Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ”

Cuvânt despre fapta bună măruntă



Mulţi consideră că este foarte greu să trăiască con­form credinţei şi să împlinească voia lui Dumnezeu. În realitate acest lucru este foarte uşor. Trebuie doar să fim atenţi la detalii mărunte, la „fleacuri”, şi să ne străduim să nu cădem în cele mai mici şi mai uşoare greşeli. Aceasta este calea cea mai simplă de a intra în lumea duhovnicească şi de a ne apropia de Dumnezeu.De obicei, omul crede că Creatorul lui îi cere fapte măreţe, un spirit de sacrificiu extrem, o anulare totală a propriei personalităţi. Astfel, omul ajunge să se sperie atât de mult de aceste gânduri, încât începe să-i fie frică să se apropie în vreun fel de Dumnezeu, se ascunde de El ca Adam atunci când a greşit şi, neîncercând măcar să înţeleagă mesajul Cuvântului lui Dumnezeu, îşi spune: „Oricum nu pot să fac nimic pentru Dumnezeu şi pen­tru sufletul meu, mai bine să stau mai departe de lumea duhovnicească, fără a mă mai gândi la viaţa veşnică sau la Dumnezeu. Voi trăi aşa cum voi putea“.Chiar la intrarea în lumea duhovnicească există un soi de „hipnoză a faptelor măreţe” („trebuie să fac ceva măreţ sau nimic“). Astfel, oamenii ajung să nu mai facă nimic pentru Dumnezeu şi pentru sufletele lor. Este ui­mitor: cu cât omul este mai atent la lucrurile mărunte, cu atât mai mult el tinde să fie anume în aceste lucruri „ne­însemnate” onest, curat şi credincios lui Dumnezeu. Fie­care om care vrea să se apropie de împărăţia lui Dum­nezeu, trebuie să-şi însuşească atitudinea corectă faţă de lucrurile mărunte.„Cel ce vrea să se apropie” – aici se şi ascund toate problemele întâlnite pe făgaşul căutărilor religioase ale omului. De obicei, el ar vrea să intre în împărăţia lui Dum­nezeu într-un mod cu totul neaşteptat pentru el însuşi, printr-o manieră magică sau pe merit, printr-o nevoinţă anume. Dar nici una, nici cealaltă nu duc la descoperirea autentică a lumii superioare.Omul nu poate ajunge la Dumnezeu printr-o manieră magică, rămânând pe pământ străin de interesele faţă de împărăţia lui Dumnezeu. El nu poate cumpăra comorile împărăţiei Cereşti prin nişte fapte exterioare. Faptele sunt necesare pentru a înrădăcina mai bine în om viaţa duhovnicească, psihologia cerului, voinţa luminată, in­tenţiile bune, o inimă dreaptă şi curată, iubirea nefăţar­nică. Tocmai prin fapte mărunte, săvârşite zilnic, toate acestea încolţesc şi se înrădăcinează în om.Aş vrea să atrag o atenţie deosebită fiecărui om asupra lucrurilor foarte mici, extrem de uşoare, dar şi esenţiale pentru el.„Iar cel ce va da de băut unuia dintre aceştia mici numai un pahar cu apă rece, în nume de ucenic, adevărat grăiesc vouă: nu se va pierde plata sa” (Mt. 10, 42).

1

Acest cuvânt al Domnului reprezintă formula supe­rioară care arată importanţa binelui mărunt. In vremu­rile Mântuitorului, Palestina nu era un deşert, aşa ca în zilele noastre. Ea era o ţară înfloritoare, îndestulată cu umiditate, şi de aceea, un pahar cu apă rece reprezenta o cantitate neînsemnată [pentru localnici], dar destul de preţioasă pentru persoanele care călătoreau mai mult pe jos. Dar Domnul nu se limitează doar la aceasta, la a le indica importanţa unui lucru mărunt – un pahar cu apă rece, El mai adaugă că acesta trebuie să fie dat măcar „în nume de ucenic“. Acesta este un detaliu remarcabil. Ar trebui să ne aplecăm cu mai multă atenţie asupra lui. În viaţă, cele mai bune fapte trebuie făcute întotdeauna în numele lui Hristos, în numele Domnului.

„Binecuvântat este cel (ceea) ce vine” -în orice pri­vinţă – „în numele Domnului“ (Ps. 112, 26), în numele lui Hristos. Duhul, numele lui Hristos, conferă tuturor lucrurilor şi faptelor o valoare veşnică, oricât de mici ar fi acestea.
Şi orice dragoste umană jertfelnică, pe care există pecetea iubirii lui Hristos, face să fie important şi pre­ţios orice cuvânt, orice gest, orice lacrimă, orice zâmbet, orice privire a omului. Iată că Domnul ne spune cu cla­ritate că fapta bună măruntă, care nici nu a fost măcar săvârşită în numele Lui, ci doar în numele unui ucenic de-al Său, reprezintă o mare comoară în veşnicie.
Evident că faptele noastre bune pot fi, şi adesea sunt, egoiste, pătrunse de o viclenie ascunsă. Domnul ne arată acest lucru şi ne recomandă să îi invităm în ca­sa noastră nu pe cei care ar putea să ne răsplătească printr-o invitaţie asemănătoare, ci persoanele care au nevoie de ajutorul, sprijinul şi încurajarea noastră. Une­ori musafirii noştri sunt sursa slavei deşarte, a calom­niilor şi a variatelor vanităţi. Cu totul altceva presupune o conversaţie prietenoasă, de calitate. Aceasta este bine­cuvântată, ea întăreşte sufletele şi le face mai persis­tente în bine şi în adevăr, pe când cultul comunicării perfide din lumea modernă este o boală care distruge acum oamenii şi civilizaţia.
In orice act de comunicare umană ar trebuie să fie prezent numaidecât Duhul cel bun al lui Hristos, fie în manifestarea lui evidentă, fie în mod ascuns. Această prezenţă tainică a Duhului lui Dumnezeu, în contextul unui dialog uman simplu şi bun, creează acea atmosferă de „ucenicie” despre care ne vorbeşte Domnul. „In nu­me de ucenic” – aceasta este prima treaptă în comuni­carea cu o altă persoană, făcută „în numele Domnului Iisus Hristos însuşi“…
Există multe persoane care, încă necunoscându-L pe Domnul şi nici admirabila relaţie cu o altă persoană, care poate fi clădită „în numele Lui“, deja au dobândit în re­laţiile lor această comuniune umană pură, care îi apro­pie de Duhul lui Hristos. Pe această primă treaptă a binelui, pe care Domnul a prezentat-o sub forma oferirii unui pahar de apă „în nume de ucenic“, ar putea să ajun­gă mulţi sau chiar toţi, precum şi să înţeleagă literal aces­te cuvinte ale lui Hristos şi să se străduiască să-l ajute pe orice om. Nici un moment al unei asemenea atitudini nu va fi uitat înaintea lui Dumnezeu, precum nici o singură pasăre mică nu este uitată înaintea Tatălui ceresc (vezi Lc. 12, 6).
Dacă oamenii ar fi fost înţelepţi, toţi ar fi aspirat să-şi asume această lucrare mică şi foarte uşoară, prin care şi-ar fi putut agonisi o comoară veşnică. Marea salvare a oamenilor constă în faptul că ei se pot împărtăşi din pomul vieţii, prin intermediul celui mai neînsemnat al­toi: fapta bună. Nu este deloc necesar să altoim o tulpină întreagă de măr roditor la mărul cel sălbatic. Este suficient să luăm un altoi mic şi să-l alipim de una dintre ramu­rile puietului sălbatic.
De asemenea, pentru a dospi un vas de aluat, nu tre­buie să îl amestecăm cu o cantitate similară de drojdie. Este de ajuns să punem doar puţină drojdie şi întregul aluat va dospi. La fel se întâmplă şi cu faptele bune: cea mai mică dintre ele poate produce efecte majore. Iată de ce nu trebuie să ignorăm faptele bune mărunte, spunându-ne: „De vreme ce nu pot face vreo faptă bună mare, nu mă voi îngriji deloc să fac fapte bune“.
Cât de importantă este pentru un om o faptă bună măruntă, o demonstrează incontestabil chiar însăşi fap­tul că răul cel mai mic este extrem de dăunător pentru el. Să presupunem că mi-a intrat un fir de praf în ochi -ochiul meu nu mai este în stare să distingă nimic, chiar şi cu celălalt ochi îmi vine greu să văd ceva. Un rău mic, căzut ca firul de praf în ochiul sufletului, îl abate pe om imediat de pe drumul vieţii. Ni se pare un fleac a scoate din ochiul nostru fizic sau al altuia, ori chiar din cel su­fletesc, acest fir de praf, dar acest act reprezintă un bine, fără de care nu am putea trăi.
Intr-adevăr, binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ. Fără faptele bune măreţe oamenii ar putea trăi, pe când fără cele mărunte nu. Omenirea piere nu din cauza insuficienţei faptelor bune măreţe, ci din pricina lipsei celor mici. Binele măreţ nu este decât acoperişul care se sprijină pe pereţii con­struiţi din cărămizile binelui mărunt.
Aşadar, Creatorul i-a încredinţat omului să împli­nească pe pământ cele mai mici, cele mai uşoare fapte bune, El însuşi luându-şi angajamentul să le realizeze pe toate cele mari. Şi aici, prin cel care realizează bi­nele mărunt, Domnul însuşi îl făureşte pe cel măreţ. Binele nostru mic Creatorul îl transformă într-un bine mare. Dacă Dumnezeul nostru este Cel care a creat totul din nimic, oare El nu este capabil să facă ceva măreţ din ceva foarte mic?
Precum mişcării pe verticală i se împotrivesc aerul [prin presiunea atmosferică] şi pământul [prin gravi­taţie], astfel şi oricărui, chiar şi celui mai neînsemnat şi uşor bine, i se împotriveşte rutina. Această stare de iner­ţie a fost ilustrată de Mântuitorul într-o pildă foarte scurtă: „nimeni, bând vin vechi, nu voieşte de cel nou, căci zice: E mai bun cel vechi“ (Lc. 5, 39). Orice om care locuieşte în lume este legat de cele cu care s-a obişnuit. El s-a obişnuit cu răul, îl consideră starea sa normală de exis­tenţă, iar binele i se pare nefiresc, constrângător şi im­posibil de realizat pentru el. Dacă omul s-ar fi obişnuit cu binele, el l-ar înfăptui nu pentru că trebuie făcut, ci pentru că nu ar putea să nu-l facă, aşa precum omul nu poate să nu respire, iar pasărea să nu zboare.
O persoană bună din punct de vedere mental se în­tăreşte şi se mângâie în primul rând pe sine însuşi. Şi acest lucru nu este sub nici o formă egoism, aşa cum cred unii pe nedrept, nicidecum! Aceasta este o manifes­tare firească a binelui lipsit de viclenie, care îi aduce o bucurie duhovnicească superioară celui care îl săvâr­şeşte. Binele autentic întotdeauna îl mângâie în profun­zime şi cu o puritate neîndoielnică pe cel care-şi uneşte sufletul cu el. Nu poţi să nu te bucuri atunci când ai ie­şit din obscuritatea subterană la lumina soarelui, la fru­museţea spaţiilor verzi şi la adierea mirosului îmbătător al florilor. Nu putem să-i reproşăm unei persoane că: „Tu eşti egoist, fiindcă te bucuri de propria bunătate“. Aceasta este singura formă de bucurie lipsită de egoism: bucuria binelui, bucuria împărăţiei lui Dumnezeu. Prin această bucurie omul se va mântui de rău, el va vieţui cu ea în veşnicie cu Dumnezeu.
Unei persoane care nu a experimentat bunătatea adevărată, aceasta i se pare un chin zadarnic, ce nu folo­seşte la nimic… Există o stare de linişte falsă, din care omului îi este dificil să iasă. Precum copilului îi vine greu să iasă din burta mamei în această lume, aşa şi unui prunc duhovnicesc îi este dificil să se rupă de trăirile şi gândurile sale mărunte, canalizate doar spre procurarea unui folos egoist pentru propria persoană, şi să le în­drepte în direcţia îngrijirii de o altă persoană, de care nu este legat în vreun fel.
Convingerea că starea cea veche, cunoscută şi obiş­nuită, este întotdeauna mai bună decât una nouă, necu­noscută, este caracteristică fiecărui om neluminat. Pe când cei care au început să crească [duhovniceşte], păşind pe drumul foamei şi a setei de adevărul lui Hristos şi a sărăciei cu duhul, încetează să-şi mai deplângă starea de înapoiere şi imobilitatea viselor lor, dobândite şi însu­şite de-a lungul vieţii… Umanitatea renunţă cu greu la cele cu care s-a obişnuit. Pe de altă parte, probabil că toc­mai acest fapt o şi păzeşte de o obrăznicie nestăpânită şi de căderea într-un abis mai mare. Picioarele blocate în mlaştină îl împiedică uneori pe om să se arunce cu capul în beznă, dar mai adesea se întâmplă ca mlaştina să-l îm­piedice pe om să urce pe muntele Teofaniei sau, cel puţin, să iasă la pământul tare al ascultării cuvântului lui Dumnezeu.
Prin fapte mici, uşoare, făcute cu o lejeritate neobiş­nuită, omul se deprinde din ce în ce mai mult cu binele şi începe să-i slujească fără să vrea, dar din inimă, sincer, şi astfel intră în contact tot mai mult cu atmos­fera binelui, prinzând rădăcini în noul tărâm – cel al binelui. Rădăcinile vieţii omeneşti se adaptează cu uşu­rinţă la acest sol al binelui şi curând ajunge să nu mai poată trăi fără el. Aşa se mântuieşte omul: de la ceva mic provine ceva mare. Cel credincios în puţine ajunge să fie credincios în multe (vezi Lc. 16,10).
De aceea, eu nu înalţ un imn de laudă binelui, ci faptului cât de mic şi insignifiant este el… Nu doar că nu vă mustru pentru faptul că sunteţi preocupaţi de lucruri mărunte în săvârşirea binelui şi că nu vă asumaţi vreun sacrificiu măreţ, ci, dimpotrivă, vă rog să nu vă mai gân­diţi la nici un fel de sacrificii măreţe, dar în nici un caz să nu neglijaţi lucrurile mărunte dintr-un bine făcut.
Vă invit, dacă doriţi, să nu vă lăsaţi cuprinşi de o fu­rie nestăpânită decât într-o situaţie excepţională, dar să nu vă mâniaţi din cauza unor lucruri mărunte „pe fratele vostru în zadar” (Mt. 5, 22).
Inventaţi orice minciună doriţi într-o problemă care vă depăşeşte, dar nu-i spuneţi fratelui vostru neade­vărul în viaţa de zi cu zi. Vi se pare un fleac, dar încer­caţi să procedaţi aşa, şi veţi vedea urmările.
Lăsaţi la o parte toate dezbaterile legate de este sau nu permis să fie omorâţi milioane de oameni – femei, copii şi bătrâni – şi încercaţi să vă manifestaţi simţul moral în „fleacuri”: nu mai omorâţi niciodată persoana aproapelui vostru, prin cuvânt, prin aluzie sau gesturi, căci binele constă în a te abţine de la rău. Astfel, prin lu­crurile mărunte, veţi putea cu uşurinţă, pe neobservate şi lejer, să realizaţi multe.
Vă vine greu să vă treziţi noaptea pentru rugăciune? Rostiţi-o dimineaţa. Dacă nu puteţi acasă, cel puţin atunci când vă îndreptaţi la locul de muncă şi mintea vă este liberă. Spuneţi Tatăl Nostru, şi fie ca toate cuvintele aces­tei rugăciuni scurte să capete un ecou în inima voastră. Iar înainte de somn, faceţi-vă semnul crucii, încredinţându-vă din toată inima în mâinile Tatălui ceresc. Aceste lucruri sunt extrem de uşor de făcut.
Şi daţi, daţi apă fiecăruia care are nevoie de ea, oferiţi-i un pahar plin de simplă implicare oricărui om care are nevoie de ea. Această apă se găseşte oriunde, curg râuri întregi, nu vă fie frică, nu va seca izvorul; oferiţi-i fiecăruia câte un pahar.
O, minunată cale a împlinirii faptelor mici, ţie îţi înalţ un imn! Oameni buni, împrejmuiţi-vă, înconju­raţi-vă cu fapte bune mărunte, cu lanţul sentimentelor, al gândurilor, al cuvintelor şi al faptelor bune mici, uşoare, simple, care nu vă costă nimic.
Să lăsăm cele mari şi grele celor care le iubesc, iar nouă, cei care încă nu le-am îndrăgit pe acelea, Domnul din milostivirea Sa ne-a lăsat pretutindeni, precum sunt apa şi aerul, o dragoste măruntă [pe care o putem trăi].
(din: Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016

Sursa

Marturia parintelui Ciprian Staicu despre conferinta monahilor athoniti de la Brasov

1

  •  Vineri 14 oct., la Brasov     a avut loc conferinta monahilor athoniti veniti in Romania. Trecand peste diversiunile create de catre Patriarhia Romana in privinta acestor parinti, multi credinciosi au avut ocazia sa vada cine sunt ei cu adevarat, participand la conferintele sustinute de catre acestia. Inregistrarile video integrale au inceput sa apara, pentru cei care nu au reusit sa participe, unii neavand „binecuvantare” de la protopopii sau ierarhii locului. In ciuda tuturor opozitiilor venite din randul oficialitatilor bisericesti, credinciosii au participat la aceste conferinte ramanand impresionati placut de prestanta invitatilor. In cele ce urmeaza va oferim marturia unui martor care a fost la conferinta de la Brasov, tocmai in calitate de traducator, parintele Ciprian Staicu

Doamne ajută!

Aseară, la conferința de la Brașov a părinților athoniți, a fost minunat. Un ieromonah local a încercat să tulbure în mod agresiv și fanatic începutul conferinței, dar gheronda Sava i-a răspuns cu multă dragoste, fapt pe care acela nu l-a îndurat și … dus a fost (îi dorim să fie cu Dumnezeu mereu, în Adevăr). A mai fost și un nene la vreo 150 kg care a proferat amenințări pe hol, s-a luat tare și de mine, chiar mi-a făcut poze mie, un biet trecător. Îl cheamă Vasile (nu știu dacă … cel Mare sau nu…) Doamne dă-i sănătate și mântuire în Adevăr !
Conferința a decurs bine, întrebările au fost foarte interesante. Nu s-a văzut nici un duh de schismă, de negare a autorității arhierești, de minciună sau calomnie, ci a fost o cuvântare în duhul Sfinților Părinți. Că mulți ”teologi” ecumeniști au studiat prin Apus, având ca profesori pe eterodocși, este de fapt o premisă de la care reiese și o concluzie normală: nu prea știu ce înseamnă duhul Sfinților Părinți. De aceea nu pot pricepe Adevărul.
Constituția României – legea supremă în stat – garantează dreptul la liberă expresie și dreptul la liberă circulație. Așadar ”teologia bâtei” folosită de ecumeniști nu impresionează pe cei care au Duhul lui Hristos în ei și mărturisesc cu smerenie, dar cu fermitate, Adevărul scripturistic și patristic. Nici un Regulament al vreunei instituții – deci nici Regulamentul de organizare și funcționare al BOR nu se poate opune Constituției României, așadar fiecare are dreptul la părere și are, desigur, conform bunului simț, de altfel specific românesc, obligația să asculte părerea celuilalt. Din păcate, ecumeniștii nu vor să ne spună argumentele lor, le ascund în mănușa cu care țin strâns bâta. Pierderea lor, ce să faci!
Și acum îngăduiți-mi să vă spun veștile bune:

1. Părinții athoniți au pregătit și este gata de publicare un text plin de durere și de smerenie, dar și de mărturisire autentică, către Sf. Chinotită, în care spun că au așteptat destul ca aceasta să ia o atitudine referitoare la Sinodul din Creta. Răbdarea are limite, că nu putem să Îl batjocorim pe Dumnezeu prin nepăsare. Deci Athosul este pe poziții. Să nădăjduim că vocea lui va fi unitară și toți părinții vor fi de partea Ortodoxiei, nu a ”vrăjmașilor Fiului Fecioarei”, dintre care cei mai răi sunt ecumeniștii sincretiști.
2. În luna ianuarie 2017 grecii pregătesc o sinaxă panortodoxă, la care vor participa episcopi, clerici, monahi și mireni din toată lumea, pentru a fi anatematizate hotărârile eretice și sincretiste ale Sinodului ecumenist din Creta. Acolo va fi glasul Bisericii, în Duhul Sfânt. Să ne ajute Dumnezeu să mergem! Avem toată binecuvântarea Sfinților Mucenici și a Sfinților Mărturisitori ai Bisericii celei Una, care este Sfânta Ortodoxie.

Mesajul părintelui Sava Lavriotul este clar: lupta trebuie dusă din interiorul Bisericii, nu vom ieși din ea, ne rugăm pentru ierarhii noștri să ia atitudine mărturisitoare împotriva ecumenismului, iar semnatarii din Creta să se dezică – simplu – de semnătura pusă pe documentele sincretiste și eretice de acolo. Suntem pregătiți de orice prigoană, nu pentru tăria noastră, căci suntem neputincioși, ci pentru Puterea care vine de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt. Amin.

Așa să ne ajute Dumnezeu !

Pr. Ciprian-Ioan Staicu (umil traducător aflat în trecere pe la Brașov aseară)

sursa

Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt”. DE CE A INTRAT OMENIREA IN IURESUL UNUI RITM DE VIATA DEMONIC SI IN GOANA AMETITOARE? Care trebuie sa fie graba crestinului in vremurile scurtate de acum?


1

 CUVIOSUL IOAN KRESTIANKIN:

Despre cele şapte înflăcărări ale duhului

(După scrierileArhiepiscopului de San-Francisco, Ioan Şahovski)

Tragedia omului contemporan constă în faptul că el mereu se grăbeşte, dar se grăbeşte în van, fără vreun folos.

Cu energia sa, omul răstoarnă munţii, zideşte şi dă­râmă oraşe întregi în termene foarte scurte. Dar dacă vom analiza minuţios energia lui şi vom urmări con­secinţele folosirii ei, vom constata că ea nu înmulţeşte binele în lume. Iar ceea ce nu înmulţeşte binele este ne­roditor. Chiar şi stârpirea răului este inutilă, dacă aceas­tă epurare nu reprezintă o manifestare a binelui şi nu aduce roadele bunătăţii.

Ritmul de viaţă al oamenilor a devenit foarte grăbit şi ajunge să fie tot mai alert; toţi aleargă, tuturor le este teamă că întârzie undeva, că nu mai prind pe cineva, că vor rata ceva, că nu vor face altceva.Maşinăriile se de­plasează prin aer, prin apă şi pe pământ, dar nu aduc fericire umanităţii, ci, dimpotrivă, distrug starea bună a lucrurilor care a mai rămas pe pământ.

In lume a intrat graba, goana diabolică. Tainei acestei goane ne-o descoperă Cuvântul lui Dumnezeul, în capitolul 12 din Apocalipsă:

Angers-_Apocalypse_(11)„Şi am auzit glas mare în cer, zicând: Acum s-a făcut mântuirea şi puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său, căci aruncat a fost pârâşul fraţilor noştri, cel ce îi pâra pe ei înaintea Dumnezeului nostru, ziua şi noap­tea. Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvân­tul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor, până la moarte. Pentru aceasta, bucuraţi-vă ceruri şi cei ce locuiţi în ele. Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul lui e scurt” (Apoc. 12,10-12).

Aţi auzit: satana a coborât pe pământ şi pe mare cu o furie nestăpânită, „ştiind că mai are puţină vreme“. Iată care este sursa acestei goane a lucrurilor şi a concep­ţiilor din lume, iată de unde provine această grabă şi în tehnică, şi în viaţă – un maraton tot mai alert al oame­nilor şi al popoarelor în general.

Împărăţiei lui satan curând i se va pune capăt. Iată un motiv de bucurie pentru cer şi pentru oamenii de pe pământ care vieţuiesc cereşte. Răul condamnat, presimţindu-şi pieirea, aleargă pe pământ, tulbură umanitatea, se umflă până la limita puterii sale şi îi obligă pe oamenii care nu şi-au pus pe fruntea şi inima lor pecetea crucii Mielului lui Dumnezeu să se îndrepte impetuos înainte şi să-şi accelereze ritmul de viaţă. Răul înţelege că, doar prin acest iureş al oamenilor şi al popoarelor, el ar pu­tea reuşi să facă părtaşi ai pierii sale încă o parte din umanitate.

Tehnica de mult timp măreşte continuu viteza de deplasare a oamenilor şi de procurare a bunurilor pământești. Ar părea că oamenii ar trebui să aibă mai mult timp pentru viaţa duhovnicească. Însă lucrurile nu stau aşa, sufletului îi este tot mai greu să trăiască. Materia­litatea lumii atrage şi sufletul omenesc în vârtejul ei ame­ţitor. Şi sufletul se stinge, el nu mai are vreme pentru ni­mic înălţător din lume: toate se învârt, toate se rotesc şi îşi măresc viteza. Ce iluzie îngrozitoare a lucrurilor! Totuşi, această iluzie stăpâneşte cu putere umanitatea. In locul aspiraţiilor duhovniceşti, lumea este posedată de psihoza rapidităţii materiale, a realizărilor stricăcioase. In locul amplificării înflăcărării duhului se pro­duce o tot mai mare concentrare asupra materialităţii lumii acesteia.Se creează un miraj al acţiunilor, fiindcă omul este chemat să acţioneze şi nu poate fi liniştit fără a realiza ceva. Dar realizările sensibile nu îl pot odihni pe om, pentru că ele îl stăpânesc pe el, nu invers. Omul este rob al faptelor trupeşti. 1El construieşte pe nisip(vezi Mt. 7, 26-27). Construcţia de pe nisip se risipeşte. Din casa pământească a omului nu va rămâne decât o mână de praf. In locul multor clădiri măreţe nu a rămas decât o grămadă de nisip.Din acest nisip omul îşi con­struieşte din nou lumea. Nisipul se dărâmă, iar omul munceşte, adunându-și… Bietul om! Toţi suntem legaţi în lanţul unor lucruri mici, care nu îi oferă sufletului ni­mic, dar pe care ne străduim să le facem cât mai curând, cel mai probabil, pentru a putea să le începem pe altele noi, la fel de neînsemnate.

De unde să facem rost de timp pentru practicarea binelui? Nu avem nici măcar timp să ne gândim la el. Viaţa ne este aglomerată. Binele aşteaptă ca un călător pentru care nu este loc nici la birou, nici în uzină, nici în stradă, nici în casa omului, nici – cu atât mai puţin – în locurile unde el se distrează. Binelenu are unde să-şi plece capul. Cum să ne grăbim să-l practicăm, de vreme ce nu reuşim nici să-l invităm pentru cinci minute, nu în odaie, dar nici în gând, în trăire sau în dorinţă. Nicio­dată! Şi cum de binele nu înţelege această situaţie şi în­cearcă să bată la uşa conştiinţei şi o chinuie câte puţin?! Treburi şi iar treburi, griji, nevoi, urgenţe, conştiinţa importanţei tuturor acestor lucruri… Bietul om! Dar unde este bunătatea ta, unde este chipul tău? Unde eşti tu în­suţi, omule? Te ascunzi după roţile şi şuruburile roţilor vieţii care se rotesc continuu? Totuşi îţi voi spune: grăbeşte-te să faci binele, câtă vreme mai vieţuieşti în trup.Umblă în lumină, câtă vreme mai eşti în trup. „Umblă în lumină, câtă vreme mai este lumina (vezi In 12, 35). Vi­ne noaptea când nu vei mai putea practica binele, chiar dacă ți-ai și dori.

Bineînţeles că tu, care încă din această lume – atât pridvorul raiului, cât şi al iadului – nu ai vrut să faci bi­nele şi nici măcar să te gândeşti la el, este foarte puţin probabil să doreşti să-l săvârşeşti atunci când te vei po­meni împrejmuit de întuneric, trecut de uşa acestei vieţi, împins fiind din deşertăciunea vieţii pământeşti, care ţi-a împrăştiat şi ţi-a schilodit sufletul, în bezna rece şi întunecoasă a „inexistenţei”. Din acest motiv, grăbeşte-te să faci binele! Începe prin a gândi să-l faci, apoi me­ditează cum ar trebui să-l faci şi doar atunci începe să-l practici. Grăbeşte-te să îl gândeşti, grăbeşte-te să îl îm­plineşti. Timpul este scurt. Seamănă cele veşnice în temporalitate. Stabileşte-ţi acest lucru drept prioritatea în­tregii tale vieţi. Realizează acest lucru până nu este prea târziu. Cât de cumplit va fi să întârziem în practicarea binelui. Să plecăm în lumea de dincolo cu mâinile goale şi cu inima rece şi să mergem la Judecata Crea­torului.

Cel care nu se va grăbi să facă binele, acela nu îl va săvârşi. Binele cere o stare de înflăcărare. Diavolul nu-i va lăsa pe cei căldicei să facă vreun bine. El îi va lega de mâini şi de picioare, înainte ca ei să se fi gândit la împli­nirea vreunui bine. Binele îl pot realiza doar cei fierbinţi, înflăcăraţi. In lumea noastră poate fi bună doar o per­soană fulgerător de bună. Cu cât avansează în viaţă, cu atât mai multă rapiditate îi este necesară omului pentru săvârşirea binelui.Rapiditatea este o manifestare a pute­rii duhovniceşti, o bărbăţie a unei credinţe sfinte, o acţiune a binelui, umanul autentic!

Să ne opunem repezelii deşertăciunii şi a răului prin zel şi vitalitate în săvârşirea binelui.Doamne, binecuvântează-ne şi întăreşte-ne! Promptitudinea pocăinţei după orice păcat făcut – iată care este prima înflăcărare pe care trebuie să i-o aducem lui DumnezeuRapiditatea iertării fratelui care ne-a greşit – este cea de-a doua în­flăcărare a duhului, pe care ar trebui să o avem. Rapidi­tatea răspunsului dat fiecărei rugăminţi, a cărei împli­nire este posibilă pentru noi şi utilă pentru persoana care ne-a solicitat ajutorul – este cea de-a treia înflăcărare. Rapiditatea oferirii aproapelui a oricărui lucru ce l-ar ajuta să iasă din nevoie – reprezintă cea de-a patra înflă­cărare a duhului credincios lui Dumnezeu. Cea de-a cincea constă în: capacitatea de a observa rapid de ce are nevoie cineva, atât din punct de vedere material, cât şi duhovnicesc, şi priceperea de a-l ajuta oricât de puţin pe orice om; disponibilitatea de a ne ruga pentru fiecare om. Cea de-a şasea înflăcărare se manifestă prin:apti­tudinea şi fermitatea rapidă de a ne împotrivi oricărei manifestări ale răului prin bine, de a ne opune oricărui întuneric prin lumina lui Hristos şi oricărei minciuni prin adevăr. Şi cea de-a şaptea înflăcărare a credinţei, dragostei şi a nădejdii noastre este: capacitatea de a ne înălţa instantaneu inima şi întreaga fiinţă la Dum­nezeu, încredinţându-ne voinţei Lui, mulţumindu-I şi lăudându-L.

(din: Arhim. Ioan Krestiankin, Unui fiu duhovnicesc necunoscut, Editura Doxologia, 2016)

ioan-krestiankin-arhim-unui-fiu-duhovnicesc-necunoscut-14881

SURSA

Epistola antipapistașă a Sfântului Paisie Aghioritul

 

Screenshot_46

Către fondatorul <<P.O.E.>> și al  <<O.T.>> fericitul Arhimandrit Haralambos

Epistola antipapistașă a Sfântului Paisie

L-a învinuit pe Patriarhul Atenagora pentru lipsa dragostei fața de fii Ortodoxiei, fiindcă a ales să iubească o femeie modernă – biserica papistașă, în schimbul  Mamei noastre Ortodoxe care este modestă. Filounioniștii nu au ”nici miez, nici coajă duhovnicească”. Vorbesc despre unire, deși nu sunt uniți cu Dumnezeu, pentru că nu L-au iubit. Biserica Ortodoxă duce o lipsă  gravă de ierarhi și păstori cu duh patristic, ceea ce explică abaterea Patriarhilor de la credința ortodoxă.  

Sfântul Paisie a trimis epistola către fondatorul P.O.E. și al ziarului „Orthódoxos Týpos” în calitate de Monah Aghiorit, în anul 1969. În epistolă exprima și părerile despre poporul credincios. Menționăm  întreaga lui epistolă, pentru că toată mass-media face cunoscute doar profețiile, nu și părerea antipapistașă și anitiecumenistă a Sfântului. Paginile ziarului „Orthódoxos Týpos” au găzduit și pozițiile antipapistașe și antiecumeniste ale Sfântului Iustin Popovici, pe când acesta se afla în viață.

Atât Sfântul Paisie, cât și Sfântul Iustin Popovici și-au exprimat părerea patristică antipapistașă și antiecumenistă în paginile ziarului „Orthódoxos Týpos”. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a procedat recent la canonizarea Părintelui Paisie – Monahul Aghiorit. Pomenirea lui va fi sărbătorită pe 12 iulie. Despre Sfântul contemporan al Bisericii noastre Ortodoxe – a avut o mare faimă ca Gheron – s-au scris multe, mai cu seamă despre profețiile sale cu privire la diferite chestiuni. Ceea ce se omite în mod sistematic este părerea sa curajoasă antipapistașă și antiecumenistă. Astăzi vom publica scrisoarea, pe care acesta a trimis-o pe 23 ianuarie 1969 către fondatorul și întâistătătorul Uniunii Panelene Ortodoxe (P.O.E) și a ziarului Orthódoxos Týpos” („O.T”) fericitul Arhimandrit Hralambos Vasilopoulos. În epistolă s-a pronunțat împotriva diplomaticei „iubirii de cuvinte” a Vaticanului, pe care a îmbrățișat-o Patriarhia Ecumenică, împotriva întâlnirilor Patriarhului Ecumenic cu Papa în falsa încercare de unire dintre papistași și ortodocși. „Cu regret (a notat Sfântul în calitatea sa de Monah Aghiorit) mărturisesc că din câți filounioniști am cunoscut, nu am văzut pe niciunul să aibă vreunul  nu miez, dar  nici coajă duhovnicească. Cu toate acestea, știu însă să vorbească despre dragoste și unire, deși ei înșiși nu sunt uniți cu Dumnezeu,fiindcă nu L-au iubit…”. Ziarul „O.T.” se bucură în special, de faptul că Sfântul Paisie a expus reflecțiile sale, ca monah aghiorit, despre dialogurile teologice cu papistașii eretici, în ziar. Este al doilea Sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe, care și-a arătat identitatea de părinte mărturisitor în rubricile ziarului „O.T.” și a Uniunii Ortodoxe a Grecilor de Pretutindeni. Primul Sfânt (declarat în ordine), care și-a exprimat poziția sa antipapistașă și antiecumenistă a fostSfântul IustinPopovici din Biserica Ortodoxă a Serbiei.

[A deţinut calitatea de membru de onoare al „Uniunii Ortodoxe Panelene”.

imagesIPB45ACA

1

Arhimandritul Iustin Popovici a fost proclamat Sfânt al Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Era fervent antipapist şi antiecumenist şi a fost persecutat pentru poziţiile lui. 

https://graiulortodox.wordpress.com/2010/06/23/a-detinut-calitatea-de-membru-de-onoare-al-%e2%80%9euniunii-ortodoxe-panelene%e2%80%9d-arhimandritul-iustin-popovici-a-fost-proclamat-sfant-al-bisericii-ortodoxe-a-serbiei-era-fervent-antipapist-si/]

Epistola

Această epistolă  a fost trimisă în anul 1969,  de fericitul Stareţ Paisie conducatorului duhovnicesc al Uniunii Ortodoxe Panelene (P.O.E.) și al  Ziarului Oρθόδοξος Τύπος (Presa Ortodoxă) Arhimandritul Haralambos și a fost republicată în Oρθόδοξος Τύπος (O.T.) , Nr. 1680/09.03.2007.

<< Sfântul Munte, 23 Ianuarie 1969

scan00071[1]Prea Cuvioase Părinte Haralambie,

Văzând marea furtună care a fost stârnită în Biserica noastră din pricina diferitelor mişcări filounioniste şi a legăturilor Patriar­hului [Atenagora] cu Papa, am fost cuprins şi eu de durere ca cel ce sunt şi eu fiu al ei şi am considerat că este bine ca, în afară de rugăciunile pe care le fac, să trimit şi eu o bucăţică de aţă – ca un monah sărac ce mă aflu – pentru a fi de folos, fie şi pentru a face o mică cusătură la veşmântul rupt în bucăţele al Maicii noastre. Cred că veţi face dragoste şi o veţi folosi, publicându-o în ziarul Sfinţiei Voastre. Vă mulţumesc.

Iubirologia Patriarhului nostru

Mai întâi, aş vrea să cer iertare de la toţi pentru că îndrăznesc să scriu ceva, deşi nu sunt nici sfânt, nici teolog. Cred că vor înţe­lege toţi că cele scrise de mine nu sunt altceva decât o durere pro­fundă a mea pentru, din păcate, poziţia şi iubirea lumească a Pa­triarhului nostru Atenagora. Precum se vede, el a iubit o altă fe­meie, una modernă, care se numeşte Biserica papistaşă, deoarece Bise­rica noastră Ortodoxă nu-i face nici un fel de impresie, fiindcă este foarte cuviincioasă.

franciscbartolomeu11[1]

Această dragoste, care s-a făcut auzită din Cetate [Constantinopol], a găsit ecou în rândul multora dintre fiii lui spi­rituali, care şi ei o trăiesc în cetăţi (oraşe)2. De altfel, acesta este duhul vre­mii noastre: familia să-şi piardă menirea ei sfântă din pricina unor astfel de iubiri, ce au drept scop dezbinarea, iar nu unirea…

Mânat cam de o astfel de dragoste lumească, şi Patriarhul nostru ajunge până la Roma. În vreme ce s-ar cuveni ca mai întâi să arate dragoste faţă de noi, copiii lui, şi faţă de Mama noastră Bi­serica, el, din păcate, şi-a trimis dragostea foarte departe. Rezul­tatul a fost că a odihnit pe fiii săi cei lumeşti, care iubesc lumea şi au această dragoste lumească, dar ne-a scandalizat profund pe noi, pe fiii Ortodoxiei, mari şi mici, care au frică de Dumnezeu.

Cu durere în suflet mărturisesc că, dintre toţi filounioniştii pe care i-am cunoscut, nu am văzut pe nici unul să aibă nu miez, dar nici măcar coajă duhovnicească. Cu toate acestea, ştiu să vorbească despre dragoste şi unire, deşi ei înşişi nu sunt uniţi cu Dumnezeu, fiindcă nu L-au iubit.

Aş vrea să-i rog cu căldură pe toţi fraţii noştri filounionişti: deoarece tema unirii Bisericilor este un lucru duhovnicesc, şi pen­tru asta avem trebuinţă de dragoste duhovnicească, să o lăsăm în seama celor care L-au iubit mult pe Dumnezeu şi sunt teologi pre­cum Părinţii Bisericii, iar nu funcţionari, în seama celor care s-au dăruit şi se dăruiesc în întregime pe ei înşişi slujirii Bisericii (în locul lumânării mari)3, pe care i-a aprins focul dragostei lui Dumnezeu şi nu bricheta paraclisierului.

Să nu uităm că nu există doar legi fizice, ci şi duhovniceşti. Prin urmare, viitoarea urgie a lui Dumnezeu nu poate fi înfruntată de o asociaţie de păcătoşi – căci atunci îndoită pedeapsă vom primi – ci de pocăinţă şi de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.

Lipsa păstorilor

De asemenea, să nu uităm că Biserica Ortodoxă nu are nici o lipsă. Singurul ei neajuns este lipsa ierarhilor şi păstorilor serioşi cu principii patristice. Cei aleşi sunt puţini, dar aceasta nu trebuie să ne neliniştească, căci Biserica este a lui Hristos şi El o conduce. Nu este biserică care se zideşte din piatră, nisip şi var de către cre­dincioşi şi se distruge de focul barbarilor, ci este Însuşi Hristos. Şi „cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21, 44). Atunci când va trebui, Domnul va ridica sfinţi, precum Marcu Eugenicul şi Grigorie Palama, ca să adune pe toţi fraţii noştri care au fost scandalizaţi, să mărturisească Credinţa Ortodoxă, să întărească Tradiţia şi astfel să pricinuiască bucurie mare Maicii noastre.

În vremurile noastre vedem că mulţi fii credincioşi ai Bisericii noastre, monahi şi mireni, din păcate, s-au desprins de Ea, din pricina filounioniştilor. Cred că nu este deloc bine să ne despărţim de Biserică de fiecare dată când Patriarhul greşeşte, ci fiecare are datoria şi obligaţia de a protesta şi de a lupta după puterile sale în sânul Bisericii. A întrerupe pomenirea Patriarhului, a te desprinde şi a crea propria Biserică, şi a continua să vorbeşti de rău pe patri­arh cred că este un lucru iraţional.

Abaterea Patriarhilor

Dacă pentru o abatere sau alta a patriarhilor ne despărţim şi facem propriile noastre biserici – să ne ferească Dumnezeu! – îi vom întrece chiar şi pe protestanţi. Uşor se desparte cineva, însă greu se întoarce. Din nefericire, avem multe „biserici” în vremea noastră. Ele au fost create fie de grupuri mari, fie chiar şi de către o persoană. Deoarece s-a întâmplat ca în chilia lor să existe biserică (mă refer la cele ce se petrec în Sfântul Munte), unii au crezut că pot să facă şi propria lor Biserică independentă4. Dacă filounioniştii dau prima lovitură Bisericii, aceştia menţionaţi mai sus dau a doua lovitură.

Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne lumineze pe toţi, şi pe Patri­arhul nostru PF Atenegora, pentru ca mai întâi să se facă unirea acestor „biserici”, să se restabilească liniştea în rândul tuturor or­todocşilor scandalizaţi, pacea şi dragostea duhovnicească între Bi­sericile Ortodoxe Răsăritene, şi după aceea să se ia în atenţie şi unirea cu celelalte confesiuni, dacă şi întrucât doresc cu sinceritate să îmbrăţişeze învăţătura ortodoxă.

Cealaltă grupare a credincioșilor

Aş vrea să mai spun că există şi o a treia grupare în Biserica noastră. Sunt acei fraţi care rămân fii credincioşi ai Ei, dar care nu au o înţelegere duhovnicească între ei. Sunt preocupaţi cu a face critică unul altuia, iar nu pentru binele luptei în general. Se urmăresc unul pe altul (mai mult decât pe propriul sine) spre a vedea ce va spune sau ce va scrie celălalt, ca pe urmă să-l lovească fără milă. În timp ce, dacă el însuşi ar fi spus sau ar fi scris acelaşi lucru, l-ar fi susţinut cu multe mărturii din Sfânta Scriptură sau de la Sfinţii Pă­rinţi. Răul care se face este mare, deoarece, pe de o parte îl nedrep­tăţeşte pe aproapele său, iar pe de alta îl şi doboară înaintea ochi­lor celorlalţi credincioşi. De multe ori împrăştie şi necredinţa în su­fletele celor slabi, fiindcă îi sminteşte. Din nefericire, mulţi dintre noi avem pretenţii nesăbuite de la ceilalţi. Vrem ca toţi să aibă acelaşi caracter duhovnicesc ca şi noi. Când cineva nu se potriveşte cu caracterul nostru, adică fie este puţin mai indulgent, fie puţin mai tăios, îndată tragem concluzia că nu este om duhovnicesc. Toţi sunt de trebuinţă Bisericii. Toţi Părinţii, atât cei cu un caracter blând, cât şi cei severi, i-au oferit slujirile lor. Aşa cum pentru tru­pul omului sunt absolut necesare şi cele dulci şi cele acre, chiar şi păpădia cea amară (fiecare are propriile sale substanţe hrănitoare şi vitamine), tot astfel este şi pentru Trupul Bisericii. Toţi sunt ab­solut necesari. Unul completează caracterul celuilalt şi toţi suntem datori să suportăm nu numai caracterul celuilalt, ci şi slăbiciunile pe care le are ca om.

Despre Sfânta Ortodoxie

Din nou cer iertare la toţi că am îndrăznit să scriu. Eu sunt un monah simplu şi lucrarea mea este să încerc, pe cât este cu putinţă, să mă dezbrac de omul cele vechi şi să ajut pe ceilalţi şi Biserica prin rugăciune. Dar fiindcă au ajuns până la sihăstria mea veşti triste despre Sfânta noastră Ortodoxie, m-a durut mult şi am con­siderat că este bine să scriu cele pe care le-am simţit.

Să ne rugăm cu toţii ca Dumnezeu să pogoare harul Său şi fie­care să ajute în felul său spre slava Bisericii noastre.

Cu mult respect fața de toți,

Un monah eremit (Monahul Paisie)>>

——————————————–

[1] Această epistolă a fost trimisă în 1969 de fericitul Stareţ Paisie directorului ziarului bisericesc Orthodoxos Typos (Presa ortodoxă) şi a fost republicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007 şi la Nicolae Zurnazoglu, Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor,ediţia a III-a, Tesalonic 2007. [n.tr.]

[2] Un frumos joc de cuvinte al Stareţului. Cuvântul „polis” scris cu literă mică înseamnă în greacă „cetate, oraş”, iar scris cu majusculă desemnează capitala cetăţilor, Constantinopolul. [n.tr.]

[3] E una să te aduci pe tine însuţi jertfă lui Dumnezeu, aşa cum au făcut Sfinţii, şi e cu totul altceva să-i aduci ofrandă, fariseic, tot felul de lucruri arătoase, artificiale în fond. Cu delicateţe, Părintele atrage atenţia asupra unui fenomen ce poate fi întâlnit în preajma unor biserici din Grecia, şi nu numai acolo, unde sunt puse spre vânzare lumânări de parafină de peste 1,5 m lungime. Cei care le aprind ajung să aibă impresia că rugăciunea e „mai primită” şi cererea lor va fi ascultată dacă lumânarea este cât mai mare. În acelaşi timp, locul sfiiciunii cu care bătrânii aprindeau micile lumânări de ceară şi candelele este uneori luat de nepăsarea vreunui paraclisier care aprinde cu aceeaşi brichetă imensele lumânări, dar şi câte o ţigară la fel de la modă. [n.tr.]

[4] Cuviosul are în vedere pe călugării de la unele chilii zelotiste care au întrerupt comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi s-au autointitulat singurii moştenitori adevăraţi ai Ortodoxiei. (Vezi mai pe larg la Arhim. Epifanie Teodoropulos, Cele două extreme. Ecumenismul şi stilismul, Bucureşti 2006). [n.tr.]

[5] Mărturie publicată în Orthodoxos Typos, nr. 1680/09.03.2007.

Orthodoxos Typosnr. 2054 /23.01.2015.

Traducere Oana Paraipan (G.O.)

Graiul Ortodox

 

Despre aceste anunțuri publicitare

Hrană tare. Elemente de cosmologie şi de astronomie geocentrică fundamentată pe învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi

1

Aceasta serie de articole se adresează tuturor celor care sunt dispuși să se lepede de EREZIILE cu care au fost îndoctrinați înca din școală, cu privire la Univers, fie că este vorba de cunoștințele pe care le-au acumulat din sistemul public de invățământ, din reviste, de pe internet, dar mai ales de la televizor (Discovery channel, National Geographic channel, etc).

Model cosmogonic realizat pe baza Scripturii şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. (Psalmul 18, 1)

Scriptura pare zgârcită cu informaţiile astronomice. Cosmogonia astronomică descrisă de Sfânta Scriptură se încheie odată cu ziua a 4-a a creaţiei, zi în care Dumnezeu a creat luminătorii cei mari şi i-a pus în tărie. Ne vom alege ca text fundamental pentru modelul cosmogonic pe care vrem să-l elaborăm, textul în limba greacă veche al Facerii, 1-19 din Septuaginta, ediţia Rahlfs, 2004, paginile 1-2:

1

De ce trebuie să apelăm la acest text scris în limba greacă veche, de vreme ce avem trei variante de Biblii ortodoxe româneşti: Biblia de la 1688, Biblia sinodală şi varianta Anania? Pentru a vedea de ce, este de ajuns să analizăm prima propoziţie din Septuaginta, să o traducem conform cu înţelesul ei precis din greaca veche şi să comparăm această traducere cu traducerile în limba română.
Prima propoziţie din Sfânta Scriptură este:

1

tradusă în Biblia 1688:
De-nceput au făcut Dumnezău ceriul şi pământul.
sau în varianta sinodală:
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
sau în varianta Anania:
Întru’ nceput a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
Ar trebui să nu ne mulţumească acest simplu a făcut pus de români în locul luihttp://www.glasulstramosesc.ro/art/text_greaca3.pngcareîn limba greacă veche este verbul a face la timpul aorist, persoana a III-a singular, şi indică o acţiune momentană şi nu durativă. Asta înseamnă că a făcut cerul şi pământul atunci pe loc, într-o clipă, dintr-o dată, pe dată. Din acest motiv textul trebuia tradus precis perifrastic prin propoziţia:
„La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.”

Când vin evoluţioniştii teişti – acei evoluţionişti care susţin în mod aberant că Dumnezeu a creat prin evoluţie într-un timp foarte îndelungat – şi spun că le-a făcut în miliarde de ani, chiar se impune să introducem în traducerea textului sintagma ”pe dată”. Din acest motiv nu vom da credit total traducerilor româneşti ale Bibliei pentru fundamentarea modelului nostru cosmogonic creştin. Nu pentru că n-ar fi bune, dar în multe cazuri sensul nu este redat complet ca în limba greacă veche.

Ziua întâia

1

La început a făcut Dumnezeu pe dată cerul şi pământul.
Pentru a înţelege mai bine ceea ce s-a petrecut atunci, ar trebui să încercăm să ne imaginăm un tablou anterior începutului, când încă nu făcuse Dumnezeu cerul şi pământul, şi apoi peisajul apărut imediat după ce le-a făcut. Cum putem ilustra, însă, un moment de dinainte de a fi fost făcute cerul şi pământul? Pentru a vedea cum, trebuie să ne gândim la Dumnezeu, Cel Care exista înainte de această facere. Cum am putea să-L ilustrăm pe Dumnezeu? Să nu ne speriem şi să luăm aminte la cele scrise în Sfânta Scriptură:
Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. (1 Ioan 1,5)
Dacă nici un întuneric nu este întru Dumnezeu şi Dumnezeu este lumină, de vreme ce Dumnezeu exista înainte de facerea cerului şi a pământului, înseamnă că înainte de facerea cerului şi a pământului exista şi lumina necreată în care se află din veşnicie Dumnezeu. Aşa cum consfinţeşte Scriptura, la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor Apostolii au văzut şi cu ochii trupeşti lumina necreată în care se afla Domnul nostru Iisus Hristos. Prin urmare ne putem închipui şi noi că această lumină necreată care Îl însoţeşte pe Dumnezeu lumina peste tot înainte de facerea cerului şi a pământului. Nu ştim cum este această lumină, dar în figura 1 o ilustrăm cu o culoare blândă, caldă şi plăcută, amintindu-ne de „Lumina lină a sfintei slave” din cântarea de la vecernie.

1Fig. 1 Lumina dumnezeiască necreată de dinaintea facerii cerului şi a pământului indică prezenţa din veşnicie a lui Dumnezeu.

Acum să încercăm să facem figura a 2-a a modelului nostru cosmogonic pentru ziua întâi, cea cu cerul şi pământul. Chiar dacă textul e foarte succint, e destulă informaţie de figurat. Dacă Scriptura zice La început, înseamnă că avem momentul zero, momentul din care începe să se măsoare timpul în creaţie. Aici ne ajută mult Sfântul Vasile cel Mare, cu un fragment din Omilii la Hexaemeron, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, paginile 23-24. :
«Sau poate că s-a zis: „La început a făcut” din pricină că facerea cerului şi a pământului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece „începutul” este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum „începutul” căii nu-i încă calea, iar „începutul” casei nu-i casa, tot aşa şi „începutul” timpului nu-i timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că „începutul” este timp, să ştie acela că împarte „începutul” în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al „începutului”. Cel care împarte „începutul” în două, face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moise a spus: „La început a făcut”, ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără curgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii au redat mai clar sensul acestui cuvânt, spunând: „În scurt a făcut Dumnezeu”, adică: dintr-o dată, în puţină vreme.»
Aşadar, orice vom ilustra de acum încolo, trebuie asociat şi unui moment de timp. Sfântul Vasile cel Mare ne-a lămurit că în prima propoziţie din Scriptură este indicat mometul zero al creaţiei, moment în care, deoarece Dumnezeu le-a creat fără să aibă nevoie de timp, au apărut dintr-o dată cerul şi pământul, pe care le vom scrie de acum încolo cu majusculă, adică Cerul şi Pământul.

Despre Pământul tohu-bohu şi despre Pământul din pântece

Pentru a vedea cum putem ilustra Cerul şi Pământul trebuie să luăm în continuare aminte la cele afirmate de Sfânta Scriptură:

1

Adică „Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Acest lucru trebuie să-l arătăm la momentul zero al creaţiei, anume că Pământul era nevăzut şi netocmit. Cum arătăm aşa ceva, că zice că era nevăzut şi netocmit, iar noi trebuie să ilustrăm ceva vizibil? Când e Pământul tocmit? Când arată aşa cum îl vedem acum şi-i spunem Pământ cu P mare şi ştim că are în el pământ, apă şi aer, forme de relief, mări şi tot ce vedem. Dacă îl ştim cum este tocmit, atunci putem să-l reprezentăm şi netocmit, adică fără să-i vedem pământul, aerul, apa şi relieful din el. Aici ne ajută Sfântul Efrem Sirul – un Sfânt Părinte a cărui operă am studiat-o în mod deosebit şi pe baza căreia am elaborat o lucrare de doctorat, intitulată Teologia creaţiei în opera Sfântului Efrem Sirul, lucrare din care vom folosi în această carte pasaje întregi -, care spune în Comentariul lui la Facere, varianta Tonneau, din seria Corpus Scriptorium Christianorum Orientalium (CSCO), volumul 153, tomul 72, Peeters, Louvain, 1955, în capitolul I, paragrafele 2-3, paginile 5-6, că:
„La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, spune (Moise). Atunci au lipsit toate celelalte lucruri create deoarece nimic altceva nu a fost creat odată cu Cerul şi Pământul. Într-adevăr chiar şi substanţele care au fost create în însăşi acea zi încă nu erau create până în acest moment. Căci dacă ar fi fost create împreună cu Cerul şi Pământul, (Moise) ar fi spus. Dar nu a spus, ca nu cumva numele substanţelor să poată fi mai vechi decât adevărata lor materie. Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.
După aceasta a vorbit nu despre cele care sunt din tărie şi deasupra, ci despre cele care sunt între tărie şi Pământul din pântece. Căci însuşi cel care ne scrie aceasta, nu ne-a scris toate. Căci despre îngeri, nu ne-a scris în ce zi au fost creaţi.
(Moise) a scris, aşadar, despre Pământ că era tohu şi bohu, adică pustiu şi gol, şi acest lucru pentru a arata că chiar şi pustiul şi goliciunea au fost înaintea substanţelor. Nu că aş spune că pustiul şi goliciunea ar fi ceva, ci pentru că aici nu este vorba de Pământul care avea să fie cunoscut, că a fost numai el fără nimic altceva.”30
Sfântul Efrem spune în acest fragment că, în momentul de început al creaţiei, Pământul a fost făcut ca un corp omogen diferit de Cer, un corp în care nu se diferenţiase încă nici o substanţă ca apă, aer, foc sau pământ, adică substanţele elementare recunoscute pe vremea Sfântului. Un astfel de Pământ, pe care îl vom numi Pământul primordial sau Pământul tohu-bohu, poate fi imaginat doar ca o sferă omogenă în care nu apar nici apa, nici aerul, nici focul, nici pământul din el. Sfântul vedea Pământul pe care îl cunoaştem azi ca pe Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu. Astfel, ne putem imagina Cerul şi Pământul tohu-bohu ca două sfere concentrice, cu centrul în Pământul tohu–bohu.
Cu toate acestea, încă nu putem ilustra ceea ce vedem la momentul zero al creaţiei, pentru că Sfinţii Părinţi ne mai furnizează o informaţie esenţială despre Cerul primordial.

Cerul luminos

În Omiliile la Facere, traducere şi note de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, la pagina 19, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:
«„Iar pământul era nevăzut şi netocmit”. Spune-mi, te rog, pentru ce a făcut Dumnezeu cerul luminos şi desăvârşit, iar pământul netocmit?»
Observăm că Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că Cerul primordial era luminos de cum a fost făcut de Dumnezeu, adică înainte ca Dumnezeu să zică „Să fie lumină!”. Ne putem întreba atunci de ce a mai spus Dumnezeu „Să fie lumină!” când Sfântul Ioan ne spune că Cerul era deja luminos? Pentru ce mai face Dumnezeu lumină, dacă deja făcuse Cerul luminos? Ne mai putem întreba şi de ce Scriptura afirmă că „întuneric era deasupra adâncului” de vreme ce un Cer luminos ar fi împrăştiat acel întuneric? Din păcate, mai departe în Omiliile sale la Facere, Sfântul Ioan Gură de Aur nu mai dă nici o explicaţie pentru faptul că Cerul primordial era luminos.
Pentru a ne lămuri despre faptul că Cerul era luminos înainte de a spune Dumnezeu „Să fie lumină!” şi, în ciuda acestui fapt, să fie posibilă şi existenţa întunericului de deasupra adâncului, trebuie să apelăm la Comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. În Comentariul la Facere păstrat integral, în traducerea lui Edward G. Matthews jr., din seria Fathers of the Church, volulmul 91, capitolul I, paragraful 4(2), pagina 77, Sfântul Efrem spune:
„Cât despre întunericul care era deasupra adâncului, unii afirmă că era un nor al cerului. Acum, dacă tăria ar fi fost creată în prima zi, ei ar avea dreptate. Dacă cerurile superioare ar fi fost asemenea tăriei, atunci ar fi fost un întuneric gros între cele două ceruri întrucât lumina nu a fusese creată şi nici fixată acolo ca să risipească întunericul cu razele sale. Dar dacă locul dintre cele două ceruri este lumină, după cum dau mărturie Ezechiel, Pavel şi Ştefan, atunci cum ar putea cerurile, care au risipiseră întunericul cu lumina lor, să acopere cu întuneric adâncul?”
Iar în comentariul fragmentar, păstrat în tomul 1 latino-siriac al scrierilor sale, ediţia Assemani, Roma, 1737, în Catena monahului Severus, la pagina 117, Sfântul Efrem face o interpretare echivalentă:„În schimb, întunericul despre care Scriptura spune că se întindea peste ape, îl înţeleg ca un abur gros şi dens care, emis din adâncul apelor şi condensat în chip de nor întunecat şi negru, a pricinuit acea primă noapte. De aceea această noapte a fost din cauza norilor, pentru că încă nu fusese făcută tăria care să producă noaptea şi să întunece universul. Căci atunci când, mai apoi, a fost făcută aceasta, în chipul unui fel de acoperământ, a acoperit părţile cele mai de jos ale universului şi le-a răpit acelora lumina strălucitoare şi cerească.”
Aşadar, Sfântul Efrem vede întunericul de deasupra adâncului, întuneric amintit de Scriptură înainte de a zice Dumnezeu „Să fie lumină!”, ca produs de o perdea groasă de nori care acopereau lumina Cerului primordial şi întunecau Pământul tohu-bohu.
De-abia acum putem ilustra cum arăta universul în momentul zero al creaţiei, conform Scripturii şi interpretării ei de către Sfinţii Părinţi. Figura 2, în care am notat cu C şi cu SPprim centrul, respectiv suprafaţa Pământului primordial, explică versetele scripturistice:

1

adică:
La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit (…)

2Fig. 2. Momentul zero al creaţiei; prima ei disociere în Cer şi Pământ: La început a făcut Dumnezeu pe dată Cerul şi Pământul. Iar Pământul era nevăzut şi netocmit.

Ce concluzii putem trage din figura 2? De vreme ce nu avem altceva decât Cer şi Pământ la momentul zero, fără Soare, Lună şi stele, înseamnă că la momentul zero al creaţiei universul era geocentric.
În modelul nostru, Cerul are o materie fină, proprie pentru făpturile spirituale care îl locuiesc, iar Pământul tohu-bohu are o materie mai grosieră care e menţinută în jurul punctului C prin forţa de atracţie cu care Dumnezeu a înzestrat acel punct. Nu e şi materia fină a Cerului menţinută prin forţa acelui punct? Nu credem, deoarece începând cu momentul zero, Dumnezeu a conferit punctului C puterea de a atrage spre el numai materia grosieră din univers şi, după cum vom vedea, numai prin puterea acelui punct pe care îl vom numi unicul atractor, Pământul tohu-bohu se va modifica substanţial. În schimb, aşa cum ne-a spus Sfântul Ioan Gură de Aur, Cerul era luminos şi desăvârşit la momentul zero şi nu se supunea legii de atracţie a atractorului pentru că, după cum vom arăta, atractorul acela n-a modificat nimic în Cerul primordial desăvârşit. Deşi Cerul primordial desăvârşit şi luminos apare în jurul Pământului tohu-bohu ca şi cum ar fi atras de punctul C, el apare astfel pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe dată, împreună cu Pământul, nu pentru că l-a atras punctul C în jurul lui.

Despre întunericul de deasupra adâncului şi despre unicul atractor

Hai să încheiem fraza, că la Septuaginta fraza toată este:

1

Iar Pământul era nevăzut şi netocmit, şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.
Sfântul Efrem ne-a învăţat că până acum avem doar un Cer luminos şi un Pământ tohu-bohu şi nimic altceva, nici măcar întuneric, de vreme ce spusese mai înainte că:
„Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente fiindcă nu sunt anterioare acelora.”
Sfântul spune că nu aveam întuneric în clipa în care a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, dar Scriptura vine imediat şi spune că era întuneric deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor. De aici înţelegem că, imediat după momentul de început al creaţiei, din Pământul tohu–bohu încep să se arate apele iar din ape se ridică aburi denşi care se ridică în văzduh. Aşadar, avem şi văzduh fiindcăhttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca10.pngînsemnăşi „duh” şi „vânt”, şi dacă este vânt e nevoie să fie şi aer să bată vântul. Iar dacă aburii denşi din ape se fac nori groşi care se ridică în văzduh şi se interpun între Cerul luminos şi Pământ, atunci poate fi explicat acel întuneric de deasupra adâncului. Ne-am putea întreba de ce nu ne explică Scriptura aceste detalii. Credem că Scriptura ne dă strictul necesar de informaţie pentru ca să nu fim leneşi şi, asemenea Sfântului Efrem, să ne punem întrebări la care să căutăm răspunsuri logice. Când Scriptura ne-a zis că Pământul era tohu-bohu n-aveam nimic decât Pământul tohu-bohu. Când ne spune că avem ape şi întuneric, putem deduce şi logic că e vorba despre un moment ulterior momentului zero al creaţiei, deoarece nu mai avem Pământul tohu-bohu, ci acesta începe să se întocmească, lucru arătat prin apariţia apei şi a întunericului.

În traducerea Tonneau, capitolul I, paragraful 5(2), pagina 7, Sfântul Efrem ne arată şi cum s-a făcut întunericul cu ajutorul apei prin intermediul norilor ridicaţi din ea în văzduh:
„Căci era necesar ca începutul orişicărui lucru să fie cunoscut în cele şase zile, şi dacă norii au fost creaţi împreună cu abisul, ori de câte ori ei au fost născuţi, din abis au fost născuţi. Căci şi Ilie a văzut norul ridicându-se din mare. Apoi şi Solomon a zis: Prin ştiinţa Sa a deschis adâncurile şi norii picură rouă (Pilde 3, 20). Dar nu numai din cauza substanţei lor era nevoie atât de mult ca ei să fie creaţi în acel loc, ci, în plus, pentru slujirea care trebuia să fie făcută de ei primei nopţi, au fost creaţi în prima noapte. Căci în acelaşi fel în care (Dumnezeu) a întins norii peste Egipt trei zile şi trei nopţi, tot aşa norii au fost întinşi peste întreaga creaţie în prima noapte şi în prima zi. Căci dacă norii ar fi fost risipiţi, nu ar fi fost nevoie de lumină în prima zi de vreme ce era suficientă strălucirea cerurilor superioare pentru îndeplinirea slujirii luminii care a fost creată în prima zi.”

Pentru a merge înainte cu modelul nostru cosmogonic, urmează să arătăm secvenţial în câteva desene cum s-a ajuns de la Pământul tohu-bohu la adâncul de ape şi la întuneric. Dacă în figura 2 am arătat deosebirea dintre Cerul primordial şi Pământul primordial, acum trebuie să arătăm deosebirile apărute privind numai Pământul primordial. În locul Pământului tohu-bohu, apar adâncul de ape şi aerul pentru văzduhul necesar ca să poată să se ridice norii din ape şi ca să poată bate vântul.
Ne-am putea întreba de ce aveam la început Pământ tohu-bohu şi, la puţin timp după aceea, avem văzduh şi abis de ape? Aici ne învaţă Aristotel că avem un atractor unic al materiei, atractor care se află în centrul C al Pământului. Astfel, în fragmentul Existenţa greului şi uşorului absolute din tratatul Despre cer, Cartea a 4-a, Capitolul 4, la pagina 288-289 din traducerea românească a lui Şerban Nicolau scrie că:
„Este evident din cele ce urmează că există ceva absolut uşor şi ceva absolut greu. Numesc uşor absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în sus şi greu absolut ceea ce se mişcă prin propria-i natură totdeauna în jos, dacă nimic nu-l împiedică. (…) Vedem că, într-adevăr, precum am spus mai înainte, corpurile făcute din pământ se găsesc totdeauna sub toate celelalte şi se mişcă către centru. Dar centrul este determinat. (…) Dar este evident din multe motive că exisă în mod sigur un centru spre care se deplasează corpurile având greutate şi de unde pleacă corpurile având uşurinţă. (…) Apoi, observaţia arată că deplasarea focului în sus şi deplasarea pământului şi a corpurilor având greutate în jos formează aceleaşi unghiuri. Prin urmare, acestea trebuie să se deplaseze spre un centru. (Întrebării dacă se întâmplă spre centrul Pământului sau spre centrul universului, de vreme ce ele sunt aceleaşi, i s-a răspuns în alt loc.) Dar, deoarece corpul care se găseşte sub toate celelalte se deplasează către centru, ceea ce se găseşte peste toate se deplasează în mod necesar către marginea locului în care corpurile înfăptuiesc mişcarea, căci centrul este opus marginii, iar ceea ce este plasat totdeauna sub este opus celui care se ridică peste celelalte corpuri. Din această cauză este raţional să spunem că greul şi uşorul sunt două, căci şi locurile sunt două, centrul şi marginea.”
Prin urmare, centrul C al Pământului este un punct special căruia Dumnezeu i-a dat puterea să atragă toată materia grosieră din univers. E singurul punct din univers care poate atrage materia grosieră a acestuia. Prin grija Sa, Dumnezeu a fixat acel punct în centrul Pământului tohu-bohu şi a pus putere mare de atracţie în acest centru. Începând cu momentul zero, atractorul începe să-şi facă datoria şi atrage spre el materia grosieră în ordinea descrescătoare a densităţii. Ca să ne imaginăm cum a funcţionat atractorul, putem face un experiment. Dacă punem într-o sticluţă nişte nisip în loc de pământ, apă şi nişte ulei în loc de aer şi agităm bine sticla până iese o mâzgă aproape omogenă şi după aceea o punem pe masă, putem spune că avem momentul zero şi putem lăsa apoi atractorul universal să-şi facă datoria. După câtva timp, nu mult, e vorba de minute aici, sticla tohu-bohu devine o sticlă cu straturile de nisip, apă şi ulei bine conturate şi despărţite. Aşa credem că s-a petrecut şi cu Pământul tohu-bohu. Nu vedeam aer, apă şi pământ în momentul zero, când Cerul primordial era deja desăvârşit, dar după câteva minute aerul s-a ridicat în sus faţă de atractor, ca uleiul din sticlă, apa s-a pus la mijloc şi credem că pământul din Pământul tohu-bohu, deşi încă era nevăzut, a început să se strângă la fundul apei, ca o sferă în jurul atractorului din punctul C. Figura 3 ilustrează, schematic evident, ca şi cum ar fi văzută în secţiune, această separaţie de factură aristoteliană a substanţelor primordiale, în care am desenat şi elementul pământ deşi el era acoperit de ape.

2Fig. 3 A doua disociere a creaţiei. Imediat după momentul zero al creaţiei, Pământul tohu-bohu începe să se tocmească. Prin puterea unicului atractor din centrul C al Pământului şi al universului, substanţele primordiale apă, aer şi pământ din Pământul tohu-bohu încep să se separe în ordinea descrescătoare a densităţii.

Putem compara această teorie a unicului atractor universal cu ipoteza Big Bang pentru a vedea disjuncţia dintre ele. În teoria atractorului unic, Domnul a făcut un singur atractor, un punct ales de El, anume centrul Pământului, ca să adune în jurul lui tot ce a creat El, iar în ipoteza Big Bang punctul respectiv nu e atractor, ci e repulsor şi scuipă afară materia, nu o atrage. Prin urmare, începutul de lume este explicat de Sfânta Scriptură în mod diametral opus faţă de ipoteza Big Bang. La Domnul e atractor, în ipoteza Big Bang e vorba de un repulsor. La Domnul e unic, puternic şi nu depinde de materie, ci de puterea lui Dumnezeu Care l-a pus unde a vrut El. În ipoteza Big Bang repulsorul se fărâmiţează în infinit de mulţi atractori care sunt slabi, că nu ne dăm seama de atracţia dintre ei, şi depind de materia astfel fărâmiţată. La Domnul avem un sus şi un jos bine determinate şi ordonate faţă de unicul atractor puternic şi imaterial, la Big Bang avem repulsorul puternic cu infinitate de atractori prichindei şi materiali care se vânzolesc aiurea prin spaţiu de nu avem nici o ordine. Ceea ce Dumnezeu face de o simplitate desăvârşită, Big Bang-ul îi face pe oameni să creadă că e de o complexitate nemaipomenită, complexitate în faţa căreia mintea omului de rând se predă pentru a lua drept bune “marile descoperiri” ale savanţilor de azi care colportează acestă ipoteză demonică.

Seara şi noaptea primei zile a lumii

Scriptura ne atrage atenţia în mod deosebit asupra faptului că în fiecare din cele şase zile ale creaţiei a fost seară şi a fost dimineaţă. Acest lucru însemnă că faptul că a fost seară şi dimineaţă în fiecare dintre aceste zile este o informaţie extrem de importantă, informaţie de care trebuie să ţinem neapărat seama în elaborarea modelului nostru cosmogonic. Când privim astăzi serile şi dimineţile zilelor, observăm că sunt nişte perioade scurte de timp în care se face o trecere lină de la lumina zilei la întunericul nopţii, respectiv de la întunericul nopţii la lumina zilei. Nu ne putem imagina seri sau dimineţi mai lungi sau mai scurte decât le vedem astăzi şi totodată faptul că a fost seară şi a fost dimineaţă în acele zile nu se poate interpreta metaforic în nici un chip. Conchidem că prin fraza şi a fost seară şi a fost dimineaţă, repetată de şase ori, Dumnezeu a dorit, prin intermediul lui Moise, să ne facă cunoscut în mod special că textul din Sfânta Scriptură se referă la zile obişnuite ca durată, cu seri şi dimineţi obişnuite în ceeea ce priveşte iluminarea lină, adică o trecere gradată de la lumină la întuneric şi de la întuneric la lumină. Urmează să ilustrăm acum seara primei zile, că zice Scriptura că a fost seară şi a fost dimineaţă, aşadar creaţia a început cu un moment de înserare. De la momentul zero, atractorul începe să funcţioneze şi atrage şi ordonează, în ordinea greutăţii, pământul, apa şi aerul omogenizate în Pământul tohu-bohu şi, astfel, încep să apară văzduhul, sau atmosfera primordială, ca să poată să bată vântul, şi adâncul apelor, sau hidrosfera primordială, ca să se ridice norii din ape şi să poată forma întunericul. Odată ce aburii groşi încep să se ridice din ape în văzduh, începe să se estompeze şi lumina Cerului primordial care lumina Pământul tohu–bohu. În zilele de astăzi, seara este o perioadă de aproximativ o oră în care lumina zilei se stinge gradat, de când coboară Soarele sub orizont şi până se lasă întunericul. Chiar dacă Soarele nu fusese încă făcut, probabil că tot aproximativ o oră a trecut şi atunci de când au apărut Cerul şi Pământul tohu-bohu şi până când norii s-au ridicat din ape şi au realizat întunericul beznă deasupra adâncului acestora. Este foarte probabil ca şi gradaţia trecerii de la lumină la întuneric să fi fost aceeaşi ca în ziua de astăzi. În figura 4 în care nu am mai reprezentat elementul pământ, considerând că acesta era acoperit de abisul apelor, am ilustrat ceea ce credem, conform indicaţiilor Sfântului Efrem, că s-a petrecut cu Pământul imediat după momentul zero al creaţiei care marchează şi momentul de început al primei seri a lumii. Dacă în momentul zero al creaţiei Pământul tohu–bohu era luminat complet şi fără nici o oprelişte de Cerul luminos, imediat după aceea, procesul treptat de ridicare din ape a aburilor necesari pentru formarea norilor, ilustrat în figura 4, determină o înserare lină, de la lumina intensă până la întunericul deplin.

2Fig. 4 Începutul primei seri a lumii. Aburii încep să se ridice din ape în aer pentru a forma norii, iar lumina Cerului primordial începe să se estompeze.

De-abia după ce perdeaua de nori s-a făcut suficient de groasă, pentru a împiedica total lumina Cerului primordial să mai lumineze Pământul aşa cum o făcea în momentul zero al creaţiei, putem figura întunericul de care aminteşte Scriptura:

1

adică:
Şi întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

2Fig. 5 Prima noapte a lumii: Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei.

Un fenomen important pe care îl remarcăm din figura 5 este faptul că noaptea primei zile a lumii era întinsă pe suprafaţa întregului Pământ adică era absolută, nu era ca acum relativă la meridian, când simultan într-o emisferă a Pământului este noapte şi în cealaltă este zi.

Despre vântul primordial, despre Duhul Sfânt şi despre durata primei zile a lumii

Odată cu crearea perdelei groase de nori de deasupra abisului apelor, este delimitată precis zona în care se află aerul şi se manifestă vântul, zonă pe care am denumit-o în figura 5 văzduhul primordial. Prin descrierea făcută de Moise, Scriptura invită cititorul să delimiteze mental o suprafaţă a apelor Sape, diferită de suprafaţa SPprim a Pământului primordial. Oare am fi putut trăi dacă ne-am fi aflat într-o barcă pe suprafaţa acelor ape? De ce nu? Credem că un observator uman ipotetic aflat pe această suprafaţă Sape a apelor ar fi putut respira de vreme ce ar fi avut aer din belşug. Dar dacă ne aflam la momentul zero pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi putut trăi? Credem că am fi putut trăi încă de atunci dacă am fi stat cuminţi în barca noastră. Ce putea fimâzga aia omogenă din care era făcut Pământul tohu-bohu decât un fel de noroi care începuse să bolborosească, care începea să se limpezească la suprafaţă şi din care se ridica aer de vreme ce atractorul din centrul Pământului şi al universului începuse să funcţioneze? Un noroi cam aşa cum vedem la vulcanii noroioşi, poate ceva mai diluat. Vedem cum, spre deosebire de repulsorul Big Bang în care nu am fi avut nici o şansă să trăim, atractorul lui Dumnezeu ne-ar fi furnizat aer la suprafaţa Pământului tohu-bohu ca să respirăm încă de la începutul lumii, tocmai ca să ne putem imagina acest început. Scriptura ne arată că omul putea trăi pe Pământ încă de la începutul lumii, dar Dumnezeu a vrut să-l creeze pe om într-un loc mult mai împodobit decât suprafaţa Pământului tohu-bohu, ca să-i arate şi cinstea pe care i-o acordă. Credem că dacă ne-am fi aflat cu bărcuţa noastră pe suprafaţa Pământului tohu-bohu, am fi văzut la început, în lumina străvezie şi splendidă a Cerului primordial, o suprafaţă neagră, noroioasă din care bolborosea aerul de care aveam nevoie, apoi repede, repede suprafaţa s-ar fi limpezit şi am fi văzut că plutim pe o apă, cristalină, dulce şi foarte bună de băut, că abia a 3-a zi a făcut Dumnezeu apa sărată a mărilor, apoi, repede, repede, pe măsură ce văzduhul se îngroşa, ar fi ieşit aburi din apă şi ar fi început să bată vântul ca să-i ridice la fel de repede în văzduh pentru a ne obtura gradat lumina Cerului şi a ne face o seară la fel de lină ca serile din ziua de azi, până se ajungea la bezna totală după, hai să zicem, o oră.
Ceea ce ne poate intriga la început, este faptul că Sfântul Efrem Sirul nu considera că Duhul care se purta deasupra apelor ar fi fost Duhul Sfânt, ci considera că textul Scripturii se referă la vânt. Găsim acest lucru cel mai bine exprimat în varinta Tonneau, I,7, paginile 7-8:
„După ce (Moise) a vorbit despre întuneric pentru că a fost întins peste faţa abisului, el a spus apoi: Vântul lui Dumnezeu se purta peste faţa apelor. Deşi, fiindcă Moise l-a numit pe acela vântul lui Dumnezeu şi pentru că a spus că acela se purta, unii susţin că acesta este Sfântul Duh şi, din ceea ce s-a scris aici, ei L-au făcut părtaş acţiunii creaţiei, totuşi credincioşii care nu-I atribuie înrudirea cu Dumnezeu din cele care nu sunt verosimile, I-au asociat Lui firea divină prin cele spuse fără fisură despre El, căci din astfel de cuvinte nu pot să susţină Duhul creator.
Căci s-a spus : Un duh rău al lui Dumnezeu îl chinuia pe Saul; şi fiindcă s-a spus: Se purta… ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta? Deci, întocmai cum prin slujirea norilor, adică din umbra primei nopţi, ne este amintită nouă crearea norilor în prima zi, tot astfel, prin slujirea vântului, care este suflarea lui, Moise a vrut să ne facă cunoscută crearea lui. Căci precum norii nu există fără umbră, tot astfel nici vântul nu există fără suflare. Aşadar, prin slujirea lor, ni s-a făcut menţiunea celor care nu ne-au putut fi menţionate decât în acest mod. Prin urmare, însuşi vântul sufla, deoarece pentru însuşi acest lucru a fost creat. După ce a suflat şi a arătat, prin slujirea lui din prima noapte, că el a fost creat, vântul a încetat iarăşi în prima zi, întocmai cum norii au fost iarăşi risipiţi în prima zi.”

La o primă citire a acestui pasaj, dacă avem în minte cele afirmate de către Sfântul Vasile cel Mare în ale sale Omilii la Hexaemeron, cum că atunci Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor precum găina care-şi cloceşte ouăle, şi că aceasta a spus-o un bărbat sirian înţelept, am putea să ne întristăm, căci poate nu ne-am fi imaginat că un Părinte atât de înduhovnicit ca Sfântul Efrem ar putea spune că Duhul lui Dumnezeu care Se purta pe deasupra acelor ape nu era Sfântul Duh, ci doar vântul. Îl putem descoperi pe acel bărbat sirian înţelept în persoana lui Eusebiu de Emesa la care găsim trei interpretări pentru Duhul Care Se purta pe deasupra apelor; cea cu vântul, care era agreată de Sfântul Efrem, cea cu cloşca pe ouă, care era agreată de Sfântul Vasile şi cea cu energia, care era agreată de Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne întrebăm, pe bună dreptate, care dintre cei trei mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii este cel mai aproape de adevăr?
Dacă ne gândim bine, va trebui să recunoaştem faptul că tot Sfântul Efrem dă interpretarea cea mai bună. Interpretarea cu energia a Sfântului Ioan Gură de Aur e vagă şi puţin argumentată, iar dacă e să luăm seama la ce spune Sfântul Efrem, interpretarea cu Duhul Sfânt ca o găină pe ouă e cu totul neverosimilă. După cum am văzut, Sfântul Efrem a sesizat că atunci când Dumnezeu face o acţiune, rezultatul ei trebuie să se vadă repede, pe loc. Nu este de demnitatea Sfântului Duh ca, în calitate de Dumnezeu, El să încălzească apele ca o cloşcă în prima zi, ca aceste ape să poată da vieţuitoare în a 5-a zi conform acestei interpretări. Când Dumnezeu face ceva, se vede pe loc, pentru că El poate face tot ceea ce vrea şi dacă vrea să facă apele calde, El le face calde pe loc, că nu stă El cinci zile după ape ca să le încălzească. Altminteri interpretarea cu Sfântul Duh Care Se purta deasupra apelor precum cloşca pe ouă ar da astăzi apă la moară evoluţioniştilor care abia aşteaptă să spună că apele aveau nevoie de 5 zile pentru a se încălzi şi, având în vedere dimensiunile Pământului, ei nu cred că acele zile ar fi obişnuite, de 24 de ore, ci ar fi perioade de milioane şi miliarde de ani. Or Sfântul Efrem spune cel mai limpede dintre toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii că acele 6 zile ale creaţiei, inclusiv această primă zi, au fost zile normale ca durată, zile de 24 de ore. Ba, mai mult, prima zi a lumii a fost o zi echinocţială de primăvară. Găsim această afirmaţie a Sfântului în varianta Matthews a comentariului său la Facere, I, 8 (1-2), pagina 80:

„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost egale.

Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”35
Fragmentul de mai sus ar putea ridica o obiecţie la ceea ce am afirmat anterior. Sfântul spune că norii au fost făcuţi într-o clipă, iar noi am afirmat că a trecut cam o oră până s-au strâns de s-a făcut întuneric beznă. Dacă afirmăm precum Sfântul Efrem că norii au fost făcuţi de Dumnezeu într-o clipă, nu putem explica faptul că Scriptura spune „a fost seară şi a fost dimineaţă, zi una.”, pentru că seara avem o lumină crepusculară care se stinge gradat, nu e dintr-o dată întuneric beznă. Noi am luat de bun de la Sfântul că prima zi a fost o zi etalon pentru celelalte zile, o zi de 24 de ore, dar, spre deosebire de Sfântul Efrem, am luat de bun şi de la Scriptură faptul că a fost seară în această primă zi. Or ca să poată fi o întunecare gradată cum se petrece seara, am presupus noi că perdeaua de nori care s-a interpus în calea luminii Cerului primordial s-a format cam într-o oră. Sfântul Efrem spune că s-a făcut întuneric într-o clipă şi a durat exact 12 ore, şi asta e puterea lui Dumnezeu, că poate face Dumnezeu şi aşa ceva, nu zicem nu, dar nouă Scriptura ne spune că a fost seară, adică nu întuneric beznă din prima clipă, şi atunci, împuterniciţi fiind de Scriptură, am zis că prima seară pe Pământ a durat cam cât durează serile pe care le vedem acum, adică în jur de o oră până s-a făcut acel întuneric beznă. Iar dacă afirmăm în continuare, precum Sfântul Efrem, că întunericul total al nopţii a durat până ce adunat cu timpul serii a dat fix 12 ore, facem un model care se potriveşte perfect cu ceea ce spune Scriptura. Sigur că putea Dumnezeu să facă norii într-o clipă dacă ar fi vrut, dar aici credem că ne arată că i-a făcut într-o oră pentru că El a vrut să-i facă în acest timp, tocmai pentru ca seara acelei prime zile să fie lină precum sunt serile de acum, ca să vedem că prima zi a lumii, din punct de vedere al duratei ei şi al alternanţei lumină-întuneric, a fost cu totul identică cu zilele de astăzi şi să nu ne vină în minte ipoteze nebuneşti de tipul Big Bang. Dacă credem că a fost seară, cum spune Scriptura, noi nu putem gândi o altfel de seară decât cea normală pe care o cunoaştem ca durată şi ca mod de reducere gradată a iluminării. Cum ar putea să arate o seară în ipoteza în care spunem că zilele de atunci ar fi perioade de miliarde sau milioane de ani? Sau poate că gândim că acum trebuie să interpretăm metaforic Scriptura, adică să nu luăm în seamă exact ce spune ea. Dacă ajungem, Doamne fereşte, să nu mai luăm în seamă exact ce spune Scriptura, atunci ajungem noi mari ”învăţaţi” în locul lui Dumnezeu care a insuflat-o, şi o aruncăm la coş cu Dumnezeu cu tot, cum vedem că fac savanţii nebuni de astăzi. Ne imaginăm ce feţe vor face înaintea lui Dumnezeu la judecată când vor fi întrebaţi de ce n-au ascultat glasul Scripturii şi al Sfinţilor Părinţi. Din punctul ăsta de vedere, chiar dacă s-ar putea să greşim puţin faţă de ceea ce a fost cu exactitate atunci, suntem acoperiţi în tot ce am spus şi de Scriptură, şi de Sfinţii Părinţi, şi de ceea ce vedem cu proprii ochi.

Dacă avem argumente puternice noi îi putem contrazice puţin chiar şi pe Sfinţii Părinţi, dar întotdeauna nutrind faţă de ei smerenie şi un profund respect, căci chiar inexactităţile lor ne pot arăta calea cea adevărată. Astfel, spre deosebire de Sfântul Efrem, vom argumenta şi noi că atunci Duhul lui Dumnezeu Care Se purta pe deasupra apelor era Duhul Sfânt şi nu neapărat numai vântul cum credea Sfântul. Noi îi putem demonstra Sfântului Efrem că era Duhul Sfânt, dar numai dându-i un răspuns logic argumentat la întrebarea pe care a pus-o el când a desfiinţat, pe bună dreptate, înterpretarea că Duhul stătea ca cloşca pe ouă ca să încălzească apele, când n-avea nici o noimă să facă aşa ceva de vreme ce le putea încălzi într-o clipă la ce temperatură ar fi dorit. Hai să ne amintim ce întrebări pusese Sfântul când a combătut interpretarea cu cloşca de pe cuibar:

„…ce oare s-a făcut din ape în prima zi în care (Duhul) se purta pe deasupra apelor? Iar dacă în acea zi, despre care s-a scris că acela se purta deasupra apelor, nu s-a făcut nimic din ape, iar în ziua a cincea în care apele au născut târâtoare şi zburătoare, nu s-a scris că Duhul S-a purtat deasupra apelor, oare cine ar spune că Acela a fost părtaş lucrării creaţiei, deşi Scriptura spune că acela se purta şi totuşi nu a spus că ceva a fost făcut din ape în acea zi în care se purta?”

Părerea noastră este că Sfântul Efrem s-a concentrat prea mult asupra apelor şi asupra faptului că nu-i plăcea interpretarea cu cloşca pe care dorea să o respingă, cum de altfel a şi reuşit. Noi suntem de acord că, deşi la fiecare dintre acţiunile creaţiei au participat toate Persoanele Dumnezeieşti ale Sfintei Treimi, mai ales Dumnezeu Tatăl a plănuit ceeea ce trebuia creat, apoi mai ales Dumnezeu Fiul şi Cuvântul Tatălui a transpus în realitate ce a plănuit Tatăl, iar apoi, mai ales Dumnezeu Duhul Sfânt a sfinţit creaţia ca să dăinuiască în chip neschimbat. Credem că astfel lucrează Dumnezeu Sfânta Treime: Tatăl plănuieşte creaţia, Fiul realizează creaţia după cum a plănuit-o Tatăl, iar, pentru ca această creaţie să dăinuiască, Duhul Sfânt o sfinţeşte. Iar ceea ce este sfinţit are capacitatea de a dăinui în timp fără să se mai schimbe, deoarece sfinţirea însemnă desăvârşire. Hai să vedem ce anume putea să fie sfinţit în decursul primei zile a lumii ca să implice acţiunea Sfântului Duh, că Duhul Sfânt creează prin sfinţire. Ce a sfinţit Sfântul Duh ca să putem susţine că S-a purtat peste ape în decursul întregii acelei zile? Am zis că prin sfinţire ceea ce a fost sfinţit rămâne şi dăinuie fără să se mai schimbe, pentru că este desăvărşit. Ce anume a rămas neschimbat până astăzi, în legătură cu Pământul, începând din acea primă zi a lumii? Apele? Nicidecum, că mai apoi le-a despărţit Dumnezeu cu tăria. Văzduhul? Nici atât, că acum avem văzduh sub tărie, iar atunci era văzduh deasupra adâncului. Pământul ca substanţă? Nici măcar, pentru nu se vedea şi bănuim că nu era deloc uscat aşa cum vedem azi, ci era acoperit de ape. Pământul tohu-bohu? Am văzut că după o oră nu mai era tohu-bohu. Atunci ce? Chiar Sfântul ne-a atras atenţia că:

„Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”

Din acest fragment al Sfântului Efrem putem vedea ce a rămas neschimbat şi sfânt de atunci până astăzi. Sunt trei fenomene care au rămas neschimbate. Primul fenomen este alternanţa întuneric-lumină a zilei, care se respectă – cu excepţia celei de la minunea lui Iisus Navi şi celei din ziua răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos – de atunci şi până astăzi. Al doilea fenomen este cel pe care l-am evidenţiat noi, anume iluminarea gradată la trecerea de la zi lanoapte şi invers. Al treilea fenomen este durata zilei, egală cu durata primei zile, anume durata de 24 de ore a alternanţei întuneric-lumină a fiecărei zile pe care o vedem. Nimic nu este mai sigur în viaţa noastră decât faptul că în fiecare zi observăm că se face seară, urmează noaptea, apoi se face dimineaţă şi urmează ziua, iar din momentul în care se face seară şi până când începe seara zilei următoare, măsurăm pe ceas 24 de ore cum face toată lumea. Aşadar, credem că prin purtarea Sa peste ape în acea zi, Sfântul Duh a creat ziua sfântă de 24 de ore cu alternanţă întuneric-lumină şi cu trecere gradată de la lumină la întuneric şi invers, zi care s-a perpetuat în mod neschimbat până astăzi. Din acest motiv, spre deosebire de Sfântul Efrem, credem că Acela Care S-a purtat peste ape a fost chiar Duhul Sfânt. Credem că Duhul Sfânt, prin purtarea Sa pe deasupra apelor, a dorit să sfinţească acea primă zi, adică să o facă durabilă şi neschimbată, de 24 de ore cât afirmă pregnant Sfântul Efrem, cu alternanţă întuneric-lumină şi cu seară şi cu dimineaţă aşa cum vedem în toate zilele, pentru că din acest motiv menţionează cu asiduitate Scriptura serile şi dimineţile. Credem că prin purtarea din prima zi a lumii a Sfântului Duh pe deasupra apelor a fost sfinţit timpul în care se desfăşoară o zi pe Pământ. Prin purtarea Sfântului Duh pe deasupra apelor, Scriptura ne arată că din prima zi a lumii şi până astăzi toate zilele lumii s-au desfăşurat în timpul sfânt de 24 de ore, timp creat prin acţiunea de sfinţire a Duhului Sfânt.

Aşadar, Sfântul Duh era Cel Care Se purta pe deasupra apelor, dar nu în chip de cloşcă pentru a le încălzi, ci pentru ca să sfinţească modul de iluminare şi durata zilelor pe Pământ. Atunci, oare, ne-a minţit Sfântul Efrem când a spus că în prima seară a lumii a bătut vântul? Sfântul nu putea minţi, căci sfinţii nu mint; dacă nu era el să ne intrige cu întrebarea cea bună, nu ne puneam niciodată problema ce s-a creat sfânt pe Pământ încă din prima zi. Şi chiar dacă am văzut la Sfânt o mică scăpare din vedere, el totuşi a pus întrebarea corectă care ne-a călăuzit pe noi la interpretarea cea bună. De fapt Sfântul Efrem a spus adevărul atunci când a afirmat că în prima seară a lumii a bătut vântul. Era şi un vânt atunci care se purta peste apele adâncului, întrucât era vorba de Sfântul Duh Care Se purta peste ape în chip de vânt. Scriptura consfinţeşte că S-a mai arătat Sfântul Duh şi în chip de porumbel la Botezul Domnului, şi în chip de limbi de foc şi de vânt la pogorârea Sa peste Apostolii adunaţi împreună cu Maica Domnului:

„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc.
Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei.
Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei.
Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi.” (Fapte 2, 1-4)

Dacă la acest nou început, pe care ne place să-l numim începutul noii creaţii, anume creaţia duhovnicească, cea a Bisericii prin care Domnul face din oameni păcătoşi sfinţi, avem mărturie clară de la Apostoli că Duhul Sfânt S-a arătat în chip de vânt, de ce n-am crede ce spune Scriptura că şi atunci, la începutul creaţiei vechi, a celei materiale, S-a purtat Sfântul Duh în chip de vânt?
Sfântul Efrem nu a greşit atunci când a afirmat că versetul Scripturii menţionează şi acţiunea vântului pentru că, într-adevăr, era vorba şi despre vânt ca o mişcare a aerului care doar ce fusese creat. Purtarea Duhului pe deasupra apelor se potriveşte foarte bine şi cu existenţa vântului. Completându-l pe Sfântul Efrem, credem că Scriptura a vrut în acest loc să ne arate că Sfântul Duh Se purta pe deasupra apelor în chip de suflare de vânt.

Avem astfel două purtări în chip de suflare de vânt ale Sfântului Duh: cea din prima zi a creaţei, purtare care marchează începutul creaţiei materiale, lumea, atât prin curgerea timpului cât şi prin măsura lui sfântă de 24 de ore, şi purtarea din ziua Cincizecimii care marchează începutul creaţiei duhovniceşti, Biserica, prin crearea de oameni sfinţi ai Bisericii.
Aşadar, durata de 24 de ore a zilei ca durată sfântă de timp, prin alternanţa întuneric-lumină, a fost marcată şi pecetluită încă din prima zi prin acţiunea de purtare asupra apelor a Sfântului Duh şi a vântului. Vântul sugerează cel mai bine atât existenţa aerului cât şi mişcarea lui. După ce a început să sufle, odată cu apariţia aerului la suprafaţa Pământului primordial, apariţie instantanee cu momentul zero al creaţiei şi cu începutul primei seri a lumii, vântul, ca manifestare vizibilă şi a acţiunii Sfântului Duh, şi-a încetat la sfârşitul perioadei diurne a primei zile misiunea de marcare a duratei sfinte a acestei zile, după cum ne aminteşte şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., 1, 19, pagina 88:

„După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, apoi a venit la existenţă tăria.

*

1

Am văzut în prima parte cum a fost creat Pământul bazându-ne pe Sfânta Scriptură și pe Învățăturile Sfinților Părinți.

Despre foc, despre lumina creată de Dumnezeu prin poruncă şi despre prima dimineaţă a lumii. Durata şi iluminarea din prima zi. Ziua absolută şi ziua relativă la meridian.

Suntem cu totul de acord cu Sfântul Efrem că Dumnezeu a dat porunca „Să fie lumină!” atunci când a hotărât El că trebuie să înceapă dimineaţa primei zile a lumii, adică după 12 ore de perioadă nocturnă cu seară şi cu întunericul dens adus de norii groşi:
„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.”
Deoarece lumina primei zile a lumii a fost creată odată cu începerea dimineţii, la 12 ore după momentul zero al creaţiei în care au fost făcute Cerul şi Pământul tohu-bohu, este logic să presupunem că ea nu a fost făcută din nimic, ci din cele care existaseră deja 12 ore mai înainte de crearea ei. Prin urmare, trebuie să ţinem minte că numai Cerul şi Pământul tohu–bohu cu substanţele omogenizate în el au fost create de Dumnezeu din nimic. Aşa spune şi Sfântul Efrem în traducerea Matthews jr., I, 14, pagina 85:
«Cerul, Pământul, focul, vântul şi apa au fost create din nimic după cum atestă Scriptura, în timp ce lumina, care a primit existenţă în prima zi împreună cu restul lucrurilor care au primit existenţă ulterior, a primit existenţă din ceva. Căci atunci când aceste alte lucruri au apărut din nimic, Moise a spus: „Dumnezeu a creat cerul şi pământul.” Deşi nu este scris referitor la foc, apă şi vânt că ele au fost create, nici nu este spus că ele au fost făcute. Prin urmare ele au primit existenţă din nimic întocmai cum Cerul şi Pământul au primit existenţă din nimic.
După ce Dumnezeu a început să facă (lucruri) din ceva, Moise a scris, „Dumnezeu a zis: ‘Să fie lumină’, ş.a.m.d. Chiar dacă Moise a spus, „Dumnezeu a creat şerpii mari”, totuşi fusese spus anterior „să se umple apele de lucruri care mişună”. Prin urmare aceste cinci lucruri create au fost create din nimic şi toate celelalte au fost făcute din aceste cinci lucruri care au primit existenţă din nimic.»

La fel ca la întuneric, Sfântul e de părere că Dumnezeu a creat acea lumină într-o clipă, numai că noi vrem s-o facem să lumineze gradat ca să dureze şi dimineaţa cam o oră din momentul în care începe să se crape de ziuă şi până când se luminează de-a binelea. Cum facem? Va trebui să apelăm şi la cele câteva fragmente disparate din comentariul fragmentar la Facere din Catena Severiană, ediţia Assemani, pagina 124, unde găsim următoarele informaţii date de Sfântul Efrem despre acea lumină creată de Dumnezeu în dimineaţa primei zile:

„Aşadar, a zis Dumnezeu în prima zi ‘Să fie lumină’, de bună seamă ca pentru ceva de mare valoare, încât, străbătând universul, să risipească întunericul pe care vaporii umezi, cum am spus mai înainte, eliberaţi din apele care se menţineau încă peste pământ, îl făcuseră în atmosfera învecinată. Dar nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor. În plus acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.

Dacă aici Sfântul Efrem susţine că lumina este fiica focului, să vedem ce spune Sfântul despre foc. În fragmentul de la pagina 85 din traducerea Matthews, I, 15, găsim o foarte interesantă teorie a focului, în care Sfântul Efrem afirmă că focul nu are existenţă de sine stătătoare, ci există în celelalte substanţe create:

„Focul a fost de asemenea creat în prima zi, deşi nu este consemnat că a fost creat. Deoarece focul nu avea existenţă în sine şi de sine, ci exista în altceva, a fost creat împreună cu acel lucru în care urma să existe. Nu este posibil ca un lucru care nu există de sine să poată precede acel lucru care este cauza existenţei lui. Că (focul) este în Pământ, dă mărturie natura, dar că el nu a fost creat împreună cu Pământul, afirmă Scriptura când spune, “La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul.” Atunci şi focul, cum nu există de sine, va rămâne în pământ, chiar dacă pământul şi apele au primit poruncă să scoată în orice moment foc din sânul lor împreună cu vântul şi norii.”

Dacă vom considera adevărate aceste două fragmente din comentariile Sfântului Efrem la Facere, în care este vorba despre foc, putem să ne imaginăm în modelul nostru cosmogonic şi o dimineaţă lină a primei zile a lumii, nu bruscă precum o vedea Sfântul Efrem. Sfântul spune că focul există în orice altceva creat. Aici a spus că este în pământ, în ape, în vânt şi în nori, şi observaţia ne spune că aşa este, toate pot produce focul. Mai înainte spusese că „acea lumină a fost produsă din focul de deasupra care până atunci nu fusese adunat, nici închis şi fixat unui glob pe care îl numim soare. (…) Căci lumina care s-a arătat în prima zi la porunca lui Dumnezeu a izvorât din focul ceresc fiindcă întreaga lumină este fiica focului.” Prin urmare nu am greşi dacă am considera că Sfântul Efrem vedea focul ca pe un constituent comun al tuturor creaturilor. Inclusiv în Cerul primordial se afla focul. Într-adevăr, Sfântul vedea până şi îngerii, în calitate de fiinţe spirituale, creaţi din duh şi din foc. Parcă începem să înţelegem acum şi de ce era Cerul primordial luminos înainte de crearea luminii, de vreme ce acest Cer este constituit din foc şi dintr-o materie mult mai străvezie decât materia grosieră şi opacă a Pământului primordial. Fraza-cheie pentru a realiza modelul dimineţii line este „nici chiar substanţa acelui corpus luminos nu a existat ca urmare numai a influenţei atmosferei umede, chiar căldura atrăgând spre ea însăşi emanaţiile umede, nici lumina focului stabilit nu putea să străpungă atmosfera aceea densă, umedă şi întunecoasă, nici să risipească întunericul care se menţinea deasupra apelor.” Aşadar noi înţelegem astfel:

– lumina creată în acea dimineaţă de către Dumnezeu prin poruncă provenea din focul ceresc, cel de deasupra perdelei de nori, foc care făcea ca Cerul primordial să fie luminos încă din momentul zero al creaţiei, întrucât acest Cer avea şi are materia mai fină decât a Pământului.- înainte de porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, lumina deja existentă a focului stabilit, adică a focului de deasupra, deci lumina proprie a Cerului primordial nu putea să străpungă perdeaua de nori groşi. (Ce păcat că mare parte din comentariul păstrat fragmentar la Facere al Sfântului s-a pierdut. Chiar Sfântul recunoaşte că primul său comentariu la Geneză era mult mai amănunţit decât cel de-al doilea care s-a păstrat şi care, faţă de primul, nu este decât un rezumat sistematizat. Cu siguranţă că acolo am fi aflat mult mai multe lucruri interesante despre modul în care s-a făcut acea dimineaţă.)
– în schimb după porunca lui Dumnezeu „Să fie lumină!”, Sfântul zice că „lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care adumbreau apele şi le întunecau.” Coroborând această informaţie cu cele de dinainte, rezultă că însuşi focul ceresc, în urma poruncii, a străpuns perdeaua de nori groşi şi din el a fost creată lumina care a rămas între nori şi ape ca să le lumineze.

Singura deosebire dintre noi şi Sfântul Efrem este că, în modelul nostru, focul ceresc nu pătrunde dintr-o dată prin perdeaua de nori ca să-şi aprindă brusc lumina şi să ne facă ziuă într-o clipă, ci pătrunde treptat în circa o oră şi începe să-şi producă lumina poruncită pe măsură ce ajunge între nori şi ape, astfel ca să ne facă o dimineaţă lină şi plăcută. Aşa cum am stabilit că norii groşi au fost produşi în mod continuu şi lin într-o oră din apele de deasupra adâncului, tot astfel şi lumina creată atunci de Dumnezeu putea să fie produsă în acelaşi mod continuu şi lin, tot într-o oră, din focul ceresc care, în urma poruncii, a intrat la fel de continuu şi de lin printre acei nori groşi. Desigur, nu putem afirma cu certitudine că lumina primei zile s-a produs exact în modul arătat mai sus. Totuşi, prin calea indicată de Sfântul Efrem am elaborat un model cosmogonic pentru producerea luminii în urma poruncii lui Dumnezeu astfel ca să se formeze o dimineaţă identică cu dimineţile pe care le cunoaştem, iar modelul nostru este în concordanţă cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Dacă este aşa, atunci putem ilustra crearea primei dimineţi a lumii tot prin 2 desene, la fel ca la crearea serii, unul pentru a marca începutul dimineţii, iar celălalt pentru a marca ziua bine stabilită după circa o oră.

1Fig. 6 Începutul primei dimineţi a lumii. După 12 ore de la facerea Cerului şi Pământului tohu-bohu, în urma poruncii lui Dumnezeu: „Să fie lumină!”, focul ceresc începe să pătrundă prin perdeaua de nori şi să producă gradat lumină.

1Fig. 7 După circa o oră cât a ţinut dimineaţa, prima zi a lumii este bine stabilită prin iluminarea maximă datorată luminii create din focul ceresc în văzduhul primordial.

Prin aceste desene pe care le-am făcut, ne putem lămuri acum de ce în Septuaginta este scris:

„(…) şi făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului.” (Facerea 1, 4)

aşa cum este tradus numai în Biblia de la 1688, unde spune:

„(…) şi osebi Dumnezău între mijlocul luminii şi între mijlocul întunearecului.”

căci în Biblia sinodală şi în varianta Anania spune doar:

„(…) şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.”

Aici e o diferenţă de nuanţă care încă se găseşte în Biblia de la 1688 şi care se pierde în celelalte traduceri, diferenţă care contează foarte mult. Urmărind în continuare traducerea, în Septuaginta găsim:

„Şi numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi.”
Dacă înainte zice Scriptura că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi apoi zice că „numi Dumnezeu lumina zi, iar întunericul îl numi noapte”, rezultă că înainte de fapt a vrut să spună că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”. E foarte limpede că lucrul ăsta a vrut să-l spună. E un mod extrem de fin şi de inteligent de a ne face să deosebim întreaga zi,http://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca17.pngadică o zi, de perioada diurnă a zilei care este o jumătate de zi şi care, şi în româneşte şi în greceşte, se numeşte tot zi precum întreaga zi. Atunci de ce nu spune direct „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii”? Nu putea să facă aşa ceva pentru că, deşi se ajunsese la mijlocul nopţii şi la mijlocul zilei, încă nu se terminase ziua. Dumnezeu nu dă numele zilei şi nopţii din zi înainte de a se termina întreaga zi, tocmai ca să vedem diferenţa completă dintre ele, adică faptul că s-au înfăptuit gradat, respectiv noaptea a avut seară până s-a ajuns la miezul nopţii, când este cel mai mare întuneric, iar ziua a avut dimineaţă până s-a ajuns la miezul zilei, când este cea mai mare lumină. Aşa, după ce a terminat întreaga zi, ne pune să ne gândim mai adânc la cele ce s-au petrecut în ea confirmându-ne chiar El că „a fost seară şi a fost dimineaţă, o zi”. A fost întâi o seară a cărei înserare trebuie s-o deducem din context şi a fost o dimineaţă a cărei iluminare trebuie s-o deducem tot din context, iar Sfântul Efrem ne-a ajutat în chip admirabil să reconstituim deplin şi credibil ceea ce ne relatează Scriptura.

Aşadar una e să traducem „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului” şi să putem înţelege că asta înseamnă că „făcu Dumnezeu despărţire între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii” şi alta e să traducem doar cu „şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric.” şi să nu putem înţelege decât, cel mult, aşa la modul general, că a „despărţit Dumnezeu ziua de noapte.”

Şi mai e un loc unde traducerile mai noi suferă mult. În ele este tradusă sintagmahttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca18.pngcuziua întâi, darhttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca19.pngnue numeral ordinal, ci e numeral cardinal, şihttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca20.pngsetraduce o zi. Diferenţa dintre sintagma ziua întâi şi sintagma o zi este foarte importantă în cazul de faţă. În cazul traducerii complete şi corecte, care încă se păstrează în Biblia de la 1688, că nici acolo nu spune ziua întâi, ci zi una, ne dăm seama uşor, dacă ne amintim de mijlocul zilei şi de mijlocul nopţii, de seară şi de dimineaţă şi de o zi şi nimic mai mult, că e vorba de o zi obişnuită ca alternanţă lumină întuneric şi ca durată, aşa cum vedem şi astăzi, că oricum ne dădeam seama din context că era prima zi, de vreme ce pentru celelalte zile Scriptura foloseşte numerale ordinale. Acelhttp://www.glasulstramosesc.ro/art/textgreaca21.png, adică între mijlocul, sugerează frumos că ziua începea gradat cu seară până se ajungea la mijlocul întunericului, adică la întunericul din puterea nopţii, după care continua cu dimineaţa până se ajungea la mijlocul luminii, adică la lumina din puterea zilei ca, după ce se completau toate acestea să rezulte o zi cu seară, cu mijloc de noapte, cu dimineaţă şi cu mijloc de zi, adică o zi de 24 de ore cu care suntem obişnuiţi, fiindcă din acest motiv îi zice o zi, ca să arate că a avut toate caracteristicile unei zile obişnuite, mai puţin modul de formare a ei. Dacă zicem o zi, adică spunem cu numeral cardinal, şi după aceea zicem ziua a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a cu numerale ordinale, reiese fără echivoc că zilele 2, 3, 4, 5 şi 6 sunt egale între ele şi egale cu acea o zi. Dar dacă zicem în loc de o zi, prima zi, atunci cineva rău intenţionat ar putea înţelege că fiecare dintre zilele 1-6 ar fi putut avea durata ei proprie. Şi evoluţioniştii de-abia aşteaptă atunci să spună că nu erau zile de 24 de ore, ci perioade. Dar, dacă e tradusă cu precizie, Scriptura nu-i lasă să poată afirma aşa ceva. Ne dăm seama că era prima zi din context, că spune şi de a 2-a şi de a 3-a, dar dacă acea primă zi a lumii era o zi, adică o zi aşa cum ştim, înseamnă că şi celelalte zile erau ca acea o zi, adică obişnuite ca durată şi alternanţă lumină-întuneric.
Cu toate că se poate observa uşor din figurile 4-6, trebuie să mai accentuăm un aspect foarte important în legătură cu prima zi a lumii, aspect pe care, vigilent, Sfântul Efrem n-a uitat să-l menţioneze. În varianta Matthews, I, 8 (3), pagina 81, găsim:

„Lumina a fost atunci ca un nor luminos peste suprafaţa Pământului. Fie că era ca zorii de ziuă, fie că era ca stâlpul care lumina poporul în pustie, este limpede că nu ar fi putut alunga întunericul risipit peste suprafaţa a toate, decât numai dacă era răspândită în întregime peste tot, fie prin substanţa, fie prin strălucirea ei. Lumina a fost emisă astfel încât să se poată răspândi peste tot fără să fie fixată undeva. Ea a risipit întunericul care era deasupra a toate cu toate că nu s-a mişcat. Ea nu se mişca decât atunci când dispărea şi apărea, căci atunci când lumina dispărea dominaţia era dată nopţii şi, la venirea luminii, urma sfârşitul dominaţiei nopţii.”40

Aşadar, prima zi a lumii, atât seara şi noaptea, cât şi dimineaţa şi ziua ei erau absolute, nu relative la meridian cum sunt acum, când, simultan, într-o emisferă a Pământului este zi, iar în cealaltă este noapte. Atunci, dacă era seară, noapte, dimineaţă sau ziuă, fiecare dintre acestea erau răspândite uniform peste suprafaţa întregului Pământ.

Ziua a doua

1

Traducerea pe care o vom propune pentru acest fragment din Facere consemnat în Septuaginta este următoarea, mai apropiată de traducerea din Biblia de la 1688:

Şi zise Dumnezeu: „Să fie o tărie în mijlocul apei şi fie despărţitură între apă şi apă. Şi se făcu aşa. Şi făcu pe dată Dumnezeu tăria şi despărţi Dumnezeu între mijlocul apei ce era dedesubtul tăriei şi între mijlocul apei ce era deasupra tăriei. Şi numi Dumnezeu tăria cer. Şi văzu Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a doua.”

Deşi este relatată în Scriptură foarte succint, crearea tăriei, sau a firmamentului, sau a boltei cereşti din ziua a doua reprezintă din punct de vedere astronomic un eveniment excepţional. Pentru a putea înţelege ce s-a petrecut de fapt prin crearea tăriei, singura sursă de informare patristică corectă în legătură cu această creaţie este reprezentată de comentariile la Facere ale Sfântului Efrem Sirul. Prin urmare, cu ajutorul Sfântului Efrem vom continua să elaborăm un model cosmogonic în conformitate cu textul de mai sus al Scripturii.

Teoria Sfântului Efrem despre crearea tăriei şi rolul ei. Mutarea văzduhului primordial sub tărie. Cele trei ceruri ale lumii

Sfântul Efrem ne lămureşte că scopul principal pentru care a fost făcută tăria a fost acela de a se interpune ca un corp opac între regiunile luminoase ale Cerului primordial şi Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu pentru a crea pe suprafaţa Pământului din pântece întunericul necesar perioadei nocturne a zilelor. Astfel, în traducerea lui Matthews, I 6, p. 78, găsim :

„După ce o noapte şi o zi au fost împlinite, tăria a fost creată în cea de-a doua seară şi de atunci înainte umbra ei a servit la realizarea tuturor nopţilor care au urmat.”

Din momentul creării ei, moment precedat de încetarea vântului la sfârşitul primei zile, tăria preia sarcina avută în prima zi de perdeaua de nori denşi, aceea de a produce întunericul nopţii deasupra Pământului, având prin urmare un rol esenţial în menţinerea alternanţei seară-noapte-dimineaţă-zi stabilite definitiv încă din prima zi. Pe lângă indicarea exactă a scopului iniţial al creării tăriei (vom vedea că, odată cu împodobirea ei cu luminători şi stele în ziua a patra, tăria mai are şi alte funcţii decât crearea întunericului nopţii), Sfântul Efrem ne oferă detalii foarte semnificative în legătură cu evenimentele petrecute la apariţia ei. Textul esenţial al Sfântului Efrem despre facerea tăriei îl găsim în aceeaşi traducere Matthews, I, 17-20(1), p. 87-88:

„După ce [Moise] a vorbit despre acele lucruri care au venit la existenţă în prima zi, el a început să scrie despre acele lucruri care au venit la existenţă în ziua a doua, spunând: Şi Dumnezeu a zis, ‘Să fie o tărie între ape şi ea să despartă apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei.’ Tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. Atunci, dacă la originea sa, [tăria] era deasupra pământului (căci pământul, apa şi focul erau dedesubtul ei, în timp ce apa, vântul şi întunericul erau deasupra ei), cum susţin alţii că această [tărie], care este învelită ca un embrion în uterul din pântec, este pântecul a tot ceea ce a fost creat între toate?

Căci dacă tăria ar fi fost creată între toate, lumina, întunericul şi vântul, care erau deasupra tăriei când ea a fost creată, ar fi fost închise deasupra tăriei. Dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc noaptea, întunericul şi vântul ar fi rămas şi ele acolo împreună cu apele care au rămas acolo. Dar dacă crearea [tăriei] ar fi avut loc ziua, lumina şi vântul ar fi rămas de asemenea acolo împreună cu apele. Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi. Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat. Deoarece [tăria] fusese creată între lumină şi întuneric, niciun întuneric nu a rămas deasupra ei, căci umbra norilor a fost risipită când norii înşişi au fost risipiţi. Şi nici un pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].
Nici vântul n-ar fi putut rămâne acolo, fiindcă nici măcar nu exista acolo. Căci în prima noapte Moise a spus că se purta, şi nu în a doua noapte. Dacă tăria ar fi fost creată în prima noapte când [vântul] sufla, atunci ar fi putut fi vreo controversă. Dar, de vreme ce nu este scris că [vântul] sufla când tăria a fost creată, cine ar (putea) spune că vântul era acolo când Scriptura nu spune asta?
După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria. Prin urmare este evident că [vântul] nici nu a rămas deasupra, nici nu a coborât dedesubt, căci cum poate cineva căuta, în orice poziţie sau loc, ceva a cărui materie însăşi există numai în momentul slujirii sale şi a cărei slujire se sfârşeşte când el încetează să sufle? Cu vântul s-au petrecut trei lucruri în ziua creării lui: a fost creat din nimic, a suflat în şi prin ceva, şi a revenit la a fi ascuns în nemişcarea sa.
După ce vântul a fost supus la aceste trei lucruri, tăria a fost creată în seara zilei a doua. Nu a fost deci nimic care s-a ridicat împreună cu ea, fiindcă nu a fost nimic care a rămas deasupra ei. Ea a făcut o despărţire între apele pe care avea poruncă să le separe, dar nu între lumină, vânt sau întuneric, fiindcă aceasta nu se poruncise.”

Conform Sfântului Efrem, o succesiune cauzală fără trecere de timp, sistematizată în cinci puncte, a evenimentelor instantanee care s-au petrecut la crearea tăriei în momentul de sfârşit al primei zile, moment care coincide cu începutul serii zilei a doua, este următoarea:

1. Vântul încetează să mai bată. („După ce vântul s-a purtat în prima zi, şi-a manifestat slujirea prin suflarea-i şi a revenit la nemişcarea sa, atunci a început să existe tăria.”)
2. Perdeaua deasă de nori cu ajutorul căreia se formase întunericul în prima noapte a lumii dispare. („Dar când tăria a venit la existenţă, învelitoarea de nori care servise timp de o noapte şi o zi în locul tăriei s-a disipat.”)
3. Tăria este creată instantaneu la începutul serii celei de-a doua zile, din apele primordiale ale abisului, despărţindu-le şi ocupând exact spaţiul pe care îl ocupau apele în locul cărora a apărut ea. („Iar tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. (…)
Tăria a fost creată în seara celei de-a doua nopţi, întocmai precum Cerul a fost făcut în seara primei nopţi.”)
4. Lumina care a luminat sub perdeaua de nori se retrage în apele de dedesubtul tăriei. („Şi niciun pic din această lumină nu a rămas acolo, fiindcă măsura de timp alocată ei ajunsese la sfârşit aşa că ea s-a scufundat în apele care erau dedesubtul [tăriei].”)
5. În acelaşi timp cu lumina creată care se mută sub tărie în apele de dedesubtul ei, şi aerul care se afla deasupra abisului apelor este mutat tot sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei. („Şi dacă [vântul, apa şi luminile] ar fi rămas acolo, atunci [vântul, apa şi luminile] de aici ar fi alte lucruri. Atunci, când ar fi putut fi ele create? Dar dacă ele nu au rămas acolo, cum acele elemente, care erau deasupra [tăriei] când au fost create, s-au mutat dedesubtul ei?”)

După ce ne-am înarmat cu toate aceste informaţii în plus pe care Sfântul Efrem ni le-a oferit despre tărie, suntem în măsură să punem acum nişte întrebări esenţiale în legătură cu afirmaţia făcută de Sfânta Scriptură „Şi numi Dumnezeu tăria cer.”, anume:

– De ce a numit Dumnezeu cu acelaşi cuvânt, cer, atât Cerul primordial despre care ştim că a fost desăvârşit, spiritual şi luminos, cât şi tăria creată în a 2-a zi, nedesăvârşită (deoarece a fost împodobită cu luminători abia a 4-a zi) şi din materie grosieră (deoarece a fost creată din ape, şi pricinuitoare de întuneric prin umbra lăsată)?
– Ce a vrut să ne spună Sfânta Scriptură când a numit cer atât lucrul spiritual şi desăvârşit cât şi lucrul material şi nedesăvârşit?

Pentru a răspunde mulţumitor la aceste întrebări, trebuie să admitem că, începând cu acest moment, Dumnezeu a dorit prin glasul Scripturii să îi comunice cititorului care se transpune mental în universul Hexaemeronului o schimbare de referinţă în legătură cu locul în care trebuie să se afle pentru a observa evenimentele aşa cum sunt descrise ele de Cartea Sfântă. Dumnezeu îi spune cititorului Cărţii Facerii că odată cu crearea tăriei, pentru ca să poată respira, nu s-ar mai putea afla deasupra apelor de deasupra tăriei, căci aerul de acolo, din care era constituit văzduhul primordial, s-a mutat sub tărie deasupra apelor de dedesubtul tăriei după cum indică şi Sfântul Efrem. Aşadar, începând cu a 2-a zi, când sunt despărţite apele de deasupra tăriei, care astfel o acoperă, de apele de desdesubtul ei, care acoperă Pământul, tăria este cerul care poate fi observat de un observator al fenomenelor creaţiei aflat la suprafaţa acelor ape care acopereau Pământul redus astfel, la scară astronomică, aproape la dimensiunea actuală, Pământ pe care Sfântul Efrem îl numea Pământul din pântecele Pământului tohu-bohu.
Pentru ca să putem observa tăria ca un cer, rezultă din Scriptură că văzduhul sau aerul de sub Cerul primordial făcut în prima zi a fost mutat sub cerul tărie făcut în ziua a 2-a. Nu ne-am fi gândit poate niciodată la această idee dacă nu o găseam la Sfântul Efrem. Prin urmare, atunci când Scriptura spune „Tăria a numit-o Dumnezeu cer.”, ea îndeamnă pe cititorul ei atent să se transpună de pe suprafaţa apelor abisului din prima zi, abis din care a fost făcută tăria, pe suprafaţa apelor aflate sub tărie, ba mai mult, aflate sub văzduhul mutat de deasupra abisului apelor, sub această tărie. Un astfel de observator va constata că universul lui vizual s-a dilatat mult în vreme ce suprafaţa Pământului pe care se află ca să poată trăi s-a micşorat la fel de mult. Din acest Pământ, pe care, precum Sfântul Efrem, îl vom numi Pământul din pântece, căci se afla în pântecele Pământului tohu-bohu din prima zi, va plămădi Dumnezeu, la începutul zilei a 3-a, Pământul la dimensiunile lui actuale prin retragerea apelor de dedesubtul tăriei în mări şi în bazine subterane şi arătarea uscatului. Ceea ce este încă şi mai uimitor, deşi rezultă logic din textul Scripturii, este faptul că cerul-tărie provine din Pământul primordial. Este esenţial de remarcat că, prin crearea tăriei, Pământul tohu-bohu, adică universul din materie grosieră creat de Dumnezeu în prima zi, aşa cum ni-l prezintă Sfântul Efrem Sirul, nici nu s-a dilatat, nici nu s-a comprimat, ci şi-a păstrat exact aceleaşi dimensiuni, cu diferenţa că cea mai mare parte din apele primordiale au devenit această tărie.
Conform interpretării Sfântului Efrem, trebuie subliniat faptul că dimensiunile tăriei s-au păstrat nemodificate de la crearea ei şi până astăzi. Odată cu tăria a fost rânduit şi văzduhul la dimensiunile sale apropiate de cele actuale. Aşadar, începând din acest moment avem cele trei ceruri ale lumii:

– Cerul primordial luminos care este cunoscut şi sub denumirea de Cerul Cerurilor.
– Cerul-tărie, interpus între Cerul Cerurilor şi văzduh, cer a cărui umbră generează, conform Sfântului Efrem, întunericul nopţii.
– Cerul-văzduh în care, aşa cum am văzut, se află aerul necesar vieţii.

Aceste trei ceruri ale lumii sunt menţionate şi în Scriptură (în 2 Corinteni, 12, 2: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer.) şi în scrierile Sfinţilor Părinţi dintre care cea mai clară sistematizare o face Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatica sa tradusă de Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, p. 52-53 :
«Cerul este totalitatea zidirilor văzute şi nevăzute. Înăuntrul lui sunt puterile spirituale ale îngerilor şi în el sunt închise şi înconjurate toate cele sensibile. Numai Dumnezeirea este necircumscrisă; ea le umple pe toate, le conţine pe toate, le înconjură pe toate, pentru că este mai presus de toate şi le-a creat pe toate.

Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de „cerul cerului” (Psalmi 67,34; 113,24) şi de „cerurile cerurilor” (Psalmi, 148,4), şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filozofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.
(…)
Cerul cerului este aşadar primul cer, care este deasupra tăriei. Iată două ceruri, căci Dumnezeu a numit şi tăria cer. În mod obişnuit, însă, în Sfânta Scriptură se numeşte cer şi aerul, pentru că se vede sus. „Binecuvântaţi, spune Scriptura, pe Domnul toate păsările cerului”, adică ale aerului (3 Tineri 57). Căci aerul şi nu cerul este locul prin care merg păsările. Iată trei ceruri, despre care a vorbit dumnezeiescul apostol.»
Deşi este creată din ape, nu cunoaştem nimic despre natura fizică a tăriei decât că este foarte tare (capabilă să oblige aştrii constituiţi în a 4-a zi să stea fixaţi în ea, ca în cazul stelelor, sau să se mişte pe drumuri dinainte fixate în ea, ca în cazul luminătorilor), suficient de transparentă pentru a permite luminii de la viitorul Soare, creat tot în ziua a 4-a, să o străbată până la Pământ, şi totodată suficient de opacă faţă de lumina Cerului Cerurilor astfel încât, conform Sfântului Efrem, să realizeze singură întunericul nopţilor pe Pământ până în ziua a 4-a, şi, după cum vom vedea, împreună cu Soarele, din ziua a 4-a până astăzi.

Seara, noaptea, dimineaţa şi ziua zilei a 2-a a lumii

Modelul cosmogonic rezultat din interpretarea Sfântului Efrem are un inconvenient în raport cu cele relatate de Sfânta Scriptură. Este un model care nu lasă timp pentru seară şi dimineaţă. La Sfântul Efrem, lumina creată în ziua întâi între nori şi ape se imersează brusc în apele de dedesubtul tăriei, producându-se astfel direct noapte cu întuneric beznă, fără să mai existe înserare lină ca acum, iar pentru zi, aceeaşi lumină iese brusc din ape, creând iluminarea zilei pe loc, fără a mai da posibilitatea dimineţii să se desfăşoare la fel de lin ca acum. Într-adevăr, în Comentariul la Facere din Catena monahului Severus, din tomul întâi siriaco-latin Assemani al operelor Sfântului Efrem, Roma, 1737, pag. 123-124, găsim următoarele afirmaţii ale acestuia:
„Căci trebuie că acele zile de dinainte au fost separate mai ales prin lumină, dar aceea nici nu definea hotare distincte ale ceasurilor şi nici nu împărţea ziua în intervale precise, ci, fiind suspendată în chipul norului luminos, nici nu arăta numărul ceasurilor, nu anunţa nici răsăritul, nici apusul prin propria mişcare şi nici nu suferea vreo influenţă de la bolta cerească, ci se răspândea dintr-o dată către zorii zilei şi cu aceeaşi iuţeală se stingea către seară la porunca Aceluia Care punea în mişcare şi conducea lucrarea Sa în cea mai potrivită şi bună ordine.”

Din acest text reiese că Sfântul credea că lumina primei zile, care s-a continuat şi în următoarele două zile, era răspândită în timpul zilei peste suprafaţa întregului Pământ şi era caracterizată prin apariţia şi dispariţia ei bruscă, aşa cum ne-am putea imagina la o cameră întunecoasă la aprinderea sau stingerea becului cu comutatorul. Totuşi, Scriptura ne informează că şi în ziua a doua a fost seară şi dimineaţă. Cum putem face seară şi dimineaţă line, aşa cum le cunoaştem acum, cu ajutorul tăriei descrise de Sfântul Efrem? Noi nu ne vom imagina, precum Sfântul, lumina creată scufundându-se în apele de desubtul tăriei, ci vom sugera în modelul nostru că, la porunca lui Dumnezeu, ea se ridica lin în tărie până ce opacitatea tăriei o estompa şi producea întunericul nopţii, ca în figura 8.

1Fig. 8 Începutul serii zilei a 2-a. Lumina din văzduhul mutat sub tărie se ridică în tărie treptat, iar văzduhul începe să se întunece lin.

Astfel am considerat un mod mai simplu prin care Dumnezeu ar fi putut să facă să fie seară şi dimineaţă după crearea tăriei. Deşi nu putem garanta că a fost exact cum am ilustrat noi, abandonând aici învăţătura Sfântului Efrem că lumina creată în prima zi s-ar fi retras brusc în apele de sub tărie la sfârşitul zilei şi ar fi apărut la fel de brusc din acestea la începutul zilei, putem garanta că modelul pe care l-am sugerat nu este contrazis cu nimic de către Sfânta Scriptură. Prin urmare, faţă de figura 7, în figura 8, care ilustrează momentul de început al serii celei de-a 2-a zile a lumii, dispar perdeaua de nori şi vântul, văzduhul se mută sub tărie, în timp ce lumina din văzduh începe să se ridice în tărie. Întrucât figura 8 este mult diferită faţă de figura 7, nu ne rămâne decât să ne minunăm de puterea poruncii lui Dumnezeu care a făcut într-o clipă să înceteze vântul, să dispară norii, să fie creată din ape tăria despărţitoare şi ca văzduhul de deasupra abisului de ape să se mute sub tărie. După trecerea unei ore aproximativ, putem considera în modelul nostru cosmogonic că, în urma poruncii lui Dumnezeu, Cel Care a gândit să facă seară şi noapte cu ajutorul tăriei, lumina creată s-a ridicat treptat suficient de mult în tărie pentru ca opacitatea acesteia să se facă simţită şi în văzduh să se instaureze întunericul deplin al nopţii, ca în figura 9.

1Fig. 9 Noaptea deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din văzduh s-a ridicat în tărie la o înălţime suficientă ca opacitatea tăriei să creeze în văzduh întuneric deplin.

Am considerat că Dumnezeu a instituit acest mod de iluminare, anume cu ajutorul tăriei, însuşi artefactul creat în această zi, şi nu prin imersarea luminii în ape cum spunea Sfântul Efrem, pentru ca să se respecte ceea ce este afirmat în Scriptură, anume că şi în ziua a 2-a a fost seară şi dimineaţă cu trecere lină de la zi la noapte şi de la noapte la zi. Pentru a realiza şi în ziua a 2-a a lumii o dimineaţă lină, cum sunt cele de azi pe Pământ, nu trebuie decât să considerăm că, odată cu începutul dimineţii, lumina creată începe să coboare din tărie în văzduh la fel de lin precum a urcat, ca în figura 10:

1Fig. 10 Începutul dimineţii zilei a 2-a: lumina creată începe să se coboare lin din tărie în văzduh, întunericul începe să se destrame, şi se crapă de ziuă.

Evident, în modelul nostru, după circa o oră de dimineaţă lină, lumina a pătruns toată din tărie în văzduh şi ziua s-a instalat în toată puterea ei, ca în figura 11:

1Fig. 11 Ziua deplină a zilei a 2-a. După circa o oră, lumina din tărie s-a coborât în văzduh şi întunericul a fost risipit.

Astfel, urmând învăţăturile Sfântului Efrem, cu modificările pe care le-am adus pentru ca modelul nostru cosmogonic să fie cât mai simplu, reamintim că şi ziua a 2-a păstrează durata de 24 de ore precum şi modul de iluminare noapte cu seară lină – zi cu dimineaţă lină instituite şi sfinţite în prima zi a lumii.

Apele de deasupra tăriei şi apele de dedesubtul tăriei

Despre apele de deasupra tăriei, a căror suprafaţă a rămas identică cu suprafaţa abisului de ape din prima zi a lumii deoarece tăria a ocupat exact volumul apelor din care a fost făcută, Sfântul Efrem Sirul precizează că sunt dulci şi se menţin deasupra tăriei, după cum găsim în traducerea Tonneau, I,13, p. 11:
„Şi apoi chiar şi apele de deasupra, deoarece au fost separate în a doua zi de celelalte prin tăria făcută între ele, sunt dulci precum celelalte, nu acelea care au fost făcute sărate în ziua a treia, ci acelea de care au fost despărţite în ziua a doua. Aşadar ele nu sunt sărate fiindcă ele chiar nu se strică. Căci nu au fost aşezate pe pământ ca astfel să devină stătătoare; nici aerul de aici nu slujeşte acolo astfel încât ele să nască sau să mişune; în plus, nici fluvii nu se scurg în ele ca să nu se evapore căci acolo nu este soare care să le încălzească pentru ca să se evapore; ci au rămas pentru roua binecuvântării şi au fost păstrate drept stăvilare ale mâniei.
Iar apele mai înalte nu rătăcesc deasupra tăriei fiindcă ceea ce este creat nu rătăceşte în ceea ce nu este creat, nici ceea ce există nu se mişcă în ceea ce nu există. Căci un lucru care a fost creat din nimic, în însăşi crearea lui ocupă tot, adică el se mişcă şi urcă şi coboară în acel lucru în care a fost creat. Prin urmare, apele de deasupra, nefiind înconjurate de nimic, nu pot să coboare sau să rătăcească pentru că nu au nimic în care să coboare sau să rătăcească.”

Sfântul Efrem afirmă că, în acea primă despărţire a apelor din ziua a 2-a, apele de deasupra tăriei erau identice din punct de vedere calitativ cu apele de dedesubtul tăriei despre care specifică faptul că, deşi mările sunt sărate, aceste ape din care au fost formate mările erau dulci până în momentul formării mărilor, la fel ca şi apele de deasupra tăriei.
Ajutându-ne de figurile 9-11 şi de acest fragment referitor la ape din Comentariul la Geneză, observăm că, atunci când aminteşte că aerul din văzduhul de sub tărie nu se mai află în regiunea apelor de deasupra tăriei cum se afla în prima zi a lumii, Sfântul Efrem subliniază faptul că tăria înconjoară văzduhul de sub ea ca o anvelopă etanşă. Aceasta este singura posibilitate ca aerul din acest văzduh să nu poată urca spre apele de deasupra tăriei. Putem privi astfel tăria ca pe un corp solid în formă de sferă goală în vecinătatea centrului ei pentru a lăsa loc sferei Pământului din pântece cu apele de dedesubtul tăriei şi văzduhului mutat sub tărie. Sfântul specifică faptul că apele de deasupra tăriei nu pot rătăci sau coborî în afara locului destinat lor. Într-adevăr, în acest model, apele de deasupra tăriei nu pot coborî spre centrul Pământului şi al universului de care sunt atrase deoarece, ele fiind lichide, li se opune tăria care este solidă. Totodată ele nici nu pot rătăci pe deasupra tăriei deoarece sunt atrase spre acest centru în mod uniform şi ocupă tot spaţiul alocat lor după cum ne arată Sfântul Efrem. Singura posibilitate ca aceste ape de deasupra tăriei să ajungă pe Pământul aflat sub tărie este prin deschiderea stăvilarelor din tărie. Într-adevăr se pare că la Potop o parte din aceste ape de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ căci Scriptura spune că atunci, la porunca lui Dumnezeu, „s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Facerea 7,11). Înţelegem aşadar, conform explicaţiilor Sfântului Efrem, rolul jucat de aceste ape de deasupra tăriei ca instrument al mâniei lui Dumnezeu în timpul Potopului.

Observăm că, prin ordonarea sferelor văzduhului, tăriei şi apelor de deasupra tăriei faţă de Pământ, în care substanţa mai grea, apa de deasupra tăriei, este situată deasupra substanţei mai uşoare, aerul de sub tărie, modelul cosmogonic descris de Sfântul Efrem conform Scripturii nu are nicio legătură cu modelele cosmogonice greceşti, printre care excelează cel aristotelian, întrucât ele ordonează aceste sfere în ordinea greutăţii lor faţă de centrul lumii fără să facă vreo referire la tărie şi la apele de deasupra tăriei.

*

1

Ziua a treia

1

Şi zise Dumnezeu: „Să se adune apa cea de sub cer într-o adunare şi să se arate uscatul!” Şi se făcu aşa. Şi se adună apa cea de sub cer întru adunările ei şi se arătă uscatul. Şi numi Dumnezeu uscatul pământ şi adunările apelor le numi mări. Şi văzu Dumezeu că este bine. Şi zise Dumnezeu: Să odrăslească pământul verdeaţa ierbii, sămânţă semănătoare după felul şi asemănarea ei, şi pom roditor care face rod, căruia sămânţa lui e într-însul după fel pe pământ. Şi se făcu aşa. Şi a văzut Dumezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia.”

În ziua a 3-a a lumii, Dumnezeu a tocmit Pământul şi văzduhul la dimensiunile lor actuale prin retragerea apei de dedesubtul tăriei în Pământ, crearea mărilor şi arătarea uscatului. Sfântul Efrem afirmă, foarte întemeiat după cum vom vedea, că, odată cu crearea vegetaţiei şi a pomilor, şi Raiul fost creat tot în această zi.

Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului.

Sfântul Efrem ne învaţă că adunarea apelor în mări şi apariţia uscatului a avut loc într-o clipă, la porunca lui Dumnezeu, odată cu începutul serii celei de-a 3-a zile. Astfel, în varianta Tonneau a traducerii Comentariului la Facere, I, 21, p. 14, găsim fragmentul:

„După ce (Moise) a vorbit despre tăria care a venit la existenţă în ziua a doua, el a scris apoi despre adunarea apelor şi, de asemenea, despre iarba şi copacii pe care Pământul i-a produs în a treia zi, spunând astfel: Să se adune apele cele de sub cer la un loc şi să se arate uscatul. Din faptul că El a spus ’Să se adune apele la un loc’, este evident că Pământul este acela care susţine mările şi nu că abisurile de sub Pământ nu sunt fixate pe nimic. Însă deşi apele, odată cu cuvântul lui Dumnezeu, au fost adunate noaptea, totuşi suprafaţa pământului s-a uscat într-o clipită.”

Din acest fragment reiese că Sfântul Efrem privea Pământul din pântecele Pământului primordial ca pe un corp sferic în care suprafaţa se raportează la centrul său, de vreme ce afirmă că abisurile apelor care au fost constituite în mări se sprijină pe acesta.
Tâlcuind în continuare Scriptura zilei a treia, Sfântul Efrem Sirul consideră că textul Cărţii Facerii descrie din nou o secvenţă de evenimente ierarhizate cauzal şi nu temporal. Apele care vor constitui din acest moment mările rămân în cavităţile uriaşe săpate la porunca lui Dumnezeu, primindu-şi instantaneu şi salinitatea. Uscatul se arată ca pământ uscat instantaneu. În varianta Tonneau, I, 12, p. 10, găsim textul:

„Întocmai precum adunarea apelor nu a precedat acel cuvânt care spune ’Să se adune apele şi să se arate uscatul’, tot aşa nici mările nu au existat până în clipa în care Dumnezeu a spus ’adunarea apelor s-a numit mare.’ De aceea odată cu numele pe care şi l-au primit, ele s-au schimbat şi în acel loc al lor au ajuns la salinitatea pe care nu au avut-o în afara locului lor. Iar însuşi locul lor, în chiar clipa în care (Dumnezeu) a zis ’Să se adune apele într-un loc.’ a devenit adânc, fie pământul (de sub) mare a fost adâncit sub (nivelul) Pământului ca să primească înăuntrul lui propriile lui ape, împreună cu apele care erau deasupra întregului Pământ, fie apele s-au înghiţit una pe cealaltă astfel încât locul lor să fie suficient pentru ele, fie locul mării s-a zguduit şi s-a făcut în el un mare adânc şi apele s-au repezit într-o clipită în locul lor mai adâncit. Căci deşi voinţa lui Dumnezeu le aduna, totuşi în însăşi crearea Pământului a fost deschisă o poartă ca să se adune într-un loc. Şi pentru că nici în adunarea apelor dintâi, nici a apelor următoare, nu s-a găsit un loc care să le strângă în afara locului din care ies, astfel în toate ploile şi inundaţiile ele ies şi sunt adunate în mările lor prin căile şi drumurile deschise lor din prima zi. ”

În acest fragment, Sfântul Efrem face aceleaşi consideraţii pentru apele adunate în mări ca pentru apele de deasupra tăriei. Asemenea apelor de deasupra, care nu se pot risipi deoarece nu au alt loc de retragere, tot astfel şi apa care iese din mări prin evaporare este obligată să se adune din nou în mări prin căile şi drumurile deschise ei încă din prima zi. Astfel Sfântul ne explică în modul cel mai simplu circuitul apei în natură, circuit pe care-l putem observa cu uşurinţă şi astăzi. Într-un fel sau altul, neavând loc unde să se retragă, toată apa evaporată din mări revine din nou în acestea prin căile de acces prevăzute încă din prima zi a lumii.
Raţiunea sărării apelor mării, conform explicaţiilor Sfântului Efrem Sirul, este prezentată logic şi ştiinţific impecabil; pe de-o parte, ca sub dogoarea viitoare a razelor soarelui, de vreme ce sunt ape stătătoare, să nu se strice, iar pe de altă parte, ca excesul de apă dulce adus de râuri şi fluvii, care ar putea inunda din nou pământul ca la Potop, să fie preluat de sare, substanţă care îi grăbeşte şi evaporarea, fapt cunoscut foarte bine de către Sfânt. Din aceeaşi variantă Tonneau, I, 10, (2), p. 9-10, aflăm:

„Iar după ce (apele) au fost adunate în a 3-a zi în mările lor, au fost făcute sărate pentru ca adunarea lor să nu se strice, şi nici să nu fie sporite primind apele curgătoare intrate în ele. Căci cantitatea apelor curgătoare care se varsă în ea îi este furnizată mării spre susţinere. Iar apele curgătoare se varsă în ea ca dogoarea soarelui să nu o sece şi, ca să nici nu crească şi, înălţându-se, să acopere pământul, salinitatea ei le absoarbe pe ele. Căci apele curgătoare revin la nimic doar pentru că salinitatea mării absoarbe apele curgătoare.”

Valabilitatea ambelor teorii expuse de către Sfântul Efrem este confirmată de natură. Nivelul apei mărilor pe Pământ este totdeauna acelaşi pentru că apa care se evaporă din mări nu are unde să se retragă altundeva. Ea revine tot în mări numai şi numai prin căile de acces, fie de suprafaţă, fie subterane, bine stabilite de către Dumnezeu încă de la facerea lumii. Salinitatea mărilor este esenţială pentru existenţa lor şi circuitul apei pe Pământ. Într-adevăr, Dumnezeu a prevăzut pentru mări şi oceane coeficientul optim al salinităţii lor pentru a se putea realiza pe tot Pământul un circuit dinamic al apei în natură, circuit menit să conducă la primenirea permanentă a apelor, a văzduhului şi a pământului. Sarea din mări şi oceane are un triplu rol care se poate demonstra experimental: conservă apa mării ca să nu devină stătută sub căldura soarelui, ajută la evaporarea mai rapidă a apei şi absoarbe uşor apa dulce ce revine în mare. Procesul este dinamic şi absolut echilibrat de către Dumnezeu: câtă apă se evaporă mai rapid cu ajutorul sării, tot atâta apă dulce este primită înapoi în sarea din mări şi oceane prin râurile şi fluviile care se scurg în ele. Apa evaporată din mări este purificată şi trimisă sub formă de ploi pe uscat, se adună în râuri şi fluvii şi ajunge, pe drumuri bine rânduite de Dumnezeu, să se verse din nou în mare, unde este preluată de sarea de acolo şi iarăşi evaporată. O mică modificare a acestui indice de salinitate a mărilor, fie în plus, fie în minus, ar avea consecinţe catastrofale, fie asupra mărilor, periclitându-le existenţa în cazul măririi salinităţii, fie asupra uscatului prin inundarea lui, în cazul micşorării salinităţii. Prin urmare, aceste teorii ale Sfântului Efrem despre stabilitatea şi salinitatea mărilor şi oceanelor reprezită o dovadă incontestabilă a faptului că acest echilibru extrem de fin creat prin cantitate, dispunere şi salinitate a mărilor a fost gândit de un Creator foarte înţelept şi se menţine numai şi numai prin pronia Sa şi nu prin vreun concurs de întâmplări oarbe.
Cazul Mării Aral, unde intervenţia omului a avut un rezultat catastrofal dovedeşte cu prisosinţă adevărul acestor teorii prezentate de Sfântul Efrem. Acolo, prin acţiunea autorităţilor comuniste din fosta URSS care, pentru irigarea unor regiuni deşertice spre a cultiva bumbac, au deturnat fluviile Amudaria şi Sîrdaria care se vărsau în această mare, Marea Aral nu a mai fost aprovizionată cu apa dulce a acestor fluvii pentru a-i menţine indicele de salinitate la nivelul optim pentru existenţa ei. Sarea din apă, nemaiavând de unde să se îmbibe cu apă dulce, a sporit în concentraţie şi a grăbit procesul de evaporare al mării. În scurtă vreme, Marea Aral, odată limpede şi plină de peşti şi vegetaţie marină, a scăzut dramatic şi s-a redus treptat la un lac foarte sărat, iar fostul ei loc, din care apa s-a evaporat, a devenit un deşert îmbibat cu săruri toxice care a afectat sănătatea vegetaţiei, a animalelor şi a puţinilor locuitori rămaşi în zonă. În ultima vreme, după ce s-au făcut eforturi pentru a alimenta din nou Marea Aral cu apă dulce, în unele regiuni ale ei populaţia de peşte s-a refăcut şi mulţi locuitori care aveau ca ocupaţie de bază pescuitul au revenit în satele pescăreşti pe care le abandonaseră.

Dimpotrivă, la Potop, prin porunca lui Dumnezeu, atât prin deschiderea jgheaburilor cerului, prin care o parte din apele dulci de deasupra tăriei au ajuns pe Pământ, cât şi prin deschiderea căilor de acces prin care apele dulci din rezervoarele subterane ale Pământului au ajuns în mări, salinitatea mărilor şi oceanelor a scăzut dramatic şi apele acestora au putut inunda treptat întregul Pământ. Sfântul Efrem confirmă în Comentariul său la Geneză că salinitatea apelor care la Potop au acoperit Pământul a dispărut şi apele erau potabile, motiv pentru care oamenii şi animalele din Arca lui Noe nu au avut nevoie de rezerve de apă dulce. Găsim, în varianta Matthews jr., I, 11, (2), p. 83, fragmentul:
„Deşi Noe poruncise să fie aduse pentru el şi pentru cei aflaţi împreună cu el toate felurile de hrană deoarece urma să nu mai fie hrană nicăieri, el nu a permis să fie adusă apă deoarece aceia care intraseră în Arcă urmau să poată lua apă din afara Arcei pentru a bea.”48
Cazul Mării Aral şi al Potopului, şi teoriile originale ale Sfântului Efrem despre stabilitatea şi salinitatea mărilor arată concludent că existenţa fiecărei mări şi fiecărui ocean în parte este o acţiune gândită dinainte de către Dumnezeu. Într-adevăr, fiecărei mări şi fiecărui ocean, pentru a exista ca mediu stabil, prielnic vieţii şi asigurător al circuitului apei în natură pe Pământ, le trebuie o cantitate de apă dulce care poate să varieze numai într-un interval foarte strâns de valori. Dacă se varsă mai puţină apă în ele acestea riscă să se evapore rapid, dacă se varsă mai multă, acestea riscă să inunde Pământul. Dacă ele există totuşi şi sunt prielnice vieţii, acest lucru înseamnă, conform teoriilor Sfântului Efrem discutate mai sus, că Proiectantul lor a prevăzut pentru fiecare în parte atât locul, mărimea şi salinitatea lor, cât şi cantitatea optimă de provizie de apă dulce precum şi căile de acces la mări şi oceane prin care să compenseze exact apa evaporată prin salinitatea lor. Astfel teoriile Sfântului Efrem, al căror adevăr poate fi foarte uşor dovedit experimental, arată că existenţa mărilor, posibilă doar datorită unei multitudini de factori fin corelaţi, indică de fapt existenţa certă a lui Dumnezeu, Proiectantul ingenios şi atotputernic care le-a adus şi le menţine în existenţă prin grija Sa permanentă.
În modelul cosmogonic construit pe baza interpretării Cărţii Facerii de către Sfântul Efrem, începând cu noaptea zilei a 3-a, dimensiunile văzduhului şi ale Pământului au fost rânduite de către Dumnezeu ca să fie aceleaşi cu cele din ziua de astăzi. În figura 12 am ilustrat formarea mărilor şi apariţia uscatului la începutul serii zilei a treia, respectând acelaşi mod de iluminare considerat pentru ziua a doua.

1Fig. 12 Seara celei de-a 3-a zile a lumii. Tocmirea Pământului şi a văzduhului la dimensiunile lor actuale prin crearea mărilor şi arătarea uscatului.

Noaptea zilei a 3-a a lumii se formează în acest model cosmogonic la fel ca noaptea zilei a 2-a, prin urcarea întregii lumini difuze în tărie, după cum este ilustrat în figura 13.

1Fig 13 Noaptea zilei a 3-a a lumii

Dimineaţa şi ziua zilei a 3-a. Crearea plantelor şi copacilor şi a Raiului.

Modul instantaneu şi integral al creaţiei dumnezeieşti prin poruncă este pus în evidenţă cel mai bine la începutul perioadei de lumină a celei de-a treia zile. Conform tâlcuirii Sfântului Efrem Sirul, debutul dimineţii acestei zile este marcat de apariţia în acelaşi moment a unei vegetaţii constituite din ierburi, plante şi copaci aflate într-un grad de creştere şi maturizare destul de sporit, ca după trecerea lunilor în cazul ierbii şi plantelor, respectiv a anilor în cazul copacilor. Odată cu răsărirea lor instantanee, copacii apar încărcaţi de flori sau roade. Scopul creării plantelor şi pomilor pe Pământ este, în viziunea Sfântului, acela de a constitui hrană pentru animale şi pentru primii oameni ce urmau să-l locuiască după alungarea lor din Rai, după cum arată fragmentul din traducerea Matthews, I, 22 p. 89-90:

„(…) Dumnezeu a poruncit pământului să răsară în zori iarbă şi plante de tot soiul şi toţi feluriţii pomi roditori. Deşi la crearea lor ierburile aveau vârsta doar de o clipă, ele au apărut ca şi cum ar fi fost în vârstă de luni. Tot aşa, pomii, deşi erau în vârstă de doar o zi când au crescut din pământ, totuşi erau precum pomii având vârsta de ani, de vreme ce erau ajunşi la maturitate şi fructele deja rodeau pe ramurile lor.
Iarba care era necesară ca hrană pentru animalele care urmau să fie create peste două zile a fost astfel gata pregătită. Şi grânele noi care urmau să fie hrană pentru Adam şi urmaşii lui, care urmau să fie alungaţi din Rai patru zile mai târziu, au fost astfel pregătite.”49

Apărută instantaneu în urma poruncii lui Dumnezeu, vegetaţia îşi va continuă viaţa şi dezvoltarea, de data aceasta în timp, cu ajutorul luminii, pământului şi apei, adică în modul în care suntem obişnuiţi şi astăzi să vedem crescând iarba, plantele şi pomii, aşa cum observă Sfântul Efrem Sirul în fragmentul din traducerea Matthews, I, 10, (1), p. 82:

„Astfel, prin intermediul luminii şi al apei, pământul a produs toate. Cu toate că Dumnezeu poate face să răsară toate din pământ fără acestea, a fost voia Lui să arate că nu a fost nimic creat pe pământ care să nu fie creat pentru omenire sau pentru folosul ei.”

Odată cu dimineaţa zilei a 3-a au fost create condiţii favorabile de sol, apă, aer şi lumină pentru ca plantele care au apărut imediat în urma poruncii lui Dumnezeu să fie răspândite uniform pe toată suprafaţa uscatului aşa cum sugerează figura 14. Din acest motiv credem că vegetaţia luxuriantă a apărut omogen dintr-o dată peste tot Pământul scăldat în strălucirea şi căldura blânde şi favorabile provenite de la lumina creată în prima zi a lumii.
Totodată, începând cu crearea vegetaţiei din această zi, Scriptura indică şi cele două moduri de venire la existenţă ale acestor făpturi cu viaţă în ele: crearea instantanee şi integrală a prototipurilor, urmată de perpetuarea şi dezvoltarea acestora în timp din seminţe. Aşadar, toate plantele şi toţi copacii actuali provin şi se perpetuează prin seminţe din vegetaţia primordială creată instantaneu şi integral prin porunca lui Dumnezeu în dimineaţa celei de-a 3-a zile a lumii.
Sfântul Efrem Sirul spune că, odată cu răsărirea ierbii, a plantelor şi a copacilor, Dumnezeu a creat şi Raiul tot în ziua a treia, şi nu după crearea lui Adam, cum ar crede mulţi luând în considerare numai cel de-al doilea capitol al referatului creaţiei aşa cum este relatat în majoritatea ediţiilor de astăzi ale Sfintei Scripturi. Dacă în Bibliile mai recente editate în limba română apare, după crearea omului la versetul 2,8 al Facerii, textul „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise.”, lăsând să se înţeleagă fără echivoc că Raiul a fost făcut după crearea omului, în Septuaginta şi în Biblia de la 1688 în loc de adverbul de timp apoi găsim conjuncţia şi, conjuncţie care introduce o nedeterminare temporală, pentru ca în Tora şi Vulgata să găsim precizat în mod expres faptul că Dumnezeu sădise încă de la început Raiul, înainte de crearea omului. În Biblia Sacra Vulgata, Ed. Weber-Gryson, 2008, textul Facerea 2, 8 este:
„Iar Domnul Dumnezeu sădise de la început Raiul delectării în care l-a pus pe omul pe care îl plămădise.”

Sfântul Efrem, comentând Facerea conform Torei, adoptă ideea că Raiul a fost creat în ziua a 3-a, după cum ne confirmă fragmentul din traducerea Matthews, II, 5 p. 99-100:
„După ce Moise a menţionat cum Adam a fost atât de slăvit plăsmuit, el a revenit ca să scrie despre Rai şi intrarea lui Adam acolo spunând: Dumnezeu sădise mai înainte Rai în Eden şi acolo l-a pus pe Adam pe care îl plăsmuise.

Eden este ţinutul Raiului şi (Moise) a zis „mai înainte”, fiindcă Dumnezeu deja îl sădise în ziua a 3-a. El explică acest lucru spunând: Şi Dumnezeu a făcut să crească din pământ tot pomul plăcut la vedere şi bun de mâncat. Şi ca să arate că vorbea despre Rai, (Moise) a spus: şi Pomul vieţii era în mijlocul Raiului, şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului.”

Totodată, după cum vom vedea, crearea Raiului în ziua a treia a avut şi scopul de a stabili pe Pământ un punct de referinţă local pentru măsurarea timpului, deoarece, prin rânduirea luminării Pământului cu luminători, ziua şi noaptea absolute de pe întreg globul Pământului se vor transforma în zile şi nopţi relative la anumite puncte de referinţă, întrucât acest fel de luminare realizează perioada diurnă deasupra unei regiuni, concomitent cu cea nocturnă deasupra altei regiuni, la fel ca în zilele noastre. Reamintim că în concepţia Sfântului Efrem zilele creaţiei sunt normale ca durată, de 24 de ore. Din acest motiv, dacă Raiul nu ar fi existat deja în momentul creării luminătorilor, am fi putut acuza Scriptura că nu ne-a oferit niciun punct de referinţă pentru măsurarea timpului după trecerea, odată cu ziua a 4-a, la ziua şi noaptea relative, şi nu ar mai fi avut astfel niciun sens zicerea „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă” cu referire la zilele a 4-a, a 5-a şi a 6-a, de vreme ce nu am fi putut şti precis unde a fost seară şi unde a fost dimineaţă pe Pământ când Dumnezeu a creat luminătorii în ziua a 4-a, peştii, păsările şi animalele acvatice în ziua a 5-a şi animalele terestre şi omul în ziua a 6-a. În schimb dacă Raiul era deja creat, aşa cum ne învaţă Sfântul Efrem şi am ilustrat în figura 14, avem un punct de reper convenţional precis – asemenea meridianului ce trece astăzi prin Greenwich -, despre care putem spune că la el se referă Scriptura atunci când afirmă că „a fost seară şi a fost dimineaţă” începând cu dimineaţa zilei a 4-a şi în zilele a 5-a şi a 6-a.

1Fig 14 Dimineaţa zilei a 3-a a lumii. Apariţia vegetaţiei şi a Raiului.

Aşa cum am arătat pentru seara şi noaptea zilei a 3-a, şi pentru dimineaţa şi ziua zilei a 3-a se păstrează acelaşi mod de iluminare absolută a Pământului ca în dimineaţa şi ziua celei de-a 2-a zile, cu ajutorul luminii difuze create de Dumnezeu în prima zi a lumii. Ziua zilei a 3-a este ilustrată în figura 15.

1Fig. 15 Ziua zilei a 3-a a lumii

Fragment din cartea lui Theodor Leontescu – O piatra pentru Goliat pag

SURSA

Pozitia mea referitoare la semnarea documentelor din Creta de catre Bisericile Locale

Pentru ca s-au vehiculat pe sema mea tot felul de idei, unele mai nastrusnice ca altele, vin cu pozitia mea, pozitie pe care am avut-o mereu si pe care o afirm aici:

Cred ca trebuie cautat un dialog cu Ierarhii Bisericii de catre pleroma (preoti, monahi, credinciosi) prin toate mijloacele posibile si trebuie formulate texte teologice bine puse la punct, care sa arate ereziile mai mult sau mai putin subtile de la asa-zisul sinod din Creta. In privinta Bisericii Ortodoxe Romane trebuie sa avem gandul cel bun si sa luam in considerare intentiile bune ale delegatiei Bisericii Ortodoxe Romane in Creta, care a respins ereziile si a fost bine pregatita. Cu toate ca delegatia a facut greseala de a semna, aceasta greseala se poate repara. Atitudinile extreme si de ura trebuie evitate, fiind daunatoare si putand duce la schisme.De aceea, e foarte important sa ne rugam pentru ierarhii Bisericii si sa comunicam cu ei, sa avem deschidere, ca unii care suntem impreuna madulare ale aceleiasi Biserici, in asa fel incat pseudo-sinodul din Creta sa fie respins unitar, sa inteleaga toti ca nu e in folosul nimanui sa fie adoptat un pseudo-sinod care distruge insasi ideea de sinodalitate.Cred ca a venit timpul pentru o colaborare intre ierarhi si credinciosi, cu adevarat sincera, asa cum ar trebui sa existe intr-o Biserica Vie.  Consider ca textele din Creta sunt duplicitare, contin erezii si consfintesc un dialog pe o platforma protestanta, nefireasca gandirii ortodoxe, vorbindu-se in acelasi timp de o unitate nedefinita. De exemplu, in textul „Misiunea Bisericii Ortodoxe in lumea contemporana” sunt incluse texte sociale, fara relevanta teologica iar in Enciclica sunt texte cu greseli teologice, asa cum bine puncteaza IPS Heroteos Vlahos in prezentarea sa catre Sinodul Greciei. IPS Heroteos vorbeste chiar de o acceptare a eclesialtatii nedepline din partea „Sinodului”Cretan, iar pentru aceasta demonstratiee are o ampla lucrare care aduce la lumina utilizarea teoriilor ecumenste(teologia baptismala, a ramurilor, teoria bisericilor nedepline, etc). Chiar daca nu s-ar demonstra lucrul acesta, acest „Sinod”tot trebuie respins datorita ambiguitatii lui si a lipsei de continuitate logica a frazelor, ajungandu-se la situatia de a exista contraziceri flagrante in aceeasi fraza( Biserica nu se poate divide… cautam sa ajungem la unitate)(parca ar fi Oracolul din Delfi sau un Supermarket unde fiecare isi alege ce doreste ) In loc ca sa aduca lamuriri, acest „Sinod” bulverseaza, contrar traditiei Sinoadelor de pana acum. 

Cu adevarat cei care accepta (chiar si tacit) acest asa-zis sinod si textele lui  intra in schisma cu Hristos si Biserica Lui. De aceea, multi preoti si credinciosi pun problema ingradirii fata de cei care il accepta (Canonul 15, I-II Constantinopol), tocmai pentru a ramane in Biserica. Insa intreruperea pomenirii trebuie sa fie ultima solutie, dupa ce au fost epuizate toate celelalte cai, dar fiecare are constiinta si lucreaza dupa cum ii dicteaza ea, dar constiinta nu trebuie sa fie manata de patimi personale sau de necunoasterea realitatii bisericesti locale( de exemplu ar fi bine ca sa se astepte hotararea Bisericilor Locale in Sinodele lor referitor la Creta si apoi sa se practice in consecinta), sau din motive magice, de genul ca nu ar mai fi Har si Taine pana la condamnarea Sinodala interortodoxa a Cretei. Motivatia este una singura, si anume ingradirea fata de alterarea invatarurii revelate de Dumnezeu, alterarea Dogmei Ortodoxe. Respect orice atitudine constructiva, fie ca ea insemna intreruperea pomenirii, ca forma de protest, pana la un timp, pana la convocarea uni Sinod, fie ca e dialogul pe baze ortodoxe intre membrii Bisericii, fie ca sunt alte atitudini, care toate trebuie sa duca la Unitatea in Adevarul lui Hristos.
protoprezbiter Matei Vulcanescu
Mitropolia Pireului

SURSA

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU DESPRE ECUMENISM ȘI SLUJIREA IMPREUNA CU ERETICII

1

Ecumenismul este un mare fals, ei vorbesc în numele unei iubiri înafara lui Hristos, care te exclude din Adevăr. Dacă ecumeniştii ar iubi cu adevărat lumea nu ar dezmoşteni adevărul de valoarea şi bogăţia spirituală a tradiţiei Bi­sericii, a Sfinţilor Părinţi. Dezmoştenesc creştinismul de frumuseţea harică. De la ei s-a dus Dumnezeu, rămâne doar egoul lor. Nu, noi nu avem nevoie de Tine, noi conducem lumea, noi dăm pâinea, noi dăm fericirea pe acest pământ. Iisus trebuie să fie din nou arestat ca să nu deranjeze mersul nostru. Eliminarea lui Dumnezeu din lume şi din sufletul omului, pe orice cale – acesta este scopul ecumenismului, pe care l-a combătut şi Sf. Justin Popovici. Ecumenismul şi globalizarea reprezintă avangarda vremurilor apocaliptice.
Ei vor să deprindă ochiul şi spiritul ortodoxului cu obişnuinţa de a sluji împreună cu aceşti eretici, până când ajung să se împărtăşească din acelaşi potir. Pentru că ar putea să le dea dreptul de a-şi construi propriile lor biserici. Dar, nu, vor strategic să ne compromită altarele şi preoţii slabi de înger, care sunt grabnici la „supunere”.
Ecumeniştii au falsa impresie că vor putea aduce ceva nou în Biserica lui Hristos. Să nu uităm că Biserica este trupul al cărui cap este Hristos. Nu o poţi rupe de la Hristos, care este calea, adevărul şi viaţa. Ecumeniştii nu vor reuşi nimic. Realitatea nu o poţi schimba în funcţie de interesele omeneşti. Realitatea dumnezeiască rămâne aceeaşi în orice veac. Acest sinod care se urmăreşte nu are scopuri şi intenţii bune. Dacă ar avea un scop bun ar ţine cont de celelalte sino­ade ecumenice statornicite de Sfinţii Părinţi şi care au rostit anateme împotriva celor ce nu le vor respecta. În numele cărui sfânt şi cărui duh vin ei acum să schimbe ceva în dog­mele Bisericii? Şi cine să schimbe? Nişte oameni erodaţi în nedreptate? Duhul Sfânt grăieşte prin gurile purtătorilor de Dumnezeu, nu purtătorilor de interese omeneşti. Cum au ei îndrăzneala să modifice hotărârile Sfinţilor Părinţi?
Biserica creştină nu a mers niciodată după mulţime; nu cei mulţi conduc sau deţin adevărul, ci cei puţini, dar aleşi, în calitatea aceasta de purtători ai Duhului Sfânt. Noi nu lucrăm decât în temeiul acesta al adevărului Sfinţilor Părinţi, al Evangheliei Domnului şi în Tradiţia Bisericii no­astre Ortodoxe.
Dacă într-adevăr ar avea nişte scopuri sincere şi nob­ile aceste adunări ecumeniste, nu s-ar întruni în hotelurile cele mai luxoase sau în locurile cele mai pline de erezii şi păgânisme. Noi cunoaştem cele şapte soboare ecumen­ice, aceste sinoade erau în puterea harului lui Dumnezeu. Făceau privegheri îndelungi, cu post şi nevoinţă, liturghie, şi abia apoi se făcea conferinţa comună, unde dezbăteau toate problemele. Pentru întâlnirile acestea erau alese locurile dintre cele mai simple, cele mai modeste, cu încărcătură duhovnicească. Pentru că se adunau acolo să vorbească în cinstea suferinţelor, în cinstea chinurilor şi a necazuri­ lor prin care au trecut generaţiile acestea. Păi noi, dacă ne pregătim cu maşini de lux, la viteză maximă, în hotelurile cele mai alese, cu ce respect ne apropiem de jertfa aceasta?
Toată această falsitate care a apărut în lumea noastră nu are alt scop decât să stânjenească şi să submineze toată tradiţia şi convingerile unui neam. Întrebări nu se pun şi răspunsuri nu se dau, iar lumea ia de bun tot ce se scrie, la nivel oficial. Dar prin nerezolvarea acestor probleme de ordin dogmatic se sedimentează încet, încet neadevărul în Biserica noastră creştin ortodoxă. Toate încercările ecumeniste, de unificare a celorlalte comunităţi creştine aflate în erezie, dialoguri care s-au dezvoltat şi în cadrul Bisericii noastre creştin ortodoxe, de când cunosc eu, de altfel, n-au ajuns la niciun rezultat, pentru că au temeiuri false, sunt neadevăruri şi nu fac altceva decât să tulbure viaţa creştină autentică.
Pentru mine Sf. Justin Popovici este cea mai frumoasă aplicare a dogmei în veacul nostru. Este omul care l-a readus pe Dumnezeu între oameni, într-o civilizaţie întemeiată pe sine, pe un umanism luciferic. Un mare teolog şi dogmatist de valoare, care a incomodat şi incomodează prin modul în care spune tranşant Adevărul. Bineînţeles că în facultăţile de Teologie nu îl veţi găsi studiat. El apare ca un mare duşman al Bisericii şi al Europei, pentru că a combătut papismul şi toate rătăcirile umaniste ale statelor europene, dar în special erezia catolică ce i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu. El este pe drept un adevărat apostol al naţiunilor europene. A delimitat credinţa Răsăritului de cea a Apusului; Răsăritul care îşi trăieşte viaţa în pocăinţă şi asceză, prin suferinţe şi necazuri, iar Apusul absorbit de curentul ecumenist şi umanist. Revoluţia franceză constituie apogeul umanis­mului şi nihilismului – Franţa, Germania, Italia, Portugalia sunt părinţii umanismului şi nici până astăzi nu pot suporta Răsăritul ortodox. Prin relativizarea valorilor, masoneria urmăreşte să te închini unui dumnezeu impersonal, dumnezeul ecumen­ist. Ecumenismul merge strategic împreună cu globalizarea. Nivelarea tuturor neamurilor, formarea unui guvern şi stat unic concomitent cu ecumenismul ce are drept scop formare a unei singure religii care să le unifice pe toate în una – toate duc spre înfăptuirea scopului lor final – înscăunarea noului om, Antihrist.
Suntem datori să arătăm eventualele derapaje de la dogma ortodoxă, cum ar fi slujirea împreună cu celelalte bi­serici neortodoxe. Convieţuim, cum am mai spus, împreună, nu avem nimic cu cei de alte credinţe, dar nu ne amestecăm şi dizolvăm cultul creştin; fiecare slujeşte în legea lui, fără conflicte religioase, respectând dreptul fiecăruia de credinţă. De ce vin ei acum şi ne amestecă? Nu cei care vor să ame­stece lucrurile produc dezbinarea? Dar noi ştim că ei vor să formeze o biserică unică mondială, după modelul politic.

(Text preluat din cartea „Din invataturile si minunile Parintelui Justin”)

sursa: atitudini.com


Sursa