SFÂNTUL IUSTIN POPOVICI-CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS.

INTRODUCERE

LA “VIEŢILE SFINŢILOR”
Până la venirea Domnului nostru Iisus Hristos în lumea noastră pământească, noi, oamenii, nu ştiam cu adevărat decât despre moarte şi moartea ştia despre noi. Tot ceea ce era omenesc era pătruns, acaparat şi cucerit de către moarte. Moartea era mai apropiată de noi decât noi înşine, şi mai reală şi mai puternică decât noi înşine, incomparabil mai puternică decât fiecare om în parte şi decât toţi oamenii la un loc. Pământul era o cumplită temniţă a morţii, iar noi, oamenii, eram robii neajutoraţi ai morţii . Doar o dată cu Dumnezeu-omul Hristos “s-a arătat viaţa”; “viaţa veşnică” ni s-a arătat nouă, muritorilor celor fără de nădejde, robi ticăloşi ai morţii . Şi acea “viaţă veşnică”, noi, oamenii, “am văzut-o cu ochii noştri şi am pipăit-o cu mâinile noastre” , iar noi, creştinii, “mărturisim viaţa veşnică” tuturor .

Fiindcă a trăi în unire cu Domnul Hristos înseamnă a trăi viaţa veşnică chiar aici pe pământ . Noi ştim din experienţa proprie că Iisus Hristos este adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică . Şi pentru aceasta a venit El în lume: să ni-L arate pe adevăratul Dumnezeu şi viaţa cea veşnică întru El . Adevărata şi preacurata dragoste faţă de om constă întru aceasta şi numai întru aceasta: faptul că Dumnezeu L-a trimis pe Unicul Său Fiu născut în lume ca noi să putem avea viaţă prin El, şi prin El să vieţuim veşnic. De aceea, cel ce Îl are pe Fiul lui Dumnezeu, are viaţă; cel ce nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţă (1 Ioan 5-12) – unul ca acesta se află cu totul întru moarte.

Viaţa în unicul, adevăratul Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos este cu adevărat singura noastră viaţă adevărată, fiindcă ea este cu totul veşnică şi în mod absolut mai puternică decât moartea. Poate o viaţă care este infestată de microbul morţii şi care sfârşeşte în moarte să fie numită cu adevărat viaţă? Aşa precum mierea nu este miere atunci când este amestecată cu otravă, care treptat transformă toată mierea în otravă, la fel şi o viaţă care sfârşeşte în moarte nu este viaţă. Nu există capăt sau limită a iubirii Domnului Hristos faţă de om: fiindcă pentru ca noi, oamenii, să dobândim viaţa veşnică, viaţa care este întru El, şi pentru a vieţui alături de El, nu ni se cere nimic – nici învăţătură înaltă, nici slavă, nici bogăţie, nici altceva pe care noi să nu-l avem, ci mai degrabă numai ceea ce fiecare dintre noi poate avea. Şi ce este aceasta? Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru acest motiv a oferit El neamului omenesc, El, Singurul Prieten al omului, această minunată veste: Dumnezeu atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe unicul Său Fiu, astfel încât tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică (Ioan 3, 16-36). Ca unicul Dumnezeu adevărat Care poate dărui oamenilor ceea ce nici un înger sau om nu poate dărui, numai Domnul Hristos a avut curajul şi dreptul să le spună tuturor oamenilor: “adevărat, adevărat vă spun vouă: cel ce crede în Mine are viaţă veşnică” (Ioan 6, 47) şi “unul ca acesta a trecut deja de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos îl uneşte pe om cu Domnul Cel Veşnic Care, după măsura credinţei omului, picură în sufletul acestuia viaţa veşnică, aşa încât acesta simte şi înţelege că este veşnic.

Şi acest lucru îl simte într-o măsură cu atât mai mare cu cât el vieţuieşte conform cu credinţa care îi sfinţeşte treptat sufletul, inima, conştiinţa şi întreaga fiinţă prin dumnezeieştile energii ale harului. După măsura credinţei omului creşte şi sfinţirea propriei sale firi. Şi cu cât este un om mai sfânt, cu atât mai puternic şi mai viu este sentimentul propriei sale nemuriri, precum şi conştiinţa nu numai a propriei sale veşnicii, ci şi a oricărei alte fiinţe. De fapt, viaţa adevărată a omului începe odată cu credinţa sa în Domnul nostru Iisus Hristos, care îşi încredinţează tot sufletul, inima, toate puterile Domnului Hristos Care treptat îl sfinţeşte, îl transfigurează şi-l îndumnezeieşte. Şi prin sfinţire, transfigurare şi îndumnezeire sunt revărsate asupra sa dumnezeieştile energii ale harului care-i conferă atotputernicul sentiment, dar şi conştiinţa nemuririi şi veşniciei personale. În realitate, viaţa noastră este viaţă atât cât este trăită întru Hristos. Şi cu cât este vieţuită mai mult întru Hristos, cu atât îşi manifestă sfinţenia; cu cât este mai sfântă o viaţă, cu atât mai nemuritoare şi mai veşnică este aceasta. Cu totul opus acestui proces este moartea. Ce este moartea? Moartea este păcatul copt; iar păcatul copt este despărţirea de Dumnezeu, întru Carele singur se află viaţa şi izvorul vieţii. Acest adevăr este evanghelic şi dumnezeiesc: sfinţenia înseamnă viaţă, păcătoşenia înseamnă moarte; cucernicia înseamnă viaţă; ateismul înseamnă moarte; credinţa e viaţă, necredinţa este moarte; Dumnezeu este viaţă, diavolul este moarte. Moartea este despărţirea de Dumnezeu, iar viaţa este revenirea la Dumnezeu şi vieţuirea întru Dumnezeu. Credinţa este cu adevărat renaşterea sufletului din letargie, din moarte: “mort era şi a înviat” (Luca 15, 24). Omul a experiat această înviere a sufletului din moarte pentru prima oară cu Dumnezeu-omul Hristos şi o experiază permanent în Sfânta Sa Biserică, întrucât toţi cei ce sunt ai Lui se află în ea. Iar El se dăruieşte pe Sine tuturor credincioşilor prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi. Acolo unde se află El, nu mai există moarte: omul acela deja a trecut de la moarte la viaţă. Odată cu Învierea lui Hristos, noi prăznuim dispariţia morţii şi începutul unei vieţi noi, veşnice . Adevărata viaţă pe pământ începe într-adevăr de la Învierea Mântuitorului, căci nu se sfârşeşte în moarte. Fără Învierea lui Hristos viaţa omenească nu este nimic altceva decât o lentă decădere care în cele din urmă se sfârşeşte în chip inevitabil cu moartea. Adevărata viaţă este cea care nu se sfârşeşte cu moartea. Iar o astfel de viaţă a devenit cu putinţă pe pământ doar odată cu Învierea Domnului Hristos, Dumnezeu-omul. Viaţa este cu adevărat reală doar în Dumnezeu, fiindcă este o viaţă sfântă, şi datorită acestui lucru este o viaţă nemuritoare. Doar prin credinţa în Domnul Hristos Cel Înviat, omul experiază miracolul cel mai uimitor al existenţei sale: trecerea de la moarte la nemurire, de la relativ şi trecător la veşnicie, de la iad la cer. Doar atunci se găseşte omul pe sine, îşi află adevăratul eu, eul său cel veşnic: “Căci mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat” (Luca 15, 24). Ce sunt creştinii? Creştinii sunt purtători de Hristos şi datorită acestui fapt sunt purtători şi posesori ai vieţii celei veşnice, iar aceasta după măsura credinţei şi a sfinţeniei care vine din credinţă. Sfinţii sunt creştini desăvârşiţi fiindcă ei au fost sfinţiţi în cel mai înalt grad prin nevoinţele sfintei credinţe în Domnul Hristos Cel înviat şi pururea fiitor, iar moartea nu are nici o putere asupra lor. Viaţa lor este cu totul ascunsă în Domnul Hristos, iar pentru acest motiv, viaţa lor este întru totul viaţa lui Hristos; gândirea lor este în întregime gândirea lui Hristos, iar modul lor de percepere este cel al lui Hristos. Tot ceea ce au ei este mai întâi al lui Hristos şi după aceea este al lor. Dacă e vorba de suflet, acesta este mai întâi al lui Hristos şi mai apoi al lor; dacă e vorba de viaţă, aceasta este mai întâi a lui Hristos şi mai apoi a lor. În ei nimic nu este al lor, ci în toate şi cu totul ei sunt ai lui Hristos. De aceea vieţile sfinţilor nu reprezintă nimic altceva decât viaţa Domnului nostru Iisus Hristos, repetată în cazul fiecărui sfânt într-un grad mai mare sau mai mic, sub o formă sau alta. Mai exact, este viaţa Domnului Hristos continuată prin sfinţi, viaţa Logosului, a Dumnezeului nostru întrupat, a Dumnezeu-omului Iisus Hristos care S-a făcut om. Ca om, El ne-a putut dărui şi transmite viaţa Sa dumnezeiască; ca Dumnezeu, prin viaţa Sa, El ne-a putut sfinţi şi ne-a putut face nemuritoare şi veşnică viaţa noastră omenească pe pământ. “Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-Unul sunt toţi” (Evrei 2, 11). Domnul nostru Iisus Hristos a făcut acest lucru posibil şi realizabil în lumea noastră din momentul în care El S-a făcut om, a luat trup şi sânge, şi în acest fel El a devenit Frate al omului, un Frate după trup şi sânge . După ce S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu-omul Iisus Hristos a dus pe pământ o viaţă sfântă, fără de păcat, divino-umană, iar prin această viaţă, prin moarte şi Înviere a nimicit pe diavolul şi domnia sa asupra morţii, şi, prin acest fapt, El a dăruit şi Îşi dăruieşte permanent energiile Sale pline de har celor ce cred în El, aşa încât aceştia să-l poată birui pe diavol, moartea şi orice ispită .

Această viaţă divino-umană poate fi aflată în plinătatea ei în Trupul divino-uman al lui Hristos – Biserica – şi este permanent experiată în Biserică de întreaga comunitate creştină şi de fiecare credincios în parte după măsura credinţei fiecăruia.

Vieţile sfinţilor sunt de fapt viaţa Dumnezeu-omului Hristos care este revărsată în cei ce îi urmează Lui şi este experiată de către aceştia în Biserica Lui. Cea mai măruntă parte a unei astfel de vieţi vine întotdeauna direct de la El, fiindcă El este viaţa , viaţa infinită, nesfârşită şi veşnică, care cu puterea Sa dumnezeiască a biruit toate morţile şi înviază din toate morţile.

După învăţătura Celui Ce este Adevărul Însuşi: “Eu sunt învierea şi viaţa” (Ioan 11, 25), minunatul nostru Domn şi Stăpân care este întru totul “învierea şi viaţa” se află în Biserica Sa cu întreaga Sa fiinţă ca realitate divino-umană, şi de aceea această realitate nu are sfârşit.

Viaţa Sa continuă în veci de veci; fiecare creştin face parte din acelaşi trup cu Hristos , fiind creştin, fiindcă el trăieşte viaţa divino-umană a acestui Trup al lui Hristos ca celulă organică a Sa. Cine este creştinul? Creştinul este un om care vieţuieşte prin Hristos şi întru Hristos.

Porunca Sfintei Scripturi este dumnezeiască: “voi să umblaţi cu vrednicie întru Domnul” (Col. 1, 10), Cel Care S-a întrupat şi Carele ca Dumnezeu-om a rămas cu totul în Biserica Sa care vieţuieşte veşnic cu El. Iar “a umbla cu vrednicie întru Domnul” înseamnă a vieţui după cuvântul Evangheliei lui Hristos. De aceea, această poruncă a Sfintei Scripturi este şi firească: “Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos” (Filip 1, 27). Viaţa trăită după învăţăturile Evangheliei, viaţa sfântă, dumnezeiască, reprezintă viaţa normală şi firească pentru creştini, fiindcă creştinii, după chemarea şi vocaţia lor, sunt sfinţi: această veste bună o aflăm în Sfintele Scripturi, pe tot parcursul Noului Testament . A ne sfinţi cu totul, atât sufleteşte cât şi trupeşte, iată chemarea noastră. Acest lucru nu este o misiune, ci mai degrabă o regulă a credinţei. Porunca Sfintei Scripturi este limpede şi chiar cu totul limpede: aşa cum Cel Prea Sfânt Care v-a chemat la credinţă este Atotsfânt, aşa şi voi fiţi sfinţi întru toate (1 Petru 1, 15).

Iar aceasta înseamnă că, după Hristos Cel atotsfânt, Carele după ce S-a întrupat şi S-a făcut om, a arătat prin viaţa Sa sfinţenia întrupată, şi noi trebuie să arătăm o viaţă sfântă: “Fiţi sfinţi pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). El are dreptul să poruncească acest lucru deoarece, după ce S-a făcut om, El Se dăruieşte pe Sine Însuşi tuturor, El, Cel Sfânt, prin dumnezeieştile energii care sunt necesare unei vieţi sfinte şi cucernice în această lume .

După ce s-au unit ei înşişi duhovniceşte şi prin har cu Cel Sfânt – Domnul nostru Iisus Hristos – cu ajutorul credinţei, creştinii înşişi primesc de la El sfintele energii pentru ca ei să poată duce o viaţă sfântă. Vieţuind lângă Hristos, sfinţii pot face lucrările lui Hristos, fiindcă, alături de El, ei devin nu numai puternici, ci chiar atotputernici. “Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte” (Filip 4, 13). Şi întru aceştia se împlineşte cu adevărat cuvântul că cei ce cred în El vor face lucrările Sale şi chiar lucruri mai mari decât acestea: “Adevărat, adevărat zic vouă: cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face” (Ioan 14, 12). Şi, într-adevăr, umbra Sfântului Apostol Petru a vindecat; printr-un cuvânt, Sfântul Marcu de la Muntele Francia a mişcat şi a oprit un munte… Atunci când Dumnezeu S-a făcut om, atunci viaţa dumnezeiască a devenit viaţă omenească, puterea dumnezeiască a devenit putere omenească, adevărul dumnezeiesc a devenit adevăr omenesc, iar credincioşia divină a devenit credincioşie omenească: tot ceea ce este al lui Dumnezeu a devenit al omului. Ce sunt “Faptele Sfinţilor Apostoli”? Ele sunt fapte ale lui Hristos sau şi mai bine spus apostolii lucrează aceste fapte prin Hristos Care se află în ei şi lucrează prin ei. Şi ce sunt vieţile tuturor credincioşilor următori ai lui Hristos şi care se perpetuează prin ei cu ajutorul Sfintelor Taine şi ale sfintelor virtuţi? Şi ce sunt Vieţile Sfinţilor? Ele nu sunt nimic altceva decât un anume fel de continuare a Faptelor Apostolilor. În ei se află aceeaşi Evanghelie, aceeaşi viaţă, aceeaşi credinţă, aceeaşi veşnicie, aceeaşi “putere de Sus”, Acelaşi Dumnezeu şi Domn. Fiindcă “Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi” (Evrei 13, 8). Acelaşi pentru toţi oamenii din toate timpurile, împărtăşind aceleaşi daruri şi aceleaşi energii dumnezeieşti tuturor celor ce cred în El. Această perpetuare a tuturor energiilor divine, de viaţă dătătoare, în Biserica lui Hristos, din veac în veac şi din generaţie în generaţie, constituie într-adevăr Sfânta Tradiţie vie. Această Sfântă Tradiţie este perpetuată fără întrerupere ca viaţă a harului în toţi creştinii, întru care, prin Sfintele Taine şi sfintele virtuţi, Iisus Hristos vieţuieşte prin Harul Său. El este cu totul prezent în Biserica Sa fiindcă ea reprezintă plinătatea Sa: “plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efes. 1, 23). Iar Dumnezeu-omul Hristos este plinătatea atotdesăvârşită a Dumnezeirii: “căci întru El sălăşluieşte toată plinătatea Dumnezeirii în trup” (Col. 2, 9). Iar creştinii trebuie, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor virtuţi, să se umple cu “toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes. 3, 19). Vieţile Sfinţilor ne înfăţişează acele persoane pline de Hristos Dumnezeu, acele persoane purtătoare de Hristos, acele persoane sfinte întru care este păstrată şi prin care se transmite sfânta tradiţie a acelei vieţi pline de har dumnezeiesc. Ea se păstrează şi se transmite cu ajutorul sfintei vieţuiri evanghelice. Fiindcă vieţile sfinţilor sunt sfinte adevăruri evanghelice care sunt traduse în viaţa noastră omenească prin har şi nevoinţe ascetice.

Nu există nici un adevăr evanghelic care să nu poată fi tradus în viaţa omului. Toate au fost rostite de către Hristos Domnul cu un scop: pentru a deveni viaţa noastră, realitatea noastră, bucuria noastră. Iar sfinţii, toţi, fără excepţie, experiază aceste adevăruri dumnezeieşti drept punct central al vieţilor lor şi ca esenţă a fiinţei lor. Pentru acest motiv “Vieţile sfinţilor” sunt o dovadă şi o mărturie a faptului că originea noastră se află în cer, că noi nu suntem din această lume, ci din aceea, că omul este cu adevărat om doar în Dumnezeu, că pe pământ omul trăieşte aproape de ceruri, că “pentru noi cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Filipeni 3, 20), că sarcina noastră este de a ne face oameni cereşti, hrănindu-ne cu “pâinea cea cerească” care s-a pogorât pe pământ . Iar El a pogorât spre a ne hrăni cu veşnicul adevăr divin, cu veşnicul bine dumnezeiesc, cu veşnica credincioşie divină, cu veşnica iubire dumnezeiască, cu veşnica viaţă dumnezeiască prin Sfânta Împărtăşanie, prin vieţuirea într-Unul adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos . Cu alte cuvinte, chemarea noastră este aceea de a ne umple de Domnul nostru Iisus Hristos, de dumnezeieştile Sale energii de viaţă dătătoare, de a trăi întru Hristos şi de a ne face pe noi înşine hristoşi.

Dacă vei începe această lucrare eşti deja în ceruri, deşi umbli pe pământ; eşti deja în întregime în Dumnezeu deşi fiinţa ta a rămas în cadrul limitelor firii omeneşti. Omul care se hristifică se depăşeşte pe sine ca om, prin Dumnezeu, prin Dumnezeu-omul, întru care se află chipul desăvârşit al omului adevărat, real, deplin după chipul lui Dumnezeu; şi întru El ne sunt oferite energiile divine atotbiruitoare, cu ajutorul cărora omul se înalţă deasupra oricărui păcat, a morţii, a iadului şi acest lucru are loc prin intermediul Bisericii şi în Biserică, pe care toate puterile iadului nu o pot birui, fiindcă în ea se află minunatul Dumnezeu-om, Domnul nostru Iisus Hristos, cu toate dumnezeieştile Sale energii, cu adevărurile, realităţile, desăvârşirile, vieţile şi veşniciile Sale. Vieţile sfinţilor sunt sfinte mărturii ale minunatei puteri a Domnului nostru Iisus Hristos. În realitate ele sunt mărturii ale faptelor Apostolilor, doar perpetuate de-a lungul veacurilor. Sfinţii nu sunt decât sfinţi martori, precum Sfinţii Apostoli care au fost cei dintâi martori a ce? A Dumnezeu-omului Iisus Hristos; ai lui Hristos răstignit, înviat, înălţat la ceruri şi veşnic viu; ai atotmântuitoarei Sale Evanghelii care este neîncetat scrisă în sfinte fapte evanghelice din generaţie în generaţie, fiindcă Domnul Hristos, Carele este pururea acelaşi, lucrează permanent minuni cu sfânta Sa putere întru sfinţii Săi martori. Sfinţii Apostoli sunt cei dintâi sfinţi martori ai Domnului Hristos şi ai iconomiei Sale divino-umane a mântuirii lumii, iar vieţile lor sunt mărturii vii şi nemuritoare ale Evangheliei Mântuitorului ca viaţă nouă, viaţa harului, sfântă, dumnezeiască, divino-umană şi de aceea pururea minunată şi adevărată, precum şi viaţa Mântuitorului este minunată şi adevărată. Şi cine sunt creştinii? Creştinii sunt aceia prin care sfânta viaţă divino-umană a lui Hristos se continuă din generaţie în generaţie până la sfârşitul lumii şi al vremii, iar ei toţi formează un trup, Trupul lui Hristos – Biserica: ei sunt mădulare ale Trupului lui Hristos şi mădulare fiecare în parte unul către altul . Izvorul dumnezeieştii vieţi nemuritoare a început să curgă şi curge încă neîncetat din Domnul Hristos şi prin el creştinii curg în viaţa veşnică. Creştinii sunt Evanghelia lui Hristos perpetuată de-a lungul veacurilor în cadrul neamului omenesc. În Vieţile Sfinţilor totul este obişnuit ca în Sfânta Evanghelie, dar totul este extraordinar ca în Sfânta Evanghelie – atât una cât şi cealaltă, întru totul adevărate şi reale. Şi totul este adevărat şi real prin aceeaşi realitate divino-umană ; şi aceeaşi sfântă putere – divină şi umană – depune mărturie faţă de acest lucru, divină într-un chip atotdesăvârşit şi umană, de asemenea, într-un chip atotdesăvârşit.

Ce sunt vieţile sfinţilor? Iată, noi suntem în ceruri fiindcă pământul se face cer prin sfinţii lui Dumnezeu. Iată, noi suntem printre îngerii în trup, printre purtătorii de Hristos. Şi oricine sunt ei, Domnul este cu totul în ei şi cu ei şi printre ei; şi există întregul adevăr divin veşnic, şi întreaga credincioşie divină veşnică; şi întreaga dragoste divină veşnică şi întreaga viaţă divină veşnică. Ce sunt vieţile sfinţilor? Iată, noi suntem în rai, în care tot ceea ce este dumnezeiesc, sfânt, nemuritor, veşnic, drept, adevărat şi evanghelic, creşte şi se înmulţeşte. Fiindcă, prin Cruce, în fiecare dintre sfinţi pomul vieţii nemuritoare, dumnezeieşti, veşnice a înflorit şi a adus multă roadă.

Iar Crucea ne duce la cer; ne conduce chiar şi pe noi după tâlharul care, spre încurajarea noastră, a intrat cel dintâi în rai după Atotsfântul şi dumnezeiescul purtător al Crucii – Domnul nostru Iisus Hristos – intrând acolo prin crucea pocăinţei.

Ce sunt vieţile sfinţilor? Iată, noi ne aflăm în veşnicie: nu mai există timp, fiindcă în sfinţii lui Dumnezeu domneşte veşnicul adevăr divin, veşnica credincioşie divină, veşnica iubire divină, veşnica viaţă divină. Şi întru ei nu mai există moarte, fiindcă întreaga lor fiinţă este plină de învietoarele energii divine ale Domnului Hristos Cel înviat, Singurul Biruitor al morţii. Nu mai există moarte în ei, în oamenii sfinţi. Întreaga lor fiinţă este plină de Cel Singur Nemuritor – Cel Atotveşnic: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Noi ne aflăm pe pământ printre singurii nemuritori adevăraţi: ei au biruit moartea, păcatele, patimile, demonii, iadul. Atunci când ne aflăm cu ei, moartea nu ne poate vătăma, fiindcă ei au biruit-o. Sfinţii sunt oameni care vieţuiesc pe pământ prin sfintele, veşnicele, dumnezeieştile adevăruri. De aceea vieţile sfinţilor reprezintă, de fapt, dogmatica aplicată, fiindcă în ei toate sfintele şi veşnicele adevăruri dogmatice sunt experiate prin toate energiile lor creatoare şi de viaţă dătătoare. În vieţile sfinţilor se arată cât se poate de limpede faptul că dogmele nu sunt numai adevăruri ontologice în ele însele şi pentru ele însele, ci că fiecare dintre ele reprezintă un izvor de viaţă veşnică şi sfântă spiritualitate. După atotadevărata şi Sfânta Evanghelie a unicului şi de neînlocuitului nostru Domn şi Mântuitor: “Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” (Ioan 6, 63), căci fiecare dintre ele revarsă din sine o putere mântuitoare, sfinţitoare, plină de har, de viaţă dătătoare şi transfiguratoare. Fără adevărul sfânt al Sfintei Treimi, noi nu ne împărtăşim din acea putere ce se revarsă din Sfânta Treime şi pe care noi o dobândim prin credinţă, putere care ne dă viaţă, ne sfinţeşte, ne îndumnezeieşte şi ne mântuieşte. Fără sfântul adevăr cu privire la Dumnezeu-omul Hristos, nu există mântuire pentru om, fiindcă din acesta, atunci când el este experiat de către om, izvorăşte acea putere mântuitoare care ne scapă de păcat, de moarte, de diavol. Iar pentru acest sfânt adevăr cu privire la Dumnezeul-om – nu dau, oare, mărturie vieţile a nenumăraţi sfinţi cât se poate de limpede şi de evident? Fiindcă sfinţii sunt sfinţi prin însuşi faptul că ei Îl experiază în întregime pe Domnul Iisus Hristos drept suflet al sufletului lor, drept conştiinţă a conştiinţei lor, drept minte a minţii lor, fiinţă a fiinţei lor, drept viaţă a vieţii lor. Şi fiecare dintre ei, laolaltă cu Sfântul Apostol Pavel, rosteşte cu tărie adevărul: “Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Cercetaţi cu atenţie vieţile sfinţilor, fiindcă din toate acestea izvorăşte puterea mântuitoare, de viaţă dătătoare şi plină de har a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care îi călăuzeşte şi îi conduce dintr-o nevoinţă într-alta, dintr-o virtute în alta, de la biruinţa asupra păcatului la biruinţa asupra morţii, de la biruinţa asupra morţii la biruinţa asupra diavolului, aducându-i la bucuria duhovnicească, dincolo de care nu mai există nici întristare, nici suspin , ci mai degrabă totul este doar “bucurie şi pace în Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17), bucurie şi pace ce provin din biruinţa dobândită asupra tuturor păcatelor, patimilor, morţii şi asupra tuturor duhurilor rele. Şi toate acestea, fără îndoială, reprezintă o mărturie vie şi practică a sfintei dogme referitoare la Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu cu adevărat “mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”, sfântă dogmă pe care sfinţii, prin credinţă, o poartă în inimile lor şi prin care ei vieţuiesc cu o dragoste fierbinte. Şi iarăşi, dacă doreşti una, două sau mii de dovezi incontestabile ale naturii celei de viaţă dătătoare a Atotcinstitei Cruci a Domnului, şi odată cu ea o confirmare experimentală a prea adevăratei sfinte dogme a mântuitoarei morţi a Mântuitorului pe Cruce, atunci porneşte la drum cu credinţă, precum toţi sfinţii laolaltă; puterea Crucii este arma atotbiruitoare cu care ei îi înving pe toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi ai mântuirii lor. Mai mult, vei vedea Crucea în întreaga lor fiinţă: în sufletul lor, în inima lor, în conştiinţa, mintea, voinţa şi trupul lor şi, în fiecare dintre ei, vei afla un izvor nesecat de putere mântuitoare şi atotsfinţitoare care negreşit îi conduce din desăvârşire în desăvârşire şi din bucurie în bucurie, până când, în cele din urmă, aceasta îi conduce în veşnica Împărăţie a Cerurilor, acolo unde se află neîncetata bucurie a celor ce prăznuiesc, în infinita desfătare a celor ce văd frumuseţea de negrăit a chipului Celui Atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos . Dar nu numai dogmele mai sus pomenite sunt experiate de Vieţile Sfinţilor, ci toate celelalte sfinte dogme: ale Bisericii, ale harului, ale Sfintelor Taine, ale sfintelor virtuţi, a omului, păcatului, a sfintelor moaşte, a sfintelor icoane, a vieţii de dincolo de mormânt şi oricărui alt lucru ce constituie iconomia divino-umană a mântuirii. Da, Vieţile Sfinţilor reprezintă dogmatica experimentală, experiată prin viaţa sfântă a sfinţilor lui Dumnezeu. În plus, Vieţile Sfinţilor cuprind în ele însele etica ortodoxă în deplinătatea sa, moralitatea ortodoxă în deplina strălucire a sublimităţii sale divino-umane şi a naturii sale nemuritoare, de viaţă dătătoare. În ele este arătat şi dovedit, într-un mod absolut convingător, faptul că Sfintele Taine reprezintă izvorul sfintelor virtuţi; faptul că sfintele virtuţi sunt rodul Sfintelor Taine, fiind născute din ele; acestea se dezvoltă cu ajutorul lor, sunt hrănite de ele, devin nemuritoare prin ele, vieţuiesc veşnic prin ele. Toate legile morale divine îşi au izvorul în Sfintele Taine şi sunt împlinite prin sfintele virtuţi. Din acest motiv, vieţile sfinţilor sunt într-adevăr etică aplicată, trăită. De fapt, vieţile sfinţilor dovedesc fără tăgadă faptul că etica nu este altceva decât Dogmatică aplicată. Întreaga viaţă a sfinţilor constă din Sfintele Taine şi sfintele virtuţi, iar acestea sunt daruri ale Sfântului Duh care plineşte toate în toţi (1 Cor. 12, 4-6-11). Şi ce altceva sunt vieţile sfinţilor decât singura ştiinţă pedagogică ortodoxă, fiindcă în ele, într-un număr nesfârşit de căi evanghelice, care sunt pe deplin folosite prin experienţa multor secole de creştinism, se arată felul în care personalitatea umană desăvârşită, omul complet, ideal, este format şi modelat, şi se arată de asemenea modul în care, cu ajutorul Sfintelor Taine şi al sfintelor virtuţi în cadrul Bisericii lui Hristos, el creşte până la “starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” . Iar aceasta este cu adevărat idealul pedagogic al Evangheliei, singurul ideal pedagogic demn de o fiinţă făcută după chipul lui Dumnezeu, aşa cum este omul, şi care este afirmat de Evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi împlinit în Sfinţii Apostoli şi în ceilalţi sfinţi ai lui Dumnezeu. În acelaşi timp, fără Dumnezeu-omul Hristos şi în afara Sa, cu orice alt ideal pedagogic, omul rămâne pentru totdeauna o fiinţă incompletă, o biată fiinţă nenorocită care merită toate lacrimile din lume. Dacă vreţi, Vieţile Sfinţilor sunt un fel de Enciclopedie Ortodoxă. În ele poate fi aflat tot ceea ce este necesar pentru sufletul care înfometează şi însetează după credincioşia veşnică şi adevărul veşnic în această viaţă, şi care înfometează şi însetează după nemurirea divină şi viaţa veşnică. Dacă credinţa este cea de care ai nevoie, acolo o vei afla din abundenţă, iar tu îţi vei hrăni sufletul cu hrană care nu-l va mai înfometa niciodată. Dacă ai nevoie de dragoste, adevăr, credincioşie, nădejde, umilinţă, smerenie, pocăinţă, rugăciune sau oricare altă virtute sau nevoinţă, în ele, în Vieţile Sfinţilor, vei afla un număr infinit de sfinţi dascăli pentru orice fel de nevoinţă ascetică şi vei dobândi ajutor haric pentru orice fel de virtute.

Dacă pătimeşti pentru credinţa ta în Hristos, Vieţile Sfinţilor te vor mângâia şi te vor încuraja, făcându-te îndrăzneţ şi dându-ţi aripi, iar necazurile ţi se vor preschimba în bucurie. Dacă te afli cumva în vreo ispită, Vieţile Sfinţilor te vor ajuta s-o birui şi acum şi totdeauna.

Dacă eşti primejduit de vrăjmaşii nevăzuţi ai mântuirii, Vieţile Sfinţilor te vor înarma cu “toate armele lui Dumnezeu , iar tu îi vei zdrobi pe toţi acum şi pururea şi pe tot parcursul vieţii tale. Dacă te afli în mijlocul vrăjmaşilor şi persecutorilor văzuţi ai Bisericii lui Hristos, Vieţile Sfinţilor îţi vor oferi curajul şi tăria de mărturisitor, şi atunci Îl vei mărturisi fără teamă pe Unul adevărat Dumnezeu şi Domn Iisus Hristos, pretutindeni, şi cu îndrăzneală vei rămâne neclintit pe meterezele adevărului Evangheliilor Sale până la moarte, şi te vei simţi mai tare ca moartea şi decât toţi vrăjmaşii cei văzuţi ai lui Hristos; şi, fiind torturat pentru Hristos, vei striga cu bucurie numele Său Cel Atotsfânt, simţind din toată inima că viaţa ta este în ceruri, ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, cu totul deasupra morţii” .

În Vieţile Sfinţilor sunt arătate numeroase, dar, întotdeauna, sigure căi de mântuire, iluminare, sfinţire, transfigurare, “hristificare”, îndumnezeire; sunt arătate toate căile prin care omul biruie păcatul, orice păcat, orice patimă, moartea, diavolul. Există acolo un remediu pentru orice păcat: vindecare pentru orice patimă, înviere din orice fel de moarte, eliberare de tirania oricărui demon, mântuire din toate relele. Nu există nici o patimă, nici un păcat pentru care Vieţile Sfinţilor să nu arate felul în care patima sau păcatul respectiv pot fi biruite, mortificate, dezrădăcinate. În ele se demonstrează limpede şi clar că nu există nici un fel de moarte spirituală din care omul să nu poată fi înviat prin dumnezeiasca putere a Domnului Hristos Cel înviat şi înălţat la ceruri; nu există tulburare, nenorocire sau suferinţă pe care Domnul să nu o schimbe, fie treptat, fie deodată într-o bucurie liniştită, plină de căinţă, datorită credinţei în El. Şi există iarăşi, în Vieţile Sfinţilor, nenumărate exemple de întărire sufletească despre felul în care un păcătos devine drept: felul în care un hoţ, un escroc, un beţiv, un desfrânat, un ucigaş, un preadesfrânat devine un sfânt – sunt multe, multe exemple de acest fel în Vieţile Sfinţilor; despre felul în care un om egoist, necredincios, ateu, mândru, zgârcit, pătimaş, rău, viclean, depravat, mânios, zavistnic, certăreţ, răutăcios, invidios, răufăcător, lăudăros, plin de slavă deşartă, nemilos, lacom, devine om al lui Dumnezeu – sunt multe, multe exemple de acest fel în Vieţile Sfinţilor.

Tot astfel, în Vieţile Sfinţilor sunt foarte multe exemple minunate despre felul în care un tânăr devine un tânăr sfânt, o fecioară se sfinţeşte, un bătrân sau o bătrână se sfinţesc, un copil devine un copil sfânt, părinţii devin sfinţi, fiii şi fiicele se sfinţesc, o familie se sfinţeşte, o comunitate devine sfântă, un preot sau un episcop devin sfinţi, un cioban devine sfânt, un ţăran devine sfânt, un împărat se sfinţeşte, un văcar devine sfânt, un muncitor sau un judecător, un profesor sau un educator, un soldat sau un ofiţer, un conducător sau un scriitor, un negustor sau un monah, un arhitect sau un medic, un perceptor sau un elev, un meşteşugar sau un filosof, un cercetător sau un om de stat, un ministru sau un om sărman, un bogătaş sau un sclav, un moşier, un om de litere, un artist, doi oameni căsătoriţi, se sfinţesc cu toţii…

Sursa

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s