de biserici surori în optica romano-catolicismului se integreaza foarte bine cu dorinta de înglobare a tuturor denominatiunilor crestine sub tiara papala, lasindu-le ritul dar cerindu-le credinta si dependenta canonica. Dar sa lasam cuvintul unui luptator al cuvintelor, Sfintul Iustin Popovici, marturisitor al Bisericii Sirbe, care descrie unitatea Bisericii astfel: „Urmind pe Sfintii Apostoli, Parintii si Dascalii Bisericii marturisesc cu dumnezeiasca întelepciune serafimica si rivna heruvimica unitatea si unicitatea Bisericii Ortodoxe. Ca atare, este de înteles rivna înflacarata a Sfintilor Parinti ai Bisericii fata de orice despartire de Biserica si cadere din Biserica si atitudinea lor aspra fata de erezii si schisme. În aceasta privinta, de exceptionala însemnatate divino-umana sunt sfintele Sinoade Ecumenice si Locale. Potrivit duhului si pozitiei lor de hristica întelepciune, Biserica Ortodoxa este nu numai una, ci si unica. Dat fiind ca Domnul Hristos nu poate avea mai multe trupuri, în El nu pot fi mai multe Biserici. Din punct de vedere ontologic, despartirea sau împartirea Bisericii este cu neputinta. Ca atare, niciodata nu a existat vreo împartire a Bisericii, ci au existat si vor exista despartiri de Biserica, asa cum vitele care de buna voie ramin sterpe si cad uscate din Via divino-umana cea vesnic vie (Ioan 15, 1-6). Din Biserica cea una, unica si de nedespartit a lui Hristos s-au despartit si au cazut în felurite vremuri ereticii si schismaticii, si prin aceasta au încetat a mai fi madulare ale Bisericii si de un trup cu trupul ei divino-uman. Astfel au cazut mai întii gnosticii, apoi arienii, pneumatomahii, monofizitii, iconomahii, romano-catolicii, protestantii, uniatii, precum si toti ceilalti care alcatuiesc legiunea eretico-schismatica.”
Trecind peste motivele politice si manevrele de culise din vremea anului 1054, putem spune ca practic Biserica Vechii Rome, aflata sub jurisdictia papei, s-a rupt de Biserica Ortodoxa. Divizarea Bisericii ontologic este cu neputinta, pentru ca niciodata n-a fost si nu poate fi o divizare a Bisericii. De-a lungul timpurilor s-au produs si se vor produce doar separari de Biserica, unitatea Bisericii raminind strins legata de unitatea Capului ei, Domnul Iisus Hristos, iar Sfintul Ioan Gura de Aur spune ca „între trup si cap nu exisa loc pentru nici un interval, cel mai mic interval ne-ar face sa murim”.
Toata aceasta eclesiologie ortodoxa a fost rastalmacita prin mindria gindirii apusene, si s-a paginizat de la un secol la altul de catre toti filozofii „teologi” latini, ce voiau sa-si arate superioritatea fata de teologia greaca, culminind în anul 1870, cind la Conciliul I Vatican s-a promulgat dogma infailibilitatii pontificale.
Infailibilitatea este o însusire naturala divino-umana si o functie naturala divino-umana a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al carui vesnic cap – Adevarul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
„Si asa a fost timp de veacuri, pina cind în veacul trecut la anul 1870, la Primul Conciliu de la Vatican, toate acestea s-au contopit în dogma infailibilitatii papei. De atunci aceasta a devenit dogma centrala a papismului. De aceea în zilele noastre la Al Doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si aparat atit de staruitor si de abil intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o însemnatate cit se poate de epocala pentru întreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, în care deja a pasit. Prin dogma aceasta toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost declarat divinitate suprema, divinitate universala. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeusul sau.” Sfintul Iustin Popovici spune despre papa: „dogma infailibilitatii papei din secolul al XIX-lea, respectiv a omului, nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. „Horribile dictu”, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul închinator la idoli, si în primul rind cel elin. A fost ridicat la rangul de dogma valoarea universala, a fost ridicata la rangul de dogma criteriul universal al culturii, civilizatiei, poeziei, filozofiei, artei, politicii si stiintei eline. Si toate acestea ce sunt? Paginatate ridicata la rangul de dogma. În felul acesta a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu înfocare toate umanismele europene.
Uzurpind prin dogma infailibilitatii în favoarea sa, adica în favoarea omului, toata puterea si toate drepturile care apartin numai Dumnezeului-om Domnului Hristos, papa s-a autodeclarat în fapt, Biserica în Biserica papista si a devenit în ea totul în toate.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserica si el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelasi timp si „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el si cu el, a oricarui umanism. Totusi, înaintea Adevaratei Biserici a lui Hristos care de la aratarea Dumnezeului-om Hristos exista în lumea noastra paminteasca ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie , fiindca nici o erezie nu s-a ridicat atit de radical si atit de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos si a Bisericii Lui, asa cum a facut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om”.
Parintele Dumitru Staniloae înfatiseaza doctrina ortodoxa despre infailibilitatea papei cu urmatoarele cuvinte: „Daca nu-l avem pe Iisus Hristos în trairea harica, nu-l putem avea în nici un fel. Numai o singura persoana sta în legatura cu El: e papa. Toti ceilalti oameni sunt avizati în legatura cu papa, pentru a se bucura prin intermediul lui, prin intermediul unei fapturi asemenea celei inventate de arieni, de mintuirea în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentala a crestinismului, care consta în surparea zidului despartitor dintre Dumnezeu si oameni (…) e înlaturata în catolicism într-o noua forma. Sobornicitatea crestina, însasi Biserica, trupul tainic al lui Hristos, e desfacuta din îmbratisarea iubirii atotprezente a lui Iisus Hristos si transformata într-o societate pur laica. (…) Iisus are o comunitate numai cu un anumit punct al spatiului si numai cu o persoana, cu papa în Vatican. (…) Tot ce conteaza e dependenta juridica de o persoana omeneasca. Misticul e transformat în juridic, viata în Biserica devine o preocupare de buna si uniforma orinduiala juridica. Cuvintele religioase nu mai exprima de aceea nici ele misterul unor experiente religioase directe, ci devin termeni juridici si rationalisti, de precizari pozitiviste, pamintesti.”
Biserica latina îl pune pe credincios într-o falsa dilema sau Papa este infailibil, sau Biserica este failibila. A accepta cea de-a doua ipoteza înseamna a reduce Biserica la o societate umana sau la un partid politic. A-l decreta pe papa infailibil înseamna a-l pune pe om în locul Dumnezeului-om. Biserica Ortodoxa nu cunoaste un intermediar între Om si Dumnezeu: „Pastorul este în cer, turma pe pamint.”
Biserica Ortodoxa, cu Sfintul Maxim Marturisitorul, marturiseste ca „daca în Taina, preotul este imaginea lui Hristos, el nu e deloc un vice-Hristos”, iar cu Sfintul Ioan Gura de Aur crede ca: „Nu numai preotul atinge capul (celui botezat), ci si dreapta lui Hristos”. Acestora li se opune cu totul dogma catolica despre sacramente, care prin ex opere operato – care gaseste de ajuns ca un preot sa pronunte cuvintele Domnului „Acesta este Trupul Meu…” asupra piinii si vinului, cu intentia de a face din ele Trupul si Singele lui Hristos, pentru ca asa sa fie – face Taina independenta de rugaciune si pocainta. Toma d’Aquino împinge mai departe filozofia, spunind ca un preot poate sfinti Trupul si Singele Mintuitorului si în afara contextului liturgic, rezultind ca rugaciunea de invocare a Duhului Sfint numita epicleza – din cadrul rugaciunilor Sfintei Liturghii pentru sfintirea darurilor – devine de prisos iar participarea credinciosilor inutila. Astfel de misse, pe linga caracterul pur teatral, aduc în sufletul credinciosilor golire duhovniceasca, le desacralizeaza fiinta mistica si produc dezbinare între minte si suflet, le rationalizeaza comportamentul, transformindu-i în rigoristi si îndreptatori de sine. Înlaturarea lucrarii treimice si subminarea puterii divine cu cea a persoanei prelatului, face ca Taina sa nu mai aiba nici o lucrare sfintitoare iar împartasania sa fie golita de orice sacralitate.
Un exemplu concret al conceptiei legaliste a mintuirii este felul cum se practica taina pocaintei de catre romano-catolici. „Pocainta si marturisirea se desfasoara ca un proces. Cel ce se spovedeste îsi spune pacatele, despartit de duhovnic si necunoscut de el (în binecunoscuta camaruta de lemn), primindu-si penitenta si iertarea. Asadar, nu exista legatura pastorala personala si partasire bisericeasca, ci o legatura legala si impersonala. Precumpaneste absolvirea legala a pacatosului, iar nu iertarea, întoarcerea si reasezarea sa în casa parinteasca (Biserica) si îmbratisarea parinteasca.”
Vorbind despre Botez, canoanele si tilcuirile Sfintilor Parinti sunt lamuritoare si intransigente, iar aplicarea lor cu acrivie de-a lungul vremii a tinut în trezvie constiinta ortodoxa a rominilor. Privind istoria bisericeasca observam ca odata cu schisma din 1054 au aparut si divergentele referitoare la cult si practicarea lui. Dupa scurte perioade de „reconcilieri” pina în 1439, totusi în 1756 patriarhii ortodocsi de Alexandria, Ierusalim, dar mai ales Chiril V al Constantinopolului au cerut oficial rebotezarea latinilor si a protestantilor în sinodul de la Istambul, în Rusia si Grecia s-a cerut acelasi lucru în 1667, iar Pidalionul de la Neamtu pecetluieste prin acestea:

Canonul 46 – „Episcopul, sau Presbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfa, a se caterisi poruncim. Ca ce conglasuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce parte Credinciosului cu necredinciosul? [Apost: 47, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartag: 1; Vasilie: 1, 20, 47, 2, Cartag: 6, 15]”
Canonul 47 – „Episcopul, sau Presbiterul pe cel ce are Botez dupa adevar, de-l va boteza din început, sau pe cel spurcat de catre cei necinstitori de Dumnezeu, de nu îl va boteza, sa se cateriseasca. Ca unul ce-si bate joc de Crucea, si de Moartea Domnului, si nu osebeste pe Ierei de catre minciunoierei. [Apost: 46, 68; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95, 84; Carhid: 1]”
Canonul 68 – „Daca vreun Episcop, sau Presbiter, sau Diacon ar primi a doua hirotonie de la oarecine, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonisit. Fara numai de ar dovedi, ca de la eretici are hirotonia. Ca cei ce de al unii ca acestia sunt botezati, sau hirotonisiti, nici credinciosi, nici Clerici este cu putinta a fi. [Apost: 46, 47; Sobor 1: 8; Sobor 2: 7; Sobor 6: 95; Cartagina: 57, 77, 101]”
Canonul 50 – „Daca vreun Episcop, sau Presbiter nu va savirsi trei afundari ale unei Taine, ci o afundare, care se da întru Moartea Domnului, sa se cateriseasca. Ca nu a zis Domnul întru Moartea mea botezati. ŤCi mergind, învatati pe toate neamurile, botezindu-i pe ei în Numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfintului Duhť [Matei 28: 19]. [Sobor 2: 7]”

În mod inexplicabil, poate datorita rugaciunilor savirsite la întrunirile ecumenice din ultima jumatate a secolului, rigorismul Sfintilor Parinti s-a mai înmuiat în practica actuala bisericeasca, ajungind pina la a recunoaste Botezul catolicilor prin stropire si a le face primirea în Biserica Ortodoxa doar prin ungerea cu Sfintul Mir si lepadarea verbala de papism, considerindu-se despre acestia ca fiind doar înselati în unele privinte neesentiale de credinta. Sa ne aducem aminte ca de-a lungul vremurilor, Biserica a dat dovada de o larga întelegere sau pogoramint, facut tocmai pentru îndreptarea si întoarcerea la dreapta credinta a ereticilor, dar de aici si pina la a recunoaste tainele ereticilor ca valide, abuzindu-se de iconomia si dragostea Bisericii – cea care nu se bucura de nedreptate ci se bucura de adevar – este o dovada clara de orbire duhovniceasca, data în vileag de însusi dumnezeiescul Hrisostom care zice: „Ca a iconomisi se cuvine unde nu se face calcare de lege”, iar tilcuirea Canonului 46 Apostolic din Pidalionul de la Neamt întareste: „Cu adevarat rea iconomie este aceasta, cind printr-însa, nici pe Latini putem ai întoarce, si noi calcam scumpatatea sfintitelor Canoane, si primim minciunobotezul ereticilor. Iar cum ca cu iconomie s-au facut închipuirea aceea, dintru aceasta este aratat, ca pina atunci rasaritenii botezau pe apusenii cei ce se întorceau. Precum o marturiseste aceasta localnicul Sobor cel din Laterano Romei, care s-a facut la anul de la Hristos 1215 ca zice acesta în Canonul 4 ca rasaritenii nu Liturghiseau, acolo, unde mai-nainte ar fi Liturghisit apusean, de nu ar fi facut mai-nainte apa sfinta, spre curatire. Si apoi zice, ca Rasaritenii al doilea boteza pe Apusenii cei ce veneau la Biserica Rasaritului, adica ca pe unii ce nu aveau botez sfint si Apostolesc. (Dodecavivlion a lui Dositei foaia 8, 24).”
Consideram pilduitoare si vrednice spre luare aminte doar marturiile Sf. Nicodim Aghioritul, Sfintul Ioan Iacob Hozevitul si ale lui Paisie Velicicovschi în a lamuri aceasta problema. În raspunsul catre Patriarhul Grigorie al V-lea al Constantinopolului, sfintul parinte Nicodim sfatuieste despre botezul unui calugar transilvanean „molipsit de întinaciunea latinilor” ce a fost botezat prin stropire, ca „sa fie botezat cu botezul Bisericii noastre de Rasarit” urmind apoi sa primeasca, dupa o duhovniceasca sfatuire, si Taina Calugariei . Se vede cit de mult se nesocotea în acea vreme botezul prin stropire si cum procedau sfintii cu dragoste de adevar. Profund cunoscator al canoanelor Bisericii, Sfintul Ioan Iacob nici macar nu primea a sta de vorba cu catolicii pina ce acestia nu se botezau , iar din timpul Cuviosului Paisie asa a ramas marturia: „Iara prea cuviosul asupra tuturor celor ce venea de supt stapinirea papii, savirsea aceasta mare taina a Botezului, fara de nici o împiedicare sau îndoire, ca pre o prea de nevoie, la mintuirea omului” , iar despre uniati: „Ca pentru alte rataciri si erezii rimlenesti, ce nu se cuvine de acum sa si mai vorbim ca si cu toate ereziile cele rimlenesti s-au amestecat si cu ele se unesc si uniatii, precum sufletul de trup. Si cum le va fi lor nadejde de mintuire? Nicidecum. Numai pentru Botez îti voi vorbi tie din Scripturi, fara de care nu poate avea nimeni nadejde de mintuire.”
Sa vedem însa indicatiile Catehismul Bisericii Catolice despre administrarea Botezului: „În caz de necesitate, orice persoana, chiar nebotezata, poate sa boteze daca are intentia ceruta. Intentia ceruta este sa vrea sa faca ceea ce face Biserica atunci cind boteaza si sa foloseasca formula baptisimala trinitara” (Cap. 1256) iar mai jos declara ca: „A lega eficacitatea numai de materializarea rugaciunilor sau semnelor sacramentale în afara dispozitiei interioare pe care acestea le pretind, înseamna a cadea în superstitie” (Cap. 2111).
„Zice înca si Dumnezeiescul Hrisostom (în voroava cea la început era cuvintul) „Nu te amageasca pe tine o ascultatorule adunarile ereticilor, ca au Botez dar nu luminare. Si se boteaza cu trupul, iar cu sufletul nu se lumineaza.” Ci si sfintul Leon în epistolia cea catre Nichita zice: „Nici un eretic da sfintenie prin taine.” Iar Ambrosie în cuvintul cel pentru cei ce se catehisesc, zice: „Botezul celor rau cinstitori de Dumnezeu, nu sfinteste.”
Abaterea dogmatica si canonica a retras latinilor Duhul Sfint, daca nu au Duhul Sfint nu au harul, iar daca nu au har nu au preotie, daca nu au preotie nu au Sfinte Taine, daca nu au Sfinte Taine nu au mintuire. Tocmai lipsa Duhului Celui Sfint si datator de viata face din tainele latinilor un teatru vrednic de plins, în care omul implora harul unui dumnezeu faurit dupa trebuintele si placul sau.
Totusi se vorbeste mult despre scrierile si vietile sfintilor catolici. Dar este de ajuns sa ai citeva viziuni cutremuratoare, sa radiezi de cuviosie si sa te supui papei, pentru a fi declarat sfint chiar înainte de moarte. Amintim doar de Toma d’Aquino (†1274) care în timpul somnului a fost pus la fiert în apa cu ulei si dupa o înselatoare lumina si stigmatizare, carnea s-a desprins de oase, acestea au fost declarate relicve sfinte, au fost puse în tuburi de aur dinainte pregatite si au fost raspindite la diverse abatii si catedrale . Cita deosebire de sfintii nostri ortodocsi, care nu conteneau în a-si vedea pacatele si a respinge orice slava vizionara. Este bine sa stim ca dupa schisma catolicii nu mai au sfinti, marturie raminind lipsa moastelor întregi. Pentru a putea pecetlui sirul minunilor dumnezeiesti facute pentru vadirea înselarii catolice, amintim numai prabusirea zidurilor Manastirii Xiropotamu din Muntele Athos la anul 1274, asupra nefericitilor ieromonahi ce amenintati fiind cu moartea au cutezat sa savirseasca în biserica manastirii liturghia latina. În fata încercarilor habsburgilor care stapineau Transilvania din 1688, pe la mijlocul veacului al XVIII-lea s-au ridicat împotriva unirii fortate cu Roma, nenumarati aparatori ai dreptei credinte ce au fost batuti, întemnitati, alungati si martirizati. Pomenim aici doar pe mucenicul Oprea (Miclaus) din Salistea Sibiului, preotul Moise Macinic din Sibiel, preotul Ioan din Gales, precum si ieromonahul Visarion Sarai, care prin puterea cuvintului a întarit credinta stramoseasca si a stirnit oprobiul ereticului episcop unit de atunci Inochentie Micu care scria: „La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la biserica, nu se serveste de preotii uniti, mortii si-i îngroapa fara prohod si fara mingiieri duhovnicesti, copii si-i boteaza prin femei batrine si se întimpla si alte pagube duhovnicesti de felul acesta.” Tot în aceeasi perioada s-a ridicat si ieromonahul Sofronie de la Cioara, care prin diferite scrisori, memorii si proclamatii a reusit ca la 18 februarie 1761 la Alba Iulia sa adune un „Sinod” ale carui hotariri a dat peste cap cei 60 de ani de robie pagina, zeci de sate lepadind uniatia. Drept urmare, Maria Tereza a împuternicit pe generalul Bukow a distruge cu tunurile cele aproximativ 200 de schituri si manastiri care existau pe atunci în Transilvania. În urma acestei barbarii, practic, n-a mai ramas nici urma de viata monahala ortodoxa, Biserica ducindu-si crucea prin codrii si munti. Lupta împotriva uniatilor catolici a dat de partea ortodocsilor marturisitori si mucenici si a demonstrat istoriei ca Ortodoxia iese biruitoare chiar si atunci cind toate altarele de piatra sunt pingarite si distruse, si ca Ortodoxia va ramine vesnica si lucratoare în altarele inimilor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.
Integrarea în Biserica Ortodoxa nu poate fi realizata prin Taine care se savirsesc în afara limitelor sale canonice. Mintuirea omului se realizeaza numai în Biserica, dar în acelasi timp nu putem sista lucrarea Bisericii, deci implicit a Duhului Sfint, numai la limitele canonice. Dar daca omul nu se încorporeaza în Trupul Bisericii, nu se împartaseste de Sfintele Taine si nu lucreaza virtutile, nu va avea parte de mintuire. „S-a observat din istoria Bisericii ca, în perioadele cind crestinii deveneau mai secularizati, s-au alcatuit si mai multe canoane, astfel ca poporul sa discearna nestatornicia sa duhovniceasca, sa deosebeasca binele de rau si sa fie calauzita pe calea spre mintuire. Gresita folosire a legii, prefacind-o din mijloc în scop, din leac în ideologie, este legalismul nesanatos care întemeiaza dreptatea fariseica si îndreptatirea de sine care nu mintuiesc pe om.”
Tocmai aici intervine diferenta. Daca acum o mie de ani s-a produs o ruptura în Biserica numita Schisma, astazi nu mai putem vorbi de acelasi lucru în biserica latina, deoarece aceasta, dimpreuna cu toti teologii si papii ce au urmat ruperii, au alunecat încet dar sigur spre erezie, ajungind astazi sa putem vorbi despre teologia si eclesiologia catolica ca despre un sistem filozofic si stil arhitectonic evoluat, în care omul prin Papa tine locul lui Dumnezeu pe pamint si tot el distribuie contribuabililor locuri în rai prin diverse indulgente si dispense . Daca în primii ani de dupa Schisma reprimirea latinilor în Biserica Ortodoxa se facea doar prin Mirungere – lucru pe deplin justificat deoarece atunci înca mai aveau Botezul Bisericii apostolice – astazi departarile dogmatice si abaterile canonice impun Bisericii Ortodoxe si clerului slujitor rebotezarea catolicilor, pentru a le deschide sufletul spre calea cea dreapta a mintuirii si a împiedica infuziunea de credinciosi hibrizi, de pseudo-ortodocsi mostenitori ai razvratirii si egoismului latin ce ar putea isca dihonie în sinul Bisericii. Se cuvine asadar a nu ne lasa purtati de facatorii de basme care cauta cu deadinsul a ne dovedi necesitatea unei depline reforme a teologiei în favoarea aplicarii studiului comparat istoric în sfera religiei, a emanciparii fata de autoritatea supranaturala a Bibliei si a admiterii principiului dezvoltarii dinamice a credintelor religioase – contra neschimbabilitatii dogmelor.
Catolicismul roman plecind de la aceasta idee, tinde tocmai la întemeierea unei împaratii universale, tinde la întemeierea acelei Civitas Dei, care sa uneasca toata omenirea într-un organism bisericesc cu un singur cap. Dar întrucit el pricepe crestinismul unilateral, aceasta tendinta fireasca si legitima a crestinismului a degenerat într-o tiranie cruda, împotriva careia se revolta simtul national. Pricepind crestinismul ca o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului testament, catolicismul roman la activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi avind dreptul sa înghita toate popoarele si statele.
Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se ridica împotriva celorlalte „biserici” prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocirmuieste spre adevar prin ascultarea apostoleasca.
Totdeauna unitatea Bisericii merge dimpreuna cu unitatea de credinta si pururea învatatura Mintuitorului viaza în învatatura Apostolilor si a Sfintilor Parinti. Niciodata întocmirile Bisericii nu vor fi perimate sau clasate drept ultra-rigoriste, niciodata Sinoadele ecumenice nu au contrazis sau exclus vreun canon formulat la Sinoadele anterioare, niciodata Sfinta Traditie nu va fi supusa revizuirii sau reînnoirii moderniste, niciodata nu ne vom aseza deasupra Bisericii prin împartasirea unor experiente personale ce contrazic experienta infailibila a Bisericii, niciodata nu vom reduce Biserica la vreo masura personala sau hotarire statala, caci atunci cind vom încuviinta cea mai mica dintre ereziile acestea atunci ne vom rupe de Trupul Bisericii si ne vom face hulitori ai Capului Ei, Mintuitorul si Domnul nostru Iisus Hristos.
Fata de toate aceste abateri de la învatatura Bisericii primare – adevarata Biserica ecumenica – Biserica Ortodoxa nu deznadajduieste si nutreste speranta ca pina la urma adevarul va triumfa, iar biserica romano-catolica va reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se elibereze ea însasi de greutatea apasatoare a inovatiilor sale dogmatice, cultice si disciplinare, întrucit aceste teorii dogmatice sunt cu totul straine de adevaratul duh al Evangheliei lui Hristos si continua sa împinga Apusul în bezna infailibilitatii mintii sale.

Schim. Paisia Mingiuc

Catolicismul in Ardeal si scandalul retrocedarilor

INAINTE DE HABSBURGI

Turcii au ocupat Transilvania in cea de-a doua jumatate a secolului XVI. In aceasta perioada, romanii din Transilvania trebuiau sa plateasca dari sultanului si cu aceasta musulmanii se multumeau. In ceea ce priveste religia erau lasati sa-si practice credinta, avand in Ardeal chiar si episcopi ortodocsi, cum era si Episcopul Efrem de Oradea. Locuitorii acestor tinuturi aveau bisericile lor, preotii lor si episcopii lor. Singurii care atentau la viata lor religioasa erau principii calvini. Calvinii erau desprinsi din catolicii maghiari ca urmare a reformelor religioase ale lui Luther si Calvin. Acestia incercau diferite forme de a-i atrage pe romani la religia lor, dar, de cele mai multe ori, acestea se dovedeau zadarnice. In aceasta perioada intre romani si celelalte confesiuni situatia religioasa era destul de toleranta, aceasta si datorita faptului ca in structurile politice ale comunitatilor erau si romani. In multe cazuri, organizarea administrativa diferea in functie de zona. Spre o buna intelegere intre confesiunile existente, in aceasta parte a tariii exista si o invoiala: cel ce va supara pe altul, va plati o suta de florini. Despre aceasta invoiala se vorbeste si in actul din 26 iulie 1712 pe care oradenii Szatmari Paul si Horvath Samuil il duc la Viena cerand pastrarea pacii [1].
Dupa cucerirea Transilvaniei de catre habsburgi in 1699, romanii au intrat sub o noua stapanire care atenta nu numai la bogatiile ci si la credinta acestora. In timpul ocupatiei otomane, catolicismul pierduse multi credinciosi, foarte multi dintre ei acceptand reforma. Din acest motiv, Casa de Habsburg fiind de religie catolica, impreuna cu Papa, a pus la cale un plan de recuperare al numarului de credinciosi. Cum la cei pierduti prin reforma nu aveau nici un succes incercau printre romanii care, pe atunci, erau in totalitate ortodocsi. Prin aceasta, imparatii habsburgi cautau si sustinatori pentru imparatie, pentru ca in Transilvania majoritatea erau romani ortodocsi si multi maghiari reformati care erau o piedica in actiunile noilor stapanitori.

SUB HABSBURGI

Odata cu supunerea politica a Transilvaniei, Imperiului Habsburgic, Biserica romaneasca din Ardeal sufera mari schimbari. Acestia, profitand de conjuncturile politice ale vremii isi pun episcop in scaunul mitropolitan ortodox de la Alba Iulia in persoana lui Atanasie Anghel, ca apoi, odata ajuns in scaun, sa desfiinteze ierarhia bisericeasca existenta, infiintand in locul ei o alta organizare bisericeasca supusa papalitatii [2]. Odata cu supunerea organizarii administrative bisericesti se urmarea si schimbarea treptata si pe neobservate a invataturii de credinta, incercandu-se introducerea in dogme a ereziilor catolicesti ca: infailibilitatea si primatul papei, Filioque, azima, purgatoriul, imaculata conceptie, s.a.. Pentru a realiza mai usor trecerea la catolicism au pastrat vesmintele preotesti si slujbele ca in Biserica Ortodoxa modificand, in schimb, invatatura de credinta, dogmele [3].
Luptele in plan religios erau zadarnice cu toate ca, la cererea ierarhiei catolice, cartile de cult ortodoxe erau interzise chiar prin ordine scrise ale imparatilor. Marile lupte se duceau pe taram lumesc, adica: proprietati, putere politica, diversiuni, oferire de ranguri, scutiri de dari, defaimarea si inrobirea preotilor ortodocsi, oferirea de produse si bani, etc.. La 17 august 1716 se anuleaza actul de toleranta dintre confesiuni si se da putere deplina catolicismului, iar episcopului catolic de Oradea i se ofera functia de prefect al judetului. In calitate de stapan feudal, episcopul catolic impunea o economie avantajoasa lui dar si in detrimentul ortodoxiei. Fiecare iobag avea obligatia sa munceasca pentru stapan (prefectul) 12 zile pe an ca rob, sa achite bani, sa plateasca djma in oi, iezi, miere, oua, branza, legume, fructe, cereale sau alte produse taranesti. In loc de produse se putea plati si in bani. Aceasta plata a obligatiilor in bani, aducea episopului feudal un venit anual de 13 000 de florini, ceea ce reprezenta o suma foarte mare in acele vremuri. Pe langa aceasta, episcopul mai avea si intinsele domenii in paduri si pasuni [4].
Mai are rost sa ne punem intrebarea cum s-a construit catedrala unita din Oradea sau alte biserici? Sau cladirile liceului din Beius care astazi poarta numele unia dintre stapanii feudali ai acelor timpuri – Samuil Vulcan, sau palatul episcopal in care pana nu demult se adapostea focarul de cultura al Judetului Bihor – Biblioteca Judeteana, si ale cladiri pe care astazi cu nerusinare le revendica? Daca n-ar fi fost iobagii romani care sa munceasca si sa plateasca bani episcopului feudal s-ar mai fi realizat toate acestea? Luati aminte domnilor politicieni si judecatori: adevaratii ctitori ai acelor biserici si cladiri pentru care se face atata scandal sunt iobagii. Stapanii de atunci s-au facut proprietari peste ele la fel ca voi, stapanii de astazi, in acte, nu cu truda.

PENTRU „BINELE” NEAMULUI

Procesul de „educatie” si „culturalizare” a romanilor ardeleni nu se ducea doar prin scoli si prin construirea de biserici. Dupa ce episcopii feudali isi intra deplin in „drepturi”, incep marile constructii bisericesti: „Sfantul Ladislau” – piata Victoriei (1720-1723), biserica din strada Roman Ciorogariu si palatul (1739 – mijlocul sec XVIII), complexul manastiresc de la Sanmartin (sec. XVIII), biserica din bulevardul Republicii (1732-1749), palatul episcopal si catedrala (1762-1777) in care se adaposteau insemnate valori culturale deoarece inainte de a fi retrocedate, acolo isi desfasura activitatea in conditii normale Muzeul Tarii Crisurilor, scoli, spitale, manastiri, biserici, etc… [5].
Intr-un document gasit la arhivele statului din Oradea, de cercetatorul Stefan Tasiedean, este specificata atitudinea stapanitorilor fata de iobagii care munceau pe domeniile lor: „in 1732 s-a hotarat ridicarea catedralei romano-catolice din Oradea. Materialul l-au adus din partile Vascaului. Singurele scrisorile din arhivul comitatului pot spune, cati romani schingiuiti, cate vieti de om au deplans construirea catedralei numite. Sa porti piatra din Vascau la Oradea ani de-a randul, intre lovituri de zbiciuiri, daca boii iti stau in mijlocul drumului, ori daca unul sau altul s-a rasturnat de oboseala ori chiar a si pierit, sa fii aruncat in temnita daca nu ai sosit la termenul fixat de „jupanul Ispan”, toate sunt lucruri ce numai bucurie, numai voie buna nu produc. Suferinte de felul acesta a inmuiat doina romanului bihorean… Apoi inca atata nu e destul, trebuie sa dea domnului zeciuieli, none, cvarte, treizeceli, zile de lucru, taler vladicului, bir popii, bir diacului, cand la adica nici malai pe masa nu este” [6].
De remarcat ca Palatul (fostul muzeu), sirul canonicilor, catedrala si celelalte constructii ale timpului erau imprejmuite cu un zid de piatra gros de aproximattiv 75 cm si inalt de 2 metri, imposibil de escaladat. De ce si de cine se temeau? Aveau de cine… In aceste conditii Episcopia Catolica si-a intins proprietatile in intregul Bihor transformand populatia romaneasca in iobagi si odata cu intarirea politica si militara a desfasurat o intensa campanie prozelitista in vederea catolicizarii romanilor. In acest scop, in 1713, episcopul ortodox Petru Hristofor [7], care avea resedinta in Velenta a fost alungat din Ardeal iar romanii isi hirotoneau preoti (in ascuns) la episcopul ortodox sarb din Arad pentru ca era de „aceeasi lege” – Legea Ierusalimului [8]. In lipsa unui scaun episcopal ortodox la Oradea a ramas un consistoriu care era un puternic centru romanesc in zona. Astfel romanii de aici au rezistat si catolicizarii si maghiarizarii dar si unor intentii de sarbizare ce au aparut ulterior.
Vazand episcopul catolic ca nici asa nu-si atinge „nobilul” sau tel, a infiintat in Oradea o episcopie a romanilor uniti cu Roma punand in fruntea ei persoane de nationalitate romana dar care sa fie subordonata Episcoiei Catolice Maghiare prin care se ducea o intensa campanie de deznationalizare prin scoli si biserica. Astfel se desfiintau scolile ortodoxe existente inca din secolele XVI-XVII si in locul lor se infiintau scoli catolice. In scolile „ctitorite” de iobagii romani se facea o educatie a generatiilor tinere straina de nemul si invatatura limbii romane. Asa se explica faptul ca in anul 1832, la gimnaziul infiintat in Beius in timpul episcopului unit Samuil Vulcan la clasele 1-4 nu se preda limba romana asa precum se facea in scolile ortodoxe, dar in schimb se preda religie catolica si istoria Ungariei ca materii obligatorii [9].
Urmasul lui Samuil Vulcan in scaunul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, Vasile Erdely, in circulara din 11 mai 1848 (care se afla si azi in arhivele Episcopiei), ii indeamna pe credinciosi: „Sa multumim generozitatii nobilei natiuni maghiare, convinsi fiind ca maghiarii si romanii sunt fratii cei mai buni. Deci, sa ne nazuim a ne iubi reciproc si a le invata limba, cum si ei bucurosi o invata pe a noastra… (indemnandu-i totodata sa participe alaturi de maghiari la evenimentele din 1848, vestind cu bucurie ca prin legile votate in Dieta): a sosit pentru toti mult dorita zi a libertatii prin care, sub ocarmuirea unui guvern maghiar independent si responsabil si sub domnia unui rege constitutional, poporul roman a ajuns la libertatea si egalitatea de care sunt vrednici toti, ca niste fiinte zidite dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar aceasta in mod firesc ne indatoreaza sa fim recunoscatori si devotati patriei maghiare dulci si binecuvantate de Dumnezeu) [10].

CATOLICI SAU ROMANI?

Intensa propaganda catolicizanta dusa in zilele noastre de catre unii „intelectuali” si reporteri radio-TV sau ziaristi catolici dusa prin mass-media romaneasca si internationala nu aminteste si nici nu va aminti despre aceste lucruri si chiar vor sustine in continuare caracterul de suprafata al catolicismului in Romania si anume „rolul sau creator spre binele (?) neamului” asa precum incerca sa o faca si in perioada interbelica. Despre aceasta D. Staniloae marturiseste: „Devenise un obicei al statului major catolicizant al Bisericii Unite sa justifice existenta acestei Biserici si sa-si acopere actiunea catolicizanta, prin provocarea la scolile ei, prin care ar fi reprezentat prin excelenta Biserica Culturii in viata poporului nostru. Si facand sa sune mereu aceasta fraza la urechea oamenilor, ajunsesera si multi romani ortodocsi sa o creada” [11].
Cand „fratii” (?) uniti sunt intrebati de ce in scolle lor, in perioada stapanirii Austro-Ungare se preda in limba maghiara ne raspund ca asa au fost vremurile sau diferite motive. Le amintim ca in aceleasi vremuri, cu conditii mult mai grele in scolile ortodoxe se preda doar in limba romana in intregul Ardeal.
Inainte de a se da decretul prin care comunismul desfiinta cultul greco-catolic, la 21 octombrie 1948, majoritatea preotilor si credinciosilor uniti au revenit de bunavoie la vechea credinta romaneasca dar unii preoti, episcopi sau calugari greco-catolici au refuzat orice propunere in acest sens, ba mai mult au cerut ca ritualurile religioase sa li se faca de catre preotii catolici maghiari.
Intr-un referat al parintelui Arsenie Boca inaintat Patriarhiei Romane de la Bucuresti la 1 februarie 1949 se mentioneaza ca un grup de calugarite greco-catolice din Cluj refuzau orice slujba din partea preotilor romani deoarece erau ortodocsi, preferandu-i pe cei romano-catolici care slujeau in maghiara si latina, cum a fost si cazul la inmormantarea unei surori din obstea lor, spunandu-i parintelui Arsenie: „dar noi am fost sub ocupatie (sub austro-ungaria, nn.) bune romance, si suntem; lucram si ne rugam pentru neamul acesta” [12].
Fostul episcop unit Iuliu Hossu a refuzat sa intre intr-o biserica ortodoxa considerand-o spurcata. In cartea „7 dimineti” (ed. Anastasia) la pag. 66-67, un fost detinut politic, parintele Dumitru Staniloae, spune: „Lupta catolicismului n-a avut o baza spirituala, crestina, asa cum a fost cea din Rusia sau cea de la noi. Ne acuza Todea ca suntem Biserica tradatoare. Doua mii de preoti ortodocsi au stat in inchisoare. Eu am fost in inchisoare si n-am vazut nici un preot unit. Toti s-au facut ortodocsi sau au intrat in diferite intreprinderi in care faceau pe turnatorii. Au fost si doi-trei episcopi, asa cum a fost Hossu, care a fost la manastirea Caldarusani; nu l-am vazut in inchisoare. Se plimba in jurul bisricii in timpul Liturghiei, fara sa intre inauntru. Si a lasat sa fie inmormantat de un episcop catolic ungur. Unde a fost atunci lupta lor?…”
Din cele prezentate mai sus si din multe altele e usor de tras concluzia ca romanii care au studiat in scolile de la Viena, Roma, Budapesta au devenit intai catolici si apoi romani, sau mai bine zis buni catolici dar nu si buni romani. Si totusi cum ramane cu expresiile: „toti avem acelasi Dumnezeu” sau „biserici surori” si alte astfel de lozinci mult mediatizate in tarile ortodoxe?

[1] Titus Rosu, „Constitutia Nationala la romani”, p. 34, aflata in manuscris in biblioteca Protopopiatului Beius
[2] N. Iorga, Istoria Bisericii Romane, vol. 2, Bucuresti, 1930, p. 31-35
[3] Gheorghe Ciuhandu, Dezbinarea religioasa a romanilor din Ardeal, cap. 2, Arad, 1927
[4] Dan Ispas, Neam si lege romaneasca in Tara Beiusului, ed. Buna Vestire, Beius, 1999, pg. 137-227
[5] Titus Rosu, op. cit., p. 34-35
[6] „Cultura Crestina” din Blaj, 1915, pg 292
[7] urmasul in scaunul episcopal ortodox al PS Efrem era Petru Hristofor, totodata si ultimul episcop de Oradea pana la reinfiintarea acestui scaun de dupa 1918
[8] Titus Rosu, op. cit., pag 35
[9] Dan Ispas, op. cit., pg. 222
[10] P.S. Petroniu Florea, „Alesii lui Dumnezeu”, ed. Episcop Nicolae Popovici, Oradea 2005, pag. 187
[11] Dumitru Staniloae, Uniatismul din Transilvania, incercarea de dezmembrare a poporului roman, Bucuresti, 1973, pag. 180
[12] P.S. Dr. Ambrozie Sinaitul in Legea Romaneasca nr. 3/2005, pag. 22

SCOPUL UNIATISMULUI IN ARDEAL

„Aducem tributul recunostintei noastre omagiale inaltului Tron al Regilor apostolici ai Ungariei si Austriei, Casei Domnitoare de Habsburg, de a carei protectiune puternica s-a bucurat Biserica noastra de la primele inceputuri ale sfintei uniri pana in ziua de astazi.” [1]

LUPUL CU BLANA DE OAIE…

Se stie ca, in urma cu cateva veacuri, pentru fidelitatea ei fata de stapanitorii straini, Biserica Greco-Catolica a primit in Transilvania multe beneficii, atat materiale, cat si legislative, dar si indrumarile logistice de care aveau nevoie pentru atingerea scopului. Astfel, imparatii habsburgi si guvernul de la Pesta aveau in ierarhii uniti o eficienta „mana de ajutor”, deoarece, ei fiind de nationalitate romana, ii puteau atrage mai usor pe romani, prin religie, sub jurisdictia lor, rupandu-i astfel de vechea Biserica romanesaca, cea ortodoxa, prin care romanii din Transilvania se simteau uniti cu romanii de peste Carpati [2]. Lipsa autonomiei Bisericii Greco-Catolice din Transilvania era asigurata de catre stapanitori prin „atarnarea” ei de Arhiepiscopia Catolica Maghiara de Esztergom, avand intotdeauna un iezuit care controla activitatea fiecarui ierarh unit si care, in eparhia pe care o pastorea, avea mai multa autoritate decat episcopul [3]. Asa se explica lupta fatisa a ierarhiei unite din Transilvania fata de Biserica Ortodoxa. Aceasta se vede si din scrisoarea secreta primita de episcopul catolic Samuil Vulcan la 5 decembrie 1815, prin care Curtea de la Viena ii cere sa caute o persoana de nationalitate romana, prin care sa supuna Episcopia Ortodoxa de la Arad:
„Iubite Episcop Vulcan!
Avand tot interesul, sa promovez prin toate mijloacele posibile unirea printre romani si afland Eu ocaziunea potrivita spre acest scop indeplinirea episcopiei din Arad, sa-mi propui, cu observarea celei mai desavarsite discretiuni si dupa ce vei fi luat informatiuni, cativa indivizi si fruntasii clerului acelei sau a altor eparhii neunite (ortodoxe nn.) de la cari s-ar putea astepta, ca dupa obtinerea episcopiei sa treaca la unire si cari ar avea destula vaza si ar fi in stare sa o propage si in clerul si poporul din dieceza lor. Totodata in curand sa-mi inaintezi o opiniune bine cumpanita despre toate mijloacele prin cari s-ar putea promova unirea si in Ungaria” [4].
Raspunsul lui Vulcan a fost ca cel mai de folos pentru cele cerute de imparat, era fostul cancelarist al judetului Bichis, Moise Nicoara, „fiindca vorbeste mai multe limbi si e favorabil unirii” [5]. De asemenea s-a realizat si unirea cu Roma a romanilor din Ungaria ceea ce azi a dus la maghiarizarea prin catolicizare a romanilor din actuala Ungarie.
Cand se intampla sa moara vreun episcop sau mitropolit ortodox din Ardeal, stapanitorii austro-ungari incercau de fiecare data sa il inlocuiasca cu unul favorabil lor, dar rezistenta romanilor era destul de mare incat aceste incercari se dovedeau zadarnice. Totusi, in anul 1916, dupa moartea batranului mitropolit ortodox Ioan Metianu (1898-1916), cu sprijinul Bisericilor slujitoare politicii maghiarizante, guvernul de la Budapesta a reusit sa instaleze in scaunul mitropolitan de la Sibiu pe fostul preot vicar de la Oradea-Mare, Vasile Mangra (1916-1918) care plati aceasta functie prin tradarea fata de Biserica si neamul sau. Acesta, asemenea lui Atanasie Anghel si Moise Nicoara, nu era altceva decat lupul pus de paza la oi. Biserica Ortodoxa prin preotii si credinciosii ei sprijiniti si de ierarhii din Moldova si Munteania a reusit sa treaca cu bine si peste acest moment de grea incercare. Pe drept contestatul V. Mangra moare in conditii stranii si plin de remuscari intre protectorii sai, la doi ani dupa instalarea sa [6].

…UNEALTA STRAINILOR

Vedem, asadar, in zilele noastre, o lupta acerba a minoritatii greco-catolice din Transilvania prin care acestia cer fostele averi primite de la imparatii habsburgi, precum si padurile si pasunile din jurul Beiusului. Imparateasa Maria Tereza, in 1870, in scopul sustinerii catolicizarii romanilor prin „sfanta (?) unire” cu Roma, da Episcopiei Greco-Catolice 136 000 jugare de padure in jurul Beiusului, precum si alte terenuri trecute abuziv in proprietatea aceleiasi institutii [7].
Aceasta unire cu Roma, prin ruperea de Biserica veche romaneasca, cea ortodoxa, pentru romani insemna si izolarea fata de fratii lor de peste Carpati, care, pe plan cultural se facea prin interzicerea cartilor ortodoxe aduse din Moldova si Muntenia si tiparirea in schimbul acestora a altor carti, tot in limba romana, dar cu invataturi straine pe care o numeau „dezvoltare culturala”.
Vrednica de amintit, in acest sens, este si marturia Papei Pius XI la anul 1926, care, in fata a 1300 de pelerini maghiari spunea: „Am vazut intotdeauna in multii pelerini unguri cari au fost aici, pe fii tarii Mariei Tereza, pe fii regelui Stefan cel Sfant, pe urmasii Sfantului Emeric si pe nepotii regelui Ladislau cel Sfant… Binecuvintez pe toti acei tineri, care in importanta epoca a redesteptarii, in scumpii ani ai innoirii sufletesti se grupeaza in jurul acestui steag, pentru ca sa duca la biruinta constiinta nationala si adevarata religiozitate si sa faca Ungaria din nou mare si fericita” [8]. In acelasi an, la Budapesta, baronul Dr. A Vecsey, mana dreapta a episcopului catolic de Alba Iulia facea urmatoarele afirmatii: „Romania a rapit mult pamant unguresc. Statul Roman se teme de Biserica Catolica… Averile bisericesti le-a confiscat deja. Se teme de fiecare ungur, dar mai ales de ungurii catolici, deoarece simte prin instinct ca catolicismul este sprijinul cel mai puternic al maghiarimii” (Ibidem.).
In atingerea scopurilor revizioniste, la anul 1912 ia fiinta in Ungaria „Episcopia Greco-Catolica de Hajdudorog”, care se intindea si peste o insemnata parte din Transilvania. Publicatia „Pesti Hirlap” din 24 septembrie 1935, relateaza unele aspecte ale asociatiei generale a greco-catolicilor din Ungaria printre care si urmatoarele: „Greco-catolicismul maghiar indeplineste o mare misiune. Prin el ne intindem bratele spre fratii rupti de la sanul nostri si ii atragem spre noi. Greco-catolicii unguri savarsesc prin miscarea revizionista o opera de pioni… care poate face mari servicii patriei prin asimilarea nemaghiarilor de lege greco-catolica in cazul ca se va intampla reviziunea” [9].

EXTINDEREA IMPERIULUI PAPAL

In sprijinul repetarii hotiei nationale si spirituale a carei unealta de veacuri a fost uniatismul, vin si unele autoritati politice maghiare, dar mai ales legile internationale ale marilor puteri de influenta. Dupa 1989, Uniunea Europeana insista asupra autoritatilor de la Bucuresti sa rezolve favorabil cererile Bisericii Greco-Catolice din Transilvania. Astfel, in 1994, vazand ca aceasta se tot amana, un inalt parlamentar al Consiliului Europei insista cu o intrebare obsesiva adresata presedintelui Romaniei, domnul Ion Iliescu, privind modul de rezolvare a retrocedarii bunurilor mobile si imobile de catre Biserica Ortodoxa Romana catre Biserica Greco-Catolica. Un rol important fata de aceasta vasta si complexa actiune oficiala si neoficiala a autoritatilor maghiare l-a avut si continua sa-l aiba Episcopia Greco-Catolica de Hajdudorog, considerata ca fiind centrul spiritual si confesional al tuturor greco-catolicilor din Transilvania, urmarindu-se cu perseverenta ca acest „centru” sa fie reactivat de Curia Papala pentru a avea jurisdictie canonica asupra acestor teritorii romanesti [10]. Acest lucru s-a mai intamplat in Romania anilor 1929, prin intocmirea Concordatului dintre Vatican si guvernul de la Bucuresti, semnat de Vasile Goldis si Iuliu Maniu [11]. Prin acest document, Vaticanul devine stat in stat, care pe parcurs, s-a transformat in stat impotriva statului. Numirea episcopilor devine un drept al papei caruia ii jurau sa propage catlolicismul prin toate mijloacele, fara a datora un juramant statului roman. Ordine calugaresti straine, maghiare, scoase de sub orice control al statului, cu scoli avand drept de publicitate, platite de Statul Roman, dar sub jurisdictia episcopilor catolici si multe altele care au adus numeroase prejudicii Romaniei [12].
Fostul deputat Stefan Mates, in 1924, facea publica afirmatia unui lider catolic maghiar, care, adresandu-se unor confrati, spunea: „Nu fiti ingrijorati caci noi suntem oameni cu experienta si diplomati… Norocul nostru e faptul ca la Bucuresti nimeni nu e lamurit asupra rostului Bisericii Catolice, iar cuvantul romanilor ardeleni nu e prea luat in seama, intre guvern si opozitie nu e nici o intelegere ci dusmanie feroce. Unii se ocupa cu intarirea materiala a partidului, iar ceilalti vor rasturnarea Guvernului. Chestii, fie chiar nationale, nu sunt, care sa-i poata uni pe acestia, si e spre binele nostru… Am intervenit la Papa, ca atunci cand problema catolicilor va fi mai acuta, nuntiul papal sa inceapa tratativele cu Guvernul Roman pentru Concordat, si faptul acesta, va usura situatia noastra foarte mult. Unde mai puneti ca „fratii” romani uniti ne dau tot sprijinul prin arhiereii lor, ca Biserica noastra sa nu fie infranta, caci aceasta ar insemna si micsorarea rostului lor in Statul roman. Rezervam cel mai puternic argument, daca imprejurarile si oamenii amintiti nu ne vor putea ajuta cum dorim. Nu uitati ca traim intr-o tara orientala, unde banul are puterea suprema. Noi vom jertfi daca trebuie zeci de milioane, pentru a salva situatia materiala si culturala a Bisericii noastre, care e insasi mantuirea poporului maghiar de aici si pot sa va asigur, ca izbanda noastra va fi deplina” [13]. Acelasi lucru, se pare ca se incearca si in zilele noastre. O ordonanta, o hotarare, o lege sau alte forme politico-juridice vin incet si sigur spre folosul puterii de influenta a Vaticanului si, odata cu aceasta, a altor cercuri de interese straine.
Si totusi: care e scopul reinfiintarii a asa multor episcopii si parohii greco-catolice, acum, in aceste vremuri de libertate religioasa, mai ales acolo unde nu e preot, ci doar cativa credinciosi, si aceia cu greu adunati?
Cu tot respectul fata de cei de alte credinte, si toleranta merge pana la un punct. Aici e vorba, oameni buni, si mai ales dumneavoastra domnilor judecatori si politicieni, de o chestiune nationala si nu de culte. Atata doar ca atunci, la 1700, in loc de judecatori se foloseau tunurile.

[1] fragment din hotararile conciliului greco-catolic din Ardeal, intrunit pentru a treia oara la Blaj, in anul 1900
[2] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti, 1995, vol. I si II
[3] IPS Nicolae Corneanu, Biserica romaneasca din N-V tarii in timpul prigoanei horthiste, ed. IBMBOR, 1986, pag. XXVII
[4] Monografia Crisanei, Oradea 1936; Istoria bisericeasca a romanilor bihoreni, Stefan Lupsa, Oradea 1935, pag. 127-128
[5] Monografia Crisanei, Oradea 1936; Istoria bisericeasca a romanilor bihoreni, Stefan Lupsa, Oradea 1935, pag. 127-128
[6] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, vol. II, Bucuresti 1930, pag. 286, 303
[7] Stefan Lupsa, op. cit., pag 45-46, 95-124 si Monografia Crisanei
[8] Legea Romaneasca, nr 22, pag. 193-194
[9] Legea Romaneasca, nr. 20, pag. 177, anul 1935
[10] E. Stefanescu in Politica din 22 octombrie 1944, pag. 3
[11] Iuliu Manu, greco-catolic, a fost inainte de 1918 ofiter in armata Austro-Ungara iar dupa eliberarea Transilvaniei a ocupat functii importante in conducerea Statului Roman. Necesar de mentionat faptul ca membrii guvernului de la Bucuresti din perioada semnarii concordatului erau in majoritate catolici
[12] Pr. Petru Ciuhandru, Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica in fata neamului, Ed. Buna Vestire, Beius, 1994, pag. 25-26
[13] Legea Romaneasca, nr. 30, pag. 7, anul 1924

VESNICA PROBLEMA…

Problema retrocedarilor bunurilor bisericesti devine tot mai mult discutata si mai plina de interes pentru unele cercuri, mai mult sau mai putin interesate. Ziare ca „Jurnalul Bihorean”, „Realitatea Bihoreana” si alte surse laice de informare sustin o intensa campanie de propaganda catolicizanta. Astfel in ziarul „Realitatea Bihoreana” din 8 aprilie 2005, pagina 8, apare un articol calomniator la adresa Bisericii Ortodoxe in incheierea caruia se spune: „Conducatorii Bisericii Ortodoxe Romane nu au invatat nimic din exemplul oferit de papa”. In acelasi articol se mai spune ca vizita Papei Ioan Paul al II-lea nu a avut nici un efect in ceea ce priveste relatiile dintre ortodocsi si uniati, considerandu-i pe ortodocsi rautaciosi, deoarece nu accepta slujbele alternative in aceeasi biserica. Ne punem intrebarea: Care a fost scopul vizitei papei in Romania si ce exemplu a avut de oferit? … Un exemplu „crestinesc” ar putea fi si intretinerea scandalului din Transilvania prin ierarhia unita atunci cand, cu agresivitate fata de Biserica romaneasca, recurg la falsuri istorice si pretentii exagerate… Cu toate ca autorul articolului sus amintit nu-si da numele, banuim ca este unul din grupul de ziaristi greco-catolici de la ziarul „Realitatea Bihoreana”.
Biserica Ortodoxa a incercat in repetate randuri sa mentina o relatie normala si civilizata in dalogul cu Biserica Greco-Catolica, dar eforturile au fost zadarnice. Atat bisericile construite din fonduri proprii, cat si cele smulse cu forta de la credinciosii ortodocsi (sec. XVIII-XIX), constituie motivul de scandal al uniatilor cu toate ca Biserica Greco-Catolica poseda azi suficiente spatii de rugaciune si chiar mai mult decat le trebuie celor 19.548 (sub 1%) de credinciosi pe care ii are in Transilvania, potrivit recensamantului din anul 2002. De la restituirea celor neceare pe care Biserica Ortodoxa le-a oferit in urma dialogurilor purtate, Biserica Greco-Catolica solicita restituirea integrala prin justitie cerand Statului Roman retrocedarea in intregime a tuturor bunurilor avute in perioada stapanirii austro-ungare. Astfel, s-a ajuns ca in momentul de fata multe parohii si manastiri ortodoxe din Transilvania sa fie actionate in instanta de catre Biserica Greco-Catolica. Situatia este cu atat mai regretabila cu cat unii ierarhi si preoti greco-catolici refuza sa coopereze in dialogul local si sa dezamorseze conflictele create. Au existat pana in prezent asa zisele negocieri in care uniatii puneau conditii, iar ortodocsii nu le acceptau pentru ca nu poti da o biserica de la sute de credinciosi ortodocsi unui grup de cativa greco-catolici. Aceasta ar insemna o nedreptatire a credinciosilor Bisericii Ortodoxe.
Se pare ca pana in prezent dialogul interconfesional nu a reusit sa vindece ranile deschise dupa 1700 si la 1948.

TRADAREA LA NIVEL INALT

Daca tot trambitam ideea de democratie atunci, corect ar fi sa tinem seama si de vointa majoritatii si nu doar de cercurile politice straine care dicteaza legi si ordonante intr-un stat care pretinde ca e independent.
Santajele si amenintarile nu lipsesc nici de la discutiile interconfesionale, partea greco-catolica optand mereu pentru discutii cu usile inchise sau justitie. Pana in prezent nu cunoastem sa fi existat vreo dezbatere publica referitoare la problema bunurilor materiale ale celor doua Biserici. Aceasta ne-ar fi ajutat sa cunoastem mai bine cum se pune problema in aceste situatii cand, corect ar fi sa se tina seama si de parerea credinciosilor. Mai mult chiar, in ciuda falselor laude pe care singura si le insuseste, ca ar lupta pentru binele si interesele poporului roman, Biserica Catolica de rit bizantin (Greco-Catolica) isi implineste astazi menirea pe care dintru inceput si-a asumat-o: aceea de a-i dezbina pe romanii din Ardeal si de a-i face, ca in numele unirii sa se urasca unii pe altii.
Din pacate, Statul Roman nu tine seama de felul in care Biserica Greco-Catolica a intrat in posesia multor imobile din Transilvania, ci insista doar pe un fragment al istoriei: 1948.
Statul roman nu este capabil sa rezolve aceasta problema atata timp cat directivele in acest sens se dau din strainatate, cat in fruntea guvernului roman si in unele ministere sunt persoane direct interesate sa sustina politica de catolicizare a Romaniei, cum este cazul premierului Calin Popescu Tariceanu, a Ministrului Justitiei Monica Macovei si altii de credinta catolica si protestanta. O instanta judecatoreasca, o lege sau o ordonanta nu poate fi in masura sa serveasca intereselor majoritatii deoarece acestea se fac dupa interesele personale sau ale marelor puteri politice ale lumii care, dupa cum se cunoaste, este condusa de oameni fara Dumnezeu.
Se vede clar ca sub masca religioasa se ascunde o problema nationala, antiromaneasca, la care inalta clasa politica isi da concursul fara menajamente. Azi nu mai e nevoie de sabii si tunurile generalului A. Bucow, ci in acest sens se folosesc cu succes intrumentele statului dintre care si justitia. Ordonanta 64/2004 data de fostul premier Adrian Nastase este pusa in aplicare la multe dintre procesele pe rol chiar daca ea a fost respinsa de Senatul Romaniei, fiind retrimisa la comisii. Etapa cu etapa, in mod sistematic, prin legi si ordonante, nu mai e nevoie de semnarea unui nou concordat (ca in 1927), aceasta facandu-se, ca de obicei, de cozile de topor, lepadaturile neamului, cu sau fara sutana.

VARIANTA CF-URILOR…

Ne intrebam in 1990: „care este scopul reinfiintarii Bisericii Greco-Catolice din Transilvania si investirea de catre papa Ioan Paul al II-lea a unor episcopi catolici in cautare de credinciosi?” La inceput am crezut cu totii ca e vorba doar de o simpla formatiune religioasa lipsita de interes politic strain si chiar anti-romanesc, chiar daca la suprafata vorbele sunt dulci. Treptat, lucrurile incep sa iasa singure la iveala.
Biserica Greco-Catolica sustine intens ca in problema proprietatilor sa se tina seama doar de CF-urile vechi, inainte de 1948 si facute in timpul stapanirii Imperiului Austro-Ungar in Ardeal. Aceste CF-uri nu sunt facute de Statul Roman si nici dupa legile Statului Roman. In arhivele cartilor funciare ale tribunalelor in cauza gasim ca proprietara a unor imobile Biserica Greco-Catolica pusa in posesie prin „expropriere” de la taranul cutare sau de la alti fosti proprietari. In alte CF-uri figureaza ca proprietari prin „posesie faptica” sau „donatie din partea Imparatului Iosif al II-lea”. Nu gasim insa nici un document de „vanzare-cumparare” (de la fostii proprietari) prin care Biserica Greco-Catolica sa intre in posesia padurilor si imobilelor dintre cele ce azi, fara rusine, le revendica. Cert este ca nici iezuitii si nici franciscanii, cand au venit in Ardeal, nu au adus cu ei pamant de la Vatican sau de la Viena si nici nu au cumparat (sau primit de buna voie) pamanturile de la taranii deveniti ulterior iobagi pe mosiile ierarhilor greco-catolici.
Iata, deci, de ce Biserica Greco-Catolica si unii domni politicieni catolici si „necatolici’ sustin varianta in care sa se tina seama doar de CF-uri. Astfel, senatorul UDMR, Eckstein Kovacs Peter, unul dintre „necatolici”, in sedinta din 27 septembrie 2004, spunea: „Exista si a existat regim de carte funciara in Transilvania si Bucovina, dar acest regim de carte funciara a functionat atat pentru ortodocsi, cat si pentru greco-catolici. Eu nu fac parte din nici una dintre aceste confesiuni, din cauza aceasta nu-mi permit sa spun ca acest normativ nu face altceva decat sa reitereze practic un principiu constitutional care este suprematia legii, pe de alta parte, sa puna in concordanta un act normativ din 1990 inainte ca noi sa ratificam Conventia europeana, cu situatia actuala” [1].
Relevanta, in acest sens, este si marturia episcopului unit de Cluj-Gherla, Florentin Crihalmeanu, care intr-un interviu acordat revistei new-age-iste „Formula As” spunea: „Biserica unita cu Roma este una dintre cele mai europene componente ale Romaniei; fara ea, integrarea tarii intr-o Europa catolica si protestanta va fi mai dificila” [2].
SUA si UE sustin in mod fatis politica de catolicizare a Romaniei si revenirea la situatia politica si administrativa din perioada stapanirii Imperiului Habsburgic. Parlamentarul american de nationalitate maghiara, democratul Tom Lantos, la 6 aprilie 2005 impreuna cu congresmanul republican Tom Tancredo (catolic) inainteaza Camerei Reprezentantilor SUA un proiect de hotarare prin care cere Romaniei retrocedarea bunurilor patrimoniale catre Biserica Greco-Catolica. Camera Reprezentantilor a adoptat acest proiect cu o majoritate de doua treimi cerand Romaniei restituirea rapida a fostelor proprietati dinainte de 1948 care, in cea mai mare parte, sunt aceleasi dinainte de 1918. Documentul are doar valoare de recomandare, dar, tinand seama ca reprezinta punctul de vedere al congresului SUA, cantareste destul de greu pe plan politic [3]. Daca pozitia SUA a fost doar de recomandare, UE are o atitudine mai directa punand chiar si conditii, amenintand Statul Roman ca nu va fi primit in structurile sale. In urma conditiilor impuse de UE, misiunea diplomatica a Romaniei la Vatican a facut o sesizare promitand ca va reveni asupra legii retrocedarilor. Astfel, presedintele Statului, Traian Basescu, solicita Parlamentului Romaniei sa reexamineze decizia de respingere a Ordonantei 64/2004 prin care se consfintea dreptul Bisericii Greco-Catolice de a apela Biserica Ortodoxa si Statul Roman in justitie in cazul in care nu se va ceda de buna voie [4]. Cu siguranta domnii politicieni inteleg de ce majoritatea populatiei Romaniei nu doreste intrarea in UE, aceasta facandu-se in mod silit de dansii precum s-a facut si schimbarea Constitutiei si alte legi pe urma carora au avut de castigat doar ei personal.
Oare cine si de ce are interes sa intretina acest scandal al retrocedarilor?…

O LEGE A CULTELOR

Biserica Ortodoxa Romana a cerut in repetate randuri o lege a cultelor in care sa se specifice numarul minim al membrilor care formeaza o parohie sau o episcopie. Greco-Catolicii se cotesc mereu cand aud de aceasta lege deoarece au multe parohii cu doar vreo trei-patru credinciosi, si aceia cu greu adunati. Oare, cine are interesul?
Pentru fiecare parohie si episcopie se primesc zeci de hectare de padure din cele avute inainte de 1948. Din multe paduri si imobile retrocedate in mare masura, unele au fost vadute sau exploatate fara nici o retinere. Spre exemplu, privind cum arata astazi padurile de la Stana de Vale (1 800 ha), si cum aratau inainte de a trece in proprietatea Episcopiei Greco-Catolice din Oradea, vedem o mare diferenta. Asemenea si celor de la Huta de Finis unde in prezent au 900 ha. Ce e gros si drept se taie, iar crengile si varfurile raman. Ce s-a pastrat si ingrijit in ultimii 50-60 de ani, s-a exploatat acum, am putea spune, peste limita bunului simt. E o anormalitate ca anumite proprietati luate in mod abuziv in perioada stapanirii austro-ungare sa intre in posesia unei minoritati care sa le administreze dupa bunul plac, sau cum se mai spune, „in regim silvic”.
Daca ar fi existat o lege a cultelor, multe din parohiile-fantoma ale uniatilor azi nu ar fi existat. In prezent, Biserica Greco-Catolica din Ardeal are cinci episcopi la nici 200 000 de credinciosi. Astfel, unui episcop unit ii revin sub 40 000 de credinciosi, aproximativ cat unui protopopiat ortodox.
Problema numarului de enoriasi care sa constituie o parohie e foarte importanta si in cazul bisericilor parohiale. E firesc ca biserica unei parohii sa apartina credinciosilor care au construit-o [5]. Daca credinciosii trec la o alta religie, trec impreuna cu biserica. Partea ortodoxa a propus ca, credinciosii confesiunii majoritare, sa-i ajute pe cei minoritari, sa-si construiasca alta. Ar fi o nedreptate fata de Biserica Ortodoxa sa se ia biserica de la o comunitate de sute de credinciosi si sa se dea unei comunitati minoritare ai carei credinciosi ii poti numara pe degete. Intelegem asadar, de ce papa Ioan Paul al II-lea a cerut pachetului de episcopi uniti trimisi in Ardeal sa faca tot posibilul pentru a avea in eparhiile lor cel putin un milion si jumatate de credinciosi [6].
Unii domni politicieni si judecatori, nu tin seama si de acest aspect. Avem, din pacate, printre inaltii nostri demnitari persoane infiltrate in functiile-cheie care slujesc imperialismului catolic, ingenunchiind in fata presiunilor politice ale UE si intereselor Guvernului de la Budapesta, fara un cat de mic simt responsabil fata de romanii din Ardeal care au intretinut, renovat si imbunatatit aceste biserici.
A ne ghida doar dupa cartile funciare ar fi un act anti-romanesc, caci aceasta ne-ar aduce din nou, la fostele proprietati din Transilvania ale grofilor si chiaburilor din trecut, la ceea ce a fost inainte de 1918 in Ardeal, adica: Austro-Ungaria. Ar fi un gest demn din partea Bisericii Greco-Catolice sa inteleaga ca azi, multe din bisericile revendicate, sunt pline de credinciosi ortodocsi, robi pe mosiile episcopilor greco-catolici. E de la sine inteles ca proprietari in acte figureaza Biserica Catolica si nu iobagii. Ierarhii catolici sustin ca nu pot lasa bisericile ortodocsilor decat cu acordul Papei, dar in schimb ei lupta cu inversunare pentru ele.

[1] Revista Flacara, nr. 40, 1 octombrie 2004, pag 3 [2] Formula As, nr. 592, nov. 2003, pag. 3 [3] Crisana, 26 mai 2005 [4] Realitatea Bihoreana, 23 martie 2005 [5] Doru Bindea, revista Flacara, nr. 41, 8 octombrie 2004 [6] Grigore Nedei, „Imperialismul catolic”, ed. Clio, pag. 148

DE CE S-AU SUPARAT UNII PE LEGEA ROMANEASCA

In ziarul local (Oradea) „Informatia de Vest” din 21-27 iunie 2005, pag. 3, ziarista Helga Kovacs isi manifesta „supararea” pe Episcopia Ortodoxa si pe „Legea (ei) Romaneasca” publicand un tendentios articol intitulat „Episcopia Ortodoxa, anti-Basescu”. In articolul cu pricina Presedintele Romaniei, Traian Basescu, este considerat de ziarista sus-amintita (ale carei optiuni religioase nu le mai comentam) un erou al dreptatii si anti-coruptiei, lucru care, dupa afirmatiile sale personale, ar deranja Biserica Ortodoxa si mai ales capii acesteia, criticandu-l pe noul consilier eparhial, pr. Ion Alexandru Mizgan, de supunere fata de ierarhie si implicare politica.
Este un lucru des intalnit in actiunile prozelitiste ale unor minoritati din Ardeal tendinta de a critica preotii si ierarhii ortodocsi, incercandu-se prin aceasta crearea unor psihoze in randul populatiei de a se departa treptat de pastorii lor. Aceasta in cazul in care s-ar produce, ar duce la risipirea turmei si inghitirea ei bucata cu bucata de „lupii cu blana de oaie” care stau mereu la panda vanand sufletele credinciosilor si valorile culturale si materiale ale neamului romanesc.
Faptul ca „Informatia de Vest” il critica pe pr. Mizgan si intreaga Episcopie, dovedeste ca acestia nu sunt pe aceeasi cale, ca ierarhii ortodocsi nu s-au compromis punandu-se in slujba unor interese straine neamului romanesc asa precum o fac unele cercuri de interese politice, financiare si religioase sustinute cu mult patos de o importanta parte a mass-mediei de la noi. Daca „Informatia de Vest”, „Bihari Naplo”, „Realitatea Bihoreana”, „Gazeta de Oradea”, „Jurnalul Bihorean” si alte mijloace de manipulare in masa ar fi tinut apararea Bisericii Ortodoxe punand-o la loc de „cinste” alaturi de toate cozile de topor ce pozeaza pe primele lor pagini ca „oameni de bine”, atunci ar fi intr-adevar o problema. Sunt convins ca un om sincer si cu o cat de mica suflare romaneasca pricepe ce vreau sa spun.
Daca Episcopia Ortodoxa nu este de acord cu unele manevre anti-romanesti ale unor cozi de topor cu masca politica nu inseamna ca o face din motive politice, ci din motive de ordin national. Construirea Catedralei Neamului la Bucuresti e tot o chestiune nationala.

DE CE U.E. SUSTINE UNIATISMUL

Propaganda anti-ortodoxa din mass-media, precum si implicarile politicului in problemele Bisericii (strategie aplicata in tarile ortodoxe), nu este altceva decat vesnica lupta dintre Hristos si Veliar.
Uniatismul a fost si este un factor important de manevra al extinderii imperiului catolicesc in tarile ortodoxe. Infiintata in Ardeal, la 1700, prin sila si santaj, fosta unealta politica de subjugare a romanilor Imperiului Habsburgic si apoi Austro-Ungar prin supunerea ei fata de ierarhia catolica maghiara de Esztergom, este desfiintata tot prin sila si santaj de adversarii ei politici (comunismul) la anul 1948. Biserica Ortodoxa, nefiind o institutie lumeasca, nu are nici un amestec in luptele pentru extinderea zonei de influenta dintre Moscova si Vatican. Ea a avut de suferit in perioada stapanirii comunismului in Romania precum si in perioada stapanirii politico-religioase ale cercurilor de interese din Occident.
Dupa caderea comunismul carma tarii se muta spre Apus si astfel Biserica Catolica de Rit Bizantin se reinfiinteaza dar cu un nume mai accesibil pentru romani: „Biserica Romana Unita cu Roma”. Romanii transilvaneni nu au aderat noii formatiuni religioase, astfel, numarul ei fiind foarte mic – 195.481, sub 1% din populatia Romaniei, dupa cum arata statisticele recensamantului din anul 2002, in scadere fata de 223.327 existenti conform recensamantului din anul 1992. Tinand seama ca majoritatea credinciosilor Bisericii Unite sunt de varsta a treia e usor de observat ca, intr-un timp destul de scurt, uniatismul risca sa ramana fara credinciosi. Nu ne mira nici faptul ca in unele cercuri catolice mai auzi unele expresii ca: „In perioada ocupatiei Austro-Ungare am dus-o mai bine decat acum ca apartinem Statului Roman”, sau „PNL-ul ne face dreptate” si multe de acest fel.
Totusi, care este motivul acestei lupte oarbe pentru proprietati? Statul Vatican s-a gandit si la felul in care sa ramana posesor al imenselor proprietati avute din timpul ocupatiei austro-ungare in cazul in care instrumentul sau de „expansiune” va ramane fara credinciosi. Astfel, dupa regulile sale interne, daca o parohie se dizolva nemaiavand credinciosi, propretatile respectivei parohii raman protopopiatului sau episcopiei in subordinea careia functiona. Daca o episcopie se desfiinteaza, proprietatile raman arhiepiscopiei sau mitropoliei de care apartinea, iar daca o mitropolie se desfiinteaza averile ei raman forurilor bisericesti superioare si tot asa pe cale ierarhica mergand pana la sfantul (?) scaun. Iata de ce UDMR si partidele asa zise istorice se zbat atat de mult acum, si nu mai tarziu, in Parlamentul Romaniei pentru restitutio in integrum. Nu glumesc deloc „fratii” nostri uniati atunci cand se lauda ca „cei de la UE sunt majoritatea catolici si asa ca pana la urma se vor da legi dupa cum ne va fi noua mai convenabil”.

SUB UMBRELA POLITICII

Vazand Vaticanul ca pachetul de episcopi trimisi in Transilvania nu da randament in privinta extinderii zonei de influenta politica, economica si religioasa in Romania si ca prin scaderea continua a numarului de credinciosi risca sa-si piarda imensele averi mostenite de la Maria Tereza (si generalul ei Bucow) s-a gandit la o alta manevra. In cazul in care uniatismul va trebui scos din tabla jocului sau politic, cea mai eficienta actiune ar fi prin oameni bine „acoperiti” si fara sutana: politicieni, jurnalisti, oameni de influenta, etc.. Un astfel de instrument a fost Corneliu Coposu de religie catolica, Ion Ratiu, tot catolic, si altii care in timpul guvernarii partidelor istorice au ocupat functii importante de decizie in guvern, parlament si administratiile locale. E firesc ca sefii acestor partide sa-si „impinga” spre varfurile partidelor lor oameni cu care puteau „lucra” usor. Dar nu numai in partidele de la putere si-au introdus oamenii lor, ci si in altele, dupa interese si circumstante. Astfel se explica cum intalnim sustinatori ai politicii religioase occidentale si in alte partide.
Intr-una din cartile sale, Corneliu Coposu spunea ca aflandu-se in clandestinitate, la anul 1987, a afiliat partidul sau Internationalei Crestine Democrate care nu e altceva decat o retea de partide aflate sub influenta Vaticanului. Un fel de „Internationala” condusa direct de papalitate. In tarile unde exista astfel de partide, acestea au la sfarsitul numelor „-CD” cum ar fi de exemplu PNTCD sau PNLCD. Dandu-si seama ca aceasta ii da de gol caracterul de subordonare unui stat strain (Vaticanul) cu timpul s-a renuntat la extensia „-CD” dar nu si la caracterul ascuns antiromanesc pe care il au. O asemnea internationala au avut si comunistii dar condusa de la Moscova (vezi „Imperialismul catolic o ofensiva anti-romaneasca” de Grigorie Nedei, ed. Clio). Aceste doua „internationale” una condusa de la Moscova si alta de Vatican, si-au disputat de-a lungul anilor, bataliile pentru suprematie si in Romania avand ca ultim moment decisiv anul 1989. In urma luptelor dintre cele doua imperii au avut de pierdut romanii si Biserica lor.

ANTIROMANISMUL GUVERNULUI TARICEANU

„Atunci cand se ridica sus oameni de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni” (Ps. 11, 8).
Multi politicieni catolici si protestanti, dupa ce au reusit sa-si atraga simpatia poporului roman, majoritar ortodox, au profitat de increderea acordata acestora prin vot, si dupa ce au obtinut puterea de decizie in stat si administratiile locale, prin legile pe care le-au dat si-au aratat adevaratele intentii. E firesc, pe langa acestia au fost si parlamentari ortodocsi, care alaturi de colegii lor de alte credinte si nationalitati au sustinut legi de importanta nationala dupa cum le-a dictat umplerea buzunarului sau cresterea conturilor in Banci.
In anul 2004, in pragul alegerilor electorale, prim-ministrul Adrian Nastase elaboreaza Ordonanta 64 prin care acorda dreptul Bisericii Greco-Catolice de a actiona in justitie Biserica Ortodoxa si teritoriile avute in posesie din timpul Imperiului Austro-ungar (dupa cum arata si documentele de carte funciara). Senatul respinge aceasta Ordonanta si astfel este anulata, dar cu toate acestea ea este aplicata la unele tribunale din Ardeal, indeosebi acolo unde judecatorii de credinta catolica si cei iubitori de donatiii din bunurile imobile retrocedate, pun in aplicare „legea” care le convine.
Ajuns la carma guvernului, dl. Calin Popescu Tariceanu, despre care stim ca impartaseste crezul catolic, impreuna cu alti colegi din guvern ca Monica Macovei – Ministrul Justitiei sau Monica Musca – Ministrul Cultelor, luptatori pentru „drepturile” catolicilor din Romania, au cerut punerea in aplicare a Ordonantei 64/2004. Fiind respinsa in Parlament, Guvernul alcatuieste un pachet de legi pe care le pune in aplicare pe proprie raspundere nemaitinandu-se seama de validarea sau nevalidarea Parlamentului. Acest pachet de legi prevede subordonarea justitiei direct guvernului si restituirea in totalitate a bunurilor imobile fostilor proprietari dinainte de 1948 fara a se tine seama de felul in care acestia au intrat in posesia lor. E clar, se vorbeste doar de perioada 1948, de bunurile confiscate de comunisti nu si de bunurile confiscate de imperiul habsburgic de la romanii care nu s-au supus ierarhiei catolice.
Pentru a ascunde aspectul antinational al acestui pachet de legi, dezbaterea motiunii de cenzura din Parlament (22 iunie 2005), Guvernul a indreptat discutia spre un caracter pur politic si juridic ascunzand adevaratul ei substrat si consecintele pe plan religios si national. E vorba de intentia de a-i catoliciza pe romani.
Dupa respingerea de catre Curtea Constitutionala a pachetului de legi emis de guvernul Tariceanu acesta a fost nevoit sa demisioneze. Pentru a mai „salva” ceva din munca guvernului respectiv, inainte de a demisiona, Tariceanu emite o Ordonanta de Urgenta prin care pune la punct problema retrocedarilor bunurilor catre Biserica Catolica din Ardeal, precum si a fostilor grofi si chiaburi ce in perioada dominatiei Austro-Ungare isi faceau imense averi pe seama iobagilor romani (trebuie mentionat ca romanii trecuti la religile maghiare, catolicism, luteranism si unitarianism erau eliberati din iobagie, iar cei ce ramaneau ortodocsi se „bucurau” din plin de statutul de iobag pe mosiile stapanitorilor acelor vremuri). Speram ca cineva sa ia aminte si la acestea spre a impiedica o noua nedreptate fata de romanii din Ardeal si Biserica lor stramoseasca.
Interesele meschine sunt vadite de insasi faptul ca Romania are atatea legi de pus la punct dar de care nu se intereseaza nimeni (cum ar fi salariile mai mari, pensiile, ajutoarele sociale, sanatatea si altele dupa cum a fost promisiunea in timpul campaniei electorale), in schimb legea retrocedarilor a fost si este principalul punct al guvernarii actuale pentru care inaltii nostri demnitari ajung sa-si puna chiar si scaunul la bataie. Dupa unele manevre politice, conform „sfaturilor” Uniunii Europene, Curtea Constitutionala reia pachetul de legi si il aproba, iar Tariceanu isi retrage demisia ramanand in continuare in functia de Premier. Nu ne mira admiratia unor ziaristi greco-catolici fata de unii politicieni ca domnul C.P. Tariceanu pe care il considera un „bun roman”.
E limpede, istoria se repeta – daca in 1927 guvernul de la Bucuresti, condus de Iuliu Maniu, a semnat Concordatul cu Vaticanul prin care „Biserica Catolica de orice rit din Romania” devine proprietara asupra unor teritorii si alte imobile din Ardeal si Bucovina fara ca Statul Roman sa aiba dreptul de a controla sau verifica actiunile si activitatile membrilor ei. Astfel in perioada ce a urmat, multi preoti, calugari si calugarite din ordinele religioase catolice au desfasurat o intensa activitate de spionaj in defavoarea Statului Roman (vezi Onisifor Ghibu, „Actiunea catolicismului unguresc si a Sfantului Scaun in Romania intregita”, Cluj, 1934).
Azi nu mai e nevoie de Concordat. E suficient un guvern care sa-si faca treaba conform dispozitiilor date din afara granitelor Romaniei, de a obliga Biserica Ortodoxa Romana si o data cu ea Statul Roman sa „restituie” Bisericii Catolice (care numara tot mai putini credinciosi) cele aproximativ 2000 de lacasuri de cult pline astazi de credinciosi ortodocsi impreuna cu teritoriile detinute de aceasta dinainte de 1948. Vaticanul a investit mult in clerul si oamenii politici care i-au slujit (acele intentii, beneficii materiale, banesti… acordate de statul Vatican preotilor catolici din Transilvania, pe langa salariul de la Stat), si dupa cum e firesc acesti bani trebuiesc recuperati. Asa se explica exploatarea padurilor ce deja au fost retrocedate si din care Biserica Catolica are venituri de ordinul zecilor si sutelor de miliarde.
Iata dar ce usor se revine la diferentele tot mai mari dintre bogati si saraci, la grofi si chiaburi care si-au facut imense averi cu munca iobagilor ramasi in legea lor strabuna. Iata dar care este dreptatea pe care noua burghezime o trambiteaza prin mass-media „in numele democratiei”, lovind in acelasi timp cu orice prilej in Biserica Ortodoxa.

PROPAGANDA IN MASS-MEDIA

Cu toate ca Romania este o tara majoritar ortodoxa, catolicii si protestantii au invadat cea mai mare parte a mass-mediei, in mod deosebit emisiunile culturale, de stiri, de dezbateri, etc.. Multi dintre jurnalistii si reporterii greco-catolici sustin o intensa campanie de formare a unei opinii publice proocidentale prin care se etaleaza si multe falsuri istorice profitand, in acelasi timp, si de necunoasterea populatiei asupra unor aspecte istorice, politice si religioase. Se afirma destul de des ca Biserica Greco-Catolca este o „Biserica a culturii”, „ca a introdus limba romana in cult” si altele asemenea. In acest sens mentionam ca inainte de cucerirea Transilvaniei de catre Habsburgi, existau deja carti de cult in limba romana tiparite de diaconul Coresi la tipografia din Brasov. Amintim astfel „Liturghierul” in 1570, care, fiindca se epuizase repede a mai fost tiparit ulterior de Mitropolitul Dosoftei la Iasi in 1679 si 1683. Tot Coresi a mai tiparit „Psaltirea” in limba romana, in 1570. La tipografiile ortodoxe din Alba Iulia s-au tiparit in romana „Noul Testament” in 1648 si „Psaltirea” in 1651 si multe altele. La tipografiile unite s-au retiparit, practic, dar cu modificarile invtaturii catolice. Spre exemplu, in loc de „duh” aparea „spirit” si altele asemenea, introducandu-se si unele inovatii papistasesti ca „si de la Fiul purcede” ceea ce este o erezie la nivelul Sfintei Treimi. Mai multe explicatii despre acest capitol vom prezenta mai amanuntit intr-o lucrare separata (amanunte se pot vedea in „Istoria Bisericii Romane” de N. Iorga, vol. 1-2 si Istoria Bisericii Romane de M. Pacurariu, vol. 1-2). Biserica Ortodoxa nu se lauda si nici nu se va lauda cu realizarile ei, cu toate ca prigonita fiind, a dat tarii mult mai multe scoli si oameni de seama decat Biserica Greco-Catolica sustinuta prin legi si ajutoare militare de catre stapanitorii acelor timpuri.
Merita mentionat si faptul ca unii publicisti greco-catolici folosesc diferite citate favorabile uniatismului pe care le atribuie unor mari oameni de cultura si istorici consacrati fara a specifica de multe ori sursa de informare ceea ce trezeste suspiciuni in privinta autenticitatii acelor texte. Spre exemplu, publicistul Ioan Longhin Popescu, in revista new-age-ista Formula As, nr. 592 din noiembrie 2003, pag. 3 atribuie istoricului Nicolae Iorga urmatorul paragraf: „Din umilinta lui Atanasie a iesit mantuirea noastra. Fara unirea in credinta cu Roma, nu erau scolile mari din strainatate pentru ucenicii romani, aspri in ale invataturii, nu era, mai ales, acea mare scoala pentru inima poporului nostru care a fost Roma insasi”. Personal am citit istoria scrisa de N. Iorga si nicaieri nu am gasit ca istoricul roman sa faca astfel de afirmatii ci chiar contrare ca de exemplu, vorbind despre supunerea lui Atanasie Anghel fata de habsburgi si papalitate marturisea: „Voi recunoaste oricine, dupa citirea acestuii act autentic, in care se oglindeste sufletul josnic al unui om fara demnitate si fara rusine, al unui arhiereu uitator de toate datoriile si juramintele sale, al unui roman fara simt de neamul sau, ca, intre deosebitele forme de unire cu Biserica Romei pe care le-au intrebuintat neamurile ajunse in stapanirea Austriei, nici una n-a fost asa de rusinoasa si brutala… Declaratia lui din april 1701 e desigur cel mai injositor act public savarsit de un vladica romanesc” [1].
Ar fi corect ca acesti formatori ai opiniei publice, atunci cand citeaza un istoric sau un om de valoare, sa specifice sursa de informare pentru a se putea verifica sau… sa fie sinceri. Am exemplificat doar un caz care, din pacate, nu e singurul. Astfel de „invataturi”, mai mult sau mai putin credibile, intalnim tot mai des in mass-media post-decembrista, dar si in revistele cultural-religioase ale Bisericii Unite cu Roma, cum ar fi „Viata crestina” din Cluj si altele.
Un amanunt mai trebuie specificat. Daca N. Iorga si alti istorici apreciaza activitatea laudabila a unor personalitati greco-catolice, nu inseamna ca prin aceasta apreciaza intreaga Biserica Unita ca atare. Sa tinem seama ca acesti cartutrari au luptat cot la cot cu carturarii ortodocsi, avand, de multe ori, piedici din partea ierarhiei unite. Asadar, avem tot respectul fata de Inochentie Micu, Samuil Micu, Petru Maior, Simion Barnutiu, Gheorghe Sincai si altii care, asemeni lor, au fost intai romani si apoi catolici, dar nu putem spune acelasi lucru si despre ierarhia unita care i-a prigonit pe acestia pentru curajul lor de a spune „Nu!” atunci cand au descoperit ca biserica lor era romaneasca doar cu vorba nu si cu fapta [2].
Trist, dar unii jurnalisti greco-catolici de azi sunt preocupati intr-o mare masura si de „pacatele preotilor ortodocsi”.
Ni se impune toleranta fata de tot ce vine din Apus iar Ortodoxiei i se cere jertfa. Ortodoxiei nu e nevoie a i se impune toleranta deoarece ea e toleranta in esenta ei dar una este toleranta si alta este compromisul, tradarea sau apostazia…

[1] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti 1930, vol. II, p. 34
[2] N. Iorga, Istoria Bisericii Romanesti, Bucuresti 1930, vol. II, pag117-138, 191-198

    sursa

Patriarhul Bartolomeu: ANTIECUMENISTII fac voia celui rau

1

Patriarhul Bartolomeu prevede un progres ecumenic semnificativ în următorii ani – informeaza in premiera Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe.

MARELE SINOD DIN CRETA si ECUMENISMUL: antiecumenistii fac voia celui rau (Patriarhul Bartolomeu)

Cel putin aceasta dezvaluie Patriarhul din Constantinopol, intr-un articol prezentat in ultimele ore, de binecunoscuta publicatie italieneasca „La Repubblica”.
Articolul prezinta un interviu acordat de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, pe marginea discutiilor lansate despre recentul Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe, care a avut loc in Creta.
In cadrul interviului, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a avertizat că cei care doresc să fie întrerupt dialogul cu alți creștini ii fac „o deosebita placere diavolului”.

„Biserica Ortodoxă, la rândul său, are credință în Dumnezeu și, cu optimism, va continua dialogurile teologice, mai ales cu Biserica-sora Romano-Catolica”, a mai spus Patriarhul Bartolomeu.

MARELE SINOD DIN CRETA si ECUMENISMUL: ruptura cu catolicii este o rusine pentru noi (Patriarhul Bartolomeu)

„Noi credem că, în anii următori, vor exista progrese semnificative” – a mai precizat Patriarhul Bartolomeu.

Totodata, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu a mai precizat ca problema nereusitei vindecarii diviziunii care persista intre Biserica Rasariteana si Biserica Vestului – in pofida Sinoadelor din Lyon (1274) și Ferrara și Florența (1438-9) – „este o rușine pentru noi creștinii, și niciodată nu vom inceta sa restabilim unitatea”.

sursa

Tăcerea – al treilea tip de ateism

1

Filocatolicii nu se neliniștesc. Planul se aplică.

Toți aceia care au planificat și a plică subjugarea ortodocșilor față de papa aveau până acum toate motivele să fie mulțumiți, pentru că vedeau că, înciuda existenței anumitor reacții, planul înainta și sperau că la o nouă Ferrara-Florența vor reuși acceptarea și semnarea unui nou „horos” (hotărâre) unionist, a unei noi uniații.
Comparativ cu vechiul sinod de la Ferrara-Florența (1438-1439), acum condițiile sunt mai prielnice. Multă lume necatehizată și neinformată în temele cre dinței a fost narcotizată de agapologhia [„iubirismul”, teologia fățarnică a „iubirii” – n.n.] ipocrită și mincinoasă, care se potrivește spiritului globalizării și ștergerii diferențelor și particularităților. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale și exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale și ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinței cu referire la erezii și la eretici, în mod deosebit la erezia papismului și la pan erezia ecumenismului. Prin urmare, nu există teama dezaprobării și reacției poporului la cele uneltite, cum s-a întâmplat la vechea Ferrara-Florența, pentru că acum poporul ignoră cele ale credinței și a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism newage-ist și împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înșelarea și minciuna, ci le denunță, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioși. Conducerea bisericească și teologică a suferit o eroziune și o alienare – desigur cu lăudabile excepții – sau, precum zice un respectabil stareț și egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniștirii (relaxării). Nu vor să-și piardă liniștea și să se tulbure. Petrec bine în festivități și hramuri, și cu famenii lor fii duhovnicești, ce îi înconjoară și îi urmează. Credința se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă și cei mai mulți tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul și teologia scolastică papistașă – al treilea tip de ateism.
Primul este negarea existenței lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniștirea (relaxare), tăcerea care contribuie la răs pândirea celorlalte două tipuri de ateism. Toate încercările de reacție și de împotrivire, ce s-au înregistrat până în anul trecut prin scrierea de articole și studii, prin texte apologetice semnate de clerici și monahi, nu au neliniștit serios cercurile filocatolice și ecumeniste. Le-au neutralizat cu argumentul că provin din partea unei mici grupări zelotiste, pe care i-au încoronat și cu epitete ornante pe măsură și cu asigurarea că vremurile s-au schimbat, iar lumea nu este interesată de credință. Desigur, desele vizite ale patriarhului ecumenic în diferite orașe, în care lumea a prețuit și prețuiește așezământul, istoria, vechea lumină a renumitei Cetăți (a Constantinopolului), iar nu deschiderile filocatolice și ecumeniste, pe care de altfel le ignoră, au trimis și trimit un mesaj greșit că lumea l-ar urma pe patriarh și ar fi de acord cu cele pe care le face. Să strige prea micii zelotiști! Cine îi aude? Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut din textul patriarhal, să purcedem la dizidență și întreruperea pomenirii, ca din momentul acesta să ne pedepsească oficial și să ne diminueze influența, catalogându-ne drept neascultători și schismatici. Fără ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce, conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei cepropovăduiesc erezia și nu cei ce o stigmatizează, care sunt vrednici de laudă și de onoruri, în prezent am ales să informăm clerul și poporul, pentru a-i ajuta și pe alții să înțeleagă ce se întâmplă, să se neliniștească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm și de ceilalți, și – de sigur, mai ales atunci când este primejduită mântuirea lor prin impunerea ereziei și a rătăcirii?

Se schimbă imaginea. Amenințări și calomnii.

Aceasta s-a întâmplat în prima fază prin alcătuirea și punerea în circulație a cunoscutei de acum „Mărturisiri de Credință împotriva ecumenismului”, care s-a bucurat de o primire pozitivă. Au semnat-o destui episcopi, sute de clerici și monahi și mii din popor, de toate vârstele și de toate categoriile sociale și profesiile. Susținerea propagandistică referitoare la o mică grupare de zeloți izolați se prăbușește. Episcopi renumiți printr-o înaltă teologie și chiar altă pregătire și printr-o morală ireproșabilă se află în fruntea catalogului semnatarilor. Respectabilii Egumeni aghioriți și ai mănăstirilor din afara Sfântului Munte, stareți merituoși, ieromonahi și monahi, clerici și monahi curajoși și viteji și mii din credinciosul popor ortodox. Tot ce are mai ales Biserica s-a ridicat pe meterezele luptei împotriva căderii castrului Ortodoxiei.
Scenariul s-a schimbat și va urma să se schimbe prin trezirea continuă a cât mai multor credincioși. Strângerea de semnături continuă. Lucrurile se complică pentru cei care considerau calea unionistă, fără pocăință și fără proclamarea rătăcirii din partea papei, ca o promenadă ușoară, ca pe o nouă uniație, adică a ne uni păstrându-ne fie care cele ale lui, prin unitatea în diversitate cum proclamă ingenios și înșelător.
Văzând această schimbare a scenariului în dauna lor și pentru Ortodoxie, că deacum nu pot să fie siguri asupra rezultatului, că, precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, înseși oile devin străjeri ai turmei, când arhi păstorii și păstorii nu priveghează, au început să se enerveze, să se simtă deranjați, să se tulbure și să amenințe. Patriarhul ecumenic de două ori a săgetat amenințări împotriva celor ce au redactat „Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului” acționând și intervenind desigur dincolo de limite în hotarele altei jurisdicții bisericești, a Bisericii Autocefale a Eladei. Putea să-și exercite jurisdicția doar în Sfântul Munte și în toate regiunile elene ce aparțin jurisdicției lui. Pe 29 august, din Cetate, a amenințat în predica sa din biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, că vom primi răspunsul corespunzător, fără să se gândească prin asociere că în mod asemănător a cerut și el „capetele pe tipsie” ale curajoșilor luptători și mărturisitori.

Răspunsul nu a fost părintesc, iubitor, ca față de eretici, ci pedepsitor și răzbunător.

A cerut printr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Atenelor și a toată Elada, kir Ieronim, să se ia măsuri urgente de către Întrunirea Ierarhiei din octombrie împotriva celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credință”. Actul patriarhal a funcționat ca un bumerang. S-a întors împotriva celui ce l-a trimis, nu doar pentru că un ierarh curajos a demonstrat că patriarhul a deformat și falsificat textul „Mărturisirii…”, ci și pentru că actul patriarhal s-a transformat într-un pașaport, o punte, pentru a trece – în sfârșit, spre dezbaterile Ierarhiei tema ecumenismului și a dialogului teologic cu papa. Și, în plus, Ierarhia esențialmente a rămas surdă și nu a răspuns la cererea patriarhului de a lua măsuri împotriva noastră.
Din nefericire, amenințările continuă în alt mod. Unii arhierei au preluat ștafeta, arhierei care, se pare, cedează ușor la propuneri și constrângeri. Doi dintre ei aplică un plan de terorizare a preoților lor, pentru a nu îndrăzni să purceadă la Rezistența ortodoxă împotriva ecumenismului. În același timp, defăimează și clevetesc pe cel ce scrie rândurile de față cu nerozii și fabulații, creații ale imaginației lor sau ale informatorilor cu care se aseamănă. La siaxele preoțești pe care le-a organizat unul din ei, imediat după întrunirea Ierarhiei în octombrie, iar celălalt în ianuarie (2010), s-au întors cu mânie împotriva „Mărturisirii…” și au depreciat-o. Al doilea a interzis clericilor, sub amenințarea izgonirii lor din mitropolie, să facă orice discuție fie pro, fie contra ecumenismului și a papei. Și nu doar că nu a luat măsuri, dar se mândrește și-l laudă pe egumenul unei istorice sfinte mănăstiri din eparhia lui, care revigorând metode papale ev medievale – aceasta este morala filocatolicilor – a ars în fața ochilor înmărmuriți ai credincioșilor cărți care conțineau „Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului”.
Fapta sa ne amintește de arderea a 26 de sfinți mucenici din Sfânta Mănăstire Zografu de către latinocugetătorii patriarhului Ioan Vekkos (1275). Să judece oamenii cine sunt fanaticii și cât de mare e slăbiciunea minciunii în fața Adevărului. Încercând arhiereii cu pricina să clatine și încrederea clericilor, respectul și dragostea lor față de persoana celui ce scrie, au formulat clevetiri cu desăvârșire neîntemeiate, unica armă a oamenilor lași și a bărbăției și onestității lor îndoielnice. Când nu ai argumente, împroști cu noroi și aduci acuzații murdare, și desigur în absența celui calomniat.
Noi, respectând demnitatea arhierească a Preasfintei Preoții, și nu persoanelelor care nu merită să le respecți, ne ferim în prezent să publicăm numele lor și să combatem clevetirile lor false și neîntemeiate. Ne bucurăm, pentru că Domnul ne învrednicește să fim huliți și să fim clevetiți pentru Adevăr și Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoștință a acestor amenințări și calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de acești episcopi nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se rușinează, pentru a ne păzi anticipativ de toți aceia care întâmplător (poate) vor crede clevetirile și smintelile. Încă și pentru a informa pe abuzatorii demnității arhierești, care tiranizează despotic și lumesc pe clerici și turma, că și ei sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica Lui de lupii papismului și ai ecumenismului și de păstorii năimiți, care își părăsesc oile și nu se jertfesc pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun, doar de laptele și lâna lor (Ioan 10, 1-15).

Protoprezbiterul Theodor Zisis
Extras din Revista Gând Și Slovă Ortodoxe N.32

(tradus din elină: monahul Leontie; sursa: Ortodox Tipos, 19 februarie 2010)

sursa

Parintele Porfirie despre credinta adevarata, papalitatea eretica, teoria “toate religiile sunt adevarate” si minunile mincinoase ale diavolului

1

Despre cei de alta confesiune, despre celelalte religii, invataturi eretice si diavol

Despre papalitate

„O profesoara americana i-a transmis unui preot ortodox dorinta papei de a-i invita pe parintele Paisie si parintele Porfirie la Vatican. Raspunsul amandurora a fost urmatorul:

Nu, nu putem merge, fiindca Biserica Catolica si papa nu sunt pregatiti. Sunt stapaniti de mult egoism. Nu numai ca vor sa ne supuna, ci nu cred ca noi detinem adevarul. Nu e nevoie sa mergem. Mai bine sa ajutam la rezolvarea acestei probleme prin rugaciunile noastre“.[1]

Din cele de mai sus vedem limpede pozitia celor doi parinti:

1) Parintele Porfirie si parintele Paisie spun limpede ca papa este eretic. Şi-a pierdut dreapta credinta datorita egoismului. Viata instrainata de Dumnezeu, care stapaneste in Apus, datorita inrobirii Ortodoxiei Apusene de catre eretici, barbari, franci, a condus la erezie.
Prin urmare se intampla astfel: viata in afara duhului ortodox, morala schimbata, iubirea de putere si egoismul au condus la schimbarea dogmei, adica la erezie. Atunci cand traim o viata potrivnica vietii lui Hristos, construim si dogmele schimbate corespunzatoare, care „adapostesc” aceasta viata schimbata.

2) Din raspunsul de mai sus al parintilor se vede de asemenea limpede pozitia prin care nu dialogul cu papa este de folos, ci rugaciunea; fiindca papa nu este pregatit.1

– De ce oare nu este pregatit papa?

– Intrucat n-a desfiintat adaugirile eretice din dogma: Filioque, primatul, infailibilitatea papala si multe altele.

Aici cuviosii parinti sunt de acord cu Sfantul Grigorie Palama. Cel calomniat pana astazi de catre papistasi, Sfantul arhiepiscop al Tesalonicului, Grigorie Palama, ne invata ca pentru a se realiza un dialog cu latinii (papistasii), trebuie mai intai ca acestia sa desfiinteze „adaugirea” pe care au facut-o in Simbolul de credinta, adica Filioque.[2]
Asadar cei dori mari parinti contemporani nu indeamna la dialog, fiindca papa nu este inca pregatit.

3) Papa, in opinia celor doi cuviosi parinti, nu crede ca ortodocsii detin adevarul. Şi intr-adevar, de curand aceasta opinie a celor doi s-a adeverit, fiindca papa [Benedict, predecesorul actualului Papa n.n.] a sustinut ca ei, papistasii, sunt adevarata Biserica, iar noi, ortodocsii, avem „lipsuri bisericesti”! Mai pe scurt a spus ca noi avem lipsuri in ceea ce priveste dogmele si va trebui sa ne intoarcem la adevarul deplin, pe care-l detine papalitatea!

In realitate trebuie sa se intample invers, adica papa sa declare dogmele lui eretice si sa se intoarca la ortodoxie.

Parintele Porfirie cunostea foarte bine planurile papalitatii.

„Nu va temeti, spunea, intentia papei a fost inca de la inceput sa supuna Biserica Ortodoxa si sa astepte ziua cand dialogul se va zadarnici. N-o sa se intample nimic bun. De altfel uniatii, acest cal troian, e limpede ca lumina zilei ca sunt interesati ca ortodocsii sa-l recunoasca ca si cap pe papa si nimic mai mult”.

Credinta adevarata este doar cea ortodoxa

Nu exista noi adevaruri

1Parintele Porfirie nu accepta teoria ca toate religiile sunt doar „carari” diferite (dupa terminologia New Age), care merg spre acelasi Dumnezeu.

„Noi aici, spunea el, avem o religie, suntem crestini […] insa si dintre noi, crestinii ortodocsi, au trecut unii la ateism […] Doar religia lui Hristos uneste si toti trebuie sa ne rugam ca ceilalti sa vina la aceasta religie si atunci se va face unirea. Nu prin a crede ca toti suntem la fel, ca toate religiile sunt la fel. Nu sunt la fel. Iubirea adevarata este iubirea lui Hristos”.[3]

Unde sunt oare toti acei instructori ai New Age, care afirma ca toti credem in acelasi Dumnezeu? In opinia parintelui, religia adevarata este doar credinta crestina ortodoxa, iar duhul ortodox este cel adevarat. Celelalte duhuri sunt duhuri ale ratacirii iar invatatorii lor sunt confuzi, caci nu cunosc maretia Dumnezeului Treimic si harazirea noastra, de a deveni „dupa asemanarea” Lui.
Parintele nu accepta celelalte religii ca adevarate. Spunea iarasi cu simplitate:

„Imi dau telefon din toata lumea, sa ma intrebe daca am si eu un duh liber si daca accept celelalte religii. Nu le accept! Oricine mi-ar spune, chiar si un inger daca ar veni sa-mi spuna […] Nu, ii voi zice, minti, nu esti duh bun, esti duh viclean de vii sa-mi spui acestea. Asa i-as spune eu ingerului. Şi nu l-as crede. Luati-va toate masurile“.[4]

Adevarul ne-a fost revelat. Nu exista noi adevaruri.

„Nu poate oricine sa spuna, afirma parintele Porfirie, ca este trimis al lui Dumnezeu si ca aduce noi adevaruri, care se potrivesc cu lumea de astazi. Adevarurile lui Dumnezeu, asa cum le-a spus de la inceput, acestea sunt, nu exista altele noi…, noi pentru ca lumea a progresat si stiinta si oamenii au ajuns la stele… Daca merge cineva in stele si spune, ca acolo sus exista oameni, si ii vedem, asta nu-mi va schimba mie gandurile […] voi zice, si acolo sus este Hristos, si acolo este Dumnezeu”.

Credinta care vindeca sufletul omenesc este doar cea ortodoxa

Sufletul omenesc are nevoie de toate cele pe care le ofera Hristos: dumnezeiescul har,1entuziasmul, nebunia dumnezeiasca, iubirea dumnezeiasca, iubirea dezinteresata. Are nevoie de ele dupa cum trupul omenesc are nevoie de hrana materialnica pentru a creste si a se intretine.
Daca omul nu-L urmeaza pe Hristos, moare sufleteste. Din contra, daca-L traieste pe El, sufletul sau prinde viata, intreaga lui fiinta isi implineste harazirea ei: omul devine Dumnezeu dupa har si-i iubeste pe toti, devenind una cu toti. Ortodoxia si doar ea ii face pe toti oamenii una, implinind cererea rugaciunii arhieresti a Domnului.

Despre diavol, care exista si face minuni mincinoase

Diavolul, dupa invatatura parintelui Porfirie, dar si a Bisericii Ortodoxe, exista.

„Religia noastra, spunea cu simplitate parintele, a facut din diavol dogma (de vreme ce Hristos a venit ca sa nimiceasca lucrarile diavolului). Daca zici ca diavolul nu exista, toata dogma noastra se duce de rapa”.[5]

Diavolul nu izbaveste, ci face minuni mincinoase.

„Exista multe lumini, invata parintele Porfirie, pe care le vede omul si ramane uimit, dar una este Lumina adevarata. Celelalte lumini nu fac nimic bun (se refera la luminile celorlalte religii). Acelea se fac prin scamatorie si altele asemenea, pe cand in religia noastra le avem pe toate. Pe toate le gasim la Sfintii nostri. Sunt minuni rele si minuni bune. Unul poate sa faca rugaciune pentru saracii care sufera pentru ca nu au untdelemn, si-si deschide mainile si acestea se umplu cu untdelemn. Un guru poate face altceva, o alta minune, dar nu este de la duhul bun. Fiindca precum am spus, exista si rau. Şi raul are puterea de a-i da omului care crede ceva rau. De aceea si exista diferiti magi, gurusi, fachiri… sunt de la duhul rau“.[6]

Despre Sfanta Cruce si diavolul cel neputincios

Parintele afirma ca cea mai buna arma impotriva diavolului este Sfanta Cruce, iar a doua arma este nesocotirea lui.

1„Lasa-l pe acesta, ii spunea unui fiu duhovnicesc (referindu-se la diavol). Nu-i da importanta! Cu cat ii dai mai multa importanta, cu atat se apropie mai mult de tine. Daca vrei sa-l izgonesti, sa-l indepartezi de tine, inceteaza sa-i mai dai importanta. Nesocoteste-l! Doar atata merita. Din clipa cand vei incepe sa-l nesocotesti, va incepe sa dea inapoi, pana cand in cele din urma o va lua la fuga. Nesocotirea este a doua arma impotriva lui, dupa Sfanta Cruce. Pe aceasta n-o poate suferi. Caci este infumurat si crapa de rautate. Dealtfel, aceasta infumurare este pricina pentru care a cazut si a devenit ceea ce este. Da-i ceea ce merita!”[7]

Prin Sfanta Cruce si Sfintele Taine, prin participarea la slujbele Bisericii, lucrarile diavolului lunt zadarnicite. Diavolul este foarte neputincios.

[1] Sot. Lisikatos, „Invataturi duhovnicesti ale Parintelui Porfirie”, Ed. Palimpsiston, Salonic, 2004.
[2] Erezia care invata ca Sfantul Duh purcede „si de la Fiul”.
[3] Porfirie Kavsokalivitul, „Duhul ortodox este cel adevarat”.
[4] Ibidem
[5] Expresie a parintelui pe care o gasim in Ieromonahul Porfirie, „Discutie despre depresie”, Editura sihastriei de maici „Schimbarea la fata a Mantuitorului”, Milesi, 2003.
[6] Porfirie Kavsokalivitul, „Duhul ortodox este cel adevarat”.
[7] An. Kalliatsos, „Parintele Porfirie, Stravazatorul, Inaintevazatorul, Tamaduitorul”.

(din: Ieromonah Sava Aghioritul, Vindecarea sufletului in invatatura parintelui Porfirie, Editura Egumenita, 2012)

sursa: cuvantulortodox

Schizmaticii


1Schizmaticii – sunt doar preotii, diaconii si mirenii ortodocsi care si-au facut bisericute fara un arhiereu al pleromei ortodoxe – schizmaticii pastreaza dogmele si slujbele ca in ortodoxie, dar traiesc inafara Trupului lui Hristos-Dumnezeu – schizmaticii care se intorc in ascultarea dumnezeiasca si arhiereasca, vor fi primiti prin remirungere – arhiereul ortodox nu poate sa devina niciodata schizmatic – arhiereul ortodox are deplinatatea harica – arhiereul ortodox, si singur este Biserica Intreaga – pe pamant, arhiereul ortodox nu are ca superior haric pe niciun alt arhiereu – arhiereul ortodox ratacindu-se, poate sa devina doar eretic Ereticii – sunt doar ortodocsii (arhierei, preoti, diaconi si mireni) care parasesc Biserica Sfanta si Invatatura dreptei credinte – acestia daca se intorc in Biserica lui Hristos-Dumnezeu, vor fi primiti prin remirungere – ecumenismul este erezie.

” Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!” (Galateni I, 8)

2Paganii – sunt toti cei care n-au fost botezati si mirunsi in viata lor de Biserica lui Hristos-Dumnezeu (Ortodoxa) – toti paganii care vin la ortodoxie, trebuie botezati si mirunsi – toti ortodocsii (arhierei, preoti, diaconi si mireni) care imbratiseaza credinte pagane apoi renunta la ele, vor fi reprimiti in ortodoxie prin remirungere – masoneria este paganism (scopul Francmasoneriei este ca Israel sa domine tot pamantul)

”Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit, să fie anatema!” (Galateni I-9)

Atentie! – papistasii, protestantii si neoprotestantii sunt deasemeni pagani (sunt inafara1Sfantului Duh-Dumnezeu) – hristosul acestora nefiind Hristos-Dumnezeu-Adevarul, ei slujesc unui idol paganesc inventat de ei – invatatura de credinta a acestora nefiind a lui Hristos-Dumnezeu, ea este doar o nascocire idolatra a mintii lor – la schizma de la 1054 generatia aceea de papistasii ar fi devenit generatie de schizmatici doar daca pastrau invatatura dreapta, randuielile, slujbele si canoanele. De aceea, acea generatie de atunci a fost de eretici, iar toti ceilalti dupa ei sunt intru totul in afara Sfantului Duh-Dumnezeu, adica sunt pagani (inafara Sfintelor Taine).

”Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei ” (Ioan 8-31)

EXISTA DOAR TREI TIPURI DE EXISTENTE PERSONALE:

– SFANTA TREIME (CELE TREI PERSOANE DUMNEZEIESTI CU NATURA LOR DIVINA)
– OAMENII (CU NATURA LOR UMANA)
– INGERII (CU NATURA LOR INGEREASCA)

1T* Sfanta Treime nu are niciun inceput si niciun sfarsit
* Sfanta Treime exista din veci prin Ea, din Ea si cu Ea
* Persoanele Sfintei Treimi exista din veci impreuna si sunt egale in sfintenie, lumina, putere, har, bunatate (nicio Persoana a Sfintei Treimi nefiind mai mare sau mai importanta decat Cealalta)
* Sfanta Treime participa la orice slujba a Sfintei Biserici
* Sfanta Treime sfinteste slujbele lucrate de arhiereul ortodox si preotul ortodox: Impartasania din Liturghie, apa agiasmei, uleiul maslului, mirul de la mirungere, casa prin sfestanie, dezlegarea prin spovedanie, hirotonirea prin hirotonie, etc.62198

PERSOANELE SFINTEI TREIMI SUNT CU NOI TOTDEAUNA. LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, HRISTOS-DUMNEZEU ESTE PREZENT IN FIECARE BISERICA A SA: SI PE SCAUNUL CEL DE SUS DIN ALTAR, SI IN POTIRUL PREOTULUI SI IN SFANTUL CHIVOT DE PE SFANTA MASA. BUCURATI-VA TOATE ZILELE! SUNTEM NEAM SI RUDENIE CU DUMNEZEIREA CEA SMERITA, ATOTPUTERNICA SI PREAFRUMOASA

Sursa