CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS

Părintele Iustin Popovici
Apolis, glasul 1

Să-l cinstim cu bucurie pe de Dumnezeu luminatul teolog, înţeleptul sârb Iustin, care cu sabia Sfântului Duh a lovit greşeala necredincioşilor şi rătăcirea latinilor, fiind un trăitor al Dumnezeu-omului şi un iubitor al cucerniciei, strigând cu toţii: Slavă lui Hristos Care te-a preaslăvit, slavă Celui Ce te-a încununat, slavă Celui Care te-a făcut stâlp de lumină pentru cei ce se află în întuneric.
Condac 1, glas 1
Te lăudăm toţi credincioşii, pe tine, izvor nesecat, purtător al dogmelor ortodoxe şi om îngeresc plin de dumnezeiască râvnă, pe tine, îndumnezeitule Iustin, lauda sârbilor, care prin prea puternicele tale învăţături şi scrieri ai întărit credinţa tuturor în Domnul!
Icos

Bucură-te, o, dumnezeiescule Iustin, luceafăr nou al tuturor ortodocşilor, care în vremea noastră ai luminat întreaga lume cu razele dumnezeieştilor tale cuvinte şi ai luptat împotriva ereziilor!
În loc de prefaţă

Un urmaş al Sfântului Maxim Mărturisitorul

Sfântul David din Eubeea a rămas în inimile creştinilor cu numele de “copilul Înaintemergătorului”. S-ar putea ca părintele Iustin Popovici să rămână în istorie drept urmaşul Sfântului Maxim Mărturisitorul.

Despre Sfântul David se ştie că, fiind în vârstă de trei ani, a fost luat de Sfântul Ioan Botezătorul din casa sa şi dus într-o biserică unde a fost găsit după câteva zile de căutare. “Nu l-ai văzut pe Sfântul Ioan cât de mult mă iubeşte şi cât de mult îl iubesc şi eu?”, l-a întrebat Sfântul David pe tatăl său, rămas mut de uimire la aflarea fiului său în biserica pe care o lăsase închisă.

Pe cât de uşor le este unora să înţeleagă legătura dintre Sfântul David şi Sfântul Ioan, pe atât de greu le este altora să înţeleagă legătura dintre părintele Iustin Popovici şi Sfântul Maxim Mărturisitorul…

Pentru Biserică, Dumnezeu totdeauna e pe primul loc, iar omul, lumea, totdeauna pe locul doi. Trebuie să ascultăm de oameni cât timp nu sunt împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor Lui. Dar când oamenii se ridică împotriva lui Dumnezeu şi a poruncilor dumnezeieşti, Biserica trebuie să se împotrivească. Dacă ea nu procedează astfel, ce Biserică  mai e şi asta? Oare reprezentanţii Bisericii, dacă nu procedează astfel, oare mai sunt ei reprezentanţii apostoliceşti ai Bisericii?  A se îndreptăţi în acest caz cu aşa-zisa iconomie bisericească înseamnă nu altceva decât a-L trăda în ascuns pe Dumnezeu şi Biserica Sa. O astfel de iconomie este pur şi simplu o trădare a Bisericii lui Hristos.

Biserica reprezintă o veşnicie în timp, în această lume vremelnică. Lumea se schimbă, dar Biserica nu se schimbă, nu se schimbă veşnicul ei adevăr dumnezeiesc, dreptatea ei dumnezeiască, Evanghelia ei dumnezeiască, veşnicele ei unelte dumnezeieşti. Nu se schimbă, fiindcă nu se schimbă Domnul Hristos, Carele aşa este şi aşa lucrează.(…)

Stăpânirea vine de la Dumnezeu, şi până când ea rămâne în Dumnezeu şi sub Dumnezeu şi cu Dumnezeu – este binecuvântată. Părăsindu-L pe Dumnezeu, ea se transformă în violenţă – prin aceasta supunându-se pe sine puterii antidumnezeieşti – diavolului.

Aceasta este învăţătura dreptmăritoare şi apostolică, patristică, evanghelică despre natura şi valoarea stăpânirii. Aceasta este sfânta şi infailibila învăţătură ortodoxă a Bisericii lui Hristos, aşa a fost de la început şi până acum, şi de acum în vecii vecilor. Şi cine sunt martorii ei? Toţi Sfinţii Apostoli, toţi Sfinţii Părinţi, toţi Sfinţii Mucenici. În mod deosebit Sfinţii Mucenici, începând cu Sfântul şi întâiul Mucenic Ştefan, şi până la noii noştri mucenici şi câţi alţi sfinţi mucenici ai vremurilor noastre#. Ei toţi au pătimit pentru Domnul Hristos, toţi laolaltă, de la împăraţi, regi şi cneji; într-un cuvânt, de la stăpânirile acestei lumi, luptătoare contra lui Dumnezeu. Şi aceşti sfinţi mărturisitori nu se numără cu miile, ci cu milioanele. Ei toţi sunt sfinţi şi nemuritori, ca martori ai adevărului divino-uman: creştinii trebuie să  se împotrivească poruncilor nelegiuite şi necredincioase ale împăraţilor, domnitorilor, stăpânitorilor acestei lumi, oriunde s-ar afla ei, şi oricine ar fi ei.

Fiecare sfânt mucenic, fiecare sfânt mărturisitor al credinţei lui Hristos reprezintă o întruchipare vie şi o personificare  nemuritoare a preasfintei Atot-Evanghelii a Bisericii Ortodoxe: «Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni». Fiecare dintre ei s-a ţinut de această Atot-Evanghelie dumnezeiască cu tot sufletul, cu toată inima, cu tot cugetul. De aceea au şi fost supuşi la chinuri, la răutăţi, de aceea au fost omorâţi de către stăpânitorii apostaţi din veac în veac.(…)

“Trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni” (Fapte 5, 23). Aceasta este rânduiala, aceasta este calea, acesta este adevărul Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, începând cu Sfinţii Apostoli până în zilele noastre, şi de azi înainte până la sfârşitul acestei lumi pământeşti. Privitor la această rânduială, la această cale, la acest adevăr, nu sunt cu putinţă nici concesiile, nici compromisurile, nici retragerile. Nimeni nu ne poate sili, nici chiar un Sinod Ecumenic, dacă s-ar întâmpla ca acesta să aibă loc.

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistenţei dintre Biserică şi stat. Nu colaborare, ci coexistenţă între Biserică şi stat. Nu colaborare, cu atât mai mult atunci când “Cezarul” prigoneşte toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu şi nu vrea să ştie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci ţinteşte doar să nimicească tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc condiţiile principale pentru colaborare. Sau coexistenţa egală în drepturi a aşezămintelor, şi a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de către prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii care tăgăduiesc şi prigonesc pe Dumnezeu şi cele ale lui Dumnezeu. Iar prin dictatură impun pe potrivnicul lui Dumnezeu şi cele potrivnice lui Dumnezeu. În acest caz, Biserica şi statul se despart, se separă, fiecare cu ale sale.

A fost inventat un nou zeu suprem, un nou idol suprem – statul (comunist). Acestui idol, dictatura ateistă cere să i se aducă ca jertfă totul: conştiinţa, credinţa, memoria, trupul, cele văzute şi nevăzute. Noul idol suprem, noul zeu suprem, noul Zeus s-a înconjurat imediat de noi zei, de noi idoli.

Aceştia sunt “ştiinţa” pozitivistă, filosofia materialistă, etica comunistă, estetica anarhistă, literatura social-realistă şi celelalte. Toţi trebuie să se închine acestor idoli şi să se aducă ca jertfă pe sine şi tot ce le aparţine.

Ce înseamnă asta? Aceasta este pur şi simplu idolatrie vampirică, politeism păgânesc vampiric, fetişism vampiric. În locul Unicului şi Singurului Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos cel Adevărat, o masă de idoli, zeităţi şi zeişori impostori. În aparenţă se forţează să pară atei, iar în realitate sunt nişte închinători la idoli, nişte politeişti. Ei îşi meşteresc într-una noi idoli, incluzându-i în noul lor panteon, în sălbaticul lor ceremonial. Dictatura ateistă, la rândul ei, se străduieşte din răsputeri să-l convingă şi să-l silească pe fiecare să se închine noilor zei, să le aducă jertfe, să menţină “cultul personalităţii”. În acest fel, ce se întâmplă? Se instalează vampirismul modului de viaţă păgânesc, a cunoştinţei păgâneşti, a modului de viaţă păgânesc. Şi astfel se petrece viaţa însăşi în “neiertate slujiri idoleşti” potrivnice lui Dumnezeu (I Petru 4, 3). (…)

Faptul că mai suntem în viaţă ţine doar de milostivirea lui Dumnezeu şi de puterea lui Dumnezeu. Iar de jur împrejur se învârteşte cea mai ticăloasă minciună universală legiferată în educaţia ateistă: “Hristos este un mort”, “Hristos este o înşelăciune”. Iată programul de educaţie. Oare aşa ceva poate fi acceptat, oare cu aşa ceva se poate colabora? Şi după aceea să te mai consideri creştin? Nu! Noi anunţăm şi declarăm cu tărie: aceasta este cea mai groaznică, cea mai neruşinată şi cea mai mârşavă hulă pe care mintea omenească a formulat-o vreodată împotriva celei mai perfecte, mai minunate, mai încântătoare Fiinţe omeneşti de sub Cer care a păşit pe pământ. Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de către toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume…*

Cuvintele de mai sus constituie una dintre cele mai neconvenţionale minuni din veacul trecut: pentru un creştin adevărat faptul că, în vremuri ca ale noastre, părintele Iustin Popovici L-a mărturisit pe Hristos fără a-i fi frică de moarte, că părintele Iustin L-a mărturisit pe Hristos asemenea marilor mucenici ai Bisericii, că părintele Iustin L-a iubit pe Hristos asemenea marilor sfinţi ai Bisericii, e o minune. Prin puterea lui Hristos, părintele Iustin a biruit veacul trecut. A dovedit prin aceasta că Evanghelia nu minte: că, oricât de mare ar fi desfrâul sau apostazia, nimic nu îi poate împiedica pe creştini să dobândească sfinţenia.

Şi, prin această minune, Dumnezeu îi hrăneşte pe creştini aşa cum îi hrăneşte prin citirea minunilor sfântului David din Eubeea, sau ale celorlalţi sfinţi care au trăit în vremuri de mult apuse.

Părintele Iustin Popovici a fost o minune vie, o icoană vie. Cine compară chipul său cu icoana sa îşi dă seama de cât de adevărată este această afirmaţie. Iar cine citeşte scrierile sale are o dovadă sigură că această asemănare nu a fost întâmplătoare.

Cine a fost părintele Iustin Popovici?

În câteva cuvinte, Asterios Gerostergios* rezuma viaţa cuviosului astfel: “Părintele Iustin Popovici s-a născut în ziua praznicului Buneivestiri, în anul 1894, în Vranie, Serbia. A primit la botez numele de Blagoie din partea părinţilor săi, Spiridon şi Anastasia.  El provenea dintr-o familie preoţească, iar cucernicii săi părinţi l-au crescut în credinţa cea adevărată a poporului sârb ortodox. El a fost, aşa cum afirmă episcopul Amfilohie Radovici, «ultima  verigă a unui lanţ care a cuprins atâţia preoţi pe parcursul unor generaţii succesive, rodul sfinţit al unei rădăcini sfinte; fericite sunt generaţiile, fericită este rădăcina care a zămislit un astfel de rod precum părintele Iustin».

De pe vremea când era copil se obişnuise să viziteze mănăstirea din apropiere a iubitului sfânt  Prohor Pciniski, din secolul al XI-lea. Între anii 1905 – 1914 el a studiat la Şcoala Teologică Sfântul Sava din Belgrad. Acolo a avut marea binecuvântare de a-l avea ca dascăl pe binecunoscutul episcop de Ohrida, Nicolae Velimirovici, noul Hrisostom al Bisericii Sârbe. În anul 1916 şi-a închinat viaţa lui Dumnezeu, intrând în monahism. Curând după aceea  patriarhul Dimitrie al Serbiei l-a trimis pe tânărul monah Iustin în Rusia, la Sankt Petersburg, pentru a căpăta o educaţie teologică superioară. În Rusia, părintele Iustin  a cunoscut cucernicia poporului rus, revoluţia bolşevică, precum şi persecuţiile religioase care au dat nenumăraţi martiri ai Bisericii Ortodoxe. Mai apoi, părintele Iustin a părăsit Rusia ducându-se în Anglia pentru a-şi continua studiile teologice. Din Anglia a ajuns în cele din urmă în Grecia, unde a rămas vreme de câţiva ani, pentru a învăţa bine limba greacă şi pentru a-i studia pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Părintele Iustin a aprofundat studiul scrierilor părinţilor pustiei, al spiritualităţii Bisericii şi al monumentelor simbolice şi dogmatice ale Bisericii Ortodoxe, şi a continuat să îl aprofundeze până la sfârşitul vieţii sale*. În anul 1926, părintele Iustin şi-a susţinut teza de doctorat  în teologie la Universitatea din Atena, cu titlul Problema personalităţii şi cunoaşterii după Sfântul Macarie Egipteanul. La scurt timp după aceea, el a început să predea în cadrul seminariilor din Karlovitz, Prizren şi Monastir. În anul 1927, aflându-se la seminarul din Karlovitz, părintele Iustin a publicat importantul său studiu intitulat Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul.

Pe parcursul acestei perioade, el a publicat revista religioasă Viaţa creştină, precum şi primele două volume ale Dogmaticii Bisericii Ortodoxe (1932). În anul 1935, a fost chemat să predea Dogmatica la Facultatea de Teologie din Belgrad. În anul 1938, împreună cu câţiva intelectuali sârbi, a fondat Societatea Filosofică Sârbă. În anul 1945, odată cu venirea la putere a comuniştilor, părintele Iustin a fost obligat să părăsească universitatea şi să vieţuiască în diferite mănăstiri. Din anul 1948, el a rămas la mănăstirea de maici «Sfinţii Arhangheli» din Chelie, Valievo, în afara Belgradului…”.

Datele biografice nu sunt în măsură să prezinte personalitatea părintelui Iustin Popovici aşa de bine cum o fac cuvintele sale.

Vom sta lângă El cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul, cu toată puterea noastră, şi aceasta cu preţul oricăror pedepse cu moartea îndreptate asupra noastră de toţi luptătorii contra lui Hristos din întreaga lume…

Acesta este părintele Iustin Noul Mărturisitor. Acesta este părintele Iustin Noul Filosof. Acesta este părintele Iustin Noul Teolog.

Părintele Iustin a fost considerat de către heterodocşi un fundamentalist, un luptător fanatic care, sub pretextul luptei împotriva ecumenismului, şi-a întreţinut patima mâniei. Ei nu au vrut să vadă în el decât un filosof care, în numele adevărului lui Hristos, a dat cu piatra în catolici şi în protestanţi. Aceştia fac abstracţie de faptul că, într-o perioadă în care mulţi clerici sârbi deveniseră unelte ale securităţii (securitatea determinând instalarea necanonică a unui al doilea patriarh), părintele Iustin lovea în rătăcirile Cezarilor atei. Fac abstracţie de faptul că, în timp ce alţi clerici se desfătau cu avantajele materiale pe care le primeau din partea regimului ateu, părintele Iustin trăia o viaţă de nevoinţă, aşa cum au trăit marii săi înaintaşi. Fac abstracţie de faptul că părintele Iustin ducea o viaţă de sfinţenie şi că, după moarte, Dumnezeu a dat mărturie despre aceasta în chip minunat: vreme de patruzeci de zile după îngroparea sa, deasupra mormântului părintelui s-au văzut flăcări minunate care dovedeau faptul că părintele a fost o făclie a Bisericii.

Nu numai heterodocşii s-au ridicat împotriva Cuviosului părinte Iustin. Au existat şi mai există încă anumite curente aşa-zis “ortodoxe” care îl defăimează . O astfel de atitudine, potrivnică mărturisitorilor adevărului, nu este însă nouă. Împotriva Sfântului Ioan Damaschin, numit Mansur după numele arab al bunicului, ierarhii prigonitori ai icoanelor care s-au adunat la Sinodul tâlhăresc din 754 au decis: “Anatema lui Mansur, cel cu nume rău şi cu gând saracinesc. Anatema lui Mansur, închinătorul icoanelor şi scriitorul de lucruri false. Anatema lui Mansur, insultătorul lui Hristos şi duşmanul imperiului. Anatema lui Mansur, învăţătorul nelegiuirii şi falsul tălmăcitor al Sfintelor Scripturi”*. Faţă de astfel de “aprecieri” binevoitoare, criticile făcute părintelui Iustin pălesc.

E adevărat că părintele Iustin a fost considerat de către comunişti “duşman al imperiului”, aşa cum unii ecumenişti îl consideră “fals tălmăcitor al Sfintelor Scripturi” sau fals tâlcuitor al Sfintei Tradiţii. Dar istoria, care i-a dat dreptate Sfântului Ioan Damaschin, îi va da dreptate şi părintelui Iustin. Mai devreme sau mai târziu.

Să ne aducem aminte că la întrebarea  pusă de către ereticul Pyrhus, fost patriarh al Constantinopolului: “Ce rău ţi-am făcut, avva Maxim, eu şi cel dinainte de mine, că ne bârfeşti peste tot, învinuindu-ne către toţi de erezie? Cine te-a cinstit şi te-a respectat aşa de mult ca noi, deşi nu te-am cunoscut faţă către faţă, din vedere?”, Sfântul Maxim Mărturisitorul a răspuns: “Fiindcă, precum spui (şi Dumnezeu aude), ca să folosesc cuvintele tale, nimeni nu m-a cinstit şi respectat ca voi, dispreţuind voi acum dogma creştină, am socotit că e un lucru îngrozitor să prefer cinstirea mea cinstirii adevărului”**.

Această atitudine a avut-o în întreaga sa viaţă vrednicul urmaş al Sfântului Maxim, părintele Iustin, care a intrat în Sinaxarul ceresc al Bisericii dreptslăvitoare. El a iubit Adevărul, pentru că Adevărul este Hristos. Şi învăţăturile sale sunt adevărate, pentru că nu a căutat să mărturisească nimic străin Tradiţiei Sfinţilor Părinţi.

Cuvintele părintelui Iustin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru-Vodă, sunt cea mai potrivită judecată a învăţăturii părintelui sârb: “Dacă nu vom mărturisi Adevărul şi Ortodoxia după învăţătura Cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim”*.

Introducere


“Această sfântă carte e plină de mare înţelepciune. Ea este o tainică vistierie de înţelegere ascunsă a înţelepciunii lui Dumnezeu. Nu oriunde, nu oricine o poate pricepe. Totuşi, pe măsura fiecăruia dintre cei ce caută să o înţeleagă, conţine toate cele potrivite: pentru cei înţelepţi învăţături înţelepte, pentru cei simpli, învăţături simple. De aceea, voi, cei simpli, trebuie s-o citiţi nu în ordinea în care sunt aşezate în ea cărţile Sfinţilor Părinţi, una după alta. Acolo, această ordine este o ordine teologică, dar cineva care vrea să înveţe rugăciunea lăuntrică, din Filocalie, trebuie să citească în ordinea următoare: …”*.


Cuvintele de mai sus i-au fost spuse renumitului  “pelerin rus” de către răposatul său duhovnic, într-o vedenie; atât de mare a fost importanţa acestor cuvinte încât, deoarece nu a apucat să i le spună pe când trăia, preacuviosul bătrân i le-a spus după ce a trecut la Domnul. Dacă nu ar fi ţinut cont de rânduiala citirii primită de la părintele său, pelerinul rus s-ar fi poticnit în urcuşul duhovnicesc: citirea Filocaliei ar fi putut deveni greoaie sau plictisitoare.

Într-un fel, se poate spune că multe dintre cărţile care conţin texte aparţinând mai multor autori, sau care conţin studii pe diferite teme ale aceluiaşi autor, ar avea nevoie de o anumită rânduială a citirii.

Scopul creştinilor nu este de a avea în casă toate volumele din Filocalie; ei trebuie să citească din Filocalii cât mai mult din ceeea ce le este accesibil. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Vieţile Sfinţilor. Dacă zac pline de praf în bibliotecile credincioşilor, folosul lor se pierde.

Volumul de faţă conţine şapte studii reprezentative pentru gândirea părintelui Iustin Popovici, în ordinea fixată de editorul american, Asterios Gerostergios. Considerăm că acesta a încercat să ţină cont de un public ţintă cât mai numeros, şi de aceea a încercat să aşeze textele într-o ordine cât mai potrivită.

Am avea totuşi câteva sugestii pentru cei care vor parcurge această carte. Asterios Gerostergios a aşezat studiul despre “Ecumenismul umanist” ca al şaptelea text al volumului, cel puţin din două motive: în partea a doua a studiului, părintele Iustin nu face altceva decât să prezinte fragmente din mărturia despre apostazia Europei scrisă de dascălul său, Vlădica Nicolae Velimirovici, în lagărul de la Dachau. Şi atunci studiul respectiv, aparţinând în egală măsură dascălului şi ucenicului, a fost aşezat după cele care îi aparţin în întregime părintelui Iustin. Al doilea motiv este că pe piaţa de carte americană au apărut foarte multe cărţi pe tema ecumenismului, o temă destul de controversată.

Datorită faptului că în România s-au tipărit puţine texte pe această temă, considerăm că ar fi bine ca acesta să fie citit printre primele studii din carte (nu puţine sunt cazurile în care cititorii, nefiind interesaţi de unul dintre articole, preferă să lase cartea din mână în loc să treacă la următorul articol).

Dar principala sugestie pentru cei care vor parcurge acest volum este de a porni la drum cu “Introducerea la Vieţile Sfinţilor”, poate cel mai renumit text al părintelui sârb. Cuvintele sale, izvorâte dintr-o înaltă trăire filocalică, trezesc în inimă dorinţa de a merge pe drumul pe care ne povăţuieşte Biserica, pe drumul sfinţeniei.

Pentru a da posibilitatea cititorilor să aleagă în cunoştinţă de cauză ordinea în care vor parcurge articolele cuprinse în acest volum, vom face un mic rezumat al fiecărui text în parte*:


1. Misiunea lăuntrică a Bisericii


Care este misiunea Bisericii? Iată o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună fiecare creştin, gândindu-se la faptul că şi el este parte a Bisericii, mădular al Trupului lui Hristos. Câtă vreme creştinii se vor gândi numai la “ce face Biserica?”, fără a se gândi la ceea ce ar trebui să facă ei înşişi, se îndepărtează de chemarea lor.

Biserica este şcoala mântuirii, şcoala sfinţeniei, şcoala care creşte sufletele doritoare de adevăr, de cunoaştere, de dragoste. Biserica nu este şi nu se poate transforma într-o instituţie a acestei lumi.

Privitor la credinţa căldicică a celor care cred că pot rezuma trăirea creştină la ceva superficial, părintele Iustin  observa:

Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet. (…) Există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi.

Misiunea Bisericii este mărturisirea lui Hristos. Care nu poate fi făcută prin vorbe goale, prin refrene moraliste sau prin învăţături savante. Numai când cuvintele vor fi acoperite de trăire, vor fi susţinute de trăire, numai atunci vor da roade.


2. Introducere la “Vieţile Sfinţilor”


Unul dintre cele mai importante daruri pe care părintele Iustin le-a făcut Bisericii Sârbe a fost colecţia de Vieţi ale Sfinţilor. Ostenindu-se la această lucrare, el a încununat-o cu o prefaţă care explică legătura dintre creştinii care merg pe calea mântuirii şi cei care au intrat deja în Sinaxare.

Mulţi citesc Vieţile Sfinţilor ca pe nişte poveşti, ca pe nişte lecturi uneori palpitante, alteori relaxante. Dar Vieţile Sfinţilor sunt cu totul altceva: sunt hrana de care avem nevoie pentru a ne orienta în războiul duhovnicesc. Nu există creştini care să nu aibă nevoie de modele. Numai creştinii care se lasă biruiţi de duhul acestei lumi nu vor să prindă putere citind Vieţile Sfinţilor.

“Introducerea” părintelui Iustin ar putea figura ca “prefaţă” a fiecărei cărţi despre sfinţii şi cuvioşii Bisericii noastre. Ea nu poate plictisi. Aşa cum rugăciunile începătoare se rostesc la începutul fiecărui canon, fie că este acatist, paraclis sau altceva, tot aşa textul părintelui Iustin ar putea fi citit înaintea oricărei vieţi de sfânt: pentru că oferă repere obiective şi o orientare de mare valoare.

Într-un fel, părintele Iustin încearcă să ne convingă că ar trebui să citim Vieţile Sfinţilor numai pentru a împlini porunca Sfintei Scripturi de a deveni sfinţi, poruncă de care mulţi oameni nu vor să îşi aducă aminte.


3. Educaţia teandrică şi umanistă


Nimeni nu poate contesta faptul că idolul umanismului are un soclu pe care, de câteva decenii, înţelepţii acestei lumi îşi aduc ofrandele. “Omul este măsura tuturor lucrurilor…”.

“E de ajuns să îi învăţăm pe copii să fie buni, să nu fure, să nu mintă. E de ajuns să îi învăţăm să nu fie golani, să nu ne facă de ruşine…”, se gândesc părinţii care nu sunt conştienţi de faptul că educaţia din care lipseşte Hristos este o educaţie stearpă.

Oamenii caută modele, caută repere. Unii sunt admiratori ai lui Platon, alţii ai lui Budha, alţii ai lui Mahomed, alţii ai lui Shakespeare şi alţii ai lui Kant sau ai lui Nietzche. Ce le  oferă aceştia?

În puţine cuvinte, cu o claritate extraordinară, părintele Iustin răstoarnă ierarhia valorilor convenţionale. Cu obiectivitatea unui doctor, el pune diagnosticul acestor “zei” artificiali. Îi compară cu Fiul Omului, cu Dumnezeu-Omul, cu Fiul lui Dumnezeu. Şi această comparaţie le pune în evidenţă neajunsurile, greşelile, urâţenia.

Numai educaţia în care omul este modelat de Hristos are valoare. Numai atunci când omul este îndumnezeit, când se sfinţeşte, educaţia şi-a atins rostul. Roadele educaţiei umaniste sunt fictive, deviază omul de la chemarea sa care este aceea de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, de a dobândi Împărăţia Cerurilor.


4. Valoarea supremă şi ultimul criteriu în Ortodoxie


Care este valoarea supremă pentru credinţa creştină?

Unii spun: “Dumnezeu”. Alţii: “raiul”. Alţii: “bucuria veşnică”. Alţii: “Adevărul”. Răspunsul la această întrebare este extraordinar de important, pentru că are implicaţii în viaţa fiecărui creştin.

Părintele Iustin vine şi mărturiseşte: Valoarea supremă este Hristos, Dumnezeu-omul. Poziţia sa nu pare şi nu este originală, şi răspunsul său este la fel de firesc precum răspunsul afirmativ pe care îl dă un om flămând atunci când este întrebat dacă vrea să mănânce ceva.

Totuşi, răspunsul său lămureşte de fapt rostul întrebării: care este valoarea supremă? Unora le este uşor să spună că pentru ei valoarea supremă este Dumnezeu. Acest răspuns, dacă rămâne pur teoretic, este gol. Oamenii afirmă cu gura că valoarea supremă pe care o recunosc este Dumnezeu, dar prin viaţa lor demonstrează contrariul. Pentru mulţi, valoarea supremă sunt plăcerile trupeşti. Şi afirmă că valoarea lor supremă este Dumnezeu numai pentru a nu fi judecaţi de către ceilalţi.

În Ortodoxie, valoarea supremă este Hristos, Dumnezeu-omul, care modelează vieţile celor care cred în El. Acest lucru se oglindeşte în fiecare aspect al vieţii lor. Credincios este numai cel care îşi mărturiseşte credinţa prin viaţa de zi cu zi, cel a cărui tăcere e mai grăitoare decât vorbele deşarte ale celor care poartă în chip mincinos numele de “creştini”.

În Occident, creştinismul s-a transformat treptat în umanism. Afirmaţia părintelui Iustin este un semnal de alarmă: dacă ortodocşii se vor lăsa biruiţi de duhul lumii acesteia, dacă vor refuza să îşi modeleze vieţile după Hristos, şi vor căuta alte repere, iubind “predaniile” omeneşti mai mult decât cele dumnezeieşti, vor ajunge în prăpastie. Iar dacă vor mărturisi prin faptele lor că Îl recunosc pe Hristos drept Valoare supremă, se vor împărtăşi la rândul lor de razele acestei Valori.


5. Cugetări despre infailibilitatea europeanului


Ispita infailibilităţii este unul dintre cele mai fine atacuri ale vrăjmaşului diavol împotriva omului. Omul are de ales între mai multe alternative: între a trăi după voia lui Dumnezeu, sau a trăi după voia sa proprie, fiind conştient de faptul că a ales păcatul, sau a trăi după voia proprie sub acoperământul fictiv al unor justificări de natură filosofico-religioasă.

Creştinii ortodocşi înţeleg că dogma infailibilităţii papale este o mare erezie. Dar puţini sunt conştienţi de faptul că “dogma” infailibilităţii umane este la fel de eretică.

Omul se vrea măsură a tuturor lucrurilor. “Europeanul” părintelui Iustin se identifică destul de uşor cu omul secolului XXI, cu omul viitorului, indiferent dacă trăieşte sau nu pe continentul european.

Câtă vreme omul primeşte învăţătura curată a Bisericii lui Hristos, el poate birui ispita infailibilităţii. Dar când omul primeşte o învăţătura în care adevărul s-a împletit cu minciuna, cum este cazul catolicilor, îi este cu neputinţă să rămână nevătămat. Cei care cred în infailibilitatea papală cred, mai mult sau mai puţin, în propria lor infailibilitate.

Părintele Iustin analizează legătura strânsă dintre catolicism şi protestantism, întărind afirmaţia lui Homiakov conform căreia papalitatea este cea dintâi formă de protestantism.

Negând infailibilitatea europeanului, care nu a reuşit să dea răspuns marilor întrebări care îl chinuie, ci doar le-a ascuns sub o mască apăsătoare, părintele Iustin propune o alternativă simplă şi clară: aceea ca omul să renunţe la fantoma propriei infailibilităţi pentru a cunoaşte infailibilitatea Adevărului, infailibilitatea lui Hristos. Să renunţe la moarte pentru a gusta Viaţa.

Acest articol se completează foarte bine cu fragmentele scrise de Vlădica Nicolae Velimirovici despre Ce este Europa? şi incluse de părintele Iustin la sfârşitul studiului său, Ecumenismul umanist. Părintele Iustin considera că Vlădica Nicolae, cel “întocmai cu apostolii”, este Noul Ioan Gură de Aur al Bisericii Sârbe. Critica pe care a făcut-o Europei este valoroasă nu numai prin faptul că este făcută după principii creştine; este valoroasă mai ales pentru că izvorăşte dintr-o minte creştină, dintr-un suflet care a mers pe calea sfinţeniei.

Citind cuvintele Preasfinţitului episcop Nicolae, ne putem da seama cât de superficial este modul în care judecăm Europa contemporană. Trăind cu câteva decenii înaintea noastră, într-o Europă mult mai curată decât cea de astăzi, el a observat rănile care sunt trecute cu vederea de către analiştii convenţionali.

Europa pe care o descrie Vlădica Nicolae nu pare a avea nimic în comun cu Europa în care trăim noi, cu Europa pe care mass-media, oamenii politici şi intelectualii o prezintă ca fiind o floare de mult preţ. Şi totuşi este una şi aceeaşi Europă, văzută cu ochi curaţi sau cu ochelari de cal.

Europa este un bolnav care, în loc să se vindece, încearcă să îi molipsească şi pe alţii de boala sa. Acesta este verdictul Preasfinţitului episcop Nicolae. Care, dacă ar trăi astăzi, ar fi pus la zidul infamiei, ar fi considerat fanatic şi fundamentalist. Aşa cum este considerată critica pe care a făcut-o Europei. Numai că, trecând pragul morţii, el a ajuns acolo unde lucrurile se văd aşa cum sunt. Când vor trece acest prag, cei care s-au grăbit să îl judece pe Noul Hrisostom îşi vor da seama că acesta a avut dreptate. Spre dezamăgirea lor…


6. Teoria cunoaşterii la Sfântul Isaac Sirul


Studiul filosofiei nu a fost pentru părintele Iustin decât un prilej de a observa roadele unei gândiri bolnave, şi modul în care aceasta ar putea fi vindecată. Secolul XX a cunoscut o mare varietate de teorii ale cunoaşterii, care de care mai interesantă, care de care mai fascinantă.

Părintele Iustin a conştientizat cât de importantă este problema cunoaşterii pentru omul modern, şi şi-a dat seama cât de mult suferă acesta pentru că s-a îndepărtat de bunăvoie de filosofia, de “iubirea de înţelepciune” a Sfinţilor Părinţi.

În momentul în care, fără a avea pregătirea necesară, intră pe teritoriul înţelepciunii lumii acesteia, creştinul riscă să se rupă de adevăr. Pentru că labirintul curentelor filosofice captează atenţia şi exercită o presiune a alegerii binelui şi adevărului dintr-un şir de variante greşite.

Omul simte dorinţa de a cunoaşte adevărul. Tocmai această dorinţă o speculează diavolul, ispitindu-l pe om cu mărul cunoaşterii. Toate curentele filosofice nu sunt altceva decât curse întinse de vrăjmaş pentru a-i îndepărta pe oameni de adevăr.

Părintele Iustin nu se osteneşte să le combată pe fiecare în parte. Nu consideră că polemica este calea care rezolvă totul. El răstoarnă întreaga filosofie a acestei lumi într-un mod extrem de simplu: negând capacitatea de cunoaştere a omului care are sufletul bolnav de păcat.

Poziţia părintelui Iustin nu este originală: este poziţia Sfinţilor Părinţi. Original este însă faptul că, în vremuri în care raţiunea era idolatrizată, având o înaltă pregătire intelectuală, a avut smerenia să renunţe la o poziţie proprie. Părintele Iustin analizează teoria cunoaşterii aşa cum apare în scrierile Sfântului Isaac fără a avea nici cea mai mică obiecţie.

Acest studiu apare la prima vedere ca o lucrare de seminar scrisă de un student al Facultăţii de Teologie: abundenţa citatelor din Sfântul Isaac pare exagerată; părintele tace, lăsându-l pe Sfântul Isaac să vorbească. Iar prin tăcerea sa, el îşi atinge scopul: îl aduce pe Sfântul Isaac înaintea cititorilor care, altfel, poate că nu s-ar fi ostenit să citească un text patristic.

Prin studiul respectiv părintele se adresează în mod special celor care iubesc filosofia acestui veac. Îi ajută să îşi dea seama că, fără a avea mintea curată, nu pot cunoaşte Adevărul. Că, fără a avea inima curată, nu pot iubi ceea ce este curat. Că, iubind ceea ce nu este curat, nu pot cunoaşte Adevărul.


7. Ecumenismul umanist


Ecumenismul este numele comun pentru pseudo-creştinismul pseudo-bisericilor din Europa Occidentală. Tot acel pseudo-creştinism, toate acele false biserici nu sunt nimic altceva decât o erezie după alta. (…) În această privinţă nu există nici o diferenţă esenţială între catolicism, protestantism, ecumenism şi alte erezii ale căror nume este «legiune». Prin aceste cuvinte introductive părintele Iustin a făcut rezumatul articolului său despre ecumenismul umanist.

Considerând ecumenismul un “dialog al falsităţii”, părintele Iustin Popovici a contestat orice tentativă de a-l prezenta drept o lucrare a Duhului Sfânt. El a propovăduit “dialogul dragostei”, prin care catolicii, protestanţii şi toţi cei care însetează după cunoaşterea lui Dumnezeu să fie chemaţi în Biserica Ortodoxă, singurul Trup al lui Hristos. În afara căreia nu există adevăr, deoarece adevărul este Însuşi Hristos.

Cuvintele sale par dure, şi de aceea este mai potrivit ca cititorii să îşi dea singuri seama în ce măsură părintele a fost extremist având această poziţie. În ce măsură părintele a fost sau nu urmaş vrednic al Sfinţilor Părinţi.

***

Fie ca Hristos, Lumina lumii, să lumineze minţile celor care vor citi această carte, pentru a înţelege aşa cum trebuie învăţătura cuviosului părinte Iustin, şi pentru a respinge înţelepciunea cea deşartă a acestui veac.

MISIUNEA LĂUNTRICĂ A BISERICII NOASTRE



Propovăduirea credinţei ortodoxe
Este într-adevăr foarte greu ca viaţa veşnică să-şi croiască drum în sufletul omenesc – atât de strâmt – şi încă şi în mai îngustul trup omenesc. Aflaţi în spatele gratiilor, locuitorii acestui pământ se împotrivesc cu tenacitate împotriva a tot ceea ce vine din afară. Prinşi în temniţa timpului şi a spaţiului ei sunt incapabili – din pricina atavismului sau poate a inerţiei – să primească ceva ce vine de dincolo de timp şi de spaţiu, ceva care este veşnic. O astfel de invazie este socotită a fi o agresiune la adresa lor şi ei răspund prin război.

Omului, dat fiind faptul că el este atacat de “molia” timpului, nu-i place amestecul veşniciei în viaţa sa şi nu se poate adapta cu uşurinţă la o astfel de situaţie. El socoteşte adesea acest amestec a fi o insolenţă pur şi simplu de neiertat. Uneori ar putea deveni un rebel înrăit împotriva veşniciei, fiindcă aflat în faţa ei, el îşi observă propria sa micime; alteori, el simte chiar o ură cruntă faţă de ea fiindcă o priveşte printr-o prismă omenească, mult prea legată de pământ, mult prea lumească.

Cufundat trupeşte în materie, legat prin forţa gravitaţională de timp şi spaţiu şi cu duhul desprins de veşnicie, omul plictisit de lume nu-şi află plăcerea în acele călătorii trudnice către veşnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp şi veşnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipseşte forţa şi capacitatea necesară de a o trece. Cu totul asaltat de moarte, el îi priveşte cu dispreţ pe toţi cei care-i spun: “Omul este nemuritor, este veşnic”. Nemuritor din ce punct de vedere? În ceea ce priveşte trupul său cel muritor? Din ce punct de vedere veşnic? În ceea ce priveşte plăpândul său suflet? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al fiinţei sale.

Spre a fi veşnic în chiar miezul conştiinţei de sine el trebuie să se ştie pe sine că este veşnic. Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât şi veşnicia vor reprezenta doar nişte situaţii impuse din afară. Şi dacă odinioară Omul a avut cu adevărat acest simţ al nemuririi şi conştiinţa veşniciei, el le-a avut atât de demult încât acestea s-au risipit sub povara morţii. Şi cu adevărat s-au risipit; aflăm acest lucru din întreaga alcătuire tainică a fiinţelor omeneşti.

Întreaga noastră problemă rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conştiinţă pierdută. Nici fiinţele umane şi nici “dumnezeii transcedentali” ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, care a întrupat nemuritorul Său Eu înlăuntrul eului omenesc şi a întrupat Eul Său veşnic înlăuntrul conştiinţei de sine a omului.

Hristos a făcut cu adevărat acest lucru atunci când S-a făcut om şi a devenit Dumnezeu-om. Doar în Hristos şi numai în El s-a simţit omul cu adevărat nemuritor şi s-a cunoscut pe sine a fi veşnic. Hristos Dumnezeu-omul în Persoana Sa a aruncat o punte peste prăpastia dintre timp şi veşnicie şi a restabilit relaţiile dintre ele. De aceea, doar cel ce se uneşte în chip organic cu Hristos Dumnezeu-omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simţi cu adevărat nemuritor şi se poate cunoaşte pe sine în adevăr a fi veşnic. În acest fel, pentru om şi umanitate, Hristos reprezintă singura trecere de la timp la veşnicie: iată de ce în Biserică, în Biserica Ortodoxă, Hristos a devenit şi a rămas unica cale şi singura călăuză care ne poate trece din vremelnicie spre veşnicie, de la sentimentul faptului că suntem muritori la cel al propriei noastre nemuriri, de la conştiinţa de sine a ceea ce este trecător la conştiinţa de sine a ceea ce este veşnic şi fără dimensiune. Personalitatea pururea vie a Dumnezeu-omului Hristos este cu adevărat Biserica. Biserica este întotdeauna personalitate, trup şi duh divino-uman.

Definiţia Bisericii, viaţa ei, scopul ei, duhul ei, iconomia sa, căile sale, toate acestea ne sunt oferite în minunata Persoană a Dumnezeu-omului Hristos. De aceea, misiunea Bisericii este de a-l face pe fiecare credincios al ei, în chip organic, una cu Persoana lui Hristos, de a transforma simţul propriului eu într-o adevărată trăire întru Hristos şi propria cunoaştere de sine (conştiinţa de sine) în cunoaştere hristică (conştiinţă hristică); pentru ca viaţa credincioşilor să devină viaţă în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca personalitatea lor să devină o personalitate în Hristos şi pentru Hristos; pentru ca înlăuntrul lor să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci Hristos să trăiască în ei (Gal. 2, 20).

Misiunea Bisericii este şi de a le oferi membrilor săi convingerea că starea adevărată a personalităţii umane este aceea alcătuită din nemurire şi veşnicie şi nu din vremelnicie şi moarte, precum şi convingerea că omul este un călător care se îndreaptă din împărăţia timpului şi a morţii spre nemurire şi veşnicie. Biserica este o instituţie divino-umană, veşnicie întrupată înlăuntrul hotarelor timpului şi spaţiului. Ea se află aici, în această lume, dar nu este din această lume (Ioan 18, 36). Ea se află în lume pentru a o înălţa sus, la ceruri, acolo unde ea îşi are originea, izvorul. Biserica este apostolică, sobornicească, divino-umană, atemporală şi de aceea este o blasfemie – o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos şi împotriva Sfântului Duh – a considera Biserica o instituţie naţională, de a-i atribui aspiraţii mărunte, trecătoare, legate de factorul timp. Scopul ei este dincolo de hotarele naţiunilor, este apostolic, atotcuprinzător: este acela de a-i uni pe toţi oamenii, în Hristos, indiferent de naţionalitatea, rasa sau mediul social din care provin. “Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28), fiindcă “Hristos este totul şi în toţi”.

Mijloacele şi metodele acestei unităţi, comuniuni a tuturor în Hristos, au fost asigurate de către Biserică prin Sfintele Taine şi prin lucrările sale divino-umane (practici ascetice, virtuţi). În taina Sfintei Euharistii toţi ne unim întru Hristos. Prin intermediul acestei taine, omul se uneşte cu Hristos în chip organic şi, în acelaşi timp, cu toţi credincioşii. De asemenea, practicând virtuţile divino-umane: credinţa, rugăciunea, postul, dragostea, umilinţa, smerenia, deplina compasiune şi dăruire de sine, milostenia şi celelalte, omul se întăreşte în această unitate, comuniune, păstrând-o cu sfinţenie, trăindu-L personal pe Hristos, atât ca unitate a propriei sale personalităţi, cât şi ca esenţă a unităţii sale cu ceilalţi membri ai trupului lui Hristos, Biserica.

Biserica este întruparea persoanei Dumnezeu-omului Hristos, un organism divino-uman şi nu o organizaţie omenească. Biserica este indivizibilă, aşa cum este persoana Dumnezeului-om, aşa cum este trupul Dumnezeului-om. Din această pricină este o eroare fundamentală de a împărţi organismul divino-uman al Bisericii în mici organizaţii naţionale.

Pe parcursul trecerii lor prin istorie, numeroase biserici locale s-au limitat la naţionalism, la metode şi aspiraţii naţionale, biserica noastră sârbă aflându-se printre ele.

Biserica s-a adaptat la oameni, când de fapt ar fi trebuit să fie exact invers, oamenii să se adapteze la Biserică. Această greşeală a fost comisă de multe ori de către Biserica noastră de aici. Dar noi ştim foarte bine că acestea au fost “neghinele” vieţii noastre bisericeşti, neghine pe care Domnul nu le va stârpi, lăsându-le să crească împreună cu grâul până la vremea secerişului (Mt. 13, 29–30). Noi ştim bine, de asemenea (Domnul ne-a învăţat astfel) că aceste neghine îşi au originea la vrăjmaşul nostru dintotdeauna şi vrăjmaşul lui Hristos: diavolul (Mt. 13, 25–28).

Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine. Este acum vremea potrivită – ceasul al doisprezecelea – pentru ca reprezentanţii Bisericii noastre să înceteze de a mai fi nimic altceva decât slujitori ai naţionalismului, şi să devină episcopi şi preoţi ai uneia sfinte, soborniceşti şi apostolice Biserici.

Misiunea Bisericii, dată de Hristos şi pusă în practică de Sfinţii Părinţi, este aceasta: ca în sufletul oamenilor noştri să fie sădită şi cultivată conştiinţa că fiecare membru al Bisericii Ortodoxe este o persoană sobornicească, o persoană care există pentru veşnicie şi este divino-umană ; că fiecare persoană este a lui Hristos şi este, prin urmare, frate cu orice fiinţă umană, un slujitor al tuturor oamenilor şi al tuturor lucrurilor create. Acesta este obiectivul oferit Bisericii de către Hristos. Oricare altul nu aparţine lui Hristos, ci lui Antihrist.

Pentru ca Biserica noastră să fie cu adevărat Biserică a lui Hristos, Biserică sobornicească, trebuie cu adevărat să-şi împlinească acest obiectiv major în rândul oamenilor. Şi totuşi, care sunt mijloacele de împlinire a acestui obiectiv divino-uman? Încă o dată, mijloacele sunt ele însele divino-umane fiindcă un obiectiv divino-uman poate fi împlinit doar prin mijloace divino-umane, niciodată prin mijloace omeneşti sau prin oricare altele. Tocmai din acest punct de vedere Biserica se diferenţiază radical de orice este omenesc sau lumesc. Aceste mijloace nu sunt nimic altceva decât practici ascetice şi virtuţi divino-umane. Iar acestea pot fi practicate cum se cuvine doar de către asceţii divino-umani, purtători de Hristos. Virtuţile divino-umane există într-o înrudire organică. Fiecare îşi are izvorul în cealaltă, completându-se una pe alta.

Prima dintre virtuţile ascetice este efortul credinţei: sufletele oamenilor trebuie să se străduiască neîncetat întru această virtute capitală; aceasta înseamnă că sufletele credincioase trebuie să se dăruiască lui Hristos fără rezerve şi fără compromisuri, după ce vor fi coborât până în adâncurile fiinţelor lor şi se vor fi ridicat spre înălţimile divino-umane. Este un lucru esenţial de a înrădăcina în oameni faptul că credinţa în Hristos este o virtute ce depăşeşte hotarele strâmte ale ideii de naţionalism, fiind ecumenică şi sobornicească, treimică; şi că pentru cel ce crede în Hristos este necesară aşteptarea lui Hristos şi doar a lui Hristos, în fiecare moment al vieţii sale.

Cea de-a doua virtute ascetică este virtutea divino-umană a rugăciunii şi a postului. Aceasta este o virtute care trebuie să devină o permanenţă, un mod de viaţă al ortodocşilor, devenind suflet din sufletele lor, fiindcă rugăciunea şi postul sunt atotputernice mijloace oferite de Hristos spre a curăţi nu numai persoana umană, dar şi societatea, oamenii, neamul omenesc, în general vorbind, de orice necurăţie.

Postul şi rugăciunea pot cu adevărat să cureţe sufletele oamenilor noştri de orice fel de necurăţii şi de păcate (Mt. 17, 19-21; Luca 9, 17-29). Sufletele oamenilor trebuie hrănite permanent printr-o viaţă ortodoxă de rugăciune. Postul şi rugăciunea nu trebuie folosite doar pentru individ, sau pentru un popor, ci pentru toţi şi pentru toate; pentru prieteni şi pentru vrăjmaşi, pentru cei ce ne persecută şi ne dau la moarte, fiindcă în felul acesta creştinii se deosebesc de neamuri (Mt. 5, 44-45).

Cea de-a treia virtute divino-umană este cea a dragostei: e vorba de dragostea care nu cunoaşte limite, care nu se întreabă cine e vrednic şi cine nu, ci îi cuprinde pe toţi; trebuie să-i iubim pe prieteni şi pe vrăjmaşi, pe păcătoşi şi pe răufăcători, fără să le iubeşti păcatele şi crimele acestora. Ea îi binecuvântează pe cei blestemaţi şi, precum soarele, ea străluceşte şi peste cei răi şi peste cei buni (Mt. 4, 45-46). Această dragoste divino-umană trebuie cultivată în inimile oamenilor fiindcă tocmai acest caracter sobornicesc al ei o diferenţiază de alte forme de iubire relative şi egoiste: de cea de tip fariseic, de cea umanistă, de cea altruistă, de cea naţionalistă, precum şi de cea animalică. Dragostea lui Hristos este pururea atotcuprinzătoare. Ea este dobândită prin rugăciune fiindcă e un dar al lui Hristos. Acum, inima ortodoxă se roagă cu intensitate: “Doamne al iubirii, dăruieşte-mi mie această dragoste a Ta pentru toţi şi pentru toate!”

Cea de-a patra virtute este cea a umilinţei şi smereniei. Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel bând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe. A arăta “blândeţe faţă de toţi oamenii este obligaţia fiecărui creştin adevărat” (Tit. 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat “blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Sufletul oamenilor trebuie îmblânzit cu blândeţea lui Hristos. Orice om trebuie să înveţe să se roage aşa: “Blândule şi bunule Doamne, linişteşte-mi sufletul meu tulburat!” Domnul S-a smerit pe sine cu cea mai mare umilinţă. El S-a întrupat şi S-a făcut om.

Ca să fii al lui Hristos atunci smereşte-te precum un vierme: pune-te în situaţia celor ce sunt îndureraţi, plini de tristeţe şi de necazuri, a celor ce se află în tulburări şi sminteli. Smereşte-te mai tare decât toţi; fă-te tuturor toate, dar după Hristos şi întru Hristos. Atunci când nu ai smerenia Lui, roagă-te: “O, Dumnezeule Cel plin de smerenie, învaţă-mă şi pe mine smerenia Ta!”

Cea de-a cincea virtute ascetică este virtutea răbdării şi a umilinţei. Cu alte cuvinte, să pătimeşti toate răutăţile, să nu răsplăteşti rău cu rău, să ierţi cu absolută compătimire orice atac, defăimare şi răutate. Iată ce înseamnă să fii al lui Hristos: să te simţi mereu răstignit lumii, persecutat de ea, agresat, scuipat, desconsiderat. Lumea nu-i va accepta pe cei ce sunt purtători de Hristos, la fel precum nu L-ar accepta nici pe Hristos Însuşi. Mucenicia este starea în care creştinul aduce roade. Acest lucru trebuie împărtăşit oamenilor. Pentru ortodocşi, mucenicia înseamnă purificare, curăţie. A fi creştin nu înseamnă doar a răbda suferinţa cu bucurie, ci a-i ierta plini de compătimire pe cei ce sunt cauza ei, a te ruga lui Dumnezeu pentru ei aşa cum au procedat Domnul şi arhidiaconul Ştefan. Şi roagă-te aşa: “Îndelung răbdătorule Doamne, dăruieşte-mi puterea de a răbda şi ierta; fă-mă generos şi smerit”.

Misiunea Bisericii noastre este de a insufla aceste virtuţi divino-umane şi practici ascetice în modul de viaţă al oamenilor, de a le uni viaţa şi sufletul statornic cu aceste virtuţi divino-umane, hristice. Fiindcă în acestea aflăm mântuirea sufletului de relele lumii şi de acele organizaţii lumeşti pierzătoare de suflet. Drept răspuns la ateismul “erudit” şi la canibalismul rafinat al civilizaţiei contemporane, noi trebuie să promovăm acele personalităţi purtătoare de Hristos, care cu blândeţea oilor vor risipi răutatea lupilor şi cu puritatea porumbeilor vor salva sufletul oamenilor de la putreziciunea şi moartea culturală şi politică. Trebuie să facem un efort ascetic în numele lui Hristos ca răspuns la actul de cultură realizat în numele fiinţei europene dezintegrate şi decăzute, în numele ateismului, civilizaţiei sau al lui antihrist.

Iată de ce sarcina majoră a Bisericii noastre este aceea de a crea astfel de asceţi purtători de Hristos. Cuvântul de ordine care ar trebui auzit astăzi în cadrul Bisericii este acesta: să revenim la asceţii hristofori şi la Sfinţii Părinţi! Să practicăm şi noi nevoinţa şi virtuţile Sfinţilor Părinţi! Să practicăm virtuţile Sfântului Antonie, ale Sfinţilor Atanasie, Vasilie şi Grigorie, ale Sfinţilor Serghie şi Serafim ai ruşilor, ai Sfinţilor Sava, Prohie şi Gavriil ai sârbilor şi ale altora asemenea lor, fiindcă tocmai aceste virtuţi ne-au dăruit aceşti sfinţi, exemple demne de urmat. Astăzi numai eforturile ascetice ortodoxe şi virtuţile pot insufla sfinţenia în orice suflet, în sufletul tuturor oamenilor noştri – văzând  că obiectivul divino-uman al Bisericii este neschimbat, iar mijloacele sale sunt şi ele aceleaşi, fiindcă Hristos este Acelaşi, ieri şi azi şi în vecii vecilor (Evrei 13, 8). Aici rezidă diferenţa dintre lumea obişnuită şi cea care trăieşte întru Hristos: lumea este trecătoare şi temporală, în timp ce lumea lui Hristos este pururea împlinită, deschisă veşniciei.

Ortodoxia, ca unic vas şi deplină păstrătoare a Persoanei desăvârşite, strălucitoare a Dumnezeu-omului Hristos, este împlinită în mod exclusiv prin această lucrare a virtuţilor cu ajutorul harului, prin mijloace ortodoxe în întregime divino-umane şi nu prin împrumuturi de la romano-catolicism sau protestantism, întrucât acestea din urmă sunt forme ale creştinismului după modelul mândrei fiinţei europene şi nu a smeritei fiinţei divino-umane. Această misiune a Bisericii este uşurată de Dumnezeu Însuşi, fiindcă printre oamenii noştri există un duh de nevoinţă, aşa cum este el lucrător în ogorul Ortodoxiei de-a lungul secolelor. Sufletul ortodox al oamenilor noştri se sprijină pe Sfinţii Părinţi şi pe asceţii ortodocşi. Practicile ascetice, la nivel personal, familial şi la nivel de parohie, mai ales rugăciunea şi postul, reprezintă trăsătura fundamentală a Ortodoxiei. Poporul nostru este un popor al lui Hristos, un popor ortodox, fiindcă – aşa cum a făcut-o şi Hristos – el rezumă Evanghelia în aceste două virtuţi: postul şi rugăciunea. Şi mai este un popor convins de faptul că orice necurăţie, orice fel de gânduri murdare pot fi alungate din oameni doar prin acestea singure (Mt. 17, 21). În adâncul inimii sale, poporul nostru Îl cunoaşte pe Hristos şi Ortodoxia, ştie exact ceea ce face ca o persoană ortodoxă să fie ortodoxă.

Ortodoxia va genera întotdeauna renaşterea ascetică. Ea nu recunoaşte nimic altceva. Asceţii sunt singurii misionari ai Ortodoxiei. Nevoinţa este singura ei şcoală misionară. Ortodoxia înseamnă efort ascetic şi viaţă, şi doar prin acestea două misiunea ei este transmisă mai departe şi împlinită. Trăirea nevoinţei ar trebui să fie misiunea lăuntrică a Bisericii noastre printre oameni. Parohia trebuie să devină un focar de nevoinţă. Dar acest lucru poate fi împlinit doar de către un preot ascet.

Rugăciunea şi postul, viaţa orientată spre Biserică a parohiei, o viaţă liturgică: Ortodoxia deţine toate aceste mijloace drept căi fundamentale de lucrare a renaşterii în rândul poporului său. Parohia, comunitatea parohială, are nevoie de regenerare, şi prin dragoste hristică şi frăţească trebuie îndreptată smerită spre El şi spre toţi oamenii, umilă şi modestă, într-un duh de jertfă şi lepădare de sine. Iar o astfel de slujire trebuie întărită şi hrănită prin rugăciune şi viaţă liturgică. Aceasta este lucrarea fundamentală şi indispensabilă. Dar pentru a atinge acest ţel există o cerinţă absolut necesară: ca toţi episcopii, preoţii şi monahii noştri să devină ei înşişi asceţi. Să Îl rugăm fierbinte pe Domnul Dumnezeul nostru să împlinească aceasta.

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s