Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi

Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi. Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta, proorocii au profeţit viitorul. Prin acest leac, Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac, Sfântul Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor. Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat; dar, chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă sfătuiesc să-l luaţi pentru a vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi, cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.

Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele”. De câte ori valurile repetate şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne, că pier!”, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi ne va izbăvi.

Extras din ”Ne vorbește părintele Filothei Zervakos”, Ed. Egumenița, pag. 323-333

Sursa

TEHNOLOGIA ANTIHRISTULUI

    

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Capitolul 13

1. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.

2. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare.

3. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară.

4. Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?

5. Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni.

6. Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer.

7. Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul.

8. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat.

9. Dacă are cineva urechi – să audă!

10. Cine duce în robie de robie are parte; cine cu sabia va ucide trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.

11. Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur

12. Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.

13. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor,

14. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă.

15. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei.

16. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte.

17. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. 

18. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

EVANGHELIA ZILEI: 2016-10-12 ÎN SĂPTĂMÂNA A DOUĂZECI ŞI UNA DUPĂ POGORÂREA SFÂNTULUI DUH

Evanghelia de la Luca

(VIII, 22-25)

În vremea aceea a intrat Iisus în corabie cu ucenicii Săi şi le-a zis: „Să trecem de cealaltă parte a lacului“. Şi au plecat. Dar în timp ce navigau, El a adormit. Şi s’a lăsat pe lac o furtună de vânt şi se umpleau de apă şi erau în primejdie. Şi, apropiindu-se, L-au deşteptat, zicând: „Învăţătorule, Învăţătorule, pierim!…“. Iar El, sculându-Se, a certat vântul şi valul apei; şi ele au încetat şi s’a făcut linişte. Şi le-a zis: „Unde vă este credinţa?“ Iar ei, cuprinşi de teamă, se mirau, zicând unii către alţii: „Cine este Acesta, că şi vânturilor şi apei le porunceşte, şi ele Îl ascultă?“

Sursa

Sinodul BOR din octombrie 2016 s-a amânat. Se anunță prigoană națională pentru antiecumeniști



Sinodul bor va fi in ianuarie 2017, iar nu in octombrie 2016.

Se asteapta documentele oficiale ale intrunirii din Creta, apoi vor fi impuse in toate eparhiile, in parohii si manastiri,m. Cel care nu va semna va fi caterisit sau afurisit. Prigoana cea mare a început. Popor roman ortodox, pregateste-te de mucenicie. Maica Domnului sa ne intareasca.

La sinodul BOR din ianuarie 2017, preotii care nu vor semna pt. ecumenism vor fi caterisiti si exclusi din orice functie administrativa, sau daca sunt preoti calugari vor fi si scosi din manastiri, iar mirenii din aparatul administrativ al Bisericii, monahii, monahiile si toti vietuitorii din manastiri vor fi afurisiti si scosi din manastiri, sau din biserici. Mirenii de rand, de asemenea, care nu sunt pentru ecumenism vor fi afurisiti. Vor face slugile satanei un fel de recensamant in fiecare parohie si manastire si vor impune peste tot erezia ecumenist-satanista prin cozile lor de topor: arhierei, protopopi, preoti, stareti(e), consilieri eparhiali sau parohiali. Nimeni nu va scapa de cernerea ecumenistilor. Atunci cine nu va marturisi impotriva ecumenismului va fi considerat lepadat de Hristos.
Asa cum s-au lepadat toti staretii si staretele din Vâlcea care au fost obligati de neepiscopul varsanufie gogea sa semneze ca se dezic de marturisirea antiecumenista a staretului Grigorie de la Lacul Frumos. La Vâlcea au testat terenul cu ereticul varsanufie si a vazut ca a mers. La fel vor face in toata nepatriarhia Română. Romanilor ortodocsi, nu-i de glumă sau de indoială: vom trece prin vremuri de marturisire cumplite, si chiar va fi si martiraj pt Adevăr. Maica Domnului sa ne lumineze si sa ne ajute in marturisirea cea buna.
primit pe email.

SURSA

ANTI MARELE SINOD. Scrisoarea Preotului NICOLAE STRIZU catre Mitropolitul Banatului

   Iata ce putem citi la Nu recunoaștem Adunarea din Creta – Scrisoarea Nr. 23 (Banatul își înalță glasul său) de pe Asociația ”Prietenii Sfântului Efrem cel Nou”:
ÎNALTPREASFINŢITE PĂRINTE MITROPOLIT
Cu adâncă durere, asemenea multor creştini din ţara noastră, venim şi noi cu această scrisoare înaintea Înaltpreasfinţiei Voastre, spre a ne arăta amărăciunea pricinuită de hotărârile Sinodului din Creta. Considerăm că este mai de folos a ne exprima opinia noastră înaintea Înaltpreasfinţiei Voastre decât a adopta o atitudine de tăcere, indiferenţă sau neştiinţă, toate acestea fiind păcate în condiţiile date, asemenea necredinţei.

Prin dualitatea anumitor hotărâri de la acest Sinod asistăm din nefericire dacă nu la o schimbare, cel puţin la o scădere a dogmei Unicității și Sobornicității Bisericii Ortodoxe. Sunt de asemenea multe reproşuri la adresa acestui “Sinod”: că a oferit posibilitatea introducerii oficiale a ereziei ecumeniste în doctrina Bisericii. S-a scris deja mult pe seama acestor hotărâri. Nu dorim să cuprindem și să analizam în această scrisoare toate acestea, amintim doar că sunt contestate ca fiind lipsite de autenticitate ortodoxă următoarele texte:

1. Documentul “Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine”:

Articolul 6 acordă statut bisericesc ereziilor. Articolul 12 sugerează că şi ortodocşii caută restabilirea dreptei credinţe şi unitatea dragostei, ca şi cum le-ar fi pierdut odată cu eterodocşii. Articolul 19 recunoaşte Consiliul Mondial al Bisericilor ca temei doctrinar, prin însuşirea “premiselor eclesiologice” ale Declaraţiei de la Toronto (1950). Articolul 22 acordă puteri depline “sistemului sinodal”, o autoritate infailibilă, în dauna Sfintei Biserici, înțeleasă plenar ca şi comuniune dintre cler şi credincioşi întru Hristos.

2. Regulamentul de organizare al Sinodului este antitradiţional şi antisinodal, pentru că a pus bazele unei noi eclesiologii a primatului. Acest regulament prevede ca documentele Sinodului să fie votate doar de cei 14 capi ai Bisericilor locale.

3. Introducerea practicilor străine Ortodoxiei.Căsătoria mixtă, adunările episcopale, rugăciuni pentru mediu etc.

Sunt anumite asigurări venite din partea unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, precum că “nimic din ceea ce este ortodox nu s-a schimbat”. Că sensul cuvântului Biserică (Eclessia), acordat celor din afara dreptei credinţe, are doar conţinut istoric şi nu eclesiologic. De asemenea mai poate fi amintită şi argumentarea unor teologi români că denumirea de” Biserică istorică” aplicată unor confesiuni creştine la Sinoade Ortodoxe anterioare (Enciclica Patriarhilor din 1848, Sinodul din 1484) nu implică şi o conotaţie eretică a formulării, deci nici în situaţia dată.
Asocierea însă cu erezia în acest caz,are după părerea noastră o altă subtilitate interpretativă. Nefiind născută “filozofia ecumenistă” în acele vremuri, n-a fost necesară impunerea unor precauţii în folosirea termenului de Biserică, de la sine “bisericile” din afara celei “Una, Sfantă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” nu erau considerate ca fiind Biserica adevărată.

Conform evaluărilor făcute de renumiţi teologi contemporani, Sinodul din Kolimbari – Creta, prin votarea celui de al şaselea document caracterizat prin “neclaritaţi intenţionate”şi “contradicţii teologice”, “a consolidat instituţional ecumenismul, cea mai mare erezie eclesiologică şi cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Ecumenismul datorită caracterului său sincretist …toceşte conştiinţa dogmatică a pliromei Bisericii si generează confuzie în jurul identităţii credinţei noastre. În mod viclean goleşte integritatea credinţei mântuitoare a Bisericii, cu consecinţe soteriologice grave, susţinând că toate credinţele religioase sunt soteriologic valabile …că toate credinţele eterodoxe şi ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeaşi mântuire.” (Dimitrie Tselenghidis – Scurtă evaluare a Sfântului şi Marelui Sinod din Creta)

Ecumenismul prin multiplele sale feţe reprezintă un pericol de neimaginat pentru viitorul Bisericii Ortodoxe. Hotărârile unui Sinod Panortodox trebuiesc făcute fără echivoc sau fisuri dogmatice. Precizarea reprezentanţiilor BOR “- Confesiuni creştine eterodoxe” în loc de ‘’Biserici’’ era termenul cel mai potrivit pentru demnitatea unui Sfânt si Mare Sinod al Ortodoxiei. Din nefericire propunerea a fost retrasă, deschizându-se astfel porţile întunecate ale ereziilor. Efectele se văd deja la scurt timp: botezul ortodocşilor de către catolici şi acceptarea unei formule ortodoxe pentru primatul papal. Totuşi nesemnarea acestor documente cretane de către 33 de arhierei ortodocşi ne mai dă o sperantă în soluţionarea corectă a acestor disoluţii de către toţi ierarhii, într-un viitor cât mai apropiat.
ÎNALTPREASFINŢIA VOASTRĂ
În faţa acestei situaţii dramatice nu putem sta indiferenţi, pentru că aceste hotărâri vizează viaţa noastră de zi cu zi, viaţa preoţilor şi a credincioşilor, viaţa poporului român. Cine poate garanta prezenţa Duhului Sfânt la slujbele noastre dacă am căzut în erezie? Ce se alege de poporul acesta dacă pierde pe aliatul său dintotdeauna, Duhul Sfânt care a ţinut “sufletul în trup şi carnea în oase” a acestui neam în cele două milenii?

Sunt consecinţe prea grave, Înaltpreasfinţia Voastră, ca rezolvarea acestei situaţii să se limiteze doar la organizarea unor conferinţe cu teologi năimiţi să răstălmăcească dogmele sau la anihilarea celor câţiva monahi și preoţi care au rupt tăcerea. Este nevoie mai mult ca oricând de mărturisire şi de curaj, aşa cum au avut Brâncovenii.

Este nevoie pentru Ortodoxia românească să fie salvată de ierarhii ei. Ce este mai uşor a zice ? “da, ecumenismul este erezie” sau “retragem iscălitura noastră până la o nouă decizie”. Vor fi cinstiţi de popor ca unii ce au apărat Ortodoxia şi L-au mărturisit pe Hristos, adevăraţi arhierei ai Bisericii Sale.

Vă conjurăm, Înaltpreasfinţia Voastră, să fiţi şi de această dată, ca în atâtea alte dăţi, alături de popor. Fiţi apărătorul Ortodoxiei şi al neamului românesc, fiţi eroul Banatului pe care îl păstoriți.
AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU ÎN VECI. AMIN.
PREOT NICOLAE STRIZU – PAROHIA FOENI

(alături de 58 de alți semnatari)

Sursa

Cuviosul Filotei Zervakos-ucenicul Sf. Nectarie-despre Sfântul și Marele Sinod.

Cuviosul Filotei Zervakos despre Sfântul și Marele Sinod
Scrie Protopresviterul Theodoros Zísis, Profesor emerit al Facultății de Teologie al Universității Aristoteliene din Tesalonic.

Foto: Părinții luptători Filotei Zervakos (dreapta), părintele Haralambos Vasilópoulos (stânga), părintele Amfilohie Mákris (în mijloc, bolnav, la Spitalul Evanghelismos) și părintele Marcu Manolis (în picioare, pe atunci mirean), în 1963.

Pe toată durata secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Sobornicească s-a preocupat intens de convocarea unui Sinod Ecumenic care trebuia să abordeze și să soluționeze probleme serioase apărute în viața Bisericii, probleme pastorale, canonice, dogmatice. Cu toții cunoaștem și învățăm despre cele șapte Sinoade Ecumenice, dintre care ultimul, al șaptelea, a fost convocat la Niceea Bitiniei în 787 împotriva iconomahilor. De atunci, vreme de 12 veacuri și mai bine, conștiința de sine ecumenică a Bisericii pare că întârzie să se manifeste, ca și cum nu ar exista probleme serioase care ar avea nevoie de o abordare ecumenică autentică, ca și cum Biserica ar ezita să-și manifeste autenticitatea și valabilitatea, să se prezinte ca venind în continuitate directă cu acea Biserică ce avea autoritatea, dreptul și îndatorirea de a convoca sinoade ecumenice. Biserica ezită să se prezinte ca fiind Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Acest lucru trebuia să îl fi făcut cu mult timp în urmă, ca să combată și să vădească insolența și tupeul Romei, care în vechime nu era altceva decât parte și simplu mădular al pentarhiei patriarhatelor, cu o jurisdicție locală concretă, care în continuare a fost tăiată din Trupul Bisericii din cauza ereziilor și a înșelărilor, și de-atunci încolo se află în afara Bisericii și, în plus, a furat și titlul de Biserică Catolică*, Universală, dar și dreptul de a convoca sinoade ecumenice și de a le număra în continuarea celor șapte Sinoade Ecumenice din vechime. Însă sinoadele Bisericii Romei nu reprezintă continuarea celor șapte Sinoade Ecumenice, dat fiind că nu recunoaște nici canoanele pe care le-au rânduit cele șapte sinoade, nici învățătura lor dogmatică.

Este gravă și nejustificată indolența conducătorilor Bisericii Ortodoxe față de acest mare gol al absenței activității sinodale ecumenice, care, desigur, nu este real, ci doar de imagine, întrucât situația nu este prezentată așa cum trebuie nici de istoriografia și cercetarea teologică mai recentă, nici de actualul învățământ teologic, cu urmarea că trece și în rândul clerului și al pliromei bisericești opinia potrivit căreia după Sinodul al VII-lea din 787, Biserica Ortodoxă nu a mai avut nici o activitate sinodală ecumenică, că Biserica este, din punct de vedere sinodal, un organism fosilizat de mai bine de 12 secole. Există chiar unii teologi și, din păcate, chiar profesori universitari, care sunt de acord cu nu este posibil să se convoace un sinod ecumenic, întrucât va lipsi Roma, care participa la vechile Sinoade Ecumenice și, prin urmare, numai când se va realiza ”unirea bisericilor”, atunci va fi posibilă convocarea unui sinod ecumenic. Argumentul acesta este atât de absurd din punct de vedere teologic și atât de nefondat, încât nici măcar un student în anul întâi la teologie nu ar fi îndreptățit să îl formuleze, pentru foarte simplul motiv că ereziile și schismele tăiate din Trupul Bisericii nu vatămă nici unitatea, nici sobornicitatea și ecumenicitatea acesteia. Altfel, Biserica nu ar fi putut niciodată să convoace sinoade ecumenice, pentru că totdeauna au existat și există erezii și schisme, care ar fi trebuit să participe și ele la sinoadele ecumenice. Imaginați-vă acum că ar afirma Părinții Sinodului II Ecumenic că ”noi nu suntem sinod ecumenic, pentru că nu participă și arienii”, iar cei de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, ”noi nu suntem sinod ecumenic, pentru că nu participă și iconomahii”.

Că avem de-a face cu un gol sinodal aparent, iar nu cu unul real reiese și din faptul că după Sinodul al VII-lea Ecumenic au avut loc sinoade care ar fi trebuit deja să fi fost recunoscute ca ecumenice, așa cum sunt deja considerate de către mulți în conformitate cu Tradiția Ortodoxă: este considerat al VIII-lea Sinod Ecumenic, cel convocat în timpul Patriarhului Fotie în 789 la Constantinopol, și al IX-lea Sinod Ecumenic, cel care a avut loc la mijlocul secolului al XIV-lea, convocat la Constantinopol în două etape, în 1341 și în 1351. La primul dintre aceste sinoade, chiar la cel din timpul lui Fotie cel Mare (789), la care a fost condamnată erezia papistașă Filioque despre purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, au participat și reprezentanți ai Romei care nu se rupsese încă de Biserică, iar acești reprezentanți ai Romei au semnat și ei hotărârile sinodului. Cel de-al doilea sinod, care trebuie recunoscut ca al IX-lea Sinod Ecumenic, a constituit un trimf al învățăturii Sfântului Grigorie Palama împotriva învățăturii despre har a monahului Varlaam Calavritul, cel din Apus, și a acoliților săi. Lipseau, desigur, de la acest sinod reprezentanții Romei, care Romă însă era osândită deja ca eretică în persoana lui Varlaam, cel ce susținea și reprezenta învățătură Romei. Acest sinod însă a fost panortodox, iar hotărârile sale au fost acceptate de conștiința sobornicească a Bisericii Ortodoxe.

Este un motiv de întrebare de ce până acum Biserica Ortodoxă a rămas la cele șapte Sinoade Ecumenice și nu a recunoscut oficial cele două sinoade menționate mai sus, ca al VIII-lea, respectiv al IX-lea Sinod Ecumenic. Și întrebarea este cu atât mai acută azi: de ce nici azi nu se fac demersurile necesare în vederea acestei recunoașteri, măcar în Biserica Greciei, la sinodul căreia a fost depusă o propunere în acest sens de către Mitropolitul Pireului, Serafim, propunere însoțită de două extraordinare comunicări despre fiecare dintre cele două sinoade, a Mitropolitului Ierótheos al Nafpaktosului și a Mitropolitului Ieremia al Gortinei și Megalopolei. Propunerea urmărea ca această cerere să fie acceptată de către Sinodul Greciei și apoi să avanseze prin organele competente la Patriarhia Ecumenică pentru luarea unei decizii panortodoxe. Din nefericire, cererea a fost respinsă, iar motivul respingerii, ca și cel al nerecunoașterii celor două sinoade, este evident. Filopapistașii, slugile papei, fie ei patriarhi, arhiepiscopi și episcopi ”ortodocși” papolatrii, nu doresc să îi supere pe papistașii schismatico-eretici de la Roma, pentru că, pe de o parte, Sinodul al VIII-lea Ecumenic din timpul lui Fotie, de la anul 789, a condamnat erezia Filioque, în timp ce sinodul din 1341-1351, din timpul lui Grigorie Palama, a condamnat învățătura eretică despre harul creat. De aceea, Mitropolitul Pireului, kir Serafim, a acționat perfect, foarte canonic și foarte patristic, când a hotărât ca în eparhia sa să aibă loc în mod oficial prăznuirea celor două sinoade: a Sinodului VIII în prima Duminică de după prăznuirea Sfântului Fotie (6 februarie), iar a Sinodului IX în a doua Duminică a Postului Mare, când se prăznuiește și pomenirea protagonistului, din punct de vedere teologic, al acestui sinod, Sfântul Grigorie Palama. Potrivit unei fericite rânduieli dumnezeiești și a unui dumnezeiesc îndemn, independent de demersurile arhiereilor, cunoscutul imnograf Apostolos Papahrístou, teolog și protopsalt, cu puțin timp înainte de adormirea sa întru Domnul i-a trimis Mitropolitului Pireului slujbele pentru prăznuirea celor două sinoade, în timp ce Mănăstirea de maici a Sfântului Ștefan de la Meteore, cu cea mai mare cinstire a zugrăvit în frescă icoanele celor două sinoade. În afară de această zugrăvire, cunoscuta monahie Theotekni de la aceeași Mănăstire a Sfântului Ștefan de la Meteore, o imnografă și o intelectuală de marcă, a alcătuit și ea slujbele complete pentru cele două Sinoade Ecumenice.

Sfânta Mitropolie a Pireului a editat recent în două broșuri slujbele celor doi imnografi, publicând de asemenea și cele două excepționale comunicări, a Mitropolitului de Nafpaktos, kir Ierótheos, despre Sinodul al VIII-lea Ecumenic, și a Mitropolitului Gortinei, kir Ieremia, despre Sinodul al IX-lea Ecumenic[1].

Activitatea sinodală a Bisericii Ortodoxe nu a încetat nici în perioadei ocupației otomane, când au fost convocate mai multe sinoade locale cu participare interortodoxă și răsunet panortodox, ale căror hotărâri pot fi găsite în volumul al II-lea al lucrării de-acum clasice a profesorului Ioannis Karmíris, ”Mărturiile Dogmatice și Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești”[2].

În orice caz, însușirea comună a tuturor sinoadelor, ecumenice și locale, chiar și a celor din perioada ocupației otomane, este că se bazează pe aceeași linie apostolică și patristică, urmează cu fidelitate hotărârile sinoadelor precedente, ”urmând Sfinților Părinți”, și nu îndrăznesc să introducă inovații și modernisme nici măcar în cele mai neînsemnate subiecte, atunci când aceste modernisme sunt în contradicție cu duhul și litera tradiției sinodale și patristice precedente. Există o asemenea armonie și unanimitate între sinoade, în ciuda distanței de timp dintre ele, încât, așa cum pe bună dreptate s-a spus, par a nu fi sinoade separate, ci ședințele aceluiași, unic, Sinod.

Având, deci, ca bază cele expuse aici introductiv, ar fi trebuit ca toți ortodocșii să salutăm și să ne bucurăm de asumarea în secolul precedent, al XX-lea, a unui efort laborios și de durată, care continuă și în secolul prezent, ca Biserca Ortodoxă să convoace un Sinod Panortodox General, cu ambiția de a fi recunoscut în continuare ca Sinod Ecumenic. De atunci, însă, de când a început acest efort și a fost anunțat clar în deceniile ’20-’30, la așa-numitul Congres Panortodox de la Constantinopol, pe care l-a convocat Patriarhul Meletie Metaxákis în 1923, și la Comisia Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe, care s-a întrunit la Sfânta Mănăstire Vatoped în 1930 pentru a pregăti o primă ordine de zi a Sfântului și Marelui Sinod, așa cum a fost numit în cele din urmă Sinodul Ecumenic viitor, au existat reacții puternice de împotrivire, justificate în multe privințe, dat fiind că Sfântul și Marele Sinod nu urmează calea tradiției sinodale precedente, nici în ce privește modul de pregătire a lucrărilor acestuia, nici în ce privește ordinea de zi, care dovedește că urmărește modificarea și anularea deciziilor sinoadelor ecumenice precedente, lucru care se petrece pentru prima oară în istoria Bisericii – anularea principiului unanimității și al acordului cu tradiția sinodală precedentă, nerespectarea cuvântului că se cuvine să fim ”următori ai Sfinților Părinți”, și introducerea inovațiilor și modernismelor. Există subiecte clarificate, având o întemeiere scripturistică și patristică foarte solidăă, despre care nici măcar nu ar trebui să îi treacă prin cap cuiva că ar putea să se dea o nouă decizie sinodală; modificarea celor deja existente, cum ar fi, de pildă, problema postului, a fost înscrisă pe ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod și este păstrată de mult timp pe aceasta, deoarece conducerile bisericești secularizate și anti-tradiționale considerau ca fiind prea aspre rânduielile care au fost valabile până azi și vroiau să le facă mai indulgente și să le reducă. Este definitoriu titlul sub care a fost înscris acest subiect pe ordinea de zi, vădind tendințele moderniste și antitradiționale ale celor responsabili cu pregătirea Sinodului: ”Readaptarea prevederilor pentru post în conformitate cu cerințele epocii contemporane”.

Nu putem, desigur, să prezentăm aici felul cum a evoluat și cum s-a alcătuit în cele din urmă ordinea de zi a Sfântului și Marelui Sinod ce urmează să se întrunească, care Sinod, încă de la începutul pregătirii sale se vede că se mișcă într-un cadru postpatristic și antipatristic, întrucât subiectele, care statornic și definitiv au fost desăvârșit rânduite de Sfinții Părinți, sunt readuse acum în discuție fără să existe nici un motiv real în acest sens, numai și numai pentru a fi soluționate pe baza unor noi principii, ale ecumenismului sincretist și manevrat de masoni. Astfel sunt, de exemplu, problema reformei calendaristice și problema relațiilor cu eterodocșii, așa cum, politicos, sunt numiți acum ereticii. Întrucât schimbarea calendarului a avut loc într-un mod cu totul arbitrar, anticanonic, antisinodal și unilateral de către Patriarhia Ecumenică și Biserica Greciei, în timp ce nu au fost de acord cele mai multe dintre Bisericile Ortodoxe autocefale, multe dintre care țin până azi vechiul calendar (o biserică, cea a Poloniei, care acceptase noul calendar, chiar zilele acestea a hotărât să se întoarcă la vechiul calendar) este sigur că linia sinodală nu va urmări întoarcerea la vechiul calendar, fapt care ar restaura și unitatea liturgică în Biserica Ortodoxă și ar vindeca ruptura dintre vechii calendariști și noii calendariști, ci urmărește acceptarea noului calendar, prost legiferat, de către toate bisericile. Același lucru este valabil și pentru un alt subiect de pe ordinea de zi, anume relațiile Bisericii Ortodoxe cu eterodocșii, mai corect spus cu ereziile monofizită, a papismului, protestantismului, anglicanismului, a vechilor catolici și altele. Ceea ce s-a întâmplat, brutal și arbitrar, cu problema calendarului, se întâmplă acum de câteva decenii bune în Bisericile Ortodoxe locale, pentru că oficialitățile bisericești acționează arbitrar, pun pliroma Bisericii în fața faptului împlinit, nu mai consideră erezii comunitățile religioase mai sus menționate, ci le numesc biserici surori, acceptă participarea Bisericilor Ortodoxe la ceea ce se numește ”Consiliul Mondial al Bisericilor”, care de fapt este ”Consiliul mondial al Ereziilor”, și se roagă fără nici o reținere cu toți acești eretici, disprețuind Tradiția canonică și dogmatică a Bisericii. Este știut că Biserica a stabilit ca fiind unică posibilitate de restaurare a relațiilor cu ereticii și de ajungere la unirea cu ei dezicerea lor de înșelările pe care le proferează și întoarcerea la Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Actuala linie ecumenică și sincretistă în relațiile cu eterodocșii, pe care au impus-o deja în fapt, așa cum au făcut și în cazul calendarului, o vor urma și la Marele Sinod, desconsiderând Tradiția Apostolică și Patristică. Când însă un sinod întrerupe legăturile cu sinoadele precedente, când nu mai ține seama de principiul unanimității și al acordului cu sinoadele precedente, când nu mai vrea ”să urmeze dumnezeieștilor Părinți”, atunci nu poate fi considerat drept unul dintre aceste sinoade particulare al unicului Sinod al Bisericii, nu este sinod adevărat, ci unul mincinos.

Acesta este motivul pentru care în epocă a reacționat vehement și Cuviosul Părinte Filotei Zervakos, când a fost informat despre ”Sinodul Panortodox”, pe care l-a convocat la Constantinopol în 1923 Patriarhul Constantinopolului de tristă amintire, masonul de grad înalt, Meletie Metaxákis. Acesta propusese convocarea Sinodului Ecumenic pentru 1925, la comenorarea a 1600 de ani de la convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, care apoi a fost amânat pentru 1926, sub motivul că nu fusese suficient timpul de pregătire, apoi pentru 1930 sub forma Sinodului Panortodox și, pentru că nici acest lucru nu a fost posibil, a fost înlocuit de întrunirea Comisiei Pregătitoare a Sfintelor Biserici Ortodoxe, care a avut loc în iunie 1930 la Sfânta Mănăstire Vatoped din Sfântul Munte, și a pregătit prima ordine de zi, de care trebuia să se ocupe Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe ce urma să se întrunească[3].

Cuviosul Părinte, într-un important articol al său, intitulat ”Despre Sinodul Ecumenic”, scrie că toate subiectele de care se va ocupa Sinodul, în afara câtorva fără importanță, au fost deja abordate în dumnezeieștile și sfințitele Canoane ale Sfinților Apostoli și ale Sinoadelor Ecumenice și Locale.
”Așa încât considerăm că este absolut superfluă convocarea Sinodului Ecumenic pentru niște probleme asupra cărora au hotărât deja prin sfintele Canoane Dumnezeieștii Apostoli și Părinții și Învățătorii Bisericii, cei cu dumnezeiască înțelepciune. În afară de cazul în care Patriarhul Constantinopolului și Sinodul cel dimpreună cu el, precum și alți ierarhi, socotesc că, în calitate de urmași ai Apostolilor și ai dumnezeieștilor Părinți, au dreptul de a face reforme și inovații. Sunt însă datori să se gândească bine la primejdia pe care înșiși o vor provoca și la vătămarea pe care o vor aduce în pliroma cu nume creștin. Un sinod care nu va urma ethosul și obiceiurile, canoanele și predaniile Bisericii Ortodoxe, ci va încerca să transforme și să reformeze, nu e posibil să aibă valabilitate, nici să se numească Sinod canonic sau Ecumenic”. Amintește de două sinoade care au fost convocate ca ecumenice, cel din timpul lui Copronim, din anul 754 de la Constantinopol, și sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439), dintre care primul a fost anulat și anatematizat de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, în timp ce al doilea a fost denunțat ca mincinos de către credincioși și invalidat și răsturnat de un singur episcop, Sfântul Marcu al Efesului, Evghenicul. Respingerea acestor pseudo-sinoade este considerată absolut rezonabilă și, prin urmare, necesară, pentru că, așa cum scrie Cuviosul Părinte Filotei, ”de vreme ce acești Părinți nu respectă hotărârile, canoanele și tradițiile dumnezeieștilor Apostoli și ale Părinților Bisericii celor asemenea lui Dumnezeu, ci îi disprețuiesc – ce om cu mintea la cap va respecta hotărârile lor!”. Va veni un alt sinod, canonic, care va anatemiza și va anula hotărârile acestora.
Cuviosul Filotei propune o ordine de zi care să cuprindă șase subiecte, pentru care se cuvine să se întrunească un Sinod Ecumenic:
1.Să fie caterisiți sau să părăsească preoția arhiereii și clericii care au căzut în păcate de moarte, ce constituie impedimente la preoție.
2.Să fie caterisiți sau osândiți la neslujire arhiereii și preoții care nu propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu și nu îi învață pe credincioși împotriva ereticilor.
3.Să fie caterisiți acei arhirei care desființează postul și dezleagă în Postul Mare, precum și miercurile și vinerile.
4.Să fie caterisiți și afurisiți cei ce disprețuiesc sfintele canoane și sfintele tradiții.
5.Să fie caterisiți și anatemizați cei care introduc modernisme și inovații și
6.Să reașeze calendarul bisericesc, așa cum ni l-au predat Sfinții Părinți.
Se referă în continuare la inovația schimbării calendarului și la modificările plănuite în așezământul postului, și spune următoarele lucruri importante, care dezvăluie și care sunt cei ce introduc schimbări și reforme:
”Și, câtă vreme dumnezeieștii Apostoli și Sfinți Părinți au rânduit despre sfintele canoane și dumnezeieștile predanii, Patriarhul Vasilios, prin sinodul său, vine azi să-și facă propriile canoane despre post. Nu, spune el, nu e bine cum au rânduit Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți. Noi azi vom face canoanele noastre mai indulgente. Aceia spuneau «nu este împărăția lui Dumnezeu mâncare și băutură, ci dreptate și nevoință și sfințire» și «prin post, priveghere, rugăciune, primind cereștile harisme», în timp ce noi vom face canoane care să spună: «să mâncați și să beți, să nu țineți post, să vă supuneți…, și împărăția lui Dumnezeu este mâncare și băutură! Nu pășiți pe calea strâmtă și cu chinuri a postului, a privegherii și rugăciunii, ci pe calea cea largă și spațiasă a plăcerii și a neînfrânării». Bravo vouă Sfinți Părinți!! Noi, spune Patriarhul Vasilios, vom aranja și calendarul și data Paștelui, nu așa cum au rânduit cei 318 de Părinți de Dumnezeu purtători de la Sinodul I Ecumenic, nici precum au păzit toate cele șapte Sinoade Ecumenice, ci așa cum vrem noi și astronomii de azi, în conformitate cu știința de azi!!”.
Atrage atenția, de asemenea, că bine ar fi ca la sinod să se ofere posibilitatea de a vorbi și de a exprima o părere nu numai episcopii, ci și preoți, arhimandriți și monahi și teologi mireni care au strălucit în virtute, cunoscători ai dogmelor, râvnitori în ale credinței și în ținerea canoanelor și predaniilor, ca să fim și în această privință în acord cu tradiția sinodală a Bisericii. Amintește că la Sinodul I Ecumenic nu patriarhii și arhiereii cărturari proeminenți au reușit să-l biruiască pe Arie, ci un simplu diacon, tânăr cu vârsta, Sfântul Athanasie, și un smerit episcop fără carte, Sfântul Spiridon.

Cuviosul Filotei dorește să arate că sinodul care se pregătește trebuie mai ales să se îngrijească de ridicarea nivelului clerului, de aceea încheie cu următoarele: ”Există, din păcate, unii dintre arhierei și clerici, care nu cugetă că se cuvine să petreacă în posturi, privegheri și rugăciuni și de aceea, auzind de post, se mâhnesc și astfel doresc să îl desființeze, dacă s-ar putea. Firește, aceștia vor dori, e de la sine înțeles, dacă ar exista o cale, să se căsătorească și după hirotonie. Și, pentru că vor să intre în teatre și în cafenele, îi supără rasa și părul lung, vor și pe acestea să le schimbe, să le elimine. Pe aceștia, fie ei și patriarhi, și arhierei și preoți, trebuie să îi îndepărteze un sinod canonic și să îi taie din Biserică ca pe niște mădulare putrede, așa cum Sinoadele Ecumenice și Locale îndepărtează din turma lui Hristos pe lupii molipsitori și pe ereticii care s-au întors cu spatele la Dumnezeu, să-i înlocuiască și pe aceștia cu alți păstori vrednici, care să-și păstorească turma întru cuvioșie și dreptate. Numai atunci clerul se va ridica la demnitatea care i se cere, evlavia va străluci și credința ortodoxă se va întinde până la marginile lumii. Nu vă amăgiți pe voi înșivă, iubiți frați, că disprețul pe care poporul îl arată azi față de cler și lipsa de cuviință care predomină în zilele noastre și a ajuns la apogeu au fost pricinuite de acei clerici, care modernizează și fac inovații și reforme în Biserica lui Hristos. Domnii aceștia sunt datori, de vreme ce nu urmează moravurile și obiceiurile, canoanele și tradițiile Bisericii noastre, să se îndepărteze de preoție, de vreme ce cu nevrednicie au primit-o și îi supără rasele și coada, rugăciunea și postul, citirea dumnezeieștilor Scripturi și Biserica, să lepede, prin urmare, schima preoțească, ca să nu se mai facă pricini de blasfemiere a numelui Dumnezeului celui Preaînalt între neamuri și din pricina lor să fie disprețuiți și batjocoriți și clericii vrednici și virtuoși”[4].
Orthodoxos Typos, 15 mai 2015, nr. 2069, pp. 1, 7.
Traducere: Mihail Ilie. (G.O.)
Graiul Ortodox
* Autorul consider că este impropriu ca Biserica Romei să fie numită catolică, deoarece acest atribut, care are la bază gr. καθολικός, înseamnă „universal, ceea ce este conform cu întregul”. Este termenul care în varianta grecească a Crezului corespunde lui sobornicesc: «Εἰς μίαν, ἁγίαν, καθολικήν καὶ ἀποστολικήν Ἐκκλησίαν…»„…într‐una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească Biserică…”. Doar Biserica Ortodoxă, singura Biserică, deține însușirea universalității, a sobornicității. (n. trad.)
[1] Vezi: 1) Sfânta Mitropolie a Pireului, Slujba Sfântului Sinod al VIII-lea Ecumenic, cel convocat în Constantinopol, în anii 879-880 de la Hristos, Pireu 2014, 2) Sfânta Mitropolie a Pireului, Slujba Sfântului Sinod al IX-lea Ecumenic, cel convocat în Constantinopol în anul 1351 de la Hristos, Pireu 2014.

[2] Graz–Austria 19682.

[3] Despre întreaga istorie a eforturilor de convocare a Sfântului și Marelui Sinod, vezi mai multe în teza de doctorat al Evangheliei Varella, Relațiile Interortodoxe și Ecumenice ale Patriarhiei de Constantinopol în secolul XX, Fundația Patriarhală de Studii Patristice, Analekta Vlatadon 58, Tesalonic 1994, pp. 98-143.

[4] Părintele Filotei Zervakos, volumul II, pp. 43-49. Textul acesta este un răspuns și un comentariu la cele ce se scriau în numărul 23 din 31 decembrie 1925 în ”Ierós Sýndesmos” cu privire la subiectele de care urma să se ocupe Sinodul Ecumenic ce urma să se întrunească în Sfântul Munte.

SURSA

​Comentariu pe larg despre noua vedetă „athonită” youtubistă, protestanții ortodocși și nu numai

Trebuie să recunosc că am pierdut ceva vreme ca să privesc acrobațiile verbale și gestuale ale noii vedete „athonite”… Pendulând între mirare și stupoare, nu mi-am putut ascunde un zâmbet trist. Se vede clar că cineva din umbră l-a instigat ca să iasă la rampă cu câteva videoclipuri înseriate într-un prim (și sper ultim) „album” de meditații, palavre, îndemnuri și condamnări irevocabile, cu gesturi și mesaje ilare și istericale de-a dreptul, reușind să se compromită singur, mai bine decât ar fi făcut-o alții. Mai pe scurt, dacă tăcea, filozof rămânea!
Dar dacă fratele nostru, cel ce-și zice „monahul Ioan”, tot a lepădat liniștea chiliei athonite și a ales, cu riscurile de rigoare, să devină vedetă youtubistă, protestând vocal cu o euforie demnă de o cauză mai nobilă, apăi trebuie să amintim și lui și altora asemenea lui câteva lucruri elementare, nu de alta, dar pesemne le-au uitat în febra/euforia/bravada „mărturisirii” lor publice, în special internaute.
1.Ortodoxia este calea mântuirii, nu trebuie salvată de nimeni, ea e viața în Hristos și în Biserica Lui Sfântă, Universală/Catolică/Sobornicească și Apostolică. Deci ea există și în afara noastră, ea e calea și viața Sfinților în Hristos și în Duhul Sfânt, ea ne-a descoperit-o Mântuitorul Hristos și Sfinții Săi. Noi, de vrem să ne mântuim, trebuie să ne altoim la via = Hristos ca să primim viața Lui veșnică în Duhul Sfânt în Biserica Lui Ortodoxă prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți precum au primit-o și au cultivat-o și Sfinții din toate vremurile și locurile. Iar în Biserică, precum într-un trup, organele/mădularele au funcții, ierarhii și importanțe diferite, potrivit cu lucrările lor de hrănire, gândire, mișcare, apărare și procreere[1], precum a rânduit Dumnezeu cu înțelepciunea Lui din veci.
2.Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos, condusă, hrănită și apărată mereu de Domnul Iisus Hristos – Împăratul veacurilor, Biserică pe care nici porțile iadului nu o vor birui, chiar dacă vrăjmașii văzuți și nevăzuți (inclusiv mai marii lumii) se grămădesc împotriva ei pe multe fronturi (spiritual, cultural, educațional, politic, economic, medical, alimentar). În vuietul mediatic amețitor contemporan de factură apocaliptică[2], unii creștini, antrenați într-un proces de falsă „trezire”[3] (=fanatizare) se panichează și se isterizează, amăgindu-se că, prin violență verbală și nu numai, devin mărturisitori, ba încă și normativi pentru credință.

Subliniem faptul că Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos apără Biserica Sa și nu invers, adică Domnul Hristos îi apără pe credincioșii Lui statornici și lucrători[4] ai cuvintelor Lui, de aceea, precum spunea Sfântul Apostol Pavel, fiecare dintre noi trebuie să fie/devină mădular viu al Trupului lui Hristos, făcându-și treaba bine în rânduiala slujirii și-n ascultarea ierarhică în care a fost chemat, umplându-se de Duhul Sfânt în armonia întregului trup eclezial. Mai mult decât atât, noi, credincioșii creștini, nu putem apăra Biserica lui Hristos cu armele lui Baraba (huiduieli, proteste și revolte violente, lumești), ci mai ales cu rugăciunea și unitatea dintre noi. Învățând de la Sfinți răbdarea și statornicia, noi putem/trebuie doar să ne unim tot mai mult cu Domnul Hristos și să cerem ajutorul Lui (Care împărățește toate și El va interveni cu puterea Lui atotstăpânitoare în apărarea noastră), întâmpinând cu răbdaaare, cu înțelepciune și cu nădejdea mântuirii toate încercările îngăduite de pronia lui Dumnezeu.
3.În calitate de creștini ortodocși – mădulare ale Bisericii, avem obligația și răspunderea eclezială de a asigura și îmbogăți (pe cât putem) viața în Duh și în Adevăr a noastră și a celor din jurul nostru, trăind și mărturisind Ortodoxia prin cugete frumoase, prin cuvinte ziditoare (nu distrugătoare) de suflet și prin fapte bune izvorâte din iubire milostivă (nu din posesivitate, mândrie sau slavă deșartă).

Pentru aceasta, avem datoria de a ne ruga nu doar pentru toți membrii Bisericii (de la vlădică până la opincă, mai mult sau mai puțin lucrători/practicanți), ci încă și pentru cei rătăciți și împătimiți (eretici, necreștini, indiferenți și atei) ca să-i lumineze Dumnezeu și să devină și ei mădulare vii ale Bisericii Ortodoxe, arătând prin aceasta că și noi vrem ca și Dumnezeu „ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. Dacă ne grăbim, însă, cu clevetirea altora și cu osândirea lor la iad (într-o judecată pripită, parțială și înainte de vreme) e semn că inima noastră e plină de mândire, ură și întuneric, nicidecum de Duhul Sfânt și Iubitor. Parcă tot am mai avea ce învăța (încă!) din rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, nuu?…
4.Toți creștinii ortodocși avem obligația să trăim și să înțelegem Ortodoxia, vestindu-L pe Domnul Hristos și celor de lângă noi (creștini ortodocși nepracticanți, eretici, atei sau indiferenți) cu bunăvoință, blândețe, răbdare și înțelepciune, evitând „artificiile” vocale și violența de orice fel, ca nu cumva, prin nesăbuința și neînțelepciunea noastră, să fie defăimate calea mântuirii (Ortodoxia) și Biserica, iar noi, în loc să fim vestitori ai Evangheliei păcii, să ne arătăm hulitori ai ei…

Din nefericire, de ceva vreme observăm cum niște „frați” creștini ultra-ortodocși (ultrași), unii dintr-un delir psihopatologic demn de milă, alții din mândrie sau/și neștiință pastoral-misionară, iar alții dintr-o îndârjită rea credință, se străduiesc să dovedească pe zi ce trece că sunt nu numai ca iudeii de demult „plini de râvnă, dar fără pricepere” (și fără cultură), ci și exemple rele de urmat, deși ei vor cu insistență (ultimativă și amenințătoare adesea) ca toți să-i urmeze în „credința și mărturisirea” lor. Mai toți acești noi „mărturisitori” nu au avut parte de o educație creștină constantă în familie, de mici copii, statornică și cumpătată, roditoare de virtuți întru răbdare și blândețe, ci au primit în inimă chemarea credinței târziu, adesea după o viață dezordonată care le-a cimentat în suflet și în comportament tipare greu de îndreptat/corectat prin pocăință[5] vindecătoare, mai ales când aceasta nu e înțeleasă și lucrată în sinceritate și ascultare.

Cu alte cuvinte, unii dintre acești creștini „târzii”, „convertiți” sau „treziți” de puțină vreme raportat la viața lor întreagă, mânați de o aprigă dorință de a recupera timpul pierdut și țintele ratate de pe cale, încearcă o sumedenie de „salturi duhovnicești” și acțiuni misionare hei-rup-iste[6] prin care să arate nu doar că au fost vrednici de mila lui Dumnezeu din care au gustat și că pot fi din nou fii nerisipitori, ci că sunt deja creștini-etalon, modele pentru ceilalți. Astfel, cuprinși de beția și înșelarea propriei vrednicii/virtuți, „mărturisitorii” de tip nou, uită să se mai îngrijească de lupta lor lăuntrică, vânând greșelile celor din jur și taxându-le cu superioritatea unora care și-au biruit definitiv și irevocabil patimile și care se cred îndreptățiți să-i judece și să-i osândească pe toți cei care nu-s ca și ei[7].

Însă, cei mai periculoși, pentru ei înșiși[8] și pentru Biserică deopotrivă, sunt agenții provocatori, infiltrați și activați ca să compromită orice metodă/mărturie echilibrată de rezistență duhovnicească și bisericească și orice personalitate/autoritate eclezială, instaurând „huiduiala” tuturor celor care nu sunt ca ei drept regulă neclintită a „mărturisirii” lor și a acoliților lor. Acești „frați mincinoși”, dornici de defăimarea, dezbinarea și derutarea creștinilor mai mult decât de mântuirea lor (pe care nici nu o înțeleg, de altfel), departe de a excela prin virtuțile creștinești (dragoste, smerenie, credincioșie, rugăciune, jertfelnicie, pace, blândețe, înțelepciune, studiu, muncă, nu mai zic prin harisme duhovnicești), se agită să-i încoloneze pe cât mai mulți în urma lor și să urle isteric (precum galeriștii mitocani de pe stadioanele de fotbal) la ceilalți (atenție!) creștini ortodocși (ierarhi, preoți, dascăli, credincioși simpli deopotrivă), scuipând cu insulte, calomnii și înjurături pe care nici unii dintre cei mai militanți eretici și atei nu le folosesc. Evident, unii formatori de opinie (guru-și) zis „ortodocși”, ascunși adesea sub protecția anonimatului/avatarului de pe net, știu să-i învenineze periodic pe acoliții/cititorii lor fideli cu mesaje calomnioase total necreștine[9] ca să le întrețină sevrajul (precum drogul) „antisistem” și, mai nou, starea de răzvrătire contra ierarhiei bisericești sub pretextul „îngrădirii” față de „erezie și apostazie” (cu sau fără calendarul vechi, cu sau fără cip/supraveghere, cu sau fără vaccinuri, cu sau fără politică, cu sau fără sinod, motive se găsesc destule[10]).

Pierzând treptat duhul și experiența rugăciunii și a comuniunii din Biserică[11], alegând a fi mai mult blogeri decât clerici, monahi sau mireni creștini, unii dintre zeloșii e-mărturisitori de pe net amestecă părerea proprie limitată[12] și otrava urii printre cuvintele ziditoare de suflet pe care ei oricum nu le mai aplică în viața lor[13], proorocind cu mare zel „apostazia universală” din care doar ei și acoliții lor cred că scapă (și încă prin mijloace omenești). Amețiți de propria faimă virtuală, ei nu doar că au profitat și profită de banii și încrederea unor oameni de bună credință, dar se și afirmă pe ei înșiși ca singurii/adevărații luptători antisistem[14], cu toate că aplică cele mai abjecte practici ale sistemului securistic și antihristic globalist. Site-urile acestor agitatori și provocatori, pe lângă faptul că se prezintă ca adevărate tribunale bolșevice, unde nu doar adminis-tartorul, ci și comentatorii înfierbântați de el, aruncă tot felul de calomnii cu mirosuri pestilențiale, condamnând și osândind pe toți „ereticii și apostații” (de la credința lor, a agitatorilor) la iad, terfelind numele și imaginea oricui[15] nu se încolonează[16] în urma/criteriile lor. Dumnezeu să-i lumineze și să-i îndrepteze pe calea pocăinței și a credinței lucrătoare prin iubire! Avem nădejde, totuși, că precum pe Saul din Tars odinioară, așa și pe mulți asemenea prigonitori inchizitoriali de astăzi Hristos-Dumnezeu îi poate întoarce spre a fi de un real folos Bisericii Lui Dreptslăvitoare.
5.Nu trebuie să uităm că nu este creștinește a cleveti, calomnia, condamna și anatematiza (cu mândria infailibilității și a justițiarismului inchizitorial) pe vreun om, dorindu-i moartea sau focul veșnic (de genul „Bată-v-ar Dumnezeu să vă bată!”, „Arză-i-ar focul de apostați și eretici!”), ci avem obligația de a semnala păcatul, viclenia și erezia care otrăvesc, îmbolnăvesc și omoară sufletul și a feri pe alți frați creștini de ele. Iar această semnalare trebuie făcută în interiorul Bisericii, începând cu duhovnicul și cu ierarhul[17], nu în mass-media sau pe internet (cu logoreice „vitejii” mitocănești sub protecția anonimatului iresponsabil, desigur), cu durere și dragoste, cu înțelegerea și dorința pocăinței/îndreptării celui rătăcit, nu cu sadismul golănesc al punerii la zid, al șantajului ultimativ, a osândirii și a execuției/linșării lui mediatice.

Să ne amintim că Mântuitorul nu a blestemat sau „trăznit” nici pe Iuda trădătorul, nici pe cei care L-au răstignit, ci S-a rugat pentru ei, învățându-ne și pe noi să facem la fel: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Doar așa arătăm că suntem și noi ucenici ai Domnului Hristos, dacă facem TOT ce ne-a învățat El spre folosul și mântuirea noastră și a altora…
6.Astăzi, mai mult ca oricând, noi, creștinii ortodocși, avem nevoie de exercițiul iertării, al răbdării, al solidarizării, al purtării sarcinilor celorlalți și al rugăciunii pentru întreaga Biserică și pentru întreaga lume, că nu ne va mântui dreptatea noastră care „înaintea Domnului e ca o cârpă lepădată”, ci mila lui Dumnezeu care are de multe ori alte criterii de apreciere/răsplătire decât gândim noi. Și dacă fiecare creștin în parte este îngăduitor cu sine și recunoaște că e bucuros când Dumnezeu (prin lucrarea și Taina Pocăinței) în Biserică și când alți oameni îl iartă, atunci fiecare, la rându-i, se cuvine să fie iertător, răbdător și milostiv cu frații și semenii lui, ca să nu pățească precum datornicul cel nemilostiv din pilda Mântuitorului…
7.Dumnezeu, „Care voiește ca tot omul să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”, în mod sigur va mântui mai mulți oameni decât credem noi în limitarea/înțepenirea minții noastre. Bine că Dumnezeu nu ne întreabă pe noi pe cine să mântuiască, pentru că ar fi cam pustiu raiul!… Și prin aceasta vedem slava și bunătatea necuprinsă a lui Dumnezeu. Cum a făcut și face Dumnezeu milă cu cei aleși ai Lui în fiecare neam[18] noi nu știm și nici nu putem pătrunde judecata Lui care despică inima și gândurile omului („cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile Mele de căile voastre şi cugetele Mele de cugetele voastre”). Dar știm că pe toți cheamă la pocăință, iar pe cei cu inimă bună de pretutindeni (care ascultă chemarea Lui) Dumnezeu îi și aduce la Biserica Sa, la viața Sa veșnică prin Hristos, trimițându-le apostoli care să-i unească cu El (precum pe Corneliu sutașul, pe famenul etiopian ș.a.). De aceea, de vrem să dovedim iubirea pentru semeni și conștiința noastră eclezială, trebuie să ne rugăm pentru luminarea și mântuirea tuturor.

Iată, așadar, o rugăciune pentru lume pe care bătrânul părinte duhovnic român (Adrian Făgețeanu) o rostea și pe care o recomandăm și noi spre rostire:
Împărate Sfinte, mult milostive şi iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nos­tru, caută spre noi păcătoşii şi ascultă umilele noastre rugăciuni, Tu, Cel ce eşti bun şi binecu­vân­tat în veci.

Dezleagă, Doamne, lasă, iartă‑ne nouă toate gre­şelile cu care ne‑am spurcat, cu lucrul, cu cu­vân­tul şi cu gândul, cu voie şi fără de voie; stră­luceşte întru noi harul Tău cel de viaţă dătător ca să nu pierim lepădaţi de la faţa Ta; luminează, întăreşte şi sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre, ca să înţelegem şi să facem voia Ta. Umple inimile noastre cu Duhul Tău Sfânt şi sporeşte întru noi iubirea Ta, ca uniţi fiind cu Tine să lucrăm la mân­tuirea noastră şi a semenilor.

Întăreşte şi înmulţeşte, Doamne, Sfânta Ta Biserică, luminându‑i pe toţi oamenii ca să Te cu-noas­că pe Tine şi pe Tatăl Tău şi pe Duhul Sfânt, sin­gurul Dumnezeu adevărat. Surpă grabnic, Doam­ne al puterilor, uneltirile vrăjmaşilor văzuţi şi ne­vă­zuţi care ne împresoară, şi cu roua iubirii Tale stinge toate îndemnurile spre dezbinare.

Aşa, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, odihneşte întru noi şi ne mântuieşte împreună cu cei din gândurile şi din inimile noastre, drept­măritori creştini, care se roagă Ţie sau şi prin noi cer mila Ta cea bogată:
– ierarhi şi clerici ortodocşi, monahi şi monahii care se roagă pentru lumea întreagă;

– părinţi şi fraţi ai noştri duhovniceşti, păstori şi învăţători ai Bisericii Tale;

– rudenii după trup, cunoscuţi şi binefăcători ai noştri de pretutindeni;

– conducători ai ţării noastre România;

– oameni pe care ne‑ai dat a‑i întâlni, care ne urăsc sau ne iubesc pe noi, sau pe care noi cu nesocotinţă i‑am smintit, sau i‑am scârbit, sau i‑am necinstit în vreun fel, cu voie sau fără de voie;

– prunci, copii, tineri în floarea vârstei şi bătrâni;

– văduve, orfani, oameni ce sunt în încercări de întristare, de sărăcie, de supărare, de boală, de sin­gurătate, de prigoană şi de temniţă;

– oameni ce rătăcesc în întunericul păcatelor, al urii, al deznădejdii şi al necredinţei în Tine.
Luminează‑i, Doamne, şi pe eretici şi pe păgâni cu harul Tău şi‑i uneşte cu Sfânta Ta Biserică.

Dăruieşte‑ne tuturor, Doamne, credinţă dreap­tă, nădejde tare şi dragoste curată; tinde mâna Ta cea nevăzută din sfânt lăcaşul Tău şi ne binecu­vântează pe toţi. Adu‑Ţi aminte, Doamne, Dum­ne­­zeul nostru, în mulţimea îndurărilor Tale, de tot poporul Tău şi peste toţi oamenii varsă mila Ta cea bogată, împlinind tuturor cele către mântuire. Pe cei ce rătăcesc în necredinţă, adu‑i la Tine, Dum­­nezeule al milei, iar pe credincioşi îi întăreşte în iubirea de fraţi, milostive, Doamne. Însuţi tutu­ror toate le fii, Cel ce ştii pe fiecare dintru început şi voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cu­noştinţa Adevărului să vină. Pe noi pe toţi ne pri­meşte, Doamne, în împărăţia Ta, fii ai luminii şi ai zilei neînserate arătându‑ne; pacea Ta şi dragos­tea Ta dăruieşte‑ni‑le nouă, Doamne, Dumnezeul nos­tru, că Tu toate ni le‑ai dat nouă. Ca şi noi, îm­preună cu toţi Sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie, să ne facem părtaşi veşnicelor Tale bunătăţi, pe care le‑ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine.

Odihneşte, Doamne, în împărăţia Ta, şi pe cei ce au adormit în dreapta credinţă, rudenii, cunos­cuţi şi binefăcători ai noştri după duh şi după trup, şi pe toţi oamenii care s‑au săvârşit cu nădej­dea în­vi­erii şi a vieţii veşnice care este la Tine. Auzi‑ne pe noi, Dumnezeule Preabun, şi ne milu­ieşte pe toţi.

Că singur Tu eşti Domnul şi Dumnezeul nostru Care ne miluieşti şi ne mântuieşti, şi a Ta este îm­părăţia şi puterea şi slava împreună cu Cel fără de început al Tău Părinte şi cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
[1] Chemarea la Ortodoxie și nașterea în Duh a altora reprezintă activitatea misionară a întregii Bisericii, deopotrivă mireni și clerici. Iar lucrările tuturor credincioșilor/mădularelor Bisericii sunt potrivite cu darurile și vocația fiecăruia dintre creștini în parte, de aceea este important ca noi să ne cunoaștem rostul și măsurile proprii, căci suntem responsabili de talanții primiți și vom da socoteală nu de ce au sau n-au făcut alții, ci de ce am făcut noi cu ei. Așa încât „toată viața noastră lui Hristos lui Hristos Dumnezeu să o dăm” în armonie, în bună rânduială și împreună lucrare simfonică în duh de iubire și pace, nu într-o bulibășeală haotică generatoare de ură și tulburare.

[2] Întreținut în mod sistematic de trâmbițele antihristului, special ca să creeze derută, haos, deznădejde și debusolare.

[3] După pilda celor zece fecioare care, așteptându-și mirele, au adormit, iar apoi la glasul strigării „Iată, mirele vine! Iețiți în întâmpinarea lui!” s-au trezit. Promotorii falsei „treziri” sunt cei care vor să amețească mintea și vigilența oamenilor adormiți de experiențe „de-a stânga” (patimi grosiere, neștiință, ateism) prin antrenarea lor în experiențe „de-a dreapta” (exagerări prozelitiste, violente, care au la bază mândria de om salvat, ieșit din „sistem”, luptător contra „matrix”-ului globalist). Din nefericire, am întâlnit destui creștini ortodocși, care, tot luptând contra răului din exterior, s-au pustiit în interior și au uitat să iubească semenii (inclusiv creștini ortodocși, nu mai zicem de eretici, idolatri și atei), orbiți de litera unei legi proprii, ajungând să-i măcelărească verbal pe mai toți cei care nu sunt ca ei…

[4] Suntem chemați să iubim pe Dumnezeu cu toată ființa și pe semeni ca pe noi înșine; prin aceasta noi arătăm că suntem ucenicii lui Hristos.

[5] Pocăința este o lucrare continuă de restaurare a firii umane intoxicate de păcat și aceasta presupune un îndelung și adânc exercițiu ascetic de despătimire și iluminare (purificare de gânduri, cuvinte și fapte rele) sub povățuirea unui părinte duhovnicesc care te ferește de „patinări” primejdioase (mai ales din cauza mândriei) pe calea mântuirii.

[6] Mai ales pe internet, unde, adesea sub protecția anonimatului, ei cred că luptă contra apostaziei generale și a „sistemului” tocmai cu armele sistemului, dedublându-se în „creștini adevărați”, normativi, literaliști și ultralegaliști, deși sunt destul de primitivi/necultivați în gândire și-n simțire și nu-și pot ascunde manifestările viscerale ale psihicului lor dezechilibrat (ba unii chiar le consideră manifestări ale „duhului” puternic din ei, râvnă sfântă).

[7] Atenție!, nu pe cei care nu sunt nepătimași și rătăciți, ci pe cei care nu le urmează lor. E și aici o frustrare și o patimă să vrei să fii „șef” și model altora, să te crezi destoinic a fi conducător altora. Pe de altă parte, ei se dezic imediat de cineva dacă acela ajunge să sufere din cauză că le-a urmat lor în rătăcire, manifestându-și și lipsa de responsabilitate pentru cei din jur. Vezi și cartea scrisă de Ieromonah Adrian Făgeţeanu și Ieromonah Mihail Stanciu, De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?, Editura Sophia, București, 2004.

[8] Deși unii dintre ei cred că fac bine (dezinformați și îmbătați de aburii slavei deșarte ațâțate de propriile reușite mai mult sau mai puțin virtuale), alții sunt de-a dreptul îndrăciți și porniți să facă rău.

[9] Ca să nu zic incitante la ură, neîncredere și dispreț față de semenii lor, în totală opoziție cu îndemnul Mântuitorului la iubire și trezvie în Duhul Sfânt.

[10] Toți știm prea bine că nu trebuie acceptate compromisurile cu nici o intervenție agresivă și abuzivă a cezarului în viața/credința/sănătatea și intimitatea omului, dar, totodată, demnitatea noastră trebuie susținută în societate cu fermitate și înțelepciune, nu cu isterie și fără pricepere. De asemenea, trebuie să luăm exemplu de la creștinii ortodocși greci care știu să echilibreze balanța în dialogul cler/ierarhie și laicat, ascultarea și conlucrarea armonios împletite putând aduce roade bogate în Biserică, ferind și ierarhia de abuzuri papaliste, dar și laicatul de răzvrătiri protestante, ambele rătăciri fiind la fel de păguboase pentru Biserică.

[11] Cu durere și mâhnire sesizăm, și în calitate de duhovnici, că lumea virtuală este o ispită/capcană teribilă pentru mulți tineri (inclusiv clerici și monahi) care stau în fața calculatorului (dialogând în chip nevăzut cu diverși alți parteneri) mai mult timp și mai angajați în comunicare decât la rugăciunea înaintea Domnului.

[12] De când cu Facebook – fabrica mondială de narcisiști, toți vor să-și dea cu presupusul în orice domeniu, implicându-se pătimaș în discuții referitoare la probleme care la depășesc cu mult agoniselile intelectuale și informaționale. Goana după like-uri… aa… după slava deșartă i-a schimbat pe mulți într-un fel de „vânători” de aprecieri virtuale, competiția dintre blogeri molipsind și suporterii/fanii/comentatorii, dramatismul ei ducând adesea la mutilarea limbii române, ridiculizarea/vulgarizarea/compromiterea temelor de discuție, insultarea/calomnierea semenilor și chiar la hulirea lui Dumnezeu.

[13] Articolele cu teme religioase sunt postate alandala pe site-uri mai mult de scandal decât de folos, într-un ghiveci kitschos, printre știri senzaționaliste despre crize, atentate, cataclisme și experimente, presărate cu imagini/clipuri cu rockeri, Rockfelleri și paparude, mai ceva ca-n revistele de can-can.

[14] Sesizăm la aceștia strategia sectarilor de altădată care mergeau prin blocuri și prin trenuri ca să facă propagandă: după ce epuizau argumentele (teo)logice treceau la huiduiala preoților, a instituției Bisericii, exagerând și generalizând câteva abateri ale unora și aruncând „precipitații” vulgare asupra tuturor celor care nu-i ascultau pe ei…

[15] Nu este o simplă întâmplare că toți acești „judecători” internautici pretind a respecta cuvintele Părintelui Iustin Pârvu în special, în mod evident trunchiindu-i, răstălmăcindu-i sau îmbogățindu-i afirmațiile (doar unele, cele despre smerenie și răbdare le fac uitate), și ignorându-i pe celilalți Sfinți Părinți Români din ultimul secol, care au păstrat calea strâmtă a dreptei socoteli fără să vrea a fi promovați în spațiul public. Parcă semnele sfințeniei și ale trăirii ortodoxe sunt smerenia și dragostea, nu așa spunea Părintele Sofian?

[16] Dacă taci și te rogi în liniște pentru luminarea și mântuirea tuturor, nevrând să ieși la rampă în show-uri mărturisitoare reale sau virtuale, ești deja suspectat de apostazie și complicitate cu apostații/ereticii. Apoi dacă doar le amintești acestor „cinstiți justițiari” că prioritatea este despătimirea proprie și abia apoi salvarea lumii din bezna apostaziei, devii următoarea țintă luată în colimatorul inchiziției lor nebunești și supusă acuzațiilor publice. Iar dacă îți și susții argumentat poziția, nerezonând cu ce fac/zic/gândesc ei, atunci se pun pe tine cu artileria grea a insultelor și a calomniilor, acuzându-te de răutăți și viclenii pe care niciodată nu le-ai gândit. Pentru ei ești un apostat și un eretic, un condamnat „la pierderea harului”, osândit de ei la iad mai înainte de vreme și un viclean purtător numelui de creștin ortodox și eventual al rasei de monah sau cleric…

[17] E bine să dovedim în toate înțelegere, bună credință și smerenie, știind și că fiecare om e supus ispitei și poate greși, dar trebuie să fim și realiști mai ales când în umbra unos aranjamente oculte, diavolul și cezarul antihrist încearcă să agațe instituția (prin funcționarii ei importanți, vizibili sau nu) și membrii Bisericii într-o mișcare centrifugă față de Domnul Hristos, față de viața în Duhul Sfânt și de teologia/spiritualitatea ortodoxă patristică. De aceea trebuie să ne rugăm cu mai multă rână pentru luminarea și întărirea păstorilor noștri în har și în Ortodoxie (știind că și ei mijlocesc pentru sufletele noastre și dau răspuns de mântuirea noastră), ca să ne conducă spre Hristos-Dumnezeu și spre Împărăția Cerurilor, susținându-i și nu intimidându-i cu orice prilej, de parcă noi le-am fi șefi și nu fii…

[18] Calea sigură a mântuirii este Ortodoxia, dar Dumnezeu a mai făcut și excepții în istoria lumii și va mai face cu cei care, în afara Bisericii Ortodoxe fiind (din neștiință/naivitate, nu dintr-o opoziție hulitoare îndârjită/conștientă față de învățătura, rânduielile și Tainele Bisericii), au intuit și au trăit parțial adevăruri de credință, slujind cu iubire jertfelnică semenilor. Cei mai mulți se numără printre catehumenii nebotezați încă în Biserica Ortodoxă, dar care sunt pe cale, iar alții sunt cei pentru care mijlocesc Sfinții mântuirea lor excepțională (vezi cazul împăratului Traian). Dar acestea sunt excepții rare care nu impun generalizarea și validarea ecumenismului intercreștin sau chiar interreligios bazat pe un iubirism lax, adogmatic, neascetic și neeclezial.

Un Ieromonah din România

SURSA