Cu părintele Ioanichie Bălan, despre cele 7 erezii românești din anii ’90

În noiembrie 1994, m-am reîntâlnit cu părintele Ioanichie Bălan, la Sihăstria. Trecuseră trei ani de la precedenta noastră întâlnire. Trei ani care au creat între noi distanțe amare.

Înainte de revoluție, eram răsfățatul părintelui Ioanichie. L-am vizitat, atunci, la Mănăstirea Bistrița, satul Viișoara; după felul cum mă primea, cred că dânsul vedea în mine un posibil ucenic mirean, care-i trebuia. Sau macar un „purtător de cuvânt” spre lumea albă.

Îl bucurasem cu cartea Viață și semn (1989), unde vorbeam și despre cartea sa Convorbiri duhovnicești, și mai vorbeam despre homo religiosus, într-un veac ateu. Se mirase că am reușit că contracarez rigorile cenzurii și să public Viață și semn. S-a deschis în fața mea, despre atelierul său, ba chiar mi-a cerut sfaturi scriitoricești.

Apoi… Cred că a simțit o frustrare că n-am mai venit la chilia sa. Acum se bucura că am venit, mai ales că avea și un sac de reproșuri, care trebuia golit.

Constat că era la curent cu viața mea post-decembristă, cu Cercul de oratio mentis, pe care îl coordonam.

Zice:

– Aveti o influență asupra tot mai mulți tineri. Vă ascultă, am văzut la Casa Studenților. Mulți tineri vă ascultă! Ce duhovnic aveți?

– Părintele Manole de la biserica Cărămidari, din București. V-am spus și data trecută.

– Mi-ați spus! un admirator! Unul care vă citește cărțile… Ăsta nu-i duhovnicul potrivit! Vă trebuie un duhovnic aspru, căruia să-i știți de ascultare!

Am surâs cu subînțeles. Cred că ar fi vrut să mă spovedesc la dînsul. Dar mie îmi plăcea să-l citesc, nu să-i stau sub patrafir. Îmi plăcea scriitorul. Un mare scriitor filocalic. El voia să fie mare și-n ipostaza de avva. Voia să joace un rol.  Nu-și punea problema că, în veac, cărțile sunt chiar fructul rolului. (Și eu am fost prins de vraja rolului, o vreme.)

Ziceam, pe pr. Ioanichie îl îndrăgeam ca pe un scriitor (singraphos) filocalic.  Singrafia bătea isihia, la el.

După revoluție, în vara lui 1990, mi-a dat de știre că se află în București, într-o cameră de oaspeți a patriarhiei, am venit repede să-l văd și chiar atunci m-a pus la treabă: am început să diortosim o traducere veche din Viețile Sfinților. Voia să înnoiesc limbajul vetust, iar el stătea de veghe ca înnoirile mele să nu fie totuși avangardiste, ci să păstrăm hieratismul graiului nostru.

N-am colaborat mult. Doar bună parte volumul I, cu sfinți din luna septembrie. Apoi, viața mea a avut zborul ei, s-au deschis granițele, am ieșit din țarcul țării. Am primit trei burse în străinătate, în trei ani la rând, și am dispărut de la orizontul patriei.

În 1994, am reapărut la chilia sa (la Sihăstria). Zice:

– Să vedem dacă vom cădea de acord. Vreau să știu ce faceți, unde sunteți acum…

Îi spun: La revista nonagenară „Viața Românească”.

Îi dau ultimul număr al revistei, nr. 7-8.

Zice: Mai există o viață românească? Vorbesc și la propriu, și la figurat… Românismul suferă! Știu, eu sunt un fanatic. Așa că voi spune tot ce gândesc, ca un fanatic… Ce-i prin București?

Îi zic ce este și ce lipsește.

Zice: Faliment economic. Dar și faliment moral: se scrie dar nu se citește… Cauza? S-a schimbat mentalitatea? Sau e din cauza sărăciei? Omul nu mai iubește nici cărțile neamului, nici istoria neamului. / Îi zic să particularizeze.

Triunghiul vicios

Zice: Sunt mulți dușmani ai ortodoxiei, la ora actuală. Vor să nimicească ortodoxia. Printre aceștia, uitați-vă, triunghiul: Pucioasa – Vladimirești – Ghelasie. Asta, cumva dinlăuntrul creștinismului. Iar dvoastră îl susțineți pe Ghelasie! Susțineți Vladimirești! Păi știți ce înseamnă asta? Mii de tineri… se țin după dvoastră! Mii!

Zic: Tinerilor care vin la mine, eu le fac demarcațiile necesare. În primul rând, triunghiul de care spuneți nu are trei colțuri… Maica Veronica de la Vladimirești nu intră în aceeași oală cu ceilalți. Care ar fi „dușmănia” ei? Vorba lui Pilat: Eu nu găsesc dușmănie la dînsa! Ecce: A fost condamnată la zece ani de închisoare de comuniști, exact pentru rezistența ei ortodoxă… Altceva, ce-ar fi? Etapa sa cu Văsîi a fost nefastă, într-adevăr, a umbrit-o. Văsîi o mânuia spre o „lume paralelă” dubioasă.   Dar s-a separat oficial și categoric de Văsîi în 1980! După 1990, Vladimirești devine o mănăstire model. Și, să știți, maica nu are nici o legătură cu călugărițele turbulente care se dau drept „vladimiriste”. Cineva le manipulează pe acelea. Așadar, triunghiul anti-ortodox (disident, totuși) nu are trei unghiuri… nu mai e triunghi.

Părintele Ioanichie nu spune nimic. Tace, neconvins. Eu continui:

– Iar lui Ghelasie de la Frăsinei, eu i-am zis că multe din cele scrise de el nu au acoperire filocalică. Sunt mai degrabă reverii mistagoge. I-am zis să le numească reverii religioase, un termen valabil.

Pr. Ioanichie zice:

– Ghelasie e fiul dvostră spiritual. Este produsul dvoastră. L-ați publicat la „Arhetip” și la „Axis mundi”…

[Notă 2016. Afirmația este eronată. E drept că l-am „lansat” cu prima carte și i-am publicat primele articole, dar asta s-ar numi că-i sunt naș editorial. E drept că a vrut să-i spun procedeul isihast pe care îl primsem de la părintele Calinic Cărăvan, care îl preluase de Ivan Culâghin; dar acel dialog n-a avut caracterul unei „transmisii”, ci era, să zicem, un schimb de experiență.]

Pr. Ioanichie: – Știți cine-i „Axis mundi”! Radu acesta e român?

Zic: Nu mi-am pus întrebarea. A fost managerul efemerei editurii, vă spuneam că eu l-am girat oficial (pripit, e drept), ca să-și poată înscrie revista și editura. Probabil e român, că altfel nu dădea faliment!  Am girat și prima carte a lui Ghelasie: prima lui carte era promițătoare. Era jurnalul unui aspirant îndrăzneț. Cu secvențe ficționale.

Zice: I-ați dat drumul în lume, și aveți o răspundere foarte mare.

Zic: Tocmai am avut o discuție cu Ghelasie, la Frăsinei. M-a întrebat de ce nu i–am recenzat nici o cărticică despre isihasm. I-am răspuns că ceea ce scrie el  numește impropriu isihasm… Știți, e mai bun la practică, la duhovnicie, decât la teorie…

Zice:  Nu se vede. Se vede, până acum, că l-ați publicat… L-ați încurajat. Ghelasie – un incult, nu știu dacă are liceul. Din ce scrie, se vede că-i incult. Are liceul?

Zic: Are liceul, dar n-are rigoare. Scrie ca într-un dicteu automat… El a făcut și o școală tehnico-sanitară de doi ani. A și lucrat vreo 4-5 ani la spitalul din Abrud, ca asistent de laborator.

– Dar mai întâi, sa-și limpezească situația lui cu stiliștii! Vine ca „frate” la Frăsinei, după ce era călugărit la stiliști! Știați?

-Acum aflu acest lucru.

(Notă din 2015. Pe atunci nu știam că pr. Ghelasie era popit la stiliști. Abia după moartea – prematură – a lui Ghelasie s-a publicat un curriculum, de către stiliști, și de acolo am aflat că: Timp  de 21 de ani, Ghelasie Popescu și-a ascuns preoția primită la stiliști !  În tot acest timp, el trecea în ochii tuturor ca simplu trăitor în Mănăstirea Frăsinei, ca „Fratele Gheorghiță”. Dar cred că și-a ascuns-o din defensă, nu din rea credință.)

Zic: Nu știam de situația lui cu stiliștii. Știam doar că, este un spirit ager, phronimos, cum ne cere Iisus.

Zice: E bolnav de mândrie! Publică fără trimiteri din Biblie. Fără ierarhul care validează. Cine validează? Pe coperțile cărților sale este blazonul masonic. Peste înger, ochiul – simbol al Vechiului Testament; și alte semne masonice.

[Notă din 2016. Afirmaţii exagerate. Și Ioan Cișmileanu îmi semnalează, la lectura acestui text, că astfel de simboluri se găsesc şi în biserici deoarece la origine nu sunt masonice.]

Zic: Cred că i-a lipsit un îndrumător care să-i canalizeze teologic căutările. Mi-a spus că a apelat la pr. Benedict Ghiuș de la Cernica, dar acesta l-a refuzat. I-a cerut părintelui Benedict binecuvântare să facă isihasm, iar părintele l-a reufzat, motivând: „Am dat-o câtorva, dar n-au ținut-o, de aceea am hotărât să n-o mai dau.”

Pr. Ioanichie conchide ferm: – Dați o dezmințire, dacă ziceți că nu-l susțineți. Să se vadă că nu-l susțineți. Mii de tineri vă ascultă! Nici n-ați știut pe cine susțineți, n-ați știut că Ghelasie nu și-a rezolvat încurcăturile cu stiliștii, dar stă la Frăsinei!

***

Trece la al treilea „unghi” anti-ortodox, Pucioasa:

– Și cei de la așa-zisul „Noul Ierusalim” de la Pucioasa sunt stiliști. Ei sunt plătiți, știm noi de cine, sau  bănuim. Sunt plătiți și lingușiți (banul și mândria) ca să distrugă ortodoxia!

– De altfel, nu stilismul e marea problemă ci sfidarea lor și vedeniile lor.

Marian Zidaru m-a întrebat odată, la un Bookfest, unde ei aveau închiriat un spațiu: „De ce  stiliștii de pe Athos sunt considerați corecți și sfinți, iar pe noi, stiliștii din România ne considerați greșiți?”

I-am răspuns: „Pentru că stiliștii de pe Athos nu se consideră mai buni decât noi, gregorienii, și nu arată ostilitate față de noi, gregorienii; pe când stiliștii din România se consideră mai buni decât noi ceilalți.” (Nu i-am mai spus și restul: stiliștii noștri nu-s sancționați pentru rigiditate culturală, nici pentru că sunt corigenți la astronomie… ci pentru disidență.)

Amenințare cu afurisenie

Părintele Ioanichie zice că problema Ghelasie, alături de Pucioasa și de Vladimirești ș.a.. vor ajunge la Sinod. Și va merge până a propune afurisenia în biserică, timp de 40 de zile, să se citească în bisericile României, un text cu afurisenii, împotriva celor ce lovesc ortodoxia.

Lista părintelui Stăniloae. Părintele Dumitru Stăniloae, cu câteva luni înainte de a muri (oct.1993), i-a spus părintelui Ioanichie Bălan: „Avem în biserica ortodoxă 7 cazuri care se îndepărtează de ortodoxie: – Vladimirești cu toată mișcarea sa;  – Mișcarea de la mănăstirea Recea (cu părintele Ioan); – Gherasim și Arsenie de la mănăstirea Cocoș;  – Visarion și visarioniștii; – Ghelasie de la Frăsinei; – Pucioasa soților Zidaru. Biserica trebuie să ia măsuri.”

Părintele Ioanichie ținea cont de lista pr. Stăniloae dar avea și lista sa proprie, cum reiese din dialogul de față.  Cuvântul erezie a fost folosit rar, cu prudență. Mai curând expresii precum: „cazuri” , tulburări, „fenomene”. Cioran zicea: „Câtă vreme mai produce erezii, o religie este vie, viguroasă.” Dar, în cazurile de mai sus, sunt mai potriviți termeni precum: controversă, tulburare.

Mai aflu că ierarhia oficială nu vede cu ochi buni „cultul” părintelui Arsenie Boca. (Despre asemenea rezerve oficiale îmi vorbise și preotul Savian Bunescu de la biserica Drăgănescu, în 1991). Acum vedeam că și pr. Ioanichie îl amintea în lista lui. Dar nu insista pe acest „caz”, trecea fugitiv peste el; ci insista pe „triunghiul” controversat, care, cu ceva adaosuri, se făcea pentagon… hexagon…

La orizont: al cincilea „fenomen”!

Părintele Ioanichie insistă:

– Trebuie să vorbiți public, să vă delimitați de aceștia. La televizor, în presă. De Vladimirești, de Pucioasa, de Ghelasie.

Și, ca să arate că nu glumește cu aceste lucruri, mi-a spus că, dacă nu mă delimitez public de fenomenele în discuție, dânsul îl va declara și pe Vasile Andru „fenomen controversat”! Al cincilea fenomen, în lista sa!

Perspectiva de a fi al cincilea fenomen într-o listă în care figurează – tacit sau mustăcit –  și pr. Arsenie Boca era chiar glorioasă!

Zic: – S-o luăm pe rând. Eu am avut deja discuții cu Ghelasie, aș vrea ca turnura să vină de la el. Nu aș vrea să-l judec, ci să-l determin personal să se judece singur.

I. B. – Prea târziu! Prea mulți tineri sunt derutați. Să arătați mai multă fermintate. Să dați o declarație publică scrisă, că vă separați de acest Ghelasie. Cine-l plătește pentru publicarea cărților? Vedeți, este irecuperabil! Veți avea un ecou bun asupra credincioșilor dacă dați o declarație că vă separați de el. Tineretul vă ascultă.

– Cred că dacă aș publica acest dialog al nostru, ar valora cât două declarații. Dar îmi dau seama că încă nu poate fi publicat tot ce vorbim aici.

– Nu, nu. Mai bine ar fi să dați cu biciul în cei ce lovesc ortodoxia.

Trădarea intelectualilor

Zice: Intelectualii nu-s cu biserica! Stau în espectativă.  Superficiali! Au probleme proprii! Și sub comuniști erau așa! Țara NIMĂNUI. Doar țăranii mai sunt cu Țara și cu biserica.

Zic: Țăranii sunt pe cale de dispariție. Dar  biserica slăbește nu de la oameni, ci de la capete. Vreau să spun, de la unele capete ecleziaste.

Zice: Da. Dacă slăbește trupul și capul slăbește! Unii se dau dascăli de duhovnicie. Iar cei pur religioși sunt ocoliți [de către ierarhia oficială].

Alerta Yoga

Părintele îmi numește și alte „fenomene” care tulbură azi ortodoxia. Pe lângă acele lovituri îngrijorătoare, care sunt chiar din sânul ortodoxiei (obsedantul triunghi!), mai sunt loviturile din afara ortodoxiei: yoga, asaltul asiatic păgân, sincretismul asiatic. Ca pericol anti-ortodox major, părintele forfeca „fenomenul yoga”, cu înverșunare.

Zice: Puteți interveni, la viitura dinlăuntru. Aveți destulă influență ca să loviți toate aceste 4 derive. [A patra fiind, de această dată, yoga]. Să loviți în grupul MISA. Public.

Zic: Părinte, dacă aș vorbi despre ei, oricât de aspru, le-aș face publicitate. Prof. Mario Sorin Vasilescu (tot yoghin, dar din cei legiuiți; că și-n India se face o distincție între două feluri de Yoga: dharma și adharma, adică legiuită și nelegiuită), așadar Mario l-a atacat în presă și la radio pe „guru” misa, l-a atacat sever, cu argumente profesioniste. Rezultatul a fost invers decât cel scontat. Ăia abia așteaptă să se vorbească despre ei, abia așteaptă să pozeze în victime, în persecutați. Le crește tupeul, decenzurarea, libidoul. Ei se hrănesc din asta, din publicitate negativă. Soluția este alta cu acest gen de oameni. Un grup de părinți l-au dat în judecată pe guru.  Ei speră să-l vadă în cătușe. Juridic se rezolvă asta.

– Ar avea urmări bune intervenția dvoastră. Sunteți altcineva decât Mario Vasilescu. O intervenție  a dvoastră ar avea efect bun asupra studenților care vin să vă asculte.

– În grupurile mele, fac limpeziri. Mai ales că mi se pun întrebări. Dau răspunsuri adecvate. Dvoastră afurisiți toată yoga, în bloc. Spuneam, se face distincție între două direcții: yoga legiuită (dharma yoga) și yoga nelegiuită (adharma yoga), pe ultima și indienii o combat cu asprime. Mă iertați că fac aceste limpeziri.  Am vorbit și cu părintele Teofil Părăian, iar dânsul, fiind un mare înțelept, are înțelegere pentru ceea ce s-ar numi yoga-gimnastică medicală fără nici un adaos devoțional hinduist. [Concret, părintele Teofil îmi spusese așa: „Dragă, dacă e vorba de yoga-sport, eu n-am nimic împotrivă, că n-am nimic împotriva sportului.” Dar, în final, părerea părintelui Teofil era fermă: „Dragă, cine are pe Hristos nu are nevoie de yoga”.]

– Toată yoga este vrăjitorie, magie și lucrare ghiavolească! spune categoric pr. Ioanichie, fără să se lase impresionat că există totuși cele „două direcții”.

Revenire la lovituri dinlăuntrul ortodoxiei:

Zice: – Stiați că și mari ierarhi, și monahi, fac parte din masonerie?

Știam numai de Andrei Scrima; îmi spusese Mihai Rădulescu, profesor la Teologie. Când i-am îngrijit cartea despre „Rugul Aprins”. În cartea sa, Mihai Rădulescu lovea în Andrei Scrima. L-am rugat să elimine atacurile la Andrei Scrima, nu din amor pentru masonerie, ci din admirație pentru mintea minunată a acestui călugăr,  misionar și savant strălucit.

– Lasă mintea minunată! Depinde ce faci pentru dreapta credință cu mintea asta! zice pr. Ioanichie.

Notă. Mai târziu, în 2009, cînd eram consilier editorial la „Paralela 45”, am supervizat cartea Masoneria și clerul, un dicționar. Îngrjitoul dicționarului, A. Fabian, spunea că a primit manuscrisul de la pr. Ioanichie Balan; e posibil, dar Ioanichie Bălan murise (2007) și nu aveam cum să verific. Oricum, dicționarul, este corect făcut, bine  documentat, însoțit de un argument anti-masonic avizat; și știam din discuții mai vechi, că Ioanichie ținea să-i desconspire pe clericii masoni. În dicționar, sunt atestați doar cei care nu mai sunt în viață.

Nu ascunde o mare frustrare

– Faceți isihasm cu mase mari de oameni! zice pr. Ioanichie. Iar pe noi, 4000-5000 de călugări, nu ne întreabă nimeni, nu ne cheamă nimeni! 4-5000 de călugări cât are România, nu ne cheamă nimeni să facem isihasm!

Zic: Ceea ce fac eu, la Cercul de ishasm pe care l-am fondat, nu este la competiție cu cei 5000 de călugări, care au rostul lor, mare. Eu n-am o parohie, ci un cerc de studiu și practica Filocaliei. Și iată, vin cu bucurie la Sihăstria, la povață!

Zice: Bine că ați venit! Dar veniți cam rar! La Bistrița vă vedeam mai des.

(Aici simt un gen de reproș patern,  ca tata când spune că vin rar pe acasă!).

Invazia păgână

Alt reproș: – Ce să mai zic de legăturile dvoastră cu cercurile yoghine! Acele discuții publice despre yoga și creștinism! Ați văzut, m-am ridicat și am ieșit din sală atunci, la „Grigore Preoteasa”, când ați dezbătut tema asta!

Zic: Nu, nu v-am văzut. Sunt consternat, acum aflu că erați în sală! Chiar trebuia să-mi dați de știre ca sunteti în București. V-aș fi invitat urgent la catedră. Eu aveam atunci nevoie de aliați puternici, iar dvoastră, cel puternic, nici nu-mi dați de veste că sunteți în București! Nu am știut că sunteți în sală.

Zice: Nu m-ați văzut în fundul sălii?

Zic: Aula este mare, 600 de locuri, eu cu dioptriile mele văd abia până la mijlocul sălii. Am zărit la un moment dat că au intrat în aulă trei călugări, dar nu le-am distins chipurile, dacă aș fi stiut că sunteti dvoastră vă chemam prompt la tribună. Era chiar o mândrie pentru mine. Îmi pare rău că nu m-ați vestit. La dezbaterea aceea, am încercat să împac lucrurile. Am crezut că am destulă diplomație ca să stau între cele două „tabere”: ierarhii și îndrumătorii yoga. Acolo eu nu făceam „paralelisme”, ci un balans! Aveam lângă mine la catedră şi câțiva ierarhi, Înaltul Bartolomeu Anania de la Cluj, Înaltul Daniel de la Iași; și mai erau  părintele Galeriu… Sorin Dumitrescu… Paul Credevia care a făcut Piteștiul…

– Au vorbit cu mănuși…  Diplomație… Pe mine dacă m-ați fi chemat, aș fi vorbit de se cutremurau șovăitorii… alegeam oile de capre.

– Chiar aveam nevoie în seara aceea de un Sfântu Ilie. Îmi pare rău că nu v-ați vestit că sunteti acolo.

– Iar studenții s-au obrăznicit în sală. Au vorbit fără respect pentru fețele bisericești.

– Da. A vorbit și acel „guru”, penibil și ridicol. Citea un text lung și anodin, nimeni nu-l putea opri. Nici părintele Galeriu nu l-a putut opri, de două ori a încercat să-l oprească, nu era chip. Aveți mare dreptate, fețele bisericești au vorbit cu mănuși. Întâlnirea trebuia pregătită. Altfel, ea apărea ca o confruntare pugilistică inegală.

Drama căilor paralele

Zic – În acest timp, treptat, s-au accentuat dramatic „căile paralele”, clerul și intelectualitatea.

– Din naivitatea intelectualilor! zice.

– Poate din inadecvare! zic. Cele două categorii, fie se ignoră, fie se evită. Se privesc cu trufie sau cu indiferență. Din vina cui?

– După 50 de ani de comunism, intelectualii nu fac nimic pentru salvarea neamului! Nimic! Politica e o desfrânată cu 7 fețe. Sectele împuțesc România. Cine dă o replică?

Aspru: „Mână străină. Lovituri străine. N-au putut să ne sugrume prin comunism și acum ne sugrumă trimițându-ne pe cap mormonii. A fătat România mormoni! Bătaie de joc. Sugrumă ortodoxia. Asta vor! Și distrugând ortodoxia, distrug neamul!

Patetic: „Avem o țară ca un fagure de miere. Ei aruncă toți scaieții în potirul nostru. Am ajuns lada de gunoi a Europei!

Acuzator, emfatic: „Condeiele, de ce nu apără cinstea neamului? Ei, străinii, văd că-i o țară liniștită… Și tot vin… Floarea studenției noastre ne-o iau străinii! Fetele sunt mai căzătoare ca băieții. Degradarea socială începe de la fetele noastre! Și urcă până la cei mari…”

Cazul Ioan Alexandru

– Am ținut la Ioan Alexandru mai mult decât la cei 9 frați ai mei. Că am 9 frați! Tare am ținut la Ioan Alexandru. Și după 89, s-a vândut. L-a bătut Dumnezeu în public! (Aluzie rugoasă la comoția cerebrală care l-a prăbușit pe marele poet, în timp ce predica, la Arad, în fața a 1000 de participanți; îl avea alături și pe astronautul american Duke jr.) S-a dat cu evanghelizanții. După vizita aia în America, a venit alt om. L-au cumpărat? L-au flatat? Alt om.

Zic: Eu cred că i-au oferit un public „pe tavă”. Poetul iubea băile de mulțime. I-au oferit auditoriu, suflete… De aceea a trecut la ei.

Zice patetic şi crunt:

– Domnu Andru, eu pe Ioan Alexandru l-am smuls din inimă, cu jale. Va spun acum… Cred că și pe dvoastră o să vă smulg din inimă… E drept,  Ioan n-a mai venit pe la mine, a fugit de noi. E drept, dvoastră mai veniti pe la mine… Ați fost la indieni… India îți sucește mințile!

Am simțit lovitura, în plin. Zic:

– Chiar dacă am fost în India, nu e cazul să produc prin asta doliu național… Aici, la Sihastria, eu vin la două legende: Cleopa și Ioanichie… Chiar dacă, poate, mă veți scoate din inimă… să știți că eu nu vă scot nicioadată din legendă…

Totul a fost zis

Totuși, notez și finalul întîlnirii. Zice, ca și la adio:

– „Pe cât vă stă în putință, că lucrați cu mulți oameni, să salvați tineretul. Dacă puteți să-l salvați: de asaltul porno, de yoga. Stau tineri în spirale la yoga! Stau zeci, sute, în spirale. Ce face gorila aceea cu ei? Îi hipnotizează? Vegheați la tineri!  Dacă nu-i puteți îndrepta spre salvare, măcar feriți-i de valul diavolesc, lasați-i în simplitatea lor românească.

„Isihasmul… să nu-l faceți la oraș. Luați-i pe cei mai buni cu care lucrați și duceți-i la pustie! Numai acolo se face isihasm. Dalles nu-i chiar o pustie…

„Și mai chemați-ne pe noi, dacă vreți calea asta. Sunt 4000-5000 de călugări, dar nu ne întreabă nimeni!

„Aveți pe mână studenți! Eu studenților nu le pot vorbi. Nu mă cheamă nimeni. Iar la t.v. nu vreau eu să merg. Căci ecranul t.v. este spurcat de atâta porno și politică…” (De vreo două ori, a apărut la emisiunea viața spirituală.)

Îmi cere încă o dată să dau o dezmițire în ziar și să vorbesc ferm la televiziune, despre cele multe primejdii. Să fac o delimitare a mea de ceilalți.

Îmi dă binecuvântarea și ies.

Masa la trapeză

Masa copioasă: ciorbă de legume dreasă cu ou și smântână; pâine de casă, coaptă în cuptorul mănăstirii. Sarmale cu mămăligă. Felul trei: pește prăjit cu mămăligă. Carafa cu vin roșu, excelent.

Părintele Ioanichie a stat în capul mesei. Era senin și hâtru, a spus fraze spirituale; fără nici o referire la discuția noastră de la chilie, căci mai erau la masă și alte persoane. Ziceam, era phronimos, spiritual, un amfitrion perfect.

A doua zi am plecat la București.

După ani

În biroul meu de la redacția „Viața Românească”, m-a căutat un călugăr de la Sihăstria. M-am bucurat să-l văd. Îmi cerea un sfat, într-o problemă a sa. Mi-a adus și un ziar local, în care era un interviu cu părintele Ioanichie Bălan. Călugărul se scuza că nu mi l-a adus mai devreme, dar monahii nu pot pleca din mănăstire când ar vrea ei.

Am citit. (Era, cred, cu puțin înainte de boala care l-a încercat greu ultimii 5 ani de viață.) Regăseam în acel interviu tematica sa anti-eretică, și cârtelile sale. O parte din interviu se referea la Vasile Andru, la isihasmul cu mirenii, la neoisihasm. Își arăta o neliniște obsesivă, dacă nu cumva sunt alogen, străin.

Nu, nu sunt alogen. Iar dacă aș fi, același aș fi.

L-am privit pe călugărul care venise la mine, și care voia să plece într-un pelerinaj. Avea o neașezare, se temea că m-a indispus acel interviu. I-am spus că, dacă cineva ne pricinuește o neașezare sufletească, să repetăm de câteva ori acest verset paulin: Pantote hairete, adialeptos proseuchesthe, en panti euharistete. Adică: „Bucurați-vă întotdeauna, rugați-vă neîncetat, întru toate mulțumiți.”

Nu știu alții cum sunt… dar eu, când repet versetul acesta, mi se schimbă spontan starea de spirit… se schimbă în împăcare cu lumea, în iertare cu semenul, în protimie, în lumină lină. În iubire. Are un efect uimitor de bun amintirea cuvintelor: En panti euharistete: „Întru toate –  mulțumire.”

Sursa

CE ESTE PSALTIREA ŞI CARE SUNT FOLOASELE CITIRII EI?

   Una dintre cărţile poetice vechi testamentare ale Sfintei Scripturi este psaltirea. Cartea Psalmilor este o colecţie de 150 de cântări biblice, alcătuite în diferite timpuri. În ebraică se numeşte Sefer Tehilim ( ). Numele de psaltire vine de la cuvântul grec – care înseamnă un instrument cu coarde ce era folosit la acompaniamentul unor cântări vocale. Cu timpul, cântările respective au fost numite cu acelaşi nume, apoi numirea s-a generalizat la întreaga colecţie de psalmi. Ps. 151 nu este canonic. A apărut pentru prima dată în Septuaginta. Se credea de către vechii evrei şi de mulţi Părinţi ai Bisericii că întreaga Psaltire apartinea lui David şi că ea a apărul deodată. Cercetând cu atenţie cuprinsul Psaltirii se poate uşor constata că lucrurile nu stau aşa. Colecţia de psalmi n-a apărut deodată şi nu aparţine unui singur autor, ci s-a constituit progresiv şi are mulţi autori. Evident, cel mai cunoscut autor de psalmi este David, lui i se atribuie aprox. 70 din cei 150 de psalmi. Primul autor de psalmi a fost socotit Moise, căruia i se atribuie Ps.89, apoi un alt autor este Asaf, cântăreţ la templul din Ierusalim.
Sunt amintiţi apoi Hamon Ezahren şi Etam Ezrahitul.
De altfel în fruntea psalmilor se află indicat, la cei mai mulţi dintre ei, numele autorului. Este adevărat că sunt unii psalmi care nu ştim cui aparţin. David are meritul de a fi introdus cântarea psalmilor în cultul religios şi de a fi stabilit un timp al executării lor.
David a împărţit treapta leviţilor în cete, care, între alte îndeletniciri, executau şi cântarea religioasă la Templu de la 2 străni. (de aici şi tradiţia bis.)
Lui îi aparţine şi cea dintâi colecţie de psalmi. Autorii următori au adăugat psalmi la colecţia iniţială a lui David. Aşa se face că până la exilul babilonic colecţia era în întregime alcătuită. În timpul exilului colecţia s-a risipit. După reîntoarcerea din exil, Ezra a fost acela care s-a ocupat de realcătuirea colecţiei de psalmi. El a adăugat la vechea colecţie şi psalmii scrişi în timpul exilului, sau după exil. Cu siguranţă că Ps. 136 a fost alcătuit în timpul exilului babilonian şi a fost adăugat de către Ezra la colecţia vechilor psalmi.
Se întâmplă uneori, că găsind într-un articol sau studiu o trimitere la psalmi, să nu găsim la locul indicat versetul amintit. Lucrul este explicabil întrucât odată cu apariţia Septuagintei apar şi modificări în numerotarea psalmilor. Traducătorii Septuagintei au unit 4 psalmi şi au despărţit 2 psalmi. Au unit ps. 9 cu 10 rezultând ps. 9 şi ps. 114 cu 115 apărând astfel şi modificări în Psaltire. Traducătorii Septuagintei au despărţit ps.116 şi ps.147 în două.
Unirea de psalmi şi despărţirile au creat diferenţe de numerotare, diferenţe care s-au transmis, fie după traducerea Septuagintei fie după traducerea ebraică.
CUPRINSUL PSALTIRII
În general, Paltirea are un cuprins foarte bogat şi variat. Există psalmi de cuprins istoric, liturgic, dogmatic şi avem şi o categorie specială a psalmilor mesianici – direct mesianici după textul original – 2, 16(15), 22(21), 45(44), 72(71), 110(109). A fost adeseori apreciată şi nu fără îndreptăţire, ca fiind o sumă a teologiei.
În Psaltire se vorbeşte despre Dumnezeu, Mesia, îngeri, creaţie, om, Israel şi rolul său în istoria mântuirii.
Psaltirea este cea mai îndrăgită carte de către credincioşi. A fost în întregime folosită în cultul V.T., David fiind acela care a introdus cântarea la Cortul Sfânt, repetându-se apoi la Templul Sfânt. Dar psaltirea este folosită şi în cultul creştin. Nu există slujbă religioasă în cadrul căreia să nu fi fost introdus psalmul. Liturghia d.m.î.sf. este constituită în bună parte din paslmi.
Psaltirea a ajuns o carte de hrană duhovnicească pentru credincioşi. Nu întâmplător, şi în limba română primele traduceri din Scriptură sunt traduceri ale Psalmilor.
CARE SUNT FOLOASELE CITIRII PSALTIRII?
Într-adevăr, altceva ne învaţă cărţile profeţilor, altceva cele istorice, altceva Legea şi altceva îndemnurile date prin Proverbe. Cartea Psalmilor însă cuprinde în sine tot ceea ce este mai folositor în toate când te supără cineva, sau ai diferite necazuri. Psaltirea este o  obştească vindecare care cuprinde doctoria fiecărei patimi. Ea este o carte dramatică, e cartea fiecărui suflet necăjit şi obosit, ea este cartea împăcării cu Dumnezeu. Omul, citind Psaltirea, trece prin toate stările posibile în faţa lui Dumnezeu. După Sfânta Evanghelie Psaltirea, este cartea cea mai citită după Evanghelii. În ea sufletului omului găseşte tot ce-i trebuie, hrană sufletească, speranţă, linişte. Cititul Psaltirii este una din cele mai puternice forme de rugăciune, nu numai când te supără cineva, sau ai diferite necazuri. Ea profetizează cele viitoare, însemnează faptele istorice, dă legi pentru viaţă, arată ce trebuie să facem şi, ca să spunem într-un singur cuvânt, este o adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia, după sârguinţa lui, tot ceea ce îi este de folos. Care este folosul citirii Psaltirii? Sunt psalmii potriviţi sufletului omenesc, încât par a fi rugăciunea inimii fiecăruia dintre cei care îi citesc?
Folosul duhovnicesc al Psaltirii este deosebit de mare pentru fiecare credincios. Citind-o, el are convingerea că se roagă, nu singur, ci împreună cu toţi drepţii şi sfinţii care s-au rugat cu cuvintele psalmilor.
Psalmul este liniştea sufletului, de aceea Psaltirea este citită la slujbele dumnezeieşti, dar şi de către credincioşi la casele lor, ea corespunde cel mai bine cerinţelor duhovniceşti ale credinciosului. Cu ea se bucură în clipele de fericire, cu ea plânge în clipele de întristare şi tot cu ea îşi înalţă sufletul către Dumnezeu. Psaltirea se citeşte de regulă în biserică, în cadrul celor şapte Laude, în aşa fel încât într-o săptămână se citeşte în întregime, iar în Săptămâna Mare a Patimilor se citeşte de două ori.
Psalmul face să slăbească mânia sufletului şi înfrânează pornirea către patimi, este tovarăşul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei pe cei ce-şi poartă vrăjmăşie. Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea. Sf. Vasile cel Mare zice: Psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc armă pentru teama de noapte, linişte pentru oboseala zilei, pavăza şi mângâiere pentru oamenii credincioşi, iar pentru femeile credincioase una dintre cele mai mari podoabe. Pentru marele ierarh psalmul este glasul Bisericii, el înveseleşte sărbătorile, şi face să se nască în inima credincioşilor dorul după Dumnezeu. Chiar şi din inimile de piatră psalmul stoarce lacrimi. Cuvintele Psalmilor servesc pentru cei ce-i cântă ca o oglindă în care el îşi priveşte sufletul său şi rostind cuvintele le simte ca izvorând din fiinţa sa”. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea atât de plastic: „Mai bine soarele să stea pe cer în mersul său, decât să înceteze citirea Psaltirii”. Sfântul Atanasie cel Mare ne învaţă că cine: „cine citeşte Psalmii, acela – lucru minunat – rosteşte cele scrise ca pe nişte cuvinte ale sale, îi cântă ca şi cum ar fi scrişi de dânsul sau despre dânsul, îi citeşte şi îi înţelege ca şi cum ar fi alcătuiţi de dânsul. Cuvintele Psalmilor servesc pentru cei ce-i cântă ca o oglindă în care el îşi priveşte sufletul său şi rostind cuvintele le simte ca izvorând din fiinţa sa”. Din aceste motive, Psaltirea este poate cea mai citită carte în Biserică după Sfânta Evanghelie, ea făcând parte din hrana zilnică a credincioşilor, ce găsesc în ea liman şi izbăvire, tămăduire de patimi şi armă nebiruită împotriva celui rău. Biserica este ca o psaltire cu mai multe coarde care redau acelaşi sunet armonios. În această simfonie desăvârşită, noi, credincioşii, rezonăm de Duhul Sfânt, rezonăm de har. Rezonăm de asemenea şi prin minunile pe care le fac sfinţii. O biserică fără sfinţi este o biserică moartă. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, psalmii reprezintă sublimul poeziei şi chiar mai mult: un leac pentru orice suflet, fie bucuros, fie întristat sau chiar insensibil. Atât timp cât „poate scoate lacrimă şi din inimă de piatră“, psalmul are întotdeauna o singură vocaţie: aceea de a vindeca. Nu întâmplător, primul cuvânt al colecţiei psalmilor sună ca o profeţie: „Fericit!“. Primul cuvânt al primului psalm, cheia întregii Psaltiri.
Psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş cu cel cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce deci cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca un lanţ care duce la unire, uneşte poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul pune pe fugă pe demoni şi aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, podoabă foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile, cuminţeşte pieţele; este carte elementară de învăţătură pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile. Psalmul creează tristeţea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, vieţuire cerească, parfum duhovnicesc. Ce descoperire înţeleaptă a Învăţătorului Care a meşteşugit ca, odată cu cântarea, să învăţăm şi cele ce ne folosesc! De aceea, se şi întipăresc mai bine în suflete învăţăturile.
Trebuie reţinut că citirea Psaltirii nu înlocuieşte rugăciunea particulară, ci o desăvârşeşte. Pot fi citiţi psalmii mai ales în funcţie de starea sufletească în care ne aflăm. Astfel, Psaltirea ne indică psalmii care se citesc în diferite împrejurări din viaţa noastră: pentru vrăjmaşi, pentru boală sau molimă, când cădem în păcat, când suntem cuprinşi de spaimă sau supărări, la dezlănţuirea forţelor naturii, în vreme de război, la lucru ş.a.
În psalmi este cu putinţă să găseşti învăţătura desăvârşită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt strânse, ca într-o mare şi obştească vistierie, în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire.
. Ceea ce este temelia pentru o casă, carena pentru o corabie şi inima unei vietăţi pentru trup, aceeaşi putere mi se pare că o au şi aceste puţine cuvinte de la începutul Psaltirii pentru întreaga alcătuire a Cărţii Psalmilor. David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi pline de osteneli, pline de mii de sudori şi oboseli; de aceea, a arătat mai dinainte luptătorilor pentru buna credinţă sfârşitul lor fericit, pentru ca, nădăjduind în bunătăţile gătite nouă, să îndurăm fără supărare durerile vieţii. Tot aşa şi călătorilor, care merg pe un drum anevoios şi greu de umblat, le uşurează oboseala hanul care anume îi aşteaptă; iar pe negustorii care fac comerţ pe mare, dorinţa de a aduce încărcături de mărfuri îi face să îndrăznească a călători pe mare; în sfârşit, plugarilor, nădejdea unei bune recolte, le fură de sub ochi ostenelile. De aceea, şi îndreptătorul obştesc al vieţii, marele învăţător, Duhul adevărului, a pus înainte, cu înţelepciune şi dibăcie, răsplata, pentru ca, ridicându-ne mai presus de ostenelile din faţa noastră, să ne grăbim cu mintea spre desfătarea veşnicelor bunătăţi.
În cult, rânduiala citirii Psaltirii de la începutul acestei cărţi ne arată precis care catisme, în ce moment al anului bisericesc şi la care slujbe se citesc. Singura perioadă a anului când nu se citeşte psaltirea este cea cuprinsă între Miercurea Săptămânii Patimilor şi Sâmbăta Tomii, cu excepţia Deniei din Vinerea Patimilor.
În rugăciunea particulară a credincioşilor, Psaltirea nu se mai citeşte după o regulă de tipic, ce trebuie respectată cu stricteţe, ci este doar o carte care completează rânduiala de rugăciune zilnică. Ea nu este obligatoriu de citit, dar aduce mult spor duhovnicesc atunci când se adaugă rânduielii rugăciunii de dimineaţă şi de seară. Când se citeşte de către credinciosul de rând, se începe cu formula „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri…”, se continuă cu rugăciunile începătoare, troparele de umilinţă, „Doamne miluieşte” de 40 de ori, Rugăciunea către Sfânta Treime, după care se începe a citi Psaltirea „încet şi cu luare aminte, fără să te grăbeşti şi cugetând mereu, ca să înţelegi şi cu mintea cele ce citeşti!”
Psaltirea se citeşte mult de către credincioşii ortodocşi. Psalmii sunt mângâietori. Îndeamnă la pocăinţă, ne fac mai buni, mai credincioşi, mai atenţi faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele nostru. Prin psalmi se cere iertarea păcatelor, se recunoaşte slăbiciunea firii omeneşti şi se cere întărire în lupta cu ispitele şi cu diavolul. Psalmii se citesc în orice zi a anului, dar mai ales la vreme de necaz şi de supărări şi, întotdeauna, credinciosul simte ajutorul lui Dumnezeu după citirea lor. Toţi psalmii sunt atât de potriviţi sufletului omenesc, încât par a fi rugăciunea inimii fiecăruia din cei care citesc.
Citirea Psaltirii este un act de pocăinţă, fiind prescrisă de duhovnici ca mijloc de curăţire şi iertare, prin forţa pe care o au psalmii, de a întoarce spre fapta bună, spre căinţă. Există mănăstiri în care Psaltirea se citeşte încontinuu în biserică, lectura ei fiind socotită act de trezvie şi pocăinţă pentru obşte.
Puţini credincioşi şi chiar monahi mai citesc astăzi Psaltirea. Care este folosul citirii regulate a Psalmilor?
Părinţii noştri citeau zilnic Psaltirea, ca o rugăciune permanentă. Ba unii o ştiau pe de rost şi o spuneau în şoaptă la ascultare sau mergând pe cale. Puţini dintre credincioşii mai ştiu astăzi Psalmul 50. Este păcat că noi nu mai cunoaştem puterea Psaltirii, frumuseţea duhovnicească a psalmilor. Cândva se rostea în ison sau era cântată, imitând pe sfinţii îngeri. Dar să nu uităm că cititul psalmilor este trupul rugăciunii, iar înţelesul adânc al acestora formează sufletul rugăciunii. Trupul fără suflet este mort. Adică citirea psalmilor fără cugetare şi atenţie aduce puţin folos.
Unii credincioşi spun că nu citesc Psaltirea pentru că le face diavolul multe ispite. De ce se tem diavolii de psalmi? Se tem de psalmi pentru că cine se roagă cu psalmi îi arde pe diavoli ca şi cu o sabie de foc. Mare putere are Psaltirea asupra duhurilor rele. Cu aceasta părinţii de demult făceau minuni şi alungau duhurile rele din oameni. Iar dacă unii nu citesc Psaltirea pentru că se tem de ispite, aceştia sunt creştini fricoşi, care vor să iasă la luptă cu diavolii, fără arme. Or, dacă nu avem arme bune la noi, îndată diavolul ne dezarmează şi ne ia prizonieri, adică ne face robi ai păcatelor spre osândă. Psaltirea unită cu postul şi smerenia sunt cele mai puternice arme împotriva diavolilor. Cu acestea sfinţii izgoneau diavolii din lume şi coborau pe îngeri pe pământ, căci cine citeşte psalmi imită pe îngeri şi cântă împreună cu ei. (Convorbiri duhovniceşti cu părintele Paisie Olaru). La citirea Psaltirii trebuie să avem multă curăţie sufletească şi trupească.
Ispitele de care aminteaţi în întrebarea dumneavoastră sunt de fapt încercările demonilor de a ne depărta de această mântuitoare îndeletnicire, căci ei se tem de puterea dumnezeiască ascunsă tainic în psalmi. Unii credincioşi abandonează citirea Psaltirii tocmai din cauza aceasta. Se tem de ispitele care-i încolţesc. Părintele Cleopa de la Sihăstria ne îndemna în astfel de împrejurări să nu renunţăm, ci să ne zidim duhovniceşte cu mai mult post, smerenie şi rugăciune. Sfinţii Părinţi spun că Psaltirea, unită cu postul şi smerenia, este cea mai puternică armă împotriva diavolilor. Aşadar, ne învaţă părinţii duhovniceşti că la citirea Psaltirii trebuie să avem multă curăţie sufletească şi trupească, căci nu primează cantitatea (numărul de psalmi), ci calitatea, adică trăire intensă şi simţire profundă în smerenie.
PENTRU CINE SE DAU POMELNICE LA PSALTIRE?
Tradiţia ne spune că putem pomeni la Psaltire pe toţi creştinii, dar cu prioritate pe acei care se luptă cu păcate grele, cu tulburări, nelinişti, ispitiţi de cel viclean. Sigur, condiţia de căpătâi este ca cei pe care îi pomenim să fie ortodocşi. Pomelnicele pentru citirea la Psaltire se dau cu precădere la mănăstiri, acolo unde de obicei psalmii se citesc nu doar în cadrul slujbelor rânduite, ci şi în afara acestora. Sunt şi biserici de enorie unde se citeşte Psaltirea, mai ales în perioada Postului Mare şi, de aceea, credincioşii pot da pomelnice şi în acele sfinte lăcaşuri. Există o oarecare cutumă de a plăti pomelnice la Psaltire pentru vrăjmaşi. Reamintim aici că Biserica nu se roagă pentru răul nimănui, dimpotrivă, înalţă rugăciuni pentru îndreptarea, liniştirea, pacea chiar şi a duşmanilor. Deopotrivă să nu uităm că atunci când plătim un pomelnic, chiar şi la Psaltire, ne revine şi nouă datoria de a înmulţi rugăciunea, postul şi  facerea de bine, pentru ca Dumnezeu să Se milostivească spre noi şi să ne împlinească dorinţele cele de folos pentru viaţa şi mântuirea noastră.
Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi cei care vor citi-o. S-o aveţi şi s-o dăruiţi altora.
Pr. PETRU Ciobanu

SURSA

O reţetă a Sf. Efrem Sirul pentru opt boli ale sufletului

Cele opt gânduri din care vine tot ce-i rău şi din care omul nostru lăuntric se îmbolnăveşte adânc şi de moarte sunt următoarele: lăco­mia pântecelui, curvia, iubirea de arginţi, mânia, întristarea nepotrivită, trândăvirea, slava deşartă, trufia. Tocmai acestea poartă război cu fiecare om.Şi tu, fiule, dacă vrei să birui lăco­mia pântecelui, să îndrăgesşi înfrânarea, să ai fri­că de Dumnezeu, şi vei birui. Dacă vrei să birui curvia, să îndrăgeşti privegherea şi însetarea, să te gândeşti întotdeauna la moarte şi sa nu stai niciodata de vorbă cu femeile, şi vei birui.Dacă vrei să birui iubirea de arginţi, să îndrageşti neagonisirea şi necheltuirea. 

Dacă vrei să birui mânia, să ţii minte cum Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a mâniat pe evrei, cu tot răul pe care I l-au făcut, ci chiar S-a rugat pentru ei. Dacă vrei să birui întristarea nepotrivită, să nu te mâhneşti nicicând pentru cele vremelnice, ci dacă te vor răni cu vorba, sau nu îţi vor da pace, sau te vor necinsti, nu te întrista, ci, dimpotrivă, bucură-te. Întristează-te doar când păcătuieşti, dar şi aici să păstrezi măsura, ca să nu cazi în deznădejde şi să pieri.Dacă vrei să birui trândăvirea, îndeletniceşte-te macar o scurtă vreme cu vreo rucodelie, sau citeşte, sau roagă-te deseori.

Dacă vrei să bi­rui slava deşartă, să nu iubeşti laudele, nici cin­stirile, nici hainele bune, nici şederea pe locuri­le de frunte, nici întâietăţile, ci, dimpotrivă, să te bucuri atunci când eşti ocărât şi defaimat în chip mincinos, şi să te mustri pe tine însuţi, zicându-ţi că eşti mai păcătos decât orice om.Dacă vrei să birui trufia, orice ai face, să nu zici că lucrul acela s-a făcut cu puterile tale, ci fie că posteşti, fie că petreci vremea în priveghere, fie că dormi pe pământul gol sau îngenunchezi adesea făcând me­tanii, să spui: “Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu acoperământul lui Dumnezeu se face aceasta, nu cu puterea mea”…Nimic nu poate fi mai simplu şi accesibil de­cât această reţetă a lui Efrem împotriva celor opt boli ale sufletului – iar pentru ca ea să fie mai puternică şi mai eficace, adaugă rugăciunea ace­luiaşi Efrem: “Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăvirii, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei daruieşte-mi mie, slugii Tale.”

Extras din Reţetar duhovnicesc sau doctorie duhovnicească adunată din lume”, Ed. Sophia, 2010, p.102-104

 

Iubirea de Adevăr, adică de Dumnezeu (Ioan 14, 6) sau slujirea tatălui minciunii, care este satana (Ioan 8, 44)? Ce alegi, ortodoxule?

Doamne ajută!

Aseară, la conferința de la Brașov a părinților athoniți, a fost minunat. Un ieromonah local a încercat să tulbure în mod agresiv și fanatic începutul conferinței, dar gheronda Sava i-a răspuns cu multă dragoste, fapt pe care acela nu l-a îndurat și … dus a fost (îi dorim să fie cu Dumnezeu mereu, în Adevăr). A mai fost și un nene la vreo 150 kg care a proferat amenințări pe hol, s-a luat tare și de mine, chiar mi-a făcut poze mie, un biet trecător. Îl cheamă Vasile (nu știu dacă este și el … cel Mare sau nu…) Doamne, dă-i sănătate și mântuire în Adevăr !
Conferința a decurs bine, întrebările au fost foarte interesante. Nu s-a văzut nici un duh de schismă, de negare a autorității arhierești, de minciună sau calomnie, ci a fost o cuvântare în duhul Sfinților Părinți. Că mulți ”teologi” ecumeniști au studiat prin Apus, având ca profesori pe eterodocși, este de fapt o premisă din care reiese și o concluzie normală: nu prea știu ce înseamnă duhul Sfinților Părinți. De aceea nu pot pricepe Adevărul.
Constituția României – legea supremă în stat – garantează dreptul la liberă expresie și dreptul la liberă circulație. Așadar ”teologia bâtei” folosită de ecumeniști nu impresionează pe cei care au Duhul lui Hristos în ei și mărturisesc cu smerenie, dar cu fermitate, Adevărul scripturistic și patristic. Nici un Regulament al vreunei instituții – deci nici Regulamentul de organizare și funcționare al BOR nu se poate opune Constituției României, așadar fiecare are dreptul la părere și are, desigur, conform bunului simț, de altfel specific românesc, obligația să asculte părerea celuilalt. Din păcate, ecumeniștii nu vor să ne spună argumentele lor, le ascund în mănușa cu care țin strâns bâta.Pierderea lor, ce să faci!
Și acum îngăduiți-mi să vă spun veștile bune:
1. Părinții athoniți au pregătit și este gata de publicare un text plin de durere și de smerenie, dar și de mărturisire autentică, către Sf. Chinotită, în care spun că au așteptat destul ca aceasta să ia o atitudine referitoare la Sinodul din Creta. Răbdarea are limite, că nu putem să Îl batjocorim pe Dumnezeu prin nepăsare. Deci Athosul este pe poziții. Să nădăjduim că vocea lui va fi unitară și toți părinții vor fi de partea Ortodoxiei, nu a ”vrăjmașilor Fiului Fecioarei”, dintre care cei mai răi sunt ecumeniștii sincretiști.
2. În luna ianuarie 2017 grecii pregătesc o sinaxă panortodoxă, la care vor participa episcopi, clerici, monahi și mireni din toată lumea, pentru a fi anatematizate hotărârile eretice și sincretiste ale Sinodului ecumenist din Creta. Acolo va fi glasul Bisericii, în Duhul Sfânt. Să ne ajute Dumnezeu să mergem! Avem toată binecuvântarea Sfinților Mucenici și a Sfinților Mărturisitori ai Bisericii celei Una, care este Sfânta Ortodoxie.
Mesajul părintelui Sava Lavriotul este clar: lupta trebuie dusă din interiorul Bisericii, nu vom ieși din ea, ne rugăm pentru ierarhii noștri să ia atitudine mărturisitoare împotriva ecumenismului, iar semnatarii din Creta să se dezică – simplu – de semnătura pusă pe documentele sincretiste și eretice de acolo.Suntem pregătiți de orice prigoană, nu pentru tăria noastră, căci suntem neputincioși, ci pentru Puterea care vine de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt.Amin.

Așa să ne ajute Dumnezeu !

Pr. Ciprian-Ioan Staicu

(umil traducător aflat în trecer pe la Brasov aseara)

sursa

CREDINTA CRESTINĂ ORTODOXĂ


Cînd vorbim despre credinta crestină, întelegem că aceasta este virtutea, adică puterea prin care primim ca adevăr neîndoielnic tot ce ne-a descoperit Dumnezeu si ne învată Sfînta Biserică Ortodoxă pentru mintuirea noastră. Prin credintă cunoastem ceea ce nu putem vedea si adeverim ceea ce nădăjduim de la Dumnezeu, cum citim în Sfînta Scriptură : «Credinta este încredintarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute» (Evrei XI, 1).

Una din îndatoririle de căpetenie ale fiecărui crestin ortodox este de a sti ce crede si cum crede ; de a cunoaste cuprinsul dreptei sale credinte, pentru a nu fi amăgit de învătături gresite si desarte. El este chemat să-si însusească această învătătură cu mintea, nu insă mai putin cu simtirea si mai ales cu vointa, pentru că de Dumnezeu nu te poti apropia decît ducand o viată în curatie sufletească si trupească, cum lămurit ne învată sfîntul Grigorie Teologul, zicînd : «Nu este în puterea oricui să cugete despre Dumnezeu, fiindcă aceasta pot să o facă numai cei care s-au cercetat cu de-amănuntul, …care si-au curătit sufletul si trupul sau care cel putin se silesc să se curete».

Invătătura crestină ortodoxă pe care avem datoria să o cunoastem, ne-a dat-o Dumnezeu însusi prin Fiul Său intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos. Mîntuitorul Hristos ne-a adus invătătura dumnezeiască, despre care însusi mărturiseste : «învătătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis» (Ioan VII, 16) si a propovăduit-o în vremea cît a locuit între oameni. După El, sfintii apostoli si urmasii lor au răspîndit această învătătură «pînă la marginile lumii» cunoscute atunci, iar iubitorii de Dumnezeu au îmbrătisat-o cu adîncă si curată evlavie.

In curgerea vremii s-a ivit nevoia ca învătătura descoperită si împărtăsită nouă prin viu grai de Mîntuitorul Iisus Hristos, să fie prinsă în scris, de sfintii scriitori, ca astfel nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. Aceasta o aflăm în Sfînta Scriptură a Noului Testament, ca si în Sfînta Traditie, cum se va arăta acest lucru, mai amănuntit, în alt loc din această carte.

Tot între timp s-au ivit si invatături gresite, erezii, mai ales din pricină că unii dintre crestini au vrut să pătrundă numai cu mintea lor, lipsită de luminile si aripile credintei, adevărul dumnezeiesc care covîrseste orice minte. Neputîndu-l întelege, ereticii au răstălmăcit invătătura Mintuitorului, propovăduită de sfintii apostoli. Ca urmare, spre a-i feri pe credinciosi de alunecare în rătăciri, Sfînta Biserică, prin sinoadele ecumenice, la care au luat parte toti episcopii săi, a statornicit si formulat pe baza Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii, dreapta credintă ortodoxă, în dogme si hotărîri, sub asistenta Duhului Sfînt.

Astfel, învătătura credintei crestine se cuprinde pe scurt, dar in cuvinte lămurite, în Simbolul Credintei, care a fost alcătuit de sfintii părinti la întîiul sinod ecumenic de la Niceea (325) si în al doilea sinod ecumenic de la Constantinopol (381). Simbolul acesta numit si «Crezul», nu este numai o scurtă si clară mărturie a învătăturii de credintă crestină, ci si o mărturisire de credintă pe care trebuie s-o cunoască si s-o facă fiecare crestin în parte. De aici, obligativitatea învătării, de către fiecare crestin, a Crezului, care este următorul:

1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atottiitorul, Făcătorul cerului si al pămîntului, al tuturor celor văzute si nevăzute.

2. Si intr-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toti vecii. Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut, Cel ce este de o fiintă cu Tatăl, priin Care toate s-au făcut ;

3. Care pentru noi oamenii si pentru a noastră mîntuire S-a pogorît din cer si S-a întrupat de la Duhul Sfînt si din Fecioara Maria si S-a făcut om ;

4. Si S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pontiu Pilat si a pătimit si S-a îngropat ;

5. Si a înviat a treia zi — după Scripturi ;

6. Si S-a înăltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatălui ;

7. Si iarăsi va să vină, cu slavă, să judece viii si mortii ; a Cărui împărătie nu va avea sfîrsit.

8. Si întru Duhul Sfînt, Domnul de viată făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl si cu Fiul este închinat si slăvit, Care a grăit prin prooroci.

9. într-una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ;

10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor ;

11. Astept învierea mortilor ;

12. Si viata veacului ce va să fie. Amin.

ARTICOLUL 1 din Simbolul Credintei cuprinde învătătura crestină despre Dumnezeu în general, Unul în fiintă, dar întreit în Persoane, si despre Dumnezeu-Tatal, Creator si Proniator al lumii.

Dumnezeu este duh, adică este netrupesc ; este nevăzut, necuprins de făptura si de mintea omenească ; la El nu este mutare sau schimbare, căci este desăvîrsit si vesnic ; este atotputernic, atoatestiutor, este pretutindenea.

Dumnezeu este Unul după fiinta Lui si întreit în Persoane : Tatăl, Fiul si Sfîntul Duh. Aceste trei Persoane alcatuiesc Sfînta Treime, taina de nepătruns de mintea omenească si împărtăsită noua prin Descoperire dumnezeiască sau Revelatie. Spunînd că Dumnezeu este închinat în trei Persoane, nu înseamnă că ar fi trei dumnezei. Dumnezeu este Unul singur, iar fiinta dumnezeiască cea una si aceeasi nu este împărtită în trei, ci ea se află întreagă în fiecare din cele trei Persoane dummezeiesti.

Cele trei Persoane divine sînt de o fiintă, egale si vesnice. Tatăl este Dumnezeu adevărat, Fiul este Dumnezeu adevărat si Duhul Sfînt este Dumnezeu adevărat; dar avînd aceeasi fîintă, nu sînt trei dumnezei ci Unul singur. Tatăl se deosebeste de ceilelalte Persoane, întrucît El este Cel ce naste din veci pe Fiul si purcede pe Sfîntul Duh ; Fiul, întrucît El este Cel ce S-a născut din Tatăl; iar Sfîntul Duh, întrucît este Cel ce purcede de la Tatăl. In acelasi timp, cele trei Persoane sînt unite si se întrepătrund reciproc, locuind Una în Alta, în chip neamestecat, prin fiinta cea una : Tatăl este în Fiul si în Sfîntul Duh, Fiul în Tatăl si în Sfîntul Duh, si Sfîntul Duh în Tatăl si în Fiul. Acest adevar ni l-a descoperit Dumnezeu. însusi, Care nu poate fi asemanat cu nimic din ceea ce este creat.

Invătătura că Dumnezeu este Unul după fiintă si întreit in Persoane este mai presus de puterea de întelegere a mintii noastre. Multi cugetători si scriitori crestini au folosit asemanăn din lumea înconjurătoare pentru a mijloci, prin ele, intelegerea Tainei Sfintei Treimi. Dar nici una din acestea nu poate lămuri o asemenea taină. Mintea n-u s-ar fi putut înalta nici pină a afla că în Dumnezeu sînt trei Persoane, daca aceasta nu ni s-ar fi descoperit de Mîntuitorul Iisus Hristos.

Asadar, învătătura despre Sfînta Treime, întrecînd întelegerea omenească si sprijinindu-se numai pe autoritatea Descoperirii sau Revelatîei dumnezeiesti, cuprinsă în Sfînta Scriptură si Sfînta Traditie, noi ne-o însusim numai prin credintă.

Cel ce ne-a făcut cunoscută această taină este Mantuitorul Hristos.

In Vechiul Testament găsim doar preînchipuiri ale Sfintei Treimi (Facere I, 26 ; III, 22). Patriarhul Avraam a fost cercetat de Dumnezeu la stejarul Mamvri sub înfătisarea a trei bărbati (Facere XVIII, 1—2). In Vechiul Testament nu se grăieste limpede despre Sfînta Treime, pentru că oamenii acelor vremuri nefiind pregătiti, ar fi putut întelege gresit o taină atît de mare, si ar fi putut crede chiar în mai multi dumnezei. Dar în Noul Testament, cu venirea Mantuitorului, învătătura ni se descoperă lămurit. Mai întîi, la Botezul Domnului, cînd Tatal da mărturie despre Fiul grăind : «Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit», Fiul primeste Botezul si Duhul Sfînt coboară ca un porumbel asupra Lui (Matei III, 15—17). Numele celor trei Persoane ale Sfintei Treimi le găsim si în cuvintele prin care Mîntuitorul Iisus Hristos trimite pe sfintii apostoli la propovăduire: «Mergînd, învătati toate neamurile, botezîndu-le in numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh» (Matei XXVIII, 19). Iar sfîntul evanghelist Ioan zice : «Trei sînt cei care mărturisesc în cer : Tatăl, Cuvantul (Fiul) si Sfantul Duh, si acesti trei una sunt» (1 Ioan V, 7).

RUGĂCIUNE

Preasfîntă Treime, miluieste-ne pe noi ; Doamne, curăteste păcatele noastre ; Stăpîne, iartă fărădelegile noastre ; Sfinte, cercetează si vindecă neputintele noastre, pentru numele Tau.

Articolul 1 din Simbolul Credintei arată că Dumnezeu-Tatăl este creatorul si proniatorul lumii.

Lumea înseamnă cerul si pămîntul si tot ce este în ele, afară de Dumnezeu. Ea este văzută si nevăzută. Cea vazuta este tot ceea ce se poate cunoaste cu simturile omenesti, iar cea nevazută sînt îngerii, buni si răi (Col. I, 16).

Ingerii sunt fiinte netrupesti, slujitoare lui Dumnezeu. Ei sînt făcuti de Dumnezeu din nimic, cum din nimic au fost făcute toate cele ce sunt. La început, când i-a făcut Dumnezeu, toti ingerii erau buni si înzestrati cu puterea de a spori tot mai mult în virtute, să se bucure de fericire deplina si vesnică. O parte din ei s-au folosit bine de puterea si libertatea ce le-a dat-o Dumnezeu ; Părintele Ceresc le-a întărit acest dar de a nu mai putea gresi niciodată. Acestia sunt ingerii cei buni. Unii dintre ei însâ, în frunte cu Lucifer, trufindu-se s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu, si Dumnezeu i-a aruncat în intunericul cel mai adânc, cum zice Sfânta Scriptură : «Si pe ingerii care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanturi vesnice spre judecata zilei celei mari» (Iuda I. 6). Acestia s-au făcut îngeri rai, demoni. Si odată cu caderea acestora s-a ivit iadul, care este starea lor de nefericire si locul lor de sălăsluire. Ingerii cei buni au ramas în fericita apropiere de Dunmezeu si-L slujesc, fiind intăriti prin harul dumnezeiesc, ca să fie pururea sluJitori ai lui Dumnezeu, organe ale Providentei dumnezeiesti, vestitori si ajutători ai oamenilor.

Dumnezeu a făcut «din nimic» atât lumea nevăzută, cât si lumea văzută, numai cu cuvântul si vointa Sa atotputernica, zicând: «Să fie!». Biserica învată pe baza Sfintei Scripturi, că Dumnezeu a creat lumea în sase zile, adică treptat si într-o anume ordine, încheind-o cu crearea omului (Fac. I, 1—31), în perechea părintilor neamului omenesc : Adam si Eva.

Dar creând lumea, Dumnezeu n-a lasat-o în parasire, ci ii poartă de grijă pururea; toate câte; sunt, toate făpturile sunt tinute si crescute după planul Său, după voia si puterea Sa purtindu-le de grijă după întelepciunea Sa cea preamarită ; pe toate le ocroteste si le conduce spre fericirea si desăvârsirea lor. El este Tatăl atottiitoruL Această neintreruptă grijă părintească a lui Dumnezeu fată de lume se numeste Providenta sau Pronie dumnezeiască. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie despre Pronie: «Dumnezeu nu numai că a adus la lumină zidirea ; dar după ce a adus-o, o îngrijeste. De zici îngeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele văzute si nevăzute, toate acestea se bucură de Pronia Lui. Fără aceasta lucrare, toate se duc, se scurg si pier».

Creatia se incheie cu crearea omului, facut în chip deosebit de câtre Dumnezeu, Care a zis : «Să facem pe om după chipul si asemănarea Noastră, ca să stăpânească… tot pământul. Si a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său… bărbat si femeie l-a făcut. Si Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: «Cresteti si vă înmultiti, si umpleti pămîntul si-l stăpîniti…» (Fac. I, 26—28). Fiind creat după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, omul este cea mai de seamă creatură a lui Dumnezeu, fiind constituit din două elemente : trup si suflet.

Trupul omenesc l-a făcut Dumnezeu «din pămînt», cu totul altfel decat pe celelalte creaturi. Căci pe cînd despre acestea Sfînta Scriptură spune : «Si a zis Dumnezeu să se facă», despre om zice : «Atunci, luînd Domnul Dumnezeu tărană din pămant, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul fiintă vie» (Facere II, 7).

Asadar, trupul omului l-a facut Dumnezeu din pămînt, iar sufletul l-a creat prin suflare dumnezeiască. Prin trup, care este luat din pămînt si are ceva comun cu toate vietuitoarele, omul este legat de pămînt si de tot ceea ce apartine lumii acesteia. Prin suflet însă, care provine prin creatie direct de la Dumnezeu, omul stă în legatură cu Dumnezeu si cu lumea spirituală.

Chipul lui Dumnezeu din om înseamnă sufletul nemuritor cu puterile lui, mintea sau cugetarea, simtirea si vointa liberă, care se îndreaptă către Dumnezeu; iar asemănarea cu Dumnezeu inseamnă întârirea si desavarsirea omului în virtute si sfintenie cu ajutorul harului dumnezeiesc, spre îndumnezeirea lui.

Din coasta celui dintai om, din Adam, Dumnezeu a făcut pe femeie, pe Eva. Pe acesti doi oameni i-a asezat Dumnezeu în raiul pămîntesc, ca să ducă o viată fericită si în iubire fată de Părintele Ceresc. Mintea lor era luminată, inima sau simtirea era curată si fără pofte rele, vointa era dreaptă si înclinată numai spre bine, trupul era sănătos si fără nici o suferintă.

Astfel, omul creat «după chipul si asemanarea lui Dumnezeu» se găsea la început într-o stare de curatie si nerautate, în pace deplină cu cele din jurul său, cu sine însusi si cu Părintele Ceresc. El nu era întru totul desăvîrsit, dar prin continuă strădanie si cu ajutorul harului dumnezeiesc putea să ajungă asemenea lui Dumnezeu, găsindu-se deci la începutul drumului spre asemanarea cu Făcătorul său.

Omul creat de Dumnezeu era liber. Iar libertatea era măretia lui, avînd putinta de a ajunge sfînt si drept prin strădania sa si ajutat de Cel ce l-a făcut si Care îi purta mereu de grijă.

Pentru ca să întărească prin lucrare puterile sufletesti ale celor dintîi oameni, ca să le încerce si ascultarea, Dumnezeu Si-a arătat vointa Sa către ei, dîndu-le poruncă să nu mănînce din pomul cunostintei binelui si răului. Căci de vor mînca din acest pom, «vor muri negresit» (Facere II, 16—17).

Dumnezeu a dat această poruncă nu pentru a-l slăbi si coborî pe om din cinstea în care se găsea ; ci, dimpotrivă, pentru a-l întări si înălta, i-a dat acest prilej ca să-si poată arăta prin faptă dragostea fată de Făcătorul său si pentru a se statornici în bine.

Fericirea din rai a celor dintîi oameni a tinut cît timp ei au păstrat nevinovatia stînd în ascultare si dragoste deplină fată de Dumnezeu si păzind porunca Lui. Dar ei s-au lăsat ispititi de cel rau care îi pizmuia pentru fericirea lor si voia să-i ducă la pierzanie. Prin viclenie si înselăciune, diavolul i-a făcut să creadă că, de vor mînca din pomul cel oprit, adică al cunostintei binelui si răului se vor face întocmai ca Dumnezeu. Lăsîndu-se amagiti, ei au călcat porunca lui Dumnezeu si, prin neascultare, au cazut în pacat. Asa a intrat răul în lume.

Pedeapsa ,cea mai mare a păcatului primilor oameni a fost moartea (Rom. VI, 23). De aceea, la moarte, trupul se întoarce în pămînt, din care a fost luat, iar sufletul nemuritor trece în lumea nevăzută (Ecleziast XII, 7).

Protopărintii neamului omenesc n-au păstrat starea morală de comuniune cu Dumnezeu, ci, călcînd voia Lui, au căzut în păcat (Fac. III, 1—6), pierzînd fericita stare primordială, atît pentru ei cît si pentru toti urmasii lor. Orice om are din fire păcatul lui Adam fiind vinovat si supus pedepsei lui Dumniezeu. Starea aceasta de reală păcătosenie a naturii umane căzute, în care se naste fiecare om, ca urmas al lui Adam, se numeste păcatul strămosesc.

Si urmările păcatului au fost grele : primii oameni au pierdut harul dumnezeiesc, s-au îndepărtat si s-au înstrăinat de Dumnezeu si au fost alungati din Rai. Chipul lui Dumnezeu în ei a slăbit, fără însă a pieri cu totul; schimbarea adusă de păcat, s-o arătat în intunecarea mintii, în stricarea inimii si in slăbirea vointei. De asemenea, omul a pierdut sfintenia, curătia, linistea trupului si putinta de a nu muri. Despărtiti de cele vesnice si alunecînd spre piericiune, oamenii au căzut pradă plăcerilor de tot felul. Iar viata lor a devenit grea, fiind însotită de trudă, de dureri si de necazuri de tot felul. Iubirea fată de Dumnezeu a fost înlocuită de om cu iubirea fată de făpturi.Dar prin păcatul lui Adam s-a stricat întreaga fire. Pedeapsa cea mai mare a păcatului a fost moartea, care după sfîntul apostol Pavel este «plata păcatului» (Rom. VI, 23 ; 1 Cor. XV, 22).

Dar Dumnezeu, în nemărginita Sa bunătate, nu l-a parăsit pe om nici după căderea lui în păcat; nu l-a dat pierzării, omul fiind făptura Sa cea mai aleasă. Chiar la alungarea lor din rai, Dumnezeu le-a făgăduit strămosilor nostri un Mîntuitor (Facerea III, 15), Care va zdrobi puterea răului si va împăca pe oameni cu Dumnezeu. Acest Mîntuitor este Domnul nostru Iisus Hristos.

De la căderea omului în păcatul neascultării si pînă la venirea Mîntuitorului Iisus Hristos, Dumnezeu a lasat să treacă multă vreme, în care oamenii au cunoscut amărăciunea consecintelor păcatului, prin starea rea în care au ajuns ; dar au putut păstra si nădejdea că se pot mantui cu ajutorul lui Dumnezeu. In bunătatea Sa, Dumnezeu S-a îngrijit de oameni, i-a îndrumat si i-a pregătit pentru primirea Mîntuitorului, prin Legea Veche, prin prooroci si prin alte mijloace, ca la venire să-L poată recunoaste si să poată urma Lui, întru curătirea vietii si nădejdea mîntuirii.

Invâtătura despre Dumnezeu Fiul, adică despre a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a întrupat pentru mîntuirea noastră din robia păcatului si pentru împăcarea noastră cu Dumnezeu, este cuprinsă în articolele 2—7 din Simbolul Credintei.

Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Care la plinirea vremii S-a făcut om ca noi, asemenea nouă întru toate, în afară de păcat. El este Dumnezeu adevarat si om adevărat. El a venit în lume ca să ne mîntuiască. Acest lucru îl arată sfîntul Atanasie cel Mare, astfel: «Fiindu-I milă de neamul nostru si înduiosindu-Se de slăbiciunea noastră si miscat de stricăciunea noastră si nesuferind stricăciunea mortii asupra noastră, ca să nu piară ce a făcut», Dumnezeu a hotărît mantuirea noastră potrivit întelepciunii si dragostei Sale nesfîrsite: El a socotit astfel că nu e potrivit să mîntuiască pe oameni de departe, nici chiar prin mijlocirea îngerilor, ci trimitînd în lume pe însusi Fiul Sau, Care S-a facut om ca noi toti, afară de păcatul stramosesc si de orice alt pacat.

Asadar, Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca să ne mantuiască pe noi toti, impacandu-ne cu Dumnezeu si înnoind firea noastră cea stricată de păcatul strămosesc. El a luat firea omenească si, fiind în acelasi timp Dumnezeu adevarat si om adevărat, a purtat toate consecintele păcatului originar însă fără de păcat, pentru ca să ne răscumpere pe toti din robia păcatului lui Adam.

Că Mîntuitorul Iisus Hristos a fost si om adevarat, iar nu numai Dumnezeu adevărat, aflam lamurit din Sfanta Scriptuiă: Prin pogorîrea Duhului Sfînt, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat din sfînta Fecioară Maria ; S-a născut, a fost înfăsat în scutece, a flămanzit si a însetat, a obosit, în timpul mîntuitoarelor Sale Patimi a suferit bătăi, loviri, schingiuiri, încununare cu spini, răstignire si moarte.

Mîntuitorul Iisus Hristos a savîrsit răscumpărarea sau mîntuirea noastră prin cele trei chemări sau slujiri ale Sale, si anume : a) ca Prooroc si învătător. Domnul nostru Iisus Hristos este Proorocul proorocilor, pentru că în El s-au împlinit toate proorocirile si pentru că El este supremul învătător care ne descoperă propria Sa învătătură dumnezeiască cu privire la Dumnezeu si la om; b) ca Arhiereul cel adevărat Care nu aduce jertfă pentru Sine, fiind fără de păcat, ci Care Se aduce pe Sine însusi jertfă Tatălui, pe Cruce, si Se jertfeste mereu pe Sfîntul Altar, la Sfînta Liturghie, pentru iertarea păcatelor, sfintirea credinciosilor si viata de veci ; c) ca împărat care, răscumpărînd prin moartea Sa pe Cruce pe om de sub robia mortii si a păcatului, si înnoindu-l prin învierea Sa, a întemeiat împarătia Sa spirituala-duhovnicească, Biserica Sa, ai cărei membri sînt credinciosii si al cărei cap este El însusi, «avînd toată puterea în cer si pe pămînt» (Matei XXVIII, 18).

Mantuitorul Iisus Hristos este Unsul lui Dumnezeu, Care are în măsura cea mai mare puterea de cunoastere a Proorocului, sfintenia Arhiereului si puterea Conducătorului duhovnicesc.

Mîntuitorul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl ; El nu este făptură, ci are însăsi fiinta Tatălui, prin nastere mai înainte de toti vecii, adică din vesnicie ; deci n-a fost nici o vreme în care Fiul să nu fie Fiu si Tatăl să nu fie Tată. Cum vesnic este Tatal, asa si Fiul este vesnic.

El este Unul-Născut, adică este singurul Fiu al lui Dumnezeu. Dacă credinciosii crestini si dreptii se numesc si ei fii ai lui Dumnezeu acestia sînt fii nu după fire, ci prin harul dumnezeiesc; ei nu sînt «de o fiintă» cu Dumnezeu, cum lămurit citim în Sfînta Scriptură : «Celor cîti L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu» (Ioan I, 12).

Mîntuitorul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat ca si Tatăl, are aceeasi fiintă, aceeasi dumnezeire, cu aceleasi însusiri dumnezeiesti ca si Tatăl din Care S-a născut, asa cum o lumină este asemenea luminii din care s-a aprins. Cuvintele «lumină din lumină» din Simbolul Credintei sînt numai o exprimare omenească privind taina nasterii Fiului din Tatăl, care nu poate fi pătrunsă de mintea omenească.

Sfînta Scriptură si Sfanta Traditie mărturisesc uneori dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, cu cuvintele : «Acesta este adevăratul Dumnezeu» (1 Ioan V, 20), si «cu adevărat, mare este taina dreptei credinte; Dumnezeu S-a arătat in trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înăltat întru slavă» (1 Timotei III, 16).

Ca Dumnezeu adevarat, Fiul lui Dumnezeu este împreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Facator al lumii, al tuturor celor văzute si nevăzute. Toate s-au făcut prin Fiul (Ioan I, 3), nu ca si cum Tatăl s-ar fi slujit de Fiul ca de unealtă, ci că Fiul lucrează împreună cu Tatăl, fiind de o fiintă cu Tatăl si avînd aceeasi putere creatoare ca si Tatăl.

Dar Fiul sau Cuvîntul lui Dumnezeu S-a pogorît din ceruri ca să mantuiască pe oameni, sâ-i izbăvească din robia păcatului si a mortii; El S-a aratat in trup, ca să ridice si să înnoiască pe omul căzut; a venit pentru noi oamenii si pentru a noastră mantuire», pentru toti oamenii de totdeauna si de pretutindeni.

Intruparea Fiulul lui Dumnezeu din Fecioara Maria s-a făcut în chip minunat, nu după rînduiala firii omenesti, ci prin umbrirea Fecioarei de către Duhul Sfant. Dar facandu-Se om, Fiul lui Dumnezeu nu a încetat să fie Dumnezeu adevărat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat si om adevărat, cu trup si suflet omenesc adevărat, intru totul asemenea nouă, afară de pacat; El este Dumnezeu-om si ramane Dumnezeu-om pentru vesnicie.

După cum s-a mai arătat, sfanta Fecioară Maria a fost învrednicită de Dumnezeu să nasca dupa trup pe Fiul lui Dumnezeu (ca om), fară să cunoască barbat, fiind astfel fecioară si înainte de nastere si în timpul nasterii si după nastere, ramînînd în vesnicie fecioara. Preacurata, pururea Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu sau Maica Domnului si o cinstim ca fiind mai presus de toti sfintii si îngerii, ca pe una ce este «mai cinstită decît heruvimii si mai mărită fără de asemănare decît serafimii.

Sînt si unii crestini care nu aduc cinstire Maicii Dommilui, care socotesc că ea ar fi fost căsătorită si ar fi avut mai multi fii. Impotriva pururea fecioarei Maicii Domnului ei aduc textul: «Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeste mama Lui Maria si fratii (verii) Lui: Iacob si Iosif, Simon si Iuda? Si surorile (verisoarele) Lui au nu sînt toate la noi ? Deci, de unde are El toate acestea?» (Matei XIII, 55—56).

In unele locuri din Sfînta Scriptură (Matei XII, 46, 48, 49 ; Marcu III, 31—32; Luca Vm, 11—21; Ioan 11, 12 etc.) este drept, se găseste expresia «fratii Domnului», dar prin «frati» trebuie să întelegem rudele apiopiate ale lui Iisus, după Iosif si după Maria, cum se vede acest lucru din întrebuintarea cuvîntului «frati» în multe alte locuri din Sfînta Scriptură. Textul: «Si fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a nascut pe Fiul sau cel Unul-Nascut, Căruia I-a pus numele Iisus» (Matei I, 25), arată clar că ea nu a avut alti copii si că Fiul lui Dumnezeu a luat trup omenesc din sfanta Fecioară Maria cu puterea Duhului Sfant.

RUGACIUNI

Fecioară ai născut, ceea ce esti neispitită de nuntă, si fecioară ai rămas, maică nenuntită, Născătoare de Dumnezeu, Marie, roagă pe Hristos Dumnezeul nostru ,să ne mîntuiască pe noi.

Preasfîntă Născătoare de Dumnezeu, în vremea vietii mele ,nu mă lăsa pe mine, ajutorului omenesc nu mă încredinta, ci singură mă apără si mă miluieste.

Mîntuitorul Iisus Hristos S-a răstignit, a pătimit si a murit de bună voie, ca să ne mîntuiască. Dumnezeu fiind, putea să nu patimească si să nu moară, dar S-a supus acestora din iubirea Sa iată de oameni. «Eu — zice Domnul —îmi pun viata Mea, ca iarăsi să o iau… Putere am Eu ca să o pun si putere am iarăsi să o iau» (Ioan X, 17—18). Pentru Sine, Iisus Hristos nu avea de ce Se jertfi, deoarece El este fără de păcat; dar S-a jertfit pentru noi păcătosii.

Domnul a pătimit si a murit cu trupul, cu firea Sa omenească, pentru că firea dumnezeiasca nu poate patimi, nici muri. Dar Domnul nostru Iisus Hristos este Cel care pătimeste si moare în trup, nu altul. Firea dunmezeiască nu se desparte de cea omemească nici în timpul patimilor si al mortii. Cele două firi : dumnezeiască si omenească raman strîns unite in veci în persoana Mantuitorului Hristos.

Iisus Hristos, prin patimile si moartea Sa, ne-a răscumpărat pe toti din păcat, a cîstigat mîntuirea pentru toti oamenii de totdeauna si ne-a împăcat cu Dumnezeu ; El a luat asupra Sa păcatul si osînda oamenilor, fără ca prin aceasta să se facă păcătos. «El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a împovărat… El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat» (Isaia LIII, 4—5). Fiul lui Dumnezeu S-a facut om adevarat, ca în trup să zdrobească, în locul nostru, păcatul si moartea prin patimă, moarte si înviere, dîndu-ne nouă viată. In Hristos am primit deci «răscumpărarea, prin sîngele Lui, si iertarea păcatelor, după bogătia harului Lui» (Efeseni I, 7). El «ne-a rascumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem» (Galateni III, 13). El este «Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii» (Ioan I, 29).

In nesfârsita Sa bunătate si iubire de oameni, Dumnezeu Tatăl, primeste patima si jertfa de pe Cruce a Fiului Său întrupat, în locul tuturor oamenilor, primindu-i de atunci pe acestia ca fii ai Săi, prin Iisus Hristos.

Mai este de spus că asa cum prin păcatul lui Adam suntem în păcat si osândă, ca urmasi ai lui, tot asa prin patima si moartea Domnului ne mântuim de păcat, de osândă si de moarte, căci ne facem părtasi ai jertiei de pe cruce, dacă ne facem urmasi ai lui Hristos. Iar urmasi ai lui Hristos ne facem prin primirea Tainei Sfântului Botez, a Mirungerii si Sfintei împărtăsanii, în Sfânta Biserică, care este trupul Său tainic. De aceea, noi trebuie să fim mădulare vii ale Sfintei Biserici. Cum? Dacă primim cu vrednicie Sfintele Taine, păstrăm credinta vie si dacă urmăm intru totul invătătura Mintuitorului propovăduită de Bisenca Sa, prin episcopii si preotii ei.

Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, a biruit moartea si a înviat a treia zi din morti.

Nu numai patimile si moartea Lui au fost prezise, ci si învierea Sa. Mântuitorul însusi a spus înainte de patimi că va fi răstigmt, va fi dat mortii, iar a treia zi va învia.

Sunt numeroase mărturiile celor care L-au văzut pe Mântuitorul după înviere: femeile mironosite, sfintii apostoli, care au vorbit cu El, I-au pipăit rănile, au mâncat si au umblat cu El, L-au auzit învătând pe oameni după îmviere si până la înăltare. Nenumărati sunt si credinciosii care L-au văzut si auzit (1 Cor. XV, 6). Si toti acestia, ca si credinciosii Sfintei Biserici de atunci si cei de azi, au crediinta în Hristos cel înviat după însăsi mărturisirea Lui, «că asa este scris si că asa trebuia să pătimească Hristos si să învieze din morti a treia zi, si să se propovăduiască în numele Său pocăinta spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim» (Luca XXIV, 46—47).

Prin învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos adevereste nouă tuturor că este Dumnezeu adevărat, este Stăpân al vietii si al mortii; El ne încredintează că si noi vom învia în ziua cea de apoi, după cuvântul Sfintei Scripturi, «că Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti» (1 Cor. XV, 20).

După 40 de zile de la învierea Sa, Mântuitorul Iisus Hristos S-a înăltat cu trupul la cer, intrând astfel în slava dumnezeiască vesnică si având să mijlocească neintrerupt pentru credinciosi la Dumnezeu-Tatăl, să le deschidă acestora împărătia cerurilor.

Sederea Fiului de-a dreapta Tatălui înseamnă slăvirea Lui pentru Jertfa Sa mântuitoare, dar înseamnă si că El are aceeasi putere si slavă ca si Tatăl si Sfântul Duh.

Prin înăltarea la cer Domnul a luat cu Sine acelasi trup zămislit si născut din preacurata Fecioara Maria, cu care a petrecut pe pământ, cu care a pătimit, cu care a murit si a înviat; dar după învierea Sa din morti, trupul fiind preamărit si nestricăcios.

*

La sfarsitul lumii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos va veni a doua oară pe pământ, întru slavă si putere dumnezeiască, pentru a face înfricosătoarea judecată din urmă, cea obstească. El nu va veni atunci ca Mântuitor, ci ca Judecător (Matei XXV, 31—46). La acea judecată se vor înfătisa deodată toti oamenii, toate semintiile pământului, ca să-si dea seama de faptele, vorbele si gândurile lor. Pe cei buni, El îi va aseza de-a dreapta, iar pe cei răi, de-a stânga Lui. Aici, toată lumea va cunoaste viata dusă de fiecare pe pământ. Dreptul Judecător îi va judeca după faptele lor bune sau rele si va rosti dreapta hotărâre dumnezeiască, în urma căreia cei buni vor intra pentru totdeauna în rai, sau în fericirea deplină si vesnică, iar cei răi vor fi aruncati, tot pentru totdeauna în iad sau în starea de vesnică nefericire, departe de Dumnezeu (Matei XXV, 46).

Mântuitorul Iisus Hristos ne învată că nimeni nu stie când va fi a doua venire a Sa si judecata de apoi, nici îngerii din cer, ci numai Dumnezeu. «Despre ziua aceea si despre ceasul acela — zice El — nimeni nu stie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luati aminte, privegheati si vă rugati, că nu stiti când va fi acea vreme» (Marcu XIII, 32—33).

Intre a doua venire a Domnului si judecata obstească este o strânsă legătură. Ele se vor întâmpla la foarte scurtă vreme una de alta.

Cu toată mărturia limpede a Mântuitorului Hristos, unii crestini s-au abătut de la dreapta învătătură, spunând că între a doua venire si judecata de apoi ar fi un timp de 1000 de ani si că acest timp ar putea fi calculat în mod precis. Spun anume că Mântuitorul Hristos va veni pe pământ cu 1000 de ani înainte de judecata obstească, cu care prilej va nimici ,pe diavol, va învia pe oamenii drepti, va întemeia o împărătie nouă în care va domni împreună cu dreptii 1000 de ani. La sfârsitul acestei domnii- vor învia si ceilalti morti si va fi judecata obstească.

Dar ceea ce spun ei nu are nici un temei în învătătura Mântuitorului Hristos, care spune că dreptii si păcătosii vor învia deodată (Ioan V, 28—29) ; de asemenea, că venirea a doua a Domnului va fi deodată cu judecata obstească (Matei XXV, 31) ; că ziua si ceasul acela nu-l stie nimeni (Matei XXIV, 36—44).

Judecata din urmă sau obstească va fi universala, solemnă, publică, definitivă, supremă si înfricosătoare. Ea va fi universală, întrucât la aceasta vor fi supusi toti oamenii din toate timpurile, de fată fiind îngerii, (Matei XXV, 31 ; XXIV, 31).

Ea va fi solemnă si publică, fiindcă se va face cu toată măretia si în fata lumii întregi. Fiecare om se va prezenta cu întreaga lui fiintă, suflet si trup. Criteriul acestei judecăti vor fi faptele de iubire fată de semenul nostru: «Adevărat zic vouă, întrucât ati făcut unuia dintre acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati făcut» (Matei XXV, 40). De aceea, judecata aceasta va fi definitivă si supremă. După aceasta, toti vor cunoaste întru totul întelepciunea si dreptatea lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos se va preamări înaintea întregii lumi si vor fi, «potrivit făgăduintelor Lui, ceruri noi si pământ nou, în care locuieste dreptatea» (2 Petru III, 13). Fericirea celor buni va fi deplină si tot deplină va fi si nefericirea celor răi, pentru că si unii si altii vor primi înapoi trupurile din viata pământească. Si asa, cu sufletul si cu trupul împreună, vor merge unii în viata vesnică, iar altii în osânda vesnică.

Afară de judecata obstească, de la sfârsit, mai este si judecata numită particulară, prin care trece sufletul fiecăruia din noi îndată după moarte. Dar, după judecata particulară si înainte de cea obstească, atât starea de fericire a sufletelor celor drepti, cât si starea de nefericire a sufletelor celor păcătosi nu sunt depline si pentru totdeauna, asa cum se va petrece după judecata universală, când stăpânirea si mărirea Domnului nu vor înceta în veci, împărătind împreună cu Tatăl si cu Sfântul Duh.

RUGĂCIUNI

«Unule-Născut, Fiule si Cuvântul lui Dumnezeu Cel ce esti fără de moarte si ai primit pentru mântuirea noastră a Te întrupa din sfânta Născătoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria. Care neschimbat Te-ai întrupat ; si răstignindu-Te Hristoase Dumnezeule, cu moartea pe moarte ai călcat ; Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, mântuieste-ne pe noi».

«Fără de veste Judecătorul va veni si ale fiecăruia fapte se vor descoperi. Deci cu frică să strigăm în miezul noptii : sfânt, sfânt, sfânt esti Dumnezeule ; pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi».

Invătătura despre Dumnezeu Duhul Sfant, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, este cuprinsă în articolul VIII din Simbolul Crdintei, unde ni se arată că Duhul Sfânt este Dumnezeu adevărat, ca si Tatăl si Fiul; că El purcede din veci din Tatăl, că are aceleasi însusiri si lucrări dumnezeiesti ca si Tatăl si Fiul, si I se aduce aceeasi închinare ca si Tatălui si Fiului, fiind de o fiintă si egal cu Tatăl si cu Fiul. Duhul Sfânt purcede numai din Tatăl, cum ne-a descoperit acest adevăr însusi Hristos, Fiul lui Dunmezeu întrupat, zicând: «Când va veni Mângâietorul, pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine» (Ioan XV, 26).

Asa învată si intreaga Sfântă Traditie, anume că în Sfânta Treime este un singur izvor si pentru Fiul, si pentru Duhul Sfânt, Dumnezeu-Tatăl. Această învătătură, că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, este păstrată si propovăduită neschimbat de Sfânta Biserică Ortodoxă. Asadar, cine învată că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul, acela se abate de la credinta cea adevărată.

Prin Duhul Sfânt ne vine Harul dumnezeiesc care este absolut necesar mântuirii noastre, comun tuturor celor trei Persoane dumnezeiesti. Harul dumnezeiesc este o bogătie nesfârsită de lumină si putere dumnezeiască ce ni se împărtăseste nouă de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, săvârsite în Biserică, unele de către episcop si altele de preot. Harul dumnezeiesc este unul singur, fiindcă Dumnezeu este unul singur si se dă tuturor în dar, căci Dumnezeu voieste ca toti oamenii să se mântmască si la cunostinta Adevărului să vină (1 Tim. II, 4).

Dacă unii se mântuiesc iar altii nu, acest fapt se datoreste libertătii vointei omului care poate primi sau refuza să conlucreze cu harul divin pentru mântuirea sa. «Iată, Eu stau la usă si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine» (Apoc. III, 20).

Duhul Sfânt este izvorul harului si al darurilor, care sunt roade ale lucrării Duhului Sfânt în noi. Amintim întâi cele sapte daruri ale Duhului Sfânt: darul sau duhul întelepciunii, duhul întelegerii, duhul sfatului, duhul puterii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu si duhul bunei credinte (Isaia XI, 2). Ca roade ale Duhului Sfânt, sfântul apostol Pavel numără : «Dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinta, blandetea, înfrânarea, curătia» (Gal. V, 22—23).

Duhul Sfânt este «Domnul de viată făcătorul, pentru că impreună cu Tatăl si cu Fiul creează si stăpâneste toate, pentru că a umplut de viată cele făcute la început si pentru că umple de viată si de tot mai multă viată pe cei mântuiti din stricăciune si din moarte de către Mântuitorul Hristos. Plenitudinea vietii dumnezeiesti este în Biserică si El ne-o împărtăseste prin Sfintele Taine.

Duhul Sfânt a grăit prin prooroci; i-a insuflat pe sfintii scriitori ai Sfintei Scripturi ca cele descoperite de Dumnezeu să le scrie fără greseală, după cum este prezent si în predania Bisericii, veghind la păstrarea sfintelor învătături, sau la formularea învătăturilor de credintă în sinoadele ecumenice.

RUGĂCIUNE

Impărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea esti si toate le plinesti ; Vistierul bunătătilor si Dătătorule de viată, vino si Te sălăsluieste întru ,noi si ,ne curăteste pe noi de toată întinăciunea si mântuieste, Bunule, sufletele noastre.

 Sursa


 


 

 


AVEM VOIE SA-I BLESTEMAM PE DUSMANII CREDINTEI? Sunt injuraturile sau pomenirile celui rau un pacat mic? Cum ajungem sa hulim fara sa ne dam seama?

BLESTEMUL CEL NESOCOTIT ŞI CHEMAREA CELUI RĂU

de Sfantul Ioan Iacob de la Neamt

Talcul unei vedenii a Sfantului Apostol Carp (26 mai):

“Loveşte-Mă acum pe mine, că iarăşi Eu sunt gata ca să pătimesc de multe ori pentru mântuirea oamenilor…”

“Şi au iubit blestemul, şi-i va veni lui,

Şi nu au voit blagoslovenia şi se va depărta de dânsul”.

Psalmul 108

Sfântul Macarie Egipteanul spune că oastea demonilor este alcătuită din două cete mari:

I. Una este ceata vrăjmaşilor cari luptă pe oameni cu patimile şi cu poftele cele rele şi

II. Alta este ceata “boierilor” cari aruncă pe oameni în tot felul de eresuri, în blestemuri, hule şi înşelăciuni.

Mulţi dintre creştini au obiceiul să blesteme pe alţi la mânie sau să se blesteme pe ei singuri. Socotind noi mai bine, vom vedea că cele mai multe blestemuri sunt hule. La fel şi înjurăturile sunt hule. Deşi nu sunt toate hule împotriva Duhului Sfânt, dar nu sunt scutite de osândă. Orice cuvânt greu, care se atinge de numele lui Dumnezeu, de lucrurile cele sfinte sau de mântuirea sufletului este socotită ca o hulă împotriva Duhului Sfânt. Iar hula este un păcat de moarte.
Poate unii nu hulesc pe Dumnezeu şi nici lucrurile sfinte, dar au obiceiul să cheme pe vrăjmaşul diavol, ca să-l ia pe cutare sau cutare (atunci când se mânie).
Ei nu socot aceasta un păcat, ci dimpotrivă, mulţi o folosesc în chip de glumă.
Dar oare vrăjitorii cei lepădaţi de Dumnezeu nu fac şi ei la fel? Căci doară şi ei cheamă îngerii întunericului ca să le împlinească voile lor şi nu cheamă niciodată pe Dumnezeu.
O, iubite frate creştine, oare îţi dai seama că chemând tu pe “cel rău” spre răzbunare (împotriva fratelui tău) prin aceasta nesocoteşti pe Dumnezeu şi faci mare bucurie vrăjmaşului celui nevăzut.
Se bucură vicleanul când îl pomeneşti la mânie, iar răzbunarea pe care o ceri de la el, o socoteşte ca o mare cinste. Flutură din coadă urâtul, când vede că tu la mânie nu-l treci cu vederea, ci îl chemi în ajutor.
Sfântul Pavel ne învaţă, zicând: “Pomeneşte pe Iisus Hristos!”, iar tu când te mânii pomeneşti pe vrăjmaşul (cerând să-ţi facă răzbunare).
În altă parte Sf. Apostol Pavel ne porunceşte zicând: “Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!” (Vezi Romani 12, 14), iar Domnul la Sfânta Evanghelie ne învaţă nu numai ca să nu blestemăm, ci chiar să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă pe noi.
Ca să înţelegeţi cât de urât este blestemul înaintea lui Dumnezeu, voi aduce de faţă povestirea înfricoşată, care se cuprinde în Scrisoarea Sfinţitului Mucenic Dionisie Areopagitul, trimisă către fericitul Dimofil.
Sfântul Dionisie Areopagitul a trăit în vremea Sfinţilor Apostoli, a fost răpit pe nori de la Atena, la Ghetsimani, pentru a fi de faţă la înmormântarea Maicii Domnului. S-a săvârşit ca mucenic la anul 96 în cetatea Parisului (care se chema Luteţia pe vremea aceea).

1În scrisoarea lui către Dimofil, spune că mergând el, odată, în insula Creta, a fost găzduit de Sf. Apostol Carp (unul din cei 70 de Apostoli).
Acesta i-a povestit cum a avut el o mare supărare, din cauza unui Elin (adică necredincios), care înşelase pe un creştin ca să-şi lepede Sfânta Credinţă şi să primească înşelăciune idolească.
Atunci dumnezeiescul Carp, fiind copleşit de multă întristare nu şi-a dat bine seama ce face. Căci el, în loc să se roage lui Dumnezeu pentru întoarcerea celui pierdut, precum şi pentru luminarea păgânului, s-a lăsat biruit de mânie şi de amărăciune împotriva acestor doi ticăloşi. Fiind seară, a adormit Sfântul cu duhul tulburat şi cu inima plină de mânie. La miezul nopţii s-a sculat la rugăciune ca de obicei. În vremea rugăciunii avea inima amărâtă de întristare, ceea ce nu se cuvenea unui slujitor şi ucenic al lui Hristos.
În starea aceasta de turburare zicea în mintea lui că nu merită să mai trăiască acei oameni fără Dumnezeu, care duc în rătăcire pe alţii. Cugetând el acestea, se ruga lui Dumnezeu ca să-i lovească cu trăznet pe amândoi ticăloşii.
Îndată ce a cugetat aceasta, i se părea că se cutremură locul unde se afla, iar cerul s-a deschis. Prin o deschizătură a cerului a văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos împreună cu negrăită mulţime de îngeri, cari erau în chip de oameni.
Văzând aceasta, Fericitul Carp, se mira foarte mult şi uitându-se apoi în jos, a văzut temelia casei desfăcută în două şi s-a arătat acolo o prăpastie adâncă şi prea întunecoasă. Iar la marginea prăpastiei a văzut pe cei doi oameni pe care îi blestemase, fiind cuprinşi de frică şi cutremur mare. De frica lor cea mare le tremurau picioarele şi neputând a se stăpâni, erau gata să cadă în prăpastie. Din fundul gropii vedea Fericitul Carp cum se ridicau şerpii, cari se agăţau de picioarele lor. Acum îi vedea că fluieră, acum îi vedea cum îi muşcă de picioare, trăgându-i în groapă. Deci se vedeau sărmanii că sunt gata să cadă de silă în prăpastie.
În vremea aceasta Fericitul Carp nu mai vroia ca să privească în sus, către Domnul, ci se necăjea cu mintea pentru ce nu cad mai repede în prăpastie ticăloşii aceia. Căuta chiar de multe ori ca să-i împingă singur în groapă. Dar neputând să-i arunce, se întrista şi blestema.
La urmă s-a uitat în sus şi a văzut ca şi mai înainte cerurile deschise, iar pe Domnul L-a văzut cum I s-a făcut milă de cei doi osândiţi, cari se primejduiau şi sculându-se Domnul de pe tronul Său, s-a apropiat de ei şi le întindea mâna ca să-i scape. Împreună cu Domnul se sârguiau şi Sfintii Îngeri ca să scape din primejdie pe cei doi oameni.

Cum şedea Domnul cu mâna întinsă spre oameni, a rostit către Fericitul Carp aceste cuvinte:

“Loveşte-Mă acum pe mine, că iarăşi Eu sunt gata ca să pătimesc de multe ori pentrumântuirea oamenilor. Şi plăcut îmi este ca să pătimesc iarăşi şi să mor pentru aceştia, ca să nu se osândească, chiar dacă alţi oameni nu sunt vinovaţi (ca să mă răstignesc pentru ei). Însă gândeşte-te bine dacă îţi convine oare şi ţie ca să schimbi prietenia cea cu Dumnezeu şi cu Îngerii cei buni şi să primeşti în schimb pe cea de-a pururea prietenie cu şerpii şi cu demonii!”(Vezi Sinaxarul cel mare, la 3 Octombrie, Viaţa Sf. Sfinţit Dionisie Areopagitul).

Atunci a cunoscut Sf. Carp că nu este plăcută lui Dumnezeu mânia cea fără socoteală.
Vedenia aceasta a Sf. Carp este şi pentru noi ca o lecţie, în vreme când ne luptă gândul ca să blestemăm.
Sf. Apostol Carp a blestemat pe cei doi necredincioşi, din râvna lui cea mare pentru Sfânta Credinţă, dar cu toate acestea vedem că Domnul s-a scârbit şi l-a mustrat.
Iar tu, creştine, când rosteşti blesteme asupra fratelui celui de o credinţă cu tine, pentru lucruri trecătoare (iar nu râvnă pentru credinţă), oare ce fel de răspuns vei da înaintea lui Dumnezeu?

“Binecuvântaţi şi nu blestemaţi!”strigă mereu Sf. Apostol Pavel, iar tu pentru toată nimica arunci blesteme asupra fratelui tău? Nu te gândeşti că pe acela pe care tu îl dai răului sau morţii, pe acela l-a răscumpărat Domnul cu Patima Sa, scoţându-l din ghearele morţii şi din robia celui rău?

În toată viaţa Lui de pe pământ, Domnul niciodată n-a blestemat pe cineva, deşi toată viaţa a fost prigonit şi defăimat de către necredincioşii jidovi. A blestemat numai pe smochinul cel neroditor, care închipuia nerodirea neamului evreiesc. Prin aceasta a vrut să arate sfârşitul Legi celei vechi, care n-a putut aduce pe om la mântuire.
Apoi să ne gândim câte necazuri şi câte piedici au întâmpinat Sfinţii Apostoli din partea păgânilor, dar ei niciodată n-au blestemat.

1Când Sf. Arhanghel Mihail avea pricire cu diavolul pentru trupul Sf. Prooroc Moise, n-a îndrăznit ca să rostească blestem împotriva celui rău, care se împotrivea poruncii lui Dumnezeu, ci a zis numai atâta: “Domnul să te certe pe tine, diavole!”.
Trebuie însă să ştim că blestemul şi anatema pot să fie folosite numai în cazurile cele mai grele, când se primejduieşte Sfânta şi Dreapta Credinţă. Dar şi atunci ele sunt ca nişte arme pentru păstorii Bisericii, iar nu pentru cei de rând.
Blestemul şi anatema nu se cuvine nicidecum a le rosti în chip de mare răzbunare pentru lucruri trecătoare sau pentru ambiţiile noastre (cum am văzut că fac unii clerici nepricepuţi, ba chiar şi unii dintre monahi).
De aceea să fie ştiut, că atunci când se rostesc fără socoteală, ele se întorc în capul celui care le-a rostit, ca o pasăre de pradă, care neaflând vânat, se întoarce la cuibul său.

Înţeleptul Solomon zice la Pildele sale:

“Precum gadina (pasăre mare de pradă) zboară fără oprire, tot aşa şi blestemul cel nesocotit nu cade pe capul nimănui”.

Prin această pildă Înţeleptul Solomon ne face să înţelegem că blestemul cel nedrept (adică fără socoteală) nu se atinge de nimeni, ci zboară ca o pasăre după vânat. Iar dacă nu are vânat, pasărea se întoarce iar la cuibul său. Tot aşa şi blestemul dacă este nesocotit nu se lipeşte de nimeni, ci se întoarce pe capul celui ce l-a rostit.
Un oarecare creştin sărac de bunătăţile cele trecătoare, dar bogat în fapte bune, mergând odată pe drum, din nebăgare de seamă, s-a lovit cu piciorul de o piatră. Fiind desculţ, lovitura i-a făcut multă durere, iar el – ca un om necăjit – slăbănogindu-se, a zis către piatră:

“De bună seamă că diavolul te-a pus aici în mijlocul drumului; iar nicidecum omul!”.

Îndată ce a rostit această hulă, a fost pedepsit de Milostivul Dumnezeu, în chip minunat, după cum se obişnuieşte să pedepsească totdeauna pe cei îmbunătăţiţi, în viaţa aceasta, ca să nu se păgubească sufletelor.Deci i s-a părut omului în clipa aceea că i-a turnat cineva un cazan cu apă clocotită în cap şi din aceasta a simţit atâta durere, încât a rămas orb şi fără simţire. Atunci l-au ridicat nişte trecători şi l-au dus acasă. Acolo a zăcut pe pat multă vreme, fiind paralizat de la mijloc în jos, iar cealaltă parte a trupului era acoperită de răni putrede. Nimeni nu se putea apropia de el, decât numai cei cari îngrijeau de el.
A zăcut aşa multă vreme, chinuindu-se fără să rostescă vreodată un cuvânt greu sau nepotrivit, ci mulţumea lui Dumnezeu totdeauna zicând: “Pe cei cari îi iubeşte Dumnezeu, pe aceia îi şi ceartă” şi altele asemenea, cu multă răbdare şi îngăduială. Pentru răbdarea şi pentru credinţa lui cea mare a fost vindecat prin minune de Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu.
În cartea Sfântului Grigorie Dialogul se spune despre un boier mare din Roma, care avea un singur copil.
Din multa dragoste ce o avea către el, nu se îndura ca să-l certe pentru obrăzniciile lui, ci îl răbda aşa, cu neorânduială.
Pe lângă alte năravuri rele, copilul s-a deprins ca să blesteme, fără să primească vreo pedeapsă de la nepriceputul lui părinte.
Într-o zi pe când îl ţinea în braţele sale, i-a venit copilului o frică mare şi a strigat: “Ascunde-mă tată că iată nişte negri vreau să mă apuce!” Aceasta-i zicea copilul pentru demonii pe care îi vede lângă el. Şi în spaima lui cea mare a început iar să blesteme, după cum era obişnuit. Atunci, numaidecât, odată cu blestemul, a slobozit Dumnezeu ca să fie răpit sufletul lui de către demoni.
De asemenea, mai scrie despre un alt copil, care avea năravul să blesteme, ticălosul. Într-o zi când se juca cu alţi copii, a blestemat numele lui Dumnezeu şi în clipa aceea l-au răpit demonii cu trupul în iad şi nu s-a mai arătat şi nici nu s-a mai auzit de el.
Deci, dacă Dumnezeu pedepseşte atât de aspru pe nişte prunci (cari pentru prostia lor nu au atâta vină), oare cu cât mai mult se vor osândi cei cari sunt în vârstă şi mai ales cei cari poartă chipul călugăresc?

(Sursa: Sfatul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon catre Sion)

cuvantulortodox

ICOANA MAICII DOMNULUI “PANTANASSA”, VINDECATOARE DE CANCER (15 octombrie). MINUNI, RUGACIUNI, PARACLIS SI ACATIST (si audio)

Icoana Pantanassa (Mărturie athonită în România)

Această icoană făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu este o icoană pe lemn, portabilă, zugrăvită în secolul al XVII-lea şi a fost adusă de către obştea lui Gheronda Iosif Vatopedinul de la Nea Skiti, obşte care s-a închinoviat la Vatopedi, mănăstire care a devenit astfel din nou de obşte în 1990. Icoana se află pe proschinitarul din stânga al bisericii mari. Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:

7ut-cr6-o01-t

Într-o zi un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheronda Iosif a văzut deodată că faţa Maicii Domnului străluceşte. În acelaşi moment o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce şi-a revenit a mărturisit cu lacrimi părinţilor că era necredincios, dispreţuind poruncile lui Dumnezeu şi se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenţia miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-şi schimbe viaţa şi să devină un bun credincios.

Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Cunoaştem foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea Acatistului sau a Paraclisului Maicii Domului Pantanassa.

De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia după ce au fost aduse—la cererea Patriarhului Moscovei—trei copii ale icoanei Pantanassa: una la biserica Tuturor Sfinţilor din Crasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam. Iată însă că Maica Domnului are de acum două icoane Pantanassa vindecătoare de cancer şi în România: la biserica Rusă din Bucureşti şi la Sf. Mănăstire Oaşa din judeţul Alba [între timp și în alte locuri – n.n.]. Îi îndemnăm aşadar pe credincioşi să alerge cu credinţă la ajutorul acestor icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului şi aghiazmă şi citind în faţa icoanei Acatistul sau Paraclisul Maicii Domnului (…).

Minuni

icoana-pantanassa-lutonPrezentăm câteva minuni săvârşite de icoana Maicii Domnului Pantanassa culese din bogata arhivă a Mănăstirii Vatopedi.

• Pe data de 30.9.1990 ieromonahul Evdochim, duhovnicul Schitului vatopedin Sf. Dumitru, după ce s-a închinat la icoane împreună cu ceilalţi monahi, în timpul stihoavnei de la Vecernie, s-a aşezat în locul său, în strana aflată în faţa icoanei Pantanassa.Deodată a văzut limpede cum din icoană ies nenumărate raze de lumină. L-a întrebat apoi pe ieromonahul care şedea alături dacă vede şi el lumina şi razele care ies din icoana Maicii Domnului. Acesta îi răspunde că nu vede şi îndată strălucirea razelor a încetat. ”Razele acelea şi lumina care ieşeau din icoana Maicii Domnului Pantanassa mi-au bucurat inima, căci după 60 de ani în Sf. Munte m-a învrednicit Născătoarea de Dumnezeu să văd o asemenea minune” a mărturisit Părintele Evdochim.

• Prezvitera Andrula Papahristodulu din Nicosia, Cipru, ne relatează următoarea întâmplare petrecută către sfârşitul anului 1990. Într-o noapte, pe când dormea, a scos un geamăt puternic, s-a întins şi, cu ochii deschişi, a intrat în comă. Membrii familiei au crezut că a murit. După primul ajutor, a început să dea semne de viaţă. La spital i s-au făcut multe analize, câteva zile în şir şi s-a descoperit astfel că avea tumoră pe creier, trebuind operată de urgenţă. După ce s-a spovedit şi i s-a făcut Sf. Maslu, s-a dus la operaţie cu încredere în Maica Domnului Pantanassa a cărei icoană o avea—chiar şi la spital—mereu cu dânsa. În timpul operaţiei nu s-a reuşit însă extirparea completă a tumorii, rămânând câteva rămăşiţe. Din cauza aceasta avea mari greutăţi (ameţea, nu putea să umble şi să vorbească bine, o deranjau foarte mult zgomotele). A ieşit însă din spital deoarece se apropia sărbătoarea Crăciunului. Într-o zi, pe când se afla întinsă pe pat iar deasupra capului avea icoana Pantanassa, a simţit o bună mireasmă inexplicabilă care a durat în jur de 10 minute, devenind din ce în ce mai puternică. La început membrii familiei nu au simţit nimic. Apoi însă şi-au dat seama şi ei de mireasmă şi au înţeles emoţionaţi că era vorba de cercetarea Maicii Domnului. După câteva zile mireasma s-a repetat, lucru care a convins-o pe bolnavă că Maica Domnului o va vindeca. Mergând din nou la spital pentru examinare, medicul a venit la dânsa cu rezultatul tomografiei şi a întrebat-o mirat: „Aţi urmat vreo terapie în afara spitalului?” „Nu” i-a răspuns bolnava. „Bine, dar pe tomografie nu se vede nimic!” Atunci bolnava i-a mărturisit că se aştepta să nu mai găsească nici o urmă de tumoră şi le-a povestit ce se întâmplase. Medicul i-a răspuns: „Şi eu cred în minunile Maicii Domnului, pentru că mi-a vindecat şi mie fetiţa de 4 ani care suferea de leucemie, iar cum este sănătoasă”. Astăzi prezvitera este complet restabilită şi îi mulţumeşte Maicii Domnului pentru minune.

• La Centrul Oncologic Infantil din Moscova era internat un băieţel de 8 ani pe nume Mihail Iacunin din oraşul Toliati, suferind de cancer la ochi. La capul patului său, în stânga, se afla o iconiţă de hârtie a Maicii Domnului, copie a icoanei Pantanassa. Pe data de 11.11.1991, mama băiatului, care stătea alături şi se ruga Maicii Domnului pentru vindecarea băiatului împreună cu o prietenă pe nume Claudia Ohartina, a văzut cum din icoană ies raze de lumină. Peste câteva zile însă, în timpul nopţii, mama băiatului a constatat cu durere că inima lui Mihail încetase să mai bată. A alergat după infirmieră.Întorcându-se împreună, în timp ce pe culoar şi în salon era întuneric, au văzut cum din icoană două raze de lumină se îndreaptă către trupul copilului mort. Îndată inima băiatului a început din nou să bată. Acest caz a determinat Patriarhia Moscovei să invite o delegaţie vatopedină, în frunte cu Arhimandritul Efrem, pentru a aduce la Moscova două copii ale icoanei Pantanassa (la dimensiunile celor aduse în România). Recent o nouă copie a fost dusă la Mănăstirea Valaam, cu două luni înainte de pelerinajul icoanelor Pantanassa în România.

• Pavel Ipaspistis din Drama, Grecia, scrie: „Am vizitat mănăstirea Vatopedi în vara anului 1994. Ghidul mănăstirii ne-a vorbit despre icoana Pantanassa care vindecă bolile de cancer. Deoarece mama mea avea o astfel de problemă a pielii feţei, m-am rugat în faţa icoanei Maicii Domnului, în genunchi, ca să o vindece, promiţându-i că voi lăsa la icoană cruciuliţa mea de aur. Plecând de la mănăstire am luat cu mine ulei de la candelă pe care l-am dat mamei. După ce s-a uns cu acel ulei, cancerul de piele a cedatMergând din nou la spitalul din Drama pentru obişnuita cauterizare, i s-a spus că nu mai este nevoie, pentru că tumora nu mai există. De atunci mama s-a vindecat complet.”

• N. Papaevripidis, refugiat din Morfu, Cipru, scrie: „Mama mea se afla la spitalul „Macarios” din Nicosia, suferind de cancer în regiunea rinofaringiană, cu multiple hemoragii din nas şi din gât. Cancerul a fost certificat şi prin biopsii şi analize. Peste două zile trebuia operată. Seara eram acasă şi mă uitam la televizor. Era o emisiune a canalului „Logos” şi vorbeaEgumenul Sf. Mănăstiri Vatopedi, Arhimandritul Efrem. La un moment dat a menţionat minunile icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Imediat mi-am făcut cruce, m-am rugat Maicii Domnului şi i-am făcut o făgăduinţă. Toate acestea se petreceau în februarie 1995. A doua zi o echipă de medici a spitalului „Macarios” au venit la patul mamei pentru control.Şeful comisiei de examinare, stupefiat, a strigat către ceilalţi: „Credeţi în minuni? Nu mai are nimic!” Într-adevăr, se vindecase complet, nemaifiind nevoie de operaţie. Mama se numeşte Evdochia Papaevripidis, are 80 de ani şi locuieşte la Limassol, Cipru”.

• Panaghiotis Iconomu din Larisa, Grecia, ne scrie în ziua de 22.12.1995: „Vă scriu despre o minune care mi s-a întâmplat mie, nevrednicului, prin intermediul icoanei Maicii Domnului Pantanassa. Sufeream de o boală la ambele urechi, din care ieşea un lichid cu miros dezgustător. De asemenea, aveam o mâncărime insuportabilă. Când, cu harul Maicii Domnului, am venit la Mănăstirea Vatopedi în februarie 1995, am auzit de la stareţul mănăstirii o minune a icoanei Pantanassa. În aceeaşi clipă nădejdea mântuirii mele s-a îndreptat către uleiul făcător de minuni de la candela icoanei Pantanassa şi i-am făgăduit Maicii Domnului că dacă mă fac bine voi lăsa la icoană crucea mea de aur de la botez.După un interval de trei luni de zile, mirosul urât din urechi a dispărut, diminuându-se şi mâncărimea. Astăzi când vă scriu sunt complet vindecat şi îi dau slavă lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale”.

• În ziua de 18.3.1996 o femeie i-a povestit protopopului Artemie Vladimirof, proestamenul bisericii Tuturor Sfinţilor din Crasanoe Selo, Moscova—unde a fost adusă una din copiile icoanei Pantanassa—un caz petrecut în familia ei după rugăciuni stăruitoare în faţa icoanei. Fiul său se droga de mulţi ani cu narcotice foarte puternice. Toate încercările de a-l face să renunţe la ele au rămas zadarnice.Într-o zi, când femeia s-a întors acasă după ce se rugase la biserică în faţa icoanei Pantanassa, fiul său i-a cerut să-i dea din aghiazma care tocmai se sfinţise la icoana Maicii Domnului, spunându-i totodată că s-a hotărât să întrerupă definitiv narcoticele şi că vrea să urmeze o profesie prin care să ajute pe cei dependenţi de droguri. De atunci au trecut trei luni. La examenul medical doctorii au constatat absenţa desăvârşită a urmelor a droguri şi regenerarea completă a organismului tânăruluiAcum acesta urmează cursuri de calificare la Centrul Oncologic din Moscova. Astfel Maica Domnului l-a salvat pe acest tânăr de la moarte.

• Liudmila avea o tumoră malignă cât o măslină în regiunea feţei care a dispărut complet după ce s-a uns pe faţă cu ulei în timpul săvârşirii Paraclisului icoanei Pantanassa la biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova (martie 1996).

• Nadejda din Moscova a suferit un traumatism al coloanei vertebrale (compresiune articulară cu deplasare). Era chinuită continuu de dureri şi nu putea face nici douăzeci de paşi. De asemenea, suferise un traumatism al mandibulei şi avea o eczemă pe faţă.După ce s-a rugat în faţa icoanei Pantanassa s-a vindecat complet (iunie 1996).

• O credincioasă citea zilnic Paraclisul icoanei Pantanassa în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova pentru rudele sale atee. La puţină vreme aceştia au început să frecventeze biserica (august 1996).

• Niki Anniva din Pafo, Cipru, ne scrie în 5.9.1996: „Acum două zile am sunat la Mănăstirea Vatopedi ca să-mi faceţi un Paraclis la icoana Maicii Domnului Pantanassa (slăvit să-i fie numele!) pentru că aveam un chist ovarian mare iar medicul mi-a spus că e nevoie de operaţie. M-am speriat tare, deoarece mama mea a murit anul trecut de cancer uterin. Astăzi însă, mergând la medic, mi-a spus că nu am nimic şi că nu mai este nevoie de intervenţie chirurgicală, deoarece chistul a dispărut. Bucuria mea nu se poate descrie! Slăvit să fie Domnul!”

• Moscova, decembrie 1996. Liuboi avea cancer uterin şi medicii i-au propus intervenţie chirurgicală. A venit îndată la biserică pentru a participa la Acatistul icoanei Pantanassa. Înainte de operaţie, la examenul medical, s-a descoperit că dispăruse complet tumora uterină.

• Moscova, ianuarie 1997. Iuri, în vârstă de 48 de ani, avea o slăbire totală a sistemului nervos. Rudele au început să citească pentru el Paraclisul Maicii Domnului la icoana Pantanassa. S-a vindecat complet.

• Moscova, aprilie 1997. Alexandru, de 20 de ani, avea tumoră pe creier. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa. Tumora a dispărut.

• Moscova, mai 1997. Victor avea o tumoră în ţesutul medular din coloana vertebrală. Mama lui a citit acatistul Pantanassei. La reexaminare nu s-a mai găsit nici o urmă a tumorii.

• Iunie 1997. Sofia, de 50 de ani, suferea de o formă rară de cancer şi medicii au propus-o pentru operaţie. La Centrul Oncologic din Moscova s-a certificat diagnosticul şi s-a propus urgent intervenţia chirurgicală. Femeia s-a dus la biserică rugându-se în faţa icoanei Pantanassa, iar acasă a continuat să citească Acatistul icoanei. După o lună de zile, la reexaminare, tumora nu a mai fost găsită.

• Moscova, iulie 1997. Maria avea cancer uterin. A citit Paraclisul Pantanassei şi în două săptămâni cancerul a dispărut.

• August 1997. Alexandru din oraşul Ulianovsk suferea încă din ianuarie 1997 de cancer la rinichi, vezica urinară şi prostată. A început să se roage la icoana Pantanassa. Peste puţin timp la control s-a constatat că boala dispăruse complet.

• Moscova, septembrie 1997. Olga avea cancer uterin de gradul 4. A citit la biserică Paraclisul Pantanassei iar acasă Acatistul icoanei, timp de 40 de zile. La control s-a observat dispariţia tumorii.

• Ianuarie 1998. Bisericii cu hramul Sf. Ioan de Kronstadt din Udmurtia (lângă munţii Ural) i-a fost dăruită o copie după icoana Pantanassa şi ulei sfinţit la Paraclisul săvârşit în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova. Astfel au avut loc multe vindecări de boli incurabile iar astăzi se citeşte săptămânal Acatistul icoanei în biserică.

• Ianuarie 1998. Un tânăr se ruga în biserica Tuturor sfinţilor din Moscova pentru mama sa care suferea de cancer şi care citea şi ea, acasă, Acatistul icoanei. La puţin timp după aceea cancerul a dispărut.

• Moscova, ianuarie 1998. Maria avea cancer la unul dintre sâni, care se umfla încontinuu. A cerut să i se facă Paraclisul icoanei Pantanassa la biserică. După trei zile s-a simţit mai bine iar după o săptămână era complet vindecată.

• Moscova, februarie 1998. O femeie trebuia să facă operaţie pentru extirparea ganglionilor, însă nu dorea. A început să citească Acatistul icoanei Pantanassa. Peste trei zile s-a prezentat la medic care i-a spus că nu mai are nimic şi că este complet sănătoasă.

• Moscova, martie 1998. Talina avea cancer intestinal. A făcut operaţie. La un control ulterior s-a constatat că tumora avea metastaze la ficat şi splină. Rugându-se în faţa icoanei Pantanassa s-a vindecat complet.

• Moscova, primăvara anului 1998.Roman avea hepatită tip C care îi provoca dureri de stomac şi somnolenţă. Mama lui se ruga în faţa icoanei Pantanassa şi îl ungea cu ulei din candela de la icoană. În scurt timp tânărul s-a vindecat.

• Iunie 1998. O pruncă pe nume Ana era internată la Centrul Oncologic Infantil din Moscova cu diagnosticul de cancer abdominal de gradul 3. Acasă părinţii citeau Acatistul icoanei Pantanassa. Într-o lună de zile tumora a dispărut.

• O tânără pe nume Ana a fost diagnosticată cu peritonită. A citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa şi s-a vindecat complet (Moscova, 7.6.1998).

 Un copil suferea de 4 ani de lepră. Mama lui a citit Acatistul Maicii Domnului Pantanassa, a participat la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinţilor şi a luat ulei de la candela icoanei, cu care l-a uns pe copil. S-a vindecat complet(Moscova, 13.8.1998).

• Alexandru din Moscova avea cancer la vezica urinară. După ce a citit Acatistul Pantanassei şi s-a uns cu ulei de la icoană, s-a vindecat (ianuarie 1999).

• Natalia Marinova din Bulgaria scria pe data de 24.2.1999 la Mănăstirea Vatopedi: „Am aflat de icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului care se cheamă Pantanassa şi m-am bucurat mult. Ştiu că vă rugaţi pentru oamenii care suferă de cancer. De aceea am prins curaj şi m-am hotărât să vă deranjez rugându-vă să mijlociţi pentru o femeie în vârstă care are cancer. Nepotul dânsei merge la biserica Sf. Nicolae din cartierul nostru. Acum câteva zile am văzut la biserica din centrul oraşului Varna Acatistul Maicii Domnului Pantanassa (tradus în bulgăreşte) împreună cu icoana pe care o aveţi la mănăstire. I-am dus femeii bolnave Acatistul—se numeşte Veselina—şi a început să-l citească. Astăzi nepotul ei mi-a spus că pe măsură ce citeşte Acatistul se simte din ce în ce mai bine. De aceea m-am decis să vă scriu, ca să vă cer să vă rugaţi pentru dânsa…”.

• Un bărbat din Moscova, pe nume George, avea soţia bolnavă de cancer la sân. A citit Acatistul icoanei Pantanassa şi a luat ulei din candelă pentru soţie. În scurt timp aceasta s-a vindecat complet(martie 1999).

• Angelica suferea de cancer. Medicii erau neputincioşi, nu se mai putea face nimic. A început să se roage în faţa icoanei Pantanassa şi s-a uns cu ulei din candelă în zona bolnavă, vindecându-se complet (Moscova, aprilie 1999).

• Micuţul Chiril Soprokov în vârstă de 3 ani şi jumătate, din oraşul Oral a fost diagnosticat de către medici cu leucemie. Părinţii lui au început să se roage fierbinte în faţa icoanei Pantanassa. După 8 luni s-a vindecat (4.6.1999).

• O femeie suferea de o boală gravă la pancreas. Medicii nu puteau face nimic.Fiica ei, Tania, a început să se roage la icoana Pantanassa şi peste câteva zile şi-a mai revenit. La reexaminare medicii nu au mai găsit nimic (Moscova, iulie 1999).

• Preotul ortodox Efrem din Worchester, Massachusetts (USA) în epistola sa din 7.7.1999 scrie despre o întâmplare legată de o copie a icoanei Pantanassa pe care a cumpărat-o de la Vatopedi pentru enoriaşii din parohia sa. Într-o duminică a vizitat o femeie care nu se putea deplasa din cauza unui accident vascular cerebral. Nu suferea însă de cancer. Femeia locuia cu cele două fiice ale sale. La sosirea preotului, una dintre fete l-a întâmpinat bucuroasă. Cealaltă însă, Elisabeth, nici nu i-a vorbit, ci stătea lângă patul mamei cu ochii ţintuiţi în podea, legănându-se pe marginea patului. Preotul a crezut că fata se comportă astfel deoarece era supărată pe el. După ce a rostit rugăciunea de împărtăşire a bolnavei, a aşezat lângă dânsa, în pat, icoana Pantanassa. În acel moment, Elisabeth, ca şi cum s-ar fi trezit din reverie, l-a privit în ochi, i-a luat icoana din mâini şi a apropiat-o de bolnavă ca să o sărute şi au rostit împreună rugăciunile de împărtăşire. Apoi n-a mai scos nici un cuvânt şi, după Sfânta Împărtăşanie, a început iarăşi să privească podeaua şi să se legene pe pat. Întorcându-se acasă, preotul a sunat-o pe sora lui Elisabeth ca s-o întrebe despre comportamentul ciudat al acesteia.Tânăra i-a răspuns că, imediat după plecarea lui, Elisabeth a căzut dintr-o dată la pământ, fără simţire. Au dus-o repede cu ambulanţa la spital şi astfel au aflat explicaţia comportării sale: Elisabeth avea o tumoră mare pe creier, ca recidivă a unui cancer al sânului care stagnase de mulţi ani. Fata nu avea nimic cu preotul, însă nu putea vorbi şi nu se putea mişca din pricina crizei pe care o avea, cu excepţia momentelor în care s-a rugat împreună cu mama ei şi s-au închinat la icoană! După efectuarea tomografiei medicii i-au acordat fetei doar câteva săptămâni de viaţă. La următoarea reexaminare s-a constatat însă că tumora a dispărut cu desăvârşire, medicii neputându-şi explica decât printr-o minune vindecarea fetei.

• Eugenia Constantinova avea nevralgie de ****** cu dureri insuportabile. A citit timp de 40 de zile Acatistul maicii Domnului Pantanassa, a mers la Sf. Liturghie în biserica Tuturor Sfinţilor din Moscova şi s-a uns cu ulei din candela icoanei, vindecându-se. Aceasta s-a petrecut în septembrie 1999.

• Lidia Biţcova Dimitrievna, din Moscova, avea o jenă în regiunea stomacului.După biopsie a fost diagnosticată cu tumoră malignă, medicii propunându-i intervenţie chirurgicală. În final, operaţia a fost stabilită peste trei luni. În timpul acesta femeia a citit zilnic Acatistul şi s-a uns cu ulei din candela icoanei Pantanassa. La următorul examen medical cancerul dispăruse(7.9.1999).

• Nina, din Moscova, suferea de o degradare profundă a organelor vitale (rinichi, pancreas, ficat). S-a chinuit vreme de 6 ani, fără a afla vreun remediu. Cineva i-a spus despre icoana făcătoare de minuni Pantanassa. A mers la Liturghie şi apoi a cerut ulei din candela icoanei. La scurt timp s-a vindecat complet (9.1.2000).

• Natalia Galiţ Gherknevna, din Orsk, regiunea Orenburg, avea cancer la piept. După citirea timp de 40 de zile a Acatistului Pantanassei s-a vindecat (29.1.2000).

• Liudmila avea cancer la colon de gradul 4 şi tumori canceroase la uter şi ficat. După operaţie medicii i-au acordat doar două săptămâni de viaţă. Muribunda a început să se roage fierbinte şi să cânte Acatistul Maicii domnului în faţa icoanei Pantanassa. Acum, după trei ani de zile, Liudmila trăieşte şi îi dă slavă Atotîmpărătesei pentru minune (Moscova, februarie 2000).

• Valentina, din oraşul Orel avea tumoră malignă. Medicii nu o puteau ajuta. A început să citească Acatistul Atotîmpărătesei. În scurt timp tumora a dispărut (20.3.2000).

• Lidia, din Munţii Altai, avea cancer la stomac. I s-a extirpat o porţiune bolnavă însă cancerul s-a extins. A început să citească Acatistul şi să bea zilnic puţină aghiazmă sfinţită în timpul Paraclisului săvârşit la biserica Tuturor Sfinţilor. Metastaza a încetat. Acum este vie şi sănătoasă (mai 2000).

• Olga Axenova are o soră la Nijni Novgorod care suferea de cancer gastric. Medicii au propus-o pentru operaţie. A început să se roage citind Acatistul Atotîmpărătesei şi la scurtă vreme s-a vindecat (27.9.2000)

• Arhidiaconul Serghie Reinhardt din oraşul belgian Silly prezenta cancer în metastază care atacase câteva organe interne. A trimis o scrisoare la biserica Tuturor sfinţilor din Moscova unde se află copia icoanei Pantanassa, cerând să i se facă rugăciuni. După puţin timp starea sănătăţii s-a ameliorat, iar în câteva luni s-a vindecat complet(14.1.2001).

Mărturie din România despre o minune recentă a Maicii Domnului „Pantanassa”

Noi ,robii lui Dumnezeu, Mircea-Nicolae şi Daniela-Monica, mărturisim spre cinstirea Maicii Domnului Pantanassa faptul că cele relatate mai jos sunt întocmai cu realitatea.

„Consider că avem de-a face cu un cancer de gradul II, însă cu noroc poate fi doar de gradul I”- dr. prof. chirurg oncolog, afirmaţie făcută cu ocazia vizitei medicale dinaintea operaţiei în cadrul unei clinici din Bucureşti, septembrie 2013.

Monica: Dorim să vă împărtăşim cu bucurie minunea pe care Maica Domnului Pantanassa a făcut-o asupra casei noastre, prin ştergerea definitivă a unui diagnostic de cancer la sân. În acest sens, vom începe relatarea noastră cu vizita pe care soţul, Mircea, a făcut-o în toamna lui 2011 în Sfântul Munte Athos, cu prilejul căreia a descoperit taina icoanei Pantanassa de la Sfânta Mănăstire Vatoped.

O copie minunată a acestei icoane a fost adusă în casa noastră şi de atunci nu a existat zi în care să nu-i ţinem candela aprinsă şi săptămână în care să nu-i înălţăm acatist de cinstire.În acest pelerinaj soţul l-a cunoscut într-un mod deosebit pe stareţul Mănăstirii Vatoped, Gheronda Efrem, cel care printre multe descoperiri îi spunea că i-ar face plăcere să-i cunoască soţia, pe mine. Ştiind că femeile nu au acces în Sf. Munte, soţului i s-a spus că părintele stareţ obişnuieşte să iasă la o anumită perioadă în afara Sfântului Munte pentru binecuvântarea credincioşilor şi credincioaselor care nu pot ajunge la Mănăstirea Vatoped. Peste doi ani am ajuns să înţelegem de ce a dorit să mă cunoască.

Ei bine, întorcându-ne la întâmplarea noastră, pot spune că sunt originară din Bucureşti, economist de profesie, mamă a doi copii cu vârste de cinci şi respectiv trei ani. Ambii copii au fost alăptaţi la sân perioade îndelungate, respectiv 15 luni primul copil si 20 de luni cel de-al doilea. După perioada de alăptare a primului copil am observat dezvoltarea unui nodul mamar care însă nu deranja la palpat. Nu am dat atenţie prea mare şi prin urmare am evitat să urmez un consult la un medic de specialitate până când, după aproximativ patru ani, acest nodul a început să devină dureros, iar sânul în zona nodulului începuse să se deformeze.

La începutul lunii august 2013, sânul drept, cel afectat, a început să prezinte o roşeaţă în partea inferioară, însoţită de un uşor disconfort. De comun acord cu soţul, am hotărât că este momentul să mergem la un specialist. În acest sens m-am prezentat la medicul de familie care, îngrijorat de ceea ce a observat la sân, mi-a recomandat de urgenţă o ecografie mamară la unul din specialiştii cunoscuţi din Bucureşti.

Zis şi făcut; am făcut programarea la medicul indicat, medic care la momentul ecografiei (20.08.2013) şi-a exprimat neliniştea cu privire la imaginile vizionate, sugerându-mi să consult urgent un chirurg oncolog, deoarece nodului, în opinia doamnei doctor, nu arăta deloc bine.

Extras din buletinul de consult ecografic: „Ţesut mamar minimal reprezentat în cadranele existente, prezintă în CIE, corespunzător modificării tegumentare, în lungul liniei orei 8, la 6 cm de marginea areolei mamare, formaţiune neomogenă, hipoecogenă, intens vascularizată, cu semnal vascular prezent si perilezional, dimensiuni: 13/9/11.5 mm. În examinarea elasto-grafică, harta alb-negru, formaţiunea prezintă duritate crescută şi dimensiuni mai mari decât la examinarea 2D, aspect ce se regăseşte şi la examinarea în harta color.“

Într-adevăr, sânul începuse să se deformeze şi mai tare, apăruse o uşoară retractare, iar roşeaţa din jurul ei devenise mai închisă la culoare. Ne-am interesat în stânga şi-n dreapta care ar fi opţiunea cea mai bună pentru un astfel de specialist şi am ajuns la numele unui medic oncolog de renume în capitală şi în afara ei. Programarea la consult a fost făcută pentru data de 26.08.2013.

Putem spune că în toată această perioadă nu ne îngrijoram prea mult, fiind foarte siguri că nu ni se poate întâmpla nimic rău, mai ales că purtam în permanenţă cu noi icoana Pantanassa, vindecătoarea de cancer, spre care aveam mare evlavie. Coincidenţa a făcut ca, exact în perioada consultului la oncolog, soţul să plece în Sfântul Munte pentru a participa la praznicul Adormirii Maicii Domnului, care pe stil vechi se sărbătoreşte la 28 august.

Întâlnirea mea cu medicul oncolog a fost una marcantă.Fiind foarte multe femei la consult, a trebuit să aştept 30 de minute peste ora stabilită pentru consultaţie, înainte să intru în cabinet tocmai ieşise o doamnă care avea sânul extirpat recent şi care purta cu ea o sacoşă pentru drenarea lichidului. Această imagine m-a emoţionat, în urma vizualizării ecografiei mamare şi a consultului fizic concluzia medicului a fost una reţinută, însă cu o doză evidentă de pesimism. Nu puteam lăsa neobservată atitudinea rezervată a medicului specialist, hotărându-mă să-i cer deschis părerea, având în vedere că operase de cancer peste 8000 de femei. Ei bine, răspunsul nu a întârziat şi a fost unul care m-a zguduit. Privind în jos şi cu un oftat adânc mi-a spus că sunt riscuri mari să fie un caz de cancer, însă există o speranţă şi se poate exprima mai clar dacă are la dispoziţie şi o mamografie detaliată pentru analiza nodulului cu pricina. Ieşind din clinică plângând, am avut nevoie de cinci minute pentru a mă reculege înainte de a-l suna pe soţul meu. Mircea era în acel moment la frontiera dintre Bulgaria si Grecia.

Mircea: Când am auzit-o pe Monica la telefon plângând, toată buna dispoziţie pe care o aveam, prin faptul că mergeam către locul mult îndrăgit mie, s-a năruit instantaneu. Vedeam în faţa mea panoul pe care scria „Bine aţi venit în Grecia” şi în acelaşi timp o auzeam pe Monica cum suspina la telefon. Fără glas a trebuit să trag maşina pe dreapta pentru a putea comunica şi a încerca s-o liniştesc, dar în acelaşi timp şi pentru a-mi recăpăta eu însumi echilibrul.Era o speranţă faptul că, aşa cum spunea şi doctorul, mamografia este cea care poate da un verdict mai sigur; prin urmare încercam să-i induc doza necesară de optimism şi să îi spun că totul va fi bine. Totuşi, această veste m-a zguduit şi pe mine. Am rămas blocat pe marginea drumului minute în şir, neştiind cum să procedez. Faptul că soţia era singură şi cu moralul la pământ mă făcea să cred că ar fi mai bine să mă întorc acasă. Prietenul cu care eram în maşină chiar mi-a sugerat să ne întoarcem acasă. Intrasem deja în Grecia. Îmi spuneam: Cum pot să o mai ajut eu în situaţia de faţă? Singura scăpare era la Dumnezeu şi aveam speranţa că fiind sărbătoarea Maicii Domnului în Sfântul Munte, poate se va milostivi cumva de soţia mea. Am luat decizia să-mi continui drumul cu multă dificultate şi cu sufletul sfâşiat.

biserica_rusaDupă o noapte neliniştită petrecută la Ierissos, am intrat dimineaţa în Sfântul Munte şi am mers direct la Mănăstirea Vatoped. La intrare era părintele stareţ Efrem, care aştepta cu obştea mănăstirii un episcop ce venea special pentru praznicul minunat. La vederea Starețului Efrem, m-am aruncat disperat la picioarele lui pentru binecuvântare şi l-am rugat insistent, gesticulând şi amestecând cuvinte în română, engleză şi italiană pentru a mă face înţeles, că doresc să-i vorbesc cinci minute. Un gest ce însemna că a înţeles dorinţa mea şi că vom vorbi mai târziu mi-a asigurat pe moment liniştea.

Cred că în acele zile m-am rugat cel mai intens din viaţa mea. Chiar dacă privegherea praznicului a durat circa zece ore, acestea s-au scurs ca la o Sfântă Liturghie obişnuită.Părintele Chiril, un preot român din obştea mănăstirii, ne-a recomandat o doamnă doctor din Constanţa care s-a specializat în boli de cancer în SUA şi Rusia. Soţia a luat legătura imediat cu doamna doctor, dar din păcate verdictul a fost acelaşi, simptomele fiind destul de evidente în acest sens. Ce probabilitate era ca de ziua Maicii Domnului să afli că soţiei tale îi este atribuită o boală atât de crunta? Mă făcea să sufăr gândul acesta, însă speranţa către Maica Domnului Pantanassa ardea ca un foc continuu. Acest fapt m-a făcut ca în ziua dinaintea plecării din mănăstire să îl rog pe părintele Chiril să vină cu mine în faţa icoanei Pantanassa, pentru că vreau să fac o promisiune.

SONY DSC

Copie a icoanei Maicii Domnului Pantanassa

Redau întocmai cuvintele pe care le-am spus atunci:„Maica Domnului Pantanassa, promit că-ţi voi face o copie a icoanei tale făcătoare de minuni dacă binevoieşti să o vindeci pe Monica în chip miraculos”. Cuvintele „în chip miraculos” l-au făcut pe părintele Chiril să exclame zâmbind:

– Mircea, îndrăzneşti mult la Maica Domnului! Bucură-te şi dacă Monica se va face bine în urma unui tratament medicamentos.

 Părinte, i-am răspuns eu imediat, să fie în chip miraculos, pentru că eu ştiu că la Maica Domnului totul este cu putinţă.

Împreună cu părintele Chiril şi cu monahul Daniil, un alt monah român din obştea de la Vatoped, am mers la Gheronda Efrem pentru a-i împărtăşi cele întâmplate şi a cere binecuvântare. Opinia dânsului a fost că trebuie să facem intervenţie chirurgicală rapidă şi să nu pierdem timpul. A mai spus că Monica trece printr-o încercare grea pe care o va depăşi cu bine.

– Părinte, oare acesta era motivul pentru care aţi dorit s-o cunoaşteţi personal pe Monica? l-am întrebat pe stareţul Efrem.

Gheronda a privit în pământ şi un zâmbet cald i-a luminat faţa, de parcă ar fi ştiut ce urma să se întâmple.

Din păcate, prigonirea părintelui, lipsa libertăţii şi imposibilitatea părăsirii Sfântului Munte au fost impedimentele pentru care în aceşti doi ani nu am reuşit să o duc pe Monica, aşa cum îmi indicase în 2011.

Am plecat din Sfântul Munte cu trei brâuri pe care părintele Chiril le-a ţinut 24 de ore în racla cu Sfântul Brâu al Maicii Domnului şi cu o sticluţă cu untdelemn de la icoana Maicii Domnului Pantanassa cu care Monica trebuia să-şi înfăşoare şi să-şi ungă zona bolnavă. Moralul îmi era restabilit şi nădejdea că totul va fi bine îmi umplea sufletul.

Ajuns acasă la soţie şi copii, ne pregăteam pentru marele moment: mamografia cheie. Pe 5.09.2013 ne-am prezentat la aceeaşi clinică pentru mamografie. Din păcate speranţa că totuşi este o alarmă falsă începea să se stingă încet. Chemaţi imediat de doamna doctor care interpreta rezultatul mamografiei, am aflat că de fapt avem de-a face cu o malformaţie cu foarte mari şanse să fie cancerigenă, din păcate des întâlnită în ultima perioadă la femeile din România.

Extras din raportul medical: „Opacitate nodulară cu contur spiculat având diametru de 15/15 mm, cu dezorganizare arhitecturală de vecinătate, localizată în cadranul infero-extern”. Ni s-a recomandat însă să ne întoarcem la medicul oncolog pentru opinia finală. […]

Am ajuns şi la această zi fatidică, 09.09.2013, cu emoţii şi încă speranţe că poate nu este nimic grav. Din păcate, la vizualizarea mamografiei şi a consultului fizic verdictul doctorului oncolog a fost ferm: „Consider că avem de-a face cu un cancer la sân de gradul II, însă cu noroc poate fi doar de gradul I”. Ni s-a sugerat să optam pentru intervenţie chirurgicală rapidă, pentru a nu permite bolii să se extindă şi să luăm în calcul şi o intervenţie de reconstrucţie a sânului, deoarece probabilitatea ca în urma intervenţiei să-i fie extirpat sânul era de 50%. Depindea cât de mult au infestat ţesutul mamar acele celule cancerigene, iar acest lucru nu se putea confirma decât în momentul intervenţiei, când se vor preleva mostre de ţesut pentru analiză.

La întrebarea dacă mai sunt măcar 1% şanse ca Monica să scape fără cancer, răspunsul doctorului a fost:

– În toată viaţa mea profesională nu am văzut nici măcar un caz cu o finalizare diferită.

Cu acest diagnostic lucrurile s-au lămurit definitiv. Din acel moment, cerul s-a prăbuşit asupra noastră şi nu mai rămânea decât să acceptăm situaţia. Aveam de-a face cu o situaţie nemaiîntâlnită până acum în viaţa noastră, în care scenariile viitoare erau fie intervenţia cu extirparea sânului, fie tratamentul cu citostatice, fie poate chiar eşecul tratamentului.

Continuam amândoi să mergem la serviciu cu sufletele zdrobite. Orice întâlnire acasă împreună cu copiii era o explozie de amărăciune şi plâns. Copiii parcă au simţit suferinţa noastră şi se trezeau plângând şi strigând în miezul nopţii: Mami, Mami!

Cu toate acestea am început să ne informăm, să căutam sugestii la medici specialişti diferiţi.Doamna doctor din Constanţa ne-a recomandat să urmăm un tratament naturist de pregătire a organismului înainte de operaţie. Dânsa ne spunea că intervenţia chirurgicală invazivă poate cauza mult rău prin extinderea rapidă a celulelor cancerigene în tot organismul şi astfel riscăm să complicăm lucrurile şi mai mult.Am luat legătura şi cu o clinică din Turcia care nu ne-a recomandat intervenţia chirurgicală în prima fază. De asemenea, printr-un amic comun am discutat şi cu directorul spitalului de oncologie de la Cluj, care avea şi el o altă abordare a cazului. Toţi, în egală măsură, au întărit starea de incertitudine, pesimistă, la situaţia Monicăi. Întrebarea era acum ce vom face după intervenţia chirurgicală; unde va urma tratamentul cu citostatice: Bucureşti, Cluj sau Turcia?

Ne aflam într-o situaţie cu mai multe variante şi eram conştienţi că, dacă vom mai căuta altele, atunci avem ocazia să găsim tot atâtea soluţii. Am decis să ne liniştim, să nu ne mai gândim şi să facem ascultarea dată de Gheronda Efrem: intervenţie chirurgicală rapidă.

Monica: În tot acest timp am purtat permanent la sân brâul primit de la Vatoped şi mă ungeam chiar de 3-4 ori pe zi cu untdelemnul de la candela Pantanassei. Am programat intervenţia pentru joi, în data de 12.09.2013. În noaptea dinaintea intervenţiei, ne-am rugat „Pantanassei”, împreună cu Sf. Nicolae, Sf. Calinic de la Cernica, Sf. Brâncoveni, Sf. Mc. Parascheva, împreună cu Avva Ghelasie și părintele Timotei (un preot drag soţului, care l-a sprijinit în timpul studiilor universitare din Trieste). În faţa Pantanassei ardea candela cu ulei, iar în faţa celorlalte icoane am pus candele mici de ceară, învelite în aluminiu. Un lucru minunat urma să se întâmple în acea noapte. La ora 4 dimineaţa, atât eu, cât şi soţul ne-am trezit instantaneu şi am observat că dintre cele 6 candele cu ceară numai una ardea, în mod bizar, cu o flacără mai mare. Era candela de la icoana Sfântului Nicolae, patronul casei noastre! O candelă de genul acela arde în mod normal în medie cam două ore. Ei bine, trecuseră aproape cinci ore de când o aprinsesem şi candela de aluminiu nu s-a stins. Ceva ne spunea că Maica Domnului Pantanassa şi Sfântul Nicolae sunt cu noi. Ne-am închinat şi ne-am culcat îmbrăţişaţi, cu gândul la intervenţia din ziua următoare.

La ora 12:00 urma să intru în sala de operaţie, motiv pentru care ne-au chemat cu două ore mai devreme pentru pregătireÎn timpul operaţiei soţul a decis să meargă la biserică să se roage. În Bucureşti există o copie a icoanei făcătoare de minuni Pantanassa, adusă personal de Gheronda Efrem, care se găseşte la Biserica Rusă de lângă Piaţa Universităţii. Eu mă pregăteam de momentul cel mare al intervenţiei, iar gândurile principale erau copiii şi viaţa care va fi de acum înainte.

Mircea: Cele două ore petrecute la Biserica Rusă nu au însemnat decât strigăt din toată fiinţa mea pentru soţie şi pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în casa noastră. Întors la spital, am aflat că operaţia încă mai durează, motiv pentru care am ales să mă duc în rezerva spitalului unde era locul Monicăi şi să aştept acolo. Cu toate că era miezul zilei eram extenuat şi copleşit de eveniment. În timp ce aşteptam să fiu chemat la reanimare, o uşă se deschide brusc şi îl văd pe medicul oncolog care a operat-o, acelaşi la care a avut consultaţiile de specialitate de până acum. Mă ridic degrabă şi aştept informaţiile preţioase de la el.

Acestea au fost următoarele:

– Totul a decurs bine, soţia este bine, a spus doctorul.

Eu rămân impasibil, pentru că aceste lucruri nu mi se par ieşite din comun, dimpotrivă, le consideram fireşti. Doar nu s-ar fi întâmplat ceva mai rău în timpul operaţiei.

Doctorul repetă:

– Soţia este bine, să ştiţi: nu are cancer, a dispărut orice urmă!

Când am auzit, să cad din picioare.

– Cum nu are cancer? Ce s-a întâmplat? Nu înţeleg! Doctorul răspunde:

– A fost prelevat în timpul operaţiei o mostră de ţesut şi transmis de urgenţă cu un echipaj mobil către laboratorul de oncologie de la Fundeni, care în 30 de minute a analizat şi a emis un buletin care atestă că nu este urmă de cancer.

Extras examen histopatologic preliminar: „Tumora mamară dreapta-cadran in fero-extern. Ţesut mamar cu masiv proces inflamator cronic granulomatos cu necroză în aria centrală şi reacţie inflamatorie peritumorală”.

– Domnule doctor, nu înţeleg! Despre ce este vorba? De unde această schimbare? Un ridicat de umeri a urmat din partea unuia dintre cei mai renumiţi medici oncologi din Bucureşti. Inima mea glăsuia neîncetat: Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, Slavă Maicii Domnului Pantanassa!

Toţi apropiaţii au fost răvăşiţi de emoţie la auzul acestei veşti. Nu rămânea decât să mă duc la reanimare să-mi văd soţia. Am ajuns la patul ei şi, sărutând-o, i-am spus că Maica Domnului Pantanassa a avut milă de noi.De fapt, şi acolo la reanimare a avut loc un fapt interesant.Conform procedurii, soţiei urma să i se extirpe tot sânul, iar asistentele şi şefa de gardă erau pregătite să intervină imediat ce soţia se trezea pentru a-i acorda asistenţă emoţională. Când Monica s-a trezit din anestezie, foarte multe dintre asistente au venit la ea s-o întrebe ce a făcut, ce tratament a luat de a scăpat. Nu s-a mai văzut în acea clinică un caz de genul acesta. În majoritatea cazurilor femeilor li se extirpa sânul sau chiar sânii.

Trec zilele de recuperare şi ne pregătim să ieşim din spital. La ieşire ni se comunică că analizele de la laborator au fost provizorii, urmând ca în 14 zile să le primim şi pe cele definitive. Am înţeles că probabilitatea ca diagnosticul să difere este sub 5%. Ne-am bucurat enorm, am simţit că am reînviat. Trăisem o lună de coşmar, pe care n-o doream nici celui mai mare răufăcător de pe pământ. Am anunţat toată lumea şi abia aşteptam să merg la Vatoped, de praznicul icoanei Pantanassa, care este pe 28 octombrie.

Între timp, suntem chemaţi după 14 zile la consult şi pentru scoaterea firelor de la operaţie. Ţinem să menţionăm că, din păcate, sânul a fost tăiat undeva la 10 cm, ceea ce ne-a confirmat faptul că doctorul nu a avut niciun dubiu în privinţa extirpării întregului sân. A fost oprit, însă, de rezultatul surprinzător din timpul operaţiei. Extirparea unui nodul simplu nu presupune o incizie mai mare de maxim 5 cm.La întâlnirea cu medicul oncolog: Surpriză! Aflăm că de fapt a fost indus în eroare: nu a fost cancer, ci TBC!

Buletinul final de analiză histopatologic de la Fundeni concluziona: „Granulom TBC sânul drept”.

Am crezut că glumeşte, dar de fel fiind mai serios, nu avea niciun motiv.

– TBC? Cum se poate, domnule doctor? Nu putem să credem! îi spunem stupefiaţi.

– Da, analizele finale sunt clare în acest sens. Puteţi să mergeţi la Fundeni după blocurile de parafină şi să le evaluaţi în altă parte, ne răspunde sec.

Incredibil, iată-ne întorşi în transa de coşmar ce tocmai dispăruse. TBC? De unde până unde? Nici o explicaţie. Merg la Fundeni să iau probele unde mi se spune că este clar TBC şi că niciun doctor nu ar fi făcut diferenţa faţă de cancerul mamar, cazul fiind foarte rar, iar simptomele destul de asemănătoare.

Acum începem să ne documentăm în privinţa TBC-ului la sân. Medicul de familie a rămas fără cuvinte. Ne sugerează să mergem la fiziolog pentru tratamentul cu tubercitostatice, însă se izbeşte de decizia noastră categorică: Nu, nu facem nimic! Din documentare am înţeles că există un test cu rezultate destul de bune în predicţia infecţiei cu TBC, şi anume Qunntiferon. Ne interesăm unde sunt locaţiile din Bucureşti care efectuează acest test. Găsim o clinică undeva la Piaţa Muncii și Monica se duce să facă testul. Între timp, eu merg cu blocurile de parafină la o altă clinică pentru o a doua opinie pe rezultatul de la Fundeni.

După 5 zile rezultatul de la Quantiferon vine negativ: „Nu s-a detectat prezenţa interferonului – gamma specific infecţiei cu M. Tuberculosis”. Ni se spune, însă, că verdictul este unul nesigur şi că mai bine aşteptăm rezultatul de la analiza ţesutului.

Trec şi cele 14 zile şi vine şi rezultatul de la ţesut – negativ: „Ţesut mamar cu multiplegranuloame giganto-epitelioide cu necroze centrală ce mai păstrează siluete celulare. Marcată fibroza şi infiltrat limfoplasmocitai periductal. Unele din celule gigante conţin material amorf acelular refringent – aspecte histopatologice de leziune granulomatoasă posibil postraumatică fără a exclude în totalitate o leziune tuberculoasă”.

Nu se confirmă infecţia cu TBC, însă stupoare: ni se spune că nici nu se infirmă. Incredibil: plătim o grămadă de bani şi totuşi nu avem un verdict cert. Cu toate acestea avem două opinii contra şi o opinie pro în privinţa rezultatului şi începem să ne îndoim serios.

Clinica a decis să solicite o opinie independentă a unui specialist TBC care în urma analizei de o zi (ciudat, dat fiind faptul că prelucrarea blocurilor de parafină durează mult mai mult) să vină să ne spună că, de fapt, într-adevăr, este vorba de TBC.

Bătaie de joc, avem două păreri că este TBC şi două păreri că nu este TBC. Decidem să nu ne mai gândim, să aşteptăm să merg în Sfântul Munte şi vom vedea ce facem.

În Sfântul Munte, de ziua Pantanassei totul este minunat. Slujbele sunt sublime. Întâlnirea cu gheronda Efrem a avut loc în cămăruţa de lângă altar. La povestirea celor întâmplate, acesta ne-a spus să nu mai facem nimic. El simte în inima sa că Monica nu mai are nimic. Maica Domnului Pantanassa a vindecat-o! Asta am şi făcut, spre nedumerirea medicului de familie.

Revederea cu părintele Chiril, cel care a stat lângă mine în momentul promisiunii, a fost emoţionantă. Amândoi ştiam cine a intervenit şi care era de fapt motivul. Motivul se pare că a fost realizarea acestei copii după icoana făcătoare de minuni Pantanassa, pentru că, aşa cum spunea părintele Chiril, în lume s-au înmulţit dramatic cazurile de boli grave şi deci prezenţa Maicii Domnului prin icoanele Sale făcătoare de minuni este mai mult decât necesară.

Alegerea locului unde vom duce icoana a fost în sine o altă minune. Ţin să precizez faptul că,imediat după ce am făcut promisiunea în faţa icoanei Pantanassa, am avut un sentiment că am fost auzit.

Prin urmare, l-am întrebat pe părintele Chiril unde am putea duce icoana dacă cumva se va înfăptui minunea.

Acesta mi-a răspuns întrebându-mă de unde sunt de loc.

– Din Braşov, părinte, mai precis din Codlea, am zis.

– Am în minte un loc, spune părintele fără să menţioneze acest loc, însă să lăsăm ca Maica Domnului să decidă unde doreşte să meargă dacă va face această minune. După momentul anunţului că a dispărut orice urmă de cancer, gândurile noastre se îndreptau la ziua când îmi vor onora promisiunea către Maica Domnului. De asemenea, am început să ne gândim unde să ducem icoana. Variantele erau Codlea sau Braşov, însă ceva nu ne mulţumea. Faptul că icoana ar sta într-o biserică de mir ar putea să fie un impediment în ceea ce priveşte accesul creştinilor şi al pelerinilor care vor să se închine oricând în plus, slujbele şi Liturghiile s-ar săvârşi într-un program diferit decât cel al unei mănăstiri.

Prin urmare, o decizie a fost luată în inimile noastre: simţeam că locul icoanei trebuie să fie categoric la o mănăstire.Problema, însă, era departe să fie soluţionată pentru că nu aveam un loc anume, o mănăstire unde să ducem icoana. Doream o mănăstire aproape de Codlea.

Discutând cu naşul nostru de cununie, care este preot, ne-am adus aminte că tot el ne-a dus cu ceva timp în urmă într-un loc mirific, unde se găseşte o părticică din moaştele Sfântului Nectarie – vindecătorul de cancer, şi anume la Mănăstirea de la Şinca Nouă. Din prima secundă când am luat în considerare această opţiune am simţit cu deplină convingere că este varianta perfectă. Mănăstire cu trăire după specificul athonit, aproape de Codlea, într-un loc binecuvântat, se bucură de prezenţa moaştelor unui Sfânt venerat de popor datorită minunilor pe care le-a făcut în cazurile de boli foarte grave – Sfântul Nectarie.

– Aici este locul Pantanassei! am decis amândoi într-un glas.Maica Domnului Pantanassa şi Sfântul Ierarh Nectarie vor vindeca mulţi oameni care se vor ruga cu credinţă.

Cu alegerea făcută trebuia să mergem la părintele stareţ de la Mănăstirea Şinca Nouă pentru a-l întreba dacă ar fi de acord cu această donaţie a noastră. Ne gândeam că prezenţa icoanei ar putea atrage un flux de pelerini care ar tulbura liniştea şi rânduiala micului aşezământ.Întâlnirea cu părintele stareţ Matei a fost extrem de plăcută, confirmându-ne bucuria de a avea alături şi icoana Maicii Domnului Pantanassa. Acum nu rămânea decât să validăm în Sfântul Munte, la Mănăstirea Vatoped, dacă părinţii de acolo, stareţul şi părintele Chiril, ar accepta varianta pe care am ales-o. Lucrul minunat s-a întâmplat atunci când i-am spus părintelui Chiril unde am dori să ducem icoana: acesta a început să zâmbească şi să-mi spună că tot acolo se gândea şi el. Fără să ştiu, am înţeles cu părintele Chiril cunoştea personal obştea de la Mănăstirea Şinca Nouă. A fost clar că aveam de-a face cu voia Maicii Domnului.

Credem cu toată fiinţa că icoana care s-a realizat din donaţia promisă este de pe acum făcătoare de minuni, deoarece banii cu care s-a făcut nu au reprezentat o simplă donaţie, ci mulţumire a faptului că Monica a fost vindecată în chip miraculos inexplicabil de către doctori, după ce i se pusese un diagnostic de cancer la sân şi ulterior de TBC.

În data de 25.03.2014, la peste şase luni de la intervenţia chirurgicală s-a efectuat un control medical de specialitate prin realizarea mamografiei mamare bilaterale unde se precizează faptul că din punct de vedere medical, sânul drept este într-o stare perfectă de sănătate. Chiar dacă sânul rămâne cu semne în urma operaţiei chirurgicale, credem că acestea sunt de fapt o binecuvântare şi reprezintă intervenţia însăşi a Maicii Domnului Pantanassa.

Fie ca icoana făcătoare de minuni a „Maicii Domnului Pantanassa” de la Şinca Nouă să reverse vindecările sale asupra tuturor celor ce se vor închina cu credinţă!

Întru Slava lui Hristos, nevrednicii robii Săi,

Mircea şi Monica,

Bucureşti, 25 martie 2014

Sursa: Maica Domnului Pantanassa. Acatistul şi Paraclisul, Schitul Şinca Nouă, 2014, pp. 7-31

sinca

Doxologia:

Rugăciuni pentru vindecarea de cancer, către icoana Maica Domnului „Pantanassa”

Rugăciunea întâi către Maica Domnului

Atotbună Stăpână, Sfântă Maică a lui Dumnezeu, Pantanassa, Împărăteasă a toate, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu. Ci, ca ceea ce eşti milostivă, Maica Dumnezeului Celui Milostiv,spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu, şi trupul meu slăbit se va întări. Căci tu ai tărie putincioasă, şi cuvântul tău este plin de putere, o, Împărăteasă a toate. Adu-mi biruinţa, roagă-te pentru mine, ca să măresc numele tău cel minunat totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciunea a doua

O, Preacurată Maică a lui Dumnezeu, Împărăteasă a toate,auzi suspinurile noastre cele pline de durere, înaintea icoanei tale celei făcătoare de minuni. Întoarce-ţi privirea spre copiii tăi bolnavi de boli netămăduite, care cad cu credinţă înaintea sfintei tale icoane. Şi precum pasărea îşi acoperă cuibul de pui cu aripile, aşa acoperă-ne şi tu, Fecioară, cu omoforul tău cel vindecător. În acest loc, în care nădejdea se subţiază, mila ta să fie nădejde neîndoielnică. Aici, unde grijile amare ne copleşesc, dă-ne răbdare şi odihnă; unde chinul şi deznădejdea se cuibăresc în suflet, fă să răsară lumina necreată a lui Dumnezeu. Mângâie-i pe cei fricoşi, întăreşte-i pe cei slabi, varsă blândeţe şi lumină peste inimile amărâte. Vindecă poporul tău cel bolnav, atotmilostivă Stăpână, binecuvântează minţile şi inimile doctorilor, ca să fie instrumentele Atotputernicului Doctor Iisus Hristos, Mântuitorul.Ne rugăm înaintea icoanei tale, ca puterea ta să trăiască în noi, Stăpână şi Doamnă. Întinde mâinile tale pline de vindecări, bucuria celor întristaţi, mângâierea celor îndureraţi, ca degrab primind ajutorul tău cel minunat, să lăudăm Treimea cea de viaţă Făcătoare şi nedespărţită, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

luton

Paraclisul de-minuni-făcătoarei icoane Pantanassa

Preotul face începutul obişnuit:  Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Iar de nu este preot, se zice aşa:  Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor, miluieşte-ne pe noi.

Strana:  Amin.

Şi se citeşte numaidecât

Psalmul 142.

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea întru adevărul Tău, auzi-mă întru dreptatea Ta. Şi să nu intri la judecată cu robul Tău, că nu se va îndrepta înaintea Ta tot cel viu. Că a prigonit vrăjmaşul sufletul meu, smerit-a la pământ viaţa mea, aşezatu-m-a întru cele întunecate, ca pe morţii cei din veac; şi s-a mâhnit întru mine duhul meu, întru mine s-a tulburat inima mea. Adusu-mi-am aminte de zilele cele din început; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale am gândit. Tins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ fără de apă Ţie. Degrab auzi-mă, Doamne; slăbit-a duhul meu; să nu întorci faţa Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se pogoară în groapă. Auzită fă mie dimineaţa mila Ta, că spre Tine am nădăjduit. Arată mie, Doamne, calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scoate-mă de la vrăjmaşii mei, Doamne; la Tine am scăpat. Învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept. Pentru numele Tău, Doamne, mă vei via; întru dreptatea Ta scoate-vei din necaz sufletul meu; şi întru mila Ta stârpi-vei pe vrăjmaşii mei şi vei pierde pe toţi cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Apoi cântăm

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Stih 1:  Mărturisiţi-vă Domnului că este bun, că în veac este mila Lui.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Stih 2:  Toate neamurile m-au înconjurat, şi în numele Domnului i-am înfrânt pe ei.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

Stih 3:  De la Domnul s-a făcut aceasta, şi este minunată întru ochii noştri.

Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă; bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului.

 

şi Troparul Paraclisului mic. Glasul al 4-lea.

(Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce).

La Născătoarea Ziditorului lumii să alergăm toţi credincioşii strigându-i:  o, Maica Împăratului, Stăpână, degrab scapă-ne, cu mila ta, de nevoi şi de boală şi toată primejdia şi de chin şi durere, neîncetat solind la Fiul tău, Împărăteasă, iertare greşalelor.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

 

Troparul Icoanei. Glas 4.

(Degrab ne întâmpină).

Pe cei ce cu dragoste icoana ta o cinstesc, cerând cu evlavie dumnezeiescul ei har, auzi-i de-a pururea; toată împresurarea risipeşte-le grabnic, turma ta o păzeşte de primejdia toată, a-toate-Împărăteasă·şi Maică a Domnului.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

 

Bogorodişna Paraclisului mic.

Nu vom tăcea, de-Dumnezeu-Născătoare, de a grăi noi stăpâniile tale; că pentru noi de n-ai fi stat solind la Hristos, cine ne-ar fi izbăvit dintr-atâtea primejdii?; sau cine ne-ar fi păzit nerobiţi pân-acuma?; nu vom lipsi, dar, de a te ruga, că mântui pururi, Stăpână, pe robii tăi.

apoi Psalmul 50:

Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu curăţeşte-mă. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea. Ţie Unuia am greşit şi vicleşug înaintea Ta am făcut, ca să Te îndreptăţeşti întru cuvintele Tale şi să biruieşti când vei judeca Tu. Că, iată, în fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea. Că, iată, adevărul ai iubit, cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie şi veselie, bucura-se-vor oasele cele smerite. Întoarce faţa Ta de către păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le. Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-L lua de la mine. Dă mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor întăreşte-mă. Învăţa-voi pe cei fără-de-lege căile Tale şi cei necinstitori la Tine se vor întoarce. Izbăveşte-mă din sângiuri, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, aş fi dat; arderi de tot nu vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu – duhul zdrobit; inimă zdrobită şi smerită Dumnezeu nu va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, ridicare şi arderi de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei.

C a n o n u l

Cântarea I. Glasul al 8-lea. (Apa trecând-o).

Stih:  Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

De multe ispite împresuraţi, nădejdea în tine, Născătoare-de-Dumnezeu, punându-ne, tu ne izbăveşte, Împărăteasă-a-toate, cu harul tău.

Stih:  Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Momelile patimilor drăceşti dinspre toată partea turma ta o înconjură; tu, dar, şi acum o izbăveşte, Împărăteasă-a-toate, cu harul tău.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Maica Împăratului tuturor, celor ce aleargă la fierbinte solirea ta dă-le sănătate tuturora, Împărăteasă-a-toate, cu harul tău.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Neîntârziat celor ce bolesc sufletul şi trupul vindecării dumnezeieşti le învredniceşte, ca o bună, Împărăteasă-a-toate, cu harul tău.

 

Cântarea a III-a. (Cel ce bolta cerească).

Stih:  Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Păzitoarea cea una a tuturor credincioşilor, cu a ta purtare de grijă din toate relele grabnic ridică-ne, Împărăteasă-a-toate, că poţi câte le voieşti, Maica Stăpânului.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Rugăciunea primeşte-o robilor tăi pururea şi din tot necazul şi boala scapă-i cu harul tău, că solitoare te-avem, Împărăteasă-a-toate, la Unul-Născut al tău, Maica Stăpânului.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Pe Atotmilostivul născându-L, Maică a Domnului, uşă şi fântână a milei te-a dat zidirilor; pentru aceasta şi-acum pe robii tăi miluieşte-i, cuptorul ispitelor grabnic stingându-le.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Acereştilor daruri vistierie ştiindu-te, o, Împărăteasă-a-toate, pe tine te rugăm: toate smintelile ce ne cuprind, Preacurată, şi-acum conteneşte-le, cu mijlocirea ta.

şi aceste două tropare

Necazul, Prealăudată, şi boala şi neputinţa alungă-le tuturor ce vin la icoana ta A-toate-Împărăteasă numită.

Îndură-te, de-Dumnezeu-Născătoare Prealăudată, şi chinul meu cel trupesc degrab conteneşte-mi-l şi vindecă-mi sufleteasca durere.

Şi preotul îi pomeneşte pe cei pentru care se săvârşeşte slujba Paraclisului:  Miluieşte-ne, Dumnezeule, după mare mila Ta… După ce se sfârşesc ecteniile, cântăm:

 

Sedealna. Glas 2.

Ne-ntâmpini mereu cu acoperământul tău şi grabnic ne scapi din boală şi din patimă, pe cei ce strigăm:  Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne, tămăduire iute trimiţând,

Stăpână, scăparea cea preagrabnică.

 

Cântarea a IV-a (Auzit-am, Doamne).

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Pe cei care chemându-te cer, Împărăteasă, milostivirea ta îi auzi, ceea ce L-ai născut pe Miluitorul muritorilor.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Năvălirea vrăjmaşilor, o, Împărăteasă, şi uneltirea lor risipeşte şi dă linişte celor ce râvnesc acoperirea ta.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Vindecare preagrabnică dai, Împărăteasă, celor ce suferă; pentru care cu osârdie îţi cântăm cântare de laudă.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Chezăşie nădejdilor şi zid mântuirii agonisindu-te, Născătoarea Celui milostiv, ne tămăduim de toată patima.

 

Cântarea a V-a (Luminează-ne pe noi).

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Norii m-au cuprins, ai ispitelor, Stăpâna mea, dă-mi ajutorul tău, Curată, degrab, aducătoarea Mântuirii muritorilor.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Scapă-i şi acum din primejdie pe robii tăi, Împărăteasă, Maica lui Dumnezeu, dând mântuire tuturora ce te laudă.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Stinge-ne degrab focul patimii cu apele solirii tale, Maică, la Fiul tău, că Apa vie ai izvorât-o din pântece.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Vindecă şi-acum toată boala credincioşilor, purtând de grijă, Maică, robilor tăi, şi sănătate dă-le iute cu solirea ta.

 

Cântarea a VI-a (Rugăciunea voi vărsa către Domnul).

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

De moarte şi de necaz izbăveşte-i pe cei care ţi se roagă, Fecioară, şi năvălirea vrăjmaşilor, iarăşi, îndepărteaz-o degrab de la turma ta, Împărăteasa tuturor, că putere ai, Maica Stăpânului.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Scăpare nedezminţită te cunosc şi liman de mântuire, Fecioară, norii ispitelor iute gonindu-i şi dezlegare făcând datoriilor, a celor deznădăjduiţi minunată nădejde, Stăpâna mea.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Durerea şi răutatea m-au ajuns; nu e trupului meu vindecare; ci ceea ce pe Izvorul vieţii, pe Ziditorul, purtat-ai în pântece, din boală izbăveşte-mă şi îmi dă sănătate, Stăpâna mea.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Pricínă a mântuirii de rele te avem, Împărăteasă-a-toate, la tine, dar, alergăm cu credinţă şi dezlegare luăm cu solirea ta; pentru aceasta şi acum stricăciunea şi răul goneşte-ne.

şi aceste două tropare

 

Necazul, Prealăudată, şi boala şi neputinţa alungă-le tuturor ce vin la icoana ta A-toate-Împărăteasă numită.

Născut-ai netâlcuit pe Cuvântul, Fecioară Maică, pe Carele prin cuvânt în pântece L-ai luat, lucrând mântuire la toată lumea.

 

Şi preotul rosteşte ecteniile, apoi cântăm:

 

Condacul. Glas 2. (Păzitoarea creştinilor nebiruită).

Păzitoarea celor ce cu râvnă te laudă Solitoarea cea nedezminţită la Fiul tău, nu îi trece pe păcătoşii care te cinstesc, ci sileşte, Maică, la Hristos şi milostiv ni-L fă degrab, că strigăm cu osârdie: Roagă-te, Preacurată, şi-ajută-ne ca o bună, ceea ce pururi izbăveşti din primejdie pe robii tăi.

Şi numaidecât Prochimenul. Glas 4.

Pomeni-voi numele tău întru tot neamul şi neamul (de două ori).

Stih: Ascultă fiică şi vezi, şi pleacă urechea ta, şi uită poporul tău şi casa părintelui tău, şi va pofti împăratul frumuseţea ta.

Pomeni-voi numele tău întru tot neamul şi neamul.

 

Preotul:

Şi pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm.

Strana:

Doamne miluieşte (de trei ori).

Preotul:

Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie. Pace tuturor.

Strana:

Şi duhului tău.

Preotul:

Din Sfânta Evanghelie de la Luca citire. Să luăm aminte!

Strana:

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Şi citeşte preotul Evanghelia (Luca I, 39-49,56).

În zilele acelea, sculându-se Maria, s-a dus în grabă la munte, într-o cetate a lui Iuda; şi a intrat în casa lui Zaharia şi a îmbrăţişat pe Elisabeta. Şi cum a auzit Elisabeta glasul Mariei, a săltat pruncul în pântecele ei; şi s-a umplut Elisabeta de Duh Sfânt şi a strigat cu glas mare şi a zis:  Binecuvântată eşti tu între femei şi  binecuvântat este rodul pântecelui tău. Şi de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Că iată, cum veni glasul tău în urechile mele, a săltat pruncul de bucurie în pântecele meu. Şi fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. Şi a zis Maria:  Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale; că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie măriri Cel puternic, şi sfânt numele Lui. Şi a rămas Maria împreună cu ea ca la trei luni; apoi s-a înapoiat la casa ei.

Strana:

Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Şi îndată:

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Părinte, Cuvântule, Duhule, Treime în Unime, curăţeşte mulţimea greşalelor noastre.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Pentru mijlocirile Născătoarei-de-Dumnezeu, Milostive, curăţeşte mulţimea greşalelor noastre.

Stihul:  Milostive, miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale şterge fărădelegea mea.

Şi podobnica aceasta. Glas 6. (Cu totul nădejdile).

Dăruieşte-ne degrab milele tale bogate, Maica Ziditorului, din toată primejdia ridicându-ne, c-ai unit Domnului firea omenească şi din moarte o ai slobozit; vezi-ne, dar, şi-acum şi tămăduieşte pe robii tăi, iertare datoriilor de la Fiul tău mijlocindu-ne, să-ţi cântăm totdeauna: Bucură-te, Maica lui Hristos, mângâierea celor ce plâng, cu tine este Domnul.

Preotul:

Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta, cercetează lumea Ta cu milă şi cu îndurări, înalţă fruntea drept-slăvitorilor creştini şi trimite peste noi milele Tale cele bogate, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarei-de-Dumnezeu şi pururea-Fecioarei Maria, cu puterea cinstitei şi de-viaţă-făcătoarei Cruci, cu ocrotirile cinstitelor, cereştilor netrupeşti Puteri, cu rugăciunile cinstitului, slăvitului proroc, înainte-mergătorului şi botezătorului Ioan, cu ale sfinţilor, slăviţilor şi întru-tot-lăudaţilor apostoli, cu ale celor între sfinţi Părinţilor noştri, mari dascăli a-toată-lumea şi ierarhi, Vasile cel Mare, Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorul şi Ioan Gură-de-Aur, Athanasie, Chiril şi Ioan cel Milostiv, Patriarhii Alexandriei, Nicolae al Mirelor Likiei, Spiridon al Trimithundei, de-minuni-făcătorul, ale sfinţilor, slăviţilor marilor-mucenici Gheorghe de-biruinţă-purtătorul, Dimitrie de-mir-izvorâtorul, Theodor Tiron şi Theodor Stratilat, ale sfinţiţilor-mucenici Haralambie şi Eleftherie, ale sfinţilor, slăviţilor şi bine-biruitorilor mucenici, ale cuvioşilor şi de-Dumnezeu-purtătorilor Părinţilor noştri, ale sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti-părinţi Ioachim şi Ana, ale Sfântului (numele) a cărui pomenire o săvârşim astăzi şi ale tuturor sfinţilor, rugămu-Te, mult-milostive Doamne, auzi-ne pe noi păcătoşii, care ne rugăm Ţie, şi ne miluieşte pe noi.

Strana:

Doamne miluieşte (de 12 ori).

Preotul:  Cu mila şi cu îndurările şi cu iubirea-de-oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat împreună cu Preasfântul şi de-viaţă-dătătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Strana: Amin.

 

Cântarea a VII-a (Feciorii lui Israil).

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Străluceşti ca un soare în icoana ta, Maică a Ziditorului, şi mântui în primejdii pe robii tăi, Stăpână, cu purtarea de grij-a ta, că pe Hristos L-ai născut, Mântuitorul lumii.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Născătoare curată·de Dumnezeu socotindu-te mântuire luăm, scăpând, Împărăteasă, din toată neputinţa, şi strigăm Ziditorului: bine eşti cuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Bogăţie şi strajă şi scăpare, Stăpână, avem icoana ta, cinstindu-o cu râvnă, că râuri de minune izvorăşte de-a pururea, şi lăudăm pe Hristos, pe Cel născut din tine.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Îngrijeşti sufleteşte şi trupeşte, Stăpână, de moştenirea ta şi dai tămăduire cu dragoste de maică cuprinzându-L pe Fiul tău şi cu putere solind celor ce vin la tine.

 

Cântarea a VIII-a. (Pe Împăratul Ceresc).

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Pentru solirea Împărătesei-a-toate, nu mă trece, Hristoase, cu vederea, pururi să Te laud, a-toate-Împărate.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Tămăduire celora care te roagă dăruieşti, de-Dumnezeu-Născătoare, care şi îţi cântă Naşterea negrăită.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Dumnezeiescul Mir, Cel născut dintru tine, din cinstita ta icoană, Stăpână, mirul minunii pururi îl izvorăşte.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

Norii ispitei, Împărăteasă-a-toate, şi-a vrăjmaşilor nebună mânie alungă şi scapă-i pe cei care te cântă.

Stih: Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-L şi preaînălţându-L întru toţi vecii.

Pe Împăratul Ceresc, pe Care Îl laudă Oştile Îngereşti, lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii.

 

Cântarea a IX-a. Întâi Irmosul, fără stih.

Fecioară Preacurată, cei mântuiţi prin tine de-Dumnezeu-Născătoare te mărturisim, cu netrupeştile Cete pe tine mărindu-te.

Apoi troparele.

(Cu adevărat de-Dumnezeu-Născătoare).

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Pricină nesmintită a mântuirii noastre cei muritori, Preacurată, pe tine te ştim, de-Dumnezeu-Născătoare, Maica Stăpânului.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Nu trece cu vederea lacrimile mele, ceea ce suliţa morţii, Stăpână, ai frânt, de-Dumnezeu-Dăruită, cu zămislirea ta.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Atoată bucuria – bucură-te – vasul, că bucuriei Plinirea O ai născut, şi din necazuri, Stăpână, ridică-i pe robii tăi.

Stih: Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi.

Pe cei care aleargă la tine, Preacurată, îi mântuieşte şi apără-i pururea, că pe Hristos-Mântuirea purtat-ai în pântece.

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.

Cu raza feţei tale, ca odinioară, de pâcla patimilor izbăveşte-mă, că te vestesc născătoare·a Razei Părintelui.

Şi acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

De rele şi durere şi toată neputinţa tămăduieşte-i pe cei cere suferă, care şi cer, Preacurată, acoperirea ta.

Şi îndată:

Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu, cea pururea-fericită şi preanevinovată, şi Maica Dumnezeului nostru.

Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără-de-asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu-Cuvântul ai născut, pe tine, cea cu adevărat Născătoare-de-Dumnezeu, te mărim.

Megalinariile.

Cerurile toate le covârşeşti şi toată zidirea, Născătoare-de-Dumnezeu, că luând în tinefocul Dumnezeirii te-ai arătat, Fecioară, car purtător-de-foc.

Maică Împăratului cerului fiindu-I, Fecioară, covârşeşti cu adevărat făpturile toateşi te cinstim cu toţii, A-toate-mpărătesă pe tine ştiindu-te.

Vezi-mi neputinţa, Stăpâna mea, vezi-mi şi necazul, Născătoare-de-Dumnezeu, vezi-mi, Preacurată, a inimii durere şi şterge-mi, ca o bună, fărădelegile.

Gândurilor tot întunericul, Maică a Luminii, luminează-mi cu harul tău, până să m-apuce cumplitul ceas al morţii, şi stării ceĭ dea dreapta învredniceşte-mă.

apoi a Botezătorului:

Al Domnului slavei Botezător, sfeşnice curate al Luminii Celei cereşti, sfeşnicul aprinde-mi, pe cel al minţii mele, cel stins cu trândăvia, şi luminează-mă.

şi, cea din urmă:

Cu toate oştirile Îngereşti, cu Botezătorul, cu Apostolii cei slăviţi, si cu tot Soborul Sfinţilor, Stăpână, Fiului tău te roagă toţi să ne mântuim.

Apoi:

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără-de-moarte, miluieşte-ne pe noi (de trei ori).

Preasfântă Treime, miluieşte-ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre; Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru numele Tău.

Doamne miluieşte (de trei ori).

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer, şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi, şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean.

Preotul: Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 

Troparul Icoanei. Glas 4.

(Degrab ne întâmpină).

Pe cei ce cu dragoste icoana ta o cinstesc, cerând cu evlavie dumnezeiescul ei har, auzi-i de-a pururea; toată împresurarea risipeşte-le grabnic, turma ta o păzeşte de primejdia toată, a-toate-Împărăteasă·şi Maică a Domnului.

Preotul rosteşte:  Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila ta, rugămu-ne Ţie, auzi-ne şi ne miluieşte şi celelalte ectenii, iar strana răspunde la fiecare:  Doamne miluieşte (întreit). Apoi se face otpustul mic.

Preotul:

Slavă Ţie, Dumnezeule, nădejdea noastră, slavă Ţie.

Strana:

Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin. Doamne miluieşte (de trei ori). Părinte, binecuvântează.

Preotul:

Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei şi Preanevinovatei Maicii Sale, ale sfinţilor, slăviţilor şi întru-tot-lăudaţilor Apostoli, ale sfinţilor, slăviţilor şi bunilor-biruitori Mucenici, ale sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti-părinţi Ioachim şi Ana, ale Sfântului (numele) a cărui pomenire o săvârşim astăzi şi ale tuturor Sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi de-oameni-iubitor.

 

Şi închinându-ne icoanei Născătoarei-de-Dumnezeu, cântăm

Troparul Icoanei. Glas 4.

(Degrab ne întâmpină).

Pe cei ce cu dragoste icoana ta o cinstesc, cerând cu evlavie dumnezeiescul ei har, auzi-i de-a pururea; toată împresurarea risipeşte-le grabnic, turma ta o păzeşte de primejdia toată, a-toate-Împărăteasă şi Maică a Domnului.

Apoi Prosomia aceasta.

Celor ce cad la icoana ta, o, Împărăteasă-a-toate, Maică a Domnului, cerându-ţi solirile la Împăratul Hristos, potoleşte-le patima, goneşte-le boala, durerile trupului grabnic stingându-le, pururi să-ţi aducem cântare, Maica Dumnezeului nostru, lauda cea mare a Creştinilor.

Stăpână, primeşte rugăciunile robilor tăi şi ne izbăveşte pe noi din toată nevoia şi necazul.

Toată nădejdea mea spre tine o înalţ, Maica lui Dumnezeu, păzeşte-mă sub acoperământul tău.

şi troparul acesta pe glasul întâi

Pentru rugăciunile tuturorSfinţilor Tăi, Doamne, şi ale Născătoarei-de-Dumnezeu, pacea Ta dă-ne-o nouă şi ne miluieşte pe noi, ca un singur Îndurat.

Preotul încheie, zicând:

Pentru rugăciunile sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

Strana:

Amin.

SURSA

Reprezentarile portretistice ale Mantuitorului Iisus Hristos


Sfintele Evanghelii, cartea Faptele Apostolilor, epistolele Sfantului Apostol Pavel si ale celorlalti Apostoli nu relateaza nimic despre chipul fizic al Domnului nostru Iisus Hristos. Nu cunoastem nici infatisarea trupului Sau, daca era de statura potrivita sau inalta, nici cum arata fata Lui, sau ce culoare avea parul capului Sau, nici ce timbru avea vocea Lui.
 

A existat insa la crestinii de mai tarziu, care n-au vazut pe Mantuitorul in viata Sa pamanteasca, dorinta de a cunoaste chipul real pe care L-a avut El printre oameni. In Actele apocrife ale lui Petru s-a pastrat o stire legendara despre chipul lui Hristos. Procuratorul Palestinei, Pontiu Pilat, fiind chemat de imparatul Tiberiu (14-37) la Roma, unde a si murit in anul 37, ca sa raspunda la invinuirile indreptate contra lui de adversarii sai, a fost scos din inchisoare, dupa cum relateaza Actele apocrife ale lui Petru, spre a fi confruntat cu Simon Magul, care se dadea pe sine insusi drept Iisus cel inviat. Dar Pilat, cand l-a vazut, a raspuns in fata celor prezenti astfel: „Nu este El. Hristos avea o fata alba, o barba frumoasa si ochi stralucitori. Acest om este insa fara barba, aproape negru, cu sprancenele despartite si ochii albastri. Cred ca este la mijloc o inselaciune”. Este de la sine inteles ca descrierea figurii Domnului Hristos de catre procuratorul Pontiu Pilat in fata imparatului Tiberiu si a lui Simon Magul este legendara si nu corespunde in nici un chip figurii reale a lui Hristos cel istoric.

Referitor la figura Domnului Iisus Hristos, Sfantul Irineu (+ 202) spune ca chipul trupesc al lui Iisus ne este necunoscut.

Teologul alexandrin Origen (+ 254), vorbind despre chipul Domnului Hristos, se exprima in termenii urmatori : „Logosul are diferite forme, aratandu-se fiecaruia dupa cum convine celui ce-L priveste, caci nu se arata nimanui mai presus decat permit puterile celui ce-L vede”.

 Mai tarziu, Fericitul Augustin (+ 430) spune: „Hristos, desi n-a existat cu fata aceasta cu care se infatiseaza noua celor ce cugetam despre El, pe care n-o cunoastem deloc, cunoastem totusi ce este omul”. „Caci insasi, fata trupului Domnului difera si este inchipuita dupa varietatea nenuma­ratelor ganduri, desi ea era totusi una singura, asa cum era”.

O idee asemanatoare cu aceea a lui Origen si a Fericitului Augustin, se gaseste la patriarhul Fotie (858-867 ; 877-886), care a fost intrebat despre deosebirile icoa­nelor lui Hristos la diferite popoare, desi infatisarea lui Hristos a fost una singura. „Care dintre icoanele lui Hristos este cea adevarata, a fost intrebat patriarhul Fotie, intrucat cele zugravite de romani, indieni, greci si egipteni se deosebesc intre ele, iar cel ce ar spune dintre acestia ca aceea este cea adevarata, va respinge desigur pe celelalte?”. La aceasta Fotie a raspuns astfel: „In genere, deosebirea icoanelor nu nimiceste natura si adevarul icoanei”.

Figura stralucita a Domnului Hristos, pastrata pe „potirul din Antiohia”, desi s-a facut mare caz de ea, nu este autentica si nu dateaza dintre anii 50-70 d. Hr., cum au incercat sa demonstreze G. Eisenn si J. Strzygowski, ci cu mult posterioara, datand din jurul anului 500, cum au dovedit J. Wilpert si G. de Jerphanion .

Primele portrete ale Domnului nostru Iisus Hristos au aparut in cercurile gnos­ticilor carpocratieni, care venerau chipul lui Hristos, impreuna cu chipurile lui Pitagora, Platon si Aristotel, pe care le incoronau cu flori. Sfantul Irineu, cel dintai care relateaza aceasta, spune ca o femeie gnostica numita Marcellina, din secta gnosticului alexandrin Carpocrate, venind la Roma, in timpul papei Anicet (155-166), avea chipul lui Hristos facut dintr-o oarecare materie intr-o forma in relief, din ordinul lui Pilat, asa cum s-a aratat El oamenilor, in timpul vietii Sale.

Acesti gnostici carpocratieni, afirma Sfantul Irineu, aveau unele icoane pictate, altele facute dintr-o materie oarecare. Impreuna cu icoana lui Hristos ei venerau si incoronau si chipurile filozofilor Pitagora, Platon, Aristotel si ale altora. Stirea ca gnosticii car­pocratieni venerau chipul lui Hristos, despre care ei pretindeau ca a fost facut in timpul vietii Sale, din ordinul lui Pilat, o da si Sfantul Ipolit (+ 235) , iar in secolul al IV-lea, Sfantul Epifanie, (+ 403), episcopul Salaminei, in insula Cipru, care rela­teaza aproape intocmai cele spuse de Sfantul Irineu.

Fericitul Augustin aminteste de asemenea despre Marcellina, din secta carpocratienilor, care venera icoanele lui Iisus, Pavel, Homer si Pitagora. Informatia aceasta s-a pastrat intocmai si la Sfantul Ioan Damaschin (+ 749).Desigur, pretentia gnosticilor carpocratieni ca Pilat ar fi poruncit sa se faca dintr-o materie oarecare chipul sau bustul Domnului Hristos, nu se bazeaza pe nici o marturie istorica serioasa. 

Istoricul roman din timpul imparatului Diocletian (284-305) Aelius Lampridius, in Vita Alexandri Severi relateaza ca acest imparat pastra in camera sa de rugaciune, rezervata zeilor lari – „lararium” – chipurile sau busturile binefacatorilor umanitatii si anume chipurile lui Iisus, Apollonius de Tyana, Avraam si Orfeu. Nu se cu­noaste provenienta artistica a chipului lui Iisus, dar se presupune ca era de origine orientala, ca si chipul lui Iisus folosit de gnosticii carpocratieni, despre care ei pretin­deau ca a fost facut de un artist din ordinul lui Pilat. De altfel, textul istoricului Aelius Lampridius e socotit apocrif. O descriere potretistica a Domnului Iisus Hristos, de natura legendara, se afla in scrierea Itinerarium a pelerinului Antonin de Placentia (Plaisance) din Gallia, care a facut in anul 570 o calatorie la Locurile Sfinte. Acesta spune ca a vazut in biserica Sfanta Sofia, zidita de Sfanta Elena, mama imparatului Constantin cel Mare, pe locul unde se credea ca a fost „Pretoriul” in care a aparut Iisus la judecata in fata procu­ratorului Palestinei Pontiu Pilat, amprenta piciorului lui Iisus, ramasa pe piatra pe care El a stat la judecata. Aceasta amprenta vadea „un picior frumos, mic, fin”. Se gasea de asemenea in pretoriu o icoana a lui Iisus Hristos stand in fata lui Pilat, unde El e infatisat cu o statura potrivita, o fata frumoasa, parul usor buclat, o mima delicata, cu degete lungi – care a fost pictata in timpul vietii Sale si a fost pusa chiar in pretoriu. Icoana Domnului Hristos descrisa de Antonin de Placentia nu este nicidecum din timpul Mantuitorului sau al primei generatii de crestini, ci e cu mult posterioare. Pelerinii anteriori lui Antonin de Placentia nu cunosc aceasta icoana, care, de ar fi existat, cu siguranta ca ar fi atras atentia lor.Cand Domnul Iisus Hristos a inceput sa fie zugravit sub forma omeneasca de catre crestini, chipul Sau a fost asociat la diferite simboluri. In secolul al III-lea incep sa apara infatisari directe ale Mantuitorului Hristos, ale Apostolilor si ale unor sfinti. In jurul capului, Domnul Hristos era zugravit cu aureola sau nimb pentru a arata Dumnezeirea Lui. In interiorul nimbului se zugraveau literele A si Q care sim­bolizau ca Hristos este, ca Dumnezeu, inceputul si sfarsitul.

Reprezentarea lui Hristos sub chipul unui pescar, care scoate cu undita un peste din apa, a fost sugerata de chemarea Apostolilor Petru si Andrei, Iacob si Ioan, fiii lui Zevedeu, care au fost chemati de Mantuitorul la apostolie si au devenit, din pes­cari pe lacul Ghenizaret din Galileea, „pescari de oameni” (Matei IV, 11). Pestele scos din apa cu undita simbolizeaza sufletul credinciosului scos din pacate si mantuit prin apa botezului. Imaginea lui Hristos, sub forma de pescar de suflete, tinand in undita un pestisor, simbolul sufletului mantuit, se gaseste pe laturile sarcofagelor din catacombe, precum si pe picturile din diferite catacombe.

Infatisarea lui Hristos sub forma unui pastor cu mielul pe umeri, Hristos crioforul, asemanator cu Hermes crioforul, cu Apollon sau cu Orfeu la greco-romani, foarte raspandita in Biserica primara, a fost imprumutata din simbolismul pastoral al Vechiului si Noului Testament, indeosebi din profeti si din Sfintii evanghelisti. Domnul Hristos este Pastorul cel bun, care-si pune viata pentru oile Sale (Ioan X, 11), care lasa cele nouazeci si noua de oi si merge sa caute oaia cea ratacita (Luca XV, 4). Iisus este „marele Pastor al oilor” !(Evr. XIII, 20).

Profetul Isaia se exprima astfel: „El (Hristos), va paste turma Sa ca un pastor si cu bratul Sau o va aduna. Pe miei ii va purta la sanul Sau…” (Isaia XL, 11). In Psalmul XX, 1-2, se spune: „Domnul este pastorul meu si nimic nu-mi lipseste. La pasuni bune ma salasluieste si ma povatuieste la ape line”.

In genere, Pastorul cel bun e reprezentat pe unele sarcofage si in catacombele romane, a Priscillei, a Domitillei si a lui Calixt, ca un tanar pastor cu o barba scurta. Alteori poarta pe umerii Sai un miel. Pe un sarcofag din Lateran, Hristos e reprezentat ca Pastor al pastorilor, intre Apostoli, transformati si ei in pastori. Chipul Pastorului cel bun, ca simbol al lui Iisus Hristos, se gaseste pictat in biserica de la Dura-Europos, in Siria, si in cripta Lucina din catacomba lui Calixt.

Imaginea Pastorului cu mielul pe umeri se afla de asemenea, pe inele, medalioane, lampi, cupe de baut si alte podoabe si obiecte. Cu toate afirmatiile facute chiar si de unii dintre Parintii si scriitorii Bisericii, ca Hristos era urat la chip, El este infatisat de pictori, chiar de la inceput, in faza simbolica, cu un chip idealizat, ca un tanar fara barba, de frumusete deosebita. Incepand din secolul al III-lea, cand apare faza portretistica, Chipul Domnului Hristos se apropie tot mai mult de chipul presupus real. Hristos trebuia sa intrupeze in persoana Sa frumusetea fizica si morala desavarsita. Dupa cum paganii aplicau acest ideal zeului Apollo, crestinii il aplicau lui Hristos. In icoanele zugravite ale lui Iisus Hristos trebuie sa vedem mai putin aspectul adevarat al Mantuitorului, ci mai mult ideea pe care si-au facut-o primii pic­tori crestini despre El.

Parintii si scriitorii Bisericii, precum si unele acte martirice vechi, vorbesc des­pre Mantuitorul ca despre Pastorul cel bun. Astfel, Sfantul Policarp, episcopul Smirnei, numeste pe Domnul Hristos „Mantuitorul sufletelor noastre, calauzitorul trupurilor si Pastorul Bisericii Universale in toata lumea”.

Sfanta mucenita Perpetua, care a suferit martiriul sub imparatul Septimiu Sever (193-211) la Cartagina, in Africa, in ziua de 7 martie 203, impreuna cu Sfanta Felicitas si alti patru crestini, povestind vedeniile ei, scrie astfel : „Si am vazut o gradina imensa, iar in mijlocul ei stand un batran, cu perii albi, in haina de pastor”. Aici apare in chipul pastorului chiar Dumnezeu-Tatal.Tertulian aminteste de chipul Pastorului cel bun, ca simbol al Mantuitorului, pic­tat pe cupele de baut, pe care unii crestini le intrebuintau la sarbatori si solemnitati. El le atrage atentia sa nu imite prin aceasta practica unele obiceiuri pagane. In lucrarea De pudicitia, Tertulian scrie: „Spune-mi, nu este intreg neamul omenesc o singura turma a lui Dumnezeu ? Nu este oare acelasi Dumnezeu, Domn si Pastor al tuturor neamurilor?… Intr-adevar, lumea aceasta intreaga este o singura casa pentru toti”.

Istoricul Eusebiu de Cezareea (+340) relateaza ca pe fantanile din mijlocul Constantinopolului se gaseau icoane ale Pastorului cel bun si chipul lui Daniel in groapa leilor, facute din aur si arama.

Pastorul cel bun a insemnat, dupa cazuri, pe Hristos propovaduind invatatura Sa, pe Hristos in suferinta purtand pe umerii Sai omenirea ca pe un miel, spre a o conduce la mantuire, invierea, sau si alte semnificatii.

Chipul Domnului Hristos sub infatisarea Pastorului cel bun, sau Hristos cu oaia pe umeri, este asociat uneori in picturile din catacombe, incepand din secolul al II-lea, cu chipul orantei sau rugatoarei (orans). Ea este reprezentata ca o femeie im­bracata in haine lungi, cu voal pe cap, cu bratele intinse simetric in atitudine de rugaciune, cu palmele mainilor intoarse in afara. Pe unele fresce apar si oranti.

Dupa opinia celor mai multi arheologi si istorici, oranta sau rugatoarea si orantul simbolizau sufletul celui decedat sau celei decedate – sau anima, in momentul in care acesta paraseste trupul, deoarece chipuri de orante si oranti se gasesc pe epitafele puse deasupra locurilor in care sunt inmormantati copii decedati in varsta frageda. Figuri de orante si oranti se gasesc, de asemenea, pe basoreliefurile sarco­fagelor si pe picturile din camerele funerare ale catacombelor, incepand din secolul al II-lea pana in secolul al IV-lea.

Alteori oranta sau orantul simbolizeaza imaginea alegorica a rugaciunii, sau sufletul in rugaciune. In cripta Lucinei, care exista din prima jumatate a secolului al II-lea, scena lui Daniel in groapa leilor apare inconjurata de figura orantei sau rugatoarei si a Pasto­rului cel bun.

Chipul orantei apare, de asemenea, in catacomba lui Giordani si in catacomba, Priscillei. In cubiculum, numit „velatio”, din catacomba Priscillei, apare chipul unei orante numita „Dona velata”, intre un magistru invatand doi barbati, care poate fi Domnul Hristos sau un Apostol, si o femeie cu un prunc in brate, care poate fi Maica Domnului sau chipul unei femei decedate.Cu timpul, orantul sau oranta au trecut de la limita alegoriei si simbolului si au ajuns sa reprezinte chiar portretul real al defunctului sau defunctei, in locul unui chip impersonal sau conventional. Formele abstracte de la inceput se sterg pe etape pentru a se apropia cat mai mult de trasaturile persoanei din viata. Acest fapt a con­tribuit in mare masura la dezvoltarea cultului sfintilor. Astfel, pe o fresca din seco­lul al III-lea din cimitirul Domitillei se afla chipul martirei Petronilla, care duce la cer sufletul Venerandei, reprezentata ca oranta.

In cimitirul lui Calixt, se afla zugraviti intr-o sala funerara, care dateaza din anii 308-309, cinci oranti. In Coemeterium Majus se afla o oranta si doi oranti. Oranta pictata cu mare grija in secolul al IV-lea reda o figura aproape reala, purtand in brate un copil, care poate fi sfanta Fecoiara Maria cu pruncul Iisus, sau mai curand o femeie oarecare decedata, cu copilul ei. Chipul unei orante se gaseste si in catacomba lui Trason.

Mantuitorul mai este infatisat in picturile din catacombe si din primele case de rugaciune si biserici crestine, fie cele subterane, fie cele de la suprafata pamantului, in chipul semanatorului care seamana samanta sa (Matei XIII, 3-23; Mar cu IV, 3-20; Luca VIII, 5-15), adica invatatura crestina, in chipul carmaciului de cora­bie, care salveaza pe Apostoli, potolind vantul si valurile Marii Tiberiadei, sau mergand pe valurile Marii Tiberiadei, intinzand mana lui Petru, care se afunda in valuri (Matei XIV, 24-33 ; Marcu VI, 45-50; Luca VIII, 22-25 ; Ioan VI, 16-21), ca invatator in mijlocul Apostolilor, cum apare in catacomba Domitillei, ca rugator, ca facator de minuni si chiar in chipul cantaretului Orfeu.

Chipul Domnului Iisus Hristos s-a pastrat, de la sfarsitul secolului al III-lea, intr-un medalion fresca, in catacomba Domitillei, care se pare ca reprezinta un chip consacrat cu mult inainte. In aceasta fresca, figura lui Iisus apare putin ovala, cu o expresie blanda si comunicativa. Parul apare desfacut pe crestet, intins si revarsat pe umeri, mustata netunsa se impreuna cu o barba scurta, putin despicata jos la mijloc. Se recunoaste in acest portret influenta Orientului, fara sa se poata preciza timpul cand a aparut primul model.

Un portret asemanator cu acesta si din acelasi izvor oriental este si chipul lui Iisus – din catacomba Comodillei si din catacomba lui Pontian din Roma, existent din ultimii douazeci de ani ai secolului al IV-lea. Parul, despicat la mijloc, acopera ure­chile si se aduna usor spre spate, umerii ramanand liberi. Chipul, bine conturat, ex­prima energie si comunicativitate.

Cu aceste chipuri, indeosebi cu cel din catacomba Domitillei, se aseamana capul sculptat, presupus a fi al lui Iisus, descoperit in anul 1905 la Ierusalim, cumparat de un negustor grec si vandut Pinacotecii din Munchen. Unii critici de arta, intre acestia Adolf Furtwangler, sunt de parere ca acest cap sculptat este o creatie elenistica din primii 35 de ani ai erei crestine.Icoana Domnului Hristos apare, de asemenea, pe unele picturi care infatiseaza unele dintre minunile Sale ca; prefacerea apei in vin la nunta din Cana Galileei (Ioan II, 1-11); vindecarea unui lepros (Matei VIII, 1-4; Marcu II, 40-46; Luca-V, 12-14); vindecarea slabanogului din Capernaum (Matei IX, 2-7; Marcu II, 1-12; Luca V, 18-26), care se gaseste in cimitirul Sfintilor Petru si Marcelin; femeia vindecata de curgerea sangelui (Matei IX, 20-22; Marcu V, 25-34; Luca VIII, 43-48), care apare in catacomba din cimitirul lui Pretextat, stand in genunchi, in urma a doi Apostoli si se atinge sfioasa, dar cu incredere, de haina Domnului Hristos; inmultirea painilor in pustie (Matei XIV, 14-20; XIV, 32-38 ; Marcu VI, 34-44; Luca IX, 12-VI, Ioan VI, 5-44). Cei cinci mii de oameni sunt infatisati de obicei pe picturile din catacombe prin sapte persoane sau mai multe, sezand pe un scaun semicircular, in jurul unei mese pe care se afla cinci paini si doi pesti, precum si cele douasprezece cosuri de firimituri, despre care vorbesc Sfintele Evanghelii.

Uneori minunea inmultirii painilor este asociata cu Sfanta Euharistie. Mai multi pesti pusi alaturi de cosurile de paine simbolizeaza Cina euharistica, prin care crestinii dobandesc comuniunea cu Hristos.

Chipul Mantuitorului apare, de asemenea, in scena minunii vindecarii orbului din nastere (Ioan IX, 1-38) precum si la invierea lui Lazar din morti (Ioan XI, 1-45), in care Lazar apare zugravit infasurat in giulgiurile sale, iesind din mormant.

Sensul acestei minuni reaminteste invatatura crestina despre invierea mortilor, mantuirea lumii prin Hristos si mostenirea vietii de veci. Domnul Iisus Hristos apare infatisat si sub chipul cantaretului Orfeu. Dupa legenda care circula in lumea greaca, Orfeu, fiul muzei Calliope, muzicant deosebit de talentat, stabilit la Pieria, in Macedonia, canta asa de frumos din lira incat fermeca si imblanzea pe toti, chiar si animalele cele mai salbatice, fiind atrase de sunetele ar­monioase ale fermecatoarei sale lire. Chipul lui Orfeu de pe frescele din catacombe reprezinta pe Hristos, care, prin frumusetea invataturilor Sale, atrage si imblanzeste inimile cele mai impietrite. Orfeu este pictat de la sfarsitul secolului al II-lea, pe plafonul catacombei Domitillei, sezand pe o stanca si cantand din lira. El apare de asemenea ca prototip al lui Hristos, in catacomba Priscillei si in catacomba lui Calixt, in secolul al III-lea. In aceasta din urma catacomba, Orfeu are la picioarele lui cainele si iedul, iar pe copacii din apro­piere din dreapta si din stanga se afla doi porumbei, simbolul pacii si al buneivoiri intre oameni. Comparatii dintre Orfeu si Hristos, „care s-a aratat ca un muzicant prin inte­lepciunea lirei Sale”, o face si istoricul Eusebiu de Cezareea.

Pr. Prof. Ioan Ramureanu

 SURSA
 

Cateheza in primele secole crestine

In Noul Testament cuvantul cateheza (catehein) este intalnit cu sensul de invatare sau instruire in legea lui Dumnezeu. (Fapte 18-25; Romani 2-18; Gal 6;6). Acesta se deosebeste de kerigma, vestirea Imparatiei lui Dumnezeu, si de didascalie, invatatura doctrinara a omililor destinate celor botezati. Cateheza s-a constituit inca de la inceput intr-un mijloc de pregatire a celor de alta credinta in vederea primirii Tainelor de initiere crestina, Botezul, Mirungerea si Sfanta Impartasanie.

Forma primara a catehezei, asa cum apare in Epistolele Sfantilor Apostoli Pavel, Petru si Iacov, pare a se fi dezvolat in doua directii principale. Prima, adresata convertitilor proveniti din Iudaism, era fundamentata pe codul moral din Levitic si urma linia primului sinod apostolic din Ierusalim care hotarase botezul si renuntarea la necuratie si idolatrie (Fapte 15- 19-21) ca esentiale pentru a deveni madular al Trupului lui Hristos, Biserica.

Rolul pregatitor al catehizarii este aratat de Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Evrei, prin analogia ce subliniaza necesitatea „hranirii copiilor cu lapte, mai degraba decat cu hrana solida”.

Aceasta cateheza timpurie presupunea adeziunea la Cuvantul lui Dumnezeu ca adevar, in contrast cu idolatria. Ea continea o instruire cu privire la cult si era finalizata cu o exhortatie care le sublinia faptul ca membrii Bisericii, in calitate de „fii ai luminii” (Lc. 16-8), trebuie sa dobandeasca si sa inmulteasca virtutile.

Odata cu raspandirea Bisericii in Siria, Asia Mica si Grecia, s-a dezvoltat cealalta dimensiune a catehezei, indreptata inspre prozelitii elenisti si convertitii din randul religiilor pagane.

Mentionam insa ca in veacul apostolic institutia catehumenatului isi are numai radacinile si inceputurile sale de modesta organizare. In intinderea acestui veac suflul de viata noua, de viata crestina intensa si curata ii atragea pe oameni catre Hristos. Exemplul de traire crestina era factor esential pentru convertirea multimii la Hristos, iar predica misionara dadea oamenilor prilej pentru cunoasterea si urmarea invataturii aduse de Hristos in lume. Mai tarziu insa, chiar in veacul al II-lea crestin, necesitatea unei catehizari tot mai organizate si mai sistematice se facea din ce in ce mai simtita si mai necesara, pentru cei ce doreau sa primeasca botezul. Una dintre primele lucrari cu caracter catehetic este Didahia, o scriere de la inceputul sec. al II-lea, ce se vrea a fi un rezumat al predicii Apostolilor. Aceasta este, de fapt, un compendium de precepte morale, legi privind organizarea comunitatilor crestine, si invataturi creferitoare la Botez si Sfanta Euharistie.

Atat Didahia, cat si Epistola lui Barnaba ofera exemple de cateheza timpurie, in aratarea celor doua cai, a vietii si a mortii (Didahia), sau a luminii si a intunericului (Epistola lui Barnaba). Didahia proclama legea dragostei de Dumnezeu si de aproapele. Dupa ce arata care sunt cele doua cai pe care le poate urma omul: calea vietii si calea mortii, precizeaza : „cu privire la botez, asa sa botezati: Dupa ce ati spus mai inainte toate cele de mai sus botezati in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”.

Epistola lui Barnaba subliniaza virtutile intelepciunea, prudenta, intelegerea si cunostinta, descriind totodata cele doua cai din perspectiva eshatologica, insistand pe o urmare a lui Hristos in patimirile Sale. Ea explica importanta Botezului, legatura acestuia cu Crucea, face referire la virtutile din cadrul familiei si societatii, incurajandu-i pe ascultatori prin amintirea Invierii si rasplatii finale. Cateheza pe lina Didahiei devine standard in secolul al II-lea in pregatirea pentru Botez fiind insotita de exorcisme si post.

Apologetii secolului al II-lea combina kerigma si cateheza in definirea vietii crestine (Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei). Odata cu nasterea scolilor catehetice, inspre sfarsitul secolului, episcopii pregatesc candidatii pentru botez (catehumenii) printr-o serie de instructiuni morale insotite de exorcisme si post. Dupa recunoasterea ofciala a religiei crestine (Edictul de la Milan – 313), aceste instructiuni au dobandit un caracter mai formal precum se arata in Catehezele Sfantului Chiril al Ierusalimului, cele ale Sfantului Ioan Gura de Aur, in lucrarile „De sacramentis si De Mysteriis” ale Sfantului Ambrozie de Milan, si in Catehezele lui Teodor de Mopsuestia.

Fericitul Augustin dezbate aceasta metoda in lucrarea sa „De catechizandis rudibus”, legand-o de istoria mantuirii, ce conduce cetehumenul de la credinta la nadejde si de la nadejde la milostenie.

Biserica are grija sa pregateasca temeinic pe cei care doreau sa imbratiseze crestinismul, impunand pentru candidati o perioada de noviciat, la inceput de cateva luni, pentru ca mai tarziu sa ajunga la o durata de 3 ani.

Perioada de catehumenat era destul de indelungata, pentru a asigura participarea si asimilarea deplina a catehumenului in comunitatea crestina.

Numele de „catehumeni” il intalnim pentru prima data la Tertulian. Tot in aceasta perioada se intalneste fie la Roma, fie la Cartagina, Alexandria sau Siria cuvantul „catehumeni” care desemneaza pe cei ce aveau sa primeasca botezul.

Era un lucru obisnuit pentru catehumeni sa participe la slujbele zilnice de dimineata. De-a lungul perioadei de instruire, intreaga Sfanta Scriptura le era citita si explicata de catre cateheti. De asemenea, cateheza era insotita de exorcisme si post.

Institutia catehumenatului este strans legata si de prima parte a Sfintei Liturghii, ce poarta numele de Liturghia didactica, a catehumenilor sau a celor chemati. Ea

tine pana la ectenia celor chemati: „Cati sunteti chemati, iesiti, ca nimenea din cei chemati sa nu ramana”. In primele veacuri crestine, la aceste cuvinte, cei care

nu erau botezati, paraseau sfanta slujba.

Abia la sfarsitul acestui perioade de catehizare le erau predate catehumenilor Crezul si Rugaciunea Domneasca.

Pana astazi, la Sfanta Liturghie, imnul Sfinte Dumnezeule este periodic inlocuit cu imnul „Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si-mbracat, Aliluia.” Acest imn biblic marcheaza zilele cand avea loc Botezul in Biserica primelor secole: Nasterea Domnului (25 dec), Botezul Domnului (6 ian), Sambata Mare (Invierea Domnului) – intreaga Saptamana Luminata, si Pogorarea Sfantului Duh. Aceste zile in care era oficiat botezul incheiau trei perioade catehetice in care catehumenii erau pregatiti pentru primirea in Biserica: patruzeci de zile in timpul Postului Mare; patruzeci de zile de la Duminica Tomei la Cincizecime; patruzeci de zile ale postului Nasterii Domnului.

Fiecare dintre aceste perioade se incheie si in prezent cu o zi in a carei Evanghelie putem regasi o trimitere textuala la Botez:
1) Sambata Mare – Invierea Domnului: ” […] mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”. (Mt. 28 1-20)

2) Pogorarea Duhului Sfant: „Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. ” (In 7:37-52; 8:12)

3) Botezul Domnului – Evanghelia Botezului Domnului (Mt. 3: 13-17)
Institutia catehumenatului, ce avea ca obiect pregatirea celor ce doreau sa se boteze, a cunoscut o perioada de declin mai ales incepand cu secolul al V-lea, cand botezul copiilor avea sa se raspandeasca pe o scara mai larga.

Radu Alexandru

Sursa