SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS

EDUCAŢIA TEANDRICĂ ŞI UMANISTĂ
Existenţa educaţiei ne descoperă faptul că omul este o fiinţă incompletă şi nedesăvârşită, aşa cum s-a observat şi continuă să se observe din experienţa neamului omenesc. Toate filosofiile, toate religiile, ştiinţele şi multele civilizaţii dau mărturie asupra acestui lucru.

Omul este o fiinţă care trebuie desăvârşită şi împlinită. De aceea, scopul principal al educaţiei este acela de a-l desăvârşi şi împlini pe om. De îndată, însă, se ridică următoarea întrebare inevitabilă: cu ce anume poate fi desăvârşit şi împlinit omul?

Observat din orice latură, omul este, după esenţa sa, “deschis” altor fiinţe şi altor lumi. El nu este în nici un fel acea monadă închisă a lui Leibniz. Cu întreaga sa fiinţă, atât cu eul său natural, cât şi cu cel psihic, omul împlineşte, conştient sau subconştient, voit sau instinctiv, imensa şi neînţeleasa reţea de viaţă ce înconjoară întreaga lume. Educaţia, dacă se doreşte a fi cu adevărat umană, trebuie să înceapă de la faptele observabile, precum şi de la principiile logice fundamentale. Existenţa, în decursul istoriei umanităţii, a căutării a ceea ce este desăvârşit şi împlinit dă naştere în conştiinţa noastră la întrebarea: cine este acea fiinţă umană desăvârşită şi împlinită? Nu cumva Platon? Dar el, cu adevărat, din pricina profundei cunoaşteri a propriilor sale neîmpliniri şi slăbiciuni, nu a avut decât o sete neostoită faţă de lumile de sus, lumile ideilor şi idealurilor veşnice. Aceasta înseamnă că el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Buddha este desăvârşit? Dar Buddha, fiind persecutat de cumplitele şi nemiloasele sentimente ale nedesăvârşirii omeneşti, şi-a transferat toate dorinţele sale de desăvârşire ale fiinţei umane către lumea transcendentă – către o lume a apatiei şi insensibilităţii, adică spre Nirvana. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Moise? Totuşi, chiar şi Moise, apăsat de teribilele nenorociri ale poporului său şi de propria sa slăbiciune, a continuat să ceară ajutor de la cer. Într-adevăr, amărăciunea din adâncul fiinţei sale este îndulcită de viziuni profetice cu privire la venirea Mesiei şi Mântuitorului. Acest lucru înseamnă că nici el nu este om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Mahomed? Dar Mahomed, fiind torturat de iadul său însetat de sânge şi de paradisul său senzorial, străbate această planetă împlinindu-şi prin foc şi sabie visele sale profetice, călcând în picioare cu un entuziasm fanatic peste cadavrele “necredincioşilor”. Aşadar, nici el nu este omul desăvârşit şi împlinit.

Nu cumva Kant? Dar Kant, chinuit şi el de nedesăvârşirea şi neîmplinirea fiinţei umane, a transferat tot ceea ce este uman din hotarele strâmte ale raţionalismului în abisul supraraţionalismului. “Das Ding an Sich”, lăsându-se pradă neprevăzutului, necunoscutului şi înfiorătorului. Deci (“Lucrul în sine”) nu este un om desăvârşit şi împlinit.

Nu cumva Shakespeare? El, în setea sa de nepotolit faţă de desăvârşire şi împlinire, a dus o viaţă cu totul nedesăvârşită şi neîmplinită, de o covârşitoare tragedie. El l-a călăuzit pe om către lumile de sus şi totuşi l-a lăsat în drum, uimit şi consternat. Prin urmare, nici el nu e un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Goethe? Experiind drama fiinţei umane în toată profunzimea ei, în care Mefistofel joacă rolul de căpetenie, Goethe, cu strigătul său de muribund, “Lumină, mai multă lumină”, ne-a arătat limpede cât de nefericită i-a fost plecarea din această lume către lumea cealaltă. Aşadar, nici el nu a fost un om desăvârşit şi împlinit.

Nu cumva Tolstoi? Totuşi, în permanenta şi neînduplecata sa luptă cu nedesăvârşirea şi neîmplinirea, el a ajuns la o asemenea agitaţie spirituală, încât, cu puţin timp înaintea morţii sale, într-o stare de nesuportată agonie a sufletului, el a fugit din casă, voind parcă să scape de sine, de trista nedesăvârşire şi de tragica neîmplinire a propriei sale fiinţe. Deci, nici el nu este un om desăvârşit şi împlinit. Nu cumva Nietzsche? Dar din pricina sentimentului vulcanic al tragicei nedesăvârşiri şi a insuportabilei neîmpliniri a fiinţei umane în toate dimensiunile şi realităţile acestei lumi, precum şi din pricina nepotolitei sale doriri a unui om mai înalt şi mai desăvârşit, Nietzsche a înnebunit! Prin urmare, nici Nietzsche nu este un om desăvârşit şi împlinit.

Şi aşa mai departe, de la primul şi până la ultimul om: o întristătoare paradă de oameni nedesăvârşiţi şi neîmpliniţi. Totuşi, în mijlocul lor stă Cel Care avea plinătatea tainei, minunatul Dumnezeu-om: dumnezeieşte desăvârşit şi cu adevărat om. Bunătatea Sa omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; dragostea Sa omenească este dumnezeieşte desăvârşită şi împlinită; la fel este şi credincioşia Sa şi mila Sa, compasiunea Sa şi nemurirea Sa, veşnicia şi frumuseţea Sa: toate sunt omeneşte reale, dar şi dumnezeieşte desăvârşite şi împlinite. Nimic nu este de domeniul miracolului, fiindcă El a transformat tot omenescul în dumnezeiesc; El a completat şi a desăvârşit totul prin intermediul divinului. Într-un cuvânt, întru El, întregul om este dumnezeieşte desăvârşit şi mai împlinit.

Nu credeţi acest lucru? Încercaţi să vă imaginaţi un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos sau un om mai desăvârşit decât El.

Acest lucru nu-l veţi putea face întrucât nici mintea individuală şi nici cea obştească a omului nu-şi pot imagina un Dumnezeu mai desăvârşit decât Hristos, şi nici un om mai desăvârşit decât El. Un lucru şi mai important este acela că întreaga desăvârşire dumnezeiască este din punct de vedere omenesc reală şi concretă întru Hristos. Nu există un singur bine desăvârşit sau un adevăr desăvârşit, ori o frumuseţe desăvârşită care să nu fie întrupată în Persoana Sa sau împlinită în viaţa Sa. Datorită tuturor acestor lucruri, El este cu adevărat omul desăvârşit şi împlinit, Cel pe care neamul omenesc, mintea omenească, inima omului, L-au căutat printre atâtea nenumărate religii şi filosofii, printre ştiinţe, arte şi civilizaţii.

Dacă aplicăm această concluzie la domeniul educaţiei am putea spune: Hristos este omul ideal pe Care educaţia omenească Îl caută ca pe un adevărat ţel, sens şi ideal al său. Cu El şi din El noi ştim ceea ce formează omul adevărat. În El avem prototipul după care fiecare fiinţă umană se poate transforma într-un om cu adevărat bun, drept, desăvârşit şi împlinit. Acest lucru este posibil fără greutăţi mari şi de nebiruit, fiindcă, în fiecare nevoinţă, El Îşi oferă dumnezeieştile Sale puteri pentru ca omul să poată dobândi toată bunătatea Sa.

Ai sentimentul că noi ne aflăm deja pe calea principală a filosofiei divino-umane a educaţiei. Daţi atenţie cu seriozitate şi obiectivitate structurii interne a acestei educaţii. Planul, materialele, programa, sufletul şi duhul sunt toate după Evanghelie – ele sunt toate divino-umane. Valorile sunt dumnezeieşti şi metodele sunt focalizate pe Evanghelii. Dumnezeu ocupă întotdeauna locul cel dintâi, omul pe cel de-al doilea. Omul trăieşte şi gândeşte, simte şi lucrează pentru Dumnezeu. Aceasta înseamnă că omul este iluminat de către Dumnezeu. Aici, într-adevăr, nu se pune problema vreunui anume Dumnezeu abstract, supraceresc, al lui Platon sau Kant, ci a unui Dumnezeu de o realitate pământească concretă, a unui Dumnezeu care S-a făcut om şi insuflă în toate categoriile omeneşti tot ceea ce este dumnezeiesc, nemuritor şi veşnic. Prin urmare, doar El între oameni, şi anume Dumnezeu-omul Hristos, a avut dreptul de a fi căutat drept model al desăvârşirii dumnezeieşti (“Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” – Mt. 5, 48) şi a aşeza dumnezeiasca desăvârşire drept ţel al vieţii şi al tuturor strădaniilor omeneşti. Făcând acest lucru, El le oferă oamenilor în acelaşi timp toate mijloacele necesare şi întreaga putere necesară cu care să poată realiza acest ţel al dobândirii dumnezeieştii desăvârşiri.

Care sunt aceste mijloace? Sfintele virtuţi îndreptate către Evanghelii: credinţa şi dragostea, postul şi rugăciunea, smerenia şi umilinţa, compasiunea şi bunătatea, nădejdea şi răbdarea, adevărul şi dreptatea. Punerea în practică a acestor virtuţi creează un om sfânt, adică un om desăvârşit şi împlinit. Un astfel de om cunoaşte sensul adevărat al lumii şi al vieţii, iar el trăieşte cu întreaga sa fiinţă îndreptat spre realizarea scopului său dat în câmpul activităţii omeneşti. Format prin sfintele virtuţi, un astfel de om dobândeşte neîncetat în existenţa sa toate puterile nemuritoare ale veşnicului Dumnezeu-om. Astfel, deja din această viaţă se simte nemuritor şi veşnic; de aceea el vede în orice om o fiinţă nemuritoare şi veşnică.

Virtuţile evanghelice sunt purtătoarele luminii dumnezeieşti; fiecare dintre ele insuflă în om o rază de lumină. Drept consecinţă a acestui lucru, sfântul iradiază, iluminează şi îndreptează. El poartă în sine “Lumina lumii”; această lumină iluminează întreaga lume aşa încât şi el să-i poată vedea sensul şi valoarea sa veşnică. Lumina lumii este în acelaşi timp “lumina vieţii”. Ea iluminează calea ce conduce la nemurire şi la viaţa veşnică. În lumea noastră omenească, lumina şi viaţa sunt sinonime, aşa cum sunt întunericul şi moartea. Sfinţii Bisericii Ortodoxe a lui Dumnezeu sunt o dovadă a ceea ce s-a spus mai înainte.

Educaţia şi practica vieţii nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea şi iradierea sfinţeniei. Sfântul emite lumină şi datorită acestui lucru el iluminează şi educă. Educaţia presupune sfinţenia în întreaga sa fiinţă. Adevărata educaţie ne-o oferă, de fapt, sfântul. Fără sfinţi nu există adevăraţi dascăli şi educatori. Nici nu există adevărată educaţie fără sfinţenie. Fără de lumină nu există iluminare. Sfinţenia este sfinţenie prin intermediul dumnezeieştii lumini.

Adevărata educaţie şi adevărata iluminare nu sunt nimic altceva decât o iradiere a sfinţeniei; doar sfinţii sunt cu adevărat iluminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, strălucind şi învăţând în acelaşi timp. Există, prin urmare, o identitate comună sfinţeniei şi iluminării. Cu adevărat, deci, educaţia înseamnă iluminare – prin sfinţirea în Duhul Sfânt care este vehicolul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii cunoştinţei. Sfinţii, întrucât ei sunt sfinţiţi şi iluminaţi de Duhul Sfânt, sunt şi adevăraţi dascăli şi educatori.

Educaţia fără sfinţenie, şi anume educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfânt, şi fără desăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-omul Hristos, adică educaţia ateistă, a influenţat Europa, ducând la idolatria umanistă. Nu este important dacă această idolatrie se manifestă prin divinizarea papei sau a culturii, ştiinţei, civilizaţiei, artelor, politicii, modei.

Pretutindeni obiectivul principal este acela de a structura omul, societatea şi lumea fără Dumnezeu, fără Hristos. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte educaţia. În acest caz, principalul obiectiv este acela de a ilumina omul şi umanitatea fără Hristos, fără Dumnezeu. În această direcţie, educaţia umanistă se ocupă de crearea omului nou. Planul în ceea ce priveşte acest om nou este simplu: Hristos nu poate exista în omul cel nou. Europa s-a dedicat cu totul acestei preocupări şi a început să creeze noul om fără Dumnezeu, societatea fără Dumnezeu, umanitatea fără Dumnezeu.

Renaşterea umpluse multe inimi cu nădejde. Acesta era un lucru firesc întrucât europeanul se ofilise la umbra Vaticanului. Prin filosofia sa scolastică, iluzorie, şi prin iezuitismul lui sălbatic în etică, Vaticanul secase forţele vitale, creatoare ale europeanului. Prin urmare, reînnoirea europeanului cu duhul umanist al Greciei antice a fost socotit ca fiind de o importanţă vitală pentru a împiedica moartea sa iminentă. Pentru a se putea realiza acest lucru era necesar ca europeanul să fie îndepărtat de Hristos şi să fie ruptă orice legătură a sa cu lumea nevăzută. Rousseau a luat multe lucruri din natură şi le-a aplicat omului. De îndată se naşte următoarea întrebare: ce anume formează natura umană? Simţurile – răspunde filosofia empirică a lui Locke şi Hume. Întreaga natură umană se rezumă la simţuri.

Omul, care este în chip esenţial definit prin simţuri, este foarte primitiv şi grosolan. Din această pricină, filosofia raţionalistă a lui Descartes şi Kant propune un nou tip uman: omul ca intelect. Omul este, mai presus de orice, o fiinţă raţională. Orice altceva din el este fără importanţă, în afara raţiunii care deţine supremaţia în cadrul fiinţei sale. Totuşi, voliţioniştii, în frunte cu Schopenhauer şi Styerner susţin că a fost omis elementul cel mai important din om. Esenţa umană nu poate fi rezumată nici la simţuri şi nici la raţiune, întrucât el nu poate fi definit de către acestea. Mai degrabă, voinţa este cea care îl defineşte în chip esenţial. Într-adevăr, susţin ei, omul definit de către voinţă este omul adevărat; el este omul cel nou.

După aceea, Europa a fost îndreptată spre căutarea omului celui nou printre creaturile inferioare pentru ca, bazându-se pe filiaţia cu regnul animal, să creeze omul fără de Dumnezeu. S-au auzit multe strigăte de bucurie atunci când a fost pronunţată ipoteza originii omului din maimuţă şi alte mamifere. Nietzsche, cu furtunile şi cutremurele sale, a năvălit în universul gândirii distructive a Europei. Cu patimă profetică şi cu ardoare poetică, el a avansat lumii evanghelia sa cu privire la om. Mai înflăcărat în gânduri decât în simţurile sale, el a extrapolat din voliţionismul lui Darwin concluzia îndrăzneaţă, dar logică: dacă maimuţa reprezintă legătura de tranziţie către om, de ce oare nu poate fi omul legătura de tranziţie către supraom? Într-adevăr, omul este o fiinţă care stă între victorie şi păcat. “Ce reprezintă maimuţa faţă de om? Este un obiect de ruşine şi de ocară. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte relaţia dintre om şi supraom: ruşine şi ocară”. Supraomul este raţiunea pământului şi scopul istoriei.

Din ce oare este constituit supraomul? El este format din patru elemente şi principii. Cel dintâi este nevoia sa de a-L ucide pe Dumnezeu. “O, tu, supraomule”, spune Zarathustra adresându-se ucenicilor săi, “Dumnezeu a însemnat cel mai mare pericol pentru voi”. Dar nu vă temeţi, Dumnezeu a murit, afirmă Zarathustra şi nu mai există nici un pericol pentru voi şi nici un fel de obstacole în calea supraomului. Cel de-al doilea element şi principiu este acela că nu trebuie să existe milă faţă de aproapele; orice s-ar întâmpla trebuie să ne comportăm ca nişte simpli spectatori. Al treilea, şi cel mai important, îl reprezintă dorinţa iresponsabilă şi neîndurătoare pentru putere. În fine, pentru supraom totul este îngăduit. Pentru el nu există nici bine, nici rău; el trăieşte dincolo de bine şi de rău, dincolo de adevăr şi eroare, dincolo de conştiinţă şi responsabilitate. Aici sfârşeşte drama umanismului: ea a creat omul nou, supraomul!

De la embrionul lui Rousseau, umanismul a evoluat până la supraom. Dar care este esenţa supraomului? Din ce material este el creat? Doar dintr-un instinct; din instinctul de autoconservare. Dacă nu este cu putinţă ca nici măcar cea mai neînsemnată insectă să posede doar un singur instinct, cum este oare cu putinţă acest lucru în cazul celei mai complexe fiinţe de pe faţa pământului, adică omul? Aici, în întreg regnul animal, unde există peste 600.000 de specii, nu există nici măcar un ţânţar care să posede doar un singur instinct, chiar dacă acesta ar fi instinctul autoconservării.

În ciuda tuturor evidenţelor, Nietzsche afirmă că supraomul are un singur instinct. Iată că, de fapt, supraomul său este în realitate un subom, adică o fiinţă non umană. Dacă vreţi, supraomul reprezintă cea mai teribilă caricatură a omului de pe această întunecată planetă. Tot ceea ce este valabil pentru supraom este valabil şi pentru toţi strămoşii şi descendenţii săi umanişti. Astfel, omul natural al lui Rouseau nu este altceva decât un semiom, fiindcă tot ceea ce este supranatural i-a fost luat. Acest om este identic cu subomul, întrucât în el toate relele anormale care au fost susţinute şi alimentate de către educaţia şi pregătirea umanistă s-au rezolvat fără vreun obstacol în el.

Cât despre Locke, omul este format din simţurile sale. O singură latură a omului a fost luată drept element constituent al omului întreg. Şi aici avem de-a face cu un subom şi un nou monstru omenesc. Ce reprezintă simţurile fără suflet decât o vioară cu cinci corzi fără violonist? Cine este omul raţiunii pentru Kant? Încă o dată, un fragment din om este socotit drept omul total. Unde este lumea, infinitul univers al simţurilor şi sentimentelor omeneşti, acolo unde se află atât paradisul, cât şi iadul nostru?

Este cu putinţă ca omul să fie om fără ele? Nu, desigur că nu. Prin urmare, omul lui Kant este doar o caricatură de om. Cât despre omul voinţei conceput de Schopenhauer şi Nietzsche, ce asemănare are acesta cu omul? Unde este sufletul cu nemărginirea lui, cu conştiinţa lui şi cu compasiunile lui? Fără toate acestea poate omul să fie om? O, şi acesta este o caricatură de om, o nouă caricatură! Iată, deci, înfăţişarea umanistă a omului nou: semi-uman lângă semi-uman, subuman lângă subuman, non omenesc lângă non omenesc – adică o caricatură lângă o altă caricatură, oameni nesemnificativi alături de oameni nesemnificativi. Nu observaţi oare faptul că educaţia umanistă europeană a creat doar oameni caricaturali şi cu ei a populat întreaga Europă?

Un biet omuleţ este omul natural al lui Rousseau, un om neîmplinit este cel al logicii şi cu totul de ocară este supraomul. Pretutindeni afli un om subdezvoltat, fragmente şi părticele de om. Ceea ce nu găseşti nicăieri este un om întreg şi complet! Ne aflăm în faţa unui obstacol tragic: omul european este fără de Dumnezeu; el a degenerat din pricina educaţiei sale umaniste şi a devenit un om josnic şi nesemnificativ! Avem nevoie de un nou prooroc Ieremia, şi de o nouă plângere: omul european şi-a încheiat misiunea şi a creat un om nou fără de Dumnezeu şi fără suflet. Dar poate fi găsit acest om nou, acest supraom? Iată, el nu există ca individ, ci mai degrabă ca o putere colectivă care devastează Europa (şi nu numai Europa) prin educaţia umanistă şi cultura umanistă, prin arta umanistă şi civilizaţia umanistă. Astfel a fost creat un anume tip de om european, şi anume “omul maşină”, “omul constructor”, “omul tehnic”.

Acest om este fără Dumnezeu şi fără suflet. Cu alte cuvinte, el este un om-robot despiritualizat şi lipsit de Creatorul său. Robotul este robot tocmai fiindcă el nu Îl recunoaşte pe Dumnezeu şi cunoaşte sufletul. Ştiţi ce anume îl poate ajuta cu adevărat? Doar aşa numita psihologie fără suflet, adică ştiinţa europeană despre suflet, care nu recunoaşte sufletul! Există oare ceva mai paradoxal? De fapt, acest paradox se întâmplă să fie palatul cel mai inaccesibil unde vieţuieşte majestarea sa divină: psihologia umanistă europeană (Psychologie ohne seele). Aceasta este zeitatea infailibilă pe care nenumăraţi roboţi o venerează astăzi. Iată, deci, cum s-a transformat Europa într-un laborator de roboţi din vremea Renaşterii şi până în ziua de azi.

Cu adevărat robotul este tipul de om cel mai nenorocit. Cine are ochi de văzut, să vadă; un om mai nenorocit, mai urât şi mai inuman decât robotul european nu există pe această planetă. Ruşinea şi ocara, veşnica ruşine şi ocară să cadă asupra Europei pentru “noul om” pe care l-a creat, un om fără Dumnezeu şi fără suflet, omul-robot. Întrucât acest om L-a ucis atât pe Dumnezeu, cât şi sufletul din el, tipul de om european comite un adevărat suicid. Suicidul este, de fapt, rezultatul inevitabil al uciderii lui Dumnezeu. Educaţia fără Dumnezeu a dus Europa şi întreaga lume într-un asemenea întuneric desăvârşit, întuneric pe care umanitatea nu l-a mai cunoscut vreodată. În acest întuneric nimeni nu recunoaşte pe cineva drept fratele său!

Ce alt ţel are educaţia în afara celui de a-l ilumina pe om, de a-i ilumina toate abisurile şi toate prăpăstiile din el şi de a alunga tot întunericul din el. Dacă omul este fără Hristos, fără Dumnezeu, adică fără această unică lumină nepieritoare, cum va împrăştia el oare întunericul universului care-l atacă din toate părţile şi cum va alunga întunericul dinlăuntrul său? Cu toate luminile sale, dar fără Dumnezeu, omul nu este altceva decât un licurici în întunericul infinit al universului. Ştiinţa şi filosofia sa, educaţia şi cultura sa, arta şi civilizaţia sa, nu sunt decât nişte lumânărele pe care el le aprinde în întunericul evenimentelor lumeşti şi pământeşti. Ce pot face toate aceste lumânări în nesfârşita noapte a profundului întuneric al încercărilor şi evenimentelor internaţionale, naţionale, sociale sau individuale? Probabil că ele s-au stins deja, cu consecinţa dezastruoasă a faptului că un întuneric gros şi profund a căzut peste Europa şi întreaga lume.

O nechibzuită încredere în omnipotenţa ştiinţei şi educaţiei umaniste, a culturii şi artelor aplicate, precum şi în omnipotenţa civilizaţiei umaniste se învecinează cu nebunia. Din pricina tragicei influenţe a acestei încrederi nechibzuite, educaţia europeană a creat, de asemenea, printre noi, confruntarea dintre Biserică şi şcoală, sau, mai degrabă, ea şi-a aplicat principiile în numeroase ţări ortodoxe care L-au alungat în mod oficial pe Dumnezeu din şcoală.

Acest lucru a reprezentat un dezastru pentru poporul nostru ortodox. Intelectualii noştri, care au fost dezrădăcinaţi duhovniceşte, poartă deja cu ei “luminile” acestui umanism şi sunt dornici de a “reabilita” poporul ortodox. Consecinţa acestui lucru a fost faptul că ţările ortodoxe s-au transformat în abatoare de suflete. Pe altarele noii idolatrii, monştrii apocaliptici ai civilizaţiei europene îndeplinesc un masacru fără precedent în istorie, ucigând nenumărate suflete omeneşti prin educaţia lor umanistă. A. Zint a afirmat pe bună dreptate faptul că Dachau şi alte lagăre de concentrare sunt altarele pe care intelectualii Europei le-au înălţat şi pe care ei slujesc mult discutatul lor umanism.

Există doar o singură cale de a scăpa de distrugerea finală. Care este aceasta? Este vorba de a accepta educaţia teandrică şi de a o pune în practică în totalitatea ei în toate şcolile, de la cea mai mare până la cea mai mică, şi în toate instituţiile educaţionale naţionale. Educaţia teandrică radiază şi iluminează cu singura Lumină adevărată în întreaga lume, şi anume cu Dumnezeu-omul Hristos. Întunericul nu poate stinge sau ascunde această Lumină, nici măcar întunericul Europei. Doar această lumină poate alunga tot întunericul din om, societate, din oameni şi din stat. Aceasta, singura Lumină adevărată, luminează pe orice om în adâncul fiinţei sale şi îi descoperă fiecăruia dintre noi propria sa nemurire, propriul său frate veşnic şi dumnezeiesc. Ea ne învaţă că numai atunci pot fi rezolvate şi înţelese uşor problemele omului, ale societăţii, ale naţiunii şi ale umanităţii, când ele sunt cercetate prin Dumnezeu-omul Hristos. Principalele trăsături şi caracteristici ale educaţiei teandrice pot fi formulate astfel:

1. Omul este o fiinţă care poate fi desăvârşită şi împlinită în chipul cel mai înalt şi real prin Dumnezeu-omul Hristos şi întru El.

2. Desăvârşirea omului prin Hristos se face cu ajutorul faptelor bune evanghelice.

3. Omul educat şi iluminat vede în orice om pe fratele său nemuritor şi veşnic.

4. Orice lucrare şi acţiune umană – filosofie, ştiinţă, geografie, artă, educaţie, cultură, arte aplicate şi altele – îşi dobândeşte veşnica sa valoare atunci când este sfinţită şi îşi primeşte adevăratul sens de la Dumnezeu-omul Hristos.

5. Adevărata iluminare şi educaţie este realizată printr-o viaţă sfântă după Evanghelia lui Hristos.

6. Sfinţii sunt luminătorii şi educatorii desăvârşiţi; cu cât un om este mai sfânt, cu atât devine un educator şi luminător mai bun.

7. Şcoala este cea de-a doua jumătate a inimii Dumnezeu-omului Hristos; cea dintâi este Biserica.

8. În centrul tuturor centrelor şi al tuturor ideilor şi ostenelilor stă Dumnezeu-omul Hristos şi obştea sa teandrică, Biserica.
VALOAREA SUPREMĂ

ŞI ULTIMUL CRITERIU ÎN ORTODOXIE
Atunci când omul este trezit din preocupările sale materiale şi recunoaşte realităţile spirituale, el înţelege că lucrurile ce sunt de natură materială trebuie cu adevărat să fie reale întrucât intelectul său este capabil să le perceapă ca atare. De aici omul ajunge la următoarea observaţie paradoxală: în calitate de creatură mică, omul cunoaşte realitatea lumii materiale prin intelectul său, care în sine nu împărtăşeşte atributele lumii materiale, nici nu poate deveni un obiect material, nici nu poate fi pipăit prin intermediul simţurilor. Chiar dacă intelectul uman este de neînţeles prin formele realităţii materiale, totuşi, esenţa invizibilă a intelectului constituie criteriul pentru toate realităţile vizibile din cadrul universului material.

Într-adevăr, omul simte şi înţelege adeseori că intelectul, chiar dacă este nepalpabil, invizibil şi imaterial, este totuşi mai real decât orice altă realitate supra-subiectivă ce există în lumea materială. În plus, toate realităţile îşi au propriul fundament în intelect care este în sine nematerial. Tocmai aici se află supremaţia, taina şi măreţia minţii omeneşti. Omul trezit, călăuzit de mintea lui nematerială prin taina lumii materiale, naturale, înţelege mai limpede faptul că mintea sa este realitatea sa cea mai mare şi mai apropiată şi, în acelaşi timp, este cea care are cea mai mare importanţă pentru el. Aflându-se într-o astfel de situaţie, omul înţelege adevărul de necontestat al cuvintelor Mântuitorului, şi anume faptul că sufletul omului reprezintă cea mai măreaţă realitate şi posedă cea mai mare valoare – o realitate mai reală decât întreaga lume vizibilă şi o valoare mai mare decât cea a întregului univers: “Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26; Mc. 8, 36-37)

Cu alte cuvinte, în lumea materială nu există nimic care să aibă o valoare egală cu cea a sufletului omenesc, nici nu există ceva prin care sufletul să fie apreciat sau răscumpărat. Sufletul este mai valoros decât întregul univers. Omul îşi fixează fundamentul pentru viaţa sa vizibilă, pentru viaţa sa în timp şi spaţiu, cât şi pentru cea invizibilă, suflet, gânduri şi conştiinţă. În lumea realităţilor şi întâmplărilor vizibile, omul este orientat de către intelectul său şi, cu ajutorul lui, el măsoară şi evaluează totul, deşi acest lucru rămâne invizibil. Totuşi, este mai firesc şi mai rezonabil pentru el a se orienta cu ajutorul acestuia în universul realităţilor şi valorilor spirituale. Omul este conectat prin intelectul său nu numai la universul realităţilor materiale, vizibile, ci şi la cel al realităţilor spirituale. Chiar şi cei mai înverşunaţi senzorialişti nu pot nega acest lucru.

Trebuie să mărturisim că mintea omenească este un imens atelier unde impresiile simţurilor sunt transformate în gânduri într-o manieră uimitoare. Orice observator serios al lumii, din orice parte ar cerceta realităţile materiale sau spirituale, este obligat să recunoască taina infinită cuprinsă în toate fenomenele. Acesta este tributul pe care orice gânditor îl datorează tainei ascunse a lumii. Fără îndoială, orientarea potrivită spre lumea noastră enigmatică depinde de spiritul uman, sau mai exact, de natura spiritului prin care omul este orientat. Spiritul uman îşi exprimă şi revelează natura proprie pe baza experienţei pe care o primeşte prin intermediul activităţilor sale. Din toată această experienţă, spiritul uman capătă dorinţa de cercetare a infinitului în toate manifestările sale: în cunoaştere, în viaţă şi în existenţă. Spiritul uman tânjeşte după o infinită cunoaştere, după o viaţă şi o existenţă infinită. Totuşi, prin toate acestea, omul caută doar un lucru: biruinţa asupra temporalului, finitului, limitatului, precum şi posibilitatea de a-şi asigura veşnicul, infinitul şi nelimitatul. În toate culturile şi civilizaţiile, ostenelile spiritului uman sunt în cele din urmă consolidate într-o singură sforţare uriaşă: biruinţa asupra morţii şi asigurarea nemuririi şi a vieţii celei veşnice în orice mod cu putinţă. Nu cumva toate acestea ne fac să punem întrebarea: de unde vine oare această dorinţă a minţii umane precum şi orientarea sa către infinit? Ce îndeamnă gândirea umană să treacă de la o întrebare la alta şi de la o infinitate la alta? Dacă această dorinţă, dragoste faţă de infinit este exercitată asupra omului neputincios din afară, cum se întâmplă că ea există şi în cel mai liber cugetător dintre filosofi? Acest lucru se întâmplă deoarece în cazul lor această dorire a infinitului se amplifică în filosofii complicate. Toate acestea sunt mărturie a faptului că acest dor de infinit se află în însăşi natura minţii umane.

Natura cunoaşterii tinde spre cunoaşterea infinită; natura simţurilor tinde spre o senzualitate infinită; natura vieţii înseşi tinde spre o viaţă infinită. Întregul spirit uman, prin cunoaşterea sa, simţurile, voinţa şi viaţa, doreşte să fie infinit, adică să fie nemuritor. Setea pentru infinit, setea pentru nemurire este, de fapt, străvechea sete metafizică a spiritului omenesc. Aceasta a condus spiritul uman spre infinit prin numeroasele religii, filosofii, ştiinţe, lupte şi osteneli nenumărate. Într-un cuvânt, spiritul omenesc tinde spre nemurire, dorind-o în orice chip şi formă. Este clar că acest dor de infinit nu-şi poate avea rădăcina în natura omului, întrucât natura sa este ea însăşi finită şi limitată şi nu cuprinde în sine această dorire. În acelaşi mod, este limpede faptul că timpul omenesc nu a sădit în om această dorire, chemare, întrucât şi el este finit. Singura explicaţie posibilă este aceea că dorul omului faţă de infinit, faţă de nemurire, se află în însăşi esenţa spiritului omenesc. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, această dorire se află cu totul în om. Chipul lui Dumnezeu în om este exact cel care tânjeşte după adevărurile infinite ale lui Dumnezeu din întregul univers. Aflându-se în spiritul uman, chipul dumnezeiesc îl propulsează spre infinitatea lui Dumnezeu şi-l face să tânjească după ea. Este absolut firesc ca sufletul asemănător Dumnezeirii, creat după dumnezeiescul chip, să tânjească după Dumnezeu ca după prototipul său. Această descoperire nu este “a priori”, ci fără îndoială, “a posteriori” întrucât întreaga experienţă a neamului omenesc stă mărturie în ceea ce priveşte puternica şi mistica nostalgie a spiritului uman faţă de infinit, nemuritor, veşnic, fie în această lume, fie în cealaltă. Dacă ne bazăm pe experienţa comună a neamului omenesc şi privim omul în componentele sale fundamentale vom descoperi acest dor de nemurire ca fiind elementul fundamental al fiinţei umane prin care omul îşi împlineşte existenţa sa ontologică. Creându-l pe om după chipul Său, Dumnezeu a sădit în adâncul fiinţei umane dorirea după dumnezeiasca infinitate a vieţii, a cunoaşterii şi a desăvârşirii.

Tocmai din acest motiv, imensa dorire şi sete a umanităţii nu poate fi pe deplin satisfăcută de ceva sau cineva anume în afara lui Dumnezeu. Afirmând desăvârşirea dumnezeiască drept scopul principal al existenţei umanităţii în lume – “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Mt. 5, 48) – Hristos, Mântuitorul a răspuns celei mai intime dorinţe şi nevoi ale umanităţii noastre asemenea lui Dumnezeu şi de Dumnezeu doritoare.

Natura umanităţii cea asemenea dumnezeirii îşi are propria sa semnificaţie teologică şi ontologică: ontologică fiindcă esenţa fiinţei umane se află în constituţia sa asemănătoare dumnezeirii ca ceva ce este un fapt de necontestat; teologică, întrucât prin această natură, Dumnezeu, cu toată dumnezeiasca Sa desăvârşire, a fost definit drept ţel al vieţii omului. Această dumnezeiască asemănare reprezintă esenţa fiinţei umane.

Omul îşi conturează şi îşi construieşte viaţa în această lume conform cu această asemănare. Într-adevăr, esenţa omului este mai întâi constituită de Dumnezeu şi mai apoi este călăuzită de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, şi anume aceea de a asimila tot ceea ce este lucrul lui Dumnezeu întru sine şi în acest fel putând să devină o fiinţă umană asemenea dumnezeirii, adică o fiinţă unită în chip desăvârşit cu Dumnezeu şi vieţuind în cadrul hotarelor desăvârşirii infinite şi divine a dumnezeirii. De fapt, în loc de a-şi umple viaţa sa empirică de sufletul său cel asemenea lui Dumnezeu, el şi-a despărţit spiritul de tot ceea ce este divin înăuntrul său şi purcede, fără Dumnezeu, adică fără călăuza sa firească, în tainele acestei lumi. Astfel, aflându-se singur în această lume, el înfruntă abisuri de netrecut şi prăpăstii înspăimântătoare. Căderea omului constă în chip fundamental în revolta sa împotriva constituţiei celei asemănătoare lui Dumnezeu dinlăuntrul fiinţei sale. L-a abandonat pe Dumnezeu şi lucrurile lui Dumnezeu şi s-a limitat la lumea materială – la un om cu totul gol şi fără sens. Cu această primă revoltă împotriva lui Dumnezeu, omul a reuşit să-L alunge pe Dumnezeu din sine, din conştiinţa şi din voinţa sa, şi a rămas în natura sa pur omenească, în pura sa umanitate (homo, hominis) şi în acest mod, într-o stare de umanism pur – horribile dictu – şi iată, deci, că umanismul reprezintă răul originar şi fundamental al omului. În numele umanismului autonom, omul L-a alungat pe Dumnezeu şi a devenit o fiinţă supraumană din punct de vedere metafizic, rămânând cu totul singur în sine. În ciuda acestui lucru, totuşi, omul nu a putut să se disocieze pe sine de atributele dumnezeieşti ale spiritului său; ele au rămas acolo doar pentru a lua înfăţişarea doririi sale faţă de un progres infinit, de o infinită cunoaştere, de o infinită desăvârşire şi de o infinită existenţă. În mod conştient ori inconştient, ostenindu-se în umanismul său, el tinde să reîmproprieze asemănarea cea pierdută cu Dumnezeu. În parte reuşeşte, căci, din necesitate, el înţelege că, doar cu pura sa umanitate cea lipsită de Dumnezeu, el este neputincios de a-şi înălţa spiritul şi de a-şi reface fiinţa sa cea după chipul lui Dumnezeu. În toate strădaniile sale umaniste, omul strigă de fapt după Dumnezeu-omul Hristos. Apariţia în această lume, a Dumnezeu-omului Hristos a fost naturală, raţională şi necesară. Fiindcă numai Hristos poate să elibereze cu totul spiritul uman chinuit care s-a îmbolnăvit din pricina umanismului celui fără de Dumnezeu. Numai El poate împlini orice dorire a esenţei noastre omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu: setea noastră după viaţa infinită, dreptatea infinită, adevărul şi binele infinit, cât şi după infinitatea dumnezeirii. Cele mai importante nevoi şi cerinţe ontologice ale umanităţii au fost împlinite o dată pentru totdeauna în persoana Dumnezeu-omului Hristos. În toate cerinţele şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume şi care sunt dincolo de înţelegerea omenească, Hristos oferă răspunsuri ca Dumnezeu într-un fel omenesc, în timp ce în toate cererile şi nevoile spiritului omenesc legate de această lume care-l privesc pe om şi sunt la nivelul înţelegerii sale, Hristos răspunde ca om într-un mod dumnezeiesc. Posibilităţile dumnezeieşti care există în fiinţa umană şi care au fost înrobite de tirania umanismului sunt eliberate şi revitalizate de către Hristos pentru ca acestea să-şi redobândească plinătatea lor nemuritoare. Omul care este condus de Dumnezeu-omul Hristos îşi reglementează tot ceea ce se află înlăuntrul său după Dumnezeu şi vieţuieşte în această lume tainică după poruncile lui Dumnezeu. Astfel, el ajunge la desăvârşirea ideală, el însuşi constituind cel mai desăvârşit amestec între divin şi uman, spiritual şi material, între cele de faţă şi cele de dincolo. Apariţia Dumnezeu-omului Hristos în lumea realităţilor omeneşti nu constituie ceva neaşteptat pentru natura umană, nici din punct de vedere ontologic, psihologic şi nici istoric. Dimpotrivă, această apariţie a satisfăcut dorinţele fundamentale şi nevoile esenţiale ale existenţei umane – setea şi dorinţa faţă de desăvârşirea dumnezeiască şi viaţa veşnică. Dumnezeu-omul Hristos nu este ceva care să fie nefiresc şi neesenţial pentru persoana umană, ci mai degrabă, El este Cel mai important dintre toate lucrurile, atât de important încât El Însuşi, Atotadevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos afirmă că El este “partea cea bună” (Luca 10, 42). De ce? Aceasta întrucât El a desfiinţat despărţirea dintre Dumnezeu şi umanitate într-un chip desăvârşit, natural, raţional şi teleologic. Cum? El face acest lucru prin a ne descoperi în sine pe Dumnezeu într-un chip real şi fizic, în adevărul Său absolut, în absoluta Sa bunătate, dreptate, dragoste şi înţelepciune, Carele se află într-o desăvârşită unitate cu omul; şi El ne revelează în acelaşi timp omul în curăţia, nemurirea şi desăvârşirea sa. Dumnezeu-omul Îl revelează în mod egal pe Dumnezeu în desăvârşirea Sa şi pe om în desăvârşirea sa. Atunci când în mod imparţial examinăm istoria neamului omenesc, trebuie să mărturisim că nu există vreun om mai mare decât Iisus. Aceasta înseamnă în mod egal că nu există nici Dumnezeu mai mare decât Iisus. Doar Iisus ca Dumnezeu-om a fost şi este cel mai mare om, adică un om fără de păcat şi răutate. Ca singurul fără de păcat, Hristos îi putea întreba pe cei mai mari vrăjmaşi ai săi fără teamă: “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8, 46). Nici unul dintre acuzatorii Săi nu-I puteau atribui vreun păcat. Prin urmare, omul care este fără de păcat este omul ideal şi cel mai real, întrucât numai unul ca acesta este cu adevărat desăvârşit, nemuritor şi veşnic. Inteligenţa, logica şi înţelepciunea divină desăvârşite au pătruns în natura umană prin întruparea dumnezeiescului Logos. Prin întruparea Logosului (Ioan 1, 14), este evident faptul că toate valorile dumnezeieşti transcendente au pătruns şi s-au unit în chip lăuntric în natura umană, întrucât ele sunt legate de sufletul omenesc cel după chipul lui Dumnezeu. Toate aceste valori divine întrupate în om sunt în cele din urmă unite într-o singură valoare incomparabilă şi nemăsurată: în Dumnezeu-omul Hristos. Iată de ce Hristos are cea dintâi, cea mai înaltă şi cea mai profundă valoare pentru umanitate. Nimic nu e mai omenesc decât Iisus Hristos Care personifică în Sine desăvârşirea cea mai ideală a orice este omenesc. Mai departe, în calitate de Dumnezeu-om, El Însuşi este cea mai desăvârşită unitate a divinului şi umanului, a celor prezente şi a celor viitoare, a celor naturale şi supranaturale, a celor materiale şi metafizice, a celor practice şi ideale.

În El, ca într-un Dumnezeu-om, echilibrul dintre divin şi uman este realizat şi păzit, în timp ce în chip simultan se păstrează autonomia umanului şi a divinului. Acolo este realizată cea mai radicală, raţională şi desăvârşită unitate a vieţii prezente cu viaţa ce se află dincolo, în persoana divino-umană a lui Hristos. De asemenea, se poate afla în persoana lui Hristos unitatea cunoaşterii prezente şi a cunoaşterii de dincolo, precum şi unitatea sentimentelor divine şi umane. Aceasta înseamnă că viaţa, gândirea şi sentimentele omului au aruncat o punte peste prăpastia care-l desparte pe om de Dumnezeu, peste prăpastia dintre această lume şi cealaltă. Tocmai din acest motiv un om care vieţuieşte în Hristos experiază viu unitatea acestei lumi cu cealaltă, unitatea lui Dumnezeu cu omul, a lumescului cu transcedentul, a naturalului cu supranaturalul. Omul simte cu tărie şi percepe limpede faptul că în el tranziţia de la muritor la nemuritor, de la temporal la veşnic, este realizată. Această percepţie a vieţii veşnice asigură veşnicia gândurilor şi nemurirea sentimentelor pentru omul care trăieşte o viaţă în Hristos. Deşi omul care vieţuieşte în Hristos este ancorat în infinitatea divină, el nu-şi pierde, totuşi, identitatea sa umană, personalitatea, şi nici caracterul, ci rămâne om: un om desăvârşit, uman şi divin. Întru Dumnezeu-omul Hristos umanitatea s-a înălţat pentru prima oară pe piscul desăvârşirii, pe piscul de deasupra tuturor piscurilor. Fiindcă nimeni nu slăveşte natura umană sau persoana umană aşa cum o face Hristos. Cea mai mare credincioşie cu putinţă i-a fost oferită umanităţii în persoana lui Hristos. Umanitatea nu a fost subevaluată în relaţia cu Dumnezeu, nici Dumnezeu în relaţia cu omul. Ci mai degrabă, omul a fost în chip infinit înălţat şi slăvit în legătura sa cu Dumnezeu. Fără îndoială, problema binelui şi răului este una dintre cele mai dificile şi tulburătoare probleme cu care se confruntă conştiinţa umană. Totuşi, chiar şi această problemă a fost, în cele din urmă, cu adevărat rezolvată în persoana Dumnezeu-omului Hristos. A fost rezolvată nu prin cuvinte, nici teoretic sau dialectic, ci mai degrabă esenţialmente într-un chip divino-uman. În orice latură a vieţii Sale, Dumnezeu-omul Iisus S-a revelat pe Sine Cel întrupat drept întruparea binelui absolut, desăvârşit, infinit. Ochiul cel mai pătrunzător nu ar putea găsi nici răul cel mai mărunt în El: “Cel Care n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2, 22). În persoana Dumnezeu-omului Hristos, cunoaşterea umană se confruntă cu binele dumnezeiesc absolut şi ia cunoştinţă prin El, chiar în limitele existenţei umane, de ceea ce este bine şi de ceea ce este rău, aşa precum inima omenească, prin El, este în stare să simtă binele şi răul într-un chip concret. Binele, binele veşnic, este tot ceea ce este Hristos în realitatea Sa divino-umană, adică omul cu totul divin. Fiind fără de păcat şi atotputernic, Domnul nostru Iisus Hristos a oferit firii omeneşti energiile dumnezeieşti ale harului pentru ca natura umană să înainteze spre desăvârşire în binele dumnezeiesc şi pentru a birui cu totul păcatul şi răul. Tocmai din acest motiv Dumnezeu-omul Iisus este persoana cea mai sfântă şi cu cea mai mare valoare din întregul univers în care operează gândirea şi simţirea omenească. De-a lungul întregii sale istorii, omul apare drept unicul tip de creatură care a căutat cu îndârjire adevărul esenţial şi fundamental pe care se întemeiază existenţa întregului univers. Omul a încercat să răspundă la această cercetare a adevărului în felurite moduri – mitologic, filosofic, ateist, spiritual şi materialist. Oricum, el nu a putut rezolva problema întrucât el a încercat s-o rezolve prin categoriile umanismului ateist, autonom şi pur.

Doar în persoana sfântă a Dumnezeu-omului Hristos s-a revelat întregul Adevăr etern, fără vreo fisură. Mai departe, căutarea adevărului veşnic este contemplată prin revelarea Adevărului dumnezeiesc absolut în cadrul limitelor naturii umane. Astfel din gura Dumnezeu-omului Hristos a fost rostită cea mai îndrăzneaţă afirmaţie făcută vreodată de o fiinţă umană: “Eu sunt Adevărul” (Ioan 14, 6). Aceasta înseamnă că Dumnezeu-omul Hristos, ca persoană, este adevărul în toată realitatea şi desăvârşirea Sa teandrică. Singurul fapt care-L face pe Dumnezeu-omul Hristos cea mai importantă şi mai plină de valoare dintre toate fiinţele este acela că El este primul şi singurul care a rezolvat complet şi integral dilema eternă a vieţii şi a morţii. El a făcut acest lucru prin revelarea nemuririi şi vieţii veşnice prin întrupare, în persoana Sa divino-umană. Acest lucru este demonstrat mai ales prin Învierea şi Înălţarea Sa la viaţa veşnică a dumnezeirii. Întreaga viaţă teandrică a lui Hristos, atât cea de dinainte, cât şi cea de după Învierea Sa reprezintă o dovadă evidentă că El este personificarea nemuririi şi a vieţii veşnice şi, deci, stăpân asupra morţii. Prin Învierea Sa El i-a asigurat naturii umane biruinţa asupra morţii, iar prin Înălţarea Sa, viaţa veşnică întru eternitatea Dumnezeului Treimic. Din această pricină, din rândurile neamului omenesc, El singur este îndreptăţit să spună: “Eu sunt Învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25). El este învierea şi viaţa în fiinţa Sa divino-umană datorită nepăcătuirii Sale. Acolo unde nu există păcat, nu există nici moarte, întrucât numai păcatul produce moartea. Întrucât păcatul este singura pricină a morţii, la fel nepăcătuirea, şi anume desăvârşita sfinţenie, este singura pricină a nemuririi. Taina lumii şi cea a omului se întrepătrund în conştiinţa umană. Întreaga creaţie este acoperită de către un întuneric profund pe care raţiunea umană este incapabilă să-l străpungă până la sensul său fundamental pentru a înţelege de ce lumea există în forma şi starea sa actuală.

Doar când este luminată cu lumina Dumnezeu-omului Hristos îşi deschide lumea floarea existenţei sale şi în felul acesta îşi revelează adevăratul ei sens şi valoarea sa. Iată de ce Mântuitorul a spus: “Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8, 12; 9, 5). În Dumnezeu-omul Hristos, şi întru lumina Sa, omul şi-a deschis ochii pentru prima oară şi a văzut lumina, înţelegând în acelaşi timp adevăratul sens al luminii. Există o anumită măsură a înţelepciunii dumnezeieşti şi o anumită raţiune ce pătrunde în întreaga creaţie. Ea este răspândită de către Hristos Însuşi, de către veşnicul Logos al lui Dumnezeu, şi tocmai din această pricină se spune în Sfânta Evanghelie: “Toate prin El s-au făcut” (Ioan 1, 3). Raţiunea şi înţelepciunea din această lume şi din întreaga creaţie sunt evidenţiate în lumina Logosului întrupat al lui Dumnezeu.

Mintea umană (logos), doar atunci când este luminată de lumina Dumnezeului întrupat, este capabilă să înţeleagă sensul raţiunilor dumnezeieşti ale creaţiei, adică sensul Logosului divin în creaţie, aşa cum este îndemnat în acest sens prin adevărul cuvintelor Apostolului: “Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (Col. 1, 16). Astfel, în chip individual, fiecare fiinţă creată şi, în chip colectiv, întreaga lume creată ar trebui să împlinească în sine adevărul şi dreptatea Dumnezeu-omului Hristos la potenţialul lor de vârf. Cerul şi pământul nu vor trece până ce legea dumnezeiescului Logos nu va fi împlinită întru toate lucrurile (cf. Matei 5, 18). Doar prin Dumnezeu-omul Hristos a început curăţirea, reînnoirea şi restaurarea creaţiei – întrucât creaţia fusese supusă căderii din pricina prezenţei şi puterii păcatului omenesc şi a răului (cf. Rom. 8, 19 – 23).
***
Hristos, ca Persoană divino-umană, este cea mai valoroasă şi sfântă dintre toate fiinţele şi, ca atare, El reprezintă, în acelaşi timp, criteriul de vârf al tuturor valorilor adevărate. În această lume, orice fiinţă inferioară Dumnezeu-omului Hristos nu poate deveni criteriul tuturor valorilor, fiindcă Cel Ce reprezintă valoarea de vârf nu este altcineva decât Persoana Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Omul nu poate reprezenta criteriul suprem, întrucât valoarea sa este mult inferioară celei a Dumnezeu-omului Hristos Însuşi. Dumnezeu-omul Hristos reprezintă criteriul cel mai înalt a tot ceea ce este divin sau uman, atât în această lume, cât şi în cealaltă, doar pentru faptul că El reprezintă fiinţa cea mai valoroasă şi mai sfântă dintre toate. Istoria nu cunoaşte un Dumnezeu mai mare decât Hristos şi nici un om mai mare decât El. Dumnezeu-omul Hristos a revelat în Sine, atât simultan, cât şi complet, pe Dumnezeu şi omul. De aceea nu există Dumnezeu fără Dumnezeu-omul Hristos şi nu există nici om fără El. “Ce este adevărul?” L-a întrebat Pilat pe Adevărul întrupat, voind să audă cu propriile sale urechi ceea ce el nu observa cu ochii, ca şi cum nu ar fi fost acelaşi suflet care auzea cu urechile sale şi vedea cu ochii săi. Dumnezeu-omul Hristos este Adevărul, nu în calitate de cuvânt, nici ca învăţătură sau ca o energie concretă, ci ca cel mai desăvârşit şi veşnic viu Ipostas divino-uman. Doar ca Personalitate teandrică Hristos este criteriul adevărului. Tocmai din această pricină Hristos a spus nu numai că “Eu sunt Adevărul”, ci şi “Eu sunt Calea” (Ioan 14, 6), adică El este calea către Adevărul însuşi iar Adevărul este Dumnezeu-omul Hristos. Astfel tot ceea ce nu vine din El nu este din Adevăr. Adevărul nu poate exista din punct de vedere ontologic în afara persoanei Sale divino-umane. În creştinism adevărul nu este un concept filosofic, nici o teorie, o învăţătură sau un sistem, ci mai degrabă este ipostasul teandric viu – Iisus Hristos Cel istoric (Ioan 14, 6). Înainte de Hristos, oamenii nu puteau să facă decât presupuneri cu privire la Adevăr întrucât ei nu îl aveau. Odată cu Hristos, ca Logos divin întrupat, Adevărul veşnic dumnezeiesc şi deplin intră în lume. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune: “Harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1: 17). Care este viaţa, adevărata viaţă reală, şi care este criteriul vieţii? Nu este altul decât Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de Persoana Dumnezeu-omului Hristos. El este Persoana, şi nu doar învăţăturile Sale separate de Persoana Sa Sfântă şi de viaţă dătătoare. Din pricina faptului că omul este o fiinţă supusă morţii, nimeni dintre oameni nu a îndrăznit vreodată să spună: eu sunt viaţa. Dumnezeu-omul Hristos a spus însă: “Eu sunt Viaţa” (Ioan 14, 6). El a spus pe bună dreptate acest lucru întrucât El a biruit moartea prin Învierea Sa şi S-a dovedit a fi veşnic viu prin Înălţarea Sa şi prin şederea Lui de-a dreapta Tatălui ceresc. Din această pricină Hristos este, de asemenea, Viaţa şi criteriul Vieţii. Tot ceea ce nu vine din El este mort. În El viaţa îşi află raţiunea, fiindcă în El se află şi veşnicia dumnezeiască.

În calitate de Logos dumnezeiesc veşnic, El este atât viaţa, cât şi viaţa întregii lumi (Ioan 1, 4), întrucât viaţa este viaţă numai prin El. Acolo unde nu se află El, acolo se află viaţa transformată în moarte, fiindcă numai El singur este Cel ce face ca viaţa să fie cu adevărat viaţă. Îndepărtarea de El, Carele este Viaţa, sfârşeşte pururea în moarte. Din această pricină, doar în El, în calitate de Logos şi Raţiune a vieţii, îşi poate afla omul singura justificare raţională posibilă în ceea ce priveşte existenţa vieţii în timp şi spaţiu. Viaţa veşnică este hrănită şi păstrată prin binele, dreptatea, adevărul, înţelepciunea şi lumina veşnică. Atunci când Mântuitorul a afirmat: “Eu sunt viaţa”, El afirma şi alte lucruri: “Eu sunt Binele, Eu sunt Dreptatea, Eu sunt Adevărul, Eu sunt Înţelepciunea, Eu sunt Lumina”. De atunci, El reprezintă toate aceste lucruri în chip simultan; El este, de asemenea, criteriul de vârf al tuturor acestor lucruri. Prin atotdesăvârşita Sa persoană, Dumnezeu-omul Hristos Cel fără de păcat reprezintă pentru neamul omenesc singurul criteriu infailibil al vieţii, binelui, dreptăţii, adevărului, înţelepciunii şi luminii. Dumnezeu-omul Hristos este fiinţa cu totul desăvârşită şi deci şi criteriul atotdesăvârşit, singurul criteriu veşnic al adevărului, vieţii, dreptăţii, luminii, binelui şi înţelepciunii.
***
Hristos rezumă întreaga Sa învăţătură şi lucrare în persoana Sa teandrică şi o interpretează prin Sine. Datorită acestui lucru, Biserica Ortodoxă Apostolicească a lui Hristos rezumă întregul creştinism în persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeu-omului Hristos: educaţie, adevăr, dreptate, bunătate şi viaţă. Persoana Dumnezeu-omului Hristos reprezintă comoara cea mai de preţ a Bisericii. Toate celelalte comori, Biserica Ortodoxă le primeşte ca raze ale soarelui, raze ce izvorăsc din soarele unic, Hristos. Nu trebuie să ne înşelăm: creştinismul este creştinism doar datorită Dumnezeu-omului Hristos; în acest lucru rezidă sensul, valoarea şi puterea sa extraordinară. Dumnezeu-omul Hristos, personalitatea Sa teandrică, rămâne cu noi prin Biserică.

Biserica este Biserică doar prin Hristos şi în Hristos. Noul Testament poate fi rezumat într-un singur adevăr esenţial: Dumnezeu-omul Hristos este esenţa, scopul, sensul şi valoarea esenţială a Bisericii. El este sufletul, inima şi viaţa ei. El reprezintă Biserica în întreaga sa plinătate teandrică. Biserica nu este nimic altceva decât Dumnezeu-omul Hristos proiectat de-a lungul tuturor secolelor: “Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20; cf. Efes. 1, 21-23). Dumnezeu-omul Hristos este capul Bisericii, aceasta fiind trupul Său (Col. 1, 18; Efes. 1, 22; 5, 23). Ca atare El este şi Mântuitorul trupului Bisericii (Efes. 5, 23). Doar prin El, unicul şi nedespărţitul Dumnezeu-om, Biserica rămâne unică şi nedespărţită. Ca Dumnezeu-om, El uneşte laolaltă întregul trup al Bisericii într-o nedespărţită unitate de har, adevăr şi viaţă. Prin El, trupul Bisericii creşte şi dobândeşte toate aspectele vieţii duhovniceşti. Trupul Bisericii creşte după măsura staturii plinătăţii teandrice a lui Hristos întrucât toate au fost făcute prin El şi în El (Efes. 4, 13-15-16; Col. 1, 10-16). Cu puterea harului Său, El îi conduce în chip mistic (“sacramental”) pe toţi membrii Bisericii către Creatorul teandric, întrucât sensul şi ţelul Bisericii este acela ca toţi să fie conduşi prin credinţa divino-umană la măsura plinătăţii lui Hristos, şi anume să fie transformaţi în chip teandric. Biserica, prin apostolii, mucenicii, mărturisitorii, Sfinţii Părinţi şi membrii săi credincioşi, a mărturisit şi apărat fără ezitare, mai mult decât oricare alt lucru, pe Ipostasul divino-uman. Biserica, arătând mare milă faţă de păcătoşi, a condamnat şi respins fără ezitare pe toţi cei care, în vreun fel anume, au negat, respins sau mutilat divinitatea sau umanitatea lui Hristos. Biserica este întotdeauna dornică să păşească plină de bucurie către mucenicia apocaliptică pentru a apăra şi păstra Persoana teandrică a lui Hristos.

Care este esenţa Ortodoxiei? Aceasta este Dumnezeu-omul Hristos. Tot ceea ce este ortodox are un caracter divino-uman: cunoaşterea, simţurile, voinţa, mintea, moralitatea, dogmele, filosofia şi viaţa. Umanitatea divină este singura categorie în care toate manifestările Ortodoxiei sunt acceptate şi funcţionează pe deplin. În întreaga creaţie, Dumnezeu ocupă cel dintâi loc, omul pe cel de-al doilea. Dumnezeu conduce, în vreme ce omul este condus, Dumnezeu acţionează şi omul cooperează. Dumnezeu nu acţionează în chip transcedental. El nu este Dumnezeul abstract al deismului, ci, mai degrabă, Dumnezeul celei mai imediate realităţi istorice, Dumnezeul revelaţiei, Dumnezeul Care S-a făcut om şi a vieţuit în cadrul categoriilor existenţei noastre omeneşti, apărând pretutindeni ca absoluta sfinţenie, bunătatea, înţelepciunea, dreptatea şi adevărul absolut.

Ca Dumnezeu-om desăvârşit, nici unul dintre aspectele vieţii omeneşti nu-I sunt necunoscute (cf. Ioan 2, 25; Evrei 2, 14-17–18). Mai ales din această pricină El S-a făcut om, rămânând totuşi Dumnezeu, pentru a-i oferi naturii omeneşti puterea dumnezeiască care să conducă umanitatea la o comuniune strânsă, divino-umană, cu Dumnezeu. Această putere divină acţionează permanent în cadrul trupului Său divino-uman, care este Biserica, prin a-i uni pe oameni cu Dumnezeu printr-o viaţă sfântă, în har. Biserica nu este altceva decât minunatul organism divino-uman unde, prin participarea harului divin şi libera activitate a omului, întregul om şi tot ceea ce este omenesc, în afară de păcat, este înveşnicit şi remodelat într-un chip divino-uman. În organismul divino-uman al Bisericii, fiecare credincios constituie o celulă constitutivă dinamică a organismului şi vieţuieşte prin puterea divino-umană (Efes. 5, 30; 1 Cor. 12, 12-13). Într-un cuvânt, membrul Bisericii devine divino-uman în plinătatea personalităţii sale umane. Atunci când el a reuşit acest lucru, omul ajunge la unitatea divino-umană a vieţii şi are sentimentul veşnic şi viu că a trecut de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24; 3, 36; 11, 25-26). El experiază permanent în întreaga sa fiinţă faptul că Biserica, organism divino-uman, este Dumnezeu-omul Hristos extins de-a lungul veacurilor.

Hristos, ca persoană divino-umană, este fără pereche, dar ca viaţă şi putere teandrică El reapare în fiecare creştin, întrucât orice creştin este un membru organic al trupului Său divino-uman, Biserica. Recunoscând Biserica drept trup al lui Hristos (Efes. 1, 23; Col. 1, 24), Sfântul Apostol Pavel leagă existenţa Bisericii de taina întrupării dumnezeiescului Logos şi demonstrează că fiinţa şi temelia neschimbătoare a naturii istorice a Bisericii rezidă tocmai în realitatea faptului că Logosul S-a întrupat . În plus, Apostolul demonstrează faptul că Biserica, întrucât este trupul lui Hristos, depinde permanent de Logosul întrupat în ceea ce priveşte existenţa ei esenţială. Biserica primeşte plinătatea nemăsurată a harului divino-uman şi puterea de la Hristos Care împlineşte toate lucrurile ce aparţin Bisericii, prin El (cf. Efes. 1, 23; Col. 2, 9). Atât existenţa ontologică a Bisericii, cât şi întreaga sa activitate depinde cu totul de Dumnezeul Cel Întrupat, întrucât Biserica, ca un întreg, se întemeiază pe realitatea Evangheliei: “Logosul S-a întrupat”, adică a devenit Dumnezeu-om. Acesta este adevărul fundamental al Bisericii, temelia Bisericii. Biserica, fiind pentru toţi şi în toţi, este mai presus de orice, un organism divino-uman şi mai apoi o instituţie divino-umană. Întreaga natură a Bisericii, în toate manifestările Sale, are un caracter divino-uman. Tocmai din această natură a sa, Biserica îşi poate desfăşura în lume, într-un chip raţional, activitatea sa divino-umană prin care împărtăşeşte lumii toate lucrurile legate de Dumnezeu. Misiunea Bisericii se află tocmai în natura Bisericii şi tocmai aici umanitatea participă şi se împărtăşeşte din toate valorile şi energiile divino-umane. Întruparea lui Dumnezeu este revelarea desăvârşită şi ultimă a lui Dumnezeu către fiinţa umană. După ce a creat omul şi nu o altă fiinţă, Dumnezeu a demonstrat faptul că Hristos reprezintă natura naturii umane, logica logicii umane, bunătatea bunătăţii umane, adevărul adevărului uman, într-un cuvânt El este esenţa, sensul şi scopul sufletului omenesc cel făcut după chipul dumnezeirii. De aceea, aşa precum Biserica Îl mărturiseşte pe Dumnezeu-omul Hristos, ea îl mărturiseşte în acelaşi timp pe omul cel curat, adevărat şi întru totul asemănător dumnezeirii. În afara Dumnezeu-omului Hristos, nu există nici un om adevărat, cu totul desăvârşit. Cum îşi păstrează Biserica Ortodoxă marea sa comoară, adică atotsfânta Persoană a Dumnezeu-omului Hristos? Ea Îl apără prin credinţa sa unică, “sfântă, sobornicească şi apostolească” Prin unicitatea credinţei sale, Biserica Ortodoxă păstrează de-a lungul secolelor unitatea şi unicitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin sfinţenia ei, ea păstrează sfinţenia unică a vieţii şi adevărului în trupul ei divino-uman; prin sobornicitatea ei, ea conservă sobornicitatea şi integralitatea vieţii şi adevărului divino-uman; prin apostolicitatea ei, ea păstrează realitatea istorică continuă şi neschimbată, precum şi viaţa trupului divino-uman şi a lucrării lui Hristos.

După Sfântul Apostol Pavel, doar împreună “cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18) poate fi înţeleasă taina Persoanei lui Hristos şi se poate cu adevărat şi corect crede în Dumnezeu-omul Hristos.

Doar vieţuind “cu toţi sfinţii” în unitatea sobornicească a credinţei poate fi cineva un creştin adevărat, un ucenic al Dumnezeu-omului Hristos. Într-adevăr, viaţa Bisericii este întotdeauna sobornicească şi se realizează împreună “cu toţi sfinţii”. Adevăratul mădular al Bisericii experiază pe deplin înţelegerea faptului că el este de aceeaşi credinţă cu cea a apostolilor, mucenicilor şi a tuturor sfinţilor de-a lungul veacurilor. El simte că aceştia sunt veşnic prezenţi şi că toţi aceştia sunt pătrunşi de unul şi acelaşi adevăr teandric. Nu există sobornicitate în afara Bisericii. Dar viaţa adevărată şi curată a Bisericii creează în om sentimentul integralităţii, credinţei, adevărului şi vieţii, adică “împreună-vieţuirea cu toţi sfinţii”, cu toţi membrii Bisericii de-a lungul secolelor. Este cu neputinţă ca cineva să dobândească o cunoaştere sobornicească a Duhului dacă nu face parte integrantă din viaţa Bisericii. Întreaga semnificaţie a statorniciei Ortodoxiei de-a lungul secolelor rezistă tocmai în identitatea numerică a Bisericii, în existenţa sa sobornicească, universală şi perpetuă, cu o neîntreruptă şi continuă succesiune ierarhică, cu săvârşirea Sfintelor Taine, cu comuniunea de credinţă şi prin lucrarea Duhului şi a harului în toţi aceştia. Aceasta nu este nimic altceva decât unitatea trupului lui Hristos, unitatea casei lui Dumnezeu, în care toţi cei care au adormit întru credinţă şi cuvioşie, vieţuiesc laolaltă împreună cu toţi sfinţii şi Sfinţii Părinţi. Fiecare preot, atunci când slujeşte dumnezeiasca Liturghie, nu numai că repetă cuvintele pe care cândva Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Ioan Gură de Aur le-au pronunţat dinaintea Sfântului Altar, ci într-o comuniune reală, deşi de nepătruns, el conglăsuieşte cu aceştia înaintea lui Dumnezeu.

În fiecare dumnezeiască slujbă, întreaga Biserică este în chip nevăzut prezentă drept adevărata “unică turmă ce rosteşte într-un glas rugăciuni şi mulţumiri comune Domnului nostru Iisus Hristos şi Părintelui Său ceresc. Aceasta nu este o legătură subiectivă sau psihologică cu trecutul, ci este unitatea ontologică a vieţii. În Biserică, timpul este suspendat, fiindcă aici nu mai există moarte, iar întreruperea vieţii pământeşti suspendă legătura vie a generaţiilor . În Biserică, trecutul este contemporan; iar ceea ce este prezent rămâne ca atare datorită trecutului viu, întrucât Dumnezeu-omul Hristos Carele este “acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13, 8), vieţuieşte permanent în trupul Său divino-uman, cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceleiaşi sfinţenii, aceleiaşi bunătăţi, aceleiaşi vieţi şi instaurează trecutul în prezent. Astfel, spre a avea o vie înţelegere şi conştiinţă ortodoxă, trebuie să înţelegem că toţi membrii Bisericii, de la Sfinţii Apostoli până la cei ce au adormit de curând întru Domnul, sunt contemporani, întrucât ei vieţuiesc pururea în Hristos. Mai mult, astăzi, în fiecare membru al Bisericii Ortodoxe, se pot întâlni toţi apostolii, mucenicii şi Sfinţii Părinţi.

Pentru creştinul ortodox, aceştia sunt mult mai reali decât mulţi dintre contemporanii săi. Acest înţeles al unităţii soborniceşti de credinţă, viaţă şi cunoaştere constituie esenţa realităţii eclesiale a Bisericii. Tocmai această înţelegere ne descoperă adevărul puterii de viaţă dătătoare şi nesfârşite a Dumnezeu-omului Hristos care se descoperă permanent în viaţa divino-umană a Bisericii prin unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea adevărului, vieţii şi credinţei Bisericii. Căci ce înseamnă oare ca cineva să spună că este ortodox? Înseamnă acest lucru: să ia parte la lupta continuă care ne conduce de la starea de om la cea de Dumnezeu-om, adică să fie implicat în procesul nesfârşit de îmbunătăţire a propriei fiinţe cu ajutorul virtuţilor, luptelor şi tainelor teandrice. În acest proces, creştinul ortodox nu este niciodată singur. Orice sentiment, faptă şi gând este atât individual, cât şi universal, nu numai personal şi sobornicesc, dar şi teandric. Atunci când un creştin ortodox cugetă la ceva anume, el face acest lucru împreună cu rugăciunea, cu teamă şi cutremur, întrucât el ştie că ceata îngerilor şi întreaga biserică participă împreună cu el în chip mistic la lupta sa. Creştinul ortodox nu-şi aparţine doar sieşi, ci şi tuturor sfinţilor şi, prin ei, Sfântului nostru Domn, Iisus Hristos.

Atunci când se cercetează pe sine, creştinul ortodox cugetă: duhul meu nu este nimic dacă nu este pătruns şi desăvârşit de către Duhul Sfânt . În viaţa şi sufletul unui creştin ortodox nimic nu are loc după voia omului sau după dorinţa sa, ci totul se întâmplă după voia Dumnezeu-omului Hristos. Prin practicarea virtuţilor evanghelice, creştinul ortodox îşi îndreaptă întreaga atenţie spre Dumnezeu; duhul, sufletul şi voinţa sa se concentrează asupra lui Dumnezeu cu ajutorul Duhului Sfânt. Tot ceea ce îi aparţine este adunat şi universalizat întru Dumnezeu-omul Hristos. Cu întreaga sa fiinţă el înţelege că Biserica Ortodoxă este pururea sfântă şi sobornicească şi că atributul umanităţii îndumnezeite reprezintă trăsătura fundamentală a Bisericii Ortodoxe. Creştinii ortodocşi sunt ortodocşi fiindcă ei păstrează un sentiment permanent al sobornicităţii divino-umane pe care ei îl menţin şi-l întreţin prin rugăciune şi smerenie. Ei nu vorbesc niciodată despre ei înşişi; nu se laudă niciodată; ei nu rămân niciodată la stadiul naturii lor umane inferioare; ei nu idealizează niciodată umanismul. Sfinţii şi de Dumnezeu purtătorii Apostoli au dat odată pentru totdeauna definiţia dimensiunii eclesiale a umanităţii îndumnezeite: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15, 28). Mai întâi Duhul Sfânt şi mai apoi noi; “noi” în măsura în care noi îi îngăduim Duhului Sfânt să acţioneze prin noi. Întreaga metodă prin care Biserica îşi împlineşte activitatea sa divino-umană în lume este inclusă în această definiţie apostolică teandrică. Sfinţii mucenici şi mărturisitori, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice au primit şi au păstrat această metodă. Dacă cineva părăseşte această metodă, el se desparte de Duhul Sfânt, precum şi de Sfinţii Apostoli, Mucenici, Părinţi şi de Sinoadele Ecumenice. Mai departe, unul ca acesta deviază de la unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostolicitatea credinţei teandrice a lui Hristos, cu alte cuvinte el este despărţit de Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolicească, fiindcă ea nu deviază de la această sfântă metodă. Biserica este ortodoxă fiindcă ea permanent mărturiseşte, păstrează şi apără nu numai adevărul ecumenic, apostolic-sobornicesc, teandric al creştinismului, ci şi metodologia ecumenică, apostolic-sobornicească, teandrică a creştinismului. Domnul Iisus Hristos este atât Adevărul, cât şi Calea. Dacă cineva se îndepărtează de metodologia teandrică, unul ca acesta nu poate evita devierea de la adevărul teandric şi de la Dumnezeu-omul Hristos.

Biserica Ortodoxă posedă întreaga învăţătură completă a Dumnezeu-omului Hristos, mai ales fiindcă ea nu deviază de la metodologia teandrică a Sfinţilor Apostoli şi a Sinoadelor Ecumenice.

Aceasta are loc prin asumarea personală a Ortodoxiei, a credinţei apostolice şi patristice, atât în sensul că ei sunt împreună-lucrători cu Duhul Sfânt, cât şi prin faptul că ei ascultă permanent prin rugăciune la ceea ce spune Duhul, fac ceea ce le cere Duhul Sfânt şi permanent îşi examinează propriile lor gânduri şi cuvinte prin Duhul. Întrucât unitatea sobornicească a Adevărului teandric este pururea prezentă în conştiinţa sobornicească a Bisericii Ortodoxe, Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii participă permanent la viaţa teandrică a Bisericii prin acţiunea harismatică a Duhului Sfânt. Acest lucru este reflectat într-o enciclică formulată de către patriarhii ortodocşi, cu câteva secole în urmă: “Noi credem că Duhul Sfânt îndrumă Biserica sobornicească… Biserica este absolut sigur îndrumată de către Duhul de viaţă dătătorul prin Sfinţii Părinţi şi dascăli ai Bisericii… Noi mărturisim că este cu neputinţă ca Biserica sobornicească să greşească sau să facă erori, ori să aleagă minciuna în locul adevărului. Atotsfântul Duh, lucrând prin slujitorii Săi credincioşi, Sfinţii Părinţi şi călăuzitorii duhovniceşti, fereşte Biserica de orice fel de rătăciri” .
***
În occidentul european, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Timp de câteva secole Dumnezeu-omul a devenit din ce în ce mai limitat şi restrâns la umanitatea Sa, devenind în cele din urmă omul infailibil al Romei şi al Berlinului.

Astfel, pe de o parte, a apărut un maximalism umanist creştin occidental (papalitatea), care a luat totul de la Hristos, iar pe de altă parte, un minimalism umanist creştin occidental (protestantismul) care a căutat foarte puţine lucruri de la Hristos sau aproape nimic. În ambele cazuri, omul Îi ia locul lui Hristos, ca având cea mai mare valoare şi fiind măsura tuturor lucrurilor. Astfel, s-a realizat o extrem de dureroasă deformare a Dumnezeu-omului Hristos, a lucrării Sale şi a Învăţăturilor Sale! Papalitatea, în mod persistent şi permanent, a încercat să-L înlocuiască pe Hristos cu omul, până când, în cele din urmă, dogma infailibilităţii omului L-a înlocuit pe Dumnezeu-omul Hristos cu un om infailibil. Prin această dogmă, omul (Papa) a fost proclamat definitiv şi limpede a fi nu numai mai mare decât omul, ci chiar mai mare decât Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice. Prin această răzvrătire împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a Bisericii ecumenico-soborniceşti, maximalismul papal l-a întrecut chiar şi pe Luther însuşi, fondatorul minimalismului protestant.

Într-adevăr, cel dintâi protest fundamental împotriva Bisericii una, sfântă, sobornicească şi apostolească, se află în cadrul papalităţii, nu în luteranism. Totuşi, tocmai în acest protest se află originile protestantismului. Nu trebuie să ne înşelăm. Maximalismul umanist creştin occidental, adică papalitatea, este în chip fundamental protestantism, întrucât aceasta a îndepărtat temelia creştinismului de la veşnicul Dumnezeu-om Hristos şi a aşezat-o în omul mărginit, pretinzând că aceasta este măsura şi criteriul tuturor lucrurilor. Protestantismul nu a făcut nimic altceva decât doar să accepte această dogmă şi s-o dezvolte până la proporţii şi particularităţi monstruoase. Cu adevărat, deci, protestantismul nu este nimic altceva decât un papism abstract, aplicat la absolut orice, adică principiul fundamental al infailibilităţii unui om a fost aplicat la orice fiinţă umană. După exemplul omului infailibil de la Roma, orice protestant devine infailibil dacă el se pretinde a fi infailibil în probleme de credinţă. Din toate acestea se poate spune că protestantismul este un papism populist, lipsindu-i însă dimensiunea mistică, autoritatea şi puterea. Creştinismul, cu toate adevărurile sale teandrice infinite, a fost limitat în occident la fiinţa umană individuală, având drept consecinţă faptul că creştinismul occidental s-a transformat în umanism. Acest lucru poate părea paradoxal, dar este adevărat. Realitatea istorică a acestui lucru este înfăţişată într-un mod indiscutabil. În esenţa sa, creştinismul occidental este în mod fundamental umanist întrucât l-a declarat pe om infailibil, transformând astfel religia teandrică într-una umanistă. Dovada acestui lucru poate fi aflată în faptul că Biserica romano-catolică L-a transportat pe Dumnezeu-omul Hristos înapoi în ceruri iar în locul Său a aşezat un înlocuitor: Vicarius Christi… Ce absurditate tragică! Să numeşti un înlocuitor şi un reprezentant pentru atotprezentul Domn şi Dumnezeu! Este, desigur, un fapt că această absurditate s-a înfăptuit în creştinismul occidental. Astfel, dezîntruparea Dumnezeului întrupat, dezîntruparea Dumnezeu-omului Hristos s-a realizat.

Umanismul creştin occidental a proclamat faptul că atotputernicul Dumnezeu-omul Hristos nu s-a aflat la Roma şi astfel I-a proclamat un înlocuitor în persoana unui om infailibil.

Este ca şi cum acest umanism I-ar fi spus Dumnezeu-omului: pleacă din această lume şi du-Te în cealaltă întrucât noi îl avem pe reprezentantul Tău care Te reprezintă în chip infailibil în orice lucru. Înlocuirea Dumnezeu-omului Hristos cu o persoană umană se reflectă în înlocuirea unei metodologii teandrice creştine cu una omenească. Odată cu această înlocuire a apărut primatul filosofiei aristoteliene în scolastică, cazuistica şi sfânta inchiziţie în moralitate, diplomaţia papală în arena internaţională. Statul papal, iertarea păcatelor atât prin indulgenţe, cât şi prin radio, şi în cele din urmă, mişcarea iezuită sub diferitele sale forme.

Toate acestea conduc la următoarea concluzie: creştinismul umanist constituie protestul cel mai hotărât împotriva Dumnezeu-omului Hristos şi a rolului Său de criteriu al tuturor lucrurilor. Desigur, se poate afla aici apariţia tendinţei europeanului de a considera umanitatea drept suma tuturor lucrurilor, precum şi valoarea esenţială şi măsura fundamentală a tuturor lucrurilor. În spatele acestui lucru se află un idol: umanul, foarte umanul.

Prin faptul reducerii creştinismului la umanism, însuşi creştinismul s-a simplificat. În acelaşi timp, totuşi, el a fost şi distrus. Astăzi, întrucât există o reapariţie a creştinismului împreună cu umanismul, oamenii discută înlocuirea creştinismului umanist cu o religie politeistă antică. Glasurile câtorva persoane din lumea protestantă care strigă: “Înapoi la Iisus!” sunt strigăte slabe în noaptea fără lună a creştinismului umanist. Tocmai acest creştinism a abandonat valorile şi criteriile teandrice şi actualmente se cufundă în deznădejde, în vreme ce din adâncul secolelor se aud cuvintele aspre ale proorocului Ieremia: “Blestemat este cel ce se încrede în om” (Ier. 17, 5). Privită într-o amplă perspectivă istorică, dogma occidentală referitoare la infailibilitatea umanităţii nu este nimic altceva decât un efort de a revitaliza şi perpetua un umanism european muribund. Aceasta este cea din urmă transformare (transformatio) şi proslăvirea finală (glorificatio) a umanismului. După iluminarea raţionalistă a secolului al XVIII-lea şi pozitivismul celui de-al XIX-lea, nu mai rămâne nimic altceva în cadrul umanismului european în afară de descompunerea sa într-o stare de contradicţie şi de pasivitate.

În acest moment tragic, umanismul religios şi-a făcut apariţia cu dogma infailibilităţii omului şi a salvat umanismul european de la o moarte iminentă. Totuşi, chiar cu tendinţele sale dogmatice extreme, umanismul creştin occidental nu ar putea cuprinde în sine toate contradicţiile mortale ale umanismului european care converg într-o singură dorinţă: aceea de a-L îndepărta pe Dumnezeu-omul Hristos de pe pământ la cer. Acest lucru este valabil întrucât ţelul fundamental al umanismului este acela de a-l face pe om să ajungă fiinţa cea mai valoroasă şi măsura tuturor lucrurilor.
***
În cele din urmă, creştinismul este creştinism tocmai datorită Dumnezeu-omului Hristos, a adevărului său divino-uman şi a modului de viaţă teandric pe care-l oferă creştinismul.

Acesta este adevărul fundamental faţă de care nu se pot face compromisuri. Întreaga înţelegere creştină a ceea ce este cu adevărat valoros se defineşte şi se bazează pe acest lucru.

Hristos, ca Dumnezeu-om, este cea mai sfântă şi preţioasă fiinţă şi măsura infailibilă a tuturor lucrurilor. Deci noi trebuie să fim sinceri şi consecvenţi până la sfârşit. Dacă Hristos nu este atât Dumnezeu, cât şi om, atunci El devine cea mai îndrăzneaţă fiinţă autoproclamată, întrucât El se numeşte pe Sine a fi Dumnezeu şi Domn. Totuşi, realitatea istorică evanghelică demonstrează şi dovedeşte în chip necondiţionat faptul că Iisus Hristos este pe deplin şi cu totul Dumnezeu-omul desăvârşit. Nimeni nu poate fi creştin fără a crede în Dumnezeu-omul Hristos şi în trupul său teandric, Biserica, în care Hristos Şi-a depus în întregime minunata Sa personalitate. Puterea de viaţă dătătoare şi mântuitoare a Bisericii lui Hristos stă în Persoana veşnic vie şi pururea prezentă a Dumnezeu-omului Hristos. El este singura fiinţă nouă, pururea nouă . Acest lucru face ca Noul Testament să fie nou, iar adevărul Evangheliilor să fie pururea nou şi veşnic. Întrucât personalitatea Dumnezeu-omului Hristos este pururea nouă şi plină de tinereţe în desăvârşirea sa teandrică, aceasta nu poate fi schimbată sau înlocuită; ea este mereu şi în mod consecvent aceeaşi. De aceea, Evanghelia este întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi: pentru cei ce vieţuiesc pe pământ, ca şi pentru îngerii din ceruri. Dumnezeu-omul Hristos este unicul Logos, unica minte, unicul sens al omului, cât şi al întregii creaţii. Fără El este cu neputinţă să fie primită cea mai mică încercare în lume sau într-o fiinţă umană cum suntem noi. Dintr-un punct de vedere pur ontologic, Dumnezeu omul Hristos nu este un miracol, ci mai degrabă o necesitate pentru o lume şi o umanitate ca a noastră. Din această pricină, Sfânta Evanghelie spune că dumnezeiescul Logos, întrupându-Se, “a venit întru ale Sale” (Ioan 1, 11). De ce oare ar fi umanitatea dintru ale “Sale” dacă fiinţa umană n-ar fi fost făcută după chipul Său? Şi din nou se spune: “Căci al Lui neam şi suntem” (Fapte 17, 28). Încă o dată suntem identificaţi cu El datorită sufletului nostru cel după chipul lui Dumnezeu. În altă parte a Evangheliei ni se spune că dumnezeiescul Logos este “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9). Prin urmare, atunci când El S-a întrupat, El nu a venit printre străini, ci la ai săi. Mărturisindu-L pe Dumnezeu-omul Hristos, noi mărturisim umanitatea noastră hristică, originea divină a omului, măreţia dumnezeiască a omului, precum şi valoarea divină şi sacralitatea persoanei umane. Dacă lucrurile nu ar sta aşa, atunci pentru care pricină suntem noi “asemănători” dumnezeiescului Logos şi “neam” al lui Dumnezeu?

În esenţă, lupta pentru Dumnezeu-omul Hristos este lupta pentru umanitate. Nu umanistul este cel care luptă pentru omul cel adevărat, omul hristic şi după chipul dumnezeirii, ci mai degrabă oamenii cu o credinţă şi o viaţă hristocentrică (teandrică). Importanţa excepţională a creştinismului pentru neamul omenesc rezidă în neschimbata divinitate şi umanitate de viaţă dătătoare a lui Hristos. Tocmai acest Hristos divino-uman este Cel Care dă sens la ceea ce este omenesc şi transformă nevrednicia nefiinţei în lumina atotfiinţei. Doar prin puterea sa divino-umană, creştinismul este “sarea” pământului, o sare care face ca umanitatea să nu se descompună în păcat şi rău. Dacă, însă, creştinismul se descompune în felurite elemente umaniste, atunci acesta devine neviabil, se transformă într-o sare “nesărată” care, după cuvântul cel pururea plin de adevăr al Mântuitorului, “de nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei 5, 13). Orice efort sau încercare de a armoniza creştinismul cu duhul epocii, cu mişcările trecătoare ale feluritelor epoci istorice sau cu regimurile politice, nu face decât să elimine acea trăsătură aparte a creştinismului care face din el unica religie hristocentrică din lume. Neadaptarea Dumnezeu-omului Hristos la spiritul epocii, ci mai degrabă adaptarea spiritului epocii la duhul veşniciei lui Hristos, la dumnezeiasca umanitate a lui Hristos – aceasta este unica şi adevărata misiune a Bisericii lui Hristos în lume, a Bisericii Ortodoxe şi apostolice. Doar în acest mod va putea Biserica să păstreze Personalitatea de viaţă dătătoare şi de neînlocuit a Dumnezeu-omului Hristos, care este în sine fiinţa cea mai de preţ din întregul univers, dintre lucrurile văzute şi nevăzute, precum şi din lumea ce va să fie. El posedă gradul cel mai înalt de sfinţenie şi de valoare, fiind măsura infailibilă a tuturor lucrurilor.

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s