Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ”

Cuvânt despre fapta bună măruntă



Mulţi consideră că este foarte greu să trăiască con­form credinţei şi să împlinească voia lui Dumnezeu. În realitate acest lucru este foarte uşor. Trebuie doar să fim atenţi la detalii mărunte, la „fleacuri”, şi să ne străduim să nu cădem în cele mai mici şi mai uşoare greşeli. Aceasta este calea cea mai simplă de a intra în lumea duhovnicească şi de a ne apropia de Dumnezeu.De obicei, omul crede că Creatorul lui îi cere fapte măreţe, un spirit de sacrificiu extrem, o anulare totală a propriei personalităţi. Astfel, omul ajunge să se sperie atât de mult de aceste gânduri, încât începe să-i fie frică să se apropie în vreun fel de Dumnezeu, se ascunde de El ca Adam atunci când a greşit şi, neîncercând măcar să înţeleagă mesajul Cuvântului lui Dumnezeu, îşi spune: „Oricum nu pot să fac nimic pentru Dumnezeu şi pen­tru sufletul meu, mai bine să stau mai departe de lumea duhovnicească, fără a mă mai gândi la viaţa veşnică sau la Dumnezeu. Voi trăi aşa cum voi putea“.Chiar la intrarea în lumea duhovnicească există un soi de „hipnoză a faptelor măreţe” („trebuie să fac ceva măreţ sau nimic“). Astfel, oamenii ajung să nu mai facă nimic pentru Dumnezeu şi pentru sufletele lor. Este ui­mitor: cu cât omul este mai atent la lucrurile mărunte, cu atât mai mult el tinde să fie anume în aceste lucruri „ne­însemnate” onest, curat şi credincios lui Dumnezeu. Fie­care om care vrea să se apropie de împărăţia lui Dum­nezeu, trebuie să-şi însuşească atitudinea corectă faţă de lucrurile mărunte.„Cel ce vrea să se apropie” – aici se şi ascund toate problemele întâlnite pe făgaşul căutărilor religioase ale omului. De obicei, el ar vrea să intre în împărăţia lui Dum­nezeu într-un mod cu totul neaşteptat pentru el însuşi, printr-o manieră magică sau pe merit, printr-o nevoinţă anume. Dar nici una, nici cealaltă nu duc la descoperirea autentică a lumii superioare.Omul nu poate ajunge la Dumnezeu printr-o manieră magică, rămânând pe pământ străin de interesele faţă de împărăţia lui Dumnezeu. El nu poate cumpăra comorile împărăţiei Cereşti prin nişte fapte exterioare. Faptele sunt necesare pentru a înrădăcina mai bine în om viaţa duhovnicească, psihologia cerului, voinţa luminată, in­tenţiile bune, o inimă dreaptă şi curată, iubirea nefăţar­nică. Tocmai prin fapte mărunte, săvârşite zilnic, toate acestea încolţesc şi se înrădăcinează în om.Aş vrea să atrag o atenţie deosebită fiecărui om asupra lucrurilor foarte mici, extrem de uşoare, dar şi esenţiale pentru el.„Iar cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu se va pierde plata sa” (Mt. 10, 42).

1

Acest cuvânt al Domnului reprezintă formula supe­rioară care arată importanţa binelui mărunt. In vremu­rile Mântuitorului, Palestina nu era un deşert, aşa ca în zilele noastre. Ea era o ţară înfloritoare, îndestulată cu umiditate, şi de aceea, un pahar cu apă rece reprezenta o cantitate neînsemnată [pentru localnici], dar destul de preţioasă pentru persoanele care călătoreau mai mult pe jos. Dar Domnul nu se limitează doar la aceasta, la a le indica importanţa unui lucru mărunt – un pahar cu apă rece, El mai adaugă că acesta trebuie să fie dat măcar „în nume de ucenic“. Acesta este un detaliu remarcabil. Ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra lui. În viaţă, cele mai bune fapte trebuie făcute întotdeauna în numele lui Hristos, în numele Domnului.

„Binecuvântat este cel (ceea) ce vine” -în orice pri­vinţă – „în numele Domnului“ (Ps. 112, 26), în numele lui Hristos. Duhul, numele lui Hristos, conferă tuturor lucrurilor şi faptelor o valoare veşnică, oricât de mici ar fi acestea.
Şi orice dragoste umană jertfelnică, pe care există pecetea iubirii lui Hristos, face să fie important şi pre­ţios orice cuvânt, orice gest, orice lacrimă, orice zâmbet, orice privire a omului. Iată că Domnul ne spune cu cla­ritate că fapta bună măruntă, care nici nu a fost măcar săvârşită în numele Lui, ci doar în numele unui ucenic de-al Său, reprezintă o mare comoară în veşnicie.
Evident că faptele noastre bune pot fi, şi adesea sunt, egoiste, pătrunse de o viclenie ascunsă. Domnul ne arată acest lucru şi ne recomandă să îi invităm în ca­sa noastră nu pe cei care ar putea să ne răsplătească printr-o invitaţie asemănătoare, ci persoanele care au nevoie de ajutorul, sprijinul şi încurajarea noastră. Une­ori musafirii noştri sunt sursa slavei deşarte, a calom­niilor şi a variatelor vanităţi. Cu totul altceva presupune o conversaţie prietenoasă, de calitate. Aceasta este bine­cuvântată, ea întăreşte sufletele şi le face mai persis­tente în bine şi în adevăr, pe când cultul comunicării perfide din lumea modernă este o boală care distruge acum oamenii şi civilizaţia.
In orice act de comunicare umană ar trebuie să fie prezent numaidecât Duhul cel bun al lui Hristos, fie în manifestarea lui evidentă, fie în mod ascuns. Această prezenţă tainică a Duhului lui Dumnezeu, în contextul unui dialog uman simplu şi bun, creează acea atmosferă de „ucenicie” despre care ne vorbeşte Domnul. „In nu­me de ucenic” – aceasta este prima treaptă în comuni­carea cu o altă persoană, făcută „în numele Domnului Iisus Hristos însuşi“…
Există multe persoane care, încă necunoscându-L pe Domnul şi nici admirabila relaţie cu o altă persoană, care poate fi clădită „în numele Lui“, deja au dobândit în re­laţiile lor această comuniune umană pură, care îi apro­pie de Duhul lui Hristos. Pe această primă treaptă a binelui, pe care Domnul a prezentat-o sub forma oferirii unui pahar de apă „în nume de ucenic“, ar putea să ajun­gă mulţi sau chiar toţi, precum şi să înţeleagă literal aces­te cuvinte ale lui Hristos şi să se străduiască să-l ajute pe orice om. Nici un moment al unei asemenea atitudini nu va fi uitat înaintea lui Dumnezeu, precum nici o singură pasăre mică nu este uitată înaintea Tatălui ceresc (vezi Lc. 12, 6).
Dacă oamenii ar fi fost înţelepţi, toţi ar fi aspirat să-şi asume această lucrare mică şi foarte uşoară, prin care şi-ar fi putut agonisi o comoară veşnică. Marea salvare a oamenilor constă în faptul că ei se pot împărtăşi din pomul vieţii, prin intermediul celui mai neînsemnat al­toi: fapta bună. Nu este deloc necesar să altoim o tulpină întreagă de măr roditor la mărul cel sălbatic. Este suficient să luăm un altoi mic şi să-l alipim de una dintre ramu­rile puietului sălbatic.
De asemenea, pentru a dospi un vas de aluat, nu tre­buie să îl amestecăm cu o cantitate similară de drojdie. Este de ajuns să punem doar puţină drojdie şi întregul aluat va dospi. La fel se întâmplă şi cu faptele bune: cea mai mică dintre ele poate produce efecte majore. Iată de ce nu trebuie să ignorăm faptele bune mărunte, spunându-ne: „De vreme ce nu pot face vreo faptă bună mare, nu mă voi îngriji deloc să fac fapte bune“.
Cât de importantă este pentru un om o faptă bună măruntă, o demonstrează incontestabil chiar însăşi fap­tul că răul cel mai mic este extrem de dăunător pentru el. Să presupunem că mi-a intrat un fir de praf în ochi -ochiul meu nu mai este în stare să distingă nimic, chiar şi cu celălalt ochi îmi vine greu să văd ceva. Un rău mic, căzut ca firul de praf în ochiul sufletului, îl abate pe om imediat de pe drumul vieţii. Ni se pare un fleac a scoate din ochiul nostru fizic sau al altuia, ori chiar din cel su­fletesc, acest fir de praf, dar acest act reprezintă un bine, fără de care nu am putea trăi.
Intr-adevăr, binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ. Fără faptele bune măreţe oamenii ar putea trăi, pe când fără cele mărunte nu. Omenirea piere nu din cauza insuficienţei faptelor bune măreţe, ci din pricina lipsei celor mici. Binele măreţ nu este decât acoperişul care se sprijină pe pereţii con­struiţi din cărămizile binelui mărunt.
Aşadar, Creatorul i-a încredinţat omului să împli­nească pe pământ cele mai mici, cele mai uşoare fapte bune, El însuşi luându-şi angajamentul să le realizeze pe toate cele mari. Şi aici, prin cel care realizează bi­nele mărunt, Domnul însuşi îl făureşte pe cel măreţ. Binele nostru mic Creatorul îl transformă într-un bine mare. Dacă Dumnezeul nostru este Cel care a creat totul din nimic, oare El nu este capabil să facă ceva măreţ din ceva foarte mic?
Precum mişcării pe verticală i se împotrivesc aerul [prin presiunea atmosferică] şi pământul [prin gravi­taţie], astfel şi oricărui, chiar şi celui mai neînsemnat şi uşor bine, i se împotriveşte rutina. Această stare de iner­ţie a fost ilustrată de Mântuitorul într-o pildă foarte scurtă: „nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi“ (Lc. 5, 39). Orice om care locuieşte în lume este legat de cele cu care s-a obişnuit. El s-a obişnuit cu răul, îl consideră starea sa normală de exis­tenţă, iar binele i se pare nefiresc, constrângător şi im­posibil de realizat pentru el. Dacă omul s-ar fi obişnuit cu binele, el l-ar înfăptui nu pentru că trebuie făcut, ci pentru că nu ar putea să nu-l facă, aşa precum omul nu poate să nu respire, iar pasărea să nu zboare.
O persoană bună din punct de vedere mental se în­tăreşte şi se mângâie în primul rând pe sine însuşi. Şi acest lucru nu este sub nici o formă egoism, aşa cum cred unii pe nedrept, nicidecum! Aceasta este o manifes­tare firească a binelui lipsit de viclenie, care îi aduce o bucurie duhovnicească superioară celui care îl săvâr­şeşte. Binele autentic întotdeauna îl mângâie în profun­zime şi cu o puritate neîndoielnică pe cel care-şi uneşte sufletul cu el. Nu poţi să nu te bucuri atunci când ai ie­şit din obscuritatea subterană la lumina soarelui, la fru­museţea spaţiilor verzi şi la adierea mirosului îmbătător al florilor. Nu putem să-i reproşăm unei persoane că: „Tu eşti egoist, fiindcă te bucuri de propria bunătate“. Aceasta este singura formă de bucurie lipsită de egoism: bucuria binelui, bucuria împărăţiei lui Dumnezeu. Prin această bucurie omul se va mântui de rău, el va vieţui cu ea în veşnicie cu Dumnezeu.
Unei persoane care nu a experimentat bunătatea adevărată, aceasta i se pare un chin zadarnic, ce nu folo­seşte la nimic… Există o stare de linişte falsă, din care omului îi este dificil să iasă. Precum copilului îi vine greu să iasă din burta mamei în această lume, aşa şi unui prunc duhovnicesc îi este dificil să se rupă de trăirile şi gândurile sale mărunte, canalizate doar spre procurarea unui folos egoist pentru propria persoană, şi să le în­drepte în direcţia îngrijirii de o altă persoană, de care nu este legat în vreun fel.
Convingerea că starea cea veche, cunoscută şi obiş­nuită, este întotdeauna mai bună decât una nouă, necu­noscută, este caracteristică fiecărui om neluminat. Pe când cei care au început să crească [duhovniceşte], păşind pe drumul foamei şi a setei de adevărul lui Hristos şi a sărăciei cu duhul, încetează să-şi mai deplângă starea de înapoiere şi imobilitatea viselor lor, dobândite şi însu­şite de-a lungul vieţii… Umanitatea renunţă cu greu la cele cu care s-a obişnuit. Pe de altă parte, probabil că toc­mai acest fapt o şi păzeşte de o obrăznicie nestăpânită şi de căderea într-un abis mai mare. Picioarele blocate în mlaştină îl împiedică uneori pe om să se arunce cu capul în beznă, dar mai adesea se întâmplă ca mlaştina să-l îm­piedice pe om să urce pe muntele Teofaniei sau, cel puţin, să iasă la pământul tare al ascultării cuvântului lui Dumnezeu.
Prin fapte mici, uşoare, făcute cu o lejeritate neobiş­nuită, omul se deprinde din ce în ce mai mult cu binele şi începe să-i slujească fără să vrea, dar din inimă, sincer, şi astfel intră în contact tot mai mult cu atmos­fera binelui, prinzând rădăcini în noul tărâm – cel al binelui. Rădăcinile vieţii omeneşti se adaptează cu uşu­rinţă la acest sol al binelui şi curând ajunge să nu mai poată trăi fără el. Aşa se mântuieşte omul: de la ceva mic provine ceva mare. Cel credincios în puţine ajunge să fie credincios în multe (vezi Lc. 16,10).
De aceea, eu nu înalţ un imn de laudă binelui, ci faptului cât de mic şi insignifiant este el… Nu doar că nu vă mustru pentru faptul că sunteţi preocupaţi de lucruri mărunte în săvârşirea binelui şi că nu vă asumaţi vreun sacrificiu măreţ, ci, dimpotrivă, vă rog să nu vă mai gân­diţi la nici un fel de sacrificii măreţe, dar în nici un caz să nu neglijaţi lucrurile mărunte dintr-un bine făcut.
Vă invit, dacă doriţi, să nu vă lăsaţi cuprinşi de o fu­rie nestăpânită decât într-o situaţie excepţională, dar să nu vă mâniaţi din cauza unor lucruri mărunte „pe fratele vostru în zadar” (Mt. 5, 22).
Inventaţi orice minciună doriţi într-o problemă care vă depăşeşte, dar nu-i spuneţi fratelui vostru neade­vărul în viaţa de zi cu zi. Vi se pare un fleac, dar încer­caţi să procedaţi aşa, şi veţi vedea urmările.
Lăsaţi la o parte toate dezbaterile legate de este sau nu permis să fie omorâţi milioane de oameni – femei, copii şi bătrâni – şi încercaţi să vă manifestaţi simţul moral în „fleacuri”: nu mai omorâţi niciodată persoana aproapelui vostru, prin cuvânt, prin aluzie sau gesturi, căci binele constă în a te abţine de la rău. Astfel, prin lu­crurile mărunte, veţi putea cu uşurinţă, pe neobservate şi lejer, să realizaţi multe.
Vă vine greu să vă treziţi noaptea pentru rugăciune? Rostiţi-o dimineaţa. Dacă nu puteţi acasă, cel puţin atunci când vă îndreptaţi la locul de muncă şi mintea vă este liberă. Spuneţi Tatăl Nostru, şi fie ca toate cuvintele aces­tei rugăciuni scurte să capete un ecou în inima voastră. Iar înainte de somn, faceţi-vă semnul crucii, încredinţându-vă din toată inima în mâinile Tatălui ceresc. Aceste lucruri sunt extrem de uşor de făcut.
Şi daţi, daţi apă fiecăruia care are nevoie de ea, oferiţi-i un pahar plin de simplă implicare oricărui om care are nevoie de ea. Această apă se găseşte oriunde, curg râuri întregi, nu vă fie frică, nu va seca izvorul; oferiţi-i fiecăruia câte un pahar.
O, minunată cale a împlinirii faptelor mici, ţie îţi înalţ un imn! Oameni buni, împrejmuiţi-vă, înconju­raţi-vă cu fapte bune mărunte, cu lanţul sentimentelor, al gândurilor, al cuvintelor şi al faptelor bune mici, uşoare, simple, care nu vă costă nimic.
Să lăsăm cele mari şi grele celor care le iubesc, iar nouă, cei care încă nu le-am îndrăgit pe acelea, Domnul din milostivirea Sa ne-a lăsat pretutindeni, precum sunt apa şi aerul, o dragoste măruntă [pe care o putem trăi].
(din: Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s